UNU, DOI, TREI, Agatha Christie

...............................................................................................
                                                              5.

                         Poirot continuă fără a ţine seama de această afirmaţie făcută fără prea mare speranţă:
    - Vă voi evita osteneala de a-mi pune întrebările abile la care, fără îndoială, v-aţi gândit. Vă voi spune ceea ce ştiu sau, mai bine zis, ceea ce am ghicit. Prima dată când am venit aici cu inspectorul Japp, aţi fost surprinsă văzându-ne şi... foarte neliniştită. V-aţi gândit numaidecât că i s-a întâmplat ceva unchiului dumneavoastră. De ce?
    - Ei, Doamne, pentru că este unul dintre oamenii cărora li se pot întâmpla astfel de lucruri. Într-o zi, după nu mai ştiu ce împrumut balcanic, am primit prin poştă o bombă. Şi deseori găseşte, în corespondenţa sa, scrisori de ameninţare.
    - Inspectorul-şef Japp, reluă Poirot, v-a spus atunci că un dentist, domnul Morley, fusese asasinat. Vă amintiţi răspunsul dumneavoastră? Aţi spus: "Dar este stupid"!
    Ea îşi muşcă buzele.
    - Am spus eu asta? făcu ea. Reflecţia a fost într-adevăr stupidă!
    - Mi s-a părut mai mult curioasă decât stupidă. Ea dezvăluia faptul că eraţi la curent cu existenţa domnului Morley şi că vă aşteptaţi ca să i se întâmple ceva, nu acestuia ci...
    - Vă place să vă spuneţi poveşti, nu-i aşa?
    Poirot continuă fără să-i dea atenţie.
    - Acest "ceva" care trebuia să se întâmple în casa lui Morley era aşteptat, sau mai bine zis temut, de dumneavoastră. Văzându-ne, v-aţi temut ca nu cumva să i se fi întâmplat ceva unchiului dumneavoastră. Asta înseamnă că dumneavoastră ştiaţi ceva ce noi ignoram. Am trecut în revistă oamenii care s-au perindat în ziua aceea pe la imobilul din Queen Charlotte Street nr. 58 şi am descoperit imediat unica persoană cu care, în mod rezonabil, aţi fi putut fi dumneavoastră în relaţie; este vorba de acest tânăr american despre care vorbeam mai adineauri, domnul Howard Raikes.
    - Este pasionant ca un foileton! Aştept cu nerăbdare episodul următor.
    - Am fost să-l văd pe domnul Howard Raikes. Este un om ce are, probabil, o oarecare educaţie şi care este periculos.
    Nu mai continuă. Privea cu atenţie chipul tinerei. Părea visătoare. După câteva clipe, surâse:
    - Renunţ, zise ea. Aţi câştigat, domnule Poirot. Este adevărat că muream de frică.
    Devenind serioasă, continuă.
    - Domnule Poirot, vă voi spune câteva lucruri pe care prefer să vi le povestesc personal căci îmi dau seama că veţi sfârşi prin a le descoperi. Pe bărbatul acesta, Howard Raikes, îl iubesc. Sunt nebună după el. Mama m-a dus în Europa ca să mă îndepărteze de el. Cel puţin acesta este unul din motivele şederii noastre aici, celălalt fiind speranţa mamei că unchiul meu, cunoscându-mă mai bine, îmi va lăsa moştenire averea sa. Mama mamei mele era sora Rebeccăi Arnholt şi eu nu-i sunt decât nepoată de gradul al doilea lui Alistair Blunt, dar el nu are alte rude mai apropiate. Şi apoi, sunt sinceră cu dumneavoastră, domnule Poirot, aşa este mama! Suntem foarte, foarte bogate, odios de bogate, ca să mă exprim ca Howard, dar averea noastră nu-i nimic în comparaţie cu aceea a unchiului, şi mama consideră că mi-ar sta grozav în calitate de unică moştenitoare a unchiului!
    Tăcu o clipă, reflectând. Apoi, reluă:
    - Cum să vă fac să înţelegeţi? Howard detestă ideile în care am fost eu crescută şi ar vrea să le poată distruge. Şi, uneori, gândesc şi eu exact ca el! Îl iubesc mult pe unchiul Alistair, dar sunt momente în care mă exasperează. Este atât de burghez, atât de prudent, atât de tipic englez! Mi se întâmplă să-mi spun că este una din acele fiinţe care constituie o piedică în calea progresului, fiind printre cei care trebuie în mod necesar să dispară dacă vrem să putem schimba ceva.
    - Domnul Raikes, se pare, v-a convertit la ideile sale!
    - Da... şi nu! Howard vede mai departe decât aproape toţi ceilalţi. Dar mulţi oameni sunt de acord cu el până la un anumit punct, mulţi oameni care consideră că s-ar putea încerca ceva cu unchiul Alistair şi cu cei asemenea lui, presupunând că aceştia ar accepta. Numai că nu vor fi niciodată de acord! Stau liniştiţi în fotoliile lor, dau din cap şi spun: "Nu putem să ne asumăm acest risc!" sau "Din punct de vedere economic lucrul acesta nu merge!" sau "Trebuie să ţinem seama de responsabilităţile noastre!" ori: "Nu uitaţi lecţiile istoriei!"... Dar tocmai asta trebuie să facem! Istoria ţine de trecut! N-o vedem decât întorcându-ne în urma noastră. Iar noi trebuie să privim înainte!
    - Şi-i interesant ce se vede acolo?
    Ea răspunse pe un ton de reproş:
    - Vorbiţi ca unchiul Alistair!
    - Poate pentru că şi eu sunt bătrân, făcu el.
    Urmă un moment de tăcere. După care, cu o voce foarte diferită, acea voce oarecum severă cu care vorbea când îi lua cuiva interogatoriul, Poirot o întrebă de ce ţinuse Howard Raikes să aibă programare la domnul Morley.
    - Era ideea mea, declară Jane Olivera. Voiam ca el să-l întâlnească pe unchiul Alistair şi nu găsisem alt mijloc. Mi-a spus lucruri atât de răutăcioase şi de nedrepte despre unchiul meu, a vorbit despre el cu aşa o ură încât am vrut să fac ceva. Eram sigură că, întâlnindu-l măcar o dată pe unchiul Alistair, sentimentele lui s-ar schimba. Nu putea să nu descopere că unchiul este un om de treabă, simplu, amabil şi simpatic. Însă, din cauza mamei, care ar fi stricat totul, îmi era imposibil să organizez o întâlnire altundeva...
    - Şi, întrebă Poirot, de aceea vă era teamă, pentru că dumneavoastră eraţi autoarea acestei întâlniri?
    - Da, murmură ea, lăsând capul în jos. Pentru că, uneori, Howard se lăsă dus de mânie. El... el...
    Poirot îi veni în ajutor.
    - El se pronunţă în favoarea acţiunii directe. Când vrei să distrugi, să nimiceşti, să extermini...
    Ea îl întrerupse cu un strigăt.
    - Nu spuneţi aşa ceva, domnule Poirot, vă implor!

                                          IV. Şapte, opt şi frumos şi drept le-aşed
                                                                          1.

                             Timpul trecea. Se scursese  mai mult de o lună de la moartea domnului Morley şi nu aveau încă nicio veste din partea domnişoarei Sainsbury Seale. De fiecare dată când se gândea la asta, Japp se înfuria. În ziua aceea, după ce trase o înjurătură, el exclamă:
    - În sfârşit, Poirot, femeia asta trebuie să se afle undeva!
    - Sau a murit, sau trăieşte! Dacă a murit, unde-i corpul? Să presupunem că s-a sinucis...
    - Încă o sinucidere?
    - Să nu mai discutăm chestiunea asta! Dumneata persişti să crezi că Morley a fost asasinat, eu rămân convins de faptul că singur şi-a pus capăt zilelor.
    - Tot nu ştii de unde şi-a procurat revolverul?
    - Nu. Era o armă străină.
    - Interesant detaliu.
    - Nu în sensul atribuit de dumneata! Morley a călătorit mult. Făcea croaziere cu sora lui şi se poate foarte bine să-şi fi cumpărat acest revolver în cursul unei escale. În călătorie oamenii se lasă adesea tentaţi de arme. Asta le dă iluzia că duc o viaţa periculoasă.
    Poirot asculta, evident sceptic.
    - Dar, continuă Japp, să nu ne îndepărtăm de la problema noastră! Spuneam, atenţie, este o simplă presupunere, că dacă această blestemată de femeie s-a sinucis, dacă, de exemplu, s-a aruncat în apă, corpul său ar fi trebuit să fi fost găsit la ora actuală... De altfel, acelaşi lucru ar fi trebuit să se petreacă şi dacă ar fi fost asasinată.
    - Doar dacă nu cumva, obiectă Poirot, i-a fost atârnată cadavrului vreo greutate înainte de a fi aruncat în Tamisa...
    - Într-o noapte fără lună, pe undeva pe la Limehouse? Vorbeşti, dragul meu Poirot, ca o femeie care scrie romane foileton!
    - Ştiu! Şi nu spun lucrurile astea fără să roşesc!
    - Desigur, vreo bandă de răufăcători internaţionali s-o fi ocupat de ea?
    Poirot suspină profund şi zise:
    - Cineva mă asigura mai zilele trecute că astfel de bande există.
    - Cine "cineva"?
    - Domnul Reginald Barnes, Castlegardens Road, la Ealing.
    Japp, la rândul său, afişa un oarecare scepticism.
    - O fi ştiind el ceva, spuse pe un ton ironic. Când lucra la Ministerul de Interne, avea destui străini de supravegheat.
    - S-ar zice că nu prea eşti de acord.
    - Nu este sectorul meu. Nu pretind că aceste asociaţii internaţionale nu există, dar afirm că, în general, nu sunt prea periculoase.
    Poirot îşi răsucea mustaţa.
    Cum nu părea că avea de gând să vorbească, Japp reluă:
    - Am primit referitor la domnişoara Sainsbury Seale câteva mici informaţii suplimentare. S-a întors din India pe vaporul cu care a venit şi Amberiotis. Probabil însă că-i vorba de o coincidenţă, pentru că el călătorea cu clasa I iar ea cu a II-a. Cu toate acestea, unul dintre chelnerii de la Savoy crede că ea a luat o dată masa cu el, la Savoy, bine înţeles, cam cu vreo opt zile înainte de moartea lui Amberiotis.
    - Aşa încât ar fi posibil ca ei să fi fost în legătură?
    - Posibil, dar mi se pare puţin probabil. Nu prea văd o doamnă, care se ocupă cu opere de caritate şi are relaţii cu misionarii, amestecată în combinaţii îndoielnice!
    - De unde conchid că prietenul nostru Amberiotis se ocupa cu ceea ce dumneata numeşti "combinaţii îndoielnice"?
    - În privinţa lui nu există nicio îndoială! Avea relaţii strânse cu organizaţii de spionaj.
    - Eşti sigur de asta?
    - Absolut. Numai că am fi fost incapabili să-l prindem fiindcă el le lăsa altora acţiunile periculoase. El făcea planurile de luptă, împărţea sarcinile, primea rapoartele. De toate acestea suntem siguri. Dar, în privinţa dispărutei noastre, n-am ajuns la niciun rezultat. N-o văd amestecată în aşa ceva!
    - Nu uita că a trăit în India! Au fost cam multe tulburări pe acolo în ultimii ani!
    - Nu-mi imaginez o asociaţie între Amberiotis şi domnişoara Sainsbury Seale!
    - Ştii că se presupune că domnişoara Sainsbury Seale ar fi fost o bună prietenă de-a defunctei doamne Alistair Blunt?
    - Ţi s-a spus aşa ceva? Nu cred nici măcar o vorbă! Făceau parte din lumi diferite!
    - Repet ceea ce a spus domnişoara Sainsbury Seale.
    - Cui anume i-a spus?
    - Chiar lui Alistair Blunt.
    - Am înţeles. Este un vechi truc, iar Blunt a întâlnit probabil de multe ori pretinse prietene de-ale defunctei sale soţii. Cât despre presupunerea că Amberiotis s-ar fi gândit s-o utilizeze astfel, nu! N-ar fi mers. Blunt s-ar fi debarasat de ea cu o subvenţie oarecare, dar nu ar fi invitat-o să vină să-şi petreacă weekend-ul pe moşia lui! Nu trebuie totuşi să fie luat drept imbecil!
    Poirot, căruia nici nu-i trecuse prin minte o astfel de idee, aprobă cu gravitate.
    Puţin după aceea Japp examina din nou situaţia. Ce i s-ar fi putut în tâmpla domnişoarei Sainsbury Seale?
    - Bineînţeles, cadavrul său ar fi putut fi introdus într-o cadă plină cu acid, de către un savant atins de alienare mentală. De obicei, în cărţi aşa se petrec lucrurile cu cadavrele stânjenitoare. Dar iată, nici această ipoteză nu-mi este pe plac! Sunt de părere că, dacă este cumva moartă, a fost îngropată direct undeva.
    - Da, dar unde?
    - Asta mă întreb şi eu. La Londra a dispărut. La Londra nu există grădină, cel puţin nu una demnă de acest nume şi permiţând funeralii modeste, discrete, private. Ceea ce ne-ar interesa ar fi o grădină mare, o curte de fermă...
    O grădină! Poirot revăzu dintr-o dată frumoasa grădină pe care o admirase atât de mult la Ealing, cu peluzele sale simetrice şi tufele ei perfect întreţinute. Ar fi fantastic ca o femeie să fie îngropată acolo. Ideea îl amuza, dar era conştient de absurditatea ei.
    Japp continuă totuşi:
    - Să admitem, acum, că nu a murit. Atunci unde este? A dispărut de mai bine de o lună, portretul i-a fost publicat în toate ziarele...
    - Şi nimeni nu a văzut-o?
    - Spune mai degrabă că a văzut-o toată lumea! Nici nu-ţi dai seama câte femei, ale căror semnalmente corespund acelora ale domnişoarei Sainsbury Seale, circulă actualmente pe teritoriul Britanic! A fost întâlnită în landurile din Yorkshire, în pensiunile din Devon, în hotelurile din Liverpool şi pe plaja din Ramsgate! Oamenii mei au făcut cu migală cercetări pretutindeni unde domnişoara Sainsbury Seale a fost zărită. Tot ce au câştigat a fost faptul că s-au lăsat insultaţi de nenumărate fete bătrâne foarte respectabile, deşi cam trecute, fără să afle nimic!
    Chipul lui Poirot exprimă o simpatie întristată.
    - Şi cu toate acestea, continuă Japp cu o voce care-i proclama exasperarea, domnişoara Sainsbury Seale nu este o fantomă. Ni se mai cere uneori să o găsim pe o oarecare domnişoara Spinks, care a sosit undeva într-o bună zi, venind nu se ştie de unde, şi care a dispărut fără urmă cincisprezece zile mai târziu. Această domnişoară Spinks, cu existenţa efemeră, este ceea ce eu numesc o fantomă! Dar domnişoara Sainsbury Seale este cum nu se poate mai autentică. Are un trecut, copilăria ei îmi este cunoscută, şi chiar toată viaţa ei, până-n ziua când, ca printr-o vrajă, s-a volatilizat.
    - Trebuie să existe un motiv, zise Poirot.
    - Dacă vrei să insinuezi, în felul acesta, că ea l-a ucis pe Morley, îţi răspund: "Nu"!... Amberiotis l-a văzut pe Morley în viaţă după plecarea domnişoarei Sainsbury Seale şi noi ştim ce a făcut ea după ce a părăsit Queen Charlotte Street.
    Poirot făcu un gest nervos.
    - Nu pretind că ea l-a asasinat pe Morley. Sunt sigur că nu. Totuşi...
    Japp îl întrerupse:
    - Ştiu. Dacă ai dreptate în privinţa lui Morley, s-ar putea admite că acesta i-a spus ceva care, fără ca ea să bănuiască, ne-ar fi putut pune pe urma asasinului. De aici şi nevoia de a o face să dispară!
    - Ceea ce presupune, atrase atenţia Poirot, o organizaţie de anvergură, o asociaţie vastă, puţin cam în disproporţie cu obiectivul său: moartea unui simplu dentist din Queen Charlotte Street.
    - Deci nu mai acorda atât credit poveştilor spuse de Reginald Barnes. Este un bătrân nebun cu mintea puţin zdruncinată de spionii şi revoluţionarii săi.
    Japp se ridicase. Se retrase după ce-i promise lui Poirot să-l ţină la curent cu eventualele veşti.
    Poirot rămase gânditor în faţa mesei. Avea sentimentul acut că aşteaptă ceva, dar ar fi fost incapabil să spună ce anume. Ceva mai devreme, se aşezase în faţa aceleiaşi mese pentru a nota câteva nume pe o foaie de hârtie, ca şi câteva fapte care păreau fără nicio legătură între ele.
    Pe marginea ferestrei se aşezase pentru o clipă o pasăre. În cioc avea o crenguţă. Şi el, ca şi pasărea, adunase nişte crenguţe. Cinci, şase, adun vreascuri...
    Crenguţe avea deja multe, de acum. Toate plasate ca rezervă într-un colţ al memoriei, unde le-ar putea găsi când îi vor fi necesare. Până-n prezent nu încercase să le clasifice, să le ordoneze. O să vină şi asta...
    De ce n-o făcea chiar acum? Ştia el de ce: aştepta ceva. Ceva inevitabil. Când acest ceva se va produce, atunci, dar numai atunci, va considera că a sosit momentul să se pună pe treabă.
    Opt zile mai târziu, spre sfârşitul serii, Japp îi telefonă. Vocea lui era grăbită şi sacadată.
    - Dumneata eşti, Poirot? Am găsit-o! Vino după noi! King Leopold Mansions, Battersea Park, nr. 45.
    După niciun sfert de oră, un taxi îl lăsa pe Poirot în faţa unui mare imobil ale cărui ferestre dădeau spre Battersea Park. Numărul 45 era la etajul al II-lea şi chiar Japp în persoană fu cel care-i deschise lui Poirot uşa. Avea un aer posomorât.
    - Vino, spuse el. Spectacolul nu este deosebit de plăcut, dar cred că ţii să-l vezi...
    Poirot întrebă, dar abia dacă era o întrebare:
    - Moartă?
    - Şi nu de puţin timp!
    Un zgomot bizar, dar destul de uşor de identificat, îi atrase atenţia lui Poirot.
    - Este portarul, explică Japp. Este la bucătărie, i s-a cam făcut rău. I-am cerut să urce pentru identificarea victimei.
    Un miros greţos domnea în culoarul îngust prin care treceau. Nările lui Poirot se strânseră.
    - Este destul de dezgustător, dar trebuia să ne aşteptăm la una ca asta! A murit de mai bine de o lună.
    Cei doi intrară într-o cameră goală, o debara în mod evident. În mijlocul încăperii se afla un cufăr mare, analog acelora necesare pentru păstrarea blănurilor. Capacul era ridicat. Poirot se apropie şi privi înăuntru. Văzu mai întâi un picior. El recunoscu catarama care orna pantoful de calitate îndoielnică, era catarama pe care el o remarcase în ziua în care, în faţa imobilului de la nr. 58 din Queen Charlotte Street, o întâlnise pentru prima dată pe domnişoara Sainsbury Seale. Privirile sale urcară de-a lungul unei rochii verzi de lână şi ajunseră în sfârşit la cap.
    Poirot nu-şi putu reprima o mişcare de recul. Faţa fusese atât de lovită încât nu mai era decât o masă informă, încă şi mai oribilă din cauza descompunerii destul de avansate.
    Cei doi bărbaţi se retraseră rapid. Amândoi erau foarte palizi.
    - Ei! exclamă Japp. Aceste bucurii mărunte fac parte din programul nostru de fiecare zi. Meseria nu poate fi plăcută întotdeauna! Vino încoace, am reperat o sticlă de coniac. Un păhărel n-o să ne facă rău!
    Camera, un fel de studio, era mobilată cu eleganţă, dar într-o notă de un modernism foarte categoric: mobile din ţevi de oţel, fotolii foarte largi acoperite cu o tapiserie cu desene geometrice.
    Poirot îşi puse un pahar de coniac, apoi, ceva mai reconfortat, ceru explicaţii.
    - Iată, zise Japp, ne aflăm actualmente în apartamentul unei oarecare doamne Chapman. După informaţiile primite, această doamnă Chapman este o blondă drăguţă, destul de plinuţă şi care se apropie de vârsta de 40 de ani. Îşi plăteşte facturile în mod regulat, joacă bridge din când în când la nişte prieteni, dar, în general, nu iese prea mult în societate. Nu are copii, iar soţul ei este comis voiajor. Domnişoara Sainsbury Seale a venit aici în seara zilei în care am văzut-o. A sosit către orele 19 şi un sfert, ceea ce mă face să presupun că venea direct din Glengowrie Court. Portarul care o mai văzuse cu câtva timp înainte, a recunoscut-o. Venea pur şi simplu în vizită şi nu exista nimic suspect în asta. Portarul a urcat împreună cu ea în ascensor şi, când a văzut-o ultima oară, ea tocmai apăsa cu degetul pe butonul soneriei.
    - Între noi fie vorba, i-a trebuit cam mult timp ca să-şi amintească, remarcă Poirot.
    - Se pare, răspunse Japp, că a fost bolnav şi că a trebuit să-şi petreacă o vreme într-un spital, timp în care a fost înlocuit. Doar săptămâna trecută a găsit într-un ziar notiţa pe care am publicat-o, dând semnalmentele dispărutei. I-a spus mai întâi soţiei sale: "S-ar putea să fie acea fată bătrână care a venit mai zilele trecute s-o vadă pe doamna Chapman. Era îmbrăcată în verde şi avea nişte catarame la pantofi." Şi apoi, după vreo oră, şi-a amintit numele... sau aproape. "Dar mi se pare, într-adevăr, i-a spus soţiei sale, că avea un nume în genul ăsta! Domnişoara nu ştiu cum Seale"! Nu i-au mai fost necesare după aceea decât 4 zile pentru a-şi învinge aversiunea obişnuită împotriva poliţiei şi pentru a ne aduce informaţia. Nu prea aveam încredere! Am fost de atâtea ori deranjaţi degeaba! Totuşi i-am comunicat lui Beddoes informaţia. Este un sergent tânăr destul de isteţ. Un pic cam prea bine crescut, poate, dar ce să-i faci? De altfel, acum se poartă genul... Şi-a dat seama imediat că, de data aceasta, ne aflăm pe o pistă bună. Acea doamnă Chapman nu mai fusese văzută de mai bine de o lună şi plecase fără a lăsa vreo adresă. Faptul că portarul nu o văzuse plecând pe domnişoara Sainsbury Seale nu avea nimic neobişnuit. Putea foarte bine să fi trecut pe lângă loja portarului fără ca acesta s-o fi văzut. Ceea ce, în schimb, părea anormal era această bruscă plecare a doamnei Chapman. Nu prevenise pe nimeni, iar portarul nu avea s-o afle decât a doua zi din bileţelul agăţat de uşă: "N-am nevoie de lapte. Spuneţi-i lui Nellie că a trebuit să plec". Nellie este femeia de serviciu care venea la ea în fiecare dimineaţă. Cum i se mai întâmplase o dată sau de două ori ca doamna Chapman s-o şteargă fără să anunţe, lucrul acesta nu i se păru bizar menajerei. Dar era în schimb bizar faptul că plecase fără să-i ceară portarului să-i coboare valiza sau să se ducă să-i caute taxi. Toate acestea justificau o vizită în apartament. Am cerut un mandat, administratorul mi-a dat cheia şi am venit să arunc o privire. De-abia când am ajuns în baie, lucrurile au început să devină interesante. Se pare că fusese spălată cu multă apă şi în grabă: linoleumul de pe parchet fusese spălat, dar, pe la colţuri, se mai zăreau pete de sânge. Nu ne mai rămânea decât să găsim corpul. Dacă doamna Chapman ar fi plecat cu bagaje, portarul ar fi ştiut. Deci, cadavrul se afla neapărat în apartament. Cufărul ăsta pentru blănuri ne-a sărit în ochi. L-am deschis cu cheile găsite într-un sertar... şi urmarea o ştii: femeia se afla înăuntru!
    - Ce se ştie despre doamna Chapman? întrebă Poirot.
    - Ştiu, răspunse Japp, că se numeşte Sylvia, dar nu mai ştiu nimic altceva. Cu excepţia faptului că ea a ucis-o pe doamna Sainsbury Seale şi că a pus-o în cufăr. Ea sau prieteni de-ai ei, desigur...
    - Dar de ce-au lovit-o până ce-au desfigurat-o complet? Este oribil!
    - De oribil este oribil, nimic de zis, afirmă Japp. Dar ca să explicăm de ce a fost lovită în felul acesta, înseamnă să facem doar presupuneri! Doar din sălbăticie, cred. Dacă nu cumva au desfigurat-o pentru a ne împiedica s-o recunoaştem.
    Poirot se încruntă.
    - Nu am această impresie.
    - De altfel, adăugă Japp, i s-au lăsat hainele, a căror descriere foarte precisă ne este cunoscută, şi s-a introdus în cufăr, alături de femeie, poşeta sa, în care se afla o scrisoare care-i era adresată la fostul ei domiciliu din Russel Square.
    - Dar, exclamă Poirot, este complet lipsit de logică!
    - Asta-i şi părerea mea. Li se întâmplă criminalilor să mai comită şi erori...
    - Da, dar...
    Poirot nu-şi sfârşi fraza. Tocmai îi venise în minte o idee.
    - Aţi făcut percheziţie în tot apartamentul? întrebă el.
    - Da, răspunse Japp. Vizita nu ne-a făcut să aflăm nimic senzaţional.
    - Aş vrea să văd dormitorul doamnei Chapman.
    - Vino!
    Nimic din acea cameră nu sugera o plecare precipitată. Nicio dezordine. Nimeni nu se culcase pe pat şi cuvertura era pusă. Pe mobile se strânsese un strat gros de praf.
    - N-am zărit nicăieri amprente digitale, cu excepţia bucătăriei, pe diverse ustensile. Probabil cele ale menajerei...
    - Ceea ce ar părea să indice că, după crimă, a fost luată precauţia de a le şterge?
    - Aşa cred.
    Poirot se uită de jur împrejurul camerei. Ca şi studioul, ea era mobilată în stil foarte modern, dar fără lux adevărat. Anumite mobile erau "de efect", dar nici una dintre ele nu fusese prea scumpă. Poirot deschise un dulap încastrat în perete şi examină hainele de damă atârnate înăuntru. Erau elegante fără a proveni de la un croitor de renume. Tot acolo se afla şi încălţămintea, pe care o privi îndeaproape, reţinând faptul că doamna Chapman purta nr. 36 şi că-i plăceau pantofii cu talpa groasă impusă de o recentă modă.
    Mai deschise un al doilea dulap, care în partea de jos adăpostea un morman de blănuri.
    - Evident, au fost scoase din cufăr, spuse Japp.
    Poirot examină un mantou de veveriţă.
    - Foarte frumoase piei, spuse el.
    Părăsind dormitorul, Poirot trecu în baie. Se afla acolo un uimitor sortiment de flacoane şi de borcane diferite: creme de faţă, pudră, ruj. Două sticluţe cu vopsea de păr reţinură atenţia detectivului în mod deosebit.
    - Nu s-ar spune că doamna Chapman este o blondă platinată foarte autentică, remarcă Japp.
    - La 40 de ani, dragul meu, zise Poirot, majoritatea femeilor încep să aibă păr cărunt. Doamna Chapman face parte, desigur, dintre acelea care refuză să se supună legilor naturii...
    - La ora actuală probabil că a devenit roşcată.
    - Asta mă întreb şi eu!
    Poirot părea îngrijorat.
    - Poirot, zise Japp, am impresia că ceva te tracasează ! Despre ce-i vorba?
    - Doar că, răspunse Poirot, am descoperit o problemă ce-mi pare insolubilă.
    Îl trase cu hotărâre pe inspector în camera în care era corpul. Luând în mâna lui unul din picioarele moartei, el reuşi, nu fără greutate, să-i scoată pantoful. Îi examină îndelung catarama: fusese cusută la loc cu o stângăcie evidentă.
    - Mă întreb dacă nu visez cumva! zise Poirot cu un oftat.
    Japp îl privi bănuitor
    - Iar eşti pe cale să inventezi ceva? întrebă el. Încerci din nou să complici problema?
    - Tu ai spus-o.
    Japp dădu din umeri.
    - Ai acolo un pantof, intact, cu catarama lui cu tot. Ce te deranjează în asta?
    - Absolut nimic, făcu Poirot. Doar că, totuşi, nu înţeleg!

                                                              2.

                                  După câte spunea portăreasa, cea mai bună prietenă a doamnei Chapman era doamna Merton, din King Leopold Mansions 82.
    Japp şi Poirot se duseră s-o vadă fără întârziere.
    Găsiră o doamnă cu ochii foarte negri şi cu o coafură complicată, foarte vorbăreaţă şi care de-abia aştepta să spună ce ştie.
    - Sylvia Chapman? zise ea. Sigur că o cunosc! Nu suntem ceea ce s-ar putea numi prietene intime, dar am jucat bridge împreună de mai multe ori, sau s-a-ntâmplat să mergem la cinema amândouă, ori să cutreierăm magazinele. Dar, spuneţi-mi, sunteţi chiar siguri că nu a murit, nu-i aşa?
    Cum Japp îi dădu toate asigurările, ea reluă:
    - Asta mă bucură. V-am pus această întrebare pentru că poştaşul tocmai mi-a povestit că într-un apartament dintr-un imobil apropiat s-a descoperit cadavrul unei femei. Se spune, pe bună dreptate, că nu trebuie să crezi decât pe jumătate zvonurile.
    Japp puse o întrebare precisă.
    - Nu, răspunse ea, n-am avut veşti de la doamna Chapman. Nu mi-a mai dat niciun semn de viaţă din ziua când am stabilit să mergem săptămâna următoare să vedem un nou film cu Fred Astaire. În ziua aceea n-a făcut aluzie la vreo călătorie apropiată...
    Doamna Merton nu auzise niciodată vorbindu-se despre o doamnă Sainsbury Seale. Niciodată doamna Chapman nu pronunţase în faţa ei acest nume.
    - Şi, totuşi, adăugă ea, numele îmi spune ceva! Mi se pare că l-am văzut pe undeva, nu demult.
    - A apărut în toate ziarele în ultima vreme, zise Japp.
    - Aveţi dreptate, exclamă doamna Merton. E vorba despre femeia aceea care a dispărut! Credeţi că doamna Chapman o cunoştea?... Eu nu cred. În orice caz, nu mi-a vorbit niciodată despre ea!
    - Ne puteţi spune câte ceva despre domnul Chapman, doamnă Merton?
    Întrebarea păru s-o surprindă pe doamna Merton.
    - Mi se pare, răspunse ea, că este reprezentant de comerţ. Cel puţin aşa cred că mi-a spus Sylvia. Călătoreşte în străinătate pentru o fabrică de arme, dacă nu mă înşel. Circulă prin toată Europa.
    - L-aţi întâlnit vreodată?
    - Niciodată! Se întorcea rar în Londra şi, când sosea, doamna Chapman îşi neglija oarecum prietenele. Lucru normal, de altfel!
    - Ştiţi cumva dacă doamna Chapman avea rude la Londra sau alţi prieteni?
    - Prietenii, presupunând că mai avea, nu îi cunoşteam. Cât despre rude, nu cred să aibă. În orice caz, nu mi-a vorbit niciodată despre ele.
    - A fost cumva în India?
    - Nu, după câte ştiu!
    Se făcu tăcere. Apoi, la rândul său, doamna Merton întrebă:
    - Dar, spuneţi-mi, de ce-mi puneţi toate aceste întrebări? Sunteţi de la Scotland Yard, am înţeles asta, dar trebuie să existe un motiv pentru care să-mi puneţi aceste întrebări!
    - Ei, Doamne, cum tot veţi afla până la urmă, nu vă voi ascunde, doamnă Merton, că în apartamentul doamnei Chapman s-a găsit un cadavru.
    Timp de câteva secunde biata femeie rămase mută de uimire.
    - Un cadavru! exclamă ea apoi. Nu este, sper, cel al doamnei Chapman? Sau acela al vreunui străin?
    - Nu. De altfel este vorba de o femeie...
    - O femeie!
    Doamna Merton părea din ce în ce mai stupefiată.
    - Scumpă doamnă, zise Poirot cu vocea lui cea mai suavă, de ce credeţi că este vorba despre un bărbat?
    - Nu ştiu! Mi se pare mai normal...
    - De ce?... Oare pentru că doamna Chapman avea cumva obiceiul de a primi domni?
    Doamna Merton protestă pe un ton indignat.
    - Nu! N-am vrut să spun aşa ceva!... Sylvia Chapman nu era o astfel de femeie... Numai că, având în vedere că doamna Chapman... Vreau să spun... Nu mai continuă.
    - Scumpă doamnă, reluă Poirot, cred că ştiţi mai mult decât aţi binevoit să ne spuneţi.
    Ea se întoarse spre el.
    - Adevărul este, zise ea puţin încurcată, că nu prea ştiu ce trebuie să fac. N-aş vrea să trădez un secret şi nu am repetat nimănui această confidenţă făcută de doamna Chapman, sau cel mult la 2-3 persoane intime despre care ştiu că sunt sigure...
    Cum ea se întrerupse pentru a-şi trage sufletul, Japp interveni.
    - Ce v-a spus exact doamna Chapman?
    Doamna Merton coborî vocea pentru a răspunde:
    - Este vorba despre un secret care i-a scăpat într-o zi când ne-am dus la cinema să vedem un film de spionaj. La ieşire, ea mi-a spus că autorul scenariului nu cunoştea prea bine subiectul şi atunci mi-a zis, după ce m-a pus să jur că nu voi repeta nimănui acest lucru, că domnul Chapman lucrează la Intelligence Service. De aceea călătorea destul de mult în străinătate. Fabricarea armelor nu era decât o acoperire. Domnul Chapman făcea spionaj... şi era cumplit pentru biata lui soţie care nu putea coresponda cu el în timpul absenţelor lui. Şi asta în timp ce el înfrunta, după cum vă daţi seama, tot felul de pericole.

                                                                         3.

                                           În timp ce cobora scara pentru a se reîntoarce la apartamentul doamnei Chapman, Japp bombănea:
    - Umbră a lui Phillips Oppenheim, a Valentinei Williams şi a lui William le Queux, exclamă el, am impresia că voi înnebuni!
    Sergentul Beddoes îşi aştepta şeful căruia îi prezentă raportul pe tonul respectuos obişnuit.
    - N-am putut scoate nimic folositor de la micuţa menajeră, spuse el. Se pare că doamna Chapman îşi schimba servitoarea destul de des, iar aceasta nu era aici decât de o lună sau două. După câte ne-a declarat, doamna Chapman era o stăpână deosebită, căreia-i plăcea să asculte radioul şi cu care se putea vorbi. Slujnicuţa crede că soţul era cam fustangiu dar că doamna Chapman nu avea bănuieli. Stăpâna ei primea din când în când scrisori din străinătate. Menajera îşi aminteşte de câteva venite din Germania, de două din Statele Unite, de una din Italia şi de alta din Rusia. Cum iubitul acesteia colecţionează timbre, doamna Chapman i le dădea pe cele de pe plicuri.
    - N-ai descoperit nimic prin actele ei?
    - Nu domnule, absolut nimic! Nu păstra mare lucru. Câteva facturi, câteva chitanţe, toate din Londra. Câteva programe vechi de teatru, 2-3 reţete de bucătărie decupate din ziare şi o notiţă despre misionarii din Zenana.
    - Şi cred că ştiu destul de bine cine a adus-o, adăugă Japp. Pe scurt, nimic nu pare să indice că ea a fost autoarea crimei. Şi cu toate acestea, probabil că a făcut-o. În ipoteza cea mai favorabilă, probabil că este complice. Nu au fost văzuţi, în seara aceea, străini dând târcoale prin vecinătate?
    - Portarul nu-şi aminteşte să fi văzut vreunul, dar este posibil să fi uitat. Trece enorm de multă lume prin faţa lojei sale care are în supraveghere un întreg grup de imobile. Faptul că-şi aminteşte exact ziua vizitei domnişoarei Sainsbury Seale se explică prin aceea că a doua zi a fost transportat la spital şi, încă din seara acelei zile, nu se simţea prea bine.
    - În apartamentul vecin nimeni nu a auzit nimic?
    - Nu domnule. Nici deasupra, nici dedesubt. Nu a fost remarcat niciun zgomot suspect. Dar, se pare că în ambele apartamente era deschis aparatul de radio...
    Medicul legist ieşea din baie, unde se dusese să se spele pe mâini.
    - Nu prea atrăgător cadavrul nostru! exclamă el bine dispus. Trimiteţi-mi-l când vreţi ca să-l examinez mai îndeaproape!
    - Aveţi deja o idee, doctore, privind cauzele decesului?
    - Imposibil să avem certitudini în privinţa aceasta înainte de autopsie. Cred că rănile feţei au survenit după moarte, asta-i tot ce vă pot spune pentru moment. Este vorba de o femeie între 40 şi 50 de ani, care era sănătoasă şi al cărei păr încărunţea. Se vopsea. Sper să găsesc pe corp semne particulare căci, în absenţa lor, nu va fi poate uşor de identificat. O cunoaşteţi?... Atunci este perfect. Ce spuneţi? Este o femeie dispărută despre care s-a vorbit mult?... Îmi cer scuze, dar eu nu citesc niciodată ziarele! Mă mulţumesc să dezleg cuvinte încrucişate.
    După plecarea medicului, Poirot luă de pe un birou un carneţel cu adrese cu coperta cafenie. Neobositul sergent Beddoes, care-i urmărea mişcările, îl informă.
    - N-am găsit nimic interesant aici. Adrese de coafori, croitori, etc. Am notat numele şi adresele persoanelor particulare.
    Poirot deschise carnetul la litera "D".
    Înscris în partea de sus a paginii, numele doctorului Davis, Prince Albert Road nr. 17 le preceda pe acelea ale lui Drake şi Pomponetti, negustori pe peşte. Pe rândul următor Poirot citi: "Dentist, domnul Morley, Queen Charlotte Street, nr. 58".
    O lumină sclipi în privirea detectivului:
    - Încep să cred, zise el, că nu va exista nicio dificultate pentru a identifica corpul cu certitudine.
    Japp îl privi pe Poirot atent, cu un aer neliniştit.
    - Sper din toată inima, făcu el. Nu cumva crezi...
    Poirot îl întrerupse:
    - Am nevoie de o certitudine! Nu este vorba de ceea ce cred eu!

                                                                    4.

                                        Domnişoara Morley părăsise Londra pentru a se duce să locuiască la ţară.
    Locuia într-o mică vilă, ângă Hertford şi acolo se duse Poirot ca s-o vadă. Ea îl primi cu multă amabilitate. Avea acelaşi aer de dragon, era la fel de ţeapănă ca întotdeauna, faţa îi era poate mai pământie, dar vizita lui Poirot îi făcea plăcere. Cu atât mai mult cu cât el o lăsase să înţeleagă, încă de la început, că nu aproba concluziile anchetei pe care şi ea le respingea, afectată profund de pata aruncată astfel asupra memoriei fratelui său, vinovat, în orice caz, de o greşeală profesională de neiertat, dacă s-ar admite punctul de vedere al procurorului regelui.
    Ea răspunse deci întrebărilor lui Poirot cu deosebită bunăvoinţă. Documentele profesionale ale domnului Morley, ordonate de domnişoara Nevill, fuseseră remise succesorului său. Unii dintre pacienţii domnului Morley deveniseră acum pacienţii domnului Reilly, alţii trecuseră în grija noului asociat iar alţii, în sfârşit, formau clientela altor dentişti.
    - Deci, spuse domnişoara Morley după ce-i dădu lui Poirot toate informaţiile solicitate, aţi regăsit-o pe domnişoara Sainsbury Seale, o pacientă de-a lui Henry. Şi ea a fost asasinată.
    Insistase în mod semnificativ asupra ultimelor două cuvinte.
    - V-a vorbit vreodată fratele dumneavoastră în mod special despre dânsa? întrebă Poirot.
    - Nu, răspunse ea, nu, după câte-mi amintesc! Dacă avusese de-a face cu un pacient deosebit de dificil, sau dacă vreunul dintre ei îi spusese ceva amuzant, el îmi spunea. Altfel nu-mi vorbea despre munca lui. Când se termina ziua de lucru, era deseori obosit şi prefera să se gândească la altceva.
    - Vă amintiţi cumva dacă o oarecare doamnă Chapman făcea parte dintre pacienţii despre care v-a vorbit?
    - Chapman? Nu mi se pare. De fapt, această întrebare ar trebui să i-o puneţi domnişoarei Nevill.
    - Trebuie neapărat s-o întâlnesc. Unde este acum?
    - Cred că a acceptat un post la un dentist din Ramsgate.
    - Deci nu s-a căsătorit încă cu tânărul Frank Carter?
    - Nu, şi sper din suflet ca această căsătorie să nu se facă. Tânărul acesta, domnule Poirot, nu-mi inspiră nicio încredere. Are ceva rău în el şi continui să cred că nu are niciun simţ moral.
    - Credeţi că este posibil să vă fi omorât fratele?
    Ea răspunse fără grabă, cântărindu-şi cuvintele.
    - Ar fi fost capabil s-o facă, de asta sunt sigură, căci nu are niciun pic de stăpânire de sine, dar nu văd deloc de ce l-ar fi omorât şi nici când ar fi putut s-o facă. Dacă fratele meu ar fi reuşit s-o convingă pe Gladys Nevill să nu-l mai vadă pe acest tânăr, n-aş mai gândi astfel. Dar tot ce i-a spus n-a servit la nimic şi ea a rămas foarte ataşată de Frank Carter!
    - Şi dacă l-ar fi plătit cineva pentru a vă omorî fratele?
    - Plătit? Ca să-mi omoare fratele? Ce idee!
    În momentul acesta o slujnicuţă drăguţă îşi făcu apariţia aducând ceaiul. După ce aceasta se retrase, Poirot declară că a recunoscut-o.
    - Nu este, zise el, micuţa pe care o aveaţi la Londra?
    - Într-adevăr, este Agnes. Acolo o foloseam drept cameristă. Am renunţat la bucătăreasă, care nu voia să vină la ţară şi, aici, Agnes este cea care se ocupă de tot. Va deveni în curând o excelentă bucătăreasă.
    Poirot aprobă...
    El ştia perfect cum era organizată la Londra casa lui Morley. Dentistul şi sora lui ocupau cele două etaje superioare ale imobilului. Camerele de la parter, cu excepţia locului de aşteptare, nu erau folosite. Un coridor îngust ducea spre curtea din spate unde se afla un lift de serviciu pentru furnizori. Alături se afla de asemenea un tub acustic. Nu se putea intra în casă decât pe uşa din faţă care era supravegheată de Alfred. În felul acesta poliţia putuse stabili cu certitudine că nici un necunoscut nu pătrunsese în casă în dimineaţa cu pricina.
    Cât despre servitori, menajera şi bucătăreasa erau la familia Morley de multă vreme şi deţineau despre ele cele mai bune informaţii. În teorie, se putea considera ca probabil că una dintre ele să fi coborât de la etajul al II-lea pentru a-şi asasina stăpânul, dar, în fapt, ipoteza nu putea fi luată serios în consideraţie. De altfel, cele două femei răspunseseră nestânjenite la interogatoriu şi nu exista nici o raţiune care să fi justificat
un gest criminal din partea lor.

                                                             5.

                                       Acasă îl aştepta un vizitator a cărui sosire  îl surprinse: domnul Barnes. Domnul cel mărunţel, ai cărui ochi clipeau întruna, afirma că ţinuse să-i întoarcă vizita lui monsieur Hercule Poirot. Detectivul răspunse că era încântat să-l revadă pe domnul Barnes şi îl întrebă ce preferă: cafea, ceai sau whisky? Domnul Barnes optă pentru cafea. Servitorii englezi nu se pricepeau, în general, s-o prepare, dar el nu se îndoia că valetul lui monsieur Poirot va face o excepţie de la regulă.
    Urmară şi alte politeţuri.
    Apoi, după ce tuşi uşor pentru a-şi drege vocea, domnul Barnes zise:
    - Monsieur Poirot, vreau să vă vorbesc sincer. Curiozitatea m-a adus la dumneavoastră. Mi-am spus că sunteţi probabil la curent cu detaliile acestei curioase afaceri. Din ziare am aflat că acea domnişoară Sainsbury Seale, care dispăruse, a fost regăsită, că ancheta a avut loc, că pronunţarea de către curte a verdictului s-a amânat din lipsa de mărturii care să-i permită să se pronunţe, în sfârşit, că moartea ar fi fost cauzată de o doză excesivă de somnifere.
............................................................................................