Dispăruți, Michael Grant

 ................................................................

4-8

           Majoritatea copiilor acum se deplasau pe bicicletă, chiar dacă nu erau neapărat ale lor, sau cu skateboard-uri. Doar preșcolarii mergeau pe jos.

   Pe măsură ce el traversa piața în drum spre casa lui Astrid, văzu o mulțime defilând pe partea cealaltă a străzii. Fratele lui John era în frunte, Sora Mary împingea cu căruț cu două locuri, o fată de la Coates căra un copilaș în brațe și alți 2 copii, aleși pentru această zi, țineau sub control un șir de vreo 30 de preșcolari.

   Erau foarte liniștiți pentru un grup de copii mici, dar mai aveau și unele scăpări, îndeajuns ca Mary să strige la ei:

   - Julia și Zosia, treceți înapoi în linie!
   Gemenele Emma și Anna aveau grijă de coada șirului.
   Sam le cunoștea cât de cât, o dată chiar ieșise la o întâlnire cu Anna. Emma avea un cărucior cu o singură persoană, iar Anna împingea un căruț de la băcănia lui Ralph, încărcat cu mâncare, scutece și biberoane.
   Sam se opri și așteptă ca ei să traverseze strada. Ei nu se îndepărtară de trecerea de pietoni, fapt pe care Sam îl consideră un lucru bun. Era mai bine pentru preșcolari să învețe să traverseze strada de parcă ar fi fost trafic. Unii copii încercaseră să conducă de câteva ori, deseori cu rezultate proaste.
   Caine stabilise regulile și pentru asta: acum, nimeni nu avea voie să conducă, în afară de unii dintre oamenii lui Caine și Edilio, care teoretic ar fi trebuit să conducă ambulanța sau mașina de pompieri. Asta dacă și-ar fi dat seama cum funcționează.
   - Care-i treaba, Anna? întrebă Sam politicos.
   - Bună, Sam. Pe unde ai umblat?
   El ridică din umeri.
   - La postul de pompieri. Cam acolo locuiesc acum.
   Anna arătă cu degetul către micuții care mergeau în fața ei.
   - Avem grijă de bebeluși.
   - Nasol, spuse Sam.

   - E în regulă. Nu mă deranjează.

   - Și e și foarte bună în ceea ce face, strigă Mary în spate încurajator.

   - Pot să schimb un scutec în mai puțin de 60 de secunde, spuse Anna râzând. Chiar mai puțin dacă e treaba mică.

   - Unde vă duceți cu toții?

   - La plajă. Ne ducem la un picnic.

   - Mișto. Pe mai târziu, spuse Sam.

   Anna îi făcu cu mâna și trecu mai departe.
   - Hei, urează-ne „La mulți ani” mie și Annei, Sam, strigă Emma în spate.

   - La mulți ani, spuse Sam ridicându-se pe pedale și mărind viteza, îndreptându-se spre casa lui Astrid.
   Se simți un pic trist, gândindu-se la întâlnirea  pe care o avusese în trecut cu Anna. Era o fată de treabă. Dar adevărul era că el nu era atât de interesat de fete pe atunci. Ieșise cu ea doar pentru că el considerase acest lucru o necesitate. Nu voia ca toți ceilalți copii să spună că e un tocilar. Și mama lui îl tot întreba dacă se întâlnea cu cineva, așa că o invitase pe Anna la un film. De fapt, își și amintise filmul: „Pulbere de stele”.

   Mama lui îi dusese cu mașina. Era seara ei liberă. Mama lui îi lăsase la cinematograf și se întorsese să îi ia după. El și Anna merseseră la California Pizza Kitchen și împărțiseră o pizza de pui.

   Ziua de naștere?

   Sam întoarse bicicleta într-o curbă strânsă și pedală înapoi până în locul unde se întâlnise cu preșcolarii. Nu îi luă mult timp ca să îi prindă din urmă.

   Tocmai ajunseseră la plajă, și toți copiii treceau cu pași mici peste zidul ce delimita plaja, râzând pe măsură ce își scoteau papucii și alergau spre nisip, cu Mama Mary strigând după ei ca o învățătoare:

   - Luați-vă papucii cu voi. Să nu vă pierdeți papucii. Alex, ridică-ți papucii și ia-i cu tine!

   Anna și Emma parcaseră căruțul plin cu mâncare, scutece și biberoane și Emma dezlega copilul din cărucior.

   - Verifică-i scutecul, îi reaminti Mama Mary și Emma se supuse. 

   Sam își aruncă bicicleta pe jos și alergă epuizat spre Anna.

   - Ce e, Sam?

   - Ce zi de naștere? gâfâi el.

   - Poftim?

   - Ce zi de naștere, Anna?

   Dură ceva până când și ea îi absorbi frica. Dură o vreme ca motivul aceste frici să o copleșească și pe ea.

   - Cincisprezece, șopti Anna.

   - Care e problema? întrebă Emma, simțind starea sufletească a surorii ei gemene. Nu înseamnă nimic.

   - Nu înseamnă, repetă Annna.

   - Probabil ai dreptate, spuse Sam.

   - Oh, Doamne, zise Anna. O să dispărem?

   - Când v-ați născut? întrebă Sam. La ce oră?

   Gemenele priviră speriate una către cealaltă.

   - Nu știm.

   - Știi ceva, nimeni nu a mai dispărut de atunci, așa că probabil....

   Emma dispăru.

   Anna începu se țipe.

   Ceilalți copii mai mari observară. Chiar și cei mici.

   - O, Doamne! strigă Anna. Emma. Emma. O, Doamne!

   Îl prinse pe Sam de mână și el o strânse.

   Unii dintre preșcolari se speriară și ei și Mama Mary veni la ei.

   - Ce s-a întâmplat? Speriați copiii. Unde e Emma?

   Anna continuă să spună „o, Doamne” și să strige numele surorii ei.

   - Unde e Emma? întrebă Mary din nou. Ce se întâmplă?

   Sam nu voia să explice. Anna îl rănea, înfigându-i degetele în mâini și privindu-l cu ochii larg deschiși.

   - La ce interval de timp v-ați născut? întrebă Sam.

   Anna doar se holba în gol, speriată.

   Sam își coborî vocea aproape de o șoaptă și repetă:

   - La ce interval v-ați născut, Anna?

   - Șase minute, șopti ea.

   - Ține-mă de mână, Sam, spuse ea. Nu-mi da drumul, Sam!

   - Nu o voi face, Anna, nu o să îți dau drumul, spuse Sam.

   - Ce o să se întâmple, Sam?

   - Nu știu, Anna.

   - O să ne ducem unde sunt și părinții noștri?

   - Nu știu... Anna.

   - O să mor?

   - Nu, Anna. Nu o să mori.

   - Nu-mi da drumul, Sam!

   Mary era și ea acolo acum, cu un copil în brațe. Și John era acolo. Preșcolarii, unii dintre ei, îi priveau serios și îngrijorați.

   - O să fie bine, Anna.

   - A fost o întâlnire frumoasă. Atunci când am ieșit împreună, zâmbi Anna.

   - Da, a fost.

   Pentru o fracțiune de secundă i se păru că Anna se încețoșă. Mult prea rapid ca să fie adevărat. Era neclară, și Sam putea să jure că o văzuse zâmbind înspre el.

   Dar degetele lui nu mai strângeau nimic.

   Pentru o perioadă teribil de lungă, nimeni nu se mișcă și nu zise nimic.

   Cei mici nu începură să plângă, iar cei mari pur și simplu se holbau.

   Cu vârful degetelor, Sam încă putea simți atingerea mâinilor Annei. Se holba la locul unde îi văzuse fața. Încă îi mai putea vedea ochii rugători.

   Neputându-se stăpâni, întinse o mână în spațiul pe care ea îl ocupase. Se întinse după o față care nu mai era acolo.

   Cineva începu să plângă.

   Cineva strigă și alte voci, în afara celor mici, începură să se audă plângând.

   Lui Sam i se făcu rău. Când profesorul dispăruse, totul fusese neașteptat. De data aceasta știa ce va urma, ca un monstru dintr-un coșmar mișcându-se în reluare. De data aceasta știa, ca și cum ar fi fost legat de șinele de cale ferată neputând să se dea la o parte din fața trenului.

DOUĂZECI

              131 ORE, 03 MINUTE

   - Pur și simplu s-a întâmplat, anunță Drake.

   Caine stătea în scaunul mare de piele, cel care aparținuse primarului orașului. Îl făcea să pară mic și foarte tânăr. Și, pe lângă asta, îți mai și rodea unghiile, părând că își suge degetul mare.

   Diana era întinsă pe canapea citind o revistă, acordându-le doar puțină atenție.

   - Ce s-a întâmplat?

   - Cele două fete pe care m-ai pus să le urmăresc. Au făcut amândouă saltul cel mare. Puf, cum a zis idiotul de Quinn.

   Caine sări în picioare.

   - Exact cum am prezis. Exact cum am zis.

   Dar Caine nu părea fericit că avea dreptate. Ieși din spatele biroului și, spre marele amuzament al lui Drake, îi luă revista din mână Dianei și o aruncă în capătul celălalt al camerei.

   - Crezi că ai putea să fii mai atentă?

   Diana oftă și se ridică ușor, înlăturând o scamă de pe bluza ei.

  - Nu te supăra pe mine, Caine, îl avertiză ea. Eu am fost cea care a zis că trebuie să strângem certificatele de naștere.

   Drake își făcuse timp să verifice dosarul Dianei la o zi după ce începuse FAYZ-ul. Dar dosarul ei dispăruse până atunci și, în locul lui, ea îl lăsase pe cel al lui Drake deschis pe biroul doctorului și desenase o față zâmbitoare în dreptul cuvântului „sadic”.

   Drake o urâse și înainte, dar după acest eveniment, ura pentru Diana devenise o ocupație constantă pentru el.

   Spre dezgustul lui Drake, Caine acceptă răspunsul Dianei.

   - Da. A fost o idee bună, spuse Caine. O idee foarte bună.

   - Băiatul Dianei, Sam, era acolo, spuse Drake.

   Diana nu răspunse provocării.

   - O ținea de mână pe una din ele când a dispărut, adăugă Drake. O privea direct în ochi. Vezi tu, după ce prima fată a dispărut, cu toții știau ce se va întâmpla. Și cea de-a doua fată plângea. Eram prea departe ca să aud ce spunea, dar îți puteai da seama că făcea pe ea de frică.

   - Sadic, spuse Diana. Bucuria pentru durerea altuia.

   Drake își etală zâmbetul de rechin.

   - Vorbele nu mă sperie.

   - Dacă te-ar speria nu ai fi un psihopat, Drake!

   - Terminați amândoi, spuse Caine trântindu-se înapoi în scaunul prea mare și începând să își muște  din nou degetul. E 17 noiembrie. Am 5 zile la dispoziție să găsesc o soluție.

   - Cinci zile, repetă Drake.

   - Nu știu ce ne-am face dacă ai dispărea și tu Caine, spuse Drake aruncând o privire grăitoare către Diana, care spunea exact ce va face dacă acela nu ar mai fi.

   Computer Jack intră repede în cameră agitat și privind cruciș în felul lui caracteristic, cărând în mână un laptop.

   - Ce e? mârâi Caine.

   - Am spart parola, spuse mândru Computer Jack. 

   Când primi ca răspuns niște priviri nedumerite, continuă:

   - Laptop-ul asistentei Temple.

   Caine îl privi încurcat.

   - Ce? O! Minunat! Am probleme mai mari. Dă-i-l Dianei și ieși afară.

   Computer Jack îi dădu laptop-ul Dianei și fugi afară.

   - Vierme mic și speriat ce e, nu-i așa? spuse Drake.

   - Lasă-l în pace. E folositor, îl avertiză Caine. Drake. Cei ai văzut mai exact când fata a... dispărut?

   - Pe prima fată nu am văzut-o când s-a întâmplat. Dar la a doua m-am uitat atent. Într-un minut era acolo, în următorul dispăruse.

   - La 1 și 17?

   Drake ridică din umeri.

   - Cam așa ceva.

   Caine lovi cu putere cu pumnul în masă.

   - Nu vreau aproximativ, idiotule, strigă el. Încerc să îi dau de cap. Știi, nu e vorba doar de mine, Drake! Toți îmbătrânim. Și tu o să fii într-o zi în situația asta, așteptând să dispari.

   - Pe 12 aprilie, la doar 1 minut după miezul nopții, Drake, spuse Diana. Nu că aș fi memorat exact ziua, ora și minutul sau ceva....

   Apoi tăcu, citind ceva pe ecranul calculatorului.

   - Ce e? întrebă Caine.

   Diana îl ignoră, dar era clar că găsise ceva foarte important în jurnalul lui Connie Temple. Diana se ridică brusc, cu grația unei feline, și deschise dulapul. Scoase cutia gri de metal și o puse aproape cu umilință pe biroul lui Caine.

   - Nimeni nu a deschis-o încă? întrebă ea.

   - Eram mai interesat de laptop-ul asistentei Temple, spuse Caine. De ce?

   - Fă-te folositor, Drake! ordonă Diana. Sparge lacătul.

   Drake luă un deschizător de scrisori, inseră lama în lacătul de calitate inferioară și răsuci. Lacătul se deschise.

   Diana deschise cutia.

   - Seamănă cu un testament. Și, ah, asta e interesant, un articol de ziar despre evenimentul cu autobuzul de școală de care am tot auzi. Și.... uite-l.

   Ridică un dosar de plastic ce proteja un certificat de naștere amănunțit. Se holbă la el și începu să râdă.

   - Ajunge, Diana, o avertiză Caine.

   Sări în picioare și îi luă Dianei certificatul din mână. Se holbă ridicând din sprâncene și apoi se așeză brusc, ca o marionetă căreia cineva îi tăiase sforile.

   - Douăzeci și doi noiembrie, spuse Diana, râzând cu răutate.

   - Coincidență, spuse Caine.

   - E mai mare cu 3 minute decât tine.

   - E o coincidență. Nu semănăm.

   - Cum se cheamă gemenii care nu sunt identici? spuse Diana punându-și degetul în dreptul gurii, parodiind o gândire profundă. Oh, da, gemeni biovulari. Același pântec, aceiași părinți, embrioni diferiți.

   Caine părea să leșine. Drake nu îl văzuse niciodată așa.

   - E imposibil.

   - Niciunul din voi nu vă știți tatăl adevărat, spuse Diana.

   Acum își juca rolul frumos, cât de compătimitoare putea fi.

   - Și de câte ori mi-ai spus că nu semeni deloc cu părinții tăi, Caine?

   - Nu are niciun sens, respiră puternic Caine.

   Se întinse să o ia pe Diana de mână și, după o scurtă ezitare, ea îl lăsă.

   - Despre ce tot vorbiți? întrebă Drake.

   Nu îi plăcea să fie singurul care nu știe despre ce e vorba, dar amândoi îl ignorară.

   - Scrie și în jurnal, spuse Diana. Asistenta Temple știa că ești un mutant. Bănuia că ai un fel de putere imposibilă, și evident că îi bănuia și pe alții. Te-a suspectat pe tine pentru multe răni provocate pentru care nimeni nu putea stabili o cauză.

   Drake izbucni în râs, prinzându-se de toată treaba.

   - Vrei să spui că asistenta Temple era mama lui Caine?

   Caine explodă de furie:

   - Taci, Drake!

   - Doi băiețași născuți pe 22 noiembrie, spuse Diana. Unul rămâne cu mama lui, iar celălalt e adoptat de o altă familie.

   - Era mama ta și te-a lăsat pe tine și l-a păstrat pe Sam? spuse Drake râzând de umilința lui Caine.

   Caine se întoarse și îndreptă mâinile spre Drake.

   - Greșeală, spuse Diana, deși nu fu clar dacă vorbea cu Caine sau Drake.

   Ceva îl lovi puternic pe Drake în piept. Parcă fusese lovit de un camion. Fu ridicat de pe picioare și aruncat într-un perete. Sparse câteva rame și căzu grămadă.

   Încercă să se scuture. Voia să sară pe Caine, să termine cu el repede, până când ciudatul să îl poată lovi din nou, dar Caine era acolo, deasupra lui, cu fața roșie și cu dinții încleștați ca un câine turbat.

   - Îți aduci aminte cine e șeful, Drake? spuse Caine cu o voce guturală, aproape animalică.

   Drake dădu din cap acceptând înfrângerea. Pentru moment.

   - Ridică-te, îi ordonă Caine. Avem treabă.

          Astrid era pe verandă cu micul Pete. Era cel mai bun loc pentru a sta un pic la soare.

   Ea stătea pe balansoarul mare împletit din salcie, cu picioarele proptite sus pe balustradă. Picioarele ei goale și albe ardeau în lumina razelor. Întotdeauna avusese piele deschisă și nu fusese niciodată o persoană obsedată de bronzat, dar azi simțea nevoia să stea la soare.

   Zilele împreună cu micul Pete erau petrecute mai mult înăuntru. După puțin timp, casa începuse să pară a fi o închisoare.

   Se întreba dacă așa se simțea și mama ei. Asta era explicația pentru care mama ei trecuse de la a-și petrece toată ziua și toată noaptea devotată lui Pete la a găsi orice scuză pentru a-l lăsa cu oricine îl putea ține?

   Strada unde locuia Astrid se schimbase puțin de când apăruse FAYZ-ul. Mașinile stăteau și nu se mișcau deloc. Nu era niciun pic de trafic. Curțile erau neîngrijite. La câteva case distanță, un animal sălbatic, sau poate doar un animal de casă flămând, răsturnase coșul de gunoi vărsând pe alee coji de banane înnegrite, oase de pui și ziare ude.

   Astrid îl văzu pe Sam pedalând îndârjit pe bicicletă. El îi spusese că va veni să o ia, să o ducă la supermarket și ea îl așteptase neliniștită, cuprinsă de tot felul de emoții. Voia să îl vadă și era agitată din cauza asta.

   Sărutul sigur fusese o greșeală.

   Sau poate că nu.

   Sam își aruncă bicicleta pe gazon și urcă scările.

   - Bună, Sam.

   Era evident că era supărat. Ea își lăsă picioarele jos și se aplecă.

   - Anna și Emma au dispărut.

   - Poftim?

   - Eram acolo. Mă uitam la ele. O țineam pe Anna de mână când s-a întâmplat.

   Astrid se ridică în picioare și, fără să gândească prea mult, își înfășură brațele în jurul lui Sam, cum făcea când încerca să îl liniștească pe micul Pete.

   Dar, spre deosebire de Pete, Sam răspunse la atingerea ei și o strânse înapoi.

   Pentru un moment, fața lui era în părul ei și ea îi auzi respirația greoaie aproape de ureche. Și se părea că avea să se întâmple din nou, sărutul, dar apoi, amândoi deodată, se separară.

   - Era speriată, spuse Sam. Anna, vreau să zic. A văzut-o pe Emma dispărând. S-au născut la un interval de doar 6 minute. Deci prima dată a fost Emma. Și apoi Anna, așteptând, știind ce va urma.

   - Groaznic. Sam, vino înăuntru, spuse ea aruncând o privire către fratele ei care se juca, așa cum obișnuia.

   Astrid îl duse pe Sam până în bucătărie și îi turnă un pahar cu apă. El bău jumătate într-o singură înghițitură.

   - Mai am 5 zile, spuse Sam agitat. Cinci. Zile. Nici măcar o săptămână.

   - Nu știi sigur asta.

   - Nu zice, bine? Nu zice. Nu-mi spune o poveste despre cum o să fie bine. Nu o să fie bine.

   - Bine, spuse Astrid. Ai dreptate. Cumva, vârsta de 15 ani reprezintă pragul, și când ajungi acolo dispari.

   Confirmarea acestui fapt parcă îl liniști. Avea nevoie să audă adevărul gol-goluț. Astrid realiză că aceasta era o metodă de a-l ajuta pe Sam, nu doar acum, ci și în viitor.  Dacă ar avea un viitor.

   - Evitam asta. Nu mă gândeam la ea. Aproape mă convinsesem că nu avea să se întâmple, spuse el reușind să zâmbească, în principal pentru Astrid.

   Putea vedea cum frica lui se oglindea în ea și acum încerca să o liniștească.

   - Și, în plus, e bine că nu va trebui să îmi fac griji pentru Ziua Recunoștinței aici în FAYZ.

   - S-ar putea să fie o metodă de a evita situația, spuse Astrid cu grijă.

   El se uită la ea optimist, sperând că ea avea un răspuns.

   Ea dădu din cap și el zise:

   - Nimeni nu caută nici măcar o metodă de a ieși din FAYZ. Poate există o cale de scăpare. Cine știe, poate fi și o poartă deschisă larg în barieră. Poate o ieșire spre mare. Poate spre deșert sau sus, spre pădurea națională. Nimeni nici măcar nu s-a uitat.

   Astrid rezistă îndemnului de a eticheta acest sentiment ca a te agăța de un fir de ață. În schimb, zise:

   - Dacă ar exista o ieșire, ar exista și o intrare. Și toată lumea ar trebui să știe ce s-a întâmplat. Perdido Beach, centrala nucleară, autostrada blocată, nu se poate ca nimeni să nu fi observat. Și ei au mai mulți oameni și mai multe resurse decât noi. Probabil că jumătate din oamenii de știință din lume se ocupă de ea. Dar totuși suntem încă aici.

   - Știu. Știu toate aceste lucruri.

   Era mai calm acum și se așeză pe unul dintre scaunele de lângă bar. Pipăi cu o mână suprafața fină de granit, parcă apreciind răcoarea pietrei.

   - M-am gândit, Astrid. Cum ar fi un ou?

   - Um. Nu mai am ouă.

   - Nu, mă refer să te gândești la un ou. Puiul de găină reușește să iasă din ou, nu? Dar dacă încerci să îl spargi, totul se distruge, spuse el gesticulând, încercând să ilustreze ideea. 

   Când văzu că ea nu răspunde, fu demoralizat și spuse:

   - Avea sens când mă gândeam la acest lucru.

   - De fapt, chiar are un anumit sens, spuse ea.

   El fu surprins. Ochii îi sclipiră cum îi plăcea lui Astrid și zâmbi înclinat într-o parte.

   - Pari surprinsă, spuse el.

   - Sunt, puțin. S-ar putea să fie o analogie competentă.

   - Spui „analogie competentă” doar ca să arăți că ești mai deșteaptă decât mine, o tachină el.

   Privirile li se întâlniră. Apoi amândoi se uitară în altă parte zâmbind rușinați.

   - Îmi pare rău, știi, spuse el. Adică, momentul nepotrivit, locul nepotrivit. Îmi pare rău.

   - Vrei să zici....

   - Da.

   - Nici eu, spuse Astrid. Ăăă, a fost prima dată pentru mine. Adică, dacă nu se pune și când l-am pupat pe Alfredo Salvin în clasa I.

   - Prima dată?

   - Păi. Da. Tu?

   El tresări și clătină din cap cu părere de rău. Apoi spuse:

   - A fost prima dată când a însemnat ceva pentru mine.

   O liniște confortabilă se lăsă. Apoi Astrid spuse:

   - Sam, chestia cu coaja de ou: spui că, dacă oamenii din afară ar încerca să penetreze bariera, ar putea să fie periculos pentru noi. Și că oamenii din afară au luat și asta în calcul. Se poate ca noi să fim singurii care să poată sparge bariera și să ieșim. Poate că toată lumea așteaptă și ne privește, sperând că ne vom da seama cum să ieșim din ou.

   Deschise un dulap de deasupra ei, luă o pungă de prăjituri pe jumătate goală, o puse pe bar și luă una pentru ea.

   - E o teorie bună, dar îți dai seama că e puțin probabil.

   - Știu. Dar nu vreau să stau pur și simplu aici și să aștept să bată ceasul dacă există o ieșire din FAYZ.

   - Ce vrei să faci?

   El ridică din umeri. Avea un fel aparte care nu exprima îndoială sau nesiguranță, ci îl făcea să semene mai mult cu cineva care se lepăda de o povară grea, eliberându-se pentru a acționa.

   - Vreau să urmăresc toată bariera să văd dacă e cumva vreo poartă mare. Poate dacă treci prin poarta aceea, toată lumea e acolo, știi? Mama mea, părinții tăi. Anna și Emma.

   - Profesorii, adăugă Astrid.

   - Nu strica o imagine frumoasă, spuse Sam.

   - Ce se întâmplă dacă într-adevăr găsești o poartă, Sam? Treci prin ea? Și ce se va întâmpla cu toți copiii încă blocați în FAYZ?

   - Ies și ei.

   - Nu vei ști sigur că e o poartă până nu treci prin ea. Și, odată ce ai ieșit, e posibil să nu te mai poți întoarce.

   - Astrid, în 5 zile vă părăsesc. Dispar. Îmi sap o groapă.

   - Trebuie să te gândești la tine, spuse Astrid.

   Sam parcă fu lovit.

   - Nu cred că e drept să....

   Orice avea de gând să spună se pierdu, pentru că în acel moment se auziră două zgomote succesive. Primul fu o bufnitură venită de afară, iar cel de-al doilea - țipătul micului Pete.

   Astrid alergă spre ușă, o deschise cu putere și îl găsi pe micul Pete ghemuit, pregătit să se descarce.

   Lângă el, pe podeaua de scânduri, era o piatră.

    Iar pe trotuar, râzând, erau Panda, un puști de la Coates pe nume Chris și Quinn. Panda și Chris țineau în mână câte o bâtă de baseball. Iar Chris, de asemenea, căra și un sac alb de gunoi. În sac, abia vizibil, era logoul unui nou model de joc.

   - Ați aruncat cu o piatră în fratele meu? izbucni violent și fără frică Astrid, îngenunchind lângă micul Pete.

   Sam traversă deja jumătate de curte, înaintând cu pași mari, hotărâți.

   - Ce ai făcut, Panda?

   - Mă ignora, spuse Panda.

   - Panda doar se prostea, Sam, spuse Quinn trecând între cei 2.

   - Să arunci cu o piatră într-un copil inofensiv e o glumă? întrebă Sam. Și, până la urmă, tu ce cauți cu târâtura asta?

   - Pe cine faci tu târâtură? întrebă Panda, strângând mai tare bâta, dar nevrând neapărat să lovească cu ea.

   - Pe cine? Pe oricine care aruncă cu o piatră într-un copil mic, spuse Sam rămânând ferm pe poziție.

   Quinn ridică mâinile încercând să facă pe pacificatorul.

   - Liniștește-te, frate! Eram doar într-o mică misiune pentru Mama Mary. Ea l-a ales pe Panda și l-a trimis să caute ursulețul de pluș al unui copil, bine? Făceam o faptă bună.

   - Făceați bine și furați lucrurile altcuiva? arătă Sam către sacul de gunoi din mâna lui Chris. Și pe drumul de întoarcere v-ați gândit să aruncați cu o piatră într-un copil autist?

   - Hei, termină, spuse Quinn. Îi ducem jocul lui Mary, ca să le dea copiilor ceva de făcut.

   Micul Pete îi urla lui Astrid în ureche, iar ea nu auzea tot ce se spunea, doar fragmente dintr-un schimb nervos de cuvinte între un Quinn iritabil și un Sam furios.

   Sam se întoarse pe călcâie și porni spre ea. Quinn îi arătă pe la spate degetul mijlociu și plecă hoinărind pe stradă cu Panda și puștiul de la Coates.

   Sam se trânti violent pe scaunul de pe verandă. Zece minute îi trebuiră lui Astrid să îl liniștească pe frățiorul ei și să îl redirecționeze către jocul video. Sam fierbea.

   - Devine nefolositor. Mai rău decât nefolositor, spuse Sam și apoi potolindu-se continuă: O să trecem peste.

   - Te referi la tine și la Quinn?

   - Da.

   Astrid se gândi să nu mai spună nimic. Dar era o discuție pe care, mai devreme sau mai târziu, trebuia să o poarte cu Sam.

   - Nu cred că va trece peste.

   - Nu îl cunoști atât de bine.

   - E gelos pe tine.

   - Păi, bineînțeles, sunt atât de frumos, spuse Sam încercând să o transforme într-o glumă.

   - El e un tip de persoană, tu ești alta. Când viața decurge normal, semănați mult. Dar când viața ia o întorsătură ciudată și înfricoșătoare, când apare o criză, deodată sunteți persoane diferite. Adevărat, nu e vina lui Quinn, dar el nu e curajos. El nu e puternic. Tu ești.

   - Tot vrei ca eu să fiu marele erou.

   - Vreau să fii tu însuți, spuse ea rămânând lângă micul Pete și întinzându-se să îl prindă pe Sam de mână. Sam, lucrurile o să se înrăutățească. Acum toată lumea e într-o stare de șoc. Sunt speriați. Dar încă nu au realizat cât de speriați ar trebui să fie. Mai devreme sau mai târziu, proviziile de mâncare se vor termina. Mai devreme sau mai târziu, centrala electrică va ceda. Când o să rămânem în întuneric, flămânzi, disperați, cine o să fie la conducere? Caine? Orc? Drake?

   - Ei bine, spuse el laconic, faci totul să sune foarte amuzant.

   - Bine, nu te mai cicălesc, spuse Astrid observând că trebuia să se oprească.

   Îi cerea imposibilul acestui băiat pe care abia îl cunoștea. Dar știa că asta trebuia să facă.

   Credea în el. Știa că el are un destin.

   Dar se întreba de ce. Nu era logic. Ea nu credea în destin. Toată viața, Astrid se bazase pe creierul ei, pe fapte. Dar acum exista o parte din ea pe care abia o cunoștea, o parte neglijată, îngropată a minții ei o îndemna. Fără niciun motiv, pur și simplu un instinct care îi spunea să îl preseze.

   Dar era sigură.

   Sigură.

   Astrid își întoarse privirea spre micul Pete, ca Sam să nu vadă îngrijorarea de pe fața ei, dar nu îi dădu drumul la mână.

   Era sigură. Parcă ar fi răspuns la întrebarea: „Cât fac 2 plus 2?” Atât de sigură era.

   Îi dădu drumul la mână și inspiră puternic. Nu mai era atât de sigură acum. Se încruntă și mai tare și spuse:

   - Să mergem la magazin.

   Sam nu era atent, era preocupat, și nu văzu felul în care Astrid se holba concentrată la mâinile ei și își șterse palmele de pantaloni.

   - Da, spuse el. Mai bine mergem cât mai putem.

DOUĂZECI ȘI UNU

            129 ORE, 34 MINUTE

   - Arată-mi lista, ceru Howard.

   Băiatul stătea în fața ușii de la supermarketul lui Ralph, așezat pe scaunul de pe gazon, cu picioarele ridicate pe un al doilea scaun. Avea un mic DVD-player și se uita la Spider-Man 3. Abia ridică privirea când ei se apropiară.

   - Nu am o listă, spuse Astrid.

   Howard ridică din umeri.

   - Îți trebuie o listă. Nimeni nu intră înăuntru fără o listă.

   - Bine, ai o coală de hârtie și un creion? spuse Sam.

   - Chiar se întâmplă să am, Sam, spuse Howard.

   Scoase un carnețel îndoit din buzunarul unei jachete de piele și i-l dădu lui Astrid.

   Ea scrise și i-l înapoie lui Howard.

   - Puteți să luați orice e proaspăt că o să se strice. Înghețata aproape s-a terminat, dar se poate să găsiți niște înghețată pe băț.

   Se uită spre micul Pete și continuă:

   - Îți place înghețata pe băț, retardatule?

   - Termină odată ce ai de zis, spuse Sam.

   - Dacă vreți conserve sau paste, sau ceva asemănător, trebuie să aveți permisiunea lui Caine sau a unuia dintre șerifi.

   - Ce vrei să zici? întrebă Astrid.

   - Adică puteți lua salată, ouă și lapte pentru că o să se strice în curând, dar păstrăm conservele sau orice nu se va strica.

   - Bine, bănuiesc că e logic, recunoscu Astrid.

   - De asemenea, și produsele din hârtie. Fiecare primește câte o rolă de hârtie igienică. Așa că vedeți cum o folosiți.

   Howard aruncă din nou o privire asupra listei.

   - Tampoane? Ce mărime?

   - Mai taci, spuse Sam.

   Howard începu să râdă.

   - Intrați. O să verific tot ce luați când ieșiți, și dacă nu e în regulă, vă trimit să le puneți înapoi.

   Magazinul era un dezastru. Înainte să pună Caine un paznic, fusese prădat de tot ce însemna mâncare semipreparată. Și copiii nu fuseseră ordonați sau grijulii. Erau borcane de maioneză sparte, vitrine deschise, cioburi de la geamurile congelatoarelor.

   Erau muște peste tot și locul începuse să miroasă a gunoi. Unele becuri se arseseră, lăsând magazinul doar parțial luminat. Postere viu colorate cu oferte speciale și reduceri încă atârnau deasupra lor.

   Sam luă un cărucior și Astrid îl ridică pe micul Pete și îl puse în scaun.

   Florile din colțul micuț al florarului erau ofilite și zeci de baloane Mylar cu urări de „la mulți ani” sau pentru Ziua Recunoștinței încă pluteau prin aer pierzând altitudine.

   - Poate ar trebui să iau un curcan, spuse Astrid uitându-se la vitrina cu mâncare specifică Zilei Recunoștinței: plăcintă cu dovleac, carne tocată, sos de merișoare, curcan și umplutură.

   - Știi cum să pregătești un curcan?

   - Pot să găsesc instrucțiuni pe internet.

   Astrid oftă.

   - Sau, nu. Poate au o carte de bucate pe aici.

   - Bănuiesc că sos de merișoare nu putem lua.

  - Nimic conservat.

   Sam merse mai departe până la raionul de produse proaspete și se opri, realizând că Astrid încă se holba la vitrina sezonieră. Plângea.

   - Hei, se c-a întâmplat?

   Astrid își șterse lacrimile, dar apărură altele.

   - Cumpărăturile le făceam mereu noi 3 împreună. Mama, Petey și cu mine. Era momentul când puteam vorbi. O dată pe săptămână. Știi, făceam cumpărăturile destul de încet și discutam despre ce să mâncăm și alte chestii. Nu am venit niciodată aici fără mama mea.

   - Nici eu.

   - E ciudat. Arată la fel, dar nu e.

   - Nimic nu ma e la fel, spuse Sam. Dar oamenii tot trebuie să mănânce.

   Reuși să scoată un zâmbet șovăielnic de la Astrid.

   - Bine. Hai să cumpărăm.

   Luară salată, morcovi și cartofi. Sam se duse în spatele tejghelei și luă două bucăți de carne pe care le înfășură în hârtie. Pe unele bucăți de carne, care rămăseseră afară când dispăruseră măcelarii, muștele se așezaseră grămadă, dar carnea din vitrină părea neatinsă.

   - Altceva, doamnă? întrebă el.

   - Ei bine, din moment ce nimeni nu o vrea, aș putea să iau și friptura.

   Sam se aplecă și se uită în vitrină.

   - Bine, mă dau bătut. Care din ele e?

   - Aia mare de acolo, arătă ea cu degetul pe geam. Pot să o pun în congelator.

   - Desigur. Friptura.

   Sam o ridică și o puse pe o foaie de hârtie.

   - Îți dai seama că e în jur de 20 de dolari kilogramul?

   - Socotește-o la mine.

   Trecură mai departe la vitrina cu brânzeturi. Acolo era Panda, pândind nervos și ținând bâta pregătită.

   - Iar tu? se răsti Sam.

   Panda nu răspunse și Astrid începu să țipe.

   Sam se întoarse și văzu doar o imagine scurtă cu Drake Merwin până când ceva îl lovi în cap. Căzu peste un raft cu parmezan, împrăștiind recipientele verzi în toate direcțiile.

   Văzu o bâtă apropiindu-se și încercă să o pareze, dar era amețit și nu putu focaliza. Genunchii îl lăsară și se prăbuși la pământ.

   Ca de departe, văzu niște copii, 4 sau 5, mișcându-se repede. Doi dintre ei o prinseră pe Astrid și îi ținură mâinile la spate.

   Se auzi o voce de fată, una pe care Sam nu o recunoscu până când nu îl auzi pe Panda spunând:

   - Diana.

   - Leagă-l la mâini, spuse Diana.

   Sam opuse rezistență, dar nu își putea controla mușchii. Ceva îl prinse de mâna stângă, apoi și de cea dreaptă. Degete puternice îl țineau nemișcat.

   Când se putu concentra rămase uimit, holbându-se stupid la ce se întâmplase. Încheieturile îi fuseseră legate cu o sfoară de plastic. Și în jurul fiecărei mâini era prins, cu bandă adezivă, câte un balon Mylar dezumflat.

   Diana Ladris îngenunche, venind cu fața la nivelul lui.

   - E Mylar. E o suprafață reflectorizantă. În locul tău nu aș încerca să îmi folosesc puterea. Ți-ai arde singur mâinile.

   - Ce faceți? spuse Sam neclar.

   - Fratele tău vrea să aveți o conversație.

   Nu avea niciun sens pentru Sam și nu fu sigur că auzise bine. Singura persoană căreia îi spusese vreodată „frate” era Quinn.

   - Dați-i drumul lui Astrid, spuse Sam.

   Drake trecu pe lângă Diana și îl lovi cu piciorul pe Sam în spate. Drake se puse deasupra lui împungându-i gâtul cu capătul bâtei. Aceeași mișcare pe care o făcuse și cu Orc seara trecută.

   - Dacă ești cuminte, o să ne purtăm frumos cu prietena ta și cu fratele ei handicapat. Dacă ne faci probleme, îi fac și eu ei.

   Micul Pete începuse să vâjâie din mâini și să urle.

   - Fă-l să tacă sa îl fac eu, se răsti Drake la Astrid.

   Apoi, către Howard, Panda și ceilalți, spuse:

   - Luați-l pe marele erou și aruncați-l într-un cărucior.

   Sam fu luat pe sus și trântit într-un cărucior.

   Howard era cel care îl împingea.

   - Sammy, Sammy, Sammy. Sam din autobuz a devenit Sam din cărucior acum?

   Drake se aplecă deasupra lui Sam și ultimul lucru pe care el în văzu fu o bucată de bandă adezivă venind peste ochii lui.

   Îl împinseră de-a lungul autostrăzii și apoi prin oraș, în căruciorul de la supermarket. Nu vedea nimic, dar putea simți denivelările. Și putea auzi râsetele și comentariile batjocoritoare ale lui Howard și Panda.

   Sam încercă să își dea seama pe ce traseu mergeau și încotro. După ceva vreme, simți că mergeau la deal.

   Howard începu să se plângă.

   - Omule, să mă ajute cineva să împing chestia asta. Hei, Freddie, omule, ajută-mă!

   Căruciorul prinse viteză pentru o vreme și apoi începu să încetinească din nou. Le putea auzi respirațiile obosite.

   - Ia unii dintre cei care stau degeaba, ceru Freddie.

   - Da. Hei tu: vino aici și ajută-mă să împing căruciorul.

   - Nu, omule. Nici gând.

   Quinn. Inima lui Sam tresări. Quinn l-ar ajuta.

   Căruciorul se opri.

   - Ce, ți-e frică că băiatul tău o să afle ce ai făcut până acum? spuse Howard.

   - Taci, omule, spuse Quinn.

   - Sammy, cine crezi că ne-a spus că o să te duci la cumpărături cu Astrid?

   - Taci, Howard, spuse Quinn disperat.

   - Cine crezi că ne-a spus despre puterile tale, Sam?

   - Nu știam că o să facă asta, spuse Quinn. Nu am știut, frate!

   Sam își dădu seama că nu era nici măcar surprins. Dar totuși trădarea lui Quinn îl durea mai mult decât orice îi făcuse Drake. Voia să strige la Quinn. Voia să îi spună Iuda. Dar dacă ar striga, dacă ar țipa, dacă ar plânge l-ar face să pară slab.

   - Nu am știut, frate, îți spun adevărul, spuse Quinn.

   - Da. Ai crezut că o să vrem să avem o întâlnire cu fan-clubul lui Sam Temple, spuse Howard, râzâdn la propria glumă. Acum prinde căruciorul și împinge.

    Căruciorul începu să se miște din nou.

   Sam se simțea rău. Quinn îl trădase. Astrid era cu Drake și Diana. Și el nu putea face nimic.

   Părea că durase o veșnicie, dar până la urmă se opriră.

   Fără vreun avertisment, căruciorul se răsturnă și Sam ateriză pe asfalt. Se rostogoli pe mâni și genunchi și încercă pe ascuns să rupă Mylar-ul de ciment.

   O lovitură de picior în coaste îl lăsă fără aer.

   - Hei, strigă Quinn. Nu trebuie să dați cu piciorul în el.

   Niște mâini îl prinseră pe Sam de brațe și apoi auzi vocea lui Orc:

   - Dacă ne faci probleme, te bat.

   Îl împinseră mai departe, împiedicându-se de niște scări. Apoi se auzi o ușă. Una mare după zgomotul produs. Pe urmă pașii lor lipăiră pe linoleum alunecos.

   Se opriră. O nouă ușă se deschise. Sam fu împins înăuntru. Orc îl lovi în spatele genunchilor și el căzu cu fața în jos.

   Orc îl încălecă, îl prinse de păr și îi trase capul pe spate brusc.

   - Scoate-i banda, comandă o voce.

   Howard prinse marginea bandei adezive, o strânse și o trase puternic, luând cu ea și o parte din sprâncenele lui Sam.

   Sam recunoscu imediat împrejurimile. Era sala de gimnastică a școlii.

   Era întins pe podeaua lucioasă de lemn, iar Caine stătea calm în fața lui, cu mâinile încrucișate, fericit.

   - Hei, Sam, spuse Caine.

   Sam întoarse capul în stânga și în dreapta. Orc, Panda, Howard, Freddie și Chaz, toți înarmați cu bâte de baseball. Quinn încercă să se ascundă de privirea lui.

   - Ai mulți oameni cu tine, Caine. Înseamnă că sunt periculos.

   Caine dădu din cap precaut.

   - Îmi place să fiu prudent. Bineînțeles, Drake o are pe prietena ta. Așa că, dacă aș fi în locul tău, nu aș încerca să fac probleme. Drake e un băiat violent și agitat.

   Howard râse.

   - Lăsați-l să se ridice! ordonă Caine.

   Orc se ridică de pe el, dar nu fără a-i mai înfige un genunchi în coaste înainte. Sam se ridică, tremurând, dar fericit că nu mai era pe podea.

   Îl analiză cu atenție pe Caine. Se întâlniseră doar în piață, în prima zi, când venise Caine. De atunci, Sam nu îl mai văzuse decât de la depărtare.

   Și Caine îl analiză la fel de atent.

   - Ce vrei de la mine? întrebă Sam.

   Caine începu să își roadă degetul și apoi lăsă mâinile în jos pe lângă corp, părând să stea în poziție de drepți.

   - Mi-aș dori să fi existat o metodă de a fi prieteni, Sam.

   - Văd că mori de nerăbdare să devii amicul meu.

   Caine râse.

   - Vezi? Ai un simț al umorului. Nu ai cum să-l fi moștenit de la mama ta. Mie nu mi s-a părut niciodată foarte amuzantă. Poate e de la tatăl tău.

   - Nu am de unde să știu.

   - Nu? De ce?

   - Ai laptop-ul mamei mele. Ai toate hârtiile ei personale. Și îl ai pe Quinn care îți răspunde la toate întrebările legate de mine. Așa că bănuiesc că deja știi răspunsul.

   Caine aprobă din cap.

   - Da. Tatăl tău a dispărut la puțin timp după ce te-ai născut. Probabil că nu a fost prea impresionat de tine, nu?

   Caine râse de gluma lui și câțiva lingușitori i se alăturară, râzând doar pe jumătate, neînțelegând gluma.

   - Ei bine, nu te simți prost. Se întâmplă ca și tatăl meu să fi dispărut. Și mama mea la fel.

   Sam nu răspunse. Avea mâinile amorțite de la sfoara de plastic. Avea răni, dar era hotărât să nu le arate.

   - Nu ar trebui să porți încălțăminte de stradă pe podeaua sălii de sport, spuse Sam.

   - Deci tatăl tău dispare și tu nici nu vrei să știi de ce? întrebă Caine. Interesant. Eu, eu întotdeauna an vrut să știu cine au fost părinții mei adevărați.

   - Lasă-mă să ghicesc: ești un vrăjitor care a fost crescut în secret de niște încuiați.

   Caine zâmbi cu răceală. Își ridică o mână și o îndreptă spre Sam. Un pumn invizibil îl lovi în față. Se clătină în spate și abia reuși să nu cadă. Dar capul i se învârtea și îi curgea sânge din nas.

   - Da, ceva de genul, spuse Caine.

   Își întinse ambele mâini și Sam se simți ridicat de la podea. Caine îl ridică pe Sam la aproape 1 metru înălțime și apoi își încrucișă degetele, iar Sam căzu cu putere înapoi.

   Sam se ridică cu greu. Piciorul stâng îi era nesigur. Își scrântise glezna.

   - Avem un sistem pentru a măsura puterea, spuse Caine. Diana l-a inventat de fapt. Poate să îi citească pe oameni dacă îi ține de mână. Poate să le spună cât de multă au. Ea îl descrie ca pe un fel de semnal de la un telefon mobil. O bară, două, trei. Știi ce sunt eu?

   - Nebun? spuse Sam scuipând sângele care îi cursese în gură.

   - Patru bare, Sam. Sunt singurul pe care l-a citit cu 4 bare. Pot să te ridic și să te arunc în tavan sau să te izbesc de un perete.

   Își ilustră punctul de vedere gesticulând din mâini ca și cum ar fi dansat hula.

   - Ai putea să te angajezi la circ, spuse Sam.

   - Ooooh, ești dur, spuse Caine puțin iritat că Sam nu îi răspunsese cu teamă.

   - Uite cum stă treaba, Caine. Am mâinile legate, ai 5 bătăuși în jurul meu cu bâte de baseball și mie ar trebui să-mi fie frică pentru că poți să faci scamatorii?

   Sam calculă 5 în loc de 6. Îl lăsase pe Quinn deoparte, nesocotindu-l nicăieri.

   Caine observă omisiunea și aruncă o privire suspicioasă către Quinn. Quinn încă părea un copil care nu știa unde să stea și ce să facă.

   - Și unul dintre cei 5, spuse Sam, e un criminal. Un criminal și niște lași. Asta e miliția ta, Caine.

   Caine deschise ochii larg. Strânse din dinți furios, și deodată Sam zbură prin încăpere.

   Zbură de parcă ar fi fost aruncat cu o catapultă.

   Sala de sport se învârtea în jurul lui.

   Lovi panoul de baschet cu putere, spărgând geamul cu capul. Atârnă acolo puțin și apoi căzu pe spate.

   Fu tras de niște mâini invizibile cu o putere terifiantă, de parcă ar fi fost măturat de o tornadă și se opri la picioarele lui Caine.

   De data aceasta se ridică și mai greu. Sângele care îi curgea din nas se uni cu un firicel care țâșnea din frunte.

   - Câțiva dintre noi au dobândit puteri ciudate, începând de acum câteva luni, spuse Caine într-un stil familiar. Suntem ca un club secret. Federico, Andrew, Dekka, Brianna și încă vreo câțiva. Am lucrat împreună pentru a le dezvolta. Ne-am încurajat unii pe ceilalți. Vezi, asta e diferența dintre noi, cei de la Coates, și voi, cei din oraș. Într-un internat e greu să păstrezi secrete. Dar destul de repede a devenit clar că puterile mele erau la cu totul alt grad. Ce am făcut cu tine acum? Nimeni nu mai poate face asta.

   - Da, a fost mișto, spuse Sam sfidându-l. Poți să o mai faci o dată?

   - Te ispitește.

   Era Diana intrând în cameră și clar nefericită de ce vedea.

   - Încearcă să arate că e dur, se răsti Caine.

   - Da. A dovedit-o. Treci mai departe.

   - Ai grijă cum vorbești cu mine, Diana, spuse Caine iritat.

   Diana se plimbă pe lângă Caine. Își încrucișă brațele la piept și dădu din cap descurajator către Sam.

   - Ei bine, arăți destul de rău, Sam.

   - O să arate și mai rău, amenință Caine.

   Diana oftă.

   - Uite cum stă treaba, Sam. Caine vrea niște răspunsuri de la tine.

   - De ce nu îl întreabă pe Quinn?

   - Pentru că el nu știe răspunsurile. Dar tu le știi. Așa că uite cum stă treaba: dacă nu îi răspunzi la întrebări Liderului Neînfricat, Drake o să înceapă să o lovească pe Astrid. Și doar ca să știi: Drake e bolnav mintal. Și nu spun asta ca să te sperii o spun pentru că e adevărat. Eu sunt o fată rea, Caine ale iluzii de grandoare, dar Drake e pur și simplu nebun la cap. Ar putea să te omoare, Sam. Și o să înceapă în 5 minute dacă nu mă duc înapoi la el și îi spun să nu o facă. Deci, tic-tac.

   Sam înghiți sânge și fiere.

   - Ce întrebări?

   Diana își întoarse privirea către Caine.

   - Vezi ce ușor a fost?

   Uimitor, Caine o încasă de la Diana. Fără amenințări, fără vreun atac asupra ei, doar acceptă critica fierbând mânios.

   „O iubește”, realiză Sam șocat. Când îi văzuse împreună nu fusese niciun semn de afecțiune, dar nu era posibil niciun alt răspuns.

   - Spune-mi despre tatăl tău, zise Caine.

   Sam ridică din umeri. O mișcare dureroasă care îl făcu să tresară.

   - Nu a făcut parte din viața mea. Tot ce știu e că mamei nu îi plăcea să vorbească despre el.

   - Mama ta. Asistenta Temple.

   - Da.

   - Numele tatălui tău de pe certificatul tău de naștere? Scrie Taegan Smith.

   - Bine.

   - Taegan. Un nume ciudat. Foarte rar.

   - Și ce?

   - Iar Smith este un nume comun. E un nume pe care cineva l-ar folosi pentru a-și ascunde identitatea.

   - Uite, îți răspund la întrebări, dă-i drumul lui Astrid.

   - Taegan, repetă Caine. Chiar acolo pe certificat scrie. Mamă: Constance Temple. Tată: Taegan Smith. Data nașterii: 22 noiembrie. Ora nașterii: 10:12 minute, seara. Spitalul Regional Sierra Vista.

   - Și acum poți să îmi faci horoscopul.

   - Nu te interesează chestiile astea?

   Sam oftă.

   - Mă interesează ce se întâmplă. De ce a apărut FAYZ-ul. Cum poate fi oprit, sau cum putem scăpa. Pe lista mea mare cu lucrurile pe care trebuie să le fac, tatăl meu biologic, pe care nici nu l-am cunoscut, care nu a însemnat nimic pentur mine, e undeva la coadă de tot.

   - O să dispari în 5 zile, Sam. Asta te interesează?

   - Dă-i drumul lui Astrid.

   - Hai, Caine. Termină odată, spuse Diana.

   Caine zâmbi afectat.

   - Sunt foarte interesat de dispariția oamenilor. Știi de ce? Pentru că nu vreau să mor. Și pentru că nu vreau să mă trezesc deodată înapoi în lume. Îmi place aici în FAYZ.

   - Asta crezi tu că se întâmplă? Că trecem înapoi în lume?

   - Eu pun întrebările, se răsti Caine.

   - Dă-i drumul lui Astrid.

   - Faza e că noi doi avem ceva în comun, Sam, continuă Caine. Ne-am născut la un interval de doar 3 minute.

   Sam simți un fior pe șira spinării.

   - Trei minute, spuse Caine apropiindu-se de el. Tu dispari primul. Și apoi eu.

   - Nu, spuse Sam. Nu se poate.

   - Se poate, spuse Caine. Și tu ești... fratele meu.

   Ușa se deschise puternic. Drake Merwin se rostogoli în cameră. Căuta ceva.

   - E aici?

   - Cine? întrebă Diana.

   - Cine crezi? Blonda și fratele ei handicapat.

   - Ai lăsat-o să scape? întrebă Caine, uitându-l pe Sam pentru un moment.

   - Nu i-am dat drumul. Erau în cameră cu mine. Fata mă enerva și am lovit-o. Apoi ai dispărut amândoi. Nu mai erau.

   Caine aruncă o privire ucigătoare către Diana.

   - Nu, mai are câteva luni până să împlinească 15 ani. Și, în orice caz, frățiorul ei are 4 ani.

   - Atunci cum? ridică Caine din sprâncene. Poate să fie puterea?

   Diana negă din cap.

   - Am citit-o pe Astrid din nou pe drum până aici. Are abia două bare. Nu se poate. Două persoane să se teleporteze?

   Lui Caine i se părea că i se scurge culoarea din obraji.

   - Handicapatul?

   - E autist. E în lumea lui, protestă Diana.

   - L-ai citit?

   - E un copil autist, de ce l-aș citi?

   Caine se întoarse spre Sam.

   - Ce știi despre asta? spuse el ridicând o mână amenințătoare și cu fața la doar câțiva centimetri de a lui Sam. Ce știi?

   - Ei bine. Știu că îmi place să te văd speriat, Caine.

   Pumnul invizibil îl întinse pe Sam pe spate.

   Pentru prima dată, Diana părea îngrijorată. Zâmbetul obișnuit îi dispăruse.

   - Singura dată când am văzut pe cineva teleportându-se a fost cu Taylor sus la Coates. Și ea putea trece doar până în capătul celălalt al camerei. Ea avea 3. Dacă puștiu acesta se poate teleporta împreună cu sora lui prin pereți....

   - Ar putea fi 4, spuse Caine încet.

   - Da, spuse Diana. Ar putea fi 4.

   Și când spuse cuvântul 4 se uită la Sam.

   - Ar putea fi și mai mult.

   - Orc, Howard: legați-l pe Sam în așa fel încât să nu își poată rupe Mylar-ul de pe mâini, spuse Caine. Apoi luați-l pe Freddie să vă ajute. Luați ce vă trebuie de la magazin.

   Îl prinse pe Drake de umăr:

   - Găsește-i pe Astrid și pe puști.

   - Cum să îi prind dacă pot să se teleporteze când vor?

   - Nu am zis să îi prinzi, spuse Caine. Ia o armă, Drake. Împușcă-i până să te vadă.

   Sam alergă spre Caine și se aruncă asupra lui până ca acesta să poată reacționa. Inerția îi împinse pe amândoi la podea. Sam îl lovi pe Caine cu capul în nas. Caine își reveni cu greu, dar Drake și Orc tăbărâră grămadă peste Sam și îl dădură jos.

   Sam gemu de durere.

   - Nu poți să omori oamenii, Caine. Ești nebun?

   - M-ai lovit în nas, spuse Caine.

   - Ești dus cu capul, Caine. Ai nevoie de ajutor. Ești nebun.

   - Da, spuse Caine atingându-și nasul și tresărind de durere. Îmi tot spuneau asta. Asta spunea Asistenta Temple... asta spunea mama. Fii fericit că am nevoie de tine, Sam. Trebuie să te văd cum dispari, să îmi dau seama cum să fac să nu mi se întâmple și mie. Orc, ia-l pe erou de aici. Drake: du-te.

   - Dacă le faci vreun rău, Drake, te voi vâna și te voi omorî, strigă Sam.

   - Nu-ți mai irosi puterile strigând, îi spuse Diana. Nu îl știi pe Drake. Prietena ta e ca și moartă.

DOUĂZECI ȘI DOI

            128 ORE, 32 MINUTE

   Astrid voia să țipe la Drake și la Diana, voia să îi acuze, să întrebe ce fel de oameni buni de nimic foloseau FAYZ-ul ca o scuză pentru violență.

   Dar trebuia să îl țină pe micul Pete calm. Aceasta era prioritatea ei, fratele ei. Fratele ei neajutorat și lipsit de afecțiune.

   Nu-l suporta. El o transformase într-o mamă la vârsta de 14 ani. Nu era corect. Acum trebuia să fie momentul ei de strălucire, momentul ei să fie curajoasă. Era timpul să își folosească intelectul, acel așa-zis mare dar. În schimb, ea era o bonă.

   Astrid și micul Pete erau conduși, cu o politețe batjocoritoare, într-o sală de clasă. Nu era una dintre clasele lui Astrid, dar nici nu conta. Totul era dureros de familiar: cărți deschise pe bănci, pereții împodobiți cu proiecte ale studenților.

   - Ia un loc. Citește o carte dacă vrei, spuse Diana. Știu că îți place.

   Astrid ridică una dintre cărți.

   - Da, matematică de clasa a IV-a. Cum să nu îmi placă?!

   - Știi, nu îmi placi câtuși de puțin, spuse Diana.

   Drake se rezemă de un perete și zâmbi.

   - Bineînțeles, spuse Astrid. Te fac să te simți inferioară.

   Ochii Dianei licăriră.

   - Nu mă simt inferioară nimănui.

   - Chiar așa? Pentru că de regulă persoanele care fac lucruri rele recunosc că ceva nu e în regulă cu ele. Știi? Chiar dacă se stăpânesc, ele știu că înăuntru sunt bolnave.

   - Da, spuse Diana laconic. Îmi pare rău. De inima mea rea. Dă-mi mâna.

   - Ce?

   - Promit să nu te infectez cu răutatea mea. Dă-mi mâna.

   - Nu.

   - Drake, fă-o să-mi dea mâna.

   Drake veni de lângă perete.

   Astrid întinse mâna și Diana o prinse într-a ei.

   - Tu citești oamenii, spuse Astrid. Trebuia să îmi fi dat seama mai devreme. Și tu ai puterea, nu-i așa? spuse ea uitându-se la Diana ca la un specimen dintr-un laborator.

   - Da, spuse Diana, dându-i drumul la mână. Citesc oamenii. Dar stai liniștită, citesc doar nivelul puterii, nu și gândurile tale secrete cu Sam Temple.

   Astrid roși, disprețuindu-se, iar Diana râse de ea.

   - Oh, te rog, e evident. E drăguț. E curajos. E deștept, dar nu cât tine. E perfect.

   - E un prieten, spuse Astrid.

   - Da, da. Ei bine, o să aflăm cât de bun prieten îți e. Știe că te avem. Dacă nu face se îi spune Caine și nu îi spune tot ce vrea să audă, Drake o să te rănească.

   Astrid se prăbuși pe dinăuntru.

   - Poftim?

   Diana oftă.

   - Ei bine, de aia îl ținem pe Drake prin preajmă. Îi place să rănească lumea. Nu îl păstrăm pentru talentul lui de a face conversație.

   Drake arăta de parcă voia să sară pe Diana. Ochii lui mici ca de șopârlă se încruntară și mai mult. Diana nu rată expresia de pe fața lui.

   - Dă-i drumul, ridică o mână împotriva mea, Drake, îl necăji Diana. Caine te-ar omorî.

   Apoi spuse către Astrid:

   - Ai face bine să te porți frumos, e întărâtat acum.

   Diana plecă.

   Astrid putea simți privirea lui Drake asupra ei, dar nu îl putea vedea. Rămase cu privirea ațintită în jos, la cartea de matematică. Apoi aruncă o privire spre fratele ei, care stătea și se juca cu jocul lui stupid, neputincios, nevoitor, nepăsător.

   Astrid se simți rușinată de propria frică. Rușinată că nu putea să îl privească pe bătăușul care stătea indiferent rezemat de perete.

   Nu avea nicio îndoială că Sam va face tot ce putea pentru a o salva. Dar Caine ar putea cere ceva ce Sam nu putea să îi dea.

   Trebuia să se gândească. Trebuia să întocmească un plan. Era speriată. Întotdeauna îi fusese frică de violența fizică. Și era speriată de goliciunea pe care o simțea în Drake Merwin.

   Își împinse banca lângă cea a lui Pete și puse o mână pe umărul lui. Nicio reacție. Știa că ea e acolo, dar nu schița niciun gest, era pierdut în jocul lui.

   - Nu te deranjează că Diana te tratează ca pe un animal sălbatic pe care îl ține în lesă? spuse Astrid, fără a-l privi pe Drake.

   - Pe tine nu te deranjează să umbli după tine cu retardatul ăla? Să ai un cretin practic atașat de tine?

   - Nu e retardat, spuse Astrid pe același ton.

   - Oh. E cuvântul greșit? Retardat?

   - E autist.

   - Retardat, insistă Drake.

   Astrid se uită la el. Se încăpățână să îi întâlnească privirea.

   - Retardat e un cuvânt pe care oamenii nu îl mai folosesc. Când îl foloseau, era utilizat pentru a desemna un intelect sub limită. Petey nu e așa. Are un IQ cel puțin normal și poate chiar mai mare decât cel normal. Deci cuvântul nu e valabil.

   - Da? Chiar așa. Pentru că mie chiar îmi place cuvântul retardat. De fapt, mi-ar plăcea să te aud spunându-l. Retardat.

   Astrid simți cum teama îi slăbea puterile. Nu avea nici cea mai mică îndoială că el voia să o rănească. Se mai uită puțin la el și apoi își coborî privirea.

   - Retardat, insistă Drake. Spune.

   - Nu, șopti Astrid.

   Drake se plimbă până în capătul celălalt al camerei. Nu avea nicio armă la el. Dar nici nu avea nevoie de una. Își puse pumnii pe banca ei și se aplecă.

   - Retardat, spuse Drake. Spune. Fratele meu e un retardat.

   Astrid nu putu vorbi. Se îneca în lacrimi. Voia să creadă că e curajoasă, dar acum, cu bătăușul la doar câțiva centimetri de ea, știa că nu e.

   - Fratele. Meu. Hai, spuse odată cu mine. Fratele. Spune.

   Palma fu atât de rapidă, încât ea abia înregistră mâna lui mișcându-se. Fața îi ardea de durere.

   - Spune. Fratele....

   - Fratele, șopti ea.

   - Mai tare, vreau ca micul retardat să te audă. Fratele meu e un handicapa.

   A doua palmă fu atât de puternică, încât aproape căzu de pe scaun.

   - Poți să o spui cât fața ta e încă frumoasă,  sau poți să o spui după ce o fac eu praf. E alegerea ta. Fratele meu e un retardat.

   - Fratele meu e un retardat, spuse Astrid tremurând.

   Drake râse încântat și se uită la micul Pete, care își ridicase privirea din jocul lui video, parcă înregistrând ce se întâmplase. Drake își puse fața în câmpul vizual al lui Pete și cu o mână o trase pe Astrid de păr astfel încât gura ei să fie la urechea micului Pete.

   - Încă o dată, frumos și tare, spuse el.

   O împinse pe Astrid lângă capul lui Petey și strigă:

   - Fratele meu e....

   Și Astrid căzu pe spate în patul ei.

   În patul ei. În camera ei.

   Micul Pete era pe scaunul de la fereastră, cu picioarele încrucișate și cu jocul video în mână.

   Astrid își dădu seama imediat ce se întâmplase. Dar totuși era incredibil de amețitor. Într-o secundă era în școală, în următoarea era în camera ei.

   Nu putu să îl privească. Fața îi ardea de la palme, dar și mai mult de la rușine.

   - Mulțumesc, Petey, șopti ea.

        Orc îl târî pe Sam de la sala de sport până la sala de forță.

   Howard privi în jur, gândindu-se ce să facă.

   - Howard, omule, nu poți fi de acord cu asta, se rugă Sam. Nu pot fi se acord cu asta: Caine să îi omoare pe Astrid și micul Pete. Orc, nici măcar tu nu poți fi de acord cu așa ceva. Nu ai vrut să o omori pe Bette. Dar asta deja depășește orice limită.

   - Da, a depășit, recunoscu Howard preocupat, strâmbând din gură sarcastic.

   - Trebuie să mă ajuți. Lasă-mă să mă duc după Drake.

   - Nu prea cred, Sammy. Vezi tu, am văzut ce poate să facă Drake. Și amândoi am văzut ce poate face Caine. 

   Apoi zise către Orc:

   - Hai să-l punem aici pe bancă. Cu fața în sus. Îi legăm picioarele de bara verticală.

   Orc îl ridică pe Sam și îl trânti pe bancă.

   - Orc, o să fie crimă cu sânge rece, spuse Sam.

   - Nu eu, omule, spuse Orc. Eu doar te leg aici.

   - Drake o să o omoare pe Astrid. Te ajuta să treci la matematică.  Poți să oprești asta, Orc.

   - Nu trebuia să zică nimănui despre asta, murmură Orc. În orice caz, nu mai există ora de matematică.

   Folosiră o frânghie ca să îi lege gleznele de picioarele băncii și alta ca să îl lege la mijloc.

   - Bine, acum urmează partea bună, spuse Howard. Punem niște greutăți pe bară. Îl legăm pe Sam de bară și o coborâm pe linia de alunecare, nu? O să fie preocupat să țină bara deasupra gâtului.

   Orc nu înțelese și Howard îi arătă. Apoi Orc puse greutățile pe bară.

   - Cât poți să ridici la piept, Sam? întrebă Howard. Eu zic să punem câte două de 20 de kilograme pe fiecare parte, nu? Împreună cu bara, ar face cam 90 de kilograme.

   - N-are cum să ridice 90, își dădu seama Orc.

   - Cred că ai dreptate, Orc. Cred că o să fie ocupat doar să țină bara să nu-l sufoce.

   - Nu e bine, Howard, spuse Sam. Știi că nu e bine. Nu faceți chestii de genul acesta, niciunul dintre voi. Sunteți bătăuși, nu criminali cu sânge rece.

   Howard oftă.

   - Sammy, e cu totul altă lume, nu ai observat? E FAYZ, omule!

   Orc coborî greutatea. Bara se sprijinea pe încheieturile legate ale lui Sam, care îi apăsau mărul lui Adam. Împinse în sus cu toată puterea, dar nici în cea mai bună zi a lui nu putea ridica 90 de kilograme. Tot ce putea face era să o țină destul de sus, pentru a putea respira.

   Orc râse și spuse:

   - Hai, omule, ar trebui să ne întoarcem la Caine să nu pierdem mai multă distracție.

   Howard îl urmă pe Orc, dar se opri la ușă.

   - E destul de ciudat, Sam. În prima noapte, omule, am zis că „bătrânul Sam din autobuz o să conducă în curând lucrurile pe aici dacă nu avem grijă”. Toată lumea se uita la tine. Știi asta. Dar nu, tu erai prea bun ca să joci așa. Și ai plecat fără să scoți o vorbă, împreună cu Astrid.

   Începu să râdă.

   - Bineînțeles, e atrăgătoare, nu-i așa? Și acum Caine conduce FAYZ-ul și Drake o să o elimine pe prietena ta.

   Sam se chinui cu greutatea, dar nu avea cum să o ridice. Chiar și dacă ar fi avut un unghi bun, nu ar fi putut să o ridice.

   Dar Howard, cu toată istețimea lui, omisese un lucru: în poziția asta, Sam putea ajunge cu dinții la Mylar.

   Încercă să rupă materialul, dar dura prea mult și el nu avea timp. Nu avea nicio îndoială că micul Pete îi teleportase pe el și pe Astrid la ei acasă. Drake avea să îi găsească acolo.

   Sam încercă să prindă Mylar-ul între dinți, dar era alunecos și tare. Și când se concentra asupra lui, nu se putea concentra asupra greutății de pe gât.

   Bara îi presa degetele pe gât. Împinse în sus, dar deja mâinile îi erau obosite. Mușchii îl lăsau.

   Putea să rupă Mylar-ul și să își elibereze mâinile, sau putea să țină bara să nu îl sufoce. Era imposibil să le facă pe amândouă.

   Și dacă își elibera mâinile, ce făcea? El nu era Caine. El nu avea control asupra puterilor sale. Putea rupe Mylar-ul și apoi să nu poată face nimic.

   Bara alunecă mai jos.

   Avea Mylar-ul între dinți.

   Roase, încercând să facă o gaură mică pe care să o lărgească.

   Deja Drake trebuie să fi ieșit din școală și să se fi apropiat de Astrid. Oare va trebui să se oprească undeva înainte pentru a lua o armă?

   Astrid ar trebui să știe că vor veni după ea. Ea va ști că ar fi periculos să rămână în casă. Oare s-ar mișca destul de repede?

   Și unde s-ar duce?

   Sam simți cum își atinse dinții de sus cu cei de jos. Făcuse o gaură.

   Dar acum nu mai putea respira.

   Abia sesiză ușa deschizându-se.

   Auzi niște pași rapizi pe carpetă și apoi sunetul unei greutăți ridicându-se de pe bară. Sam inspiră.

   - Rezistă, frate!

   Quinn ridică restul greutăților de pe bară.

   Cu brațele tremurând, Sam își ridică bara de pe gât.

   - Nu am știut că vor face asta, frate, nu am știu, omule, spuse Quinn.

   Era palid. Ca și cum nu văzuse niciodată soarele.

   - Trebuie să mă crezi, Sam.

   Îl dezlegă și Sam se ridică.

   Quinn arăta ca o epavă. Plânsese și avea ochii roșii și umflați.

   -Jur pe Dumnezeu, nu am știut.

   - Trebuie să ajung la Astrid înaintea lui Drake, spuse Sam.

   - Știu, știu. Totul e o harababură.

   Cu picioarele eliberate, Sam se ridică.

   - E cumva alt truc? O să mă urmărești până la Astrid.

   - Nu, omule. O să mă bată dacă află că ți-am dat drumul.

   Quinn își întinse brațele larg deschise, implorându-l:

   - Trebuie să mă iei cu tine.

   - Cum să am încredere în tine, Quinn?

   - Dacă mă lași aici, ce crezi că o să îmi facă Caine?

   Sam nu avea timp de discuții. Se hotărî repede.

   - Ai face bine să te rogi ca Astrid să nu pățească nimic, Quinn. Dacă faci asta ca să mă păcălești, ai face bine să ai grijă să și mor.

   Quinn își mușcă buzele neliniștit.

   - Nu trebuie să mă ameninți, frate.

   - Nu-mi spune frate, spuse Sam. Nu sunt fratele tău.

DOUĂZECI ȘI TREI

            128 ORE, 22 MINUTE

   Astrid se simți ușurată, dar apoi simți un val de repulsie față de propria persoană. Îl lăsase pe Drake să o terorizeze. Îi spusese lui Pete că e handicapat.

   Mâinile îi tremurau. Își trădase fratele. Îl ura pentru ce era, pentru că era nevoiaș, și ea îl trădase ca să se salveze pe ea. Și acum era mult mai nervoasă pe ea decât fusese vreodată pe el.

   Însă acum trebuia să gândească. Repede. Ce să facă?

   Drake o va prinde din nou. Cu siguranță, Caine sau creatura aceea crudă, Diana, își vor da seama ce s-a întâmplat.

   Și nu ar dura decât câteva secunde până când Drake îi va denunța. Câteva secunde în plus până să își dea seama Caine. Dacă Diana putea cu adevărat să citească puterea reală din oameni, ea ar ști că nu Astrid a fost cea care i-a teleportat. Ea ar ști că a fost micul Pete.

   Trebuia să meargă într-un loc unde Drake nu s-ar uita. Într-un loc în care Sam s-ar uita.

   Dacă ar scăpa.

   Dacă ar fi măcar în viață.

   Mintea parcă i se mișca cu încetinitorul, învârtindu-se în cercuri, nereușind să se concentreze. Vedea în continuare acea teribilă față bolnavă, simțind înțepătura ascuțită a palmei lui, și felul în care căldura ei se unea cu rușinea arzătoare.

   - Gândește-te, proasto, se certă ea. Gândește. E singurul lucru la care ești bună.

   Nu putea să treacă prin oraș. Nu puteau să ia o mașină. Era prea târziu să învețe să conducă.

   Mintea ei era ca un aparat de fotografiat defocalizat, învârtindu-se la nesfârșit și revenind la momentul când frica pusese stăpânire pe ea, la momentul când ea nu mai putuse rezista și își trădase fratele. O bandă sonoră ce se repeta la nesfârșit în mintea ei, spunând cuvintele: „Fratele meu e un retardat”.

   Clifftop.

   Camera pe care o împărțiseră în prima noapte.

   Da. Sam își va da seama. Dar și Quinn fusese acolo. Și el ar fi putut ajunge la aceeași concluzie.

   Astrid ezită. Dar nu era timp pentru ezitări. Drake nu ar ezita. Deja el era pe urmele lor. Era pe drum.

   Nu putea să îl înfrunte iar.

   - Petey, trebuie să mergem.

   Astrid îl prinse de mână și îl trase după ea. Coborâră scările. Nu aveau timp să se oprească pentru nimic. Nu aveau timp deloc.

   Spre ușa din față. Ba nu. Mai bine pe cea din spate.

   Traversară grădina din spatele casei la pas. Micul Pete rareori putea fi convins să alerge. Gardul viu era destul de mic, dar totuși era epuizant și dură foarte mult până când micul Pete să îl poată trece. Alergară prin curtea din spatele casei vecinilor.

   - Stai departe de străzi, își spuse ea.

   Merseră cât de departe putură, din curte în curte, se furișară pe străzi când drumul le era blocat, apoi se întorceau din nou prin curți și alei.

   Nu văzură pe nimeni. Dar nu aveau de unde ști dacă nu sunt priviți.

   Ajunseră la dealul ce marca marginea orașului și începutul zonei Clifftop. Se îngrămădiră printre desișuri agățătoare până la nisip. Astrid îl trase pe micul Pete după ea, disperată să se miște repede, dar cu frică să nu îl supere.

   Clifftop rămăsese neschimbat. Bariera era încă acolo. Coridorul era încă luminat, încă gol și curat.

   Astrid avea cheia electronică din prima seară. Găsi apartamentul, deschise ușa și se prăbuși înăuntru pe pat.

   Rămase întinsă acolo, holbându-se la tavanul alb. Patul era moale. Aerul condiționat bâzâia.

   Putea să explice cuvintele pe care Drake o obligase să le zică. Nu însemnau nimic. Erau doar cuvinte. Pe micul Pete nu îl interesa.

   Dar nu putea să explice și frica. Îi era rușine.

   Își puse o mână rece pe față, să vadă dacă era într-adevăr atât de fierbinte cum își imagina.

        - Unde mergem, Sam? întrebă Quinn, nerăbdător.

   Se mișcau într-un ritm mai lejer, alergau într-un ritm pe care îl puteau susține mai mult timp.

   Sam mergea în față direct prin oraș, direct prin piață, parcă indiferent față de cine îl urmărea.

  - O să o găsim pe Astrid înaintea lui Drake, spuse Sam.

   - Hai să vedem dacă e acasă.

   - Nu. Lucrul bun la un geniu e că nu trebuie să te întrebi dacă va face vreo prostie. Ea va ști că trebuie să iasă din casă.

   - Unde s-ar duce?

   Sam se gândi un moment.

   - La centrală?

   - Da. Și o să luăm o barcă și o să înaintăm pe coastă.

   - Bine. Dar, frate... adică, omule, nu ar trebui să ne furișăm în loc să alergăm direct prin centrul orașului?

   Sam nu îi răspunse. O parte din motivul pentru care mergea în linie dreaptă și nu se furișa era că spera să îl ia și pe Edilio de la postul de pompieri. Iar cealaltă parte era că trebuia să afle dacă Quinn avea să îl trădeze cu prima ocazie.

   Și mai era și o chestiune de tactică, pe care Sam o înțelesese intuitiv: Caine avea mai mult putere, deci el trebuia să fie mai rapid. Cu cât prelungea jocul, cu atât era mai probabil că va câștiga Caine.

   Ajunseră la postul de pompieri. Edilio era în cabina mașinii de pompieri cu motorul pornit. Îi văzu pe Sam și Quinn și se aplecă pe fereastră.

   - Bună sincronizare, omule, o să încerc, o să o scot...

   Tăcu brusc când văzu fața însângerată a lui Sam.

   - Edilio! Vino! Trebuie să mergem!

   - Bine, omule. lasă-mă doar să îmi iau...

   - Nu. Acum. Drake o urmărește pe Astrid. O să o omoare.

   Edilio sări jos din mașină.

   - Încotro?

   - La port. O să luăm o barcă. Cred că Astrid se va duce la centrală.

   Cei 3 alergară spre piață. 

   Sam știa că Orc și Howard erau la școală alături de Caine. Drake se îndrepta spre casa lui Astrid. Asta ar însemna că ar mai fi câțiva bătăuși prin zonă, dar Sam nu își făcea griji prea mari pentru ei.

   Îl văzură pe Mallet și pe încă un puști de la Coates trândăvind pe scările primăriei. Niciunul din ei nu îi provocă atunci când trecură pe lângă ei.

   Portul nu era mare, avea doar 40 de bacuri, aproape jumătate din ele ocupate. Avea un depozit de tablă, ruginit, care huruia și fusese odată o fabrică de conserve. Acum adăpostea ateliere de reparat nave. Multe bărci erau ridicate din apă și puse pe butuci. Păreau nesigure. Păreau că vor cădea la cel mai mic vânt.

   Nu era nimeni acolo. Nimeni nu-i oprea.

   - Ce luăm? întrebă Sam.

   Își îndeplinise primul țel, dar nu știa nimic despre bărci. Se uită la Edilio și acesta se mulțumi să ridice din umeri.

   - Bun. Ceva care poate căra 5 persoane. O barcă cu motor. Cu rezervorul plin. Quinn, tu vezi bărcile din dreapta, Edilio, tu în stânga, eu mă duc până în spate și înapoi. Plecați!

   Se despărțiră și înaintară fiecare pe drumul său, sărind în fiecare barcă disponibilă, uitându-se după chei și încercând să își dea seama cum să verifice rezervoul pe măsură ce timpul trecea.

   Cu ochiul minții, Sam îl vedea pe Drake căutând casa lui Astrid. Cu o armă în mână. Ar fi puțin încetinit gândindu-se ca nu cumva Astrid și micul Pete pur și simplu să se teleporteze din nou. Drake nu avea de unde să știe că micul Pete nu își putea controla puterile, și va încerca să se furișeze, ar avea răbdare.

   Era un lucru bun. Cu cât avea mai multă nesiguranță, cu atât mai greu înainta.

   Deodată un motor porni puternic, revenind la viață. Sam sări jos pe platforma de încărcare din barca pe care o explora. Alergă înapoi de-a lungul platformei și îl găsi pe Quinn stând mândru într-o barcă cu motor, o balenieră Boston.

   - Are combustibil, spuse Quinn peste pufăitul leneș al motorului.

   - Bună treabă, omule, spuse Sam și sări lângă el înăuntru. Edilio, dă-i drumul!

   Edilio ridică frângiile din jurul buștenilor și sări înăuntru.

   - Trebuie să te avertizez, omule. Am rău de mare.

   - Nu e cea mai mare problemă a noastră, nu? spuse Sam.

   - Am pornit-o, dar nu știu cum să o conduc, spuse Quinn.

   - Nici eu, recunoscu Sam. Dar presupun că o să învăț.

   - Hei, hei!

   Era vocea rezonantă a lui Orc.

   - Să nu plecați!

   Orc, Howard și Panda erau la capătul platformei.

   Sam se uită ca un nebun la comenzi. Motorul pufăia și barca cu ancora ridicată plutea ușor îndepărtându-se de platformă, dar prea încet. Chiar și Orc ar putea sări cu ușurință peste distanța dintre barcă și doc.

   - Accelerația, spuse Edilio, arătând cu degetul maneta cu capăt roșu. Aia o face să meargă.

   - Da. Țineți-vă bine.

   Sam împinse accelarația o gradație. Barca țâșni în față și se izbi de un pilon. Sam aproape fu doborât din picioare. Edilio prinse balustrada și se ținu strâns. Quinn fu trânti cu putere jos în provă.

   Prova trecu de pilon zgâriindu-l și aproape accidental îndreptând barca în larg.

   - Poate ar fi mai bine să o iei mai încet pentru început, spuse Edilio.

   - Stop! Opriți barca, strigă Orc rămânând fără suflu, pășind cu greu de-a lungul platformei.

   - O să te bat.

   Sam cârmi barca în direcția bună, speră el, și se îndepărtă încet pufăind. Acum Orc nu mai avea cum să sară.

   - Caine o să te omoare, strigă Panda.

   - Quinn, trădătorule, țipă Howard.

   - Spune-le că te-am obligat eu, spuse Sam.

   - Poftim?

   - Spune-le, mârâi Sam printre dinți.

   Quinn se ridică în picioare și își ridică mâinile.

   - M-a obligat.

   - Acum spune-le că ne ducem la centrală.

   - Omule!

   - Spune-le, insistă Sam. Și arată-le direcția.

   - Ne ducem la centrală, strigă Quinn arătând spre nord.

   Sam lăsă cârma, se întoarse și îi trimise cu putere un croșeu cu mâna stângă lui Quinn în față. Acesta căzu brusc.

   - Ce...

   - Trebuia să pară real, spuse Sam.

   Dar nu era o scuză.

   Barca era departe acum. Sam își ridică mâna, cu degetul mijlociu întins, sus deasupra capului, împingând maneta încă o gradație și cârmind spre nord către centrală.

   - Care e treaba? întrebă Edilio confuz.

   Stătea destul de în spate, doar în caz că Sam îl va lovi pe el următorul.

   - Ea nu va fi la centrală, spuse Sam. Va fi la Clifftop. Mergem spre nord doar cât timp ne urmărește Orc.

   - M-ai mințit, îl acuză Quinn, mângâindu-și bărbia, asigurându-se că e încă atașată.

   - Da.

   - Nu ai avut încredere în mine.

   Orc, Howard și Panda dispărură din vedere, probabil alergând înapoi spre oraș să îi raporteze lui Caine. Când fu sigur că au plecat, Sam întoarse cârma, împinse accelerația la maxim și se îndreptă spre sud.

          Drake locuia într-o casă abandonată de lângă piață. Era la mai puțin de 1 minut de mers pe jos de la primărie.

   Casa aparținuse unui tip care locuia singur. Era mică, cu doar două dormitoare, foarte curată, foarte organizată, cum îi plăcea lui Drake.

   Tipul, proprietarul casei căruia Drake îi uitase numele, deținea arme. În total 3 arme, o pușcă de calibrul 20, o armă de vânătoare cu lunetă de calibrul 36 și un pistol semiautomat Glock de 9 milimetri.

   Drake ținea toate 3 armele încărcate permanent. Erau întinse pe masă, expuse ca un lucru la care să te uiți cu drag.

   Ridică pușca de vânătoare. Patul puștii era lucios ca sticla, lustruit aproape sclipitor. Mirosea a oțet și a ulei. Ezită înainte să ia pușca pentru că nu trăsese niciodată cu o armă lungă. Nu avea nicio idee cum să folosească luneta. Dar cât de greu putea fi?

   O băgă într-o centură de piele și își testă libertatea de mișcare a umerilor. Pușca era grea și puțin cam lungă. Patul amortizat de cauciuc îi ajungea până jos în spatele coapsei. Dar putea să o care.

   Apoi ridică pistolul. Strânse mânerul și puse degetul pe trăgaci. Drake iubea să țină această armă în mână.

   Tatăl său îl învățase să tragă folosind pistolul de serviciu. Drake încă își mai amintea prima dată. Încărcarea cartușelor în încărcător. Introducerea încărcătorului în patul armei. Rotind mecanismul pentru a ridica un glonț pe țeavă. Și trăgând siguranța.

   Clic. Sigură.

   Clic. Mortală.

   Își amintea cum tatăl lui îl învățase să țină patul cu putere, dar nu prea strâns. Să își odihnească mâna dreaptă în palma stângă și să ochească cu grijă, să își întoarcă corpul în lateral pentru a fi o țintă mai mică dacă cineva trage înapoi. Tatăl lui fusese nevoit să țipe pentru că amândoi purtau căști de protecție.

   - Dacă tragi după o țintă, centrezi cătarea în centrul înălțătorului. Ridici înălțătorul până când cătarea se afla sub ținta ta. Expiră încet și strânge trăgaciul.

   Prima pocnitură, reculul, felul în care arma sărise 15 centimetri în aer, mirosul prafului de pușcă, totul era limpede în mintea lui Drake.

   Primul lui foc cu care ratase complet ținta.

   Și al doilea ratase deoarece, după ce simțise reculul prima dată, tresărise anticipând.

   Cu al treilea foc nimerise ținta, atingând doar o porțiune din colțul de jos.

   Trăsese o întreagă cutie de muniție în prima zi și, până la final, deja lovea ce țintea.

   - Dacă nu trag în ținte? îl întrebase pe tatăl său. Dacă trag după persoane?

   - Nu trage într-o persoană, îi spusese tatăl său. 

   Dar apoi se înduioșă, ușurat de faptul că găsise ceva să-i împărtășească fiului său.

   - Fiecare persoană o să îți spună câte o tehnică diferită. Dar dacă aș fi eu, și să zicem că aș opri traficul și aș vedea un cetățean întinzându-se după o armă, i mă gândesc că ar trebui să trag repde? Doar aș ținti. Aș ținti ca și cum țeava ar fi un al șaselea deget. Țintești și, dacă trebuie să tragi, tragi jumătate de încărcător, poc, poc, poc, poc.

   - De ce tragi de atâtea ori?

   - Pentru că, dacă trebuie să tragi, tragi ca să omori. Într-o situație ca aceea, nu țintești cu grijă spre cap sau inimă, doar îndrepți arma spre centrul masei și speri să nimerești un glonț norocos, și dacă nu, dacă tot ce nimerești e un umăr sau burta, doar viteza gloanțelor tot îl vor da jos.

   Drake nu credea că va avea nevoie de 6 gloanțe pentru a o omorî pe Astrid.

   Își amintea, în detaliu, cu încetinitorul data cânds îl împușcase pe Holden, pe băiatul vecinului, care îi plăcea să vină la el și să îl enerveze. Fusese un glonț în coapsă, cu o armă de calibru mic și cu toate acestea, copilul aproape murise.

   Acel „accident” era motivul pentru care Drake ajunsese la Coates.

   Acum ținea în mână Glock-ul de 9 milimetri, o armă mai slabă ca putere decât pușca Smith&Wesson de calibru 40 a tatălui său, dar mai puternică decât cea de 22 pe care o folosise pe Holden.

   Un glonț ar fi de ajuns. Unul pentru blonda îngâmfată și altul pentru retardat. Ar fi mișto. S-ar întoarce la Caine să-i raporteze și i-ar spune: „două gloanțe, două ținte doborâte”. Asta ar șterge zâmbetul de pe fața Dianei.

   Casa lui Astrid nu era departe. Dar ideea era să o nimerească până când fratele ei să folosească puterea și să dispară din nou.

   Drake ura puterea. Era un singur motiv pentru care Caine era la comandă, și nu el: puterile lui Caine.

   Dar Caine înțelegea că toți cei ce aveau puterea trebuiau controlați. Și odată ce Caine și Diana aveau toți ciudații sub control, ce îl oprea pe Drake să-și folosească cei 9 milimetri ai lui de putere pentru a pune stăpânire pe tot?

   Dar toate la timpul lor.

   Se uită la casa lui Astrid de la jumătate de stradă distanță, căutând semne pentru a afla în ce cameră putea fi.

   Se furișă în jurul casei și urcă pe veranda din spate. Ușa era închisă. Oricine își închidea ușa din spate o închidea și pe cea din față. Dar poate nu și ferestrele. 

   Se sui pe balustradă și se aplecă pentru a deschide fereastra. Gemul se ridică ușor. Nu era prea ușor să intri pe fereastră fără să faci mult zgomot.

   Îi luă 10 minute să verifice fiecare cameră a casei, să caute în fiecare dulap, sub fiecare pat, în spatele fiecărei perdele și chiar și în pod.

   Atunci simți un moment de panică. Astrid putea fi oriunde. Și el ar arăta ca un fraier dacă nu ar prinde-o.

   Unde s-ar duce ea?

   Verifică garajul. Nimic nici acolo. Nicio mașină, cu siguranță nicio Astrid. Dar era o mașină de tăiat iarba, și unde era așa ceva, era și combustibil.

   Se întrebă ce s-ar întâmpla dacă Astrid și retardatul s-ar teleporta într-o clădire în flăcări.

   Drake deschise containerul de combustibil, se duse în bucătărie și începu să împrăștie benzina pe tejghea, în sufragerie, pe draperii, pe masă și încă o împroșcare pe perdele din față.

   Nu găsi chibrituri și rupse o bucată de hârtie pe care o aprinse la aragaz. Aruncă bucata de hârtie pe masa din sufragerie și ieși pe ușa din față, fără a se mai obosi să o închidă.

   - Acesta e un loc unde nu va mai putea să se ascundă, spuse el.

   Alergă înapoi în piață și urcă scările bisericii. Biserica avea o turlă. Nu era foarte înaltă, dar îi oferea o perspectivă bună.

   Sus pe scările circulare. Împinse trapa și se cățără sus în spațiul înghesuit, prăfuit și plin de pânze de păianjen, dominat de clopot. Avu grijă să nu atingă clopotul. Acel sunet s-ar fu auzit departe.

   Ferestrele aveau obloane și erau acoperite de ventilatoare care lăsau aerul să intre și sunetul să iasă, dar nu îi ofereau decât o vedere în jos. Folosi patul puștii pentru a dărâma primul ventilator. Acesta căzu pe pământul de jos.

   Copiii din piață se uitară în sus. Și ce dacă. Mai dărâmă încă 3 ventilatoare, ce zdrăngăniră până jos. Acum avea o priveliște fără restricții, în orice direcție deasupra acoperișurilor de țiglă portocalie ale caselor din Perdido Beach.

   Începu de la casa lui Astrid, care deja scotea fum. Înaintă cu privirea sistematic, ca un vânător, căutând orice mișcare. De câte ori vedea pe cineva mergând, alergând sau pedalând, arunca o privire prin lunetă, țintindu-i.

   Se simțea ca Dumnezeu. Tot ce trebuia să facă era să apese pe trăgaci.

   Dar niciuna dintre siluetele mișcătoare de jos nu era Astrid.

   Nu putea să rateze părul ei blond. Nu. Nu era Astrid.

   Apoi, chiar când avea de gând să renunțe, zări activitate în port. Întoarse luneta și, deodată, Sam Temple îi era clar în țintă. Pentru un moment, cătarea era îndreptată spre pieptul lui. Dar apoi dispăru. Se urcase într-o barcă.

   Era imposibil. Caine îl prinsese pe Sam la școală. Cum scăpase?

   Edilio și Quinn erau și ei în barcă, îndepărtându-se. Drake vedea apa învolburată în urma motorului.

   Quinn. Așa scăpase Sam. Acesta trebuia să fie motivul.

   Drake trebuia să poarte o conversație frumoasă cu Quinn.

   Pe doc îl zări pe Orc fluturând o bâtă și strigând neputincios. Barca prindea viteză și se îndrepta spre nord, lăsând în urmă pe apă o dâră lungă și albă ca o săgeată.

   Fără îndoială, Sam va încerca să o găsească pe Astrid. Și se îndrepta spre nord.

   Centrala electrică. Acolo trebuia să fie.

   Drake înjură și, din nou, pentru un moment, simți frica aproape disperată că îl dezamăgise pe Caine. Nu era îngrijorat pentru ce îi va face Caine. Până la urmă avea nevoie de el. Dar știa că, dacă nu va reuși să îndeplinească ordinele lui Caine, Diana va râde de el.

   Drake lăsă jos pușca. Cum putea să ajungă la centrală înaintea lui Sam?

   Nu avea cum. Chiar și fără a lua o barcă trebuia să îl prindă din urmă. O mașină? Poate. Dar nu știa drumul. Și drumul cu barca ar fi mai scurt. I-ar lua ceva să ajungă la port și.... dar stai. Stai o secundă.

   Barca cu motor întorcea.

   - Ce isteț ești, Sam, șopti Drake. Dar nu destul.

   Prin lunetă putea vedea chipul lui Sam la cârmă, cu vântul bătându-i în față, scăpase de Caine și îl păcălise pe Orc, și acum sigur pe el se îndrepta spre sud.

   Nu avea cum să tragă de la distanța aceea. Drake știa asta.

   Întoarse luneta puștii spre sud și se opri la barieră. Sam nu ar avea unde să ajungă prea departe în acea direcție.

   Plaja de la poalele stâncilor? Dacă ea era acolo, Drake nu avea cum să ajungă la ea înaintea lui Sam. Dacă era acolo, jocul se încheia.

   Dar dacă nu era... dacă era, să zicem, în hotel, la Clifftop? Atunci avea o șansă dacă se grăbea.

   Ce minunat ar fi dacă ar împușca-o pe Astrid chiar sub privirile lui Sam Temple!

DOUĂZECI ȘI PATRU

             127 ORE, 45 MINUTE

   Astrid aproape pierdu din vedere barca.

   Se dusese la fereastră să tragă jaluzelele. Cu coada ochiului văzu în depărtare ambarcațiunea cu motor, singura aflată pe apă. Pentru un scurt moment, se întrebase dacă erau adulți la bord, cineva care venea să îi salveze din FAYZ.

   Dar nu, dacă salvarea ar fi venit din afara FAYZ-ului, nu ar fi fost o singură barcă. Și, oricum, Astrid era convinsă că nu venea nimeni. Nu acum. Probabil niciodată.

   Miji ochii, dar nu putu să își dea seama cine era în barcă. Dacă ar fi avut un binoclu... Păreau a fi 3 oameni. Poate 4. Nu putea spune. Dar ambarcațiunea se apropia cu viteză.

   Îngenunche pentru a vedea ce mai era în frigiderul minibar. În timpul ultimei șederi aici, ea, Sam și Quinn aproape că îl goliseră. Tot ce mai rămăsese erau niște alune. Va trebui să îl hrănească pe micul Pete mai devreme sau mai târziu. Înainte ca oricine ar fi fost în barcă să ajungă aici.

   - Hei, Petey, zise ea și îl ghidă în sus, de la capătul patului. Hai, mergem să facem rost de mâncare. Miam-miam? spuse ea, folosind o expresie care funcționa uneori. Miam-miam?

   Se puteau duce la restaurantul Clifftop și probabil că ar fi găsit ceva acolo pentru a-și pregăti un sendviș cu pui, ori cel puțin ar fi putu găsi niște iaurt. Sau puteau rămâne în siguranță și doar să golească minibarurile celorlalte camere.

   Deschise ușa. Se uită pe hol. Era gol.

   - Ne mulțumim cu dulciuri, spuse ea, dându-și seama că nu avea curajul de a coborî la restaurant.

   Camera următoare avea un minibar, dar nu era nicio cheie în yală. Mai încercă în 3 camere, înainte să realizeze că avusese noroc în prima noapte. Toate frigiderele erau încuiate. Dar poate că toate cheile erau interschimbabile.

   - Hai înapoi în camera noastră, zise ea.

   - Miam-miam, protestă micul Pete.

  - Miam-miam, confirmă Astrid. Hai, Petey!

   Când se aflau din nou pe hol auzi clicul unui lift. Motorul silențios deschise ușile. Oare era Sam? Îngheță, oscilând între teamă și speranță. Teama învinse.

   Liftul se afla la capătul holului, după colț. Avea doar câteva secunde la dispoziție.

   - Hai, șopti ea și îl împinse pe micul Pete înainte.

   Bâjbâind, cu mâinile tremurândm strecură cartela magnetică prin dispozitiv. Prea repede. Trebuia să o facă mai lent. Din nou. Tot nu se aprinse becul verde. Încă o dată. Auzi ușile liftului închizându-se.

   El era. Dintr-odată știu că era Drake.

   - Bucură-te, Maria, cea plină de har, Domnul este cu tine.

   Era singura rugăciune care îi veni în minte. Încercă din nou cheia. Becul verde se aprinse. Răsuci mânerul ușii.

   El era acolo. În capătul holului. Stătea cu o pușcă pe umăr și cu un pistol într-o mână. Astrid aproape leșină. Drake rânji. Ridică pușca și ținti.

   Ea îl împinse pe micul Pete în cameră și se grăbi să intre după el. Trânti ușa care se închise și trase zăvorul. Apoi bloca ușa cu cartela.

   Se auzi un zgomot incredibil de puternic. Ușa avea o gaură în ea de mărimea unei monede, iar metalul era sfărâmat. O altă detunătură și mânerul atârna.

   Micul Pete îi putea salva pe amândoi. Chiar putea. Avea puterea. Dar era foarte calm, încă total cufundat în lumea lui. Nefolositor.

   Balconul. Era singura scăpare.

   - Petey, hai! strigă ea tăios.

   - Miam-miam, se opuse el.

   Drake se izbi de ușă, dar aceasta rezistă. Zăvorul era încă la locul lui. Trase cu arma o dată și încă o dată, frustrat, ochind zăvorul. Era disperat ca ea și Petey să nu se teleporteze din nou.

   Trebuia să îl facă să creadă că acest lucru se întâmplase. Îl trase pe micul Pete către balcon, deschise ușa și se uită în jos. Pământul era jos. Mult prea jos. Dar mai era un balcon chiar sub ei.

   Astrid se urcă pe balustradă, speriată de moarte, tremurând, dar fără alternativă. Cum îl va face pe micul Pete să o urmeze? Mintea lui era fixată acum pe mâncare.

   - Jucăria, șopti ea și îi împinse Game-Boy-ul în față. Hai, Petey, hai, jucăria!

   Îl ghidă pe fratele ei spre ea, îi puse mâna pe balustradă, numai una, pentru că în cealaltă el ținea acum Game-Boy-ul, pierdut în jocul stupid, prea calm ca să își folosească puterile, prea imprevizibil.

   - Binecuvântată ești tu între femei, și binecuvântat este rodul pântecelui tău, suspină Astrid.

   Nu avea să meargă. Ea putea reuși, dar cum va proceda cu fratele ei? El era mic. L-ar fi putut balansa. L-ar fi putut ține pentru câteva secunde, câte i-ar fi fost necesare.

   - Sfântă Maria, Maica lui Dumnezeu...

   Prinse balustrada cu mâna stângă, apucă încheietura micului Pete cu dreapta și îl săltă peste balustradă. El căzu. Ea îl prinse, îl ținu cu unghiile, apoi îi alunecă. El se prăbuși pe șezlongul de dedesubt. Aterizase destul de rău. Era amețit.

   Astrid îl auzi pe Drake bușindu-se în ușă din nou și percepu un sunet ca de așchii în timp ce zăvorul ceda. Acum ușa era ținută doar de lanțul fragil, iar el avea să îl desfacă într-o clipită.

   - Roagă-te pentru noi, păcătoșii...

   Se balansă și ateriză aproape pe micul Pete. Nu era timp pentru durerea ascuțită din picior, nici pentru sânge sau pielea julită. Îl apucă pe micul Pete, îl îmbrățișă, îl ținu aproape și se dădu înapoi pentru a se lipi de ușa glisantă, din sticlă, a balconului.

   - Scaunul de la fereastră, scaunul de la fereastră, copile, scaunul de la fereastră, cântă ea foarte încet în urechea lui.

   Îl auzi pe Drake în camera de sus. El deschise ușa de sticlă și păși pe balcon. Nu îi putea vedea de acolo. Doar dacă se apleca suficient de mult.

   - Roagă-te pentru noi, păcătoșii, acum și în ceasul morții noastre, încheie ea rugăciunea în tăcere și își ținu fratele aproape. Amin.

   Îl auzi pe Drake înjurând de furie. Reușiseră. Crezuse că ei au dispărut.

   - Mulțumesc, Doamne, se rugă Astrid pe tăcute.

   Tocmai atunci micul Pete începu să geamă. Jocul lui căzuse când ea îl balansase peste balcon. Ușița de la baterii era deschisă. Una dintre baterii se rostogolise afară. Iar acum micul Pete încerca să îl facă să meargă, dar nu reușea. Astrid aproape că suspină cu voce tare.

   Drake se opri din înjurat. Ea se uită în sus și îl văzu acolo, aplecat peste balustradă. Rânjetul lui ca de rechin era larg. Ținea pistolul în mână, dar nu prea putea să îi țintească încă, așa că își legănă un picior peste balustradă și se aplecă așa cum făcuse și Astrid, iar acum îi putea vedea foarte bine. Ținti. Râse. Apoi urlă de durere și căzu.

   Astrid sări la balustradă. Drake era întins jos pe iarbă, pe spate, inconștient, stătea pe pușcă și cu pistolul lângă el.

   - Astrid, zise Sam.

   Era deasupra ei, încă ținând lampa de masă pe care o folosise ca să îi zdrobească mâna lui Drake. Se aplecă peste balustradă.

   - Sam!

   - Ești bine?

   - O să fiu imediat ce găsesc bateria lui Petey.

   Sunase stupid și aporpae că îi venea să râdă.

   - Am o barcă jos pe plajă, spuse Sam.

   - Unde mergem?

   - Ce-ai zice de orice alt loc numai aici nu?

 

DOUĂZECI ȘI CINCI

 

                 127 ORE, 42 MINUTE

 

   Trecuseră două zile de când Lana supraviețuise atacului coioților. Coioților vorbitor. Două zile de când viața ei fusese salvată de un șarpe. Un șarpe zburător. Lumea o luase razna.

   Lana udase gazonul în acea dimineață, cu ochii în patru, uitându-se după coioți și șerpi. Fu atentă la fiecare lătrat al lui Patrick, la fiecare mârâit al lui sau tresărire. Acesta era primul sistem de avertizare.

   În trecut, ei doi formaseră perechea stăpân și animal de companie. Sau, poate mai bine zis, fuseseră prieteni. Acum erau o echipă. Erau parteneri într-un joc de supraviețuire. Simțurile lui Patrick și creierul ei.

   Udatul gazonului era un lucru prostesc, din moment ce nu era sigură că va mai rămâne apă suficientă pentru ea. Era un gest de sfidare la adresa deșertului.

   Bărbatul care avea coliba se numea Jim Brown. Aflase asta din documentele de pe biroul lui. Simplu, Jim Brown. Nu era nicio poză cu el, dar nu avea decât 48 de ani.

   „Un pic prea tânăr, gândi Lana, pentru a lăsa în urmă civilizația și a deveni pustnic.”

   Magazia din spatele colibei era înțesată până sus cu provizii pentru supraviețuite. Nu era nimic proaspăt printre ele, dar erau destule pachete cu biscuiți, borcane cu unt de arahide și conserve cu piersici, salată de fructe, chili, șuncă și porții militărești gata preparate pentru a fi mâncate pe fugă, astfel că toate le puteau ajunge Lanei și lui Patrick pentru cel puțin 1 an. Poate mai mult.

   Nu era niciun telefon. Niciun televizor sau vreun alt aparat electric. Nu era nici aer condiționat pentru a ușura după-amiezile caniculare. Nici electricitate. Singurele lucruri mecanice erau moara de vânt, care punea în funcțiune pompa care aducea apă din subteran către suprafață, și o tocilă acționată mecanic menită să ascută furci, lopeți și fierăstraie. Erau destul de multe furci, lopeți, fierăstraie și ciocane.

   Mai existau urme de mașină, sau mai degrabă de camionetă. Amprentele cauciurilor se puteau vedea prin nisip, pornind dintr-un fel de garaj care se sprijinea de o latură a casei. Înăuntru erau cutii goale de ulei de mașină aruncate la gunoi și două canistre roșii, mari, de 100 de litri, care miroseau ca și cum ar fi fost pline cu benzină.

   În spate se afla un teanc de traverse de cale ferată, frumos așezate într-o stivă pătrățoasă. Lângă aceasta era o scândură, mare parte din ea fiind folosită pentru îmbinări, plină de cuie.

   Pustnicul Jim, așa cum îl numise Lana, probabil că era plecat. Poate că nu avea să se mai întoarcă niciodată. Poate că ceea ce i se întâmplase bunicului ei i se întâmplase și lui, iar acum ea era singura persoană rămasă în viață în toată lumea.

   Totuși nu voia să fie aici dacă el se întorcea. Nu avea de unde să știe dacă putea avea încredere într-un bărbat care trăia într-o vale fierbinte și uscată, între dealuri prăfuite, la capătul pustietății și avea un gazon la fel de des ca un teren de golf.

   Lana termină de udat și îl stropi pe Patrick în joacă înainte de a închide apa.

   - Vrei niște chili, băiete? întrebă ea cățelul.

   Se întoarse în casă. În colibă era ca într-un cuptor, atât de fierbinte, încât începu să asude înainte să apuce să treacă pragul. Dar Lana avea de gând să nu se mai plângă vreodată de ceva atât de minor. Nu după câte îndurase. Căldură? Mare scofală! Avea apă, avea mâncare, iar toate oasele îi erau întregi, așa cum îi plăcea ei să și le știe.

   Chili-ul era păstrat în conserve mari. Neavând frigider, trebuiau să mănânce câte una deodată înainte să se strice, așa că aveau la masă chili și iar chili până se termina. Dar cel puțin era și salată de fructe pentru desert. A doua zi, poate va deschide una dintre conservele mai cu budincă de vanilie și va mânca din ea câteva zile.

   Nu exista cuptor, doar un ochi de aragaz. Nici chiuvetă. Doar un singur scaun la masă și un pătuț lângă perete. Singurul lucru decorativ era covorul persan ros dn centrul unicei încăperi. Cel mai bun scaun din casă era un fotoliu urât mirositor, dar confortabil, cu mai multe poziții, așezat pe covor. Era blocat în poziția tolănit, dar asta nu o deranja pe Lana. Nu avea nimci de făcut decât să stea tolănită și să nu se grăbească.

   Tot ce putea face era să citească. Pustnicul Jim avea exact 38 de cărți. Le inventariase. Niciuna dintre ele nu era ușoară. Dar Lana avea tot timpul de partea ei.

   - Nu putem să stăm aici, Patrick, zise ea în timp ce câinele atacă bolul cu chili. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să mergem mai departe. Prietenii mei sunt îngrijorați. Toată lumea este. Chiar și mama și tata. Probabil cred că noi suntem morți.

   Dar chiar și când zicea acest lucru Lana avea îndoieli.

        Nu avu mare lucru de făcut după ce termină inventarul mâncării, așa că își petrecu mare parte din timp stând pe scaunul de lemn, citind sau uitându-se la peisajul deșertic. 

   Își trase scaunul în prag, acolo unde putea să aibă parte de umbră și să se uite dincolo de gazon, la dealurile din jur. Devenise expertă în a citi un paragraf, privind în sus pentru a cerceta zona pentru eventuale pericole și spre Patrick pentru a detecta anumite semne îngrijorătoare, apoi cufundându-se înapoi în carte, trecând la următorul paragraf.

   După o vreme, nesfârșitul nimic de care avea parte puse stăpânire pe optimismul ei care nu fusese niciodată un punct forte. Bariera era încă acolo. Era în spate, dar nu o putea vedea decât dacă se îndepărta puțin de colibă.

   Luă în mână o cană de tinichea cu apă și se duse către ușă, intenționând să bea în timp ce privea gazonul, dar dintr-odată îl văzu pe Patrick gonind către ea. Blana îi era zburlită. Dădea din cap de parcă ar fi avut o criză.
.................................................................