...............................................................................
2.
Îi repetă lui Japp cele câteva cuvinte ale lui Morley, care-i vorbise despre memoria sa privind fizionomiile şi despre acel bolnav pe care-l recunoscuse.
Japp rămase sceptic.
- Evident, conchise el, este posibil. Dar ipoteza aceasta mi se pare puţin trasă de păr. Bolnavii pe care i-ai văzut de dimineaţa nu ţi s-au părut suspecţi?
- Cu excepţia unuia, răspunse Poirot. Un tânăr care avea, într-adevăr, o figură de asasin!
- Ce spui?
- Precizez, dragul meu, că asta-i impresia pe care mi-a făcut-o înainte de intrarea mea în cabinetul lui Morley. Eram nervos, neliniştit şi foarte prost dispus. Totul mi se părea sinistru: salonul de aşteptare, bolnavii, chiar şi covorul de pe scară! Cred că în realitate tânărul suferea cumplit din cauza danturii.
- Ştiu ce înseamnă asta, zise Japp. Oricum, îl vom audia. Aşa cum vom audia pe toată lumea fie că este vorba de omucidere sau nu! Cred că am putea începe cu doamna Morley, cu care am schimbat deja câteva cuvinte. A suferit un şoc, dar este o femeie care ştie să se stăpânească. Haide s-o vedem!
3.
Tristă şi demnă, Georgina Morley ascultă ceea ce aveau să-i spună cei doi detectivi şi răspunse la întrebările lor.
- Mi se pare incredibil, absolut incredibil, afirmă ea cu tărie, ca fratele meu să se fi sinucis.
- Vă daţi seama, domnişoară, zise Poirot, că în afara sinuciderii nu mai există decât o singură ipoteză posibilă?
- Un asasinat?
Ea reflectă înainte de a adăuga:
- Da... Şi ipoteza aceasta este aproape la fel de neverosimilă ca cealaltă!
- Spuneţi "aproape"?
- Da. În privinţa sinuciderii, înţelegeţi, ştiu. Ştiu care era starea de spirit a fratelui meu azi dimineaţă. Ştiu că nu-l supăra nimic, ştiu că nu avea niciun motiv, dar niciunul, pentru a se sinucide.
- L-aţi văzut azi dimineaţă?
- La micul dejun.
- Era ca de obicei? Nu vi s-a părut preocupat?
- Era preocupat, dar nu în sensul în care consideraţi dumneavoastră. Era mai curând contrariat.
- De ce?
- Avea o dimineaţă foarte încărcată şi secretara lui, care-i era şi asistentă totodată, avea să lipsească.
- Domnişoara Nevill, nu?
- Aşa este.
- Care erau atribuţiile domnişoarei Nevill?
- Se ocupa de corespondenţă, desigur, ţinea evidenţa programărilor şi completa fişele bolnavilor. Tot ea steriliza instrumentele şi pregătea amalgamurile.
- Lucra de mult timp împreună cu doctorul Morley?
- De trei ani. Este o tânără foarte conştiincioasă şi amândoi ţineam la ea.
- Fratele dumneavoastră mi-a spus, dacă-mi amintesc bine, adăugă Poirot, că asistenta i-a fost chemată în provincie pentru a fi alături de o rudă bolnavă.
- Aşa este. A primit o telegramă prin care era informată că mătuşa ei suferise un atac cerebral. De aceea a plecat spre Somerset azi dimineaţă cu primul tren.
- Şi asta-l contraria atât de mult pe fratele dumneavoastră?
- Da.
În răspuns se simţea o oarecare ezitare. Domnişoara Morley se grăbi să adauge:
- Să nu credeţi că fratele meu era lipsit de inimă! Nu... Doar că, pentru o clipă, şi-a imaginat că...
- Că?
- Oh, Doamne, că a fost doar un pretext! Înţelegeţi-mă bine! Sunt sigură că bănuiala lui era nejustificată. Gladys nu era capabilă de un asemenea gest şi i-am spus şi lui Henry acelaşi lucru. Însă ea s-a logodit cu un tânăr destul de discutabil, iar Henry considera că această situaţie era foarte neplăcută. Era convins că tânărul o determinase pe Gladys să obţină astfel o zi de concediu.
- Este posibil?
- Sunt sigură că nu! Gladys, vă repet, este o tânără conştiincioasă.
- Dar această propunere este de genul acelora pe care tânărul i-ar putea-o face?
Domnişoara Morley suspină înainte de a răspunde:
- Da, e ceva ce-ar putea face.
- Şi cu ce se ocupă tânărul?... Şi cum se numeşte?
- Carter, Frank Carter. Este, sau mai curând era, funcţionar la o companie de asigurări. Şi-a pierdut postul acum câteva săptămâni şi nu pare să fi fost capabil de a-şi găsi altul. Henry afirma, şi cred că pe bună dreptate, că nu este decât un derbedeu. Gladys i-a încredinţat chiar o parte din economiile ei, iar fratele meu a fost foarte indignat de acest lucru.
- Fratele dumneavoastră, întrebă Japp, a încercat s-o convingă pe domnişoara Nevill să rupă logodna?
- Într-adevăr, aşa a făcut.
- Atunci este posibil ca acest Frank Carter să-i poarte pică domnului Morley?
Domnişoara Morley îşi îndreptă statura sa uriaşă, de dragon.
- Dacă vreţi să spuneţi prin aceasta că el l-a asasinat pe Henry, zise ea, ipoteza aceasta nu stă-n picioare! Este adevărat că fratele meu o pusese în gardă pe Gladys împotriva tânărului Carter, dar ea nu ţinuse seamă de asta. Este nebună după acest bărbat.
- Mai vedeţi pe cineva care ar fi putut să aibă ceva împotriva fratelui dumneavoastră?
Domnişoara Morley dădu negativ din cap.
- Se înţelegea bine cu domnul Reilly, asociatul lui?
- Cât de bine te poţi înţelege cu un irlandez, răspunse domnişoara Morley.
- Adică?
- Ştiţi la fel de bine ca mine că irlandezilor le place să se certe şi că au un caracter imposibil. Iar domnului Reilly îi plăcea să abordeze subiecte din actualitatea politică.
- Doar atât?
- Doar atât! Ar mai fi multe de spus împotriva domnului Reilly, dar, pe plan profesional, nu i s-ar putea reproşa nimic. Cel puţin aşa pretindea fratele meu.
- Dar în ce-l priveşte pe el, personal, ce ar fi de spus? întrebă Japp.
Domnişoara Morley răspunse după o scurtă ezitare:
- Bea, zise ea în sfârşit, dar vă rog ca lucrul acesta să rămână între noi.
- Fratele dumneavoastră a făcut vreo observaţie în această privinţă?
- Doar câteva aluzii! Înţelegeţi, nu-i aşa? Mâna unui dentist nu trebuie să tremure, şi o respiraţie mirosind a alcool nu-ţi inspiră încredere.
Japp dădu aprobator din cap.
- Ne puteţi da informaţii privind situaţia financiară a fratelui dumneavoastră? zise el după aceea.
- Henry câştiga bine şi avea economii. Pe de altă parte, tata ne lăsase, fiecăruia dintre noi, câteva venituri modeste.
Japp tuşi uşor:
- Nu ştiţi dacă fratele dumneavoastră a făcut vreun testament?
- Ba da. Şi vă pot spune ceea ce conţine. Lasă o sută de lire lui Gladys Nevill. Restul îmi revine mie.
Când Japp se pregătea să mai pună o întrebare, cineva bătu la uşă. Imediat după aceea, prin uşa întredeschisă, se ivi capul tânărului Alfred:
- S-a întors domnişoara Nevill. Întreabă dacă poate intra...
- Spune-i că o aşteptăm, Alfred.
- S-a-nţeles! zise în grabă valetul înainte să dispară.
Doamna Morley oftă şi exclamă plină de năduf:
- Băiatul ăsta mă scoate din sărite!
4.
Înaltă, blondă, cu o constituţie destul de delicată, Gladys Nevill părea să aibă cam 28 de ani. În ciuda emoţiei care o tulbura, se vedea că este o tânără inteligentă, care putea fi o funcţionară preţioasă patronului său.
Pretextând că doreşte să arunce o privire pe documentele lui Morley împreună cu ea, Japp îi ceru să coboare în biroul alăturat cabinetului dentistului.
- Nu pot crede aşa ceva! repeta ea mereu. Mi se pare imposibil ca domnul Morley să se fi sinucis!
Ea afirma şi că era sigură de faptul că acesta nu avusese, în zilele precedente, nicio supărare deosebită, nicio grijă care să merite a fi menţionată.
- Domnişoară Nevill, zise Japp, aţi fost chemată astăzi în provincie...
Ea îl întrerupsese:
- Da! Era o glumă, iar faptul că există oameni care se pretează la astfel de glume este deplorabil!
- Nu vă înţeleg!
- Dar este foarte simplu. Mătuşa mea nu este bolnavă şi nicicând nu s-a simţit mai bine. A fost foarte surprinsă să mă vadă. Şi mulţumită, desigur!... În ce mă priveşte, pot spune că eram furioasă! Telegrama aceea mă nelinişteşte...
- Aţi putea să mi-o arătaţi?
- Nu, pentru că am aruncat-o când mă întorceam de la gară. Textul era foarte scurt. "Mătuşa dumneavoastră a avut un atac noaptea trecută. Veniţi cât mai repede posibil!".
Tuşind discret, Japp îşi drese vocea şi întrebă:
- Sunteţi sigură că telegrama aceasta nu v-a fost trimisă de prietenul dumneavoastră, domnul Carter?
- Frank? De ce ar fi făcut una ca asta? Vă gândiţi cumva că a fost un aranjament între noi? Nu, inspectore, acestea sunt lucruri pe care nu le-ar face niciunul dintre noi!
Indignarea ei, care părea sinceră, persistă în ciuda cuvintelor liniştitoare pronunţate de Japp, dar, când acesta începu să-i pună întrebări referitoare la pacienţii pe care Morley îi văzuse în acea dimineaţă, tânăra îşi regăsi calmul său obişnuit.
- Numele lor sunt trecute toate în registrul de programări pe care l-aţi examinat deja. Îi cunosc aproape pe toţi. La ora 10:00, domnul Soames. Venea pentru placa sa. La ora 10:30, lady Grant. Este o doamnă mai în vârstă care locuieşte în Lowndes Square. La ora 11:00, monsieur Hercule Poirot. Dânsul vine regulat... Ah, dar sunteţi aici, monsieur Poirot! Vă rog să mă scuzaţi! Afacerea asta m-a tulburat aşa de mult... La ora 11:30, domnul Alistair Blunt, bancherul. Totul era gata şi domnul Morley nu avea de ce să-l reţină prea mult... Apoi, Sainsbury Seale, care telefonase pentru programare. Se pare că suferea mult şi domnul Morley făcuse tot posibilul pentru a o primi spre sfârşitul programului. Este o femeie care creează încurcături şi care te înnebuneşte cu limbajul ei! La 12:00, domnul Amberiotis. Este un bolnav nou care a telefonat de la Savoy. Domnul Morley avea mulţi străini printre pacienţii săi, mai ales americani. La 12 şi jumătate, domnişoara Kirby, care venea special pentru tratament, de la Worthing...
- La sosirea mea, zise Poirot, se afla în salonul de aşteptare un domn care avea înfăţişarea unui militar. Cine putea fi?
- Fără îndoială unul dintre bolnavii domnului Reilly. Vreţi să mă duc să verific în registrul său de programări?
- Vă rog!
După o absenţă de câteva minute, tânăra se întoarse ţinând în mână un mic registru asemenea celui aparţinând lui Morley.
- La ora 10:00, zise ea, verificându-i, Betty Heath. Este o micuţă de nouă ani. La ora 11:00, colonelul Abercrombie.
- Abercrombie! murmură Poirot. Chiar aşa!
- La ora 11:30 domnul Howard Raikes, şi la prânz, domnul Barnes. Doar atât!... Desigur, domnul Reilly are mult mai puţin de lucru decât avea domnul Morley.
- Îi cunoaşteţi pe aceşti bolnavi?
- Colonelul Abercrombie vine de multă vreme şi toţi copiii doamnei Heath sunt îngrijiţi de domnul Reilly. Despre domnul Raikes şi domnul Barnes nu ştiu nimic, deşi numele lor mi se par cunoscute. Într-adevăr, eu primesc comunicările telefonice...
- Domnul Reilly ne va vorbi despre ei. Aş fi dorit să-l văd cât mai repede posibil.
După ieşirea domnişoarei Nevill, Japp se întoarse spre Poirot.
- Toţi bolnavii din dimineaţa asta, exceptându-l pe Amberiotis, veneau aici de multă vreme. Am impresia că voi avea o discuţie interesantă cu acest Amberiotis. Se pare că a fost ultimul care l-a văzut pe Morley în viaţă şi trebuie să ştim cu siguranţă dacă Morley mai trăia la plecarea acestui pacient!
- Ar mai rămâne de stabilit mobilul crimei, remarcă Poirot.
- Ştiu. Lucrul acesta, sunt sigur, ne va da mari dureri de cap. Dar este posibil ca Scotland Yard-ul să ştie ceva despre domnul Amberiotis!... La ce te gândeşti?
- Tocmai mă întrebam...
- Ce anume?
Un surâs se ivi pe chipul lui Poirot:
- De ce inspectorul-şef Japp?
- Ce spui?
- Spun: "De ce inspectorul-şef Japp?..." Oare acum, un ofiţer cu gradul şi funcţia dumitale este trimis să facă ancheta într-o afacere de sinucidere?
- De fapt, explică Japp, asta se datorează faptului că eram în apropiere. Mă ocupam de afacerea fraudelor descoperite la Laventham, în Wingmore Street. Acolo mi s-a telefonat.
- Dar de ce dumneata?
- Evident, din pricina lui Alistair Blunt! De îndată ce a aflat că Blunt s-a dus în dimineaţa aceasta la Morley, inspectorul divizionar a prevenit Scotland Yard-ul. Domnul Blunt este unul dintre acei oameni cărora poliţia le acordă o protecţie discretă...
- Pentru că el consideră că există indivizi care n-ar fi supăraţi să-l vadă mort?
- Exact. Anumiţi extremişti de stânga, mai întâi, şi, de asemenea, prietenii noştri cu cămaşă neagră! Blunt şi grupul său reprezintă vechea gardă conservatoare a finanţelor şi constituie cel mai ferm sprijin pentru actualul guvern. Este posibil ca sub povestea asta să se ascundă altceva şi de aceea s-a cerut o anchetă serioasă...
- Aveam eu o oarecare bănuială, zise Poirot. Şi părerea mea personală este că suntem în faţa unei "afaceri" în care lucrurile "n-au ieşit tocmai cum trebuie". Presupun că victima trebuia să fie Alistair Blunt. Numai de n-am fi la începutul unei campanii...
Adulmecă în jurul lui foarte sugestiv şi adăugă:
- N-ai impresia că miroase a bani?
- Oare nu te hazardezi un pic? răspunse Japp.
- Poate! Însă am impresia că săracul Morley nu era decât un pion pe tabla de şah. Poate că ştia ceva, poate că i-a spus ceva lui Blunt, poate s-a crezut că i-ar putea spune ceva...
Cum Gladys Nevill intră în încăpere, Poirot îşi întrerupse ipotezele.
- Domnul Reilly, zise ea, este foarte ocupat momentan cu o extracţie. Va veni aici peste zece minute.
- Perfect! spuse Japp. Până atunci îl vom revedea pe tânărul Alfred.
5.
Alfred era stăpânit de sentimente diferite. Afacerea, în ansamblul ei, îl amuza, dar era nervos şi se temea ca nu cumva să i se reproşeze lui tot ceea ce se întâmplase.
Nu era în serviciul domnului Morley decât de două săptămâni, dar în aceste 15 zile comisese atâtea prostii şi i se făcuseră atâtea reproşuri justificate încât încrederea în sine îl abandonase complet.
- Nu era în apele lui, spuse tânărul, răspunzând unei întrebări puse de Japp, dar n-aş fi crezut pentru nimic în lume că avea să se sinucidă!
Poirot interveni:
- Trebuie să ne spui tot ce-ţi poţi aminti în legătură cu ceea ce s-a petrecut azi dimineaţă. Eşti un martor extrem de important şi ne poţi fi de mare ajutor.
Chipul tânărului se împurpură, iar pieptul i se bombă cu mândrie. Îi făcuse deja lui Japp o rapidă relatare a evenimentelor dimineţii. Acum avea să dea o versiune dezvoltată. Îşi dădea seama de propria lui importanţă şi această constatare îl reconforta.
- Vă voi spune tot ceea ce ştiu, răspunse el. Puneţi-mi întrebări...
- Să începem cu începutul, zise Poirot. Ai remarcat cumva, în dimineaţa aceasta, ceva anormal?
- Nu. A fost o dimineaţă obişnuită.
- Au venit în casă persoane străine?
- Nu, domnule.
- Nici măcar printre pacienţi?
- Ah, nu mă gândeam la ei! Toţi aveau programare, dacă cumva asta doriţi să ştiţi. Erau toţi trecuţi în registru.
- N-a putut pătrunde nimeni în casă pe furiş?
- Cu siguranţă că nu! Ar fi trebuit să aibă cheia.
- Dar, în orice caz, se putea pleca fără ca persoana să atragă atenţia?
- Asta, da! N-ai decât să răsuceşti mânerul uşii de la stradă şi-ai ieşit! Aşa cum v-am spus deja, aproape toţi pacienţii renunţă la a mai fi conduşi. Adesea îi văd coborând scara în timp ce conduc pe cineva la ascensor...
- Bine... Vorbeşte-ne despre bolnavii din dimineaţa asta... Dacă nu-ţi mai aminteşti numele, spune-ne cum arătau!
Alfred îşi acordă o clipă de gândire înainte de a începe.
- A fost mai întâi, zise el, o doamnă, însoţită de o fetiţă, care venea la domnul Reilly, şi o anume doamnă Soap, sau cam aşa ceva, pentru domnul Morley.
- Foarte bine!
- Apoi a mai fost o doamnă bătrână, puţin cam afectată, care a venit într-o "Daimler". La plecarea acesteia, a sosit un individ înalt care părea să fie un ofiţer în civil şi, aproape imediat după aceea, aţi venit dumneavoastră...
- Exact, zise Poirot.
- Apoi, a apărut americanul...
- Americanul? întrebă Japp.
- Da, domnule, un bărbat tânăr. Era chiar un american, îţi puteai da seama după accentul său. A sosit mai devreme. Şi ce-i mai interesant este faptul că nu a aşteptat!
- Cum aşa?
- Aşa cum vă spun! Am venit după el când m-a sunat domnul Reilly, la ora 11:30, sau, poate, un pic mai târziu, pe la douăsprezece fără douăzeci - şi el dispăruse. Şi-a pierdut, fără îndoială, răbdarea şi a plecat...
- Atunci, făcu Poirot, probabil că a ieşit imediat după mine.
- Da, domnule. Când aţi plecat, tocmai îl condusesem sus pe un domn care sosise într-un "Rolls". Şi, pardon, este o maşină pe care o are domnul Blunt! Era ora 11:00 şi jumătate. Coborând din nou, v-am condus până la uşă şi am introdus-o pe o doamnă, domnişoara Berry Seal, sau ceva în genul ăsta! Acestea fiind îndeplinite, am dat o raită pe la bucătărie, aşa, ca să iau o gustare, şi nici nu intrasem aici de două minute când văd că se declanşează semnalizatorul la cabinetul domnului Reilly. Urc din nou şi constat, aşa cum v-am spus, că americanul o ştersese. M-am dus să-i spun domnului Reilly, care a tras câteva înjurături cum i se mai întâmplă!
- Continuă, zise Poirot.
- Ce s-a petrecut după aceea?... Să ne gândim puţin!... Ah! da!... Domnul Morley m-a chemat. De data aceasta era pentru domnişoara Seal. M-am dus s-o anunţ. Domnul Blunt cobora scara în momentul în care eu urcam cu ascensorul împreună cu această domnişoară cum s-o-fi-chemând. Când am coborât iar, au sosit doi domni. Era unul mărunţel, cu o voce ascuţită, care venea la domnul Reilly. Pe celălalt îl condusesem la domnul Reilly imediat după ce sosise.
- Şi, întrebă Japp, pe străinul acesta, domnul Amberiotis, nu l-ai văzut plecând?
- Nu, domnule. Cu siguranţă că a ieşit singur! Ca şi celălalt domn pe care, de asemenea, nu l-am văzut ieşind...
- Începând de la 12:00, unde te-ai aflat?
- În ascensor, domnule. Acolo aştept să fiu chemat cu semnalizator, sau să se sune de la intrare!
- Şi presupun, zise Poirot, că te pregăteai să citeşti?
Alfred roşi.
- Nu văd niciun rău în asta! răspunse el. Nu este ca şi când aş face altceva!
- Evident, făcu Poirot. Şi ce citeai?
- O carte poliţistă americană, domnule: "Moartea vine la ora 11:45". O chestiune nemaipomenită, plină cu gangsteri!
Poirot zâmbi şi-i puse o nouă întrebare:
- De unde te aflai, ai fi auzit dacă s-ar fi închis uşa de la intrare?
- Dacă cineva ar fi ieşit?... Asta n-o prea cred! Poate că l-aş fi auzit, dar fără să-i dau atenţie! Înţelegeţi, ascensorul este chiar în fundul holului, acolo unde culoarul face un colţ. Acolo se află soneria de la intrare şi semnalizatoarele!
- Apoi? întrebă Japp.
Alfred se încruntă într-un ultim efort de a-şi chema amintirile.
- Nu mai rămâne, spuse el, decât ultima vizitatoare, domnişoara Shirty. Pândea semnalizatorul domnului Morley, care întârzia să se aprindă şi trebuie să vă spun că, pe la ora 1:00, doamna, care continua să aştepte, începuse să se enerveze!
- Nu ţi-a venit ideea să urci la cabinetul domnului Morley şi să-l întrebi dacă nu cumva uitase de dânsa?
Alfred făcu o mişcare energică cu capul pentru a sugera că o asemenea iniţiativă ar fi comportat riscuri.
- Nici nu poate fi vorba de una ca asta! exclamă el. Mai întâi că celălalt domn se mai afla probabil acolo, şi apoi eu trebuia să aştept să mă cheme patronul. Desigur, dacă aş fi ştiut că s-a sinucis... Dădu din cap cu tristeţe.
- Semnalizatorul, spuse Poirot, se declanşa înainte sau după plecarea pacienţilor?
- Depinde! Deseori, soneria se declanşa când pacientul se pregătea să coboare scările. Dacă acesta chemase, ea funcţiona în timpul coborârii. Nu era ceva constant. Adesea domnul Morley aştepta 2-3 minute înainte de a cere să-i fie introdus pacientul următor, dar, când era grăbit, nici nu ieşea bine un pacient din cabinet, şi doctorul suna pentru a-l primi pe următorul...
Se făcu un moment de tăcere, după care Poirot îl întrebă pe tânărul funcţionar dacă a fost surprins de moartea patronului său.
- Chiar că puteţi spune că am rămas cu gura căscată, răspunse Alfred. După câte ştiu, nu avea absolut niciun motiv să se omoare.
Brusc fu frapat de o idee. Cu ochii căscaţi de uimire adăugă:
- Nu cumva o fi fost omorât?
Poirot răspunse, fără a-i lăsa lui Japp timpul necesar pentru a vorbi:
- Te-ar surprinde?
- Pe cinstea mea, domnule, nu prea ştiu! Nu văd cine i-ar fi putut dori moartea domnului Morley. Era un om foarte... foarte obişnuit. Chiar credeţi că a fost asasinat?
- Trebuie să luăm în consideraţie toate posibilităţile, zise grav Poirot, şi de aceea îţi semnalam mai înainte că eşti un martor foarte important şi că trebuie să te străduieşti să-ţi aminteşti foarte exact tot ceea ce s-a petrecut în această dimineaţă.
Chipul încordat al tânărului era o dovadă evidentă a bunăvoinţei sale.
- Într-adevăr, făcu el în cele din urmă, nu-mi mai amintesc de nimic altceva!
Tonul era lugubru.
- Îţi mulţumesc, Alfred. Eşti foarte sigur că, cu excepţia bolnavilor, nimeni altcineva nu a mai venit în casă în dimineaţa asta?
- Niciun străin, domnule, sunt sigur de asta! Desigur, nu mă refer la prietenul domnişoarei Nevill, care a trecut pe aici şi care a cam făcut scandal văzând că ea nu este...
- Cam când a venit? întrebă repede Japp.
- Puţin după ora 12:00. Când i-am comunicat că domnişoara Neville va lipsi în ziua respectivă, a părut stupefiat şi a afirmat că va aştepta pentru a-l vedea pe domnul Morley. I-am răspuns că patronul va fi ocupat până la ora mesei, dar el a spus: "Nu face nimic! Voi aştepta."
- Şi când a plecat?
Întrebarea îl lăsă pe tânărul Alfred stupefiat.
- La naiba! exclamă el. Nu mă gândeam la asta! L-am văzut intrând în salon, dar, când m-am întors, nu mai era acolo! Probabil că se strecurase să aştepte şi, fără îndoială, a plecat spunându-şi că se va întoarce mai târziu.
6.
- Crezi că ai făcut bine menţionând şi posibilitatea unui asasinat în faţa acestui puşti? îl întrebă Japp pe Poirot, după plecarea lui Alfred.
- Aşa cred, răspunse Poirot. Ideea asta va acţiona asupra memoriei sale, stimulând-o, şi-i vor reveni în minte lucruri pe care probabil le-a văzut sau le-a auzit. Pe de altă parte, va fi mai vigilent cu ceea ce s-ar putea întâmpla în casă...
- Aşa cred şi eu, admise Japp. Totuşi, n-ar fi de dorit să se vorbească prea devreme despre crimă...
- Părerea lui Alfred, dragă prietene, nu-i luată în seamă de nimeni! Citeşte romane poliţiste, nu se gândeşte decât la crime şi la criminali, şi tot ceea ce ar putea spune el va fi pus pe seama imaginaţiei sale debordante.
- Poate că ai dreptate, declară Japp. Să mergem să-l vedem pe Reilly. Poate că are să ne spună ceva.
Situat la etajul I, cabinetul domnului Reilly era la fel de încăpător ca acela al lui Morley, dar nu tot atât de bine luminat, şi mai puţin luxos.
Asociatul domnului Morley era un tânăr înalt şi brunet. O şuviţă de păr îi aluneca pe frunte. Avea privirea pătrunzătoare şi vocea plăcută.
- Sperăm, domnule Reilly, declară Japp de îndată ce prezentările fură făcute, că veţi aduce puţină lumină în toată afacerea asta!
- Tare mă tem că vă voi dezamăgi, răspunse Reilly. Unicul lucru pe care vi l-aş putea spune este că sinuciderea lui Henry Morley este de neconceput! A mea ar fi fost explicabilă, dar a sa, nu!
- Dumneavoastră aţi avea motive să vă luaţi viaţa? întrebă Poirot.
- Da, căci nu duc lipsă de necazuri! Începând cu cele băneşti! Nu am reuşit nicicând să-mi potrivesc cheltuielile în funcţie de venituri. Morley, în schimb, era un om chibzuit, care ştia să se organizeze. Situaţia lui financiară era excelentă! Dacă veţi face cercetări, veţi vedea că nu avea datorii.
- Supărări din dragoste, atunci? sugeră Japp.
- Morley, nici pomeneală! Nu ştia să se bucure de viaţă. Era, sărmanul, complet sub papucul sorei sale.
Japp îl rugă pe Reilly să-i vorbească despre bolnavii pe care-i văzuse în cursul dimineţii.
- Toţi sunt nişte oameni foarte de treabă, răspunse Reilly. Micuţa Betty Heath este o copilă încântătoare şi, de altfel, sunt medicul familiei sale. Colonelul Abercrombie este şi el o veche cunoştinţă de-a mea...
- Şi domnul Howard Raikes?
Reilly se strâmbă:
- Cel care n-a mai avut răbdare să aştepte? Ei bine, n-am mai auzit niciodată vorbindu-se despre el mai înainte, şi nu ştiu nimic despre el. Dăduse telefon pentru a fi programat şi insistase ca să fie primit în dimineaţa asta.
- De unde a telefonat?
- De la hotelul Palace. Cred că este american.
- Asta-i şi părerea tânărului Alfred.
- O fi ştiind el ceva! Nu degeaba stă tot timpul la cinema!
- Celălalt pacient era domnul Barnes, nu-i aşa?
- Da. Este un tip mărunţel şi meticulos care mă amuză grozav. Un funcţionar pensionat care locuieşte prin Ealing.
Japp îl întrebă pe Reilly ce părere are despre domnişoara Nevill. Dentistul surâse.
- Frumoasa şi blonda secretară? spuse el. Vă pierdeţi timpul anchetând în această direcţie. Am certitudinea că relaţiile sale cu Morley erau de o corectitudine ireproşabilă!
- Dar, replică Japp, ai cărui obraji se coloraseră puţin, n-am pretins nicicând altceva.
Reilly îşi ceru scuze.
- Credeam, explică el, că vă gândiţi la acel vechi adagiu franţuzesc: "Caută femeia!"
Pronunţase cuvintele în limba franceză.
- Mă veţi scuza, domnule Poirot, adăugă el, pentru faptul că mă exprim în limba dumneavoastră. Am un accent bun, nu-i aşa? Este meritul călugărilor care m-au crescut...
Japp puse capăt acestei vorbării care începuse să-l agaseze, printr-o întrebare pusă pe un ton destul de aspru:
- Îl cunoaşteţi pe logodnicul domnişoarei Nevill? Un oarecare Frank Carter, dacă nu mă înşel...
- Morley nu avea o părere prea bună despre el, răspunse Reilly. O sfătuise pe domnişoara Nevill să renunţe la el.
- Se poate crede că această intervenţie nu a fost privită cu ochi buni de Carter?
- Foarte probabil!
Continuând să surâdă, Reilly adăugă, după o clipă de tăcere:
- Vă rog să mă scuzaţi, dar ancheta dumneavoastră se referă la o sinucidere sau la un asasinat?
Replica lui Japp nu se lăsă aşteptată:
- Dacă ar fi un asasinat, i-aţi găsi o explicaţie?
- Categoric nu! exclamă Reilly bine dispus. Nu mi-ar displace ca asasinul să fie Georgina, care nu-i decât o femelă posomorâtă, obsedată de ideea că toată lumea bea prea mult, dar există în sufletul ei prea multe sentimente frumoase pentru ca această ipoteză să fie luată în consideraţie. Evident, aş fi putut urca până la cabinetul lui Morley pentru a-l omorî pe acesta, dar n-am făcut-o şi nici nu-mi pot imagina că cineva ar dori s-o facă. Este adevărat că nu pot accepta nici ideea sinuciderii lui! Adăugă pe un ton indiferent: De fapt, sfârşitul lui mă îndurerează. Nu mă judecaţi după aparenţe... Sunt cam nervos din fire... În fond ţineam mult la Morley şi-mi va lipsi!....
7.
Japp puse receptorul telefonic în furcă şi îşi întoarse chipul necăjit spre Poirot.
- Domnul Amberiotis, spuse el, nu se simte bine. Ar prefera să nu fie deranjat de nimeni în această după-amiază.
Adăugă, însă, aproape imediat:
- Ei bine, eu îl voi deranja, totuşi!... Şi ar greşi dacă şi-ar imagina că va putea să mi se strecoare printre degete. Am la Savoy un om care-l va ţine sub observaţie pentru eventualitatea că va încerca să ne facă vreo figură.
- Crezi cumva că l-a omorât pe Morley?
- Habar n-am. Dar este ultimul care l-a văzut în viaţă şi, până acum, nu a mai venit niciodată la cabinetul doctorului. L-a părăsit pe Morley, după cum afirmă, la 12:25. Morley era în viaţă, spune Amberiotis şi, se pare, foarte sănătos. Este posibil să fie adevărat, dar şi contrariul este la fel de posibil. Dacă Morley era sănătos în acel moment, trebuie să stabilim ce s-a petrecut după aceea. Îi mai rămâneau cinci minute libere înaintea programării următoare. Să fi venit să-l vadă cineva în timpul celor cinci minute? Carter sau Reilly, de exemplu? Trebuie să examinăm această ipoteză. Şi chiar foarte atent căci răspunsul ne va permite, sau nu, să afirmăm că la 12:30, sau cel mai târziu la ora 13 fără 25, Morley era mort. Aşa cred, cel puţin. Altfel l-ar fi alertat pe Alfred prin semnalizator, fie a-i cere s-o introducă pe domnişoara Kirby, fie pentru a-i transmite că nu o poate primi. Nu, ori a fost asasinat, ori cineva i-a spus ceva care l-a determinat să-şi ia viaţa!
Aruncă o privire la ceas, apoi continuă:
- Voi vedea toate persoanele cu care avea Morley întâlnire azi dimineaţă. Este posibil să-i fi spus vreuneia dintre aceste persoane o frază care să ne dea o urmă. Alistair Blunt mi-a transmis că-mi va putea acorda câteva minute la ora 16 şi un sfert.
Vom începe deci cu el. După aceea, am putea s-o vedem pe această domnişoară Sainsbury Seale, apoi pe Amberiotis, pe care nu vreau să-l contactez decât după ce voi obţine alte câteva indicii. Voi încheia cu acest american care, după câte spui, are o figură de criminal.
Poirot zâmbi şi rectifică:
- Dacă mă gândesc bine, figura lui era mai curând a unui om pe care-l dor dinţii!
- Asasin sau martir, replică Japp, domnul Raikes mă interesează. Purtarea lui este bizară ca să nu spunem mai mult!... De altfel, înţeleg să mă informez şi despre telegrama primită de domnişoara Nevill, referitoare la mătuşa sa, despre logodnic... pe scurt, despre toţi şi toate.
8.
Alistar Blunt ra puţin cunoscut de marele public. Pe de o parte pentru că ducea o viaţă liniştită şi retrasă, dar mai ales pentru că, vreme de mai mulţi ani, fusese mai curând un prinţ consort decât un suveran.
Rebecca Sanseverato, născută Arnholt, era, în momentul sosirii sale la Londra, o femeie de 45 de ani, pe care viaţa o dezamăgise cu cruzime. Ea aparţinea aristocraţiei banilor. Mama ei era o Rotherstein, tatăl ei conducea banca ce-i purta numele, una dintre cele mai puternice din Statele Unite. Cum cei doi fraţi ai săi, precum şi un văr, îşi găsiseră moartea într-un accident de aviaţie, Rebecca moştenise singură o avere imensă. La mulţi ani după aceea, ea se căsătorise cu unul dintre cele mai mari nume din Europa, prinţul Felipe di Sanseverato, o puşlama cu titlu, a cărui purtare imorală era notorie şi care avea să o facă foarte nefericită. Totul se terminase cu un divorţ în al treilea an al căsniciei. Rebecca obţinuse ca fetiţa născută din această căsătorie să-i fie încredinţată ei. Copilul muri. Tânăra femeie hotărî atunci să se consacre afacerilor. Avea finanţele în sânge. Se asocie cu tatăl ei, iar la moartea acestuia luă efectiv conducerea reţelei de "holdinguri" asupra căreia dominase el în timpul vieţii. Venind la Londra, ea îl primi la Claridge, unde locuia, pe unul dintre tinerii asociaţi ai Băncii Londrei, care avea să-i prezinte diferite documente.
Şase luni mai târziu, lumea afla cu stupoare că Rebecca Sanseverato se căsătorea cu Alistair Blunt, deşi acesta era cu vreo 20 de ani mai tânăr decât ea. Urmară glumele obişnuite. Prietenele ei nu scăpară ocazia să proclame că Rebecca îşi pierdea complet capul când se îndrăgostea. O dovedise deja cu Sanseverato şi o lua de la început cu tânărul Blunt. Lui nu-i păsa, cu siguranţă, decât de banii ei, iar ea se îndrepta spre o nouă catastrofă.
Nu se întâmplă nimic din toate acestea. Spre surpriza generală, Rebecca a fost fericită cu cel de-al doilea soţ. Oamenii care preziseră că Blunt îi va delapida averea soţiei sale se înşelau. El o iubea pe Rebecca şi îi era fidel. Nici după zece ani de la moartea soţiei sale, el nu s-a recăsătorit. Geniul său în afaceri îl egala pe acela al dispărutei. Nu se înşela niciodată în judecăţile sale şi nici în previziunile sale, integritatea lui era proverbială şi administra cu o abilitate extraordinară interesele colosale reprezentate de grupurile Arnholt şi Rotherstein.
Ieşea puţin în societate şi trăia simplu, nu-şi părăsea reşedinţa sa din Londra, o clădire magnifică situată pe Chelsea Embankment, decât pentru câteva zile, în tovărăşia câtorva prieteni, într-una din casele sale de la ţară situate fie în Kent, fie în Norfolk. Îi plăcea golful, deşi juca destul de prost, şi părea interesat de arta grădinăritului.
Inspectorul-şef Japp şi Hercule Poirot fură introduşi într-un salon luxos şi confortabil, unde Alistair Blunt veni să li se alăture aproape imediat. Japp îşi prezentă însoţitorul.
- Vă cunosc după reputaţie, domnule Poirot, zise Blunt, dar mi se pare totuşi că v-am văzut, nu de mult, undeva.
- Nu mai căutaţi să vă amintiţi, răspunse Poirot. Ne-am întâlnit azi dimineaţă în salonul de aşteptare al sărmanului Morley.
- Într-adevăr! exclamă Blunt. Ştiam eu că vă întâlnisem undeva.
Se întoarse spre Japp.
- Cu ce vă pot ajuta? întrebă el. Am fost dezolat să aflu de moartea lui Morley.
- Şi surprins?
- Foarte surprins. Desigur, îl cunoaştem puţin, dar nu-mi părea un om care să-şi ia viaţa!
- În dimineaţa asta vi s-a părut sănătos şi bine dispus?
- Dumnezeule, sigur că da!
Surâzând, Alistair Blunt adăugă:
- Dacă trebuie să vă spun tot adevărul, vă mărturisesc că-mi este îngrozitor de frică de dentist şi de această odioasă freză mică pe care o plimbă printre dinţii pacienţilor. De aceea, când intru în cabinetul său, nu remarc niciun lucru. Dar când totul s-a sfârşit, când trebuie să plec, se schimbă lucrurile! Nu, v-o repet, Morley era în dimineaţa asta ca de obicei. Amabil şi grăbit...
- L-aţi văzut des mai înainte?
- Este a treia sau a patra vizită. Până anul trecut, n-am avut necazuri cu dinţii.
- Cine vi l-a recomandat pe domnul Morley? întrebă Poirot.
Blunt făcu un efort de memorie, încruntându-şi sprâncenele.
- Să vedem... Mă cam supăra o măsea şi-mi amintesc foarte bine că cineva mi-a spus că Morley, din Queen Charlotte Street, este un dentist remarcabil. Numai că sunt incapabil să spun cine anume. Regret!
- Dacă v-aţi aminti numele persoanei, zise Poirot, aţi vrea să fiţi atât de amabil să mi-l comunicaţi?
..............................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu