Foamea, Michael Grant

 .................................................................

6-9

          Astrid ajunse pe bâjbâite la scară și urcă în camera micului Pete.

   Game Boy-ul era lângă pat, unde îl lăsa întotdeauna. Dacă se trezea și nu-l găsea lângă el, și-ar fi ieșit din fire. Nu voia să-și închipuie ce ar putea face.
   Luă Game Boy-ul jos cu ea, folosindu-se de lumina ledului să caute din nou în sertarul cu de toate. Nici urmă de chibrituri, dar era acolo o brichetă Bic galbenă.

   Scăpără o flacără și aprinse lumânarea.
   Evitase să se gândească la Sam în ultimele minute, preocupată să caute ceva de aprins. Dar nu putea nega faptul că Sam plecase în mare grabă să-l oprească pe Caine. Și nu reușise. Singura întrebare era acum: oare scăpase cu viață?
   Niște versuri dintr-o poezie veche îi veniră în minte.
   - Centrul nu poate să reziste, șopti ea în bucătăria straniu luminată.
   Versul o obseda.

   Totul se năruie; centrul nu poate să reziste;
  Anarhia se dezlănțuie în lume,
   Valuri de sânge întunecat năvălesc, și pretutindeni
   Procesiunea inocenților o îneacă;
   Celor mai buni le lipsește hotărârea, pe când cei rău
   Sunt toți cuprinși de înflăcărare.

   - Totul se năruie; centrul nu poate să reziste, repetă Astrid.
   Centrul, poate. Dar cu siguranță, chiar și aici, în FAYZ, Dumnezeu veghea asupra copiilor Săi și le asculta rugile.
   - Doamne, rogu-te să-l ai pe Sam în grija Ta, șopti ea înspre lumânare.
   Își făcu semnul crucii și îngenunche în fața blatului din bucătărie ca și cum ar fi fost un altar.
   - Sfinte arhangel Mihail, apără-ne în luptă. Păzește-ne de răutatea și viclenia diavolului.
   Pe vremuri, când spunea această rugăciune, și-l închipuia pe diavol o creatură cu coarne și coadă. Acum, în mintea ei, diavolul avea înfățișarea lui Caine. 
   Iar, pe când își continua rugăciunea, rostind „spiritele răului colindă lumea după pradă, vrând să distrugă sufletele”, îi apăru în minte imaginea unui băiat cu ochii fără urmă de expresie și un șarpe în loc de braț.

DOUĂZECI ȘI ȘASE

                17 ORE, 49 MINUTE

   - Ce anume vrei, Caine? întrebă Sam.
   Caine își lăsă capul în jos. Savura clipa. Victoria. Trecuseră doar 4 zile de când își redobândise într-o oarecare măsură controlul asupra ființei sale. Iar acum îl învinsese pe Sam.

   - Patru zile, spuse el destul de tare încât să-l audă cei din cameră. Atâta timp mi-a luat să-l înfrâng pe Sam Temple.

   Caine se uita fix în ochii lui Drake.

   - Patru zile, repetă Caine cu dispreț în voce. Tu ce-ai realizat în cele 3 luni cât am fost eu bolnav?

   Drake îi întâlni privirea, apoi șovăi și își lăsă ochii în pământ. Se înroșise la față, în ochi îi apăruse o sclipire amenințătoare, dar tot nu putea să înfrunte privirea furioasă și triumfătoare a lui Caine.

   - Nu uita asta când te hotărăști să te pui cu mine, Drake, îi șopti Caine.

   Caine se întoarse spre ceilalți și se uită la echipa sa, strălucind de fericire.

   Jack, tot în fața computerului, era plin de sânge, dar atât de cufundat în munca lui, că abia își mai dădea seama ce se întâmpla în jur. Gândac apărea și dispărea. Diana se prefăcea că nu e deloc impresionată. El îi făcu cu ochiul, știind că ea nu va reacționa. Doi soldați ai lui Drake se odihneau.

   - Ce vreau? zbieră Caine la Sam prin gaura din zid.

   Apoi continuă cu grijă, rostind apăsat fiecare cuvânt:

   - CE VREAU?

   Atunci mintea lui Caine se goli de gânduri. Pentru o clipă nu putu să-și formuleze dolanțele. Nimeni nu-și dădu seama de ezitarea lui. Dar Caine era dureros de conștient.

   De fapt ce voia el?

   Căută un răspuns și găsi unul potrivit.

   - Pe tine, Sam, zise Caine cu blândețe în glas. Vreau să vii aici singur. Asta vreau.

   Ostaticii, Mickey și Mike, se uitară unul la altul nevenindu-le să creadă. Caine le putea citi gândul: marele lor erou, Sam, fusese înfrânt.

   Vocea lui Sam era înăbușită, dar se auzea totuși.

   - Poate voi veni, Caine. Sincer să fiu, ar fi o ușurare pentru mine.

   Părea obosit. Cât de dulce, cât de minunat suna vocea lui în urechile lui Caine!

   - Dar toți știm cum te porți când nu e nimeni să te oprească. Așa că nu.

   Caine scoase un oftat adânc, teatral. Zâmbi cu gura până la urechi.

   - Da, m-am gândit că ai să reacționezi astfel, Sam. Așa că am altceva să-ți propun. Mă gândesc la un târg.

   - Un schimb? Ce pe ce?

   - Mâncare pentru curent, zise Caine.

   Își duse mâna la ureche, ca și cum asculta ceva. Îi șopti Dianei:

   - Auzi asta? Așa sună vocea fratelui meu când își dă seama că e înfrânt, că a ajuns... cum să zic? Sluga mea? Sclavul meu!

   Sam strigă:

   - Mi se pare că tu ești cel care a dat de necaz, Caine.

   Caine se încruntă. Un semnal de avertizare îi trecu prin subconștient. Tocmai făcuse o greșeală. Nu știace, dar făcuse o greșeală.

   - Eu? urlă Caine. Nu cred. Întrerupătorul e la mine, frate.

   - Da, cred că așa e, îi strigă Sam. Dar oamenii mei te-au înconjurat. Și, dacă aveți așa puțină mâncare la Coates, nu cred că v-ați luat prea multă cu voi. Cred c-o să vi se facă foame foarte repede.

   Lui Caine îi îngheță zâmbetul pe buze.

   - Ei bine, nu mă așteptam la așa ceva, spuse Diana pe un ton sec.

   Caine își roase unghia de la degetul mare și zbieră:

   - Ei, fratele meu, trebuie, orase, să-ți amintesc că am 2 oameni de-ai tăi ostatici?

   Urmă o tăcere îndelungată, iar Caine își adună tot curajul de care era în stare, gândindu-se că Sam ar putea să atace din nou.

   În cele din urmă, Sam vorbi din nou. Părea mai îndârjit și mai încrezător în forțele sale.

   - Dă-i drumul, Caine, fă ce vrei cu ostaticii! Apoi nu vei mai avea prizonieri. Dar tot îți va fi foame!

   - Ai impresia că n-am să dau ostaticii pe mâna lui Drake? amenință Caine. Ai să-i auzi cum țipă.

   Simți cum se înroșește la față. Cunoștea răspunsul lui Sam. Îl putea prevedea.

   - La două secunde după ce aud pe cineva țipând, venim peste voi, spuse Sam. Va fi un măcel și n-aș vrea să fac așa ceva. Doar știi că am destui oameni cu suficiente puteri ca să dezlănțuie iadul. 

   Caine își roase unghia de la degetul mare. Se uită la Diana, sperând să vină ea cu o idee, o soluție. Evită cu grijă să-l privească pe Drake.

   - Am o idee mai bună, strigă Sam. Ce-ar fi să-ți dau 5 minute ca să pleci de-acolo? Și îți dau cuvântul meu că te vei putea întoarce la Coates fără nicio problemă.

   Caine scoase un râs care suna mai mult a mârâit.

   - În niciun caz, Sam. Rămân pe poziții. Dar tu te poți întoarce în orașul tău cufundat în beznă.

   Nu se auzi niciun răspuns.

   Tăcerea era elocventă. Sam nu mai trebuia să spună altceva. Iar lui Caine nu îi mai rămăsese nimic de zis. Simțea că un cerc de fier îi strânge pieptul. Trebuia să lupte pentru fiecare respirație.

   Ceva nu era în regulă. Deloc. Temerile din coșmarurile lui îi năvăleau acum în minte. Era prins în capcană.

   - Rămâneți pe poziții, le mormăi Drake soldaților săi, care schimbau priviri sceptice, îngrijorate.

   Diana se roti în scaun.

   - Și acum ce facem Conducătorule Neînfricat? Are dreptate că nu mai avem mâncare.

   Caine tresări. Își trecu o mână prin păr. Piele capului îi era fierbinte.

   Se întoarse repede, simțindu-se de parcă cineva se furișa în spatele lui. Nu era nimeni acolo în afară de fată, Brittney, care zăcea pe podea.

  Cum de nu-și dăduse seama ce avea să se întâmple? Cum de nu realizase că va fi blocat aici? Chiar dacă ar putea să ia legătura cu oamenii lui de la Coates, era mai puțini decât copiii de sub comanda lui Sam.

   Și nimeni nu va veni. Nu aici. Nu cu Sam care îi înconjurase.

   Și Sam putea să strângă în câteva ore 50 de oameni în jurul centralei. Iar Caine ce putea să facă?

   Ce putea el să facă?

   Cuceriseră centrala atomică. Tăiaseră curentul în Perdido Beach, iar acum erau prinși în capcană. Era imposibil să scape.

   Caine se încruntă, încercând să se concentreze. De ce o făcuse? Într-un minut trecuse de la triumf răsunător la cea mai crâncenă umilință.

   Ce făcuse? Nu avea nicio logică. Nu-i adusese niciun avantaj. Tot ce voise era să pună mâna pe centrală. S-o cucerească și s-o păstreze. Pe urmă....

   Pe urmă...

   Caine simți că se cufundă, cu mintea prinsă într-un vârtaj, rotindu-se tot mai jos, de parcă se căscase un hău sub el.

   Conștientizarea fu rapidă și devastatoare. Nu cucerise centrala atomică pentru a face rost de mâncare pentru oamenii lui și nici pentru a-i arăta lui Sam cât de puternic e. Nu acționase conform propriilor dorințe.

   Caine, palid ca un mort, se uită fix la Drake.

   - E pentru el, zise Caine. Totul e pentru el.

   Drake își miji ochii, neînțelegând.

   - Îi e foame, șopti Caine.

   Îl duru să vadă în ochii Dianei că îi înțelesese cuvintele.

   - E flămând în întuneric.

   - De unde știi? întrebă Drake.

   Caine făcu un gest larg cu brațele, arătând astfel că îi era imposibil să explice. Nu-ți găsea cuvintele.

   - De asta m-a lăsat să plec, spuse Caine mai mult vorbind cu sine decât cu Drake sau Diana. De asta mi-a dat drumul. Pentru asta.

   - Vrei să spui că noi te ajutăm să-ți împlinești halucinațiile febrile?

   Diana nu știa dacă să râdă sau să plângă.

   - Vrei să-m spui că ai făcut toate astea din cauza monstrului ăla din deșert, care sălășuiește în mintea ta?

   - Ce vrea să facem? întrebă Drake, nu supărat, ci dornic să-i facă pe plac, ca un câine care vrea s-și mulțumească adevăratul stăpân.

   - Trebuie să i-o aducem. Trebuie să-l hrănim, spuse Caine. 

   - Să-l hrănim cu ce?

   Caine oftă și se uită la Jack.

   - Cu hrana care aduce lumină în întunericul său. Același lucru care aduce lumină și în Perdido Beach. Uraniul.

   Jack dădu încet din cap, înțelegând, dar nevrând să priceapă.

   - Caine, cum o să facem asta? Cum luăm uraniul din miez? Cum îl transportăm kilometri întregi prin deșert? E greu. E periculos. E radioactiv.

   - Caine, e o nebunie, interveni Diana. Să cari uraniu radioactiv prin deșert? Cu ce te ajută asta? Cu ce ajută pe oricare dintre noi? Ce rost are?

   Caine ezită. Se încruntă. Ea avea dreptate. De ce l-ar sluji pe Întuneric? Creatura n-are decât să se hrănească singură. Caine avea propriile probleme, propriile nevoi, propriile....

   În sală răsună un bubuit atât de puternic încât vibrară pereții. Caine se lăsă în genunchi. Își acoperi urechile, să nu-l asurzească, dar zgomotul nu încetă, iar el se chirci, încercând să se adăpostească și să-și stăpânească senzația bruscă de vomă.

   Se opri. Tăcerea îi țiuia în urechi.

   Caine deschise încet ochii. Diana se uita la el ca la un nebun. Caine îl privea neîncrezător, pe care să pufnească în râs. Jack arăta pur și simplu îngrijorat.

   Ei nu auziseră acel bubuit inuman, irezistibil, care ajunsese doar la urechile lui Caine.

   Pedeapsa. Trebuia să asculte de Gaiafag.

   - Ce-i cu tine? întrebă Diana.

   Drake își miji ochii și zâmbi superior, fără să se ascundă.

   - E Întunericul. Caine nu mai e la conducere. Există un nou șef.

   Diana dădu glas gândurilor lui Caine.

   - Bietul Caine, spuse ea. Vai de tine.

          Lanei i se părea că fiecare pas îi răsună prea tare, de parcă ar fi mers pe membrana unei tobe uriașe.

   Picioarele îi erau țepene, genunchii apropiați. Simțea în tălpi orice pietriciă, de parcă ar fi umblat desculță.

  Inima îi bătea atât de tare încât i se părea c-o aude toată lumea.

  Nu, nu, era doar imaginația ei. Nu se auzea niciun zgomot în afară de scârțâitul adidașilor ei pe pietriș. Nu făcea mai mult zgomot decât un șoricel.

   Dar era convinsă că acea creatură o auzea. Ca o bufniță ascultând și urmărindu-și prada în noapte, o ținea sub ochi și o aștepta, iar mersul ei furișat era ca zgomotul unei fanfare pentru monstru, pentru acel lucru, Întunericul.

   Răsărise luna. Sau ceea ce trecea drept lună. Stelele străluceau. Sau ceva asemănător lor. Lumina argintie poleia tufișurile, conturul unui bolovan și arunca umbra adânci peste tot.

   Lana își văzu de drum, ținându-se tare. Avea pistolul în mâna dreaptă, lăsându-l să-i atingă șoldul și coapsa. O lanternă - stinsă acum - îi ieșea un pic din buzunar.

   „Crezi că îți aparțin. Crezi că deții controlul asupra mea. Nu aparțin nimănui. Nimeni nu deține controlul asupra mea.”

   Două puncte luminoase pâlpâiră în bezna din fața ei.

   Lana încremeni.

   Cele două luminițe se uitau la ea. Nu se mișcau.

   Diana ridică pistolul și ochi. Ținti exact între cele două puncte luminoase.

   Focul lumină întunericl pentru o fracțiune de secundă.

   În acea străfulgerare, zări coiotul.

   Apoi dispăru, iar ei îi țiuiau urechile.

   Cu mult în urma ei, auzi o ușă scârțâind, trântindu-se, apoi vocea lui Cookie:

   - Lana! Lana!

   - Sunt bine, Cookie. Intră înapoi. Încuie ușa! Repede! strigă ea.

   Auzi ușa trândindu-se din nou.

   - Știu că ești acolo, Căpetenie, spuse Lana. De data asta nu mai sunt atât de lipsită de apărare.

   Lana se puse din nou în mișcare. Focul, glonțul - care își ratase aproape singur ținta - o liniștiseră. Acum știa că acel coiot mutant era acolo, urmărindu-i fiecare mișcare. Era sigură că și Întunericul știa.

   Bine. Minunat. Mai bine. Nu mai trebuia să se furișeze. Putea să meargă fără grijă spre mină și să ia cheia de la cadavru. Și pe urmă să se întoarcă la clădirea unde o așteptau Cookie și Patrick.

   Se simțea bine cu arma în mână.

   - Hai, Căpetenie, murmură ea. Doar nu te sperii de un glonț, nu?

   Dar curajul îi slăbea pe măsură ce se apropia de intrarea în mină. Lumina lunii poleia grinda de la intrare într-un argintiu pal. Sub ea era gura cea neagră ce aștepta s-o înghită cu lăcomie.

   „Vino la mine.”

   Nălucire. Nu se auzea nicio voce.

   „Am nevoie de tine.”

   Lana aprinse lanterna și îndreptă fasciculul de raze spre gura peșterii. Mirosul de cordită al focului de armă. Scârțâitul pietrișului. Membrele ca de plumb. Mintea parcă într-un vis acum, concentrată pe o singură sarcină.

   Ajunse la intrarea în galerie. Acolo, deasupra ei, cocoțat pe o ieșitură îngustă din stâncă, stătea Căpetenie, mârâind la ea.

   Își îndreptă lanterna în sus și pistolul ținti traiectoria fasciculului luminos, dar coiotul o zbughi de acolo.

   „Nu încearcă să mă oprească, își dădu ea seama. Doar urmărește ce fac.”

   Ochii și urechile Întunericului.

   Intră în mină. Căută cu lanterna până găsi cadavrul.

   Avea fața împuținată, cu piele galbenă întinsă pe oasele care aproape că ieșeau prin ea. Materialul de blugi, aspru și peticit, părea aproape nou în comparație cu mumia descărnată, cu părul ca iarba veștedă.

   Lana îngenunche lângă rămășițe.

   - Hei, Jim! zise ea.

   Știa că trebuia să aleagă între pistol și lanternă. Puse arma pepieptul scobit al cadavrului.

   Găsi buzunarul drept de la piept. Dar era gol. Putea să ajungă destul de ușor și la buzunarul de la șold, dar și acesta era gol.

   - Îmi pare rău că fac așa ceva.

  Apucă de betelia blugilor și îl întoarse spre ea, lăsând la vedere celălalt buzunar de la șold. Cadavrul se mișca ciudat, era prea ușor, mare parte din greutatea sa dispăruse.

  Gol.

   - Om mort.

   Recunoscu imediat vocea. Era o voce pe care n-o puteai uita niciodată. Era mârâitul strident, aproape nearticulat al Căpeteniei.

   - Da, am observat, zise Lana.

   Era mândră de calmul din tonul ei. Dar sufletul îi era cuprins de o panică teribilă, mai rămăsese un singur buzunar, dacă nu erau nici acolo cheile?

   - Du-te la Întuneric, o îndemnă Căpetenia.

   Era la vreo 4 metri distanță, încordat, gata să se arunce asupra ei. Va ajunge oare la armă înainte s-o atace Căpetenia?

   - Întunericul mi-a spus să-l caut prin buzunare, zise Lana. Mi-a spus că vrea niște gumă de mestecat. Crede că Jim are un pachet.

   Cât timp fusese ținută captivă de Căpetenie, Lana ajunsese să respecte fermitatea nemiloasă, puterea și viclenia conducătorului coioților.

   Lana împinse trupul mai departe de ea, întorcându-l din nou, ca să expună buzunarul în care nu căutase încă. Pistolul zăngăni pe piatră, Pustnicul Jim se afla acum între Lana și armă.

   N-avea nicio șansă să ajungă la pistol fără s-o atace Căpetenia.

   Lana bâjbâi un pic și găsi buzunarul.

   Înăuntru era ceva rece și tăios.

   Scose cheile, le strânse bine în pumn, apoi și le băgă în buzunar.

   Lana se aplecă peste cadavru și lumină cu lanterna până își găsi pistolul.

   Căpetenia mârâi mai tare.

   - Întunericul mi le-a cerut, îi spuse ea.

   Le strânse din nou în pumn. Încet, cu genunchii trosnindu-i, se ridică în picioare.

   - Am uitat, trebuie să mai iau ceva, zise ea.

   Se duse drept spre coiot.

   Dar asta era prea mult pentru el.

   - Du-te la Întuneric, ființă umană!

   - Du-te la dracu`, coiotule! îi răspunse Lana.

   Nu mișcă lanterna, nu-i dădu de înțeles ce o să facă, ci ridică pistlul și trase.

   O dată. De două ori. De trei ori. Poc, poc, poc!

   Cu fiecare glonț tras apărea o străfulgerare. 

   Auzi țipătul de durere al coiotului, ceea ce o satisfăcu pe deplin.

   Văzu cum Căpetenia sare, apoi aterizează greoi, departe de ținta sa.

   Scăpase de el și fugea acum orbește pe cărare, țipând. Dar nu de spaimă.

   Țipătul Lanei era o sfidare.

   Țipa de bucuria victoriei.

   Avea cheile de la mașină.

DOUĂZECI ȘI ȘAPTE

                17 ORE, 48 MINUTE

   Brianna se trezi.

   Îi luă ceva timp să-și dea seama unde era.

   O durea tot brațul stâng, șoldul stâng, coapsa și glezna din aceeași parte a corpului.

   Purta o geacă de blugi peste un tricou, pantaloni scurți și adidași. Mâneca stângă a gecii îi era arsă, o arsură prin frecare. Avea o gaură cu diametru de vreo 10 centimetri în pantalonii scurți, pe aceeași parte.

   Pielea de sub haine sângera. Selovise de acoperiș cu mare viteză. Betonul fusese aspru ca șmirghelul.

   O durea îngrozitor.

   Stătea pe spate. Se uita în sus la falsele stele. O durea și capul. Palmele îi erau julite rău, dar nu se puteau compara cu rănile din partea stângă a corpului.

   Brianna se ridică icnind de durere. Parcă ar fi luat foc. Se uită în jos, așteptându-se să vadă flăcările.

   Acoperișul centralei atomice era luminat intens. Așa că își vedea prea bine rănile. Sângele părea albastru în lumina fluorescentă. Nu erau grave, se liniști ea, avea să rămână în viață. Dar, Doamne, durerea era groaznică și avea s-o doară mult timp.

   - Asta se întâmplă când te izbești de beton cu o viteză de câteva sute de kilometri pe oră, își spuse ea. Trebuia să fi purtat o cască și mănuși de piele. Ca motocicliștii.

   Aceste gânduri o făceau să mai uite de durere. În câteva clipe își închipui o ținută de mare eroină: cască, costum de piele neagră, niște abțipilduri cu fulgere. Neapărat.

  Ar fi putu să fie și mai rău, își spuse ea. Ar fi fost și mai rău pentru oricare alt om de pe pământ. Când se lovise aterizând pe acoperiș, corpul ei fusese cât pe ce să se rostoglească necontrolat, și-ar fi spart capul și și-ar fi rupt mâinile și picioarele.

   Dar ea era Briza, nu orișicine. Avea viteza necesară să frâneze brusc cu palmele și tălpile pe suprafața de beton - să transforme o rostogolire mortală într-o alunecare extrem de dureroasă.

   Șchiopătă cu viteză normală spre marginea acoperișului. Dar clădirea era construită în așa fel încât marginile erau înclinate, rotunjite, în loc să formeze un unghi drept, ca la alte case. Așa că nu putea să vadă drept în jos, deși zărea poarta și parcarea, ambele scăldate în lumină. Iar dincolo de ele, munții întunecați și marea și mai întunecată.

   - Ei bine, a fost o idee prostească, recunoscu Brianna.

   Încercase să zboare. Asta făcuse. Încercase să-și transforme alergarea la mare viteză într-un fel de salt asemănător zborului.

   I se păruse un pas evident atunci. Sam îi interzisese să intre în sala de comandă a centralei. Dar îi ordonase în același timp să vadă unde erau poziționați oamenii lui Caine. Se gândise că niciun punct de observație nu era mai bun decât cel de pe acoperiș, de unde se vedea clădirea turbinelor.

   Cochetase mult timp cu ideea de a zbura. Se gândise în linii mari cum s-o facă: trebuia să alerge foarte repede, să sară pe un loc ușor ridicat, apoi pe ceva și mai înalt. Nu era mare filosofie. Nu era cu mult diferit de a sări din piatră în piatră când traversezi un pârâu. Sau poate de a urca câte două trepte deodată.

   Numai că în acest caz „treptele” fuseseră o camionetă parcată și o clădire administrativă joasă, iar „pasul” - pe acoperișul sălii turbinelor.

   Primii doi pași îi reușiseră de minune. Accelerase la vreo 450 de kilometri la oră, sărise, aterizase pe camionetă, apoi pe clădirea administrativă; își păstrase aproape toată viteza inițială, făcuse 6 pași să recupereze din avântul pierdut și sărise pe acoperișul clădirii masive de beton.

   Acolo lucrurile se complicaseră.

   Fusese cât pe ce să aterizeze în partea plană a acoperișului, dar atunci s-a lovit la umăr. Ajunsese mai degrabă să aterizeze pe burtă decât ca un avion pe pistă, așa cum sperase.

   Văzuse betonul năpustindu-se spre ea. Își mișcase picioarele, înnebunită. Reușise să evite alunecarea și căderea de pe acoperiș, dar disperatul ei salt înainte se sfârșise cu un impact necontrolat care aproape o omorâse.

   Iar acum, acum, după ce ajunsese la așa o înălțime, nu putea să vadă mai nimic.

   - Sam o să mă omoare, murmură Brianna.

   Apoi, când își îndoi piciorul:

   - Au!

   Aceoperișul era lung cam de 100 de metri și de 3 ori mai îngust. Alergă încet de la un capăt la altul. Găsi ușor ușa de acces în clădire, o ușă metalică încastrată într-un zid masiv de cărămidă. Pe aici avea să ajungă jos, în sala turbinelor și apoi în sala de comandă.

   - Bineînțeles că există o ușă, mormăi Brianna. Ăsta a fost planul meu de la bun început.

   Încercă s-o deschidă, dar era încuiată, cât se poate de încuiată.

   - OK. Asta-i nasol, spuse Brianna cu voce tare.

   Îi era o sete teribilă. Dar mai mult foame. Setea și foamea erau mai chinuitoare de când începuse să alerge. Se îndoia că va găsi ceva de mâncare pe acoperișul acela cât o parcare. Poate ceva de băut. Erau acolo aparate enorme de aer condiționat, de mărimea unei case din suburbii. Oare aerul condiționat nu producea întodeauna condens?

   Alergă cu o viteză moderată până la cel mai apropiat aparat de aer condiționat, plină de speranță. Intră. Găsi un comutator. Îi tresăltă inima de bucurie când văzu o cutie de gogoși. Ajunse acolo într-o clipită. Dar nu era nimic înăuntru în afară de câteva șervețele cu pete roz de glazură și bombonele colorate lipite de ele.

   Brianna linse hârtia. De așa mult timp nu mai gustase ceva dulce. Dar singurul efect fu să o doară și mai tare stomacul.

   Găsi ceea ce spera că era o țeavă de scurgere din plastic alb. Se uită în jur după o unealtă și văzu o cutie mică de oțel în care erau niște chei și o șurubelniță. În câteva secunde găuri țeava, apoi își umplu burta cu apă rece ca gheața. Pe urmă curăță arsurile cu apă și țipă de durere.

   Apoi luă șurubelnița - era mare și grea - și se duse la ușă. O băgă în spațiul dintre mâner și cadru și împinse. Ușa nu ceda. Câtuși de puțin.

   De frustrare, înfipse de mai multe ori șurubelnița în ușă, dar nu reuși decât s-o zgârie. Nimic mai mult.

   - Grozav. Sunt blocată pe acoperiș.

   Brianna știa că avea nevoie de îngrijiri medicale. Ar fi minunat s-o vadă pe Lana. Dacă nu se putea, avea nevoie de pansamente și antibiotice.

   Dar toate astea nu erau nimic pe lângă foame. Acum că fluxul de adrenalină se micșorase, foame de năpustea asupra ei cu ferocitatea unui leu. Fusese flămândă de cu seară. Iar apoi alergase vreo 40 de kilometri. Pe stomacul gol.

   Se afla într-o situație absurdă. Nimeni nu știa că e acolo sus. Probabil că nu putea să strige destul de tare ca să acopere zgomotul făcut de centrală. Chiar dacă ar fi putut, nu ar fi vrut, pentru că, dacă Sam fusese înfrânt, cel care o auzea ar fi fost Caine.

   Apoi văzu porumbelul.

   - O, Doamne! șopti Brianna. Nu.

   Pe urmă spuse:

   - De ce nu? Pentru că ... e scârbos! Dar e la fel ca un pui.

   Luă cutia de gogoși. Rupse hârtia în fâșii înguste. Găsi și un ziar vechi și făcu același lucru. Zări și o placă de lemn și, cu un ferăstrău din trusa de unelte, o ciopli în bucățele cu o viteză inimaginabilă.

   Din nefericine, niciunul dintre muncitori nu lăsase pe-acolo niște chibrituri. Dar oțelul frecat cu mare viteză de beton scotea scântei. Era o treabă anevoioasă, dar în curând aprinse un foc care lumina vesel acoperișul imens.

   Acum văzu 2 porumbei, care picoteau și uguiau. Unul era cenușiu, iar celălalt un fel de roz.

   - Roz, decise ea.

   Șansele unui puști oarecare de a-i prinde erau aproape egale cu zero. Dar ea nu era o persoană normală. Era Briza.

   Porumbelul nici nu avu timp să se zbată. Brianna îi înhăță capul rotund. Îl învârti cu toată puterea, sucindu-i gâtul.

   Preț de două minte, focul îi arse penele aproape în întregime. Peste încă 5 minute, pasărea se prepelea la flacără.

   Ajunsese la capătul răbdării. Folosi șurubelnița să scoată bucăți de carne din pieptul grăsuț al porumbelului și le vârî în gură.

   Erau săptămâni întregi de când nu mai mâncase ceva atât de bun.

   - Briza, zise ea, ghemuindu-se lângă foc. Moartea porumbeilor.

   Se întinse pe spate, savurându-și festinul.

   Peste 1 minut avea să se ridice și să găsească un mod de a scăpa din capcana acoperișului.

   Dar, având burta plină, o doborî oboseala acumulată în acea zi, când alergase pe distanțe exterm de mari cu o viteză nebunească.

   - Nu vreau decât să mă odihnesc puțin...

         Duck se cufunda cu fața în jos și gura plină de țărână și pietriș.

   Se sufoca, nu putea să respire. Nu, cu niciun chip.

   Simțea că-i crapă capul. Sângele îi pulsa în urechi. Pieptul i se ridica, încercând în zadar să inspire ceva aer.

   Se terminase.

   Avea să moară.

   Se zvârcoli, cuprin de o panică nebună. Brațele i se agitau în solul compact. De parcă ar fi înotat.

   Nu mai făcea mișcări în mod conștient, picioarele și brațele i se contractau în spasmele morții, creierul i se bloca, iar plămânii nu mai avea aer.

   - Duck! Duck! Ești acolo jos?

   Vocea venea de la mii de kilometri depărtare.

   Duck încercă să se ridice în capul oaselor, foarte repede. Reușise doar să se întoarcă pe cealaltă parte. Dar capul i se lovi de pământ și îi veni în față un jet de pietriș, ca răsplată pentru eforturile sale.

   Încercă să închidă ochii, dar îi erau plini de țărână. Scuipă pământul din gură și reuși să respire. Zvârcolindu-se, își făcuse mai mult spațiu în jur.

   - Duck! Frate! Mai trăiești?

   Duck nu știa prea bine dacă mai era în viață. Își mișcă brațele și picioarele cu prudență și descoperi că o putea face, dar în anumite limite.

   Deodată, intră în panică. Era îngropat de viu!

   Încercă să țipe, dar sunetul ieși înfundat, iar acum cădea din nou, se afunda în pământ.

   Nu! Nu! Nu!

   Trebuia să se oprească. Trebuia să-și stăpânească furia.

   Furia îl trimitea tot mai jos, spre centrul pământului.

   Gândește-te la ceva lipsit de furie, de spaimă, își porunci el.

   Ceva plăcut.

   Îngropat de viu!

   Plăcut... plăcut... piscina... apa... plutitul...

   Duck se opri din cădere. Asta era bine. Bine! Plăcut. Gânduri frumoase, plăcute.

   Prăjiturele. Îi plăceau prăjiturelele. Erau foarte bune.

   Și... și... și Sarah Willetson când îi zâmbea. Foarte frumos. Îi ddea minunata senzație că, poate, într-o zi fetele aveau să-l placă.

   De asemenea, ce-ar fi să se gândească la un meci de baschet de la televizor. Era un gând frumos.

   Nu mai cădea, era sigur.

   Nicio problemă. Doar să fie fericit. Să fie fericit că e îngropat de viu.

   - Duck!

   Era vocea lui Hunter strigându-l de sus. Suna de parcă Hunter ar fi fost în fundul unui puț. Bineînțeles că era exact invers. Duck era în fundul puțului.

   Sunt fericit! Fericit!

   Nu era îngropat de viu. Era într-un cinematograf. Stătea pe unul dintre locurile cu o balustradă în față, unde își putea sprijini picioarele. Și mânca popcorn. Cu unt și multă sare. Avea și o cutie cu prăjiturele.

   Reclamele. Îi plăceau mult reclamele. Reclame și popcorn și, uite, avea și o băutură cu gheață pisată în suportul de lângă scaun. Albastră, orice aromă ar fi putut să aibă. Era albastră.

   Ce film rula? Iron Man.

   Îi plăcea supermult Iron Man.

   Îi plăceau băuturile cu gheață pisată. Popcornul. Piscinele. Fetele.

   Ceva îi zgârâia fața, brațele, picioarele și pieptul.

   Nu te gândi la asta, te poate face nefericit și furios și, frate, astea nu sunt emoții folositoare. Te târăsc în jos.

   Cu mult în jos.

   Duck râse de data asta.

   - Duck! Frate!

   Era vocea lui Hunter. Părea mai aproape acum, mai clară. Oare se uita și el la Iron Man?

   Nu, Sarah Willetson. Ședea lângă el, împărțind cu el popcornul și, grozav, avea și o pungă de bomboane M&M, Îi turna câteva în palmă. Ce drăguțe erau mingiuțele în culori aprinse!

   Nu-l mai zgâria nimic.

   - Frate!

   Vocea era și mai aproape acum.

   Duck simți o adiere.

   Deschise ochii. Mai avea țărână în ochi. O îndepărtă, frecându-se. Prima ființă pe care o văzu era Junter. Capul lui Hunter.

   Creștetul lui Hunter.

   Încet, fața lui Hunter apăru în întregime și îl privi cu o spaimă fără margini.

   - Frate, dar tu zbori! îi spuse el.

   Duck se uită în jur. Nu mai era îngropat de viu. Era afară din groapă. Era în fața bisericii și plutea în aer, cam la un metru și jumătate de pământ.

   - Uau! făcu Duck. Văd că merge în ambele direcții.

       - Trebuie să ieșim de-aici. Acceptă propunerea lui Sam. Să plecăm, spunea Diana.

   - Sunt în fișierul de bază, zicea Jack.

   Brittney știa că ar fi trebuit să aibă dureri. Corpul îi era zdrobit. Știa asta. Avea picioarele rupte. Ușa sălii de comandă, ieșită din țâțâni, îi făcuse asta. Știa că trebuia să sufere chinuri groaznice. Dar nu era așa.

   Trebuia să fi fost moartă. O nimerise cel puțin un glonț.

   Dar nu era moartă. Nu încă.

   Atâta sânge, peste tot în jurul ei.  Pierduse destul încât să moară. Trebuia să fi murit.

   Și totuși...

   - Nu pleacă nimeni, spuse Caine.

   Era ca într-un vis. Nu simțea ce trebuia să simtă. Era la fel ca în vis - cauza și efectul se inversau, lucrurile nu mai aveau nicio logică.

   - Nu avem nimic de mâncare, zise Diana.

   - M-aș putea duce să fac rost, se oferi Gândac.

   - Da, bine. De parcă te-ai întoarce aici dacă găsești ceva, îi spuse Drake pe un ton batjocoritor. Nu suntem aici să mâncăm. Suntem aici să-l hrănim pe el.

   - Ai ceva de câștigat când spui „el”, Drake?

   Sarcasmul Dianei era virulent.

   - E acum zeul tău?

   - El mi-a dat asta! zise Drake

   Brittney auzi un trosnet puternic și șfichiuitul brațului lui Drake.

   Cu infinită precauție, Brittney își puse corpul la încercare. Nu, nu putea să-și miște picioarele. Putea doar să se rotească dintr-un șold, dar numai puțin.

   Nu-și putea folosi brațul drept. Însă pe cel stâng îl putea mișca.

   Trebuia să fi murit, gândi Brittney. Trabuia să fiu în rai cu Tanner.

   Trebuia să fi murit.

   Poate chiar am murit.

   Nu, n-o să mor înaintea lui Caine, își spuse Brittney.

   Se întrebă dacă dobândise puteri vindecătoare, ca Lana. Toți știau cum își descoperise Lana puterea. Dar Lana avusese dureri îngrozitoare. Iar Brittney, nu.

   Totuși, se gândi cu intensitate că brațul drept i se vindecă. Se concentră din răsputeri în acest scop.

   - Suntem blocați, spuse Diana cu amărăciune în glas.

   - Nu pentru mult timp. Facem tot posibilul să ieșim de aici și să-i aduc lucrul de care are nevoie, zise Drake.

   - Gaiafag. Așa îi spune Caine când aiurează, preciză Diana. N-ar trebui să cunoști și tu numele zeului tău?

   Brittney nu simți că i se vindecă brațul.

   Îi veni în minte o bănuială îngrozitoare. În corpul ei era o tăcere sinistră. Ascultă, încordându-și auzul ca să perceapă obișnuitele bătăi... bătăile inimii...

   Inima ei. Nu bătea.

   - Gaifag? repetă Jack părând interesat. „Fag” e alt termen pentru un virus informatic. Un vierme de fapt.

   Nu-i bătea inima. Nu mai era în viață.

   Nu, era o greșeală, își spuse ea. Morții nu aud. Morții nu-și pot mișca mâna teafără, nu-și pot îndoi degetele imperceptibil.

   Nu putea să existe decât o singură explicație. Caine și Drake o omorâseră. Dar Iisus n-o luase la el în rai să fie din nou împreună cu fratele ei. Îi dăduse în schimb această putere. Să mai trăiască un timp, deși murise.

   Să trăiască suficient de mult să-I împlinească vrerea.

   - Un fag e un cod. Un software care devorează alt software, explică Jack pe tonul său didactic.

   Brittney știa sigur de ce o alesese Dumnezeu pe ea. De ce anume o ținuse în viață.

   Încă vedea, dar cu un singur ochi, cu celălalt nu. Vedea podeaua până în locul în care Mike lăsase pistolul, așa cum îi spusese.

   Trebuia să se deplaseze foarte încet. Milimetru cu milimetru. Mișcând imperceptibil din șold și braț. Pistolul era sub masă, într-un colț îndepărtat, la peste 1 metru, poate mai mult.

   Satana se întrupase pe pământ în această trinitate a răului, alcătuită din Caine, Drake și Diana. Iar Brittney fusese aleasă să-i oprească.

   „Uită-te la mine, Taner, se rugă ea în tăcere. Ai să fii mândru de mine.”

       Quinn și Albert nu scoteau o vorbă în timp ce se întorceau cu mașina în Perdido Beach.

   Camioneta era cu multe kilograme de aur mai grea.

   Dar se și ușurase, căci lipseau 2 copii și 1 câine.

   În cele din urmă, Quinn zise:

   - Trebuie să-i spunem lui Sam.

   - De aur? întrebă Albert.

   - Uite ce e, frate, am pierdut-o pe Tămăduitoare.

   Albert încuviință din cap că da.

   - Sam trebuie să știe. Lana e o persoană importantă.

   - Știu asta, se enervă Albert. Și eu am spus-o.

   - E mult mai importantă decât porcăria asta de aur.

   Albert tăcu mai mult timp. Apoi zise:

   - Quinn, știu ce gândești. La fel ca alții. Crezi că sunt egoist. Lacom sau cam așa ceva.

   - Nu ești așa?

   - Nu. Ei, poate că da, recunoscu Albert. Bine, poate că vreau să fiu și eu o persoană importantă. Poate că vreau să am o mulțime de lucruri, să fiu șef și să-i conduc pe alții.

   - Da, poate, pufni Quinn.

   - Dar asta nu e rău, frate.

   Quinn nu știa ce să-i răspundă. Avea inima grea. Putea să fie învinuit că o pierduse pe Lana Lazar. Tămăduitoarea. Fata de neînlocuit. Lui Sam avea să-i fie scârbă de el. Astrid avea să-i arunce una dintre privirile ei pline de răceală și dezamăgire.

   Ar fi trebuit să se rezume la pescuit. Îi plăcea asta. Pescuitul însemna liniște. Putea fi singur și nu-l deranja nimeni. Acum nu mai avea parte nici de asta, cu oamenii lui Albert care munceau la ordinele lui. Trabuia să-i pregătească, să vadă ce fac.

   Sam avea să fie în culmea furiei. Sau avea să procedeze ca Astrid, aruncându-i aceeași privire rece și dezamăgită.

   Intrară pe autostradă.

   - Toate luminile sunt stinse, remarcă Albert.

   - E aproape dimineață, zise Quinn. Poate că se sting automat.

  - Nu, frate. Nu e așa.

   Ajunseră la marginea orașului. Quinn începu să înțeleagă că se întâmplase ceva foarte rău. Poate ceva mai rău decât pierderea Tămăduitoarei.

   - Totul e în întuneric, spuse Quinn.

   - S-a întâmplat ceva, încuviință Albert.

   Parcurseră străzile cufundate în beznă până în piață. Era sinistru. De parcă întregul oraș murise.

   Quinn se întrebă dacă nu cumva așa se și întâmplase. Se întrebă dacă FAYZ-ul nu intrase în altă fază. Poate nu mai rămăseseră decât el și Albert.

   Quinn opri mașina în fața restaurantului McDonald`s.

   Dar tocmai când trăgea pe dreapta observă ceva. Întoarse camioneta ca să îndrepte farurile spre primărie.

   Acolo, pe zid, se vedeau litere de-o șchioapă scrise cu vopsea. Roșii ca sângele pe piatra deschisă la culoare.

   - Moarte ciudaților! citi Quinn cu voce tare.

DOUĂZECI ȘI OPT

             16 ORE, 38 MINUTE

   Bateria camionului murise. Nu mai fusese folosită de mai bine de 3 luni.

   Dar Pustnicul Jim fusese un om prevăzător. Avea un generator pe bază de benzină și un încărcător pentru baterie. Lanei și lui Cookie le luă o oră să descopere cum să pornească generatorul și să cupleze bateria. Dar, într-un final, Lana învârti cheia și, după câteva încercări, motorul se trezi la viață.

   Cookie dădu înapoi camioneta până la butelia cu propan.

   Trebui să facă mari eforturi ca să o urce în portbagajul camionetei.

   Când erau pe sfârșite, se crăpa de ziuă. Lana deschise cu prudență ușa magaziei și se uită afară. Între dealuri nu putea fi vorba despre un răsărit adevărat, însă cerul căpătase o nuanță trandafirie, iar umbrele, încă mari, nu mai erau negre, ci gri.

   La vreo 50 de metri distanță, 10-12 coioți formau un cerc neregulat. Se întoarseră pentru a se holba la ea.

   - Cookie! strigă Lana.

   - Da, sunt aici, Tămăduitoareo.

   - Uite ce vreau să faci. Eu iau camioneta, bine? Ar trebui să auzi în curând o explozie. Așteaptă 10 minute din acel moment. Mă voi întoarce. Poate. Dacă nu, trebuie să aștepți până se ridică soarele pe cer - coioții sunt mai periculoși noaptea. Pe urmă du-te înapoi la colibă și de acolo pornește spre casă.

   Rămân cu tine, zise Cookie pe un ton ferm.

   - Nu, spuse ea cu toată hotărârea de care era în stare. Asta-i treaba mea. Tu faci ce-ți spun.

   - Nu te las cu coioții ăștia în jur.

   - Coioții nu o să fie o problemă, spuse Lana. Și tu trebuie să pleci. Îți poruncesc. Chiar dacă are loc explozia sau nu, dacă nu mă întorc, tu trebuie să ajungi la Sam. Să-i dai scrisoarea.

   - Vreau să am grijă de tine, Tămăduitoareo. Așa cum ai avut și tu grijă de mine.

   - Știu, Cookie, zise Lana. Și vei avea grijă. Bine? Sam trebuie să știe ce s-a întâmplat. Spune-i tot ce am făcut. E un băiat deștept, va înțelege. Și spune-i să nu dea vina pe Quinn. M-aș fi gândit la alt mod de a o face dacă nu mă ajutau Quinn și Albert.

   - Tămăduitoareo...

   Lana își puse mâna pe brațul vânjos al lui Cookie.

   - Fă ce-ți cer, Cookie.

   Cookie își lăsă capul în jos. I se scurgeau lacrimi pe obraji, dar nu și le ascundea. 

   - Bine, Tămăduitoareo.

   - Lana, îl corectă ea cu blândețe. Lana mă cheamă. Așa îmi spun prietenii.

   Se puse în genunchi și îi ciufuli lui Patrick blana așa cum îi plăcea.

   - Te iubesc, băiete, îi șopti ea.

   Îl luă în brațe și îl strânse la piept, iar câinele scheună.

   - Ai să fii bine. Nu-ți face griji. Mă întorc imediat.

   Repede, înainte să aibă timp să se răzgândească, fata se urcă în camionetă. Porni motorul și dădu din cap spre Cookie.

   Cookie deschise ușa șubredă a magaziei.

   Coioții care stăteau la pândă se ridicară în picioare. Căpetenia înaintă, nesigură pe picioare. Șchiopăta. Blana de pe un umăr îi era îmbibată de sânge.

   - Deci nu te-am ucis, șopti Lana. Ei bine, mai am timp.

   Băgă mașina în viteza I și își luă piciorul de pe frână. Camioneta începu să avanseze.

   Încet și ferm, asta era calea. Drumul spre mină, îngust, șerpuitor și abrupt, era plin de hârtoape.

   Trase de volan. Nu era ușor. Camioneta era veche și înțepenită, pentru că nu mai fusese folosită de mult. Iar cunoștințele Lanei despre condus erau foarte limitate.

   Camioneta înainta așa de încet încât coioții se puteau ține după ea la pas. Mergeau în urma ei aproape ca o escortă.

  Avea o imagine în minte. Un nor de foc roșu și portocaliu ieșind din gura minei. Bucăți de piatră zburând. Un bubuit puternic. Apoi zgomotul făcut de prăbușirea stâncii. Tone și tone de piatră. Fumul și praful învăluind totul și gata, gata, gata.

   „Vino la mine.”

   - Da, vin, spuse Lana.

   „Am nevoie de tine.”

   Avea să amuțească această voce. Avea s-o îngroape sub un munte.

   Simți brusc o zdruncinătură. Lana se uită în oglinda retrovizoare și văzu fața deformată, plină de cicatrice a Căpeteniei. Sărise în portbagajul camionetei.

   - Om nu aduce mașină, zise coiotul mârâind în felul său special.

   - Om face tot ce vrea, îi strigă Lana. Om te împușcă în fața aia hidoasă, câine împuțit ce ești!

   Căpetenia păru să se gândească la vorbele ei un timp. Camioneta se hurducăi, se clătină și se târî pe drumul în pantă. Ajunsese acum la jumătatea drumului.

   „Vino la mine.”

   - O să-ți pară rău că m-ai chemat, murmură Lana.

   Dar acum, când vedea intrarea în mină, îi bătea inima să-i spargă pieptul și abia mai putea să respire.

   - Om pleacă. Om du-te, îi ceru Căpetenia.

   Lana nu putea să tragă în el. Ar fi spart geamul și coioții s-ar fi aruncat asupra-i.

   Ajunse la intrare.

   Trecu în marșarier. Va trebui să întoarcă până la urmă complet camioneta. I se albiră încheieturile degetelor cu care strângea volanul.

   Văzu chipul hidos al Căpeteniei în fața ei când se întoarse să facă manevra. Era la câțiva centimetri de ea, iar între ei nu era decât geamul subțire.

   Coiotul făcu un salt înainte.

   - Ahh!

   Lovi cu botul de sticlă. Geamul rezistă.

   Lana era sigură că avea să reziste. Coioților nu le crescuseră încă mâini și nu puteau să folosească unelte. Tot ce puteau să facă era să împungă cu boturile în geam.

   „Ești a mea.”

   - Nu! zise Lana. Nu sunt a nimănui.

   Mașina trecu de pragul intrării în mină. Acum coioții se agitau nebunește. Unul dintre ei sări pe capotă. Luă în dinți un ștergător de parbriz și îl sfâșie cu sălbăticie.

   - Om oprește! ceru Căpetenia.

   Lana dădu înapoi camioneta. Roțile din spate trecură peste cadavrul mumificat al proprietarului mașinii. Tunelul era foarte îngust. Camioneta bloca intrarea ca un dop. 

   Coioții, simțind că se îngustează galeria, avea de ales între a rămâne blocați acolo de mașina care dădea înapoi și a se da deoparte. Hotărâră să se strecoare în fața mașinii, unde săreau pe rând pe capotă, mârâind, arătându-și colții, zgâriind inutil parbrizul cu labele.

   Camioneta se opri, înțepenindu-se. Portierele nu se mai deschideau.

   Asta era foarte bine. Așa era planul.

   Lana se răsuci în scaun, ochi cu atenție ca să nu lovească butelia din portbagaj și trase un singur glonț.

   Geamul din spate se sparse în mii de cioburi.

   Tremurând de frică și entuziasm, Lana se târî cu grijă din mașină în portbagaj. Asta îi agită și mai tare pe coioți.

   Se înghesuiră îmbrâncindu-se în spațiul dintre portierele camionetei și pereții galeriei, vrând s-o înhațe. Un cap furios se ivi între tavan și grinda transversală.

   Lătrau și mârâiau, iar Căpetenia striga:

   - Om, oprește!

   Lana ajunse la valva buteliei. O deschise. Simți îndată mirosul de ouă clocite al gazului.

   Avea să treacă un timp până ieșea suficient gaz. Era mai greu decât aerul, așa căă se așternea întâi pe podeaua în pantă a galeriei, ca un val invizibil. Avea să ajungă până în adâncul minei. Încolțind Întunericul. 

   Oare îi va depista mirosul? Va ști oare că ea îi pecetluise soarta? Avea oare nas?

   Lana desfășură fitilul pe care îl pregătise. Era o sfoară de vreo 35 de metri, înmuiată în benzină. O ținuse în geanta cu fermoar.

   Luă ghemul și azvîrli un capăt în întunericul din mină. Nu trebuia să ajungă prea departe. 

   Ținând celălalt capăt, se întoarse la scaunul șoferului. Apăsă pedala de frână, aprinzând stopurile din spate și luminând astfel galeria într-un roșu ca focul iadului. Desigur, era imposibil să vezi gazul.

   Lana așteptă, cu mâinile încleștate pe volan. Prin minte îi treceau o serie de imagini disparate, lungi secvențe înfiorătoare din captivitate, când fusese prinsă de coioți, și din întâlnirea cu Întunericul.

   Prima dată când...

   „Eu sunt gaifagul.”

   Lana încremeni.

   „Nu mă poți nimici.”

   Lana abia mai respira. Crezu că era pe punctul de a leșina. Întunericul nu-și rostise niciodată numele.

   „Eu te-am adus aici.”

   Lana băgă mâna în buzunar și scoase bricheta. Erau legi ale fizicii. Bricheta se va aprinde. Benzina în care era înmuiată sfoara va lua foc. Flacăra va înainta repede pe frânghie până va ajunge la vaporii de gaz.

   Gazul se va aprinde.

   Explozia va spulbera tavanul și pereții galeriei.

   Poate că va arde și creatura.

   S-ar putea s-o omoare și pe ea. Dar, dacă va scăpa cu viață, va putea să-și vindece orice răni și arsuri. Pe asta miza: dacă rămânea în viață câteva minute, va fi în stare să se vindece singură.

   Și apoi va fi cu adevărat vindecată. Vocea din mintea ei va amuți.

   „Vei face cum vreau eu.”

   - Sunt Lana Arwen Lazar, strigă ea cu toată forța pe care o avea. Tatei îi plăceau benzile desenate, așa că mi-a dat numele de Lana, după iubita lui Superman, Lana Lang.

   „Mă vei sluji.”

   - Iar mama a adăugat numele de Arwen, prințesa-elf din Stăpânul inelelor.

   „Mă voi folosi de puterea ta ca și cum ar fi a mea.”

   - Și nu fac niciodată, auzi, niciodată ce mi se spune.

   „Puterea ta îmi va da formă. Mă voi hrăni. Voi fi din nou puternic. Și cu trupul pe care îl voi avea, folosindu-mă de puterea ta, voi scăpa din acest loc.

   Puterea ta îmi va dărui libertatea.”

   Lana tremura ca frunza. Benzina mirosea puternic, iar vaporii o amețeau.

   - Acum sau niciodată. Acum.

   „Niciodată.”

   - Căpetenie! strigă Lana. O să arunc în aer afurisita asta de mină, Căpetenie! Mă auzi?

   - Căpetenia aude, răspunse coiotul în batjocură.

  - Ieși de aici împreună cu împuțitele tale de animale sau vei muri odată cu Întunericul.

   Căpetenia sări cu greu pe capotă. Blana i se zbârlise, îi curgeau bale din gură.

   - Căpetenia nu se teme de oameni.

   Lana armă pistolul și trase. De foarte aproape.

   Zgomotul fu asurzitor.

   În parbriz apăru o gaură în formă de stea, dar nu se sparse ca acela din spate.

   Sângele mânji sticla.

   Căpetenia scheună și sări cu greu de pe capotă. Era rănit.

   Inima Lanei tresăltă de bucurie. Îl nimerise. De data asta îl rănise grav.

   Dar geamul era tot la locul său. Trebuia să se spargă. Era singura ei cale de scăpare.

   „Puterea ta îmi va dărui libertatea.”

   - Am să-ți dăruiesc moartea! urlă Lana în culmea furiei.

   Lana luă pistolul și îl folosi ca pe un ciocan, lovind cu el în geam, spărgându-l, însă doar  câte puțin deodată. Izbi cu piciorul în sticlă, disperată. Geamul cedă până la urmă, dar prea încet.

   Coioții puteau s-o răpună dacă lansau un atac susținut.

   Dar se țineau la distanță. Erau zăpăciți și nu știau ce să facă acum că șeful lor era rănit.

   Lana mai lovi o dată cu piciorul în geam, în culmea disperării.

   „Vei muri.”

   - Numai dacă mori și tu cu mine! țipă Lana.

   O mare bucată de sticlă incasabilă se desprinse, căzând în afară ca o pătură rigidă și înghețată.

   Lana se strecură prin gaură. Întâi capul. Apoi umerii.

   Un coiot se repezi la ea.

   Îl împușcă.

   Reuși să iasă prin deschizătură, se zgârie, i s sfâșie pielea, dar nu-i păsa de durere. Rămase ghemuită pe capotă. Trebuia să caute sfoara. O apucă într-o mână, era unsuroasă. Cu pistolul în cealaltă, mirosind a cordită.

   Trase dezlănțuită. O dată, de două ori, de trei ori, gloanțele ciobind piatra. Coioții o luară la fugă.

   Puse pistolul pe capotă.

   Scotoci în buzunar după brichetă.

   „Nu.”

   Aprinse bricheta.

   Flacăra portocalie era micuță.

   „N-ai s-o faci.”

   Lana apropie flacăra de capătul frânghiei.

   „Oprește-te.”

   Lana ezită.

   „Nu ești în stare.”

   - Ba da, suspină Lana.

   „Ești a mea.”

    Flacăra îi arse degetul mare, dar arsura nu era nimic, nimic pe lângă brusca explozie de durere din capul ei.

   Lana țipă.

   Își acoperi urechile cu mâinile. Flacăra brichetei îi pârli părul.

   Scăpă sfoara din mână.

   Scăpă și bricheta.

   Lana nu-și închipuise niciodată că exista o asemenea durere. De parcă i-ar fi scos creierul și i-ar fi pus în loc tăciuni încinși.

   Lana țipă în chinuri și se rostogoli pe capotă.

   Țipă și țipă, știind că nu avea să se oprească niciodată.

DOUĂZECI ȘI NOUĂ

        16 ORE, 33 MINUTE

   - Putem să-l așteptăm, îi spuse Edilio lui Sam. Tu rămâi aici. Poate apuci să tragi un pui de somn.

   - Chiar așa rău arăt? întrebă Sam.

   Edilio nu-i răspunse.

   - Șefule, Edilio are dreptate, zise Dekka. Mai bine rămânem aici și așteptăm. Poate că Brianna...

   Nu mai termină propoziția și se întoarse repede cu spatele.

   Edilio îi luă de umeri pe Sam și îl trase de lângă Dekka. Fata plângea acum în hohote.

   Sam se uită la centrala atomică - un monstru uriaș din ciment și oțel. Aruncă o privire prin parcare, privind marea ce se întindea dincolo de mașinile parcate. Apa neagră mai sclipea din loc în loc oglindiri slabe ale stelelor, o reflexie în mișcare a cerului nocturn.

   - Edilio, când e ziua ta de naștere?

   - Mai scutește-mă, omule. Știi că nu plec, îi răspunse Edilio.

   - Nici măcar nu te gândești la asta?

   Tăcerea lui Edilio era grăitoare.

   - Când se va termina odată, Edilio? Sau oare nu se va sfârși niciodată? Câte lupte o să mai urmeze? Câte morminte o să mai apară în piață? Te-ai gândit vreodată la asta?

   - Sam, eu sap mormintele alea, spuse cu jumătate de glas Edilio.

   - Da, zise Sam. Iartă-mă.

   Oftă. 

   - Nu pare că vom câștiga. Știi asta, nu? Nu mă refer la lupta asta. Mă refer la lupta cea mare. La supraviețuire. Pe asta n-o s-o câștigăm. Murim de foame. Copiii-și mănâncă animalele de companie. Ne-am înpărțit în grupuri care se urăsc unele pe altele. Totul scapă de sub control.

   Edilio îi aruncă lui Howard o privire, aflat la o oarecare distanță de el, dar care trăgea cu urechea. Și 2 dintre oamenii lui Edilio auzeau tot ce vorbeau.

   - Sam, trebuie să încetezi, îi șopti Edilio pe un ton imperios. Frate, oamenii ăștia te admiră. Nu poți să le spui că suntem terminați.

   Sam nici nu îl auzi prea bine.

   - Trebuie să mă întorc în oraș.

   - Poftim? Tu-ți bați joc de mine? Nu crezi că avem treabă aici?

   - Dekka poate să stea cu ochii pe Caine. Dar dacă o șterge e de bine, nu?

    Sam dădea din cap de parcă se convinsese deja.

   - Trebuie să mă vd cu Astrid.

   - Să știi că nu-i o idee rea, spuse Edilio.

   Îl lăsă pe Sam și se duse la Dekka, o luă deoparte și îi vorbi pe un  ton imperios. Dekka se uită îngrijorată la Sam, cu ochii înecați în lacrimi.

   - Hai cu mine, mergem cu mașina înapoi în oraș, îi spuse Edilio.

   Sam îl urmă la Jeep.

   - Ce i-ai spus Dekkăi?

   - I-am spus că, fiind stinse luminile, trebuie să vezi ce se întâmplă în oraș.

   - Și te-a crezut? întrebă Sam.

   Edilio nu-i dădu un răspuns concret. Și nu se uită în ochii lui Sam.

   - E puternică. Dekka o să se descurce.

   Conduseră în tăcere până în Perdido Beach.

   În piață erau copii care se tot învârteau de colo-colo. Nu mai fuseseră atât de mulți copii în același loc de la masa de Ziua Recunoștinței.

   Sam le simțea privirile ațintite asupra lui în timp ce Edilio trăgea mașina pe dreapta.

   - Nu prea pare a fi o sărbătoare, spuse Edilio.

   Astrid se ivi din mulțime, alergă până la mașină și îl îmbrățișă pe Sam. Îl sărută pe obraji, apoi pe buze.

   El își îngropă fața în părul ei și îi șopti:

   - Ești în regulă?

   - Da, acum că știu că ești în viață, îi zise Astrid. Sam, aici sunt mulți copii înspăimântați, furioși.

   Ca și cum ar fi dat un semnal, mulțimea de copii veni grăbită spre ei și în înconjură.

   - S-au stins luminile!

   - Unde ați fost?

   - Nu mai avem mâncare!

   - Nu pot să deschid nici măcar televizorul!

   - Un criminal e încă-n libertate!

   - Nu mai curge apa!

   Cei care nu proferau acuzații puneau întrebări disperate.

   - Ce-o să ne facem?

   - De ce nu l-ați oprit pe Caine?

   - Unde e Tămăduitoarea?

   - O să murim cu toții?

   Sam o împinse ușor pe Astrid fără tragere de inimă, ținând singur piept mulțimii. Știa că trebuia să pună capăt acestor lucruri. Știa că trebuia să-i liniștească. Știa că, dacă nu le răspundea curând, copiilor avea să le fie și mai frică.

   Dar nu avea răspunsuri pentru ei.

   Furia și teama din glasurile lor era asurzitoare. Îl înconjura un zid. Se simțea paralizat. Știa ce trebuie să facă, dar nu putea. Fusese convins că vor înțelege. Că nu-l vor agasa. Că-i vor lăsa un răgaz.

   Dar erau îngoziți. Mai aveau un pic și intrau în panică.

   Astrid era cu fața spre mulțime, sprijinită de capotă și împinsă din toate părțile. Țipa la ei să facă liniște, dar nu o băga nimeni în seamă.

   Edilio întinse mâna până la bancheta din spate a Jeepului ca să-și pună pistolul în poală. De parcă ar trebui să-l folosească pentru a-i salva pe Sam, sau pe Astrid, sau pe amândoi.

   Zil își făcu apariția din mulțime, iar 5 copii îi împingeau pe oameni în lături ca niște bodyguarzi. Era aclamat de unii, huiduit de alții. Dar, când își ridică mâna, mulțimea tăcu măcar puțină vreme și se aplecă în față, așteptând.

   Zil își puse o mână în șold și arătă spre Sam cu cealaltă.

   - Parcă tu ești șeful cel mare.

    Sam nu scoase o vorbă. Mulțimea tăcu de-a binelea, pregătită să asiste la această confruntare 1 la 1.

   - Tu ești șeful cel mare al ciudaților, strigă Zil. Dar nu ești în stare de nimic. Poți să emiți raze laser din mâini, dar nu poți face rost de suficientă mâncare, nu poți să ne dai curent tot timpul și nu vrei să faci nimic în legătură cu Hunter, criminalul ăla care mi-a omorât cel mai bun prieten.

   Se opri ca să-și umple plămânii cu aer pentru un ultim strigăt furios.

   - Nu ar trebui să fii la conducere!

   Deodată se lăsă tăcerea. Zil lansase provocarea.

   Sam încuviință din cap. De parcă ar fi fost de acord. Însă pe urmă, mișcându-se ncetișor ca un bătrân, se așeză pe scaunul din dreapta al Jeepului, unde putea să-l vadă toată lumea.

   Sam simțea cum crește mânia în el. Ranchiuna. Furia.

   Nu ar fi trebuit să-i dea frâu liber. O știa. Își păstră vocea calmă și nu i se putea citi nimic pe față. Acum îl domina pe Zil.

   - Vrei să fii tu la conducere, Zil? Noaptea trecută ai încercat să formezi o bandă ca să-l linșezi pe Hunter. Și să nu ne ascundem după deget: tu ești în spatele graffiti-urilor pe care le-am văzut acum când intram cu mașina în oraș.

   - Așa, și? îl întrebă Zil. Am spus ceea ce gândesc toți care nu sunt ciudați.

   Scuipă cuvântul „ciudat” ca pe o insultă, ca pe o acuzație.

   - Crezi că e necesar să facem diferențe între ciudați și normali? îl întrebă Sam. Crezi că așa se va porni curentul? Asta va pune mâncarea pe mesele oamenilor?

   - Dar Hunter? făcu Zil. Hunter l-a ucis pe Harry cu puterile sale de mutant ciudat și tu stai cu mâinile în sân.

   - Am avut o noapte încărcată, îi spuse Sam în a cărui voce mustea sarcasmul.

   - Așa că lasă-mă pe mine și pe băieții mei să mergem să-l căutăm, spuse Zil. Tu ești prea ocupat nefăcând rost de mâncare, neoprindu-l pe Caine și pierzând curentul, așa că eu și cu echipa mea o să punem mâna pe Hunter.

   - Și ce-o să faceți cu el?

   Vorbise Astrid. Mulțimea se dăduse suficient de mult în spate ca să-i lase loc să respire.

   - Care e marele tău plan, Zil?

   Zil își ridică mâinile în semn că era nevinovat.

   - Măi, vrem doar să punem mâna pe el înainte să rănească pe altcineva. Vreți să-l judecați sau ceva de genul ăsta? Foarte bine? Dar lasă-ne să ne ducem după el.

   - Nimeni nu vă oprește să-l căutați, spuse Sam. Poți să te plimbi prin oraș după bunul plac. Poți să-ți admiri graffiti-urile și să numeri ferestrele pe care le-ai spart.

   - Avem nevoie de arme, spuse Zil. Nu mă pot lupta fără arme cu un ucigaș smintit. Iar prietenul ăla al tău țigănaș spune că noi, cei normali, n-avem dreptul la arme.

   Sam se uită la Edilio ca să vadă ce reacție avusese la insultă. Edilio părea supărat, dar calm. Mai calm decât se simțea Sam.

   - Hunter reprezintă o problemă, recunoscu Sam. Avem o listă lungă de probleme. Dar nu rezolvi nimic dacă încerci să-i stârnești pe cei fără puteri împotriva celor cu puteri. Și nici dacă jignești pe oameni. Trebuie să fim uniți.

   Când Zil nu-i răspunse, Sam continuă, uitându-se peste Zil ca să capteze atenția întregii mulțimi.

   - Oameni buni, situația stă în felul următor: avem probleme grave. Nu avem curent. Și se pare că asta afectează nivelul apei în anumite părți ale orașului. Așa că vă rog să nu faceți baie sau duș, s-a înțeles? Dar Caine se pare că nu mai are mâncare, așa că nu credem că va mai rezista mult la centrala atomică.

   - Cât vreme? întrebă cineva.

   Sam scutură din cap.

   - Nu știu.

   - De ce nu-l faci să plece odată?

   - Pentru că nu pot, de-aia, izbucni Sam arătându-le cât de furios era. Pentru că nu sunt Superman! Uite care-i treaba: Caine e în centrală. Pereții sunt groși. Are arme, îi are pe Jack și pe Drake și dispune de propriile puteri. Nu pot să-l scot de-acolo decât dacă omor dintre ai noștri. Se oferă cineva?

   Tăcere deplină.

   - Mda, așa mă gândeam și eu. Nu pot să vă strâng să culegem pepeni, darămie să vă luptați cu Drake.

   - Asta-i treaba ta, spuse Zil.

   - Aha, înțeleg, zise Sam.

   Resentimentele pe care și le ascunsese până acum țâșniră brusc la suprafață.

   - Eu trebuie să culeg fructele, gunoiul, să raționalizez mâncarea, să-l prind pe Hunter, să-l opresc pe Caine, să aplanez orice conflic stupid și să mă asigur că Zâna Măseluță trece pe la copii. Dar tu ce treabă ai, Zil? A da, știu: tu faci graffiti-uri pline de ură. Mersi că te-ai ocupat de asta, nu știu cum ne-am descurca fără tine.

   - Sam... spuse Astrid cu o voce destul de joasă în așa fel încât s-o audă doar el.

   Era un avertisment.

   Prea târziu. Avea de gând să le spună totul.

   - Și voi toți. Câți dintre voi ați făcu ceva oricât de neînsemnat în ultimele săptămâni în afară de a vă juca pe Xbox și de a vă uita la filme? Să vă explic ceva, oameni buni. Nu țin locul părinților voștri. Sunt un puști de 15 ani. Un puști ca voi toți. Nu am o putere deosebită prin care să apară deodată mâncare. Nu pot pocni din degete și să vă dispară toate problemele. Sunt doar un puști.

   De îndată ce spusese toate aceste lucruri, Sam știa că întrecuse măsura. Rostise cuvintele fatidice pe care mulți le folosiseră ca scuză. Oare de câte sute de ori auzise „Sunt doar un puști”. Dar acum nu se mai putea opri din vorbit:

   - Uite ce e, am 8 clase. Doar pentru că am puteri nu înseamnă că sunt Dumbledore, George Washington sau Martin Luther King. Până să se întâmple toate astea, eram un elev mediocru. Voiam doar să fac surfing. Voiam să ajung ca Dru Adler sau Kelly Slater - doar un surfer al naibii de bun.

   Acum se așternuse tăcerea peste mulțime. Bineînțeles că da, se gândi el cu amărăciune, e interesant să urmărești o cădere nervoasă în public.

   - Fac tot ce pot, spuse Sam. Mi-au murit oameni azi... Am... făcut-o de oaie. Trebuia să-mi fi dat seama de planul lui Caine de a ataca centrala.

   Tăcere.

   - Fac tot ce pot.

   Nimeni nu scotea o vorbă. Sam nu voia să-i întâlnească privirea lui Astrid. Dacă vedea milă în ochii ei, urma să o ia razna cu totul.

   - Îmi pare rău, spuse el. Îmi pare rău.

   Sări din mașină. Mulțimea se dădu de-o parte. Plecă de-acolo în timp ce toți se uitau mirați la el.

      Nu mulți copii au dat năvală să-l felicite pe Zil pentru faptul că scosese la iveală neputința și impostura lui Sam. Nu erau atât de mulți pe cât se așteptase.

   Dar Antoine, Lance, Hank și Turk erau de partea lui. Cei 4 erau echipa lui. Băieții lui. Cei 4 îi fuseseră alătri noaptea trecută când a trezit orașul Perdido Beach.

   Fusese o noapte nebunească și sălbatică. Zil nu mai era doar un neica nimeni, ci un lider. Ceilalți se uitau altfel la el acum. Totul se schimbase într-o fracțiune de secundă. Cu o clipă în urmă fuseseră egalii lui, acum se vedea că era conducătorul lor.

   Asta era bine. Foarte bine. Zil era acum „Sam” al normalilor, care încă mai reprezentau majoritatea.

   Așadar de ce nu veniseră mai mulți copiii la el? Câțiva dăduseră din cap, alții îl bătuseră pe umăr, dar unii îl priviseră neîncrezător. Și nu era drept. Nu când el, Zil Sperry, îi ținuse pipet lui Sam Temple.

   De parcă i-ar fi citit gândurile, Lance spuse:

   - Nu-ți face griji, o să se dea ei pe brazdă. Momentan sunt doar confuzi.

   - Încă le mai e frică de Sam, spuse Hank. Ar trebui să le fie teamă de noi.

   Han era un puști scund, slăbănog și furios cu o față ca de șobolan. Hank vorbea mereu de bătăi, iar Zil de-abia se putea abține să nu-i spună că era de fapt o piticanie și n-avea să bată pe nimeni.

   Lance era cu totul altfel. Era înalt, atletic, arătos și inteligent. Lui Zil nu-i venea să creadă că Lance era așa de respectuos cu el, lăsându-l să preia conducerea și să ia deciziile. În trecut Lance fusese unul dintre cei mai populari copii din școală - opusul lui Hank, care era disprețuit de mai toți.

   - Bună!

   Zil se uită în jur și se trezi față în față cu o fată pe care o știa vag. Lisa. Așa o chema. Lisa nu-știu-cum.

   - Voiam să-ți spun că sunt de acord cu tine, izbucni Lisa nu-știu-cum.

   - Serios?

   Zil nu prea știa cum să discute cu fetele. Spera să nu roșească. Nu că Lisa ar fi fost frumoasă sau ceva, dar era drăguță. Purta o fustă scurtă și era machiată; aproape nicio fată din FAYZ nu mai făcea eforturi să arate feminină și drăguță.

   - Ciudații au scăpat de tot de sub control, spuse Lisa dând din cap mecanic, ca o păpușă.

   - Da, ala e, încuviință Zil, neștiind prea bine de ce vorbea fata cu el.

   - Ce mă bucur că îi înfrunți. Ești supercurajos.

   - Mersi.

   Zil se treci că dădea și el din cap în chip de răspuns neștiind ce să zică.

   - Pot să... începu Lisa.

   - Ce anume?

   - Adică o să faceți ceva? Poate vă pot ajuta, spuse Lisa.

   Zil se simți cuprins de panică pentru câteva clipe. Să ne ajute? La ce? Încercuiseră deja primăria și spărseseră câteva ferestre. Dacă nu apăra Hunter, ce era de făcut?

   Apoi lui Zil îi pică fisa. Dacă nu făcea nimic acum, avea să piardă totul. Lance, Hank, Turk și chiar și Antoine aveau să-l părăsească sau să devină doar o altă gașcă de băieți care nu făceau nimic și care avea să moară încet-încet de foame.

   Nu se termina. Era imposibil.

   - De fapt, aș avea nevoie de ajutorul tău, îi spuse Zil Lisei. Am niște planuri.

   - Ce-o să faci? îl întrebă neăbdătoare Lisa.

   - O să pun din nou oameni la conducere. O să scăpăm orașul de ciuzi. O să mă ocup de ai noștri, nu de ei.

   - Da! exclamă Turk.

   - Noi 6 suntem doar începutul! spuse Zil.

   - Absolut, încuviință Hank.

   - Zil e șefu`, spuse Turk.

   Zil răspunse cu modestie:

   - Cred că ar trebui să ne spunem Human Crew.

TREIZECI

        13 ORE, 38 MINUTE

   Caine adormise frânt de oboseală pe canapeaua din diroul directorului centralei.

   Se trezi încetișor. Era dezorientat. Nu știa exact unde e. Deschise ochi și totul în jurul lui, inclusiv mobila plină de praf din birou părea să vibreze.

   Se frecă la ochi și se ridică în capul oaselor.

   Cineva stătea în scaunului directorului. Un bărbat verde. Radiind în nuanțe de verde, de parcă ar fi ars niște chimicale în el, dându-i o înfățișare de om bolnav.

   Bărbatul nu avea față. Avea o formă brută, ca un mulaj din lut pe jumătate terminat. Când Caine se uită mai îndeaproape, văzu milioane de cristale minuscule, unele nu mai mari decât un punct, altele aproape cât un cub de zahăr. Masa de cristale era mereu în mișcare, ca un furnicar.

   Caine închise ochii. Când îi deschise din nou, vedenia dispăruse.

   Avusese o halucinație. Caine se obișnuise cu ele.

   Se ridică în picioare, dar tremura. Nu se simțea bine, de parcă ar fi avut gripă. Pe față îi curgeau broboane de sudoare. Cămașa i se lipise de corp.

   Simțea nevoia să vomite, dar nu avea nimic în stomac.

   Prin geam vedea sala de comandă. Diana dormea sau moțăia în scaunul ei, cu picioarele pe masă. Arăta ciudat fără păr. Lui Caine îi plăcea la nebunie părul Dianei.

   Jack sforăia cu capul pe aceeași masă, cu fața lui durdulie și cu buzele lui ca de bebeluș. 

   Cei 2 ostatici dormeau îngrămădiți unul lângă altul.

   Brittney, fata moartă, zăcea pe podea. Cineva o mutase. Cineva se părea că o împinsese sub consolă, pentru a nu se împiedica de ea. Balta de sânge era acum o dâră.

   Singurul treaz era Drake.Se sprijinea de un perete, nu clipea, cu mâna lui ca un bici încolăcită în jurul taliei și cu o mitralieră în cealaltă.

   Caine se ridică poticnindu-se. Se îndreptă de spate, își scoase pieptul înainte și își șterse saliva de la gură. Trebuia să pară puternic. Drake părea puternic, de parcă el era cel care ținea frâiele în mână.

   Caine se întreba cât timp îi va lui Drake până să se hotărască să vină după el. Nu o făcuse în lunile cât Caine zăcuse la pat. Dar acum, când Caine dădea ordinele din nou, știa că Drake clocotea pe dinăuntru.

   Caine încercă să stea drept și porni spre sala de comandă. Ajunse până la ușa biroului când furtuna de amintiri îl copleși, aproape doborându-l. Strânse clanța ușii cu toată puterea, tremurând din toate încheieturile.

   Îl năpădeau la fel ca foamea. O foame mai puternică decât orice simțise până atunci. De parcă ar fi avut sub piele un tigru hămesit care răgea.

   „Flămând în întuneric.”

   Caine scânci. Încercă să se abțină înainte să o facă din nou, dar acel sunet disperat îi ieși din gură. Oare îl auzise Drake?

   „Lasă-mă în pace, implora Caine în tăcere vocea din capul său. Fac tot ce vrei, dar lasă-mă în pace.”

   Caine, privind în jos la podea, văzu picioarele lui Drake. Drake venise fără să facă nici cel mai mic zgomot. Sau poate Caine fusese surd pentru câteva clipe.

   - Ești bine? îl întrebă Drake.

   - Sunt bine, răbufni Caine.

   - Mă bucur să aud asta, spuse Drake.

   Caine trecu pe lângă el, înfingându-și cu putere umărul în Drake.

   - De ce dormiți cu toții? întrebă Caine pe un ton ridicat. Sar ar putea fi afară acum, așteptând un prilej ca să vină după noi.

   - În curând n-o să ne mai facem griji în privința lui Sam, spuse Drake. Nu odată ce va fi hrănit.

   Caine lovi scaunul lui Jack. Îl lovi pe ostaticul aflat cel mai aproape de el.

   - Treziți-vă cu toții. Aproape a răsărit soarele. Sam s-ar putea să pună ceva la cale.

   - Care-i problema ta? îl întrebă Diana. Te-a trezit stăpânul-monstru? A pocnit din biciul lui mental și te-a făcut să sari în sus de spaimă?

   - Taci din gură! îi spuse Caine pe un ton agresiv. N-am nevoie de miștocăreală. A mai căutat cineva de mâncare?

   - Tu crezi că oamenii lui Sam nu au căutat aici de mâncare în ultimele 3 luni? îl întrebă Diana, dar cu mai puțină ostilitate decât de obicei.

   - Nu asta te-am întrebat, zbieră Caine. Am întrebat doar dacă vreun idiot puturos dintre voi a căutat ceva de mâncare. Răspundeți cu da sau nu.

   - Nu, răspunse Diana pentru toți.

   - Atunci mișcați-vă fundurile și căutați, le spuse Caine.

   Diana oftă și se ridică.

   - Nu m-ar deranja să fac o scurtă plimbare.

  Se ridică și Jack. Și cei 2 soldați ai lui Drake. Cu toții se făcură nevăzuți în direcții diferite.

   - Numai să nu ieșiți din clădire, zbieră Caine după ei.

   Caine îl luă deoparte pe Drake.

   - A reușit Jacksă rezolve problema?

   - Cred că da. Părea plin de el înainte să adoarmă.

   Caine încuviință din cap.

   - Trebuie să plecăm de-aici cât mai repede posibil.

   - N-ar trebui să-l învingem pe Sam mai întâi? întrebă Drake.

   Caine pufni în râs.

   - Spui asta de parcă e ușor. Dacă l-am învinge pe Sam, ar fi bine. 

   Scutură din cap.

   - Nu, nu așa o să procedăm. Dacă ne prind, o să folosim uraniul ca să-i facem să dea înapoi.

   Deși nu voia, Drake zâmbi larg.

   - Îi amenințăm că-l aruncăm pe ei?

   - Îi amenințăm că-l lansăm în aer, spuse el.

   - Și toată lumea o să radieze, spuse Drake de parcă era ceva de bun-augur.

   - O să am doar o mână liberă, spuse Caine. Așa că s-ar putea să ai în cele din urmă posibilitatea de a folosi pistolul la care ții atât de mult.

   - Să-l trimitem pe Gândac la Coates? întrebă Drake. Să aducă mai mulți oameni?

   - N-ar veni, spuse Caine pe un ton categoric.

   Deodată se făcu zarvă, Caine se uită într-o parte și-l văzu pe Computer Jack venind ca o furtună pe hol, urmat de Diana care încerca fără succes să-l oprească.

   - Tu! strigă Jack.

   Își flutură pumnul în aer și caine văzu niște fire de sârmă subțiri în degetele lui.

   - Ai zis că le-ai scos! zbieră Jack pe un ton acuzator.

   - Vai, cred că mi-au scăpat câteva, spuse Drake.Hei, ți-ai găsit prietena cât te uitai pe-acolo?

   Jack îngheță.

   - Poftim?

   Drake își descolăcise brațul, gata să atace.

   - Cred că avea ceva viteză când s-a lovit de sârmă. A trecut prin ea ca prin brânză.

   - Ea.. ce... icni Jack.

   - A tăiat-o în două, spuse Drake râzând încântat. Chiar a fost mișto să văd așa ceva. Ți s-ar fi părut interesant să-i vezi mațele tăiate în două. Parcă trecuse un satâr prin ea.

   - Te omor, îi șopti Jack.

   - Nu ai....

   Dar Jack o împinse pe Diana deoparte și se repezea deja la Drake.

   Drake reuși să pocnească din mâna sa ca un bici, dar doar o dată. Jack îl izbise ca un jucător de rugbi. Drake zbură prin cameră de parcă ar fi fost lovit de un autobuz.

   Drake ateriză cu toată greutatea, dar se ridică în picioare. Lovi din jou Se auzi un pocnet puternic, iar cămașa lui Jack se rupse.

   Jack nu se lăsă și se năpusti direct spre Drake. Dar deodată nu mai putea să facă nicio mișcare. Încercă să-și miște picioarele, dar nu înaintau.

   Cu o mână ridicată, Caine îl ținea cu o forță căreia nu îi putea rezista.

   - Dă-mi drumul, Caine! țipă Jack.

   - Te întărâtă, idiotule! zbieră Caine.

   Se simțea foarte tentat să-l  lase pe Jack să-l ucidă pe Drake. Ar fi rezolvat o problemă majoră - mai devreme sau mai târziu Drake avea să-l provoace pe Caine. Dar momentan avea nevoie de Drake în luptă.

   Drake îl plesni pe Jack cu biciul, dar biciul se opri în aer, izbindu-se de un obstacol invizibil.

   - Încetați amândoi, strigă Caine.

   - Dacă mai pui mâna pe mine, te omor! îi zbieră Drake lui Jack.

   - Am zis să tăceți amândoi din gură! urlă Caine. 

   Îndreptă o palmă spre Jack și pe cealaltă spre Drake. Ambii băieți zburară înapoi. Jack ateriză cu toată greutatea pe spate. Drake, care era mai ușor, se lovi de perete și căzu la baza lui.

   Caine îi surprinse cu coada ochiului pe cei 2 ostatici zbughind-o din încăpere. Vru să țintească spre ei, dar nu erau în raza sa vizuală. Auzi pași care se îndepărtau.

   - Prindeți-i! zbieră el.

   Dar Drake se ridica încet, iar Jack nu era de niciun ajutor. Cei 2 bătăuși ai lui Drake nu se mișcau din loc, părând paralizați. Caine își dădu seama că îi erau loiali lui Drake, așteptând ordinele lui și apoi pe ale lui Caine.

   Se întoarse, își ridică mâinile, îi luă pe cei 2 golani de jos și îi aruncă pe hol după ostatici.

   - Aduceți-i înapoi! strigă Caine.

   - Ai grijă! făcu Diana.

   De undeva se straseră focuri de armă. Asurzitoare. Caine auzi gloanțele vâjâindu-i pe la ureche ca bâzâitul unor libelule.

   Brittney!

   Nu murise. Se prefăcuse doar că e moartă. Se târâse încet-încet spre un pistol despre care știe cu siguranță cu siguranță că era ascuns sub consolă.

   Era tot pe jos, neputând să se ridice, nici măcar să stea în capul oaselor; era întinsă pe-o parte și trăgea.

   Caine sări într-o parte când gloanțele începură să zboare peste tot.

   Se lovi cu putere de masă, făcu un salt înapoi și căzu în genunchi. Își ridică mâinile cu palmele în sus, dar butoiașul armei fu mai rapid.

   Însă nu mai rapid decât mâna-bici a lui Drake. Se repezi și se încolăci în jurul încheieturii lui Brittney. Arma se descărcă, dar gloanțele ajunseră în perete și tavan. 

    În culmea mâniei, Caine își concentră toată puterea asupra fetei. Brittney alunecă pe podea și se lovi de perete atât de brusc, încât Drake rămas legat de ea, fu târât și el.

   Caine sări în picioare, concentrându-se asupra lui Brittney, o ridică de jos și o suspendă în aer.

   - Ce neno... spuse Brittney, apoi deveni și ea un glonț ricoșând prin aer.

   Zbură prin gaura pe care o făcuse Sam mai înainte.

   Nu asta fusese intenția lui Caine. Fata avea noroc.

   Sau cineva avea grijă de ea.

         Dekka, stând de pază afară, auzi rafalele din sala de comandă.

   Sări înspre perete exact atunci când ceva ieși cu mare viteză din gaură. Se prăbuși cu sunetul inconfundabil al unui trup omenesc care cade la pământ.

   Dekka se uita fix, prea șocată ca să reacționeze.

   Apoi, în dreapta ei, se auziră împușcături din interiorul sălii turbinelor. În cadrul ușii se zărea o lumină galbenă.

   Ieși din transă și alergă spre ușă. Soldații lui Edilio săriră de la pământ și porniră după ea.

   - Orc! Orc! strigă Dekka.

   Auzi, dar nu văzu monstrul trezindu-se. Adormise în remorca SUV-ului. Suspensiile scârțâiră când păși afară.

   Doi dintre soldații lui Caine apărură ca niște umbre în prag. Aveau armele îndreptate spre siluetele care se îndepărtau.

    Se auziră focuri de armă și una din umbre se prăbuși fără să scoată un țipăt. Căzu în față și nu se mai mișcă. Cealaltă fugea, fugea, fugea.

   - L-am prins, l-am prins! striga cineva, vocea răsunând mai mult a groază decât a mândrie.

   - Taylor! strigă Dekka. Distrage-le atenția!

   - Imediat! țipă Taylor și se făcu nevăzută.

   - O, Doamne, cred că l-am ucis, se auzi vocea tânguindu-se.

   Dekka își ridică mâinile, iar ambii soldați rămaseră suspendați în aer. Unul din ei lovi pragul de sus al ușii. Celălalt se strecură înăuntru ca să nu mai poată ajunge Dekka la el. Împușcăturile se opriră. Ostaticul care încă alerga se năpusti cu respirația întretăiată în spatele unei mașini.

        Taylor alerga lângă Dekka.

   O fracțiune de secundă mai târziu, se clătina pe picioare, încă alergând, dar nu prea tare, prin sala de comandă a centralei atomice.

   - Psihopat idiot! țipă Caine la Drake.

    Drake se făcuse alb ca varul, dar ochii lui cenușii și reci erau neschimbați.

   - Tocmai ți-am salvat viața!

   - Ai fost un idiot! L-ai enervat pe Jack ca să-l vezi cum reacționează, țipă Caine la el. Și uite ce s-a întâmplat. Eu mă chinui să vă despart și uite ce s-a întâmplat, cretin nemernic!

   - Hei! strigă Diana.

   Lui Taylor îi luă o clipă să-și dea seama cine e. Avea capul aproape complet ras.

   - Hei! strigă din nou Diana arătând spre Taylor. Lume nouă!

   Caine se întoarse și își ridică în sus mâinile aducătoare de moarte, dar Taylor sări prin cameră ca să apară apoi într-un colț îndepărtat al încăperii, în spatele lui.

   - Jack, trădătorule! strigă Taylor și dispăru din cameră.

        Taylor reapăru, față în față cu Dekka.

   - Au luat-o razna aici. Ar trebui să-i atacăm acum!

  Dekka se opri. Încercă să facă un calcul în minte. Erau Orc, Taylor și ea. Mai erau 3 oameni de-ai lui Edilio. Ostaticii nu mai reprezentau o problemă.

   Dar Caine și Drake mai erau încă în viață. Și foarte, foarte periculoși. Plus cei 2 tipi înarmați sau poate chiar mai mulți.

   - Nu, spuse ea simțindu-se dezamăgită. Nu fără Sam.

   - Ar trebui să atacăm acum, chiar acum! țipă Taylor.

   Ea arătă înspre trupul distrus de pe jos.

   - Uite ce-au făcut! Uite ce-au făcut bestiile astea!

   Dekka își puse o mână pe umărul fetei ca să o consoleze.

   - Dacă intrăm acum peste ei, o să pierdem, spuse ea. Și chiar dacă ar fi Sam aici....

   Nu-l mai văzuse pe Sam comportându-se vreodată așa cum o făcuse mai devreme. De parcă se stinsese lumina în sufletul lui.

   - Ești doar speriată, spuse Taylor.

   - Te rog să nu mă judeci, Taylor, o avertiză Dekka. Nu avem forța necesară. Pur și simplu. Dacă pornim atacul, o să pierdem. Sam o să aibă mai multe cadavre pe care să le îngroape Edilio. Nu știu dacă Sam poate...

   Se opri. Însă prea târziu.

   - Ce-i cu Sam? întrebă Taylor.

   Dekka ridică din umeri.

   - Nimic. Băiatul e obosit, atâta tot. Nu cred că trebuie să mai lupte în seara asta.

   Taylor părea că mai vrea să se certe un pic. Apoi își relaxă umerii.

   - Mda, fie ce-o fi.

   - Du-te în oraș. Spune-i lui Sam ce s-a întâmplat. Spune-i ce-ai văzut înăuntru.

   - O să-mi ia câteva minute. Nu pot să fac totul dintr-o singură săritură, spuse Taylor.

   - Atunci mișcă-te mai repede.

   Taylor se făcu nevăzută, iar Dekka lovi furioasă cu piciorul în praful de pe jos. Totul se întâmplase mult prea repede și nu putuse decât să privească.

   Mike Farmer stătea la pândă în spatele camionului unde se ascunsese. Mickey era întins cu fața în jos și nu se mișca deloc. I se făcea rău când se uita la rămășițele lui Brittney.

   Dekka simți cum o apucă furia gândindu-se la Sam. Plecase și o lăsase pe ea la conducere. Ei bine, nu voia. Sam nu era singurul într-o situație disperată.

   Brianna... Gândul la ea era ca un cuțit care i se răsucea tot timpul în burtă.

   Nici nu-i spusese Briannei ce simțea pentru ea. Iar acum era prea târziu.

   Ceva aterizase pe jos, lângă Dekka. Văzu ceva ce arăta ca o mână de oase de pui. Oase de friptură de pui.

   Dekka își ridică privirea. Se dădu înapoi ca să vadă mai bine.

   Zece etaje mai sus, cineva stătea deasupra sălii turbinelor și își flutura brațele, arătând ciudat în lumina orbitoare. Dădea din brațe foarte repede.

   Timpul părea să stea în loc. Dekka nu putea să respire. Se uita cu luare-aminte, nedorind să se înșele, nedorind să creadă acel lucru până nu era absolut convinsă.

   - Briza? șopti Dekka uimită.

   Își coborî privirea o secundă și îi mulțumi lui Dumnezeu. Brianna. Era în viață.

   În viață și la fel de nerăbdătoare ca întotdeauna, după cum se părea.

   Brianna nu avea cum s-o audă din cauza zgomotului emis de centrală. Era un mister cum de ajunsese Brianna acolo, dar, judecând după cum își flutura brațele, voia să coboare.

   Dekka îi făcu și ea cu mâna. Îi și zâmbi, un lucru rar. Brianna era în viață.

   Brianna își puse mâinile în șolduri de parcă ar fi vrut să spună:

   - Ce aștepți?

  Dekka rămase pe gânduri câteva secunde, apoi arătă înspre un loc de la baza peretelui, departe de ușa unde oamenii lui Caine stăteau ghemuiți cu armele în mână.

   Brianna încuviință din cap.

   Dekka își ridică mâinile.

   Brianna sări. Și rămase nemișcată în aer. Gravitația nu o trăgea în jos.

   Dekka trase aer adânc în piept. Își opri câteva secunde puterile și Brianna căzu. Își reactivă puterile și Brianna nu mai cădea. Continuă așa până când Brianna plutea doar la câțiva centimetri deasupra pământului.

   Dekka îi dădu drumul și Brianna ateriză ușor, resimțind șocul în genunchi. Dekka o sprijini.

   - Ce se întâmplă aici jos? o întrebă Brianna. Am auzit focuri de armă. M-au trezit.

   - Și eu mă bucur să te văd, Brianna, spuse Dekka cu răceală. Toată lumea credea c-ai murit.

   - Păi uite că nu. Logic!

   Dekka dădu din cap uimită.

   Se duseră la Mike în spatele camionului, lăsându-i pe soldații lui Edilio la locurile lor să păzească ușa cu armele în poziție de tragere.

   Mike era surprins.

   - Hei, Drake i-a spus lui Jack că ai murit. Jack l-a crezut și a luat-o complet razna.

   Brianna zâmbi cu gura până la urechi.

   - Deci așa i-a zis.

   - Da. Parcă ar fi fost Aragorn. A încercat să-l omoare. Așa am scăpat noi... adică eu.

   Atunci izbucni în lacrimi, plângând cu sughițuri și acoperindu-și fața cu mâinile.

   - Îți place Computer Jack? o întrebă Dekka.

   Își modulă cu atenție vocea, nelăsând să se ghicească nimic din zbuciumul ei interior. Nu avea rost să o împovăreze pe Brianna cu sentimentele care puteau să nu fie reciproce pentru ea. Sentimente care ar fi putut să o înfurie pe Brianna. Dekka nici nu știa dacă Brianna avea idee că Dekka e lesbiană.

   - Nu credeam că simt ceva pentru el, părând mulțumită de sine însăși. Bănuiesc că da.

   - În regulă, spuse Dekka înghițind în sec.

   Faptul că Brianna era în viață era cel mai important lucru. Dar Mickey și Brittney muriseră. Dekka era la conducere și trebuia să ia niște decizii.

   - Îmi spui și mie cum ai ajuns pe acoperiș?

   - Păi... nu. Dar uite care-i treaba: acolo sus e o ușă care duce jos. Dacă aș avea o rangă sau ceva de genul ăsta, aș putea s-o deschid, să intru și să ies de acolo înainte să-și dea ei seama. Și să le ard...

   - Nu, nu, spuse Mike printre suspine. Mai e sârmă sus.

   - Ce sârmă? întrebă Brianna.

   - Drake a pus sârmă peste tot ca să te tai în caz că intri.

   Dekka văzu cât de șocată era Brianna, care de obicei părea foarte înfumurată.

   - De asta încerca Jack să-l omoare pe Drake, spuse Mike. Jack i-a spus să scoată toată sârma, iar Drake s-a prefăcut că o face, dar de fapt nu a făcut-o.

   - E bine că lui Jack îi place de tine, Briza, spuse Dekka. Mike a reușit să scape.

   Brianna nu știa ce să zică.

   - Nu te lăsa copleșită, fată, îi spuse Dekka. Ai avut o zi proastă. Cu toții am avut o zi foarte proastă. 

   Se așeză lângă Mike și îl îmbrățișă.

   - Îmi pare rău de Mickey. Știu că erați prieteni.

   Mike se trase din îmbățișarea ei.

  - Nu-ți pasă de Mickey. Îți pasă de ea pentru că-i o ciudată ca tine.

   Dekka se hotărî să nu pună vorbele la inimă. Nu putea să-l învinovățească pe Mike pentru că era puțin paranoic. Nu i-ar fi găsit vreo vină dac ceda complet.

   - A fost cât pe ce să mori, îi spuse Dekka Briannei. Dar cel mai important e să asculți de oameni și să nu faci lucruri nebunești ca apoi să rămâi blocată pe un acoperiș când noi avem nevoie de tine. Sau, mai rău, să ajungi făcută bucăți.

   - Da, făcu Brianna rușinată.

   Apoi adăugă cu impertinența ei specifică:

   - Da, mama.

   Lui Dekka îi plăcea la nebunie lipsa de chibzuință a Briannei. Iubea nespus acest lucru. Era complet osupul ei. Nu-i spuse Briannei asta pentru că Dekka era acum la conducere, cea responsabilă. Dar Brianna nu ar fi ea însăși fără un dram de nebunie.

   În viață. Era în viață.

   Și ținea la Jack.

   Dar era în viață.

TREIZECI ȘI UNU

          13 ORE, 35 MINUTE

   „Vino la mine. Am nevoie de tine.”

   - Nu pot să respir, spuse Lana, deși, dacă vorbise într-adevăr, nu a auzit nimic și nu și-a simțit limba sau buzele mișcându-se.

   Gazul. O scânteie și... avea o brichetă pe undeva. O scânteie și avea să fie liberă. Moartă. Liberă și moartă.

   Râse, iar acel râs se transformă în pumnale care-i intrau în creier. Își luă capul în mâini și urlă de durere. Nu auzi niciun sunet.

   „Târăște-te spre mine.”

   Trupul nu răspundea la comenzi. Sau poate că da? Era în genunchi? Mai avea trup?

   Era oare oarbă sau era prea întuneric ca să vadă?

   Fusese inconștientă?? Pentru cât timp?

   Se mișca, da, era sigură de asta. Parcă simțea chiar o adiere de vânt.

   - Elimin compusul de carbon și hidrogen.

   Ce... anume? Carbon... ce? Totul se învârtea cu ea mai mult sau mai puțin până când durerea o săgetă din nou, torturând-o. Simțea că-i explodează capul. 

   Nu, totul era halucinație. Nebunie și minciuni.

   Dar durerea era adevărată. O simțea cu toată ființa ei. Și frica.

   Aerul. Înlocuia gazul. Însă capul o durea la fel de tare. 

  Vedea din nou, doar puțin, farurile camionetei care răspândeau o strălucire slabă în puțul minei unde zăcea cu fața în jos. Lana își duse mâna în fața ochilor. Degete. Nu putea să le distingă prea bine, dar știa că le avea.

   Își atinse fața. Își simțea mâna. Își simțea obrajii. Uzi de lacrimi.

   „Vino la mine.”

   - Nu.

   Dar era în 4 labe acum, mișcându-se. Pietrișul îi sfâșia carnea din palme și de pe genunchi.

   - Nu, n-o să vin la tine.

   Dar venea. Se mișca. În genunchi. Se târa.

   Oare fusese vreodată în stare să-i reziste?

   „Nu.

   Eu sunt gaiafagul.

   Ești a mea.”

   - Sunt Lana Arwen Lazar. Mama mi-a dat numele... cu un scop. Cineva...

   „Mi-e foame.

   Mă ve ajuta să mă hrănesc.”

   - Lasă-mă în pace, protestă Lana fără prea multă putere în timp ce i se mișcau brațele și picioarele; avea capul plecat ca un câine.

   Ca... cineva care...

   „Eu sunt gaiafagul.”

  - Ce înseamnă asta? întrebă Lana.

   Acum era mai conștientă de sine. Putea să-și amintească cine era și de ce se afla aici. Putea să-și amintească speranța deșartă pe care o avusese de a distruge Întunericul. De a distruge gaiafagul.

   Dar acum își dădea seama că el își băgase coada în tot ce făcuse ea. De la început o chemase. O făcea să gândească și să acționeze după bunul lui plac.

   Nu avusese cu adevărat vreo șansă.

   Iar acum se târa.

   Lana, prietena lui Superman. Arwen, adevărata iubită a lui Aragon. Lazar, prescurtare de la Lazarevic. Lazăr, cel care înviase din morți. Lana Arwen Lazar. Aceea era ea.

   Nu putea să nu se târască. Prin puțul de mină, tot mai departe.

   „Vino la mine.

   Am nevoie de tine.”

   - Ce nevoie? De ce?

   „Tu ești Tămăduitoarea.

   Tu ai puterea.”

   - Te-ai rănit?

   Simți o licărire de speranță la gândul că acea creatură ar putea fi rănită.

   Lana își simțea mâinile și picioarele grele ca plumbul și abia se putea mișca. Abia se putu târî în genunchi câțiva centimetri pe piatra aspră. Abia putea să-și împingă palmele înainte. Dar acum ochii ei percepeau o strălucire verzuie pe care și-o amintea de când fusese prima dată în acest groaznic puț de mină.

   O strălucire la fel ca aceea a cadranelor de ceas. O strălucire ca a stelelor care luminau în întuneric, lipite de tatăl Lanei pe tavanul camerei ei când era mică.

   Gândul la tatl ei îi frânse inima. Mama ei. Tatăl ei. Atât de departe. Sau morți? Sau cine știe? Cine ar putea ști vreodată? Își închipui că o văd.

   De parcă era o bacterie pe o lamelă, iar mama și tatăl ei se uitau la ea printr-un microscop uriaș. Să-și vadă fiica astfel. Târându-se prin beznă. Îngrozită. Flămândă. Atât de speriată. Târându-se spre întuneric. Sclava gaiafagului.

   La porunca unei voci din mintea ei, se opri. Gâfâia, așteptând, înecată în sudoare.

   „Pune-ți mâna pe mine.”

   - Ce? șopti ea. Unde? Unde ești?

   Întoarse capul obosită, uitându-se cu luare-aminte în întunericul radioactiv, nevăzând decât o stâncă strălucind slab.

   Nu. Uitându-se mai îndeaproape, forțându-se să arunce o privire, își dădu seama că nu era o stâncă. Fără să vrea, ochii ei străpunseră palida lumină verzuie și atunci începu să vadă nu doar o masă de piatră, ci un roi ce mișuna și pulsa. Vedea mii, poate milioane de micuțe forme cristaline, hexagoane, pentagoane, triunghiuri. Cele mai mari erau poate jumătate din mărimea unghiei ei mici. Cele mai mici nu erau mai mari decât un punct pe o pagină. 

   Fiecare avea nenumărate picioare mici, încât ceea ce vedea Lana părea o colonie mare de furnici, un cuib de insecte, toate verzi și strălucitoare, pulsând ca o inimă expusă.

   „Pune-ți mâna pe mine.”

   Ea se împotrivi. Dar știa, chiar pe când lupta cu gaiafagul, că era sortită pieirii. Mâna ei se mișca. Tremura și se mișca. Degetele îi erau întunecate în comparație cu verdele strălucitor.

   Îl atinse, îl simți; parcă era nisip zgrunțuros de pe plajă. Numai că acest nisip se mișca, vibra.

   Preț de o clipă nu simți decât acea senzație.

   Apoi gaiafagul îi arătă ce voia.

   Văzu creaturi. O creatură din foc viu. Un șarpe mecanic. Monștri.

   Și mai văzu o păpușă rusească.

   Păpuși... una într-alta... într-alta... și într-alta...

   Acum știa cine e, îi era foarte clar cine e. Acum îi simțea foamea. Și frica.

   Această creatură scârboasă cu ADN uman și extraterestru, din piatră și carne, se hrănea cu radiații puternice din adâncurile cosmosului și acum din străfundurile pământului. Hrana strălucitoare fusese consumată în cei 13 ani în care gaiafagul crescuse și suferise mutații aici în întuneric.

   Era flămând. Hrana era pe drum. Când urma să i se aducă mâncare, va fi suficient de puternic ca să se folosească de puterea Lanei pentru a-și crea un trup. Se folosise de puterea ei ca să-i dea lui Drake o mână-bici și să-l prefacă într-un monstru. Avea să se folosească de ea acum, odată ce se hrănea, ca să-și creeze propriul corp monstruos. Trupuri în trupuri, trupuri care puteau fi folosite și apoi lepădate în timp ce apărea altul.

   Ca să plece.

   Ca să iasă din mină. Acesta era țelul lui.

    Să-i nimicească pe toți cei care i se împotriveau în FAYZ.

      Acea zi fu un lung șir de schimbări bruște de dispoziție pentru Sam.

   Taylor veni să-i spună că Mickey Finch fusese omorât în timp ce încercase să scape din ghearele lui Caine. Dar Mike Farmer supraviețuise. Iar acum Caine nu mai avea ostatici.

   Apoi izbucnise un incendiu într-o casă în care 2 copii de 5 ani stăteau cu 2 puști de 9 ani. Unul din copiii de 9 ani fumase iarbă.

   Ellen de la echipa de pompieri ajunsese la fața locului la timp pentru a împiedica răspândirea incendiului la casa de alături. Presiunea apei era încă mare în acea parte a orașului.

   Copiii supraviețuiseră.

   Pe când stătea pe stradă în timp ce soarele răsărea pe cer și fumul se ridica din casa arsă, încercând să-și dea seama cum sau dacă să pedespsească un copil pentru că fumase iarbă și proocase un incendiu, simți o pală de vânt.

   - Hei, Sammy, spuse Brianna.

   Sam se uită fix la ea. Ea îi zâmbea larg.

   Sam răsuflă ușurat.

   - Ar trebui să te omor că ai dispărut așa.

   - Fii serios, făcu Brianna deschizându-și larg brațele. Hai să ne îmbrățișăm și să uităm de tot.

   Îl îmbrățișă pe Sam - repede - apoi se dădu înapoi.

   - Asta-i tot, băiete, nu vreau să se supere Astrid pe mine.

   - Mda.

   - Deci când îl atacăm pe Caine și dăm drumul la internet?

   Sam scutură din cap.

   - Nu pot s-o fac, Breeze.

   - Poftim? Ce-ai spus? Cum adică nu poți s-o faci? E acolă fără ostatici. Putem să-l învingem.

.................................................................