........................................................................................
9.
Poirot răspunse afirmativ printr-o mişcare cu capul.
Încă neîncrezător, Blunt întrebă:
- Aţi găsit-o?
- Da, am găsit-o.
Poirot se aşeză şi oftă.
- Sunteţi obosit?
- Da, făcu detectivul. Sunt obosit. Şi apoi, ceea ce am a vă spune nu este deloc plăcut!
- Este moartă!
Lent, cântărindu-şi cuvintele, Poirot răspunse:
- Depinde cum priviţi lucrurile.
Blunt se încruntă.
- Dragă prietene, replică el, cineva poate fi ori mort, ori viu. Nu există cale de mijloc. Sau domnişoara Sainsbury a murit, sau trăieşte!
- Da, dar cine este domnişoara Sainsbury Seale?
- Vreţi să spuneţi că nu există?
- Absolut deloc! declară Poirot. Domnişoara Sainsbury Seale a existat. A trăit în Calcutta, unde dădea lecţii de dicţie şi se ocupa de opere de caritate S-a întors în Anglia la bordul vasului Maharanah, deci cu acelaşi vapor cu care a călătorit monsieur Amberiotis. Nu călătoreau la aceeaşi clasă, dar el a avut totuşi ocazia să-i facă un serviciu, referitor la bagaje. Era, se pare, un om amabil în viaţa de toate zilele. Şi, cum uneori se întâmplă ca amabilitatea să fie recompensată în mod surprinzător, domnul Amberiotis avu norocul de a o întâlni din întâmplare pe domnişoara Sainsbury Seale într-una din plimbările sale prin Londra. Întâlnirea îi făcu plăcere şi, dintr-un impuls amabil, o invită să ia masa cu el la Savoy. Pentru ea, era ca o sărbătoare la care nu se aştepta. Pentru el, era o mişcare norocoasă cum nici n-ar fi îndrăznit să spere. Căci o invitase fără vreun gând ascuns şi, desigur, nu-şi imagina, rugând-o să ia masa cu el, că această fată bătrână cam ofilită avea să-i ofere o informaţie care valora cât o mină de aur. Şi totuşi, ea asta făcu fără măcar să aibă cea mai mică idee. Era o fată de treabă, plină de bune intenţii, dar nu prea deşteaptă. Ba chiar aş spune că avea un creier de găină....
- În cazul acesta nu ea a omorât-o pe acea doamnă Chapman? întrebă Blunt.
Poirot nu răspunse la întrebare.
- Nu prea ştiu cum să vă relatez povestea mea, spuse el, după câteva secunde de gândire. Cel mai bine ar fi să încep cu ceea ce a reprezentat pentru mine începutul, adică cu pantoful.
- Pantoful?
Blunt era extrem de surprins. Poirot dădu afirmativ din cap pentru a-i confirma că auzise bine.
- Da, reluă el, pantoful. Un pantof cu cataramă. Tocmai petrecusem o jumătate de oră pe scaunul dentistului Morley şi mă aflam în faţa casei din Queen Charlotte Street nr. 58, când un taxi se opri la marginea trotuarului. Portiera se deschise şi am zărit piciorul unei femei care se pregătea să coboare din maşină. Vă mărturisesc că mă număr printre acei oameni pe care o gleznă drăguţă nu-i lăsa insensibili. Aceea pe care o priveam nu era urâtă, piciorul era strâns într-un ciorap de bună calitate, dar pantoful nu-mi plăcea. Era nou, dintr-o piele care strălucea în soare, şi împodobit cu o cataramă mare care îi răpea tot farmecul pe care l-ar fi putut avea. Imediat după aceea o văzui şi pe doamna căreia îi aparţinea piciorul şi, sincer să fiu, dezamăgirea mea fu mare: era o persoană de vreo cincizeci de ani, lipsită de graţie şi îmbrăcată fără gust.
- Era domnişoara Sainsbury Seale?
- Chiar ea. Ieşind din maşină, avu o mică neplăcere: piciorul se prinse de portieră şi catarama pantofului fu smulsă. Am luat-o de jos şi i-am restituit-o doamnei în cauză. Incidentul era închis. Trebuia s-o revăd pe doamna respectivă în aceeaşi după-amiază, când aveam să-i fac o vizită împreună cu inspectorul şef Japp. Observ în trecere că acea cataramă nu fusese cusută la loc. În aceeaşi seară, domnişoara Sainsbury Seale ieşi din hotelul său şi dispăru. Aici se încheie ceea ce voi numi, dacă sunteţi de acord, "capitolul întâi."
- "Capitolul al doilea" a început când inspectorul şef Japp mi-a cerut să vin să mă întâlnesc cu el la King Leopold Mansions, într-un apartament în care fusese descoperit un corp, închis într-un cufăr pentru blănuri. Am intrat în încăpere, am aruncat o privire spre cufărul deschis şi primul lucru pe care l-am remarcat a fost acel pantof vechi cu cataramă!
- Ei şi?
- Nu m-aţi înţeles bine! Era un pantof vechi, o încălţăminte care fusese purtată multă vreme. Domnişoara Sainsbury Seale venise în acest apartament chiar în seara asasinării lui Morley. Dimineaţa, pantofii ei erau noi, seara, erau uzaţi. Iată un rezultat ce nu poate fi obţinut doar într-un interval de câteva ore.
Observaţia nu păru să-l intereseze în mod deosebit pe Blunt, totuşi obiectă:
- Aşa este, dar mi se pare că se poate admite faptul că doamna avea două perechi de pantofi identice.
- Da, răspunse Poirot, dar eu ştiu că nu este aşa. Am vizitat, Japp şi cu mine, camera pe care o ocupa la Glengowrie Court şi i-am trecut lucrurile în revistă. Nu se afla acolo nici un pantof cu cataramă. Admit că ar fi putut avea o pereche de pantofi vechi pe care să-i poarte pentru a-şi odihni picioarele, la sfârşitul unei zile obositoare, dar, în cazul acesta, perechea cea nouă ar fi fost la hotel. Trebuie să admiteţi că este curios!
- Poate că da, zise Blunt zâmbind. Dar faptul nu mi se pare prea important!
Poirot se strâmbă.
- Nu era important, reluă el, dar era supărător. Inexplicabilul mă deranjează. M-am apropiat de cufăr şi am examinat pantoful; catarama îi fusese cusută recent, de mână. După ce am făcut acea constatare, trebuie să recunosc că am început să mă îndoiesc de mine.
"Dragă Hercule, îmi spusei, unde naiba ţi-a fost gândul azi dimineaţă? Probabil că priveai lumea prin nişte lentile roz! Pantofii cei vechi ţi se păreau noi!"
- Poate în asta constă explicaţia?
- Nu, căci ochii mei nu mă înşeală. Lăsând pantoful, m-am ocupat de cadavru, şi trebuie să spun că ceea ce am văzut nu mi-a plăcut deloc. Faţa aceasta care nu mai era decât o masă informă, de ce fusese oare lovită cu o sălbăticie inimaginabilă pentru a deveni de nerecunoscut?
Alistair Blunt se foi în fotoliul său.
- Chiar este cazul să mai vorbim despre asta? Ştim că...
Poirot îl întrerupse pe un ton fără replică:
- Este indispensabil! Trebuie să vă arăt cum, treptat, am reuşit să descopăr adevărul. Iată ce mi-am spus, deci, în faţa acestui cadavru: "Se află aici, înăuntru, dragă Hercule, ceva ce nu se potriveşte! Femeia aceasta moartă poartă hainele domnişoarei Sainsbury Seale - nu vorbesc despre pantofi care pun o problemă aparte - are lângă ea poşeta domnişoarei Sainsbury Seale şi este desfigurată. De ce? Nu cumva pentru că faţa nu este aceea a domnişoarei Sainsbury Seale?... Imediat încep să pun laolaltă tot ce am auzit spunându-se despre aspectul fizic al unei alte femei, aceea care a închiriat apartamentul, şi mă întreb: "Cadavrul de aici nu o fi oare al celeilalte femei?..." Trec în dormitorul acestei femei şi încerc să mi-o imaginez pe această doamnă Chapman. La prima vedere, nu seamănă deloc cu cealaltă: ea este elegantă, îmbrăcată după ultima modă şi foarte machiată. Dar în ce priveşte esenţialul, aceste două femei nu sunt chiar atât de diferite: aceea şi culoare de păr, aceeaşi siluetă, aceeaşi vârstă. O diferenţă trebuie totuşi notată: doamna Chapman purta nr. 36 la pantofi, în timp ce domnişoara Sainsbury Seale, ai cărei ciorapi după câte ştiu erau nr "2", purta probabil 38. Doamna Chapman avea piciorul mai mic decât domnişoara Sainsbury Seale. Înarmat cu această informaţie, am revenit la cadavru. Dacă ideea care-mi venise era bună, dacă acel corp îi aparţinea doamnei Chapman, fiind îmbrăcată cu hainele domnişoarei Sainsbury Seale pantofii erau probabil prea mari. Constatai însă că se potriveau perfect. Ceea ce părea să indice că, în ciuda celor imaginate de mine, aveam totuşi sub ochii mei cadavrul domnişoarei Sainsbury Seale. Dar, în acest caz, de ce fusese desfigurată şi de ce fusese lăsată alături de ea acea poşetă, care-i dovedea identitatea şi care ar fi putut fi foarte uşor luată de acolo? Era aici un mister, o enigmă... şi care mă ţinea în şah. În disperare de cauză, am luat carnetul cu adrese al doamnei Chapman pentru a căuta adresa dentistului, care era omul cel mai indicat să rezolve problema referitoare la identitatea corpului. Coincidenţă: domnul Morley era dentistul doamnei Chapman. El murise, însă identificarea rămânea posibilă. Succesorul lui Morley avea să vină, după cum ştiţi, la anchetă şi să declare că este vorba de cadavrul doamnei Albert Chapman.
Alistair Blunt dădea semne mărunte de nerăbdare, dar Poirot, hotărât să nu ţină cont de ele, continuă:
- Aveam de rezolvat acum o problemă de ordin psihologic: ce fel de femeie era domnişoara Sainsbury Seale? Întrebarea comporta două răspunsuri. Primul, evident, era dat de însăşi viaţa pe care o dusese ea în India şi de mărturia prietenilor săi personali; domnişoara Sainsbury Seale era o persoană nu prea inteligentă, dar foarte activă şi foarte conştiincioasă. Dar oare nu exista şi o altă domnişoară Sainsbury Seale? Se pare că se putea răspunde afirmativ. Exista o domnişoară Sainsbury Seale care dejunase cu un agent străin, o femeie care vă abordase pe stradă pretinzând, fals după cum ştiu aproape cu certitudine, că fusese prietena defunctei dumneavoastră soţii, o femeie care ieşise din casa unui bărbat doar cu foarte puţin timp înainte de a se descoperi că acolo se comisese o crimă, care îi făcuse o vizită altei femei chiar în seara în care acea femeie fusese, după toate aparenţele, asasinată, şi care, de atunci, dispăruse şi nu dădea niciun semn de viaţă, deşi ştia probabil că toate forţele de poliţie din Anglia erau în căutarea ei. Erau toate acestea compatibile cu ceea ce ne spuneau prietenii ei despre domnişoara Sainsbury Seale? Se putea afirma că nu, după câte se pare. Deci, dacă domnişoara Sainsbury Seale nu era prea blânda creatură ce părea a fi, ne puteam gândi foarte bine că era posibil ca ea să fie o criminală cu sânge rece remarcabil sau, cel puţin, complicea unui asasin.
Propriile mele amintiri îmi întăreau această opinie. Avusesem chiar o discuţie cu Mabelle Sainsbury Seale. Oare ce impresie îmi făcuse? Ei bine, domnule Blunt, mi-a fost cam greu să răspund la această întrebare. Cuvintele, gesturile, manierele, atitudinea, felul ei de a vorbi, toate acestea se potriveau perfect cu ceea ce mi se spusese despre persoana ei. Dar toate acestea puteau fi de asemenea rezultatul unei actriţe bune care joacă un rol. Şi, la urma urmei, domnişoara Sainsbury Seale debutase în viaţă ca actriţă.
Fusesem foarte puternic impresionat de o conversaţie avută cu domnul Barnes, din Ealing, care, ca şi mine, se dusese în ziua aceea la Morley. Cu această ocazie, îmi declarase, cu multă convingere, că moartea lui Morley şi cea a lui Amberiotis erau într-o oarecare măsură simple accidente şi că pe dumneavoastră voiau să vă facă să dispăreţi.
- Ei, asta-i! zise Blunt. Nu consideraţi că mergeau prea departe...
- Credeţi? întrebă Poirot, fără a-i lăsa timp ca să-şi termine fraza. Nu este adevărat că, în chiar clipa asta există grupuri de indivizi pentru care ar fi esenţial să dispăreţi, care ar avea tot interesul ca să fiţi pus în imposibilitatea de a mai exercita vreo influenţă oarecare în domeniul afacerilor?
- De acord cu dumneavoastră. Dar de ce trebuie să stabilim o legătură între urzelile acestor indivizi şi moartea lui Morley?
- Pentru că mi se pare într-adevăr că afacerea este de o importanţă considerabilă. Pentru asasin, banii nu contau, ca şi viaţa unui om de altfel!
- Dar nu credeţi că Morley s-a sinucis pentru că a comis o tragică eroare?
- N-am crezut niciodată aşa ceva!... Nici măcar o secundă!... Nu! Morley a fost asasinat, aşa cum a fost asasinat şi Amberiotis, aşa cum a fost, de asemenea, asasinată o femeie al cărui chip era de nerecunoscut. De ce? Fiţi sigur că miza era mare! Barnes considera că cineva a încercat să-l cumpere pe Morley sau pe asociatul său pentru ca să vă omoare!
- Ipoteza asta nu stă în picioare!
- Sunteţi sigur de asta? Un bărbat vrea să-l suprime pe altul. Dar acest "altul" este circumspect, este protejat şi nu te poţi apropia de el. Ca să-l omori trebuie să te poţi apropia de el, fără a-i trezi bănuielile. Unde dai dovadă de mai multă încredere decât atunci când te instalezi pe scaun în faţa propriului dentist?
- Poate că aveţi dreptate, dar vă mărturisesc că este un lucru la care nu m-am gândit niciodată.
- Am cu siguranţă dreptate. Şi, o dată admisă această teorie, am început să întrevăd adevărul.
- Deci aţi acceptat ipoteza lui Barnes. De fapt, cine este acest domn Barnes?
- Barnes este bolnavul pe care l-a primit Reilly la prânz. Este un tip mărunţel şi insignifiant, care a ocupat un post în Ministerul de Interne şi care s-a retras la Ealing. Dar greşiţi afirmând că i-am acceptat ipoteza. Nu i-am reţinut decât principiul.
- Adică?
- De la un capăt la celălalt al acestei afaceri, am fost trimis pe piste care nu duceau nicăieri, uneori fără intenţie, alteori pentru că se dorea lucrul acesta într-un mod bine determinat. Toţi se străduiau să mă convingă că omul care trebuia să joace rolul victimei principale nu era vizat în calitate de particular, ci ca om public. Şi acest om, domnule Blunt, eraţi dumneavoastră. Nu dumneavoastră personal, ci bancherul, financiarul care reglează piaţa, reprezentantul tradiţiilor conservatoare. Dar, şi în asta a constat greşeala mea, am uitat că orice om public are şi o viaţă particulară. Nu m-am gândit la asta imediat şi, totuşi, aşa cum cineva poate avea motive deosebite să-l omoare pe Morley - cele ale lui Frank Carter de exemplu - tot la fel cineva putea avea motive deosebite, motive personale, să vă ucidă pe dumneavoastră! Oare nu aveţi şi dumneavoastră rude care, la moartea dumneavoastră, vă vor moşteni averea, şi nu există, afară de cei care vă iubesc, şi oameni care vă urăsc, nu neapărat în calitate de om public ci pur şi simplu ca om?
Şi astfel sunt pus în situaţia de a vă vorbi din nou de acea "carte trucată" la care făcusem aluzie mai adineauri. Asta, a propos de pretinsul atentat comis împotriva dumneavoastră de Frank Carter. Dacă ar fi vorba de un atentat valabil, ar fi la prima vedere o crimă politică. Doar dacă nu cumva ar fi posibilă o altă explicaţie... şi era! Se mai afla acolo un al doilea bărbat, cel care a sărit asupra lui Carter pentru a-l imobiliza.
Omul care putea foarte bine să fi tras asupra dumneavoastră şi să fi aruncat apoi revolverul la picioarele lui Carter, ceea ce l-ar fi determinat pe acesta, în mod necesar, să-l ia de jos...
Howard Raikes punea o problemă pe care am examinat-o cu grijă. Raikes s-a dus în Queen Charlotte în dimineaţa morţii lui Morley. El era duşmanul declarat al omului care sunteţi dumneavoastră şi al lumii pentru care luptaţi. Dar el mai era şi cel care se putea căsători cu nepoata dumneavoastră. Dumneavoastră dispărut, domnişoara Olivera se va bucura de un venit foarte cochet, acela al capitalului pe care aţi hotărât să i-l lăsaţi, având, de altfel, grija - foarte înţeleaptă precauţie - să luaţi măsuri ca să nu-l poată delapida.
Dar dacă în cele din urmă, era vorba, cum înclinam să cred, de o crimă pur privată, oare de ce am considerat că mai ales omul public era vizat? Numai pentru că, această idee, mi-a fost sugerată nu numai o dată ci în mai multe rânduri, pentru că s-au făcut eforturi pentru ca eu să fiu determinat să adopt această idee, aşa cum prestidigitatorul îl face pe spectator să ia exact cartea pe care i-a ales-o el, cartea trucată!
Când am înţeles asta, am început, încă foarte vag, să bănuiesc adevărul. În momentul acela, mă aflam la biserică şi cântam un psalm în care era vorba de capcane şi plase cu ochiuri strânse. Era oare posibil să mi se fi întins o capcană? De ce nu? Dar, atunci, cine ar fi putut-o concepe? Nu vedeam decât o persoană... şi ipoteza părea absurdă! Probabil pentru că nu privisem afacerea aşa cum ar fi trebuit. O luasem de la capătul cel rău. Banii nu contează? De acord. Nici viaţa omului! Tot de acord. Şi chiar aşa era. Pentru că miza era enormă!
Dacă această idee ciudată care-mi venise era justă, ea trebuia să explice totul.
Atât misterul celor două personalităţi, atât de diferite una de cealaltă, afişate de domnişoara Sainsbury Seale, cât şi enigma cataramei de la pantof. Şi ea trebuia de asemenea să răspundă la întrebarea următoare: unde se află acum domnişoara Sainsbury Seale?
Ei bine, ea explica toate aceste lucruri... şi încă multe altele. Pentru început, am înţeles că domnişoara Sainsbury Seale era cheia afacerii; începutul, mijlocul şi sfârşitul ei. Mi s-a părut că am de-a face cu două Mabelle Sainsbury Seale? Nu-i de loc de mirare! Căci erau efectiv două Mabelle Sainsbury Seale. Prima era femeia inimoasă, amabilă şi puţin prostuţă, despre care prietenii ei vorbeau doar de bine, a doua, cea care fusese amestecată în două crime, cea care minţea, care a dispărut într-un mod atât de misterios...
Poate că vă mai amintiţi că portarul de la King Leopold Mansions ne-a declarat că domnişoara Sainsbury Seale nu mai venise în vizită la doamna Chapman. Examinând din nou afacerea, am dobândit destul de repede convingerea că această vizită fusese singura pe care o făcuse vreodată în acel apartament, din care n-a mai ieşit niciodată.
Cealaltă domnişoară Sainsbury Seale i-a luat locul. Această a doua Mabelle Sainsbury Seale, care purta haine asemănătoare acelora purtate de adevărata Mabelle Sainsbury Seale şi, pentru că pantofii moartei erau prea mari pentru ea, pantofi noi împodobiţi cu catarame, a fost cea care s-a dus la Russel Square Hotel. Îşi alesese bine ora: a sosit într-un moment când lumea era ocupată, i-a strâns lucrurile domnişoarei Sainsbury Seale şi, cu valizele făcute şi nota plătită, s-a dus să se instaleze la Glengowrie Court Hotel.
Începând din ziua aceea, prietenii adevăratei Mabelle nu aveau s-o mai vadă pe aceasta. Cealaltă îi juca rolul mai bine de 8 zile: ea era Mabelle Sainsbury Seale, ea purta hainele lui Mabelle Sainsbury Seale. Să notăm, în trecere, şi faptul că a trebuit să-şi cumpere pantofi de seară, mai mici ca număr decât aceia ai adevăratei Mabelle Sainsbury Seale. Într-o bună zi, dispăru. A fost văzută ultima oară în seara zilei în care a murit Morley, întorcându-se în King Leopold Mansions.
- Pretindeţi deci, întrebă Alistair Blunt, că în definitiv corpul din cufăr era într-adevăr al domnişoarei Sainsbury Seale?
- Dar bineînţeles! exclamă Poirot. Nu era vorba decât de un dublu bluf deosebit de abil! Chipul moartei nu fusese desfigurat decât pentru a se pune problema identităţii.
- Dar asasinul trebuia desigur să-şi închipuie că poliţia va cere să se examineze dantura cadavrului?
- Ajung şi aici! Expertiza nu putea fi încredinţată chiar dentistului care o îngrijea pentru bunul motiv că aceasta era mort. El şi-ar fi recunoscut lucrarea şi ar fi dat cu certitudine absolută numele moartei. În schimb, succesorul său nu putea decât să apeleze la fişele bolnavilor, iar aceste fişe fuseseră falsificate. Cele două femei fiind pacientele lui Morley, era suficient să fie luate cele două fişe şi, schimbându-se numele, să fie transcrise. Şi iată de ce, monsieur Blunt, adineauri, când m-aţi întrebat dacă domnişoara Sainsbury Seale este moartă, v-am răspuns: "Depinde!..." Căci, atunci când dumneavoastră spuneţi domnişoara Sainsbury Seale despre cine vorbiţi? Despre femeia care a dispărut din Glengowrie Court Hotel sau de adevărata Mabelle Sainsbury Seale?
- Ştiu, domnule Poirot, că vă bucuraţi de o binemeritată reputaţie şi de aceea nu mă îndoiesc de faptul că ipoteza pe care o susţineţi - ţin la cuvântul "ipoteză" - se bazează pe argumente solide. Cu toate acestea, întreaga afacere mi se pare neverosimilă! Pretindeţi, dacă am înţeles bine, că domnişoara Mabelle Sainsbury Seale a fost asasinată şi că Morley a fost şi el omorât, fiindcă ar fi fost în măsură, el şi numai el, să identifice cadavrul. Moartea lui ar fi fost explicabilă deci. Dar cealaltă? O fată bătrână, perfect inofensivă, care are mulţi prieteni şi, după cât se ştie, nu are duşmani, de ce naiba ar fi vrut s-o suprime cineva?
- Într-adevăr, zise Poirot. De ce? Iată întrebarea care se pune. Aţi spus-o şi dumneavoastră, Mabelle Sainsbury Seale era o creatură inocentă care nu i-a făcut rău nici măcar unui muşte! De ce a fost, aşadar, asasinată? De ce i-au mutilat faţă cu această josnică sălbăticie? De ce?... Ei bine, vă voi spune părerea mea şi în această chestiune!
- Vă ascult.
- Sunt convins, continuă rar Poirot, că Mabelle Sainsbury Seale a fost omorâtă pentru că se întâmplase să aibă memoria fizionomiilor.
- Ce vreţi să spuneţi?
- Am stabilit deci, explică Poirot, distincţia pe care trebuie s-o facem între cele două Mabelle Sainsbury Seale. Pe de o parte, este vorba de acea femeie cumsecade care a trăit în India şi, pe de altă parte, de excelenta actriţă care joacă rolul femeii de treabă care a trăit în India. Mai rămâne să precizăm un punct: dintre aceste două Mabelle Sainsbury Seale care este cea care v-a abordat în faţa casei domnului Morley? Ea pretindea, vă amintiţi acest lucru, că a fost "o bună prietenă" a soţiei dumneavoastră. Afirmaţie inexactă, dacă ne referim la ceea ce ne-au spus persoanele care au cunoscut-o pe domnişoara Sainsbury Seale şi chiar dacă ne mulţumim cu un calcul al probabilităţilor. Putem spune deci: "Femeia aceasta minte. Adevărata domnişoară Sainsbury Seale nu minţea. Deci, este vorba de o minciună comisă de falsa domnişoară Sainsbury Seale, într-un scop bine determinat".
Alistair Blunt aprobă, dând din cap.
- Raţionamentul este foarte limpede, zise el. Dar nu văd rostul acestei minciuni!
- Aşteptaţi, reluă Poirot. Să luăm acum altfel lucrurile. Doamna care v-a abordat era adevărata domnişoară Sainsbury Seale. Ea nu minte. Deci ceea ce spune este adevărat!
- Este evident o ipoteză care se poate face, admise Blunt, dar este tare neverosimilă!
- Sunt de acord, spuse Poirot. S-o examinăm totuşi! Domnişoara Sainsbury Seale a spus adevărul: a cunoscut-o pe soţia dumneavoastră şi a cunoscut-o bine. Rezultă că soţia dumneavoastră trebuia să facă parte dintre acei oameni cu care domnişoara Sainsbury Seale să poată fi prietenă intimă, cineva a cărei situaţie să nu fie diferită de a sa, o englezoaică care trăieşte în India, ataşată unei misiuni sau, ca să mergem mai departe, poate o actriţă. În orice caz nu Rebecca Arnholt! Vă daţi seama că, acum, începeam să judec afacerea aşa cum trebuia s-o fac! Banii nu contează? În ce vă priveşte, lucrul este evident! Şi nici viaţa omenească. Şi asta-i adevărat! De multă vreme sunteţi de fapt un dictator... şi dacă pentru un dictator viaţa lui este preţioasă, a celorlalţi nu are nici cea mai mică valoare.
- Ce insinuaţi, domnule Poirot? întrebă Alistair Blunt.
Cu acelaşi calm imperturbabil, Poirot răspunse:
- Doar că, monsieur Blunt, atunci când v-aţi căsătorit cu Rebecca Arnholt eraţi deja căsătorit. Nu ţineaţi chiar atât de mult să fiţi imens de bogat, dar perspectiva de a avea o putere aproape nelimitată vă orbea. Aţi ascuns prima dumneavoastră căsătorie şi, în deplină cunoştinţă de cauză, aţi devenit bigam, cu consimţământul primei dumneavoastră soţii!
- Şi cine era această primă soţie?
- Trăia într-un apartament din King Leopold Mansions, la o distanţă faţă de reşedinţa dumneavoastră personală de numai 5 minute de mers pe jos şi era cunoscută sub numele de doamna Albert Chapman. Aţi împrumutat numele unui agent secret care a existat cu adevărat, ca să fie crezută mai uşor când ea va lăsa să se înţeleagă că soţul ei lucrează în serviciul de contraspionaj. Planul dumneavoastră reuşi de minune şi nimeni nu bănui nimic. Totuşi, un fapt rămânea indiscutabil: mariajul dumneavoastră cu Rebecca Arnholt nu avusese niciodată nici cea mai mică valoare legală, iar dumneavoastră eraţi culpabil de bigamie. Anii s-au scurs însă şi v-aţi gândit că orice pericol fusese îndepărtat. Ameninţarea se ivi deodată sub înfăţişarea unei sărmane femei cam pisăloage şi agasante care, zărindu-vă după 20 de ani, îşi aminti că sunteţi soţul prietenei sale. Întâmplarea o adusese în Anglia, întâmplarea o scosese în calea dumneavoastră, şi tot întâmplarea voise ca nepoata dumneavoastră să fie de faţă şi să audă cuvintele acestei femei. Dacă nu le-ar fi auzit ea, poate că n-aş fi ghicit adevărul.
- Dar, dragul meu Poirot, chiar eu ţi-am relatat aceste cuvinte!
- Nu, nepoata dumneavoastră a insistat să-mi vorbească de incident, idee pe care n-o puteaţi combate prea făţiş fără să-i stârniţi bănuielile. Şi soarta, care, hotărât, îşi întorsese faţa de la dumneavoastră, vru ca, după ce s-a despărţit de dumneavoastră, Mabelle Sainsbury Seale să-l întâlnească pe Amberiotis care o invită să ia masa cu el, şi căruia îi spuse că avusese surpriza de a-l întâlni pe soţul uneia dintre fostele ei prietene de odinioară. "Nu l-am mai văzut de ani de zile! A mai îmbătrânit, evident, dar nu prea s-a schimbat!" Desigur, presupun, dar sunt convins că aşa s-au petrecut lucrurile. Nu cred - numele pe care-l purtaţi fiind destul de frecvent - că domnişoara Sainsbury Seale şi-a dat seama că acel domn Blunt care s-a căsătorit cu colega ei nu era altul decât puternicul financiar despre care, ca toată lumea, auzise probabil vorbindu-se. Dar Amberiotis nu era doar un spion, ci şi un şantajist. Ca toţi asemeni lui, mirosea numaidecât secretele pe care oamenii ţin să nu le dezvăluie. Acest Blunt, despre care vorbea Mabelle Sainsbury Seale, să fie oare marele Blunt? El îşi puse întrebarea şi nu-i fu greu să se informeze. După care, sunt sigur, intră în legătură cu dumneavoastră, fie în scris, fie la telefon. Fără îndoială îşi găsise mina de aur!
Poirot tăcu câteva clipe, apoi reluă:
- Unicul mijloc eficient de a te debarasa de un şantajist îndrăzneţ şi abil este acela de a-l reduce la tăcere! Mă înşelasem asupra problemei - care nu era, aşa cum crezusem: " Cum să facem să dispară Blunt" ci: "Cum să facem să dispară Amberiotis?" - dar răspunsul era acelaşi. Este întotdeauna excelent să ataci când victima vizată nu este vigilentă. Şi când eşti mai puţin circumspect dacă nu atunci când te afli pe scaunul dentistului?
Un surâs uşor se schiţă pe buzele lui Poirot, care continuă:
- Este curios de reţinut faptul că adevărul a fost spus cu totul întâmplător, chiar la începutul afacerii. Alfred, valetul, citea un roman poliţist numit: "Moartea vine pe la ora 11:45". Ar fi trebuit să vedem în titlul acesta o premoniţie pentru că, efectiv, pe la ora aceea a fost omorât Morley. L-aţi ucis când vă pregăteaţi să-l părăsiţi. Apoi aţi apăsat pe butonul de apel al valetului, aţi deschis robinetul lavaboului - aflat în colţ, chiar după uşă - şi aţi ieşit. Vă calculaserăţi timpul în aşa fel încât să ajungeţi în partea de jos a scării în clipa în care tânărul Alfred o introducea pe falsa Mabelle Sainsbury Seale în ascensor. Aţi deschis uşa de la intrare, ba chiar este posibil să-i fi trecut pragul, dar, de îndată ce ascensorul s-a pus în mişcare, aţi revenit şi aţi urcat din nou scara. Ştiu exact, din experienţă, cum se comportă Alfred când conduce un client la patronul său: bate la uşă, deschide, se dă la o parte pentru a-l lăsa pe bolnav să intre. A procedat şi acum ca de obicei. A auzit apa curgând din robinet şi a conchis că Morley se spăla pe mâini, în spatele uşii. A închis uşa şi s-a întors la ascensor. De îndată ce aţi auzit zgomotul ascensorului care cobora, aţi continuat să urcaţi scara şi v-aţi întors la cabinet. Ajutat de complicea dumneavoastră aţi transportat corpul în birouaşul alăturat şi aţi căutat în clasor fişele celor două paciente, doamna Chapman şi domnişoara Sainsbury Seale, pe care le-aţi falsificat rapid. Aţi îmbrăcat un halat alb şi, probabil, soţia dumneavoastră cu ajutorul unui machiaj abil, v-a mai schimbat un pic fizionomia. La drept vorbind, nu cred să fi fost necesar. Amberiotis se ducea pentru prima dată la Morley, nu vă întâlnise niciodată şi, cum fotografia dumneavoastră nu apare în ziare decât foarte rar, este probabil să nu vă fi cunoscut trăsăturile. Pe scurt, nu avea nicio teamă. Un şantajist nu are a se teme de dentistul său. Falsa domnişoară Sainsbury Seale pleacă, însoţită de valet. Semnalizatorul se aprinde şi Alfred vi-l aduce pe Amberiotis, care-l găseşte pe dentist spălându-se pe mâini. Îl instalaţi pe scaun, vă arată măseaua din cauza căreia suferă, îl duceţi cu vorba, şi îi spuneţi că n-ar fi rău să insensibilizaţi gingia. El acceptă, iar dumneavoastră îi injectaţi doza de procaină şi de adrenalină care-l va omorî. Puţin după aceea, el pleacă. Nu are nicio bănuială şi capacităţile dumneavoastră profesionale i-au dat deplină satisfacţie.
După plecarea sa, scoateţi corpul lui Morley din birouaş, târându-l pe covor, căci acum trebuie să acţionaţi singur, îl readuceţi în cabinet, unde-l întindeţi pe jos. Ştergeţi revolverul, înainte de a i-l pune în mână, ştergeţi clanţa uşii pentru a face să dispară amprentele, după care plecaţi, coborând tiptil scara şi traversând holul într-un moment favorabil. Este singurul interval de timp în care aţi avut de înfruntat ceva riscuri.
De fapt, totul se petrecuse perfect! Două persoane vă ameninţau siguranţa.
Amândouă erau acum moarte. Fusese necesar, de asemenea, să mai sacrificaţi o victimă, dar, din punctul dumneavoastră de vedere, nu mai există vreo altă posibilitate. Şi totul se explica perfect. Morley se sinucisese deoarece comisese o eroare determinând moartea lui Amberiotis. Se mai întâmplă astfel de lucruri!
Din nefericire pentru dumneavoastră sunt şi eu aici! Bănuiesc că afacerea nu este atât de simplă cum pare. Ridic obiecţiuni. Lucrurile nu merg aşa cum speraţi dumneavoastră şi trebuie să aveţi în vedere a doua linie de apărare: dacă este absolut necesar, un inocent va plăti în locul dumneavoastră! V-aţi informat foarte bine în legătură cu tot ce se referea la casa Morley şi cunoşteaţi existenţa lui Frank Carter. Este exact ce vă trebuie! Complicea dumneavoastră face în aşa fel încât să fie angajat la dumneavoastră ca grădinar, dar în condiţii atât de misterioase încât, dacă vreodată, mai târziu, va fi pus în situaţia să-şi spună povestea, să nu-l creadă nimeni, din cauza absurdului şi ridicolului ei.
Într-o zi, se va descoperi cadavrul închis în cufărul pentru blănuri. Se va crede mai întâi că este vorba de acela al domnişoarei Sainsbury Seale. Expertiza dentară va demonstra contrariul. Lovitură de teatru! Şi nu gratuită, cum s-ar putea crede, ci necesară. Nu ţineţi ca toate forţele poliţiei din Marea Britanie să pornească în căutarea unei doamne Chapman. Nu! Să fie bine stabilit faptul că doamna Albert Chapman a murit şi să se răscolească ţara în căutarea domnişoarei Sainsbury Seale! Aceasta va fi de negăsit! Şi, în plus, aveţi destulă influenţă pentru a obţine să se renunţe la aceste cercetări infructuoase. Numai că este indispensabil pentru dumneavoastră să ştiţi ce fac eu. De aceea mă chemaţi şi-mi cereţi să o regăsesc pe domnişoara Sainsbury Seale. Şi, cu obstinaţie, mizaţi din nou pe figura cu cartea "forţată".
Complicea dumneavoastră îmi telefonează; avertisment melodramatic, destinat nu atât să mă sperie cât să mă convingă în continuare că este în joc o afacere de spionaj şi că nu sunteţi amestecat în povestea asta decât în calitatea dumneavoastră de persoană publică. Soţia dumneavoastră este o actriţă excelentă, numai că, atunci când încerci să-ţi schimbi vocea, ai, în mod obişnuit, tendinţa de a o imita pe a altcuiva. Soţia dumneavoastră i-o imită pe aceea a doamnei Olivera ceea ce, mărturisesc, m-a cam derutat pentru moment. Veni mai apoi invitaţia de la Exsham. Acolo aţi pus în scenă ultimul tablou. Ce era mai simplu decât să ascundeţi într-un tufiş de dafini un revolver încărcat, plasându-l în aşa fel încât omul care trebuie să taie gardul viu, să determine descărcarea pistolului? Arma îi cade la picioare. Surprins, o ia de jos. Mai trebuie ceva în plus? Este prins asupra faptului! Va povesti o întâmplare neverosimilă, aceea a angajării sale, iar revolverul său este fratele geamăn al celui care l-a ucis pe Morley. Este prins... şi excelentul nostru Hercule Poirot a fost păcălit!
Alistair Blunt se aşeză la loc în fotoliul său. Faţa îi era gravă şi puţin tristă.
- Domnule Poirot, zise el, să nu interpretaţi greşit sensul cuvintelor mele. Care este, în tot ceea ce mi-aţi spus, partea ipotezei şi ce ştiţi exact?
- Am, răspunse Poirot, copia după actul de căsătorie înregistrat lângă Oxford şi purtând numele lui Martin Blunt şi al Gerdei Grant. Frank Carter a văzut doi bărbaţi părăsind cabinetul lui Morley, puţin după ora 12:25. Primul, mai gras, era Amberiotis, al doilea nu puteaţi fi decât dumneavoastră, dar Frank Carter, care nu v-a văzut decât de sus şi din spate, nu v-a recunoscut.
- Este un lucru deosebit din partea dumneavoastră să menţionaţi acest detaliu.
- Carter a intrat în cabinet unde a găsit corpul lui Morley. Mâinile-i erau reci, iar în jurul rănii avea un pic de sânge închegat şi uscat. Era o dovadă că Morley murise deja de câtva timp şi că, în consecinţă, dentistul de la care Amberiotis primise îngrijiri nu era Morley, ci asasinul lui Morley.
- Nimic altceva?
- Ba da. Helene Montressor a fost arestată azi după-amiază.
Alistair Blunt tresări uşor. Se aşeză din nou şi spuse foarte calm:
- În aceste condiţii, nu mai avem nimic de discutat.
- Aşa cred şi eu, spuse Poirot. Adevărata Helene Montressor, o verişoară mai îndepărtată de-a dumneavoastră, a murit în Canada, acum şapte ani. Aţi ţinut secret evenimentul acesta şi aţi profitat de pe urma lui.
Umbra unui surâs trecu pe chipul lui Alistair Blunt, care vorbi cu un fel de satisfacţie şi în modul cel mai natural posibil:
- Aş vrea să înţelegeţi, spuse el, că aventura aceasta a amuzat-o teribil pe Gerda. Mă căsătorisem cu ea fără ştirea familiei mele. Era actriţă, iar părinţii mei erau destul de scorţoşi şi, cum eu aveam să lucrez în domeniul bancar, era preferabil să nu facem public acest eveniment. Gerda continuă să joace. Mabelle Sainsbury Seale făcea parte din aceeaşi trupă şi cunoştea situaţia noastră. Despărţindu-se de trupă, ea plecă într-un turneu în afara hotarelor Angliei; din India, unde se afla, îi scrisese o dată sau de două ori Gerdei, după care nu mai auzirăm vorbindu-se despre ea. Aveam să aflăm totuşi că Mabelle, care nu fusese nicicând prea deşteaptă, se îndrăgostise de nu ştiu ce hindus. Era una dintre acele tinere care cred tot ceea ce li se spune. Vă rog să înţelegeţi ce a reprezentat întâlnirea mea cu Rebecca şi căsătoria cu ea. Gerda a înţeles. Aş zice, pe bună dreptate, că mi se oferea un tren. Mă căsătorisem cu o regină, deveneam un fel de prinţ consort, deci un fel de rege. Exact aşa. Noua mea căsătorie nu-mi alterase deloc sentimentele pentru Gerda: continuam s-o iubesc şi nu ţineam să mă despart de aceea pe care o numeam soţia mea morganatică. De altfel, lucrurile mergeau foarte bine. Aveam o afecţiune deosebită pentru Rebecca, care era remarcabil de bine dotată pentru finanţe, aşa cum eram şi eu. Formam o echipă excelentă, lucram împreună cu aceeaşi bucurie; ea a fost pentru mine tovarăşa de viaţă ideală şi cred că am făcut-o fericită. Moartea ei mi-a produs o imensă tristeţe. Curios lucru, şi Gerda şi eu am prins gust pentru întâlnirile noastre secrete. Am recurs la mii de stratageme ingenioase care ne-au încântat. Actriţă de talent, Gerda avea în repertoriul ei 7-8 personaje. La Londra, era doamna Albert Chapman. La Paris, devenea o văduvă americancă pe care o întâlneam acolo, când afacerile mă chemau în Franţa. Când mergea în Norvegia, unde mă duceam şi eu sub pretext că pescuiam, juca rolul unei pictoriţe. În cele din urmă, am prezentat-o drept verişoara mea, Helene Montressor. Jocul acesta ne distra şi cred că-i pria şi dragostei noastre. După ce a murit Rebecca, am fi putut să ne căsătorim din nou, dar nu ţineam la asta. Gerdei nu i-ar fi plăcut viaţa asta puţin cam "reprezentativă", puţin cam "oficială" pe care eram obligat s-o duc, şi-i plăcea în schimb secretul iubirii noastre ignorate de ceilalţi. Să trăim sub acelaşi acoperiş, în văzul şi cu ştirea tuturor, ni s-ar fi părut ceva banal şi lipsit de atracţie.
Blunt se opri. Apoi reluă cu o voce schimbată, dură:
- Şi a trebuit să vină idioata asta de femeie să strice totul! De ce m-a recunoscut după atâţia ani? Şi de ce naiba n-a avut altceva mai bun de făcut decât să se apuce să-i vorbească despre întâlnire lui Amberiotis? Înţelegeţi, fără îndoială, că trebuia să fac ceva. Nu era vorba numai de mine şi nu priveam situaţia numai din punctul meu de vedere personal. Scandalul avea să mă doboare, să mă ruineze, dar ţara, ţara mea ar fi fost afectată la rândul ei! Căci, domnule Poirot, scuzaţi-mă că v-o spun, am făcut şi eu ceva pentru Anglia. Fac parte din acel grup restrâns de oameni datorită cărora ţara a scăpat de dictatură, atât de cea de dreapta, cât şi de cea de stânga. Banul în sine nu mă interesează. Iubesc puterea, dar am oroare de tiranie. Anglia este democratică, sincer democratică. Ne criticăm guvernele, spunem despre ele ceea ce gândim, ne batem joc adesea de ele, dar suntem liberi. Am luptat toată viaţa mea pentru libertatea asta. Probabil că ştiţi, domnule Poirot, ce s-ar întâmpla, dacă aş dispărea eu. Ţara are nevoie de mine. Un grecotei nemernic, o canalie, un şantajist, un bandit fără niciun Dumnezeu, avea să distrugă opera întregii mele vieţi! Trebuia să fac ceva. Gerda era de părerea mea. Ne gândeam cu tristeţe la destinul care o aştepta pe Mabelle Sainsbury Seale, dar era imposibil să fie salvată. Ar fi trebuit s-o convingem să tacă, iar ea nu era dintre acele persoane care ştiu să-şi ţină gura. Gerda s-a dus s-o vadă, a invitat-o la ea acasă, la un ceai, spunându-i că locuieşte în apartamentul domnului Chapman şi că va trebui să întrebe de doamna Chapman. Mabelle a venit fără teamă. A murit fără să simtă. "Medinalul" era în ceai. Este o otravă care omoară fără dureri: adormi şi nu te mai trezeşti. Apoi a trebuit să fie desfigurată. O treabă murdară şi care îmi repugna, dar pe care noi o consideraserăm indispensabilă: trebuia ca doamna Chapman să dispară de-a binelea.
Îi dăruisem "verişoarei" mele Helene o vilă la Exsham, unde trăia. În cele din urmă hotărâserăm să ne căsătorim ceva mai târziu. Dar mai înainte trebuia să-l suprimăm pe Amberiotis. Planul ne-a reuşit de minune! Nu a bănuit nici o secundă că nu stă în faţa unui dentist autentic. M-am descurcat foarte bine cu cleştele pentru extracţii dentare şi cu elevatorul, dar nu am riscat să umblu cu freza. Natural, după ce i-am făcut injecţia, n-a mai simţit nimic. În fond, poate că era preferabil...
- Revolverele? întrebă Poirot.
- Aparţineau unui secretar pe care l-am avut în Statele Unite. Le cumpărase acolo şi, când a plecat de la mine, a uitat să le ia.
După un moment de tăcere, Alistair Blunt adăugă:
- Mai vedeţi ceva ce m-aţi putea întreba?
- Morley? întrebă simplu Poirot.
- Regret ceea ce i s-a întâmplat.
Poirot răspunse cu un mormăit şi cei doi bărbaţi rămaseră tăcuţi un moment îndelungat.
Blunt vorbi primul.
- Şi acum? zise el.
- Helene Montressor este arestată deja, spuse Poirot.
- Şi acum este rândul meu?
- Tocmai asta vroiam să spun.
- Da, zise încetişor Alistair Blunt, nu vă face plăcere.
Poirot oftă.
- Nu, nu îmi face plăcere!
Alistair Blunt reluă:
- Am omorât trei persoane. Presupun deci că ar trebui să fiu spânzurat. Dar mi-aţi ascultat apărarea...
- Şi anume?
- Că în sufletul şi conştiinţa mea, eu cred că sunt necesar menţinerii păcii şi prosperităţii în această ţară.
- Foarte posibil, spuse Poirot.
- Este şi părerea mea. Dumneavoastră apăraţi toate ideile care-mi sunt scumpe!
- Mulţumesc!
După o îndelungată tăcere, Alistair Blunt întrebă:
- Deci, ce hotărâţi?
Poirot îl privi.
- Credeţi că... ar trebui să abandonez afacerea.
- Da.
- Şi soţia dumneavoastră?
- Am relaţii, voi aranja. Voi demonstra fără dificultăţi că s-au înşelat asupra persoanei.
- Şi dacă refuz?
- Atunci, răspunse Blunt pe un ton calm, voi plăti.
Adăugă imediat după aceea:
- Hotărârea, domnule Poirot, este în mâinile dumneavoastră, dar ţin să v-o repet - şi nu o fac, credeţi-mă, doar cu scopul de a mă salva - lumea are nevoie de mine. Şi ştiţi de ce? Ei bine, pentru că sunt un om cinstit! Şi de asemenea pentru că am bun simţ şi nu am ambiţii personale!
Poirot aprobă cu o mişcare a capului. Era convins de toate aceste, oricât de straniu ar fi putut să pară.
- Este un punct de vedere, zise el. Sunteţi "omul potrivit la locul potrivit!" Aveţi un spirit cinstit, o judecată sănătoasă, sunteţi un om integru. Dar, pe de altă parte, mai există şi trei morţi.
- Da, dar cine sunt aceştia? exclamă Blunt. Mabelle Sainsbury Seale, aţi spus-o şi dumneavoastră, era o biată femeie care nu avea mai multă minte decât un pui de găină! Amberiotis era un escroc şi un şantajist!
- Şi Morley?
- V-am mai spus-o, sunt dezolat de ce i s-a întâmplat. Dar, la urma urmelor, nu era decât un om de treabă şi un bun dentist. Mai există şi alţi dentişti buni!
- Da, recunoscu Poirot. Mai există şi alţi dentişti buni. Dar Frank Carter? L-aţi fi lăsat să moară fără vreo urmă de regret!
- Îmi păstrez mila pentru cei ce sunt demni de ea, replică Blunt. Nu-i decât un vagabond, o puşlama...
- Dar este o fiinţă omenească!
-Toţi suntem fiinţe omeneşti!
- Da, domnule Blunt, toţi suntem fiinţe omeneşti şi tocmai de acest lucru nu v-aţi amintit! Mabelle Sainsbury Seale nu era decât o sărmană nebună, Ambertiotis - un escroc, Frank Carter - o puşlama, Morley - un dentist ca mulţi alţii. Aşa este, dar, în rest, eu nu văd lucrurile ca dumneavoastră. Pentru mine, viaţa acestor patru persoane este la fel de importantă ca a dumneavoastră.
- Vă înşelaţi!
- Nu, eu am dreptate. Sunteţi un om cinstit. Aţi comis o greşeală gravă, şi, în aparenţă, aţi rămas la fel: integru, drept, loial. Dar în adâncurile fiinţei dumneavoastră pofta de putere crescuse atingând proporţii uriaşe. Şi, într-o zi, din această cauză, aţi sacrificat patru vieţi omeneşti, spunându-vă că nu sunt valoroase.
- Dar, Poirot, chiar nu înţelegeţi că, într-o mare măsură, securitatea şi fericirea naţiunii depind de mine?
- Eu, domnule Blunt, nu mă ocup de naţiuni, ci de indivizi. Acest bun inestimabil care le aparţine, viaţa, nu are nimeni dreptul să li-l ia!
Poirot se ridică.
- Acesta este deci răspunsul dumneavoastră? întrebă Alistair Blunt.
Rar, cu o voce obosită, Poirot răspunse:
- Da, acesta e răspunsul meu.
Se duse spre uşă şi o deschise. Doi bărbaţi intrară în încăpere.
2.
Palidă, cu ochii încercănaţi, Jane Olivera stătea în picioare lângă şemineu. Alături de ea stătea Howard Raikes.
- Deci? îl întrebă ea pe Poirot care intră în cameră.
- S-a sfârşit, răspunse Poirot, aproape în şoaptă.
- Adică? făcu Raikes.
Poirot preciză:
- Domnul Alistair Blunt a fost arestat pentru crimele sale.
- Şi totuşi aş fi putut să jur că vă va cumpăra tăcerea, declară Howard Raikes.
- Iată un gând care mie nu mi-a venit niciodată, spuse Jane.
Hercule Poirot îi privea.
Oftă, şi apoi spuse:
- Lumea, copiii mei, este a voastră, această lume pe care o vreţi nouă! În această lume nouă, încercaţi să lăsaţi loc şi pentru Milă! Doar atât vă cer!
X. Nouăsprezece, douăzeci, farfuria goală mi-e!
Hercule Poirot se întorcea acasă, pe străduţele pustii, când îl întâlni pe domnul Barnes.
- Deci?
Poirot răspunse la întrebare ridicând încet din umeri şi făcând un gest plictisit.
Barnes insistă:
- Cum s-a apărat?
- Recunoaşte totul şi declară doar că trebuia să se apere. Mai adăugă şi că ţara are nevoie de el.
- Asta aşa este. Nu crezi?
- Ba da, cred.
- Aşa încât...
- Doar că, reluă Poirot, s-ar putea să mă înşel.
- Într-adevăr, admise Barnes. La asta nu m-am gândit. S-ar putea să ne înşelăm.
Făcură câţiva paşi unul alături de celălalt, apoi Barnes îl întrebă pe Poirot ce gândeşte.
Poirot îi răspunse cu un citat:
- "Fiindcă ai respins cuvântul Domnului, Dumnezeu te-a lipsit de Regalitate"...
- Înţeleg, zise Barnes. Saul... Amoreii... Da, putem privi lucrurile şi aşa...
Mai făcură câţiva paşi.
- Mă opresc aici, spuse Barnes. Iau metroul. Totuşi, înainte de a ne despărţi, aş vrea să-ţi spun ceva...
- Ce anume, dragă prietene?
- O explicaţie pe care ţi-o datorez. Fără să vreau, ţi-am orientat cercetările într-o direcţie greşită. Cu Albert Chapman, Q.X. 912.
- A, da?
- Eu sunt Albert Chapman. Afacerea mă interesa şi din acest motiv. Şi, oricum, ştiam foarte bine că n-am fost căsătorit niciodată...
Se îndepărtă repede. Râdea...
Hercule Poirot rămase o clipă nemişcat. Oftă uşor, apoi murmură:
- "Nouăsprezece, douăzeci, farfuria goală mi-e!"
Apoi îşi reluă drumul spre casă.
SFÂRŞIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu