...............................................................................................
3.
Alistar Blunt îl privi surprins pe Poirot.
- Cu siguranţă, răspunse el. Detaliul acesta ar prezenta vreun interes?
- Poate, făcu Poirot. Am impresia că ar putea fi foarte important!
Japp şi Poirot, părăsind reşedinţa financiarului, coborau treptele scării, când un automobil se opri la marginea trotuarului. Era o maşină "Sport", condusă de o tânără care, pentru a se extrage de la postul său de pilotare, a trebuit să facă o adevărată gimnastică laborioasă şi meritorie. Cei doi bărbaţi se îndepărtau deja când, în sfârşit, ea se eliberă din cochilia sa. Îi strigă cu un "Ei!" răsunător. Ei îşi continuară drumul, negândindu-se că lor li se adresa tânăra. Ea îi strigă din nou. De data aceasta, se opriră şi se întoarseră. Tânăra venea spre ei. Înaltă, subţire, numai mâini şi picioare, cu părul castaniu închis şi pielea bronzată, avea un chip lipsit de frumuseţe, dar inteligent şi energic.
- Vă cunosc, spuse ea, adresându-se lui Hercule Poirot. Sunteţi Hercule Poirot, detectivul.
Vocea ei era gravă şi caldă, cu un uşor accent american.
Poirot se înclină cu curtoazie şi, răspunzând întrebării mute a tinerei, îl prezentă pe inspector.
Ea făcu nişte ochi mari, în care Poirot avu impresia că ghiceşte o licărire speriată, şi, cu o voce chinuită, întrebă:
- Ce căutaţi aici?... Sper... că nu i s-a întâmplat nimic unchiului Alistair?
- De ce credeţi că i s-ar fi putut întâmpla ceva? zise repede Poirot.
- Nu i s-a întâmplat nimic? Atunci, totul este perfect!
Japp repetă la rândul său întrebarea lui Poirot:
- De ce, domnişoară?...
Ea zise, aproape mecanic:
- Olivera, Jane Olivera...
- De ce, domnişoară Olivera, credeţi că i s-ar fi putut întâmpla ceva domnului Blunt?
Ea râse, cu un râs care suna fals, şi răspunse:
- Când întâlneşti poliţişti în pragul unei case, îţi spui, fără să vrei, că în pod sunt bombe!... Unchiul meu v-a chemat?
Întrebarea îi era adresată lui Poirot, dar Japp fu cel care răspunse:
- Nu. Noi am vrut să-l vedem. În legătură cu o sinucidere care a avut loc azi dimineaţă.
- O sinucidere?
- Da. Aceea a domnului Morley, dentistul din Queen Charlotte Street, nr. 58.
- Oh!
Ea pălise. Rămase câteva secunde nemişcată, privind drept înaintea ei, cu fruntea întunecată de grijă, apoi spuse, într-un fel destul de neaşteptat:
- Dar este stupid!
După care, întorcându-le spatele brusc, se îndepărtă fără ceremonie, urcând în grabă treptele şi intrând în casa acărei cheie o avea.
Japp, foarte mirat, privea această retragere care semăna cu o fugă.
- Curioasă reflecţie, zise el în sfârşit.
- Curioasă, făcu şi Poirot, dar şi interesantă.
Japp se dezmetici, îşi privi ceasul şi opri un taxi care tocmai trecea.
9.
În holul slab luminat din Glengowrie Court Hotel, domnişoara Sainsbury Seale îşi lua ceaiul. Sosirea unui ofiţer de poliţie, în uniformă, o tulbura un pic, dar nu-i displăcea. Poirot remarcă uimit că pantoful continua să fie privat de catarama sa.
- Într-adevăr, domnule ofiţer, zise ea cu o voce melodioasă, plimbându-şi privirile în jurul ei, nu ştiu unde ne-am putea instala ca să fim liniştiţi! Este ora ceaiului, înţelegeţi? De fapt, mi-aţi permite să vă ofer câte o ceaşcă de ceai, dumneavoastră şi... prietenului dumneavoastră?
- Nu, mulţumesc, doamnă, zise Japp. Vi-l prezint pe monsieur Hercule Poirot.
- Chiar nu vreţi să acceptaţi o ceaşcă de ceai? Atunci poate că ne-am putea instala în salon, deşi, la ora aceasta, este de obicei cam multă lume... Iată, acolo, în colţişorul acela. Cei de acolo pleacă...
Locul, un mic patrulater puţin mai ferit privirilor, părea relativ calm. Trecând înaintea lor, ea îi conduse. Până acolo, Poirot culese de pe jos o eşarfă şi o batistă pe care ea le scăpase şi pe care i le restitui în timp ce se aşezau.
- Mulţumesc, spuse ea, şi scuzaţi-mă! Sunt atât de dezordonată! Şi acum, inspectore, sau, mai bine zis, inspector-şef, nu-i aşa?, vă rog, puneţi-mi ce întrebări doriţi! Afacerea asta este de-a dreptul lamentabilă! Sărmanul domn Morley! Presupun că-l preocupa ceva! Trăim vremuri atât de grele!
- Vi s-a părut că ar avea o înfăţişare preocupată, azi dimineaţă, domnişoară Sainsbury Seale?
Ea reflectă un moment.
- Oh, Doamne, zise ea în sfârşit, n-aş putea afirma aşa ceva! Numai că, având în vedere împrejurările, cred că aş fi fost incapabilă să remarc ceva! Nu mă simt stăpână pe mine când intru în cabinetul unui dentist!
Ea cârâi uşor şi, sclifosindu-se, îşi pipăi cu mâna buclele, despre care Poirot tocmai remarcase în sinea lui că sunt asemenea unor cuiburi de păsări.
- Ne puteţi spune, întrebă Japp, care erau persoanele care se aflau cu dumneavoastră în salonul de aşteptare?
- Să vedem... Când am sosit, nu era acolo decât un tânăr. Probabil că suferea groaznic căci murmura ceva strângând din dinţi. Lăsa impresia că se stăpâneşte cu greu, şi răsfoia cu un deget nervos paginile unei reviste pe care părea incapabil s-o citească. Apoi, brusc, s-a ridicat dintr-un salt şi a ieşit. Da, probabil că se simţea într-adevăr foarte rău!
- Ştiţi unde s-a dus? A părăsit casa?
- N-am absolut nicio idee. Presupun că şi-a spus că nu mai poate aştepta şi că trebuie să-l vadă numaidecât pe dentist. Dar nu s-a dus la domnul Morley, căci nici nu plecase bine când valetul veni după mine şi mă conduse în cabinetul domnului Morley.
- Înainte de plecare v-aţi mai întors în salonul de aşteptare?
- Nu. Îmi aranjasem părul şi-mi pusesem pălăria chiar în cabinetul domnului Morley. Ştiu că există doamne care-şi lasă pălăria în salonul de aşteptare, dar eu nu procedez aşa niciodată. Una din prietenele mele, care are acest prost obicei, şi-a găsit într-o zi pălăria într-o stare jalnică. Cineva, un copil desigur, se aşezase pe ea. Şi era o pălărie nouă!
- O adevărată catastrofă, zise politicos Poirot.
- Cea vinovată este mama, reluă domnişoara Sainsbury Seale. Copiii trebuie să fie supravegheaţi. Ei n-au intenţii rele. Numai că, dacă nu eşti atent la ceea ce fac...
Japp aduse discuţia pe făgaşul care-l interesa.
- Tânărul acesta suferind, întrebă el, este unicul bolnav pe care l-aţi remarcat în cursul vizitei?
- Da. Cu excepţia unui domn care cobora treptele scării chiar în momentul în care eu soseam. Pleca. Era un domn cu o alură destul de bizară, care părea străin...
Japp tuşi uşor.
- Eu eram acela, zise Poirot cu multă demnitate.
- Doamne! exclamă domnişoara Sainsbury Seale, privindu-l cu atenţie pe domnul cel mărunţel. Iertaţi-mă! Sunt atât de mioapă şi parterul acesta este atât de întunecos! Am o excelentă memorie a fizionomiilor, dar trebuie să recunoaştem că aici nu se vede aproape deloc! Nu fiţi supărat! Vă rog!
După ce Poirot o linişti pe domnişoara Sainsbury Seale, Japp îi mai puse o întrebare.
- Sunteţi sigură, domnişoară, că domnul Morley n-a făcut în faţa dumneavoastră aluzie la vreo discuţie neplăcută pe care trebuia s-o aibă în cursul dimineţii?
- Absolut sigură.
- Nu v-a vorbit despre un pacient numit Amberiotis?
- Nu. De fapt, n-a pronunţat alte cuvinte decât pe acelea pe care dentiştii sunt obligaţi să le spună când se ocupă de un pacient.
Frazele acelea erau cunoscute de Poirot, care şi le amintea: "Clătiţi-vă gura, vă rog! Deschideţi-o puţin mai mult, vă rog!... Nu vă doare?"
Japp o informă, în acest timp, pe domnişoara Sainsbury Seale, că va trebui să depună mărturie la anchetă. Ea păru să se obişnuiască cu această idee care mai întâi o înspăimântase. O întrebare pusă de Japp o determină, un pic după aceea, să-şi spună povestea vieţii sale.
Întoarsă din India, în urmă cu 6 luni, după ce stătuse prin diverse hoteluri şi pensiuni, ea se fixase la Glengowrie Court, a cărei atmosferă familială îi plăcea. În India, trăise mai ales la Calcutta, lucrând cu diverşi misionari şi dând lecţii de dicţie.
- Să vorbeşti o engleză foarte pură şi să articulezi cuvintele într-un mod ireproşabil, explică ea, umflându-se în pene, este în ochii mei un lucru esenţial. Trebuie să spun că în tinereţe jucam în diverse piese de teatru. Nu aveam decât roluri modeste, dar aveam mari ambiţii. Vroiam să joc repertoriul cunoscut. În cele din urmă am făcut turnee în toată lumea: Shakespeare, Bernard Shaw...
Continuă după un suspin studiat:
- Nenorocirea, în ce ne priveşte pe noi, femeile, este inima! Suntem la buna ei plăcere. M-am căsătorit dintr-o nesăbuinţă. Ne-am despărţit aproape imediat. Fusesem decepţionată crunt. Mi-am reluat numele de domnişoară şi, atunci, graţie unor fonduri obţinute de la prieteni, am deschis un curs de dicţie. Am contribuit mult la crearea unei excelente companii de actori amatori. Trebuie să vă arăt notiţele mele...
Japp cunoştea în ce consta pericolul. Îşi anunţă deci plecarea.
În timp ce-şi lua rămas bun, domnişoara Sainsbury Seale îi atrase atenţia asupra unui ultim punct.
- Dacă, întâmplător, numele meu ar trebui să apară în ziare în calitate de martoră, de exemplu, aţi vrea să vă asiguraţi că va fi scris corect, Mabelle Sainsbury Seale, Mabelle cu doi "L" şi "E", iar Seale, S, E, A, L, E... Normal, dacă faptul îi interesează, să reamintească apariţia mea în "Cum vă place" pe scena din Oxford Repertory Theatre...
Japp îşi căută scăpare în fugă.
În taxi, scoase un oftat de uşurare şi îşi şterse fruntea.
- Dacă ar fi necesar, declară el, nu ne va fi greu să-i verificăm spusele. Numai dacă nu ne-a povestit de la început până la sfârşit basme bune de adormit copiii, ceea ce nu cred...
- Oamenii care mint, adăugă Poirot, nu dau atâtea detalii şi poveştile lor par mai adevărate.
- Mă temeam să nu refuze să vină la anchetă, reluă Japp. În general, fetele bătrâne au oroare de acest gen de exhibiţii. Dar faptul că a jucat cândva teatru a decis-o să accepte fără ezitare. Să fie oarecum vedetă, undeva, este o tentaţie căreia nu-i poate rezista!
- Chiar crezi că vei avea nevoie de ea la anchetă?
- Nu ştiu încă. Depinde. În orice caz, sunt mai convins ca oricând, Poirot, că nu-i vorba de o sinucidere.
- Şi mobilul?!
- N-am deocamdată nicio idee. Cine ştie dacă Morley nu a sedus-o cândva pe fiica lui Amberiotis?
Poirot încercă să şi-l imagineze pe Morley făcând-o pe Făt-Frumos pe lângă o tânără şi frumoasă grecoaică cu ochii mari şi languroşi. Tabloul nu era verosimil, iar Poirot îi reaminti lui Japp că Reilly le spusese că asociatul lui nu ştia să profite de bucuriile vieţii.
- Ştiu, făcu Japp. Dar în cursul unei croaziere se poate întâmpla orice! De altfel, vom cunoaşte mai bine situaţia după ce vom vorbi cu cetăţeanul Amberiotis.
La Savoy, funcţionarul de la recepţie îl privi pe Japp într-un fel destul de bizar când poliţistul îi ceru să-i anunţe domnului Amberiotis vizita sa.
- Regret mult, domnule, zise el, dar mă tem că nu-l puteţi vedea pe monsieur Amberiotis.
- Ei bine, te înşeli foarte tare! replică poliţistul cu o voce aspră.
În acelaşi timp, întredeschizându-şi portofelul, îl lăsă pe funcţionar să întrezărească legitimaţia care-i atesta funcţia.
- Nu m-aţi înţeles, domnule, reluă omul. Monsieur Amberiotis a murit acum o jumătate de oră.
Hercule Poirot avu impresia că se închide o uşă.
Încetişor, dar definitiv.
III. Cinci, şase, în codruri vreascuri culeg....
1.
24 de ore mai târziu Japp îl chema pe Poirot la telefon. Vorbea cu amărăciune.
- Faliment pe toată linia! zise el.
- Cum aşa?
- Morley s-a sinucis cu adevărat. Ştiu şi de ce.
- De ce?
- Mi s-a înmânat chiar acum raportul medicului referitor la moartea lui Amberiotis. Renunţ la jargonul medical. În stil vulgar, vom spune că a murit ca urmare a administrării unei doze excesive de adrenalină şi de procaină. Inima nu i-a rezistat şi nu minţea bietul om când afirma, ieri după-amiază, că nu se simte bine. Cu asta totul se explică! Anestezicul de care se servesc dentiştii pentru anestezii locale este pe bază de adrenalină şi procaină. Morley s-a înşelat asupra dozei, şi-a dat seama de eroarea sa, după plecarea lui Amberiotis, şi, de frica scandalului, s-a sinucis!
- Cu un revolver despre care nu se ştie că i-ar aparţine?
- Revolverul acesta putea fi foarte bine în posesia lui de multă vreme, fără ca el să fi spus cuiva. Nu spunem întotdeauna totul despre noi oamenilor alături de care trăim! Dacă ţi-aş spune tot ce li se ascunde uneori acestor oameni, ai fi stupefiat!
- Aşa este, admise Poirot.
- Oricum, reluă Japp, afacerea-i clasată. Totul se explică foarte logic.
- Nu-ţi voi ascunde, dragă prietene, replică Poirot, faptul că explicaţia asta este departe de a-mi da satisfacţie deplină. Este adevărat că anumiţi bolnavi reacţionează foarte neaşteptat la anesteziile locale, este exact că, în anumite cazuri, adrenalina în combinaţie cu procaina a putut produce efecte toxice. Este o problemă de temperament. Dar nici dentiştii, nici medicii nu împing, în general, conştiinţa profesională până la a se sinucide, dacă li se întâmplă vreun accident bolnavilor lor!
- De acord! zise Japp. Numai că trebuie să facem o distincţie! Când anestezicul a fost administrat în doză normală, nu i se poate reproşa nimic doctorului, care nu avea cum să prevină reacţia deosebită a bolnavului său. Dar, în cazul de care ne ocupăm, greşeala profesională este evidentă. Nu am încă cifrele, pentru că analizele acestea cantitative necesită foarte mult timp, dar pot să afirm că doza era cu mult superioară celei normale!
- Dar, obiectă Poirot, nu era decât o greşeală, nu era o crimă.
- Adevărat! Există însă erori care te distrug. Din punct de vedere profesional, Morley era terminat. N-ai mai găsi pe nimeni care să-şi pună viaţa în mâinile unui dentist capabil să injecteze o doză mortală de otravă, chiar dacă oricui îi poate fi permisă o clipă de neatenţie!
- Recunosc că o eroare de felul acesteia este grozav de supărătoare.
- Reţine că-i vorba de un lucru ce se poate întâmpla. Medicii ori farmaciştii care nu s-au înşelat nicicând, ani şi ani de zile, au, într-o bună zi, o secundă de neatenţie şi produc o adevărată catastrofă! Şi trebuie să suporte consecinţele acestui fapt. Morley era un tip sensibil. Când i se întâmplă una ca asta, un medic are de obicei, alături de el, un farmacist ori un asistent cu care împarte responsabilitatea. Morley, însă, era singurul răspunzător.
Poirot încă nu era convins.
- Nu crezi că ar fi lăsat în urma lui un mesaj? Măcar pentru a-şi explica eroarea şi a declara că nu vrea să supravieţuiască unui om pe care l-a omorât din greşeală. Consider că ar fi putut scrie în grabă câteva cuvinte pentru sora lui...
- Dacă lucrurile s-au petrecut aşa cum cred eu, răspunse Japp, este normal să nu fi făcut aşa ceva. Şi-a dat seama brusc de ceea ce s-a întâmplat, şi-a pierdut stăpânirea de sine şi, fără să mai stea pe gânduri, s-a sinucis!
Cum Poirot tăcea, Japp continuă:
- Te cunosc, amice! Dacă ţi-ai băgat în cap ideea că eşti în prezenţa unei crime, nu vrei să renunţi şi trebuie să fie o crimă! Recunosc că, de data aceasta, eu sunt cel care te-am condus pe cărarea războiului. M-am înşelat, îţi mărturisesc cu umilinţă!
- Continuu să cred, zise Poirot, că există altă explicaţie.
- Pot exista chiar mai multe, nu mă îndoiesc de asta, replică Japp, iar eu m-am gândit la câteva. Dar toate mi se par fantastice! Putem presupune că Amberiotis l-a omorât pe Morley, după care acesta s-a întors la el, la hotel, şi s-a sinucis, cuprins de remuşcări. Dacă crezi că această ipoteză este posibilă, eu personal, nu sunt deloc de această părere! Scotland Yard-ul mi-a comunicat informaţiile de care dispune despre Amberiotis. Foarte interesant. Era un mic hotelier grec, care, după ce a făcut un pic de politică în ţara sa, începuse să facă spionaj în Germania şi în Franţa. Meseria nu-l îmbogăţea atât de repede cum îşi dorea el şi se presupune că s-a apucat şi de şantaj. Era, în general vorbind, un tip lipsit de scrupule. Anul trecut s-a aflat în India şi se crede că, acolo, i-a sustras unui prinţ indigen sume considerabile. Numai că, tipul fiind şiret, nu s-a putut găsi nicio probă care să-l incrimineze. Dacă vrei o altă ipoteză, mai am una de rezervă! Dintr-un motiv sau altul, Amberiotis are asupra lui Morley un ascendent şi îl şantajează. Oferindu-i-se ocazia, Morley profită pentru a-i injecta în gingii o doză masivă de adrenalină şi de procaină. Se bizuie pe faptul că moartea duşmanului său va trece drept un accident nefericit. După plecarea lui Amberiotis, este cuprins de remuşcări şi se sinucide. Este şi asta o teorie, deşi, în ce mă priveşte, mi-e greu să-l văd pe Morley în rolul unui asasin. Pentru mine, unica explicaţie valabilă este, ţi-o repet, cea pe care ţi-am spus-o: Morley, suprasolicitat de activitatea sa, a comis o greşeală. Cam aceasta va fi concluzia anchetei. I-am vorbit despre afacerea asta comisarului principal, iar acesta este categoric...
- Foarte bine, spus Poirot cu un oftat. Foarte bine...
- Îţi înţeleg sentimentele, conchise cu amabilitate Japp. Dar nu poţi să dai de fiecare dată peste o crimă frumoasă! Aşa că îţi spun: "Pe curând!" şi-mi cer scuze repetând în contul meu această frază devenită clasică: "Scuză-mă că te-am deranjat!"... La revedere, dragul meu Poirot!
Acestea fiind spuse, el puse receptorul în furcă.
2.
Hercule Poirot era instalat în faţa biroului său. Un birou modern. În materie de mobilă, Poirot iubea tendinţa modernă, din cauza liniilor sale sobre şi nete pe care le prefera curbelor, oricât de graţioase ar fi fost ele, specifice stilului vechi. În faţa lui se afla o foaie de hârtie pătrată pe care, sub rubrici bine delimitate, scrisese câteva observaţii.
Mai întâi, acestea: Amberiotis. Spionaj. De ce se afla în Anglia? În India, anul trecut. În timpul unei perioade de tulburări şi agitaţii. Poate că era un agent revoluţionar.
Urma apoi un nume cu un semn de întrebare: Howard Raikes?
Şi apoi o frază: "Dar este stupid!"
Poirot reflectă. Afară, pe marginea pervazului se aşezase o pasăre care ţinea în ciocul ei o rămurică necesară construirii cuibului său. Şi Poirot cam aducea cu o pasăre, cu capul lui ţuguiat, în formă de ou.
Lăsă un spaţiu alb pe pagina respectivă şi scrise sub ultimul rând: Domnul Barnes?
Apoi, mai jos: Biroul lui Morley? Urme pe covor. Posibilităţi.
Privi pentru o clipă cu multă atenţie acest ultim rând, apoi se ridică şi ceru să i se aducă pălăria şi bastonul, după care ieşi.
3.
Trei sferturi de oră mai târziu, Hercule Poirot lăsa în urmă staţia de la Metropolitan, ajungea în Ealing Broadway şi termina pe jos parcursul pe care-l avea de făcut până la Castlegarden Road nr. 88.
Era o casă mică, izolată de celelalte şi despărţită de stradă printr-o grădină îngrijită admirabil, pe care Poirot o contemplă cu o vie satisfacţie.
- Iată cel puţin ce înseamnă o simetrie perfectă! murmură el pentru sine. Domnul Barnes era acasă. Veni numaidecât în mica sufragerie unde detectivul fusese introdus. Era un om cu o talie sub cea mijlocie, aproape complet chel şi ai cărui ochi clipeau în spatele ochelarilor cu sticla groasă. Ţinea în mână cartea de vizită a lui Poirot, care-i fusese înmânată de cameristă.
- Monsieur Poirot, zise el cu o voce piţigăiată, sunt foarte onorat de vizita dumneavoastră.
Detectivul se scuză.
- Vă rog să mă iertaţi că m-am prezentat la dumneavoastră pe neaşteptate...
- Nu vă scuzaţi, răspunse domnul Barnes, aţi făcut foarte bine şi aţi ales foarte bine ora. Ora şapte fără un sfert, în această perioadă a anului, reprezintă aproape certitudinea de a-i găsi pe oameni la ei acasă!
Îi indică cu mâna un scaun vizitatorului său.
- Luaţi loc, domnule Poirot. Probabil că avem a ne spune multe lucruri. Îmi imaginez că este vorba de Queen Charlotte Street, numărul 58?
- Aveţi dreptate, zise Poirot. Dar v-aş putea întreba ce anume vă face să presupuneţi că este vorba despre acest caz?
- Scumpul meu domn Poirot, am părăsit Ministerul de Interne de câtăva vreme deja, dar n-am ruginit complet. Există afaceri care nu au nevoie de publicitate şi pentru care este preferabil să nu apelezi la poliţie. Este inutil să atragi atenţia asupra lor!
- Vreţi să-mi permiteţi încă o întrebare? De ce consideraţi că afacerea nu are nevoie de publicitate?
- Mă înşel? Ei bine, regret!
Aplecându-se înainte şi agitându-şi ochelarii pe care tocmai şi-i scosese, domnul Barnes adăugă:
- Când este vorba de spionaj, monsieur Poirot, nu plevuşca este importantă. Cei care ar trebui prinşi sunt peştii mari. Dar, pentru a reuşi, trebuie să fii foarte atent să nu sperii plevuşca!
- Mi se pare, domnule Barnes, zise cu simplitate Poirot, că dumneavoastră ştiţi mult mai multe lucruri decât mine!
- Nu ştiu absolut nimic, replică domnul Barnes. Nu fac decât să subliniez câteva fapte şi atât.
- Cum ar fi?
- Cum ar fi, de exemplu, prezenţa lui Amberiotis la Morley. Uitaţi că eu am stat în faţa lui, în salonul de aşteptare, unul sau două minute. Nu mă cunoştea. Întotdeauna am fost unul din acei oameni care trec neobservaţi... Uneori este foarte util... Dar, eu l-am remarcat... şi am ghicit perfect ce căuta aici!
- Adică?
Ochii domnului Barnes clipiră într-un ritm accelerat.
- Vedeţi dumneavoastră, domnule Poirot, spuse el, noi, englezii, suntem nişte oameni extrem de obositori. Suntem conservatori până-n măduva oaselor! Bombănim, protestăm, dar nu avem în fond nici un chef să înlocuim instituţiile noastre cu altele de creaţie mai recentă! Suntem cu totul ataşaţi sistemului nostru democratic, iar agitatorii străini, pe care-i interesează ţara noastră, sunt foarte contrariaţi din cauza aceasta. Ceea ce-i supără este faptul că avem, şi este un lucru aproape excepţional la ora actuală în Europa, finanţe solide! Şi atâta vreme cât lucrurile vor rămâne astfel, nu va fi nimic de făcut pentru ei în Anglia... iată de ce ar fi atât de interesant pentru ei să-i elimine pe oameni ca Alistair Blunt!
Domnul Barnes îşi trase o clipă sufletul şi continuă:
- Blunt este unul dintre acei oameni care-şi plătesc datoriile şi trăiesc fără a-şi ciunti capitalul, şi asta, indiferent că dispun de sume enorme de bani ori câştigă foarte puţin. El consideră că bugetul naţional prezintă similitudini cu bugetul unui particular. De aceea, va fi împotriva aventurilor costisitoare, împotriva experienţelor utopice... şi acesta-i un motiv pentru care unii au decis că ar fi bine să dispară.
- Ah! făcu Poirot.
Domnul Barnes continuă:
- Cunosc problema. Există în rândurile acestea unii "foarte buni", care visează la o lume mai bună şi alţii mult mai puţin buni, care nu sunt, de fapt, decât nişte puşlamale, sosite, adesea, de foarte departe. Şi unii şi ceilalţi sunt de acord asupra mai multor puncte de vedere şi, mai ales, asupra acestuia: "Blunt trebuie să dispară". Şi asta pentru că este unul dintre susţinătorii fermi ai acestei vechi ordini sociale pe care trebuie s-o distrugă! Unde-i adevărul? Nu ştiu. Înainte de a distruge, n-ar trebui să fim siguri că vom putea reconstrui şi face mai bine? Lucrul acesta ar merita să fie discutat, dar, pentru moment, nu dezbaterea aceasta ne interesează. Noi nu ne ocupăm de teorii abstracte, ci de fapte. Dacă vor fi suprimate fundaţiile, casa se va prăbuşi...
Se apleacă spre Poirot şi adăugă, cu voce scăzută:
- Iată de ce vor să-l omoare pe Blunt. Ştiu asta. Şi am convingerea că ieri dimineaţă au fost pe punctul de a reuşi. Poate mă înşel, dar asta m-ar surprinde teribil. Au fost precedente. Spunând aceasta, cită trei nume: acela al unui cancelar al Administraţiei financiare, a cărui politică era deosebit de inspirată; acela al unui industriaş puternic căruia lumea îi admira vederile largi; şi, în sfârşit, acela al unui tânăr politician care avea priză la mulţimi. Primul a murit pe masa de operaţie, al doilea în urma unei maladii îngrijite prea târziu, al treilea fusese călcat de un automobil.
- În cele trei cazuri, continuă domnul Barnes, nu s-a riscat absolut nimic. În ce-l priveşte pe cancelarul Administraţiei financiare, medicul însărcinat cu anestezia a comis o mică greşeală. Lucrurile acestea se mai întâmplă. În al doilea caz, medicul curant, care nu era un specialist, s-a înşelat asupra diagnosticului. Şi, în al treilea, era vorba de o mamă înnebunită care "alerga" la căpătâiul copilului său bolnav. Avocatul i-a făcut pe juraţi să plângă, iar aceştia au achitat-o pe doamna în discuţie. Reluă după o scurtă tăcere:
- Toate acestea n-au părut nimănui suspecte iar astăzi sunt lucruri deja uitate, dar poate v-ar interesa să ştiţi ce s-a întâmplat cu eroii acestor trei aventuri. Primul, medicul care a făcut anestezia, posedă acum un magnific laborator de cercetări pentru instalarea căruia a cheltuit o avere. Al doilea s-a pensionat. Trăieşte acum pe malul mării, pe o proprietate frumoasă, care-i aparţine, şi are un iaht. Cât despre acea doamnă, copiii săi primesc o excelentă educaţie şi, în timpul vacanţelor, se întâlnesc la ţară, pe superbul domeniu cumpărat de mama lor... Adăugă, dând uşor din cap: În toate profesiunile, poate fi găsit întotdeauna un om accesibil la tentaţie. Împrejurările au vrut însă ca Morley să nu fie.
- Asta ar fi explicaţia morţii sale, după părerea dumneavoastră?
- Aşa cred, răspunse domnul Barnes. Un om ca Blunt nu este uşor de întâlnit şi de atins. Este păzit, protejat. Accidentul de maşină este foarte hazardat şi nu reuşeşte întotdeauna. Dar un om este practic lipsit de apărare când se află pe scaunul dentistului. După părerea mea, Morley nu a vrut să marşeze. Şi, pentru că ştia prea multe, ei l-au suprimat.
- Cine, "ei"?
- Oamenii care sunt în fruntea organizaţiei care se află în spatele tuturor faptelor pe care tocmai vi le-am relatat. Desigur, nu a existat decât un executant.
- Şi anume?
- Aş putea să-mi asum riscul unei presupuneri, dar nu va fi decât o supoziţie şi m-aş putea înşela.
- Reilly? zise calm Poirot.
- Într-adevăr, la el ar fi normal să ne gândim, declară domnul Barnes. Nu cred că i s-a cerut domnului Morley să facă el însuşi treaba. Aş bănui mai curând că acesta trebuia, în ultimul minut, sub un pretext oarecare, de exemplu invocând o bruscă indispoziţie, să-l roage pe Blunt să se lase îngrijit de asociatul său. Reilly ar fi intervenit şi lumea ar fi vorbit de un accident deplorabil. Tânărul dentist, urmărit în justiţie, cum este firesc, s-ar fi arătat atât de nefericit şi atât de copleşit de remuşcări încât ar fi scăpat cu o condamnare uşoară, iar ceva mai târziu l-am fi regăsit trăind undeva din venituri foarte confortabile şi renunţând la profesia sa. Să nu credeţi că inventez un roman foileton, lucrurile acestea se întâmplă!
- Ştiu asta, spuse Poirot.
Domnul Barnes puse mâna pe o carte cu coperţi închise la culoare care se afla pe masă.
- Am citit o mulţime de romane de spionaj, reluă el. Povestesc aventuri fantastice dar care, este destul de curios s-o remarcăm, nu sunt mai extraordinare decât autenticele istorii de spionaj. Există în viaţă aventurieri cu chip adorabil, există oameni bizari care vorbesc cu un puternic accent străin, există bande internaţionale şi şefi a căror putere nici măcar nu este bănuită. Dacă ar fi deja publicate unele din întâmplările adevărate pe care le cunosc, sunt convins că nimeni nu ar vrea să le creadă.
- Ce rol joacă Amberiotis în teoria dumneavoastră? întrebă Poirot.
- Nu prea ştiu, mărturisi domnul Barnes. Poate că era sortit să devină ţap ispăşitor. A jucat deseori dublu şi este posibil să se fi dorit să se termine cu el cu această ocazie. Este doar o sugestie...
- Admiţând că aţi intuit bine, zise Poirot, ce se va întâmpla acum?
Domnul Barnes îşi scărpină nasul, dar răspunse fără să ezite:
- Vor încerca iar. Evident, Blunt este protejat, dar gărzile sale de corp ar face bine să-şi sporească vigilenţa. Nu trebuie să se aştepte ca un om înarmat să apară brusc dintr-un tufiş sau la vreun atac produs la un colţ de stradă. Duşmanii lui sunt de o altă natură. Să-i fie frică de oameni care nu inspiră neîncredere, de prietenii lui, de bătrânii servitori, de farmacistul care-i prepară siropul, de negustorul de vinuri de la care îşi cumpără vinul de Porto pe care-l preferă! Habar n-aveţi de ce sunt în stare oamenii să facă pentru a-şi asigura un mic venit de vreo patru mii de lire!
- Chiar atât de mult?
- Poate chiar mai mult!
Se făcu un moment de tăcere.
- M-am gândit la Reilly chiar de la început, zise Poirot.
- Fiindcă este irlandez şi fiindcă în Irlanda există mai multe asociaţii revoluţionare?
- Nu atât din cauza aceasta cât pentru faptul că pe covorul din cabinetul lui Morley există nişte urme care sugerează că corpul acestuia a fost târât. Dacă Morley ar fi fost omorât de unul dintre bolnavii săi, fapta s-ar fi petrecut chiar în cabinet şi n-ar mai fi fost cazul să fie deplasat cadavrul. Iată de ce m-am gândit numaidecât că n-a fost asasinat în cabinetul său, ci alături, în birou. Ceea ce ne face să credem că n-a fost omorât de unul dintre bolnavii săi, ci de unul dintre apropiaţii săi.
- Bine gândit, remarcă Barnes.
Poirot se ridică.
- Vă mulţumesc cu multă sinceritate, zise el, luându-şi rămas bun. Am impresia că ceea ce mi-aţi spus îmi va fi extrem de folositor.
4.
Înainte de a se întoarce acasă , Poirot se opri la Glengowrie Court Hotel.
A doua zi dimineaţa, ca urmare a acestei vizite, îl chemă pe Japp la telefon.
- Bună ziua, dragă prietene, zise el. Ancheta are loc astăzi?
- Da. Vei asista la ea?
- Nu cred!
- Îmi imaginez că nu va prezenta niciun interes.
- Vei cere să se înfăţişeze ca martor domnişoara Sainsbury Seale?
- Adorabila Mabelle, cu doi L şi E în final, care ar putea la fel de bine să se numească Mabel, B, E, L, ca toată lumea? Femeile mă vor ului întotdeauna! Nu, nu am citat-o. Nu-i nevoie!
- Ţi-a dat vreun semn de viaţă?
- Nu. De ce?
- Mă întrebam doar! Pentru că, poate ai fi interesat să afli că domnişoara Sainsbury Seale a părăsit Glengowrie Court Hotel alaltăieri seara, chiar înainte de ora cinei, şi că, de atunci, nu a mai apărut.
- Ce spui? Să fi fugit?
- Este o explicaţie verosimilă.
- Dar de ce? Este o femeie foarte cumsecade şi căreia nu i se poate reproşa nimic! Am cerut prin cablu informaţii referitoare la ea - asta înainte de a cunoaşte cauza morţii lui Amberiotis, căci altfel nu mă mai deranjam s-o fac - şi Calcutta mi-a răspuns ieri seara. Nimic de reproşat. Tot ceea ce ne-a relatat este adevărat. Poate că a trecut puţin cam repede peste povestea cu mariajul ei, dar nu-i grav. S-a căsătorit cu un student hindus şi a băgat apoi de seamă că el mai are o mulţime de relaţii sentimentale. Atunci şi-a reluat numele de domnişoară şi s-a ocupat de opere de binefacere. Foarte bine văzută de misionari, ea a-nceput să dea lecţii de dicţie şi este adevărat că a participat la crearea unui teatru de amatori. Pe total, este ceea ce eu aş numi o femeie redutabilă, dar despre care nu se poate presupune că ar fi amestecată într-o crimă. Şi acum îmi spui că a plecat! Chiar că nu mai înţeleg nimic!
Japp tăcu câteva minute, apoi adăugă:
- Poate că s-a săturat de hotelul acela? În locul ei, n-aş fi aşteptat atât de mult ca să-mi fac bagajul!
- Bagajele ei au rămas acolo, răspunse Poirot. Nu a luat nimic cu sine.
Japp strivi între dinţi o înjurătură.
- La ce oră a plecat? întrebă el apoi.
- Pe la ora şapte fără un sfert.
- Ce cred oamenii din pensiune despre asta?
- Situaţia îi îngrijorează. Directoarea este neliniştită.
- De ce nu a prevenit poliţia?
- Pentru că, dragul meu, unei femei i se poate întâmpla să-şi petreacă noaptea şi altundeva decât la ea acasă, chiar dacă asta ar părea neverosimil, şi pentru că la întoarcerea ei ar fi destul de supărată să constate că a fost alertată poliţia pentru că a dormit în altă parte. Doamna Harrison - este directoarea de la Glengowrie - a telefonat la spitale, temându-se de un accident. Tocmai se pregătea să facă apel la poliţie când am sosit eu şi m-a primit de parcă aş fi fost Mesia. I-am spus că-mi asum răspunderea şi că afacerea va fi încredinţată unui ofiţer de poliţie care este discreţia însăşi.
- Presupun că la mine te referi?
- Exact.
Japp mormăi câteva mulţumiri ironice.
- Ne-am înţeles, zise el, în cele din urmă. Ne întâlnim la Glengowrie după anchetă.
5.
- În sfârşit, zise Japp furios, în timp ce o aşteptau pe directoare, de ce naiba a simţit femeia aceea nevoia să dispară?
- Admiţi că este un lucru curios? spuse Poirot.
Nu avură timpul necesar de a face alte remarci. Doamna Harisson, directoarea şi proprietara pensiunii Glengowrie Court Hotel, apăru.
Domnişoarei Harisson aproape că-i dădură lacrimile şi prima întrebare a lui Japp declanşă un veritabil potop verbal. Această doamnă cumsecade era foarte neliniştită.
Oare ce i se putuse întâmpla domnişoarei Sainsbury Seale? Luase în consideraţie toate ipotezele: pierderea memoriei, o indispoziţie bruscă, hemoragie, accident de circulaţie, agresiune comisă de persoane înarmate urmată de furt, etc.
Doamna Harisson se întrerupse pentru a-şi trage sufletul şi conchise:
- O femeie atât de încântătoare!... Şi care părea atât de fericită cu noi!
La cererea lui Japp, ea îi conduse pe cei doi bărbaţi în camera pe care o ocupase dispăruta. Totul era curat şi ordonat, de la hainele găsite în dulap, până la cămaşa de noapte împăturită pe pernă. Într-un colţ se mai aflau două valize foarte obişnuite şi, aliniate sub o toaletă, nenumărate perechi de pantofi solizi de mers, două pereche de ghete de lac cu toc înalt, pantofi de seară din satin negru, care nu fuseseră purtaţi la drept vorbind, şi o pereche de mocasini.
Poirot remarcă faptul că pantofii de seară aveau un număr mai mic, de unde se putea presupune fie că domnişoara Sainsbury Seale avea bătături, fie că ţinea mult la eleganţa extremităţilor sale inferioare. În legătură cu asta, se întreba dacă ea avusese timp să-şi coasă la loc catarama pantofului înainte de a ieşi. Spera că da, mai ales că, pentru el, neglijenţa vestimentară era întotdeauna ceva insuportabil.
Japp examina nişte scrisori găsite într-un birou.
Poirot trase un sertar de la comodă, constată că era plin de lenjerie de corp şi-l împinse la loc discret, remarcând în sinea lui că domnişoara Seale părea să aprecieze mult lucrurile de lână. Deschise apoi alt sertar care conţinea ciorapi.
- Ai găsit ceva, Poirot? întrebă Japp.
Poirot privea atent o pereche de ciorapi, având pe chip un aer tare nefericit:
- Nu, spuse el. Este numărul "2", mătase artificială, preţ probabil: doi şilingi şi 11 pence!
- Parcă ai fi un comisar evaluator.
Surâzând, Japp adăugă:
- Nici pe aici n-am găsit mare lucru! Două scrisori sosite din India, două sau trei chitanţe eliberate de nişte organizaţii caritabile, nici o urmă a vreunei facturi! Domnişoara Sainsbury Seale este cu siguranţă o persoană foarte bine...
- Dar, remarcă Poirot, cineva care se îmbracă foarte prost!
- Fără îndoială, declară Japp, deoarece consideră că asta n-are nicio importanţă!
Îşi notă o adresă, luată de pe o scrisoare veche de două luni.
- Poate că persoanele acestea ne-ar putea da relaţii despre ea, zise el. Locuiesc în Hampstead şi par s-o cunoască destul de bine.
Cei doi bărbaţi mai aflară, tot din gura doamnei Harrison, că nimic nu păruse anormal în felul de a fi al domnişoarei Sainsbury Seale în seara dispariţiei sale şi că se părea că avea intenţia să se întoarcă pentru că, trecând prin hol, i-a spus prietenei sale, doamnei Bolitho, că după cină îi va arăta "pasienţa" despre care-i vorbise. Mai mult, domnişoara Sainsbury Seale nu-i spusese nimic doamnei Harrisson, deşi la Glengowrie exista obiceiul, în caz că cineva nu venea la timp pentru masă, să prevină direcţiunea şi acest lucru lăsa să se înţeleagă că intenţiona să se întoarcă la cina servită între orele 19 şi jumătate şi 20 şi jumătate. Cu toate acestea, nu a mai fost văzută.
Plecase prin Crowel Road şi dispăruse.
Părăsind reşedinţa Glengowrie Court, Japp şi Poirot se duseră la Hampstead, la adresa notată de inspector.
Familia Adams locuia împreună cu numeroasele-i progenituri într-o mică vilă cochetă; erau nişte oameni simpatici. O cunoscuseră pe domnişoara Sainsbury Seale în India şi nu mai conteneau elogiind-o, dar nu o mai văzuseră de o lună, mai exact de la vacanţa de Paşte. La vremea aceea locuia într-un hotel din Russell Square. Poirot îşi notă această adresă, ca şi pe aceea a unei familii prietene a domnişoarei Sainsbury Seale, şi care locuia în Streatham.
Nu aflară nimic de la hotelul din Rusell Square unde lumea nu-şi amintea de domnişoara Sainsbury Seale decât ca de o doamnă care nu făcea zgomot şi care trăise multă vreme în India, şi rezultatul fu identic în Streatham unde prietenii ei n-o mai văzuseră pe domnişoara Sainsbury Seale din luna februarie.
După verificarea spitalelor, dobândind certitudinea că ipoteza unui accident trebuia înlăturată, Japp şi Poirot fură obligaţi să convină că domnişoara Sainsbury Seale dispăruse în mod indubitabil.
Părea să se fi evaporat în spaţiu.
6.
A doua zi dimineaţă Hercule Poirot se prezentă la Holborn Palace Hotel şi ceru să-l vadă pe domnul Howard Raikes.
N-ar fi fost surprins dacă ar fi aflat că şi doctorul Howard Raikes a dispărut la rândul său, dar nu se întâmplase una ca asta. Domnul Howard Raikes locuia tot la Holborn Palace, unde în momentul respectiv, aşa cum i se spuse lui Poirot, se pregătea să-şi ia micul dejun.
Prezenţa lui Poirot nu păru să-i procure domnului Raikes decât o plăcere foarte moderată. În privirea lui se vedea o ostilitate nedeghizată, în timp ce, privindu-şi vizitatorul indezirabil, îl întreba cu o voce aspră "ce avea cu el".
În vremea asta, însă, Poirot luă un scaun şi se aşeză.
- Permiteţi?
Domnul Raikes, cu o ironie evidentă, îl invită pe detectiv "să se simtă că la el acasă". Surâzând, Poirot se prevală de permisiune şi se instală confortabil în faţa domnului Raikes.
- În sfârşit, zise acesta, ce vreţi de la mine?
Poirot îi răspunse printr-o întrebare:
- Vă amintiţi de mine, domnule Raikes?
- Nu v-am văzut niciodată în viaţa mea.
- Eroare! replică Poirot. N-au trecut mai mult de trei zile de când am stat, la câţiva paşi departe unul de celălalt, în aceeaşi cameră, timp de cel puţin 5 minute.
- Nu-mi amintesc.
- Era în sala de aşteptare a unui dentist.
Aceste cuvinte părură să facă o anumită impresie asupra tânărului. Îşi reveni imediat, dar îşi schimbă atitudinea. Renunţă la insolenţă şi se arătă circumspect şi prudent.
- Şi? zise el.
................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu