...................................................................................................
4.
Poirot îl privea. Poate că exagera declarând că tânărul avea o figură de asasin, dar era sigur că avea un aer periculos. Ceea ce se remarca mai ales la acest chip emaciat era maxilarul enorm şi, de asemenea, ochii, care păreau ai unui iluminat sau ai unui fanatic. Avea haine de proastă calitate şi mânca cu o voracitate pe care Poirot o considera revelatoare, ba chiar simbolică.
"Are el anumite idei, gândi Poirot, dar este un lup înfometat".
Cu aceeaşi voce aspră, Raikes întrebă din nou:
- În sfârşit, pot afla şi eu ce înseamnă această vizită?
- Vă displace?
- Nici măcar nu ştiu cine sunteţi!
- Scuzaţi-mă!
Poirot îşi scoase portofelul din buzunar şi-i întinse lui Raikes, peste masă, cartea sa de vizită. Bărbatul îşi aruncă o privire peste ea şi i-o restitui detectivului. În privirea lui se putea citi acum mai mult mânie şi ostilitate decât teamă.
- Deci, spuse el, dumneavoastră sunteţi Hercule Poirot. Am auzit vorbindu-se despre dumneavoastră...
- Sunt destul de cunoscut, remarcă Poirot cu obişnuita-i modestie.
- Sunteţi poliţist, continuă Raikes. De genul costisitor. Unul dintre aceia la care apelezi când nu te uiţi la cheltuieli, când consideri că poţi plăti orice preţ ca să-ţi salvezi pielea!
- Dacă nu vă beţi cafeaua, zise Poirot, se va răci.
Vorbea blând, dar cu o voce sigură.
Raikes îl examină cu o oarecare stupoare.
- Cafeaua din ţara asta este întotdeauna foarte proastă. Dar dacă n-o bei caldă este mizerabilă!
Raikes aprobă cu o vorbă şi reluă:
- În sfârşit, unde vreţi să ajungeţi? Ce căutaţi aici?
Poirot dădu din umeri.
- Vroiam să vă văd.
- Într-adevăr?
Domnul Raikes îşi puse coatele pe masă.
- Dacă cumva căutaţi bani, domnule Poirot, aţi greşit adresa! Oamenii cu care lucrez eu nu pot cumpăra ceea ce doresc să obţină. Întoarceţi-vă la cel care vă plăteşte!
Poirot oftă.
- Deocamdată nu mă plăteşte nimeni!
- Nu-mi spuneţi basme!
- Chiar dacă nu mă credeţi, acesta-i adevărul. Timpul meu este preţios, dar pentru moment îl risipesc fără recompensă. Să spunem că o fac pentru a-mi satisface o curiozitate personală...
- Şi tot pentru "a vă satisface curiozitatea personală" vă aflaţi, fără îndoială, deunăzi la blestematul ăsta de dentist?
Poirot clătină negativ din cap.
- Se pare că uitaţi că, atunci când te afli în anticamera unui dentist, înseamnă că ai nevoie să-ţi îngrijeşti dantura. Era şi cazul meu.
- Într-adevăr? Veneaţi la consultaţie?
- V-o mărturisesc.
- Ei bine, domnule Poirot, vă rog să mă scuzaţi, dar nu vă cred!
- E dreptul dumneavoastră! răspunse Poirot. Dar, în cazul acesta, aş putea să vă întreb ce căutaţi dumneavoastră înşivă în salonul de aşteptare?
Domnul Raikes se strâmbă.
- Veneam, ca şi dumneavoastră, să-mi îngrijesc dantura.
- Sufereaţi?
- Aşa cum spuneţi!
- Cu toate acestea aţi plecat fără să-l fi văzut pe dentist!
- Ei, şi? Mă priveşte!
Se făcu un moment de tăcere pe care Raikes o întrerupse pentru a spune cu o voce din care dispăruse orice urmă de ironie:
- Nu credeţi că am vorbit destul fără să spunem nimic? Vă aflaţi acolo pentru a-i asigura protecţie clientului dumneavoastră barosan. Nu i s-a întâmplat nimic? Atunci de ce vă plângeţi? Scumpul dumneavoastră domn Alistair Blunt este perfect sănătos. Nu aveţi nimic care să mă incrimineze? Deci?
- Unde v-aţi dus, atunci când aţi ieşit brusc din salonul de aşteptare?
- Am părăsit casa.
- Ah!
Poirot se uita spre plafon.
- Dar, spuse el, nimeni nu v-a văzut ieşind.
- Ce importanţă are?
- Ar putea avea. Nu uitaţi că cineva a murit în această casă la câteva minute după aceea!
- Vreţi să vă referiţi la dentist?
- Exact!
Raikes îl privi drept în ochi pe Poirot.
- Aţi vrea să mă acuzaţi că l-aş fi ucis? întrebă el. Asta-i intenţia dumneavoastră? Ei bine, ar fi mai bine să renunţaţi! Tocmai am citit rezumatul anchetei care a avut loc ieri. Sărmanul de el s-a sinucis fiindcă a comis o eroare profesională care avea să aibă drept consecinţă moartea unuia dintre pacienţii săi.
Poirot părea să nu fi auzit.
- Puteţi dovedi că aţi ieşit din casă la ora la care pretindeţi? întrebă el. Aveţi pe cineva care să fie în măsură să spună unde vă aflaţi între orele 12:00 şi 13:00?
Ochii lui Raikes priveau fix în aceia ai lui Poirot.
- Ţineţi neapărat ca s-o fi făcut eu? Probabil că Blunt ţine la ideea asta!
Poirot oftă agasat.
- Vă rog să mă scuzaţi, spuse el, dar pare să devină o obsesie a dumneavoastră! De ce reveniţi mereu la Alistair Blunt? Nu lucrez pentru el şi nici n-am lucrat niciodată. Nu mă interesează domnul Blunt şi securitatea persoanei sale ci moartea unui om cinstit care lucra bine în profesiunea pe care şi-o alesese!
Raikes dădu din cap.
- Sunt dezolat, răspunse el, dar nu vă cred. Că o recunoaşteţi sau nu, sunteţi un poliţist în slujba lui Blunt şi mi-e de ajuns.
Trăsăturile chipului său deveniră dure şi, aplecat peste masă, adăugă:
- În orice caz, vârâţi-vă bine în cap ideea că nu-l veţi salva! Va trebui să dispară, el şi tot ceea ce el reprezintă! Ne îndreptăm spre o ordine nouă care ne va debarasa de toţi aceşti financiari corupţi, de toţi aceşti bancheri, care par să fi ţesut peste lume o gigantică pânză de păianjen. Trebuie să fie înlăturaţi. Personal, nu am împotriva lui Blunt nimic altceva decât că reprezintă tipul de om pe care-l detest. Este un mediocru, dar căruia nu-i poţi veni de hac decât cu dinamita. Face parte dintre acei oameni care zic: "Nu aveţi dreptul să vă atingeţi de ordinea stabilită!" Zău?... Ei bine, vom mai vedea noi asta! În lumea pe care ne-o dorim nu există loc pentru oameni ca Blunt, pentru indivizi care trăiesc din cultul unui trecut pe care-l detestăm! Aceştia sunt încă numeroşi în Anglia, fosile înţepenite care sunt simbolurile decrepite ale uneiepoci depăşite! Îi vom suprima şi vom crea o lume nouă! Auziţi, o lume nouă!
Poirot se ridicase.
- Văd, domnule Raikes, zise el, că sunteţi un idealist.
- Ei şi?
- Şi că în această calitate nu vă puteţi preocupa deloc de moartea unui biet dentist!
- Într-adevăr, ce importanţă are? pronunţă Raikes pe un ton plin de dispreţ.
- Nu are nici una pentru dumneavoastră, răspunse încetişor Poirot, dar pentru mine are. Tocmai în asta constă diferenţa între mine şi dumneavoastră!
Când Poirot se întoarse acasă, George îl informă că era aşteptat de o doamnă.
- Mi s-a părut cam nervoasă, adăugă el.
Cum doamna nu-şi dăduse numele, Poirot încercă să ghicească cine ar putea fi, dar se înşelă în pronosticul făcut. Nu-şi imagina, într-adevăr, că o va găsi în salonul său pe domnişoara Nevill Gladys, fosta secretară-asistentă a defunctului domn Morley.
Ea se ridică la intrarea lui:
- Dragă domnule Poirot, zise ea, foarte agitată, sunt dezolată că vă plictisesc, şi vă mărturisesc că am ezitat foarte mult înainte de a veni. Ştiu că minutele dumneavoastră sunt preţioase şi că aveţi multe de făcut, dar sunt atât de nenorocită...
Poirot îi cunoştea pe englezi. Îi propuse o ceaşcă de ceai. Domnişoara Nevill reacţionă conform aşteptării lui.
- Foarte amabil din partea dumneavoastră, domnule Poirot. După-amiaza nu este prea înaintată, dar oricând poţi să bei o ceaşcă de ceai, nu-i aşa?
Poirot, care considera de fapt că oricând te poţi lipsi de o ceaşcă de ceai, minţi hotărât şi, după câteva minute, datorită priceperii fidelului George, Poirot îi servea vizitatoarei sale prima ceaşcă de ceai. Imediat după aceea, aşa cum sperase şi Poirot, domnişoara Nevill, graţie fericitului efect al miraculoasei băuturi, îşi regăsea un pic calmul şi echilibrul.
- Domnule Poirot, spuse ea, îmi cer din nou scuze că vă inoportunez. Am venit să vorbesc cu dumneavoastră referitor la anchetă. M-a dezamăgit profund!
Poirot declară cu blândeţe că ar fi fost surprins dacă nu s-ar fi întâmplat aşa.
- Nu mă dusesem acolo pentru a face o depoziţie, continuă domnişoara Nevill, ci pentru că eu consideram că cineva trebuia s-o însoţească pe domnişoara Morley. Mai era şi domnul Reilly, dar domnişoara Morley nu prea-l apreciază. Am considerat deci că este de datoria mea să-i fiu alături...
- Aţi făcut foarte bine!
- Era ceva normal. Am lucrat mai mulţi ani cu domnul Morley şi tristul său sfârşit a însemnat o încercare dureroasă pentru mine. Adaug că ancheta n-a rezolvat nimic!
- Lucru care nu mă surprinde deloc.
Domnişoara Nevill se aplecă spre Poirot.
- Ştiţi, domnule Poirot, că poliţia se înşeală complet?
- Cum aşa?
- Este imposibil ca lucrurile să se fi petrecut cum pretinde ea! Este exclus ca domnul Morley să se fi înşelat asupra dozei de anestezic injectat în gingia unui bolnav.
- Credeţi?
- Sunt sigură de asta! Se întâmplă ca unii bolnavi să suporte mai greu anestezicul, dar de vină este temperamentul lor, cel mai adesea cauza o constituie vreo boală de inimă de care suferă aceştia. Dar o eroare în dozarea anestezicului este un lucru aproape imposibil. Obişnuinţa medicului este atât de mare încât nici măcar nu mai trebuie să fie atent la ceea ce face. În mod automat, aproape fără să-şi dea seama, el ia în seringă cantitatea exactă de anestezic necesar.
Poirot aprobă dând din cap.
- M-am gândit şi eu la asta, spuse el.
Domnişoara Nevill continuă:
- La dentist, doza nu se schimbă niciodată. Farmacistul poate comite erori pentru că preparatele sale nu sunt întotdeauna identice, medicul se poate înşela în timp ce scrie reţeta. Pentru un dentist, însă, este cu totul altceva!
- N-aţi vrut să faceţi aceste declaraţii în faţa curţii? zise Poirot.
Gladys Nevill ezită puţin înainte de a răspunde.
- Nu, spuse ea în cele din urmă. Şi asta pentru că poate mi s-ar fi interpretat greşit depoziţia. Eu ştiu că domnul Morley ar fi fost incapabil să-l asasineze pe unul din pacienţii săi, dar dacă aş fi spus ceea ce tocmai v-am spus dumneavoastră, nu s-ar fi conchis că eroarea aceasta fusese comisă intenţionat?
- Foarte adevărat, zise Poirot.
- Iată de ce am venit să vă găsesc, domnule Poirot. Poliţia oficială ar putea să nu priceapă şi, cu toate acestea, trebuie totuşi ca cineva să ştie că lucrurile nu s-au petrecut cum se spune!
- Aveţi dreptate, declară Poirot. Necazul e că asta nu interesează pe nimeni.
Ea îl privi stupefiată.
- Mi-ar plăcea, reluă el, să-mi vorbiţi despre acea telegramă pe care aţi primit-o, cea care v-a făcut să părăsiţi Londra în ziua cu pricina.
- Sinceră să fiu, domnule Poirot, răspunse ea, nu ştiu ce să cred despre telegramă. Este o poveste foarte stranie! Nu numai că persoana care a expediat-o mă cunoştea bine, dar o cunoştea şi pe mătuşa mea şi ştia unde locuieşte.
- Să fi fost deci trimisă de unul dintre prietenii dumneavoastră?
- Nu văd pe care dintre ei l-aş putea acuza, rezonabil vorbind.
- Atunci?
Era evident faptul că întrebare o jena pe tânără.
- La început, zise ea în sfârşit, când am aflat că domnul Morley s-a sinucis, m-am întrebat dacă nu cumva el mi-a trimis acea telegramă.
- Nu pentru că era vorba de dumneavoastră ci doar pentru că vroia să fie singur?
- Da. Numai că, reflectând mai atent, am considerat că este o presupunere lipsită de logică, chiar dacă el avea intenţia să se sinucidă într-adevăr. Chiar că nu mai ştiu ce să cred. În schimb, Frank, este un prieten de-al meu, după cum ştiţi, şi-a băgat mai întâi în cap o idee complet absurdă. Crede că eu mi-am trimis telegrama ca să-mi pot petrece ziua cu altcineva. Ca şi cum aş fi capabilă de aşa ceva!
- Mai există şi un "altcineva"?
Domnişoara Nevill roşi.
- Bineînţeles că nu! Numai că Frank s-a schimbat mult în ultima vreme. A devenit supărăcios, gelos. Fără îndoială că şi-a pierdut serviciul şi încă nu şi-a putut găsi altă slujbă!... Nu există nimic mai rău pentru un bărbat decât să nu aibă de lucru şi, în ultimele săptămâni, mi-am făcut multe griji pentru Frank!
- Cred că a fost foarte surprins când a descoperit că în ziua aceea lipseaţi.
- Da... şi este de înţeles! Venise să mă anunţe că îşi găsise un loc de muncă... Un loc minunat unde avea să câştige zece lire pe săptămână. Nu mai voia să aştepte, voia să-mi împărtăşească numaidecât vestea cea mare... şi mai cred şi că nu era deloc supărat să i-o aducă la cunoştinţă domnului Morley. Era foarte vexat de faptul că domnul Morley nu avea o părere bună despre el şi, în plus, credea că patronul meu încerca să mă îndepărteze de el.
- Şi se înşela în privinţa asta?
- Da... Sau, mai bine spus, da şi nu! Evident, Frank a avut mai multe slujbe şi n-a păstrat-o pe niciuna din ele, deci se poate considera că nu a fost prea serios. Dar s-a îndreptat. Cred mult în posibilitatea de a-i schimba pe oameni prin influenţa noastră. Când un bărbat are sentimentul că o femeie se bizuie pe el, încercă să fie demn de ea. Nu sunteţi de aceeaşi părere?
Poirot îşi stăpâni zâmbetul, dar se feri să comenteze. Cuvintele acestea le mai auzise, fiind pronunţate de sute de femei, care, ca şi Gladys, credeau cu un optimism incurabil în puterea de mântuire a dragostei. Considera că, în proporţie de unu la o mie, nu se înşelau.
- Aş vrea să-l întâlnesc pe prietenul dumneavoastră, zise el.
- Aş fi foarte fericită să vi-l prezint, spuse ea imediat, dar în prezent nu este liber decât duminica. Toată săptămâna lucrează în afara Londrei.
- E vorba de noua lui slujbă, nu? Cu ce se ocupă de fapt?
- Nu ştiu exact. Cred că are un post de secretar. Depinde de un minister. Eu îi scriu la adresa din Londra şi de acolo scrisorile mele îi sunt trimise mai departe.
- Nu vi se pare curios?
- Faptul acesta m-a mirat mai întâi, dar Frank m-a asigurat că este perfect normal...
Poirot reflectă câteva minute fără să scoată o vorbă, apoi spuse:
- Mâine este duminică! Vreţi să-mi faceţi plăcerea să luaţi amândoi masa cu mine la Logan? Aş dori să vorbesc despre această nefericită afacere cu amândoi.
7.
Frank Carter era un tânăr de talie mijlocie, îmbrăcat cu o eleganţă ieftină. Avea ochii foarte apropiaţi unul de celălalt, şi un mod curios de a se foi pe scaun atunci când o întrebare îl punea în încurcătură. Lăsa impresia că nu are încredere în Poirot împotriva căruia părea a fi fost pus în gardă.
- Nu ştiam, domnule Poirot, declară el încă de la început, că vom avea plăcerea să luăm masa cu dumneavoastră. Gladys nu m-a anunţat.
Poirot zâmbi.
- Nu e vina ei. Ieri am aranjat această întâlnire! Moartea domnului Morley o preocupa mult pe domnişoara Nevill şi mi-am spus că, poate, dacă am mai discuta împreună...
Frank Carter îl întrerupse pe detectiv fără să-i pese de convenienţe.
- M-am săturat până peste cap de moartea domnului Morley! Nu te poţi gândi la altceva, Gladys? După câte ştiu, nu era o persoană chiar atât de remarcabilă!
- Frank! exclamă ea. Cum poţi vorbi astfel? Era un om foarte cumsecade! Nu mi-a lăsat o sută de lire? Ieri seară am primit scrisoarea!
- Posibil, replică tânărul cu o evidentă proastă dispoziţie. Nu şi-a făcut decât datoria. Te speteai muncind. Şi cine primea toate beneficiile? Domnul Morley, desigur!
- Mă plătea cu largheţe.
- Nu e şi părerea mea. Micuţa mea Gladys, eşti mult prea modestă şi de aceea lumea te exploatează! Încă din prima zi mi-am dat seama de caracterul lui Morley, şi de aceea a făcut tot ce i-a stat în puteri să te determine să-mi dai papucii!
- Nu ştia...
- Ştia foarte bine!... Şi de n-ar fi murit, i-aş fi spus eu vreo două vorbe!
Poirot consideră că era oportun să intervină.
- Fără îndoială că vă referiţi la acele câteva cuvinte pe care intenţionaţi să i le spuneţi când v-aţi dus la el, chiar în ziua în care a murit?
- Cine v-a spus că am trecut pe la el?
- Nu este exact?
- Era dreptul meu! Vroiam s-o văd pe domnişoara Nevill.
- Şi vi s-a spus că lipseşte.
- Da... şi chiar mi s-a părut că nu-i o treabă curată. De aceea i-am şi spus roşcatului care apăruse la uşă că aştept să-l văd pe domnul Morley. Trecuse cam multă vreme de când făcea tot ce-i stătea în puteri pentru a o asmuţi pe Gladys împotriva mea. Îmi propusesem să-i spun că nu sunt un biet milog lipsit de orice mijloace, că am descoperit o slujbă interesantă şi că era cazul ca Gladys să-i facă o plecăciune pentru a-şi lua rămas bun şi a se ocupa de propriul ei trusou!
- Dar, în definitiv, nu i-aţi spus nimic din toate astea?
- Nu!! M-am plictisit să aştept în cripta lui şi am plecat.
- La ce oră?
- Nu-mi mai amintesc.
- La ce oră sosiserăţi?
- Nu ştiu. Probabil, un pic după ora 12:00.
- Şi cât aţi rămas? O jumătate de oră?... Mai mult... sau mai puţin?
- Nu mai ştiu, v-am spus! Nu fac parte dintre acei oameni care stau tot timpul cu ochii pe ceas!
- Cât timp aţi stat acolo se mai afla cineva în sala de aşteptare?
- Când am intrat, se afla acolo un tip cam gras şi cu pielea unsuroasă. După plecarea lui, am rămas singur.
- În cazul acesta, probabil că aţi plecat înainte de 12 şi jumătate, căci la ora aceea a venit o doamnă.
- Probabil! Pivniţa aceea începuse să mă calce pe nervi.
Poirot îl privea pe Frank Carter şi reflecta. Avea impresia că spusele tânărului erau lipsite de sinceritate. Cu toate acestea, continuă conversaţia pe tonul cel mai prietenos.
- Domnişoara Nevill mi-a spus că aţi avut norocul să găsiţi un post bun.
- Nu e rău plătit!
- Zece lire pe săptămână, nu-i aşa?
- Ba da! Un preţ cinstit, nu? Şi asta dovedeşte că, atunci când vreau, ştiu eu să mă descurc! Se umfla în pene.
- Munca nu este prea grea? întrebă Poirot.
- Mă descurc!
- Interesantă?
- Foarte interesantă. Dar, dacă tot vorbim de meserii, aş fi curios să ştiu cum se descurcă detectivii particulari! Îmi imaginez că li se întâmplă destul de rar să facă pe Sherlock Holmes şi că se ocupă cel mai adesea de divorţuri.
- Eu refuz întotdeauna astfel de afaceri, zise Poirot.
- Zău? Şi, atunci, din ce trăiţi?
- Mă descurc, dragă prietene, mă descurc...
- Şi apoi, domnule Poirot, zise cu amabilitate Gladys, dumneavoastră sunteţi în fruntea eşalonului! Sunteţi genul de detectiv la care fac apel potentaţii: regele, ministrul de interne, ducesele...
Poirot se întoarse spre tânără.
- Mă flataţi, murmură el.
Surâdea, iar tonul lui nu era prea convins.
8.
Poirot se întoarse pe jos acasă. Era gânditor. De îndată ce sosi, îl chemă pe Japp la telefon.
- Scuză-mă că te deranjez, dragă prietene, dar aş fi vrut să ştiu dacă ai găsit ceva referitor la telegrama primită de Gladys Nevill.
- Afacerea continuă să te preocupe? Ei bine, pentru că asta te tracasează, află că a existat într-adevăr o telegramă! Lovitura era bine organizată. Mătuşa locuieşte la Richbourne, în Somerset. Telegrama a fost expediată din Richbarn, care este, după cum ştii, un foburg din Londra...
- E tare, zise Poirot, foarte tare! Dacă domnişoara Nevill ar fi aruncat o privire pe telegramă ca să vadă de unde a fost expediată, cuvântul "Richbarn" semăna destul de bine cu "Richbourne" pentru a o convinge că aceasta venea chiar din Somerset...
Adăugă, după un moment de tăcere:
- Ştii ce cred, Japp?
- Nu!
- Ei bine, tocmai încep să-mi spun că afacerea asta este condusă de un tip foarte inteligent!
- Hercule Poirot vrea să fie o crimă, deci este o crimă!
- Cum îţi explici telegrama?
- O coincidenţă. Cineva a vrut s-o păcălească pe tânără...
- De ce?
- Dragul meu Poirot, lucrurile acestea nu se explică! Un mistificator operează din plăcere. Să spunem, dacă vrei, că suferă de o deviaţie a simţului umorului...
- În orice caz, este curios faptul că acesta a ales, pentru a-i face această glumă domnişoarei Nevill, exact ziua în care Morley avea să comită greşeala pe care o ştii!
- Nu spun, preciză Japp, că nu există o relaţie de la cauză la efect între aceste două fapte. Morley este grăbit tocmai fiindcă domnişoara Nevill lipseşte, şi pentru că este grăbit, comite o greşeală!
- Nu cred una ca asta, zise Poirot.
- Bănuiam eu! Dar vezi unde te conduce raţionamentul dumitale? Dacă s-a vrut îndepărtarea domnişoarei Nevill într-un scop determinat, asta înseamnă foarte probabil că Morley însuşi i-a trimis telegrama. De aici rezultă că el l-a omorât în mod voluntar pe Amberiotis şi nu din greşeală!
Poirot tăcea. Japp insistă:
- Deci, Poirot, ce spui?
- Spun, răspunse Poirot, că este posibil ca Amberiotis să nu fi fost omorât de Morley.
- Imposibil. Nimeni nu a venit să-l vadă la Savoy. A luat masa în camera sa, iar medicii sunt categorici: nici o urmă de drog în stomac. Nu a fost înghiţit, ci injectat. Şi atunci? Nu, Poirot, afacerea este limpede...
- Asta vor să ne facă să credem!
- Comisarul principal este mulţumit în felul acesta!
- Şi nu-i mai trebuie nicio explicaţie nici în legătură cu dispariţia domnişoarei Sainsbury Seale?
- Asta-i altceva! Ancheta continuă. Trebuie să fie pe undeva femeia asta! Omul nu dispare aşa...
- Ba s-ar zice că da!
- Moartă sau vie, se află undeva! Şi, în ce mă priveşte, consider că n-a murit.
- De ce nu?
- Fiindcă i-am fi găsit deja trupul.
- Toate cadavrele se recuperează aşa de repede?
- Vrei, fără îndoială, să insinuezi că a fost asasinată şi că o vom descoperi într-o bună zi, în adâncurile vreunei cariere, hăcuită mărunt precum carnea tocată, făcută bucăţi?
- Nu insinuez nimic, dragă prietene. Numai că mi se pare că există efectiv persoane dispărute şi a căror urmă nu se mai găseşte niciodată.
- Se întâmplă foarte rar. Multe femei dispar, de acord, dar sfârşim aproape totdeauna prin a le regăsi. În nouă cazuri din zece este vorba de o poveste de dragoste. Se aflau pe undeva în compania unui bărbat. Nu cred însă să fie şi cazul cu Mabelle a noastră cu doi L şi E.
- Nu se ştie niciodată, zise Poirot cu prudenţă. Totuşi, consider ca şi dumneata că-i puţin probabil. În orice caz, este sigur c-o vei găsi zilele astea?
- Absolut sigur. Semnalmentele sale sunt publicate în presă şi difuzate la radio.
- Evident, asta ne-ar putea ajuta...
- Nu te mai necăji, prietene, conchise Japp. O s-o găsim pe frumoasa dumitale cu desuurile sale de lână cu tot!
Poirot puse receptorul la loc.
George, care intrase în vârful picioarelor, după cum obişnuia, aranja pe o măsuţă o cană cu ciocolată fierbinte şi o farfurie cu prăjituri.
- George, zise Poirot, iată-mă perplex!
- Într-adevăr, domnule? Sunt dezolat!
Poirot îşi turnă o ceaşcă de ciocolată. Învârti apoi îndelung, fără să scoată o vorbă, linguriţa în lichidul consistent. George, atent şi respectuos, nu se mişca. Se întâmpla uneori ca Hercule Poirot să-şi discute anchetele cu valetul său ale cărui păreri îi erau preţioase. După anumite semne, care ar fi rămas neobservate unui servitor mai puţin perspicace, George îşi dăduse seama că un astfel de moment se apropia.
- Presupun, George, zise Poirot, că ai aflat de moartea dentistului meu.
- Domnul Morley, domnule? Da, domnule. E foarte trist, domnule. S-a împuşcat, cred?
- Asta-i părerea generală. Dacă nu s-a sinucis, a fost asasinat.
- Da, domnule.
- Şi, dacă a fost ucis, se pune problema să aflăm cine a făcut-o.
- Foarte adevărat, domnule.
- Adaug, George, că numărul persoanelor care ar fi putut să-l omoare este limitat. Nu pot fi vinovate decât persoanele care se aflau în casă în momentul morţii sale sau cele care s-ar fi putut afla acolo.
- Cu siguranţă, domnule.
- Iată care sunt aceste persoane: o bucătăreasă şi o cameristă, doi servitori devotaţi, pe care i-aş scoate de pe lista suspecţilor fără să ezit, o soră care-l iubea mult şi pe care n-o văd omorându-l, dar care-l moşteneşte, consideraţie financiară pe care nu ne putem permite s-o neglijăm, un asociat, inteligent şi capabil, care ar fi putut acţiona dintr-un motiv pe care-l ignorăm; un tânăr valet destul de obtuz, care are capul îmbâcsit de romane poliţiste; şi, în sfârşit, un grec cu antecedente cam suspecte.
George tuşi uşor.
- Cu străinii aceştia, domnule...
- Sunt cu totul de părerea ta, George. Grecul era vinovatul cel mai indicat. Numai că se întâmplă ca acest grec să moară şi el, în aparenţă ucis de domnul Morley, fără ca noi să putem spune dacă acesta l-a suprimat în mod voluntar sau dacă este doar vorba de o eroare nefericită.
- Este posibil, domnule, ca cei doi bărbaţi să se fi omorât reciproc. Putem presupune că aveau atât unul cât şi celălalt idei asasine, pe care le-au pus şi unul şi celalalt în practică, deşi fiecare ignora intenţiile celuilalt.
Hercule Poirot aprobă printr-o succesiune de mormăieli:
- Foarte ingenios, George, zise el apoi. Dentistul îl asasinează pe nefericitul gentleman care s-a aşezat pe fotoliul din faţa lui şi nu-şi dă seama că exact în momentul respectiv victima sa se gândeşte la clipa foarte apropiată în care îşi va scoate revolverul din buzunar pentru a-l executa. Lucrurile s-ar fi putut petrece în felul acesta, dar îţi mărturisesc că ipoteza nu mă încântă. Şi, în plus, lista suspecţilor noştri nu-i închisă. Mai există două persoane care se puteau afla în casă în momentul indicat. Au fost văzuţi plecând toţi pacienţii care l-au precedat pe monsieur Amberiotis, cu excepţia unuia singur, un tânăr american care a părăsit salonul de aşteptare pe la 12 fără 20, dar pe care nimeni nu l-a văzut ieşind din casă. Trebuie deci să-l includem printre posibilii suspecţi. Mai trebuie, de asemenea, să figureze pe listă un anume domn Frank Carter, care nu era pacient, dar care a venit puţin după ora 12 cu speranţa să-l vadă pe Morley. Nici pe el nu l-a văzut nimeni retrăgându-se. Acestea-s faptele, bunul meu George. Ce crezi despre ele?
- La ce oră a fost comisă crima, domnule?
- Între ora 12 şi 12:25, dacă vinovatul este domnul Amberiotis. Dacă-i altcineva, după ora 12:25, căci, mai devreme, domnul Amberiotis ar fi văzut cadavrul.
George reflectă. Poirot îl încurajă din priviri.
- Deci, George?
- Mă frapează un lucru, domnule...
- Da?
- Faptul că va trebui să vă căutaţi un alt dentist.
- George, exclamă Poirot, te întreci pe tine însuţi! Este un lucru evident de care nu-mi dădusem seama încă.
Încântat, George părăsi încăperea.
Poirot îşi bău ciocolata cu înghiţituri mici, continuând să reflecteze la faptele pe care le trecuse în revistă. Afacerea se prezenta aşa cum tocmai o rezumase în aspectele ei generale. Asasinul, oricare i-ar fi fost mobilurile, era neapărat una din persoanele despre care vorbise.
Nici nu-şi formulase bine gândul şi Poirot îşi dădu seama brusc că lista era incompletă: uitase un nume. Era, fără îndoială, puţin probabil ca acesta să fie numele asasinului.
Dar omul era în casă în momentul crimei, deci trebuia să fie trecut pe listă.
Sub celelalte nume, Hercule Poirot îl scrise şi pe acela al domnului Barnes.
- Domnule, zise George, o doamnă doreşte să vă vorbească la telefon!
Acum câte zile, Hercule Poirot se înşelase încercând să ghicească numele doamnei care-i venise în vizită. De data aceasta pronosticul său fu excelent: vocea care-i ajunse la ureche era exact cea pe care o aştepta.
- Monsieur Hercule Poirot?
- Eu însumi, doamnă.
- Jane Olivera la aparat. Nepoata domnului Alistair Blunt.
- Omagiile mele, domnişoară Olivera.
- V-ar fi posibil să veniţi până la locuinţa unchiului meu? Aţi afla aici lucruri care, cred eu, v-ar interesa.
- Este posibil. La ce oră v-ar conveni?
- Se poate la ora şase şi jumătate?
- Contaţi pe mine!
- Sper că nu v-am deranjat de la activitatea dumneavoastră?
- Absolut deloc, domnişoară Olivera. Aşteptam telefonul dumneavoastră.
Hercule Poirot puse receptorul la loc, surâzând. Se întreba de ce pretext se folosea Jane Olivera pentru a-l determina pe Alistair Blunt să-l convoace la el acasă.
Nu fu lăsat să aştepte şi, de îndată ce sosi, fu introdus în marea bibliotecă ale cărei ferestre dădeau spre Tamisa. Instalat în faţa biroului său, Alistair Blunt se juca distrat cu un coupe-papier. Avea aerul obosit al bărbatului pe care femeile din familie îl inoportunează de câtva timp.
Jane Olivera stătea în picioare aproape de şemineu împreună cu o femeie de o oarecare vârstă, mărunţică şi grasă care, în momentul intrării lui Poirot, declară cu însufleţire că "nu era posibil să nu se ţină seama de opinia sa în privinţa respectivă".
Alistair Blunt îi răspunse că avea foarte multă dreptate şi se ridică pentru a-l întâmpina pe Poirot.
- Cum presupun că veţi discuta acum tot felul de orori, adăugă doamna, cred că mă voi retrage.
- În locul tău, mamă, zise Jane Olivera, aş proceda la fel.
Urmând sfatul fiicei sale, Julia Olivera ieşi din încăpere cu măreţie, prefăcându-se că nu a remarcat prezenţa lui Poirot.
- Domnule Poirot, zise Alistair Blunt, foarte amabil din partea dumneavoastră că v-aţi deranjat. Cred că o cunoaşteţi pe domnişoara Olivera, nu? Dânsa m-a rugat să vă chem...
- Este vorba, explică Jane Olivera, de această femeie care a dispărut. Domnişoara nu-mai-ştiu-cum Seale...
- Domnişoara Sainsbury Seale.
- Exact! Un nume cum nu se poate mai pretenţios! Să lăsăm asta! Cine vorbeşte, unchiule, tu sau eu?
- Cred că ţie îţi revine sarcina!
Jane Olivera se întoarse spre Poirot:
- Este posibil, domnule Poirot, zise ea, ca ceea ce vă povestesc să fie lipsit de importanţă, dar mi s-a părut că trebuie să vă aduc la cunoştinţă.
- Vă ascult.
- Ultima dată când unchiul meu s-a dus la dentist, nu deunăzi, ci acum trei luni, l-am însoţit. Era în "Rolls-ul" său, cu care trebuia apoi să-mi continui drumul la nişte prieteni în Regent's Park, pentru ca apoi şoferul să se întoarcă la dentist după unchiul meu. Maşina s-a oprit la numărul 58, în Queen Charlotte Street, unchiul meu a coborât şi, chiar în momentul acela, o doamnă a ieşit din casă, cu coafura în dezordine, ştiţi... genul artist. A venit drept spre unchiul meu şi, cu o voce cam piţigăiată, i-a spus: "Ah! domnule Blunt! Sunt singură că nu vă mai amintiţi de mine"! Bineînţeles, am remarcat imediat după figura pe care o făcea unchiul meu că persoana nu se înşela deloc şi că unchiul meu nu-şi amintea s-o mai fi văzut!
Alistair Blunt oftă.
- Atâţia oameni mă abordează cu această frază-pretext!
- Unchiul meu, continuă Jane Olivera, aştepta urmarea cu o figură pe care i-o cunosc bine, un aer de o credulitate politicoasă care nu l-ar înşela nici pe un copil de trei ani. Cu o lipsă totală de convingere el declară că-şi aminteşte foarte bine de dânsa, iar aceasta continuă: "Eram o foarte bună prietenă a scumpei dumneavoastră soţii"!
- Şi asta mi se spune destul de des, remarcă Alistair Blunt cu o voce plictisită. Urmarea se modifică puţin. Este vorba întotdeauna de ceea ce se cheamă "tapat". De data aceea am scăpat cu 5 lire donate nu ştiu cărei Misiuni din Zeanana. Nu era scump!
- O cunoscuse într-adevăr pe soţia dumneavoastră? întrebă Poirot.
- Greu de spus, răspunse Blunt. Faptul că această doamnă se interesa de Misiunile din Zeanana îmi dă dreptul să cred că, dacă ar fi cunoscut-o pe soţia mea, aceasta s-ar fi petrecut în India, unde ne aflam împreună acum zece ani. Oricum, însă, nu putea fi foarte bună prietenă de-a Rebeccăi. Altfel aş fi cunoscut-o şi eu. Fără îndoială, o fi întâlnit-o pe soţia mea în vreun salon...
- Eu personal cred că n-o văzuse în viaţa ei pe mătuşa mea, zise Jane Olivera. Doar că îi trebuia un pretext pentru a ţi se adresa...
- Foarte posibil.
Se simţea foarte multă indulgenţă în tonul său.
- În orice caz, reluă Jane Olivera, eu consider că felul în care-ncerca să ţi se facă cunoscută este tare ciudat!
Blunt dădu din umeri.
- Îmi vroia contribuţia la lista de subscripţii, asta-i tot!
- A mai încercat să ia legătura cu dumneavoastră după aceea? întrebă Poirot.
- Nu, spune Blunt. N-am mai auzit vorbindu-se despre ea şi-i uitasem chiar şi numele când Jane i-l descoperi în ziar.
Jane Olivera conchise cam fără convingere:
- Oricum, domnule Poirot, m-am gândit că este un amănunt pe care trebuia să-l cunoaşteţi.
Poirot se ridică.
- Vă mulţumesc, domnişoară Olivera; mă voi retrage pentru că ştiu, domnule Blunt, că sunteţi foarte ocupat.
- Vă conduc, zise Jane.
Hercule surâse pe sub mustaţă.
Coborâră unul lângă celălalt scara mare. La parter, Jane Olivera îl invită pe Poirot să intre într-o cameră mică ce dădea într-un hol. După ce uşa fu închisă, ea îl privi drept în ochi pe detectiv şi spuse:
- Ce vroiaţi să spuneţi adineauri când aţi afirmat că aşteptaţi telefonul meu?
Poirot îşi ridică mâinile, îndepărtându-le una de cealaltă:
- Exact ceea ce am spus, răspunse el, zâmbind. Aşteptam telefonul dumneavoastră şi aţi telefonat!
- Ştiaţi că o să telefonez în legătură cu această doamnă Sainsbury Seale?
Poirot dădu negativ din cap.
- Aceasta, explică el, era un pretext. La nevoie aţi fi găsit altceva.
- Dar de ce naiba îmi atribuiţi intenţia de a vă telefona?
- Vreţi să-mi spuneţi de ce aţi vrut să-mi daţi mie această mică informaţie referitoare la doamna Sainsbury Seale şi nu aţi comunicat-o, cum era şi normal, la Scotland Yard?
- Foarte bine, domnule Ştiu-Tot, foarte bine! Ce ştiţi exact?
- Ştiu că persoana mea vă preocupă de când aţi aflat că i-am făcut, deunăzi, o vizită cuiva care locuieşte la Holborn Palace Hotel.
Ea îl privea cu o stupoare neprefăcută. Chipul ei îşi schimbă culoarea. Niciodată n-ar fi crezut Poirot că o piele atât de brună ar putea să pară atât de verde.
- M-aţi chemat aici, continuă el, foarte calm, pentru că vroiaţi să ştiţi ce am "în guşă". Scuzaţi-mi expresia! Vă interesează de fapt ce ştiu despre domnul Howard Raikes.
- Nu ştiu despre cine vorbiţi!
..................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu