Foamea, Michael Grant

 ..........................................................................

5-9

         - Dacă e Caine acolo, am să-l omor, spuse Brittney. Îl urăsc. Adică urăsc ce a făcut. Urăsc păcatul, nu pe păcătos. O să-l împușc ca să nu mai facă rău altcuiva.

   Bătăile încetară. Acum se întâmpla ceva diferit. Ușa părea să se umfle. Trosnea și scârțâia. Apoi se auzi un pocnet puternic.
   Avea să cedeze.
  - Fugi, Mike! îl îndemnă Brittney.
   Era un tip slab de înger. Cum sunt uneori copiii. Trebuia să i-o ierte.
   - Dar lasă-mi pistolul.
   - Unde să-l pun?
  Brittney se uită fix la ușă. Se umfla, se deforma din ce în ce mai mult. Ceva sau cineva foarte puternic se împingea în ea.
   - Jos! Sub ultima consolă. Acolo nu-l poate vedea nimeni.
   - Ar trebui să vii cu mine, se rugă Mike de ea.
   Brittney puse degetul pe trăgaci.
   - Nu, nu cred c-am să fac așa ceva.
   Auzi pași care se retrăgeau pe hol. Se aștepta ca ușa să cedeze în câteva secunde. Și atunci își închipui că se va duce în rai, cu frățiorul ei.
   - Doamne, dă-mi curaj! se rugă Brittney. Slavă ție, Hristoase. Amin. Nu-i nimic dacă mor, Tanner, adăugă ea, spunând astfel o rugăciune, una pe care știa că o va auzi fratele ei mort. Cât timp Caine moare înaintea mea.

DOUĂZECI

                18 ORE, 29 MINUTE

   Brianna nu-l găsise pe Sam pe șoseaua către centrala atomică în timp ce se întorcea în oraș, fugind. 
   Nu era pe niciun drum. Singura mașină pe care o văzuse era uriașa camionetă în care Quinn, Albert, Cookie și Lana ieșiseră la plimbare. Se gândise să-i oprească, să le spună să meargă la centrală, dar niciunul dintre cei 4 nu prea era un luptător. Quinn și Cookie erau cică soldați, dar ea trebuia să-l găsească pe Sam, nu pe partenerul lui neputincios de surfing.
   Iar Sam nu era la benzinărie. Nu era la primărie, nu era nici în piață. Nu îl putea găsi.
   Și Brianna își pierdea repede puterile. Viteza era extenuantă. Nu atât de obositoare cum ar fi trebuit, probabil, având în vedere că tocmai alergase vreo 20 de kilometri, ocolind obstacolele de pe străzi și alei. Totuși, era epuizată. Iar foamea îi rodea stomacul ca un câine care roade un os.
   Pantofii ei erau ferfeniță. Din nou. Firma Nike nu făcea pantofi sport destul de rezistenți pentru cineva care alerga cu viteza unei mașini de curse.
   Apoi auzi o bubuitură puternică. Era greu de sesizat de unde venea. Dar, deodată, văzu copii fugind. Încet. Foarte încet. Dar cât de repede erau ei în stare.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă ea oprindu-se brusc.
   Nu-i răspunse nimeni. Păreau speriați de ea.
   Totuși, era clar că fugeau de ceva și nu înspre ea. Așa că Brianna se năpusti în capătul străzii și, cât ai clipi, ajunse în pragul ușii deschise a casei lui Astrid.
   - Hei, e cineva acasă?
   Ieși Astrid, urmată de Edilio. Era evident că niciunul din ei nu petrecuse o noapte liniștită. Asrid avea o urmă roșie pe obraz, chiar lângă ochi. Edilio își palpa cu grijă capul și avea în mână o pușcă imensă.
   - Unde e Sam? întrebă Brianna. Ce-ați pățit?
   - Ai ratat spectacolul, spuse Edilio, posomorât.
   - Nu. Nu eu. Voi! strigă Brianna. Caine atacă centrala electrică.

   - Ce? 

   - E acolo. Cu Drake și alți copii.

   - Dar paznicii noștri? vru să afle Edilio.

   - N-am văzut niciunul. Uite ce e, Caine a aruncat o mașină în poarta principală. Nu glumește deloc.

   - Știi unde locuiește Hunter?

   Brianna încuviință din cap. Dar prea repede ca cineva să observe. Așa că spuse:

   - Da.

   - Du-te acolo. Sam era acolo ultima dată când l-am văzut. Spune-i că-mi strâng oamenii. O să-mi ia jumătate de oră să-i adun din nou. Spune-i lui Sam că mă întâlnesc cu el la autostradă.

   - Pantofii tăi, zise Astrid, arătând spre picioarele Briannei. Ce mărime porți?

   - 39.

   - Îți aduc o pereche de la mine din dulap.

   Dar, înainte ca Astrid să se poată urni din loc, Brianna se și întorsese de la etaj pe verandă și își lega șireturile unei perechi de New Balance.

   - Mersi, îi spuse lui Astrid, care nu-și revenise din uimire.

   - Nu uita să... zise Astrid, dar în pauza dintre „nu” și „uita”, Brianna ajunsese deja la casa lui Hunter.

   Dekka tocmai cobora de la etaj, arătând cătrănită rău. Fata abia schiță vreun gest când îi apăru Brianna în fața ochilor.

   - Salut, Briza! spuse Dekka.

   Schiță un zâmbet vag.

   - E și Sam aici?

   - Da.

   Brianna apăru brusc în fața lui Sam, care reacționă cu mai puțin calmd decât Dekka.

   - Sam, Caine e la centrală. Am dat deja de Edilio, își strânge oamenii. Dă-mi o armă. Mă duc să-i dau de furcă lui Caine.

   Sam înjură cu voce tare. Îi luă ceva timp să se oprească. Apoi zise:

   - Știam eu! Am știut și m-am lăsat pe tânjeală.

   - Sam, dă-mi o pușcă!

   - Ce tot spui? Nu, Briza. Am nevoie de tine. În viață.

   - Pot să mă întorc acolo în două minute.

   Sam îi puse o mână pe umăr.

   - Briza, ai altceva de făcut. Tu ești mesagera. Bine? Avem alți oameni să lupte. Du-te și ajută-l pe Edilio să adune soldații. Apoi caut-o pe Lana. Nu știu unde e și vom avea nevoie de ea.

   - E pe șosea, într-o mașină cu Albert și Quinn, îi raportă Brianna.

   - Ce-ai spus?

   - Sunt într-o camionetă și se îndreaptă spre autostradă.

   Sam își ridică mâinile.

   - Poate că au auzit de atacul lui Caine. Poate se duc acolo.

   - Nu cred. Albert n-ar fi cu ei. În plus, să știi că a pocnit-o cineva pe Astrid.

   Sam încremeni.

   - Ce?

   - E bine acum, dar a fost o problemă la ea acasă.

   - Zil, spuse Sam printre dinți.

   Lovi cu sălbăticie un scaun. Apoi adăugă:

   - Du-te, Briza! Fă întocmai ce ți-am zis.

   - Dar...

   - Nu am timp de discuții, Briza.

           - Băieți? Băieți?

   Quinn întinse mâna să-l zgâlțâie pe Albert. Adormise.

   - Ce e? Nu dorm. Ce e?

   - Frate, ne-am rătăcit.

   - Nu ne-am rătăcit, spuse Lana de pe bancheta din spate.

  Quinn se uită în oglinda retrovizoare.

   - Credeam că dormi și tu.

   - Nu ne-am rătăcit, repetă Lana.

   - Ei bine, cu tot respectul, dar nu suntem chiar nerătăciți. Ăsta nu mai e un drum de pământ. E doar, știi, bătătorit. Și nici măcar așa de bătătorit.

   Părăsiseră autostrada și intraseră pe o șosea lăturalnică. De acolo, pe un drum de pământ. Și acela dusese departe, tot mai departe, dar nu se zărea nicăieri nicio lumină. Apoi drumul de pământ devenise mai noroios și mai puțin vizibil.

   - Dacă Tămăduitoarea spune că nu ne-am rătăcit, atunci așa e, mormăi Cookie.

   - Nu e departe, spuse Lana.

   - De unde știi? Eu n-aș putea găsi drumul de întoarcere în plină zi. Darămite noaptea.

   Ea nu răspunse.

   Quinn se uită la drum, apoi din nou în oglinda retrovizoare. Singura lumină vedea de la panoul de bord, așa că nu vedea decât vag profilul fetei. Se uita pe geam, dar nu în direcția în care mergeau, ci spre nord-est.

   Nu-i putea descifra expresia de pe față. Dar își făcuse o impresie în privința stării ei sufletești, datorită faptului că ofta din când în când, a felului absent în care îi mângâia blana lui Patrick și a tonului distant al vocii ei.

   - Ești bine? întrebă Quinn.

   Ea nu-i răspunse. Nu imediat. După un timp, spuse:

   - De ce n-aș fi?

   - Nu știu, zise el.

   Lana nu mai spuse nimic.

   Spre deosebire de a Lanei, expresia lui Albert era ușor de descifrat. Albert - când reușea să rămână treaz - se concentra asupra obiectivului. Se uita drept înainte. Câteodată, Quinn observa că dădea din cap ca pentru sine, parcă încercând să comenteze un dialog interior.

   Quinn îl invidia pe Albert. Părea așa sigur de el. Parcă știa unde voia să ajungă, cine voia să fie.

   Cât despre Cookie, avea și el un obiectiv: s-o ajute pe Lana. Fostul bătăuș ar fi făcut orice pentru Lana.

   Erau două feluri de copii în FAYZ, se gândi Quinn, și nu era vorba despre „ciudați” sau „normali”. Erau puști care se schimbaseră în rău și alții care se schimbaseră în bine. FAYZ-ul îi schimbase. Dar unii copii deveniseră mai mult decât fuseseră. Albert era unul dintre ei. Într-un fel diferit, Cookie era altul.

   Quinn știa că aparținea primului tip. Era unul dintre puștii care nu-și revenise niciodată. Pierderea părinților săi era ca o rană vie care nu se vindecase niciodată. Nu încetase niciodată să-l doară. Cum ar fi putut?

   Era o pierdere mai mare decât a părinților săi, căci cuprindea întreaga lume pe care o cunoscuse, tot ce fusese el. Cândva fusese un băiat simpatic. 

   Această amintire îi aduse pe buze un zâmbet trist. Quinn era simpatic. Deosebit. Îl știa toată lumea. Nu toți îl plăceau, nu toți îi înțelegeau comportamentul, dar Quinn afișase o aură deosebită în jurul său.

   Iar acum.... era în plus în FAYZ. Puștii știau că-l trădase pe Sam în favoarea lui Caine. Mai știau că Sam îl primise înapoi. Știau și că o luase puțin razna în ziua marii bătălii. Poate chiar mai mult.

   Amintirile despre mama și tatăl său, despre fosta lui viață erau toate departe. Ca pozele dintr-un album vechi. Cumva ieale. Durerea era a lui, amintirile erau ale altcuiva. Pierderea era a lui, viața fusese a altcuiva.

   Amintirile din bătălie - puteau fi numite astfel având în vedere că nu aparțineau cu totul trecutului? Poate că ziua aceea fusese acum 3 luni, dar pentru Quinn nu făcea parte din trecut, ci din prezent: era aici, acum, pentru totdeauna. Ca o viață paralelă pe care o trăia în același timp cu aceea de zi cu zi.

   Conducea prin noapte și simțea pușca săltându-i în mâini, vedea coioții și copiii, într-o îngrămădeală, amestecați, ferindu-se de gloanțe.

   Luase degetul de pe trăgaci. Era prea aproape de a trage. Ar nimeri copilul. Nu putea să riște și astfel sărise coiotul, cu colții dezveliți, apoi....

   Și nu fusese cu prea mult timp în urmă, iar Quinn nu uitase. În mintea lui totul se întâmpla acum. Aici.

   - OK, spuse Lana, trezindu-l la realitate. Încetinește, aproape am ajuns.

   Farurile luminau tufișuri dese, pământ și bolovani împrăștiați pe teren. Apoi o grindă de lemn, aproape carbonizată. Quinn viră brusc s-o ocolească.

   Apăsă tare pe frână. Apoi, mult mai încet, se strecură mai departe.

   În lumina farurilor văzu o porțiune de zid, de cam 1 metru. Lemnul carbonizat era peste tot. Două conserve înnegrite de fructe sau fasole zăceau răsturnate pe pământ.

   Fără să vrea, Quinn se întrebă dacă nu rămăsese acolo ceva comestibil. Își aminti de acea noapte îngrozitoare când se ghemuiseră de frică în colibă, așteptându-se să-i scoată coioții de-acolo și să-i ucidă.

   Atunci își revelase Sam întreaga sa putere. Pentru prima oară fusese în stare să-și controleze lumina arzătoare care îi țâșnea din mâini.

   Quinn opri mașina. O parcă.

   - Aici a fost, spuse el încet.

   - Ce s-a întâmplat aici? întrebă Albert.

   Quinn stinse farurile și toți 4 coborâră din mașină. Totul era cufundat în tăcere. Mult mai multă liniște decât ultima oară când fusese Quinn acolo.

   Quinn își puse mitraliera pe umăr și scoase o lanternă de sub scaun. Și Albert avea o lanternă. Cele două fascicule luminoase pătrundeau ici și colo, punând în evidență câte o grindă crestată, câte o bucățică de covor ars, o ustensilă de bucătărie, un scaun metalic contorsionat.

   - Aici am întâlnit-o pe Lana pentru prima dată, spuse Quinn. Scăpasem de Caine. Fugisem prin pădurea din nord. Eram hotărâți să ne întoarcem în oraș și să ripostăm. În orice caz, Sam luase această hotărâre.

   Se aplecă să ia de pe jos o conservă mare. Eticheta era arsă. Totuși, putea fi budincă. Budincă arsă, poate, dar conserva părea intactă. O duse la mașină și o aruncă în portbagaj.

   - Cum a fost distrusă? insistă Albert.

   - În parte, din cauza lui Sam. A fost prima dată când și-a folosit puterea în mod intenționat. Nu pentru că intrase în panică sau altceva, ci cu sânge-rece, știind foarte bine ce face. Ar fi trebuit să-l vezi, frățioare.

   Quinn își amintea perfect momentul. Fusese momentul în care bunul său prieten dezvăluise ceva ce era peste puterea de înțelegere a lui Quinn.

   - În parte, coioții au dat foc colibei.

   - Unde e aurul, întrebă Albert, pe care nu-l prea interesa povestea.

   Quinn așteptă ca Lana să-i arate drumul, dar ea părea țintuită în loc. Se uita în jos, la rămășițele ciudatei încercări a Pustnicului Jim de a întreține un gazon în mijlocul acestui loc arid și pustiu.

   Cookie stătea în spatele Lanei, cu un pistol masiv la curea, pregătit, privind încruntat în noaptea amenințătoare, gata să-și dea viața pentru fata care îl salvase din niște chinuri insuportabile.

   Patrck alerga vioi de colo-colo, printre ruine, adulmecând cu atenție. Nu marca nimic, doar mirosea. Părea supus, cu coada între picioare. Mirosul Căpeteniei era probabil încă puternic.

   - Pe aici, spuse Quinn, când îi deveni clar că Lana nu avea să reacționeze.

   Își croi drum printre ruine. Nu mai rămăsese mare lucru; cea mai mare parte din casă arsese până în temelii. Dar ce supraviețuise din lemnăria sfărâmată avea cuie ieșite în afară, iar Quinn înainta cu prudență.

   Se aplecă atunci când ajunse, pare-se, în locul căutat și începu să dea deoparte scândurile și olanele. Spre surprinderea lui, podeaua de scânduri era în mare parte intactă. Fusese pârlită, dar nu arsese. Găsi chepengul.

   - Să văd dacă-l pot deschide.

   Încercă, dar focul deformase balamalele. Fu nevoie de 2, el și cu Albert, ca să ridice chepengul. O balama se sfărâmă și chepengul sări într-o parte.

   Albert direcționă fasciculul în groapă.

   - Aur, zise Albert.

   Quinn era puțin mirat de tonul prozaic al vocii lui Albert. Se așteptase oarecum la o exclamație ca a lui Gollum - „Neprețuitul meu” - sau măcar la mai mult entuziasm.

   - Da, aur, încuviință Quinn.

   - Nu s-a topit, remască Albert. Aerul cald se ridică, parcă așa e. Cum am învățat la școală.

   - Să-l ducem la mașină, ce zici? Locul ăsta mă înspăimântă, spuse Quinn. Îmi evocă amintiri neplăcute.

   Albert își vârî mâna în groapă și scoase un lingou. Îl trânti cu o bufnitură.

   - Greu mai e, nu?

   - Da, zise Quinn. Ce-ai să faci cu tot aurul ăsta?

   - Păi, făcu Albert. O să văd dacă pot să-l topesc și să fac monede. Dar nu am nicio matriță pentru monede. M-am gândit să folosesc forme de brioșe. Am o asemenea formă din fier, în care se fac brioșe mici.

   Quinn rânji, apoi râse.

   - O să folosim brioșe de aur pe post de bani?

   - Poate. Dar de fapt am găsit ceva mai bun. Unul dintre puștii care a scotocit prin case a găsit locul unde își făcea tipul ăla muniție. A dat peste un fel de matriță pentru gloanțe.

   - Gloanțe de aur?

   Quinn se opri din râs.

   - O să facem gloanțe de aur?

   - Nu contează ce formă au, cât timp sunt la fel.

   - Frate! Gloanțe? Nu crezi că e cam... ciudat?

   Albert oftă, exasperat.

   - Gloanțe, fără praf de pușcă.

   - Măiculiță, nu știu ce să zic.

   Quinn clătină din cap.

   - Calibrul 32, zise Albert. Asta era cea mai mică mărime pe care o avea tipul ăla.

   - De ce nu ne ajută și Cookie? întrebă Quinn.

   Lana, aflată pe undeva afară, îi zise drept răspuns:

   - Băieți, mă duc să caut ceva de mâncare. Cookie o să mă ajute.

   - Mișto, spuse Quinn.

   În câteva minute, scoaseră tot aurul din groapă.

   Începură să-l ducă la mașină, pe rând. Lingourile nu erau mari, dar erau grele. Când terminară, Albert și Quinn erau asudați, în ciuda frigului din timpul nopții.

   Albert se urcă în mașină și puse o copertină de pânză peste aur.

   - Ascultă, frate, spuse Albert în timp ce lega colțurile, nu vreau să știe nimeni de asta. Bine? Să rămână între noi 4 ce-am făcut în noaptea asta!

   - Stai puțin, frate. Nu-i spui nimic lui Sam?

   Albert coboră din mașină ca să fie față în față cu prietenul său.

   - Uite ce e, nu am de gând să-l păcălesc pe Sam. Am un mare respect pentru el. Dar planul ăsta o să meargă mai bine dacă iese totul la iveală dintr-odată.

   - Albert, n-am de gând să-l mint pe Sam, spuse Quinn pe un ton tăios.

   - Nu-ți cer să-l minți pe Sam. Dacă te întreabă, spune-i. Dacă nu...

   Când văzu că Quinn șovăie, Albert adăugă:

   - Frate, Sam e un mare lider. Poate că e George Washington al nostru. Dar și Washington a greșit în unele privințe. Nici Sam nu înțelege ce spun eu. Că trebuie să muncim cu toții.

   - Știe și el că oamenii trebuie să muncească, îl contrazise Quinn. Doar că nu vrea să-i păcălești tu pe toți și să te îmbogățești.

   Albert își șterse sudoarea de pe frunte.

   - Quinn, de ce crezi tu că muncesc oamenii din greu? Doar ca să se descurce de pe o zi pe alta? Crezi că ai tăi au muncit doar pentru asta? Ca să cumpere minimum de mâncare? Sau să facă rost de o locuință cât mai spațioasă? Sau de o mașină care merge de bine, de rău?

   Albert se înfierbântase.

   - Nu, frate, oamenilor le place să trăiască bine. Vor mai mult. Ce e rău în asta?

   Quinn pufni în râs.

   - Bine, frățioare, văd că te-ai gândit la toate astea și poate ai dreptate. Oricum, uite, mă duc direct la Sam și îi spun ce am făcut. Nu? Din câte am înțeles, nu trebuie să fac așa ceva.

   - Asta-i tot ce-ți cer, Quinn, zise Albert. Nu ți-aș cere niciodată să minți.

   - Vai, vai, spuse Quinn pe un ton cinic. Dar cu Tămăduitoarea ce faci? Ea...

   Se uită în jur, dându-și brusc seama că nu îi auzise pe ea și pe Cookie de ceva timp.

   - Lana! strigă el.

   Pe urmă:

   - Tămăduitoareo!

   Nu se auzi nimic în noapte.

   Quinn îndreptă lanterna spre cabina camionetei. Poate că era acolo. Adormise, poate. Dar cabina era goală.

   Cercetă zona cu fasciculul de lumină, dând de stâlpii care susținuseră cândva turnul de apă al lui Jim Sihastrul.

   - Lana! Lana! Noi suntem gata.

   - Unde e? întrebă Albert. N-o văd nici pe ea, nici pe Cookie. Nu-i nici câinele ei.

   - Lana! Tămăduitoareo! strigă Quinn.

   Niciun răspuns.

   Schimbă o privire îngrozită cu Albert.

   Quinn își vârî mâna în mașină, vrând să apese pe claxon. Lana l-ar fi auzit. Încremeni când văzu un bilet. Îl smulse de pe volan și îl citi cu voce tare în lumina lanternei:

   - „Nu încercați să veniți după noi. Știu ce fac. Lana.”

   - Bine, zise Albert. E-n regulă, acum trebuie să-i spunem lui Sam.

DOUĂZECI ȘI UNU

          18 ORE, 23 MINUTE

   Jack forță ușa.

   Era solidă. Foarte solidă. Din oțel blindat.

   Dar scârțâi și trosni, iar Jack văzu mărindu-se spațiul dintre ușă și cadru.

   Puterea pe care o avea îl uimea și pe el. Nu se străduise să învețe cum să și-o controleze. Nici nu și-o prea pusese la încercare. De fapt, tot uita că o are, pentru că nu era, nu avea să fie niciodată parte din ce era el cu adevărat.

   Jack crescuse dezvoltându-și inteligența. Îi plăcea să fie considerat o minte strălucită. Purta cu mândrie eticheta de tocilar. Nu-l interesa deloc să fie un mutant extrem de puternic. Chiar și când se împingea în ușă se întreba dacă nu exista vreun panou de control electronic, dacă nu putea să taie sau să lipească un fir pentru a deschide ușa. Se întreba și dacă nu exista control computerizat, caz în care trebuia să pătrundă în sistem.

   Toate aceste gânduri îl frământau pe Jack. Și asta îl făcea să se simtă bine.

   Să se împingă într-o ușă de oțel ca un bivol? Era o prostie. Era un lucru pe care îl făceau oamenii proști. Și Jack nu era prost.

   - Nu te lăsa, Jack! îl îndemnă Caine. Începe să cedeze.

   Jack o auzi pe Diana spunându-i lui Drake:

   - Ți-am zis că e puternic. Iar tu ai crezut că te duci după el și îl aduci pur și simplu a Coates? Ha.

   Ușa avea să cedeze în următoarele câteva secunde, Jack o simțea.

   - Când se deschide, Jack, trântește-te la pământ, îi zise Caine.

   Jack ar fi întrebat de ce, dar de așa mare efort i se umflau venele de la gât, își simțea plămânii striviți și ochii ieșindu-i din orbite, așa că îi era greu să poarte o conversație.

   - De îndată ce se deschide, trântește-te la pământ, repetă Caine. Cineva de acolo poate va trage.

   Ce? Să tragă în el?

   Jack nu mai făcu atâta efort.

  - Nu te lăsa pe tânjeală, îl atenționă Diana. Avem noi grijă de cine o fi dincolo.

   Jack auzi un pistol armându-se. Apoi râsul înfundat și răutăcios al lui Drake.

   Se propti bine pe picioare. Să mai împingă o dată cu putere. Apoi să cadă.

   Deodată i se făcu frică. Nu fusese vorba să se tragă în el.

   Se aruncă tare în ușă. Cu toată puterea lui.

   Ușa se prăbuși brusc, dar nu în felul în care se aștepta Jack. Pocni pragul de sus și se sfărâmă încuitoarea. Ușa era încă în cadru, îndoită și ținută în loc de o singură balama. Trebuia să mai împingă o dată ca să o dărâme.

   Împușcătura îl șocă.

   Jack se trânti la pământ. Își acoperi capul și urechile.

   - Nu mă omorî! Nu mă omorî! țipă el, dar nimeni nu-l putea auzi, pentru că împușcăturile veneau acum din ambele părți.

   Oricine era în sala de comandă trăgea acum rafale scurte prin deschizături. Poc, poc, poc!

   Drake riposta cu foc rapid.

   Gloanțele se izbeau de oțel și ricoșau pe coridor.

   Drale răcnea. Caine răcnea, Jack răcnea, iar de dincolo de ușă o voce de față țipa de frică și furie.

   Apoi Caine lovi ușa slăbită cu puterea sa.

   Ușa explodă spre interior.

   Căzu pe podea doborând-o pe fata care continua să tragă focuri de armă automată, gloanțele mitralierei răspândindu-se în aer.

   Jack se lipi de podea plângând.

   - Nu mă omorî!

   Drake sări peste el cu arma în mână și cu mâna-bici desfășurată.

   Întins pe-o parte, Jack văzu o scenă incredibilă: fata, incapabilă să se miște, cu picioarele zdrobite, dar îndreptând spre Drake mitraliera care mai trăgea încă.

   Mâna-bici al lui Drake plesni.

   Fata ținti direct în pieptul lui Drake.

   Clic.

   Nu mai avea gloanțe.

   Biciul lui Drake o înhăță.

   Un țipăt de durere.

   Un altul.

   - Încetează! strigă Diana.

   Caine năvăli în cameră, lovindu-l fără să vrea pe Jack cu piciorul în cap.

   Din nou lovitura de bici a lui Drake, iar acum băiatul scoase un strigă de bucurie și înjură.

   Jack se târî în față, cu lacrimi în ochi încețoșându-i vederea. O știa pe fată. Brittney. De la ora de istorie. Stătea cu 3 bănci mai în spate.

   Drake lovi din nou.

   Mitraliera fără gloanțe căzu din mâna lui Brittney.

   Avea tăieturi, sângera, picioarele îi erau zdrobite de la impactul cu ușa, pe față i se scurgeau lacrimi amestecate cu sânge. Diana urla la Drake, dar Caine nu spunea nimic ca să-l oprească pe psihopat, iar lui Jack îi venea să strige „Îmi pare rău, îmi pare rău”, dar nu era în stare să scoată niciun cuvânt.

   Diana se apropie de Drake și îi puse mâna pe umăr.

   - Ajunge, smintitule...

   Drake se întoarse cu fața spre Diana. Își dezveli dinții și urlă la ea ca un animal, împroșcând-o cu salivă.

   - Are dreptate: ajunge! spuse Caine în cele din urmă.

   - Ia-ți iubita din fața mea! zbieră Drake la Caine.

   Caine îi aruncă lui Drake o privire rece.

   - Te-am lăsat să-ți faci pofta. N-am venit aici să ne distrăm.

   Jack era uluit. Incapabil să-și ia ochii de la Brittney. Fata gemea, încercând să se miște, apoi căzu la podea. Inconștientă sau moartă, Jack nu știa exact.

   Îi fusese colegă de clasă.

   O cunoștea.

   - La treabă, Jack! îi spuse Caine.

   Diana își întoarse spre Jack ochii injectați, plini de ură și mâhnire. Își șterse lacrimile.

   - Jack e rănit.

   - Ce? întrebă Caine. Jack?

   Jack nu era rănit. Încercă să se ridice, jenat că stătea ghemuit pe jos. Dar piciorul stâng îi cedă. Se uită la picioare, uimit, și văzu că pantalonii, de la genunchi în jos, îi erau îmbibați cu un lichid roșu.

   - Pierde mult sânge, zise Diana.

   Fu ultimul lucru pe care îl auzi Jack, căci podeaua se ridică și îi zdrobi fața.

               Lana auzea strigătele lui Quinn. Auzea și claxonul camionetei.

   Nu era la mai mult de 100 de metri distanță, unde nu mai ajungea fasciculul luminos al lanternei.

   Cookie mergea lângă ea, apatic și tăcut, deși trebuia să aibă îndoielile lui.

   Lana spera ca Albert și Quinn să nu vină după ea. Nu voia să le spună ce avea de gând să facă.

   - Liniște, băiete. Sst.

   Lana avusese grijă să se încalțe cu ghete solide - era mult mai bine echipată decât ultima dată când mersese pe acest drum. Avea pistolul cel greu în geanta de umăr, ceea ce era un alt lucru bun. Și îl avea pe Cookie cu ea.

   Dacă Șeful Haitei îi găsea aici, Lana spera că ea însăși, și nu Cookie, avea să fie aceea care îl împușca între ochi.

   Mai avea în geantă o sticlă cu apă, o conservă de ciuperci și o varză întreagă. Nu era multă mâncare, mai ales pentru un tip de dimensiunile lui Cookie, dar se aștepta să găsească ceva și în baraca de la mină. Pustnicul Jim trebuie să fi avut niște rezerve și acolo.

   Așa spera.

   Ultima dată când mersese pe această cărare căutase camioneta lui Jim, sperând să se întoarcă în Perdido Beach cu acest vehicul. Găsise camioneta, dar nu și cheile. Apoi descoperise cadavrul lui Jim în galeria de mină.

   Acum știa unde sunt cheile.

   Pe atunci, înainte să se întâmple atâtea, nu avusese curajul să caute prin buzunarele unui cadavru, dar Lana nu mai era așa. De atunci, văzuse lucruri mult mai îngrozitoare.

   Știa unde să caute cheile. Și camioneta. Și își amintea de butelia cea mare cu propan - gaz cu care Jim aprindea cuptorul de topit.

   Planul ei era simplu: să ia cheile. Apoi, cu ajutorul lui Cookie, să urce butelia în camioneta lui Jim. Să ducă totul la intrarea în mină. Să dea drumul la gaz și să-l lase să pătrundă în galerie.

   Să dea foc unui fitil și să fugă de-acolo.

   Nu știa dacă explozia va ucide lucrul acela din mină. Dar spera să-l îngroape sub tone de piatră.

   Întunericul o chemase noaptea în vis, dar și când visa cu ochii deschiși. Își avea cârligul înfipt în ea și era conștientă că o trăgea spre el.

   O voia.

   - Salut, Întunericule, vechiul meu prieten! șopti Lana cu voce cântată. Vin să stau iar de vorbă cu tine.

DOUĂZECI ȘI DOI

           18 ORE, 18 MINUTE

   Jack se trezi cu dureri.

   Fusese mutat de-acolo de unde zăcuse. Cineva îl întorsese pe spate. Se ridică prea brusc în capul oaselor. Era amețit și, pentru o clipă, crezu că o să leșine din nou.

   Un crac al pantalonilor îi fusese complet sfâșiat pentru a lăsa rana la vedere. Avea un bandaj albastru, îmbibat de sânge, în jurul coapsei, aproape de genunchi. Îl durea. Îl ardea de parcă cineva îi înfigea în carne un vătrai încins.

   Diana era lângă el. Îi luă ceva timp să-și dea seama al cui era capul ras.

   - Am găsit astea în birou. Ia-le.

   Îi puse în mână 4 pastile de Advil.

   - E de două ori doza normală, dar nu cred să te omoare.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă el cu vocea răgușită.

   - Un glonț. Dar abia te-a atins. Ți-a lăsat o plagă mică și curată, iar sângerarea s-a oprit.

   - Jack, revino-ți odată! spuse Caine.

   Părea necăjit și îngrijorat. Lucrurile nu prea mergeau conform planului.

   - Știi de ce ești aici.

   Doi dintre soldații lui Drake se întorseseră și îi ocărau în gura mare pe Mickey Finch și Mike Farmer care aveau mâinile legate la spate. Fuseseră găsiți ascunzându-se în birouri. Ghemuiți sub mese.

   - Bine, spuse Caine într-o suflare, ostaticii sunt aici.

   - Le-am spus să arunce pe jos orice arme au, iar handicapatul ăsta tocmai s-a executat, cârâi unul din huligani. Nu aveam la noi decât pușcă și un pistol, iar el o mitralieră și totuși s-a predat. Pămpălău. Celălalt nu era înarmat.

   Mickey și Mike arătau jalnic și erau îngroziți. Păliră și mai tare când o văzură pe Brittney zăcând într-o baltă de sânge.

   Drake păși spre ei, îl dădu deoparte pe Mike și înhăță mitraliera. Își puse tentaculul peste pat și mecanismul de încărcare, ținând-o într-un mod aproape reverențios. În ochii lui albaștri și reci se citea un sentiment tandru.

   - Îmi place asta. Pușca fetei era o mizerie, dar asta e mișto. Tare mișto.

   - Poate că voi 2 ar trebui să vă luați o cameră împreună, zise Diana.

   - Niciun mutant n-are destulă putere să se pună cu mine dacă port așa o armă, afirmă Drake.

   - Da, nici măcar Caine, încuviință Diana cu seninătate. Acum poți fi tu șeful, nu?

   Jack stătea pironit în loc, urmărind toate acestea, fiindu-i încă imposibil să se concentreze la ce trebuia să facă.

   Cum de se lăsase târât în așa ceva? La nici 3 metri de el era o fată care putea să moară, dacă nu cumva își dăduse sufletul deja. La doar câțiva pași era băltoaca formată din sângele ei pe care îl simțea de parcă ar fi fost al lui.

   - Jack, îl strigă Caine. Fă-te bine. Apucă-te de treabă. Acum!

   Jack păși ca prin vis, scuturând din cap, focurile de armă țiuindu-i în urechi. Piciorul îl ardea. Și materialul umed al pantalonilor se lipea de pielea lui.

   Se îndreptă încet către cel mai apropiat computer și se așeză greoi în scaunul rotativ din fața acestuia. Monitorul era vechi. Și software-ul părea foarte vechi. Computerul nu avea nici măcar mouse, comanda se realiza în întregime prin tastatură.

   Inima îi stătu în loc. Un software vechi însemna că va trebui să cunoască multe comenzi de taste, ceva cu care nu era obișnuit. Deschise un sertar, sperând să găsească niște instrucțiuni de utilizare sau măcar o fițuică.

   - Cum ți se pare? întrebă Caine.

   Își puse o mână pe umărul lui Jack, un gest amical, menit să-l liniștească. Pentru prima dată în viața sa, lui Jack îi venea să se învârtă cu scaunul și să-i tragă un pumn lui Caine. Un pumn zdravăn.

   - Nu sunt deloc obișnuit cu software-ul ăsta, îi spuse, totuși.

   - Dar nu e nimic cu care să nu te descurci, nu-i așa?

   - Totuși, nu pot s-o fac prea repede, spuse Jack. Trebuie să mă dumiresc întâi cum funcționează.

   Mâna de pe umărul său îl strânse mai tare.

   - Cât o să-ți ia, Jack?

   - Păi sunt rănit, nu? Am fost împușcat.

   Când Caine se uită în ochii lui, coborî tonul.

   - Nu știu. Depinde.

   Simțea încordarea lui Caine, furia stăpânită ce izvora din teamă.

   - Atunci nu mai pierde timpul.

   Caine îi luă mâna de pe umăr și se întoarse spre Drake:

   - Pune-i pe ostatici într-un colț.

   - Da, da, spuse Drake absent.

   Încă dezmierda mitraliera.

   Caine veni repede la el și trase una peste butoiașul armei.

   - Hei, ai grijă ce faci. Brianna se poate întoarce din clipă în clipă. Dacă nu ea, atunci Taylor. Ai face bine să nu te mai învârți de colo-colo.

   Brittney zăcea pe jos, nemișcată, fărăsă scoată un sunet. Oare era încă în viață? se întrebă Jack. Dat fiind că fusese atât de grav rănită și știind câtă durere provoca până și o plagă superficială, Jack se întrebă dacă nu era mai bine să moară.

   Jack găsi un blocnotes mic, cu margini de foi presărate printre pagini și bilețele încovoiate de vreme.

   Începu să se uite prin el. Căuta instrucțiuni cu privire la tastele de comandă. Fără astea nu avea cum să opereze. Lipsa mouse-ului îl deranja enorm: nu mai văzuse niciodată un computer, mai ales folosit, fără mouse. Era uimitor că mai existau asemenea lucruri.

   - Diana, porunci Caine, citește puterile celor 2 ostatici. Nu vreau să aflu că ascund ceva. Drake, cum merge?

   - Am de gând să întind sârma, zise Drake.

   Jack aruncă o privire și îl văzu pe Drake cu un ghem de sârmă în mână, destul de subțire, dar aparent rezistentă. Examina ușa, căutând ceva.

   Drake ridică din umeri, nemulțumit de ce vedea. Începu să înfășoare un capăt al sârmei de balamaua ruptă din mijloc, în locul unde era încă prinsă în perete. Era o ușă înaltă cu 3 balamale, una mai sus de înălțimea unui om, alta la nivelul gleznei și cealaltă între cele două.

   Drake întinse sârma de la balama până la un fișet metalic greu, de lângă perete. Trecu sârma prin mânerul sertarului și o întinse bine. O tăie cu un patent și mai trase un rând pe lângă cealaltă, întinzând-o și mai tare.

   Diana reveni din dretul celor 2 ostatici.

   - Sunt în regulă. Unul din ei e poate de o linie, dar la nivelul ăsta nici nu știe ce puteri are. În caz că are ceva cât de cât folositor.

   - Bine, zise Caine.

   Diana se duse în direcția lui Jack și se trânti pe scaunul rotativ cel mai apropiat de el. Privi indispusă la monitorul din fața ei.

   - Ce face Drake? întrebă Jack în șoaptă.

   Diana își întoarse ochii languroși spre el.

   - Hei! Jack vrea să știe ce faci, Drake. De ce nu-i spui?

   - Jack are de lucru, o întrerupse Caine. E ocupat.

   Jack se uită din nou în carnet. Găsi o listă cu tastele de comandă. Se încruntă și începu să le apese, să vadă ce obșine, trecând metodic de la unele la altele.

   Drake terminase treaba cu sârma. Trecu pe sub ea și dispăru pe hol, în direcția din care veniseră, desfășurând sârma pe măsură ce înainta.

   - Sunt în fișierul principal, anunță Jack. E așa de vechi, un fel de DOS sau ceva de genul ăsta.

   Fără să vrea, îl fascina provocarea actuală. Era un fel de arheologie a computerelor. Descifra un limbaj care apăruse înainte de Windows, înainte de Linux, înainte de orice. Munca asta îl făcea să uite de durere. Aproape complet.

   - Sper că nu erai prea îndrăgostit de Brianna, Jack, spuse Diana.

   - Ce? Nu, nici gând. 

   Jack simți că roșește.

   - Nu. E o prostie.

   - Oare?

   Jack își croia încet drum prin fișierele computerului, căutând reglaje și comenzile care poate nici nu existau.

   Drake apăru din nou. Fluiera încântat pentru sine.

   - Le facem bucățele, spuse el. Bucățele.

   - Bine, zise Caine. Acum întinde cursa pentru Taylor. Nu vrem să-l împuște nimeni pe Jack sau să nimerească aparatura.

   - Știu ce fac, spuse Drake.

   Își întinse tentaculul spre unul din cei 2 bătăuși pe care îi avea sub comandă.

   - Hei, tu, adu pușca. 

   După ce băiatul făcu întocmai, Drake se învârti cu el prin încăpere câteva minute, încercând să vadă cel mai bun unghi de tragere.

   - Bine, n-ai mare lucru de făcut. Când o vezi pe Taylor intrând, tragi.

   Băiatul păli.

   - Trebuie s-o împușc?

   - Nu, ai de laes, spuse Drake. Poți s-o împuști sau nu. Tu hotărăști.

   Puștiul oftă.

   - Desigur, dacă n-o împuști....

   Drake plesni din brațul-bici. Tentaculul se înfășură în jurul gâtului băiatului.

   - Dacă n-o împuști? Dacă uiți sau te distrage ceva și o ratezi? Te voi biciui până îți sfâșii carnea de pe tine.

   Drake râse mulțumit și își descolăci brațul.

   - Cred că suntem gata, anunță el. Pe Taylor o așteaptă o mulțime de gloanțe. Și dacă mica Brianna vrea să treacă pe aici în mare viteză, se va împiedica și se va lovi de sârme.

   - Și va declanșa alarma? întrebă Jack.

   Drake râse de parcă Jack spusese cel mai amuzant lucru pe care îl auzise vreodată.

   - Va fi tocată mărunt, zise el. Făcută bucățele.

   Jack evită să se uite la Drake. O privi pe Diana. Ochii ei erau niște ferestre întunecate.

   - Întoarce-te la treabă, Jack, îl îndemnă Caine.

           McClubul era închis. Pe ușă era un bilet pe care scria: „Ne pare rău. Am închis. Deschidem mâine.”

    Duck nu știa ce îl atrăsese acolo. Sigur că era închis - trecuse de miezul nopții. Tânjea după companie. Spera că mai era cineva la club. Oricine ar fi fost.

   În cele 3 zile - de fapt 4, deoarece trecuse deja în ziua următoare - de când căzuse prin fundul piscinei viața lui reușise să se înrăutățească.

   În primul rând își pierduse oaza de liniște. Era evident că piscina nu mai putea fi refăcută.

   În al doilea rând nimeni nu-l credea. Toți râdeau de el.

   Nu-l ajuta deloc că nimeni nu-l lua în serios. Copiii credeau că povestea lui e amuzantă. Partea în care cădea prin fundul piscinei. Partea cu grota. Chestia cu radioactivitatea din peșteră. Liliecii albaștri. Cum înotase printre valuri, pe jumătate gol și tremurând de frig. Faptul că trebuise să urce un perete stâncos de pe plajă, silindu-se să râdă fericit, ca nu cumva mânia să-i provoace din nou căderea. Urcușul fusese partea cea mai ușoară. Se simțise ușurat, aproape imponderabil.

   Povestise totul și copiii izbucniseră în hohote de râs. În prima zi le ținuse isonul. Îi plăcea să-i facă pe oameni să râdă. Dar prea repede trecuseră de la a râde cu el la a râde de el.

   Hunter își bătuse jos de chestia cu liliecii.

   - Frate... sau mai bine îți spun Burghiu Uman? Frate, liliecii dorm ziua și zboară noapte. Liliecii tăi albaștri? După cum zici tu, se trezesc când se face lumină. Cum poți să-ți închipui așa ceva? În plus, nimeni nu i-a văzut niciodată.

   - Sunt albaștri ca cerul, așacă nu-i vezi în aer sau în apă, precizase Duck, fără niciun efect.

   Poate era mai bine că clubul era închis. Era singur, dar singurătarea nu era poate așa rea ca bătaia de joc.

   Duck se uită în jur, simțindu-se dezorientat. Era târziu. Nu era nimeni pe stradă. Pe vremuri părinții lui nu i-ar fi dat voie să iasă din casă 1 an de zile dacă ar fi aflat că rătăcea noaptea pe străzi.

   Nu era nimeni în piață. Era un loc care îți dădea fiori noaptea. Acolo erau mormintele. Silueta bisericii dărâmate se profila pe cerul cu stele. Ca și rămășițele arse ale blocului de apartamente.

   Erau câteva lumini aprinse la primărie - nimeni nu se deranja să le stingă. Erau aprinse și felinarele de pe stradă, deși la unele se arseseră becurile, iar altele, mai ales cele din piață, fuseseră sparte, fie în timpul bătăliei, fie de niște vandali.

   Piața era acum un loc bântuit de fantome. Și de umbre lungi.

   Duck se îndrepta obosit spre casă. Așa-zisa lui casă. Asta presupunea să treacă pe lângă biserică. Era cufundată în întuneric. Acum era luminată doar când se țineau întruniri seara, căci sistemul său de iluminat dintotdeauna nu supraviețuise evenimentelor. De la primărie, înșirau becuri cu ajutorul unui prelungitor. Cineva își amintea întotdeauna să-l scoată din priză când terminau.

   Moloz și bucăți mari de zidărie blocau trotuarul de lângă biserică. Nimeni nu se ostenise să le ia de-acolo și probabil că nici nu avea să se întâmple vreodată. 

   Duck o luă pe mijlocul străzii, temându-se de umbrele de pe fiecare parte.

   Auzi ceva mișunând în biserică. Niște câini sau șobolani.

   Dar apoi o șoaptă insistentă.

   - Hei! Hei, Duck!

   Duck se opri. Vocea venea din direcția bisericii.

   - Frate! zise vocea, mai tare acum.

   - Ce e? Cine e acolo? întrebă Duck.

   - Sunt eu, frate, Hunter. Vorbește încet. Dacă mă găsesc, sunt un om mort.

   - Ce? Cine?

   - Duck, frățioare, vino aici, nu pot să zbier până la tine.

   Fără tragere de inimă - foarte prudent, căci se aștepta la o șmecherie - Duck traversă strada.

   Hunter stătea ghemuit în spatele unui morman de zidărie în care se mai vedea o bucată de vitraliu. Se ridică când îl zări pe Duck apropiindu-se și fața îi fu scăldată de o rază de lumină. Nu părea că voia să-i joace o festă. Părea speriat.

   - Ce-ai pățit? întrebă Duck.

   - Vino aici, frățioare, să nu ne vadă nimeni.

   Duck se urcă pe mormanul de moloz, julindu-și gambele.

   - Bine, spuse Duck, odată ce ajunse în ascunzătoarea lui Hunter din spatele grămezii de moloz. Ce s-a întâmplat?

   - Poți să-mi aduci ceva de mâncare, frate? N-am mâncat nimic în seara asta.

   - Păi... ce?

   - Mi-e foame, zise Hunter.

   - Tuturor ne e foame, preciză Duck. Eu am băut un borcan cu sos la cină.

   Hunter oftă.

   - Mor de foame aici. N-am mâncat de seară. Abia dacă am mâncat ceva de prânz. Încercam să economisesc.

   - De ce ești aici?

   - Zil. El și normalii sunt pe urmele mele.

   Duck nu știa dacă era păcălit în mod foarte inteligent sau intrase în visul nebunesc al cuiva.

   - Frate, dacă ești aici ca să faci mișto de mine, te rog să încetezi.

   - Nu, frățioare. Nici gând. Îmi pare rău pentru toate, știi, că te-am tachinat. Doar încercam să mă înțeleg cu ei, știi?

   Hunter ezită, părând că vrea să dea dovadă de bravură. Dar pe urmă se prăbuși, așezându-se pe pământul tare. Duck îngenunche stânjenit lângă el. Dar jena i se risipi când auzi suspinele clare. Hunter plângea.

   - Ce s-a întâmplat, frate? întrebă Duck.

   - Zil. Îl știi pe Zil, nu? Ne-am certat. Și-a ieșit din fire. A încercat să mă omoare cu un vătrai. Eu ce trebuia să fac?

   - Ce-ai făcut?

   - Eram în legitimă apărare, zise Hunter. Aveam dreptul să mă apăr. Doar că n-am apucat să trag în Zil, pentru că Harry s-a pus repede între noi.

   - OK.

   Hunter suspină din nou.

   - Nu, frate. N-a fost deloc OK. Harry a căzut la podea. N-aveam nimic cu el, nu-mi făcuse niciun rău. Trebuie să mă ajuți, Duck, îl rugă Hunter.

   - Eu? De ce eu? Tu te iei tot timpul de mine.

   - Da, da, așa e, recunoscu Hunter.

   Se oprise din plâns. Dar vocea lui eramai disperată ca înainte.

   - Dar, vezi, noi suntem în aceeași tabără...

   - Ce tot spui?

   - Suntem mutanți, frate. Înțelegi, nu-i așa?

   Faptul că era iritat îl ajută pe Hunter să se liniștească. Încetă din plâns.

   - Frățioare, Zil îi strânge pe normali să pornească împotriva noastră.

   Duck scutură din cap, încă nedumerit.

   - Ce tot spui acolo, frate?

   Hunter îl apucă de braț și îl ținu strâns.

   - Noi suntem de aceeași parte a baricadei. Nu înțelegi? Ciudații contra celor normali.

   - Nici gând, îl înfruntă Duck. Înainte de toate, eu n-am făcut rău nimănui. Pe urmă Sam e mutant, iar Astrid e normală, ca și Edilio. Atunci cum adică ei toți vor să ne vină de hac?

   - Crezi că n-o să-ți vină și ție rândul? zise Hunter evitând să răspundă la întrebare. Crezi că ești în siguranță? Bine. Atunci pleacă. Du-te fuguța acasă. Fă-te că nu știi nimic. Noi suntem împotriva lor. Ai să vezi când o să te ascunzi de ei, ca mine.

  Duck se eliberă din strânsoarea lui Hunter.

   - Mă duc să găsesc ceva de mâncare pentru tine, frate. Dar nu mă băga în problemele tale.

   Duck cocobrî de pe mormanul de moloz și porni pe stradă în jos.

   Cuvintele lui Hunter nu-i dădeau pace:

   - Ciudații contra normali, frate. Și tu, Duck, ești un ciudat.

         Jack asuda ca în saună. Piciorul îl durea. Rău de tot.

   Dar mai rea era chestia cu sârmele.

   Sârmele.

   Brianna n-avea să le vadă. Va veni în fugă, iute ca vântul. Se va izbi de sârme cu o viteză uimitoare și va fi tăiată în două. Sârmele vor trece prin ea ca un cuțit printr-o bucată de unt.

   Imaginea era dureros de clară în mintea lui Jack.

   O și vedea pe Brianna izbindu-se de sârmă. Tăiată în două. Picioarele ei mai făcând câțiva pași până să-și dea seama că nu mai aveau un corp deasupra.

   - Dați jos sârmele! spuse Jack.

   Cuvintele îi ieșiseră pe gură fără să-și dea seama. Nu o spusese intenționat. Îi scăpase.

   Nimeni nu-l auzi în afară de Diana.

   El îi aruncă o privire și văzu pe fața ei licărul unui zâmbet.

   Dar Drake era ocupat, iar Caine vorbea de unul singur, așa că niciunul din ei nu-l auzi.

   Jack își luă mâinile de pe tastatură.

   - Trebuie să tăiați sârmele, spuse Jack cu o voce gâtuită.

   Caine încremeni. Drake se întoarse spre Jack.

   - Ce? întrebă Drake.

   - Tăiați sârmele, zise Jack. Sau altfel, eu...

   Biciul plesni pe gâtul lui și pe spate. Simți o arsură ca a rănii lăsate de glonț, dar mult mai rău, căci pielea era mai sensibilă acolo.

   Jack țipă de durere.

   Drake se pregătea să-l șfichiuiască din nou, dar Caine zbieră:

   - Nu!

   Drake nu părea dispus să-l asculte, dar se mulțumi să-și încolăcească tentaculul în jurul gâtului lui Jack. Strânse, iar Jack simți cum îi vine tot sângele în cap.

   Caine se apropie de el și spuse cu o voce calmă:

   - Care-i problema, Jack?

   - Sârmele, zise Jack, abia fiind în stare să articuleze sunetele. Nu-mi place ce faceți.

   Caine clipi nedumerit. Era într-adevăr perplex. Se uită la Diana, sperând să-i dea o explicație.

   Diana oftă.

   - O îndrăgosteală, zise ea. Se pare că Jack m-a uitat. O altă fată apare acum în viseele lui dezmățate.

   Caine râse, nevenindu-i să creadă.

   - Îți place de Brianna?

   - Nu... nu-i așa... reuși Jack să îngaime.

   - Hai, las-o baltă, Jack. Nu fi prost, îl consolă Caine. Dă-i drumul, Drake. Jack nu se mai poate concentra. Uită tocmai ce e important.

   Drake își retrase tentaculul, iar Jack trase aer adânc în piept. Gâtul și spatele îl ardeau așa tare că uită de rana de la copasă.

   - Jack, Jack, zise Caine, ca un profesor dezamăgit. Uneori se întâmplă lucruri rele Jack, trebuie să te-mpaci cu gândul ăsta.

   - Dar nu Briannei, spuse Jack.

   Jack îl văzu pe Caine înroșindu-se la față, ceea ce era o avertizare. Dar țtia că nu se putea lipsi de el. Caine nu avea să-l omoare, oricât de tare s-ar înfuria. Drake nu-și putea stăpâni mânia, dar Caine nu era la fel.

   - Crezi că o să te apere? îl întrebă Caine. Va venia aici iute ca vântul, poate cu o pușcă în mână, va trage în tot ce mișcă, Jack. Acum du-te la treabă și lasă-mă pe mine să iau deciziile importante.

   Jack se întoarse la computer. Încercă să-și pună mâinile pe tastatură, dar nu putea. Degetele îi încremeniră la câțiva centimetri de taste.

   Nu Brianna. Nu ea. Nu așa.

   - Aș putea să vorbesc cu ea, spuse Jack. Poate o conving să treacă de partea voastră.

   - Las` că mă ocup eu de asta, se rugă Drake de Caine. Îți garantez că se va apuca din nou de treabă.

   - Așa e, Drake, zise Diana. Torturează-l pentru asta. Nu poți ști niciodată dacă se supără destul de rău ca să umple camera asta cu radiații. Până începe să-ți cadă părul.

   Lui Jack nu-i trecuse prin minte așa ceva. Dar acum era conștient. Diana avea dreptate, ei nu își dădeau seama ce făcea el.

   Caine își rodea din nou unghia de la degetul mare, lucru pe care îl făcea de obicei când se simțea frustrat.

   - Drake, taie sârmele. Jack, găsește un mod de a stinge lumina în Perdido Beach, altfel îi spun lui Drake nu numai să pună sârmele la loc, dar și să te biciuiască până obosește.

   Jack își ascunse cu grijă sentimentul de triumf.

   Drake vru să obiecteze, dar Caine izbucni:

   - Fă ce ți-am spus, Drake. Nimic altceva.

   Jack simți că îl inundă un sentiment duios. Ceva care nu semăna cu nimic din ce simțise vreodată. Desigur, durerea și senzația de arsură nu dispăruseră. Dar durerea era acum pe planul doi față de sentimentul acela. Nu prea știa să-i dea un nume.

   Luase atitudine să apere pe altcineva. Poate că Brianna nu va ști niciodată, dar își asumase un risc imens pentru ea. Își riscase viața pentru ea.

   Diana rosti tărăgănat:

   - Micul nostru tocilar se maturizează.

   Jack începu să apese pe taste.

   - Dar e încă atât de naiv, adăugă ea.

   Pe Jack îl deranja puțin cuvântul „naiv”. Dar acum se afla în fișierul de care avea nevoie și trebuia să învețe comenzi, să descifreze secvențe.

DOUĂZECI ȘI TREI

            18 ORE, 07 MINUTE

   - Sigur au un om la poartă, spuse Sam. E chiar după curba asta. Oprește aici.

   Edilio frână, iar celelalte două vehicule se opriră în urma lui. Dekka îi ducea pe Orc și Howard într-o mașină 4x4. În al treilea vehicul erau câțiva soldați ai lui Edilio. Toți pe care reușise să-i strângă. Încercase să-i ia și pe alții, dar aceștia erau singurii care veniseră când aflaseră că se vor bate cu Drake și Caine.

   Frica de Caine și mai ales de Drake nu dispăruse în Perdido Beach.

   Sam se întoarse ca să le poată vedea pe Brianna și Taylor așezate pe bancheta din spate.

   - Uite care-i treaba, fetelor: trebuie să aflu unde sunt oamenii lui Caine. Cred c-a lăsat cel puțin 2 tipi de pază la poarta principală. Înarmați, desigur. Au, probabil, ordin să tragă în oricine vine de pe șosea.

   - Pot să mă duc acolo și să dispar înainte să mă împuște, spuse Taylor.

   Totuși, nu părea să ardă de nerăbdare.

   - Sam, eu pot să trec de poartă, să dau o raită prin centrală și să mă-ntorc în 30 de secunde, ripostă Brianna. Cred că nici n-o să mă vadă.

   - Dacă mergi atât de repede că nu te vede nimeni, cum ai săi vezi tu pe ei? întrebă Edilio.

   - Am ochi ageri, Dillio, foarte ageri, răspunse ea.

   Sam și Edilio zâmbiră. Dar nu pentru mult timp.

   - Bine, ascultă-mă acum, Briza, zise Sam. Nu te duce nicăieri în afară de poartă. Asta nu-i o sugestie, ci un ordin.

   - Pot să fac totul într-o clipită, ripostă Brianna.

   - Briza, trebuie să mă asculți. Nu intra în centrală!

   Brianna se bosumflă.

   - Tu ești șeful.

   - E-n regulă, spuse Sam. Du-te...

   Se opri din vorbit când își dădu seama că ea nu mai era acolo.

   - A plecat de mult, comentă Edilio. Fata asta nu stă locului.

   - Și eu pot să ajut, zise Taylor cu un pic de ciudă.

   - Vei avea ocazia, spuse Sam.

   Dekka ieșea din mașină.

   - Ai trimis-o pe Briza?

   - Da, trebuie să fie înapoi din clipă în clipă, zise Edilio.

   - Eu sunt pregătită. Am condus cu Orc în spate. Băiatul ăsta trage niște vânturi înfiorătoare, spuse Dekka.

   - Varza, zise Taylor.

   - Din clipă în clipă. O știți pe Brianna, zise Edilio.

   Toți 4 o așteptau. Sam nu-și lua ochii de la șosea. Nu că ar fi putut s-o vadă când se întorcea.

   - Îi ia ceva timp, se miră Taylor. Pentru ea e cam mult.

   După aceea nimeni nu mai scoase o vorbă preț de două minute. Trecură încă 3, apoi 5 minute interminabile.

   - O, Doamne! șopti Dekka. Brianna.

   Închise ochii, părând că se roagă.

   - Ar fi trebuit să se întoarcă până acum, spuse Sam, apăsat.

   I se strânse stomacul de teamă. Frica îi pătrunse până-n oase.

        Lana simți cum o cuprinde groaza. Era pregătită. Știa ce va urma.

   - Ce-i cu locul ăsta? întrebă Cookie simțind și el ceva, fără îndoială, dar mai mult un spirit, și nu prezența răului care era acum atât de aproape.

   - Pe vremuri a fost un oraș de mineri, spuse Lana. Se scotea aur din mine cu mult timp în urmă, cam pe la 1800 sau ceva de genul ăsta.

   - Ca în poveștile cu cowboy?

   - Cred că da.

   Umblară prin orașul părăsit, un loc aflat acum în ruină, dar pe care cineva îl crezuse cândva o viitoare metropolă. Majoritatea filoanelor fuseseră secătuite pe la sfârșitul secolului al XIX-lea.

   Puteai să-ți dai seama unde fusese strada principală. Iar Lana credea căă, dacă făceai un efort de imaginație, reușeai să vezi care grămadă de lemne fusese hotelul, care cârciuma și care magazinul de unelte și materiale. Ici și colo se vedea cât un zid fragil saun un horn șubred profilându-se în lumina argintie a lunii. 

   Majoritatea acoperișurilor se prăbușiseră cu mult timp în urmă, fațadele magazinelor se dărâmaseră. Poate fusese un cutremur sau alt fenomen natural care slăbise structura clădirilor. Poate fusese doar trecerea timpului.

   Numai o singură clădire părea mai mult sau mai puțin intactă. Magazia din lemn unde Pustnicul Jim își ascunsese cazanul de topit și camioneta.

   - Acolo vom merge, spuse Lana arătând spre construcție.

   Privirea Lanei era atrasă de cărarea de dincolo de magazie, care urca pe deal. Știa că vă trebui s-o urmeze până în vârf, până la galerie, și să scoată cheile din buzunarul cadavrului mumificat al minerului.

   Nu-i prea surâdea ideea. I se strângea inima la gândul că va fi atât de aproape de lucrul acela din mină. Îl simțea și avea groaznica premoniție că și Întunericul percepea prezența ei atât de aproape.

   Oare știa Întunericul că venea înspre el?

    Știa oare și de ce?

   Dar ea știa? Sigur?

   - Știu de ce am venit aici, spuse Lana. Știu.

   - Bineînțeles, o aprobă Cookie.

   Părea să creadă că ea îl dojenește.

   Patrick nu scotea niciun sunet, părea timorat. Își amintea și el.

   Erau acum în magazie. Lana verifică butelia de propan. Indicatorul arăta că era plin pe jumătate. Avea să fie de-ajuns.

   Se puse în genunchi și verifică suportul cilindrului. Stătea pe un fel de cadru de oțel, ruginit, dar, slavă Domnului, nu era prins în șuruburi. Bine.

   - Trebuie să ducem butelia asta la mașină, Cookie. O să iau eu cheile și o să cobor camioneta. Apoi o încărcăm înăuntru, Dar mai întâi să vedem cum funcționează, nu?

   - Tu știi mai bine, Tămăduitoareo.

   Își lipi piciorul de marginea de jos a buteliei și observă că-i ajunge până la șold. Se duse la camionetă și măsură din ochi înălțimea portbagajului.

   Bun. Bun. Era aproape aceeași înălțime. Butelia era poate cu cățiva centimetri mai joasă, așa că trebuia ridicată. Ridicată și împinsă. Dar trebuia să existe un sistem, pentru că Pustnicul Jim o transporta cu mașina ca să o umple.

   - Cookie, uită-te după o trusă de unelte.

   Toare la rândul lor. Se asigură că supapa era închisă.

   Apoi scotoci prin trusa pe care i-o adusese Cookie până găsi o cheie fixă care să se potrivească la piulița țevii. Cuplajul prin care era atașat furtunul la butelie se înțepenise.

   - Să încerc și eu, sugeră Cookie.

   Cookie avea cel puțin de două ori greutatea Lanei. Cuplajul cedă.

   Lana arătă înspre grinzi. Un lanț greu atârna de o serie de scripeți. Era un cârlig în capătul lanțulu care se putea agăța de suportul buteliei.

   - Jim trebuia să umple butelia din când în când. Așa că o punea în camionetă.

   Cookie trase în jos cârligul. Lanșul zăngăni și trecu ușor prin scripetele bine gresat. Cookie se urcă greoi pe cadru și atașă cârligul.

   - Bine, bravo! spuse Lana. Acum mă duc să iau cheia de contact.

   Ceva în vocea ei îl îngrijora pe Cookie.

   - Păi.. ă.. cred că ar trebui să vin cu tine. Împreună cu Patrick. N-ai să fii în siguranță acolo.

   - Știu, zise Lana. Dar, dacă mi se întmplă ceva rău, vreau să mă pot bizui pe cineva să aibă grijă de Patrick.

   Nu trebuia să fi spus asa: nu avea darul de a-l liniști pe Cookie. Făcuse ochii mari și îi tremura bărbia.

   - Da` ce poți să pățești?

   - Probabil nimic.

   - Trebuie să vin cu tine, spuse Cookie.

   Lana puse mâna pe brațul lui vânjos.

   - Cookie, trebuie să ai încredere în mine.

   - Zi-mi măcar despre ce e vorba, orugă el.

   Lana ezită. Pe de-o parte, ar fi vrut s-o însoțească Patrick și Cookie pe drumul spre mină. Dar își făcea griji pentru Patrick. Și, mai mult, pentru Cookie, pentru că nu știa ce i se putea întâmpla.

   Pe vremuri Cookie fusese un bătăuș voinic și prost, cam ca Orc. Nici acum nu era un geniu. Dar sufletul i se înmuiase de atâta suferință și dispăruse din el orice urmă de răutate. Acum avea un fel de puritate, iar Lanei i se părea atât de inocent. Întâlnirea cu Întunericul putea să pună capăt tuturor acestor lucruri.

   Creatura din mină își pusese amprenta pe sufletul ei, iar ea nu voia să se întâmple la fel și cu protectorul ei credincios.

   Lana își scoase geanta. Găsi acolo o scrisoare pusă într-un plic alb, cam oficial, și aproape închis. I-o dădu lui Cookie.

   - Uite, dacă pățesc ceva, dă-le plicul ăsta lui Sam și Astrid. Ne-am înțeles?

   - Tămăduitoareo...

   Ezita să ia scrisoarea.

   - Hai, Cookie, ia-o.

   Lana i-o puse în palmă și îi strânse degetele în jurul ei.

   - Bine, acum, ascultă-mă, vreau să faci un lucru cât sunt eu plecată.

   - Ce?

   Ea se strădui să zâmbească.

   - Mi-e așa foame că l-aș mânca și pe Patrick. Uită-te prin magazia asta și vezi dacă găsești ceva de mâncare. Mă întorc într-un sfert de oră.

   Se îndreptă spre ușă și ieși în noapte înainte ca el să mai poată protesta.

   Lana își vârî mâna în geantă și își încleștă degetele pe tocul rece al pistolului. Îl scoase și și-l prinse la curea.

   Avea să ia cheia de la minerul mort. În cazul în care Căpetenia va încerca s-o împiedice, o va împușca.

   Și, dacă... și dacă nu va reuși să iasă din peșteră, va merge înainte, tot mai departe, către Întuneric, incapabilă să-i opună rezistență, ei bine...

          Taylor nu era ca Brianna care se credea o mare eroină. Taylor știa că e fată ca oricare alta, cu excepția faptului că avea ciudata putere de a se gândi la un loc și de a apărea imediat acolo.

   Iar acum Brianna întârzia. Briza nu întârzia niciodată, nici nu cunoștea noțiunea. Sigur i se întâmplase ceva.

   Așa că era rândul lui Taylor. O simțea, o știa. Dar Sam nu-i cerea nimic. Stătea acolo, uitându-se la șosea, de parcă voia ca Brianna să apară din clipă în clipă.

   Dekka era mai supărată decât o văzuse Taylor vreodată. Dekka era de obicei ca o stâncă, dar acum afișa niște fisuri în piatră.

   Pe chipul lui Edilio nu se citea nimic. Se uita țintă înaintea lui, așteptând ordine. Părea răbdător.

   Nimeni nu voia să insiste pe lângă Sam. Dar toți știau că le va fi și mai greu să acționeze cu fiecare minut care trecea.

   Taylor trebuia să se hotărască. Sam nu voia s-o trimită după Brianna. Așa că totul depindea de decizia ei.

   Fata ar fi făcut orice pentru Sam. Orice. Era oarecum îndrăgostită de el, deși era mai mare ca ea și înnebunit după Astrid.

   Sam îi salvase lui Taylor viața. O salvase de la nebunie.

   Caine decretase că mutanții de la Coates care refuzau să colaboreze trebuiau ținuți sub strictă supraveghere. Își dăduse seama că majoritatea puterilor se concentrau în mâinile puștilor, deci, cu ajutorul lui Drake, luase repede măsuri drastice.

   Acestea constau în a încastra mâinile copilului respectiv într-un bloc de ciment. Blocurile cântăreau cel puțin 20 de kilograme. Această greutate îi făcea pe toți neputincioși.

   La început, victimele lui Caine primiseră mâncare asemnea câinilor, din castroane puse pe jos. Taylor și alții, printre care Brianna și Dekka, lipăiseră cerealele cu lapte ca niște animale.

   Apoi izbucniseră certuri între puștii rămași de pază la Coates, în timp ce Caine plecase să cucerească Perdido Beach.

   Nu le mai dădeau mâncare decât rareori. Și apoi, deloc. Taylor mâncase buruieni pe care le smulgea dinpământ cu gura.

   Mulțumită lui Sam nu murise.

   Lui îi datora totul. Totul.

   Chiar și viața pe care i-o înapoiase, își dădu a seama, de parcă o lovise cineva în moalele capului.

   - Mă întorc imediat, spuse ea.

   Și dispăru înainte ca Sam sau altcineva să mai poată spune ceva. Ajunse la capătul drumului, de unde vedea poarta: nu era departe, nu așa de departe ca ea să nu se poată teleporta.

   Într-o clipă era cu Sam, Edilio și Dekka, iar în următoarea, se afla singură în beznă - prietenii ei rămăseseră undeva în urmă.

   Era ca și cum ai schimba un canal la televizor. Numai că ea era în interiorul aparatului TV.

   Taylor trase o gură de aer, tremurând. Poarta era la doar 50 de metri distanță. Centrala atomică din spatele ei, luminată puternic, o intimida.

   Probabil că se așteptau ca ea să-și facă apariția la punctul de pază sau direct în centrală. Nu avea să facă nici una, nici alta.

   Într-o fracțiune de secundă apăru pe dealul de deasupra punctului de pază, poticnindu-se, pentru că se materializase pe o pantă abruptă.

   Își recăpă echilibrul, se uită repede în jur, dar nu văzu pe nimeni, așa că se mută într-un loc întunecos, în spatele unui camion de livrare parcat mai încolo de poartă.

   - Ah!

   Un țipăt de uimire, iar Taylor își dădu seama că făcuse o alegere greșită.

   Doi puști, doi dintre bătăușii lui Drake, înarmați cu carabine, erau acolo, chiar lângă ea, ascunzându-se după camion. Așteptându-se la o ambuscadă.

   De uluiți ce erau, aveau reacții mai lente. Uimirea li se citea în ochi.

   - Prea încet, spuse Taylor.

   Strigară, își potriviră armele, dar ea plecase deja.

   Apăru la 1 metru de Sam, care tot se uita la șosea.

   - Taylor. Ce faci?întrebă el.

   Nici nu-și dăduse seama că plecase. Ea râse ușurată.

   - Erau 2 băieți înarmați după un camion, chiar dincolo de poartă, la stânga. Nu cred că mai e cineva la punctul de pază. E o ambuscadă. Dacă vă îndreptați spre punctul de pază, băieții ăia sunt în stare să vă împuște pe la spate. M-au văzut.

   Acum era rândul lui Sam să fie uimit.

   - Tu...

   - Da.

   - Nu trebuia...

   - A trebuit. Dar pe Brianna n-am văzut-o nicăieri.

   - Înapoi în mașini! ordonă Sam și sării în Jeep. Dekka?

   - Mă sui acum, zise ea și o luă la fugă spre mașina ei.

   Edilio le strigă oamenilor săi să se urce și ei.

   - Mulțumesc, spuse Sam peste umăr.

   Taylor se simți grozav de fericită că îi recunoscuse contribuția.

   - Aș putea... începu ea nedorindu-și ca Sam să spună da.

   - Nu, spuse el ferm. Și nu te mai pierde cu firea. 

   Iar lui Edilio îi zise:

   - Drept spre poartă, dar oprește înainte să ajungi la ea. Trebuie să ne mișcăm repede, înainte ca ei să-și dea seama ce vrem să facem. Dar nu uita, o să fie încă un tip acolo. Cel pe care Taylor nu l-a văzut.

   - Mda, spuse Edilio. Suntem pregătiți pentru asta.

   Taylor nu știa despre ce vorbeau, dar nu era timp de întrebări.

   Jeepul luă curba și coborî în viteză dealul, înspre poartă. Edilio frână puternic. Dekka, la volanul mașinii 4x4, fu cât pe ce să intre în el. Al treilea vehicul îi urmă mai încet.

   Sam coborî din mașină. Dekka sări din mers. Amândoi se repeziră în jos.

   Taylor îl auzi pe Sam dându-i instrucțiuni Dekkăi. După câteva secunde, camionul, un monstru de oțel, se înălță în aer și pluti.

   Taylor îi văzu pe cei 2 bătăuși uitându-se cu gura căscată.

   Sam își ridică mâinile.

   - Băieți? se adresă el celor 2 tipi. Cred că mai aveți o șansă. Aruncați-vă puștile și luați-o la fugă, numai așa scăpați cu viață. Sau îndreptați armele în direcția meai și veți lua foc.

   Cele două carabine căzură cu zgomot pe pavaj. Cei 2 băieți ridicară mâinile, în semn că se predau.

   - Aveți ceva de mâncare? întebă unul din ei.

   Dekka coborî camionul înapoi.

   Vehiculul făcu un zgomot foarte puternic când se izbi de asfalt, sălăt un pic, dar nu se răsturnă.

   - Ați văzut-o pe Brianna? îi întrebă Dekka.

   - Nu, spuse unul dintre ei.

   - Dar, dacă s-a dus după ei în clădire, nu se mai întoarce de-acolo, zise celălalt, vrând să pară dur, chiar și cu mâinile ridicate.

   - Taylor, spuse Sam, verifică din nou punctul de pază.

   Taylor făcu un salt până în punctul de pază. Era cât pe ce să sară înapoi, dar nu văzu pe nimeni.

   Afară, pe geam, îi zări pe soldații lui Edilio coborând din ultimul vehicul, cu mitralierele pregătite. Howard ieșea din mașina 4x4, speriat, fără tragere de inimă. Apoi coborî și Orc, încet, ca un bătrân cu artrită. Howard părea un pitic pe lângă el.

   Taylor sări într-acolo.

   - Nu e nimeni la punctul de pază, raportă ea. Și nici urmă de Brianna.

   Dekka se uită la Sam.

   - Dacă i-a făcut cineva vreun rău fetei ăsteia, de mine nu mai scapă.

   - Dekka, trebuie să fie o mișcare inteligentă, spuse Sam.

   - Nu, Sa, spuse Dekka, brusc feroce ca un animal de pradă. Oricine îi face rău Briannei va muri.

   Taylor se aștepta ca Sam s-o apostrofeze pe Dekka. În schimb, acesta spuse:

   - Toți o iubim. Vom face tot ce trebuie.

   Taylor făcu un salt lângă Dekka. Își puse mâna pe umărul ei vânjos. Fata tremura.

DOUĂZECI ȘI PATRU

           18 ORE, 01 MINUT

   Sam își dorea ca fratele lui să iasă după el. Așa ar fi cel mai bine.

   Dar Caine n-acea de gând să iasă din clădire.

   Lupta abia începuse și o pierduse deja pe Brianna.

   Biata Briza.

   - Ce facem acum? îl întrebă Edilio.

   Era alături de el. Edilio era întotdeauna alături de el, iar Sam îi era profund recunoscător pentru asta. Dar în acel moment, când stătea în umbra masivei centrale și și-o închipuia pe Brianna în următoarea groapă din piața orașului, ar fi dorit ca Edilio să tacă din gură și să-l lase în pace.

   Dar Sam era cel care lua deciziile. Trebuia să aleagă între victorie și înfrângere. Trebuia să aleagă între ce era drept și ce era nedrept, între viață și moarte.

   - Trebuia s-o fi adus și pe Astrid, spuse Sam. Ea cunoaște centrala mai bine ca noi.

   - Sigur sunt în sala de comandă, zise Edilio. Orice plan ar avea Caine, ar trebui să pună mâna pe sala de comandă.

   - Da.

   - Sunt doar două căi de acces acolo, din câte îmi amintesc. Fie prin clădirea cu turbinele, fie prin coridorul cu toate birourile. Probabil păzite amândouă.

   - Da.

   - Holurile sunt destul de înguste în ambele direcții. Dacă au venit prin sala turbinelor, sper că nu sunt așa smintiți încât să provoace un accident în centrală, nu?

   Sam se uită la el pe neașteptate.

   - Ai dreptate. E logic ce spui. Trebuia să mă gândesc la asta. Caine nu vrea să distrugă centrala.

   Edilio dădu din umeri.

   - Hei, frate, să știi că nu sunt doar coechipierul tău mexican, frumușel.

   Sam zâmbi.

   - Nu ești din Mexic, ci din Honduras.

   - A, da, spuse Edilio sec. Uneori uit.

   Apoi, serios din nou, adăugă:

   - Caine n-a venit să distrugă centrala. A venit să pună mâna pe ea, s-o folosească în avantajul său. Nici el nu vrea să stea în întuneric mai mult ca noi.

   - Va face ce și-a propus, spuse Sam.

   - Da. Dacă cealaltă alternativă e să iasă liniștit și să ni se predea sau...

   Veni la ei Howard.

   - Stăm aici toată noaptea sau ce? Orc bombăne că dacă tot nu facem nimic mai bine se duce și se culcă.

   - Cred că ar fi cazul să ne gândim vreo două minute înainte să acționăm, mârâi Sam.. Probabil că am pierdut-o pe Briza. Dar, dacă vrei ca Orc să se năpustească singur acolo, foarte bine.

   - Nu, frate, zise Howard, retrăgându-se repede.

   Sam își puse mâna pe umărul lui Edilio și îl strânse puțin.

   - Poate că unii dintre ai noștri au fost au fost luați ostatici.

   - Da, încuviință Edilio. Oamenii mei. Mike și Mickey, Brittney și Josh.

   - E bine că știm, spuse Sam.

   Se uită în ochii lui Edilio, care încuviință din cap ușor, în chip de răspuns.

   - Uite care-i planul meu. Taylor se teleportează în clădire cu o pușcă automată și începe să tragă. Unu, două, trei gloanțe, apoi dispare. În acel moment începem să tragem cu toții în ei, direct prin sala turbinelor.

   - Da, zise Edilio. Direct prin sala turbinelor.

   Păărând perfect relaxat, Edilio își trase rucsacul de pe umăr și începu să scotocească prin el. Îl strigă pe un puști numit Steve, unul dintre soldații lui.

   - Hei, Steve, frate, unde e batonul meu de Snickers? Era aici în rucsacul ăsta.

   Steve se încruntă și veni la el. Buzunarele pantalonilor lui de camuflaj erau umflate.

   Edilio scoase din rucsac un pistol - prea mare, prea viu colorat, prea evident din plastic ca să fie adevărat. Îl încărcă o dată, îl ridică la nivelul taliei și trase.

   Un jet subțire de vopsea galbenă țâșni pe o distanță de 10 metri.

   În același timp, Steve scoase din buzunare două tuburi de spray și trase.

   Atât Edilio, cât și Steve împroșcau în cercuri, se învârteau, stropindu-i pe copii, pătând mașinile și frunzișul.

   - Uitați acolo! strigă Sam.

   Gândac era aproape invizibil în bezna nopții. De n-ar fi fost o bandă de vopsea galbenă pe pieptul său.

   Gândac o luă la goană, arătând ca o dungă fluorescentă care se deplasa cu viteză. Se îndepărtă, alergând de mânca pământul și zbierând:

   - Deschideți ușa! Deschideți ușa!

   Dekka luă poziția de atac.

   - Să arate bine, dar nu prea bine! îi șopti Sam.

   Deodată, Gândac se împiedică. Gravitatea nu mai exista pentru el, dar se târî până ieși din raza de acțiune a Dekkăi, se ridică în picioare și se izbi de ușă.

   - Frumos, zise Sam.

   Ușa se deschise și Gândac dispăru în întunericul din spatele lui.

   - Crezi c-a auzit? întrebă Edilio.

   - Da. O să-i spună imediat lui Caine. Așa că trebuie să intrăm rapid și în forță.

   - Cum? întrebă Edilio.

   - Prin zid, zise Sam negru de supărare. Howard! Orc! zbieră el.

   Arătă spre ușa de la sala turbinelor, care fusese închisă de Gândac.

   - Spargeți ușa asta! Edilio, ia-ți cel mai bun om și du-te cu ei. Faceți mult zgomot. Încercați să fiți convingători. Toți ceilalți merg cu mine.

   - Mult zgomot, repetă Edilio cu îngrijorare în voce.

   Sam îl strânse mai tare de umăr.

   - Dacă aș avea un coechipier mexican, tu ai fi acela.

   - Da, sigur.

   - Ești gata?

   - Nu.

   - Atunci, hai!

   Apoi, mai tare:

   - Hai!

   Se repeziră la ușa pe care intrase Gândac. Străbătură într-o goană nebună parcarea. Edilio, Steve și un alt soldat îl împinseră pe Orc în fața lor, în timp ce Howard încetini în mod strategic și rămase în urmă, în relativă siguranță.

   Sam, Dekka și restul soldaților ținură pasul cu ei, apoi o luară la fugă, ocoliră la stânga, alergând de-a lungul clădirii.

   Taylor rămase în urmă cu cei 2 băieți, în ariergardă.

   Orc se repezi direct la ușă. Se aruncă în ea ca un taur furios, cu toată viteza, fără să se gândească la consecințe. Impactul fu așa de mare că zgomotul produs răsună în toată parcarea.

   Ușa metalică se deformă, dar nu cedă. Orc se dădu înapoi și apoi lovi cu piciorul său de piatră. Căzu pe spate, dar ușa se deschise.

   Dinăntru erupseră rafale de gloanțe.

   Orc rămase lipit de pământ. Ceilalți se traseră în lateral.

   Edilio începu să tragă prin cadrul ușii, făcând un zgomot asurzitor. Focul din gura țevii răspândea o lumină orbitoare.

   Sam și Dekka se îndepărtară în fugă, lipindu-se de perete.

   - Cam aici, cred, zise Sam gâfâind.

   Cei 2 se îndepărtară puțin de perete, iar Sam ridică brațele.

   Flăcări verzi țâșniră din palmele lui ridicate. Peretele de cărămidă se înroși. Aproape imediat zidăria începu să se crape, apoi Dekka intră în acțiune. Sub zid gravitatea înceta să mai existe.

   În perete apărură fisuri. Bucățile de mortar și piatră se înălțară în aer. Unele fărâme luară foc și arseră pe când se ridicau. Zidul se spărgea, dar prea încet.

  - Orc! zbieră Sam.

   Băiatul monstru se ridică în picioare și veni în grabă la el.

   - Dekka, gata! strigă Sam.

   Focul cel verde se stinse, gravitatea se restabili, cu o ploaie de țărână și pietriș, prin care alerga Orc. Lovi zidul slăbit cu unul din umerii săi masivi. Acesta, deja ars, se prăbuși ca un castel de cărți de joc.

   Orc se dădu înapoi, apoi mai izbi o dată și trecu prin zid. Sam se repezi după el, dar, spre deosebire de Orc, nu era imun la căldura pe care o emanase el însuși. Era de parcă intrase cu viteză într-un cuptor. Atinse o bucățică de cărămidă încinsă și țipă de durere. Apoi încremeni.

   După zidul ars nu era sala de comandă. În loc să pătrundă acolo și să-l prindă pe Caine cu garda jos, ajunsese în altă cameră, plină de fișete metalice demodate.

   Întregul plan tocmai dăduse greș. Diversiunea nu avusese niciun rost.

   Dekka era chiar în spatele lui.

   - Am mizat așa mult pe elementul surpriză, spuse ea.

   Nu era timp pentru regrete, își spuse Sam, dar se simțea dezamăgit. Elementul surpriză poate le-ar fi salvat viețile. Poate ar fi reușit să-i elibereze pe ostatici.

   - Cu următorul perete va fi poate mai ușor, zise Sam. Du-te la adăpost!

   Dekka sări în spatele unui șir de fișete, iar Sam atacă peretele despărțitor. Temperatura din cameră crescu în câteva secunde atât de mult încât deveni periculoasă.

   Focul răspândit de Sam arse cât ai clipi vopseaua și tencuiala de pe pereți, dar sub acestea era metal cenușiu.

   - Este un scut contra radiațiilor, îi strigă Sam Dekkăi. Plumb.

   Plumbul se topi repede în contact cu flăcările emanate de Sam. Metalul lichid se scurse și formă bălți care aprindeau tot ce atingeau.

   Dar acum temperatura din cameră devenise insuportabilă. Nu mai era aer, iar Sam se sufoca, nu se mai putea concentra, uitând ce trebuia să facă.

   - Orc! Să-l luăm de aici! zbieră Dekka, ieșind în fugă, cu respirația întretăiată.

   Sam se simți purtat de niște brațe.  Era ciudat de plăcut. Afară, șocul produs de aerul rece îl trezi la realitate.

   Se uită în dreapta lui. Împușcăturile încă nu încetaseră în cadrul ușii de la sala turbinelor. Edilio era lipit de perete, nefiind în stare să facă altceva decât să încarce din nou arma și să tragă orbește. Ordonase soldaților săi să se pună la adăpost, în spatele mașinilor parcate.

   Atacul nu reușise.

   Sam se ridică, luptându-se cu greața și amețeala. Se pregăti să atace din nou peretele. Putea să tragă prin zidul exterior, prin camera de dincolo și să lovească scutul de plumb. Dar luminii letale pe care o emana îi scădea efectul la așa mare distanță. Și nu avea destul loc să agite dlăcările și să mărească gaura.

   Își ridică mâinile și își dezlănțui puterea. Scutul de plumb se topi repede. Dar era prea târziu, Sam știa asta. Prea târziu ca să-și ia adversarii prin surprindere. Prea târziu.

   Și, până la urmă, prea puțin.

   Din gaura cu margini înroșite de mărimea unui capac de canal se scurgea plumbul topit, ca niște lacrimi.

   Apoi o voce cunoscută strigă:

   - Sam!

   Nu o băgă în seamă.

   - Sam, în 3 secunde o să împing pe unul dintre ostatici prin gaura făcută de tine, răcni Caine. Unu!

   Sam lărgi gaura cât mai mult cu putință, topind plumbul de pe margini.

   - Doi!

   Nu se putea opri, își spuse Sam.

   Dar, dacă nu se oprea, nu avea absolut nicio îndoială că fratele lui va da curs amenințării. Caine era în stare să arunci unul dintre ostatici în gaura cu marginile în flăcări.

   Sam își lăsă mâinile în jos. Lumina se stinse.

   - Așa e mai bine, zbieră Caine.

   - Ieși acum, Caine, și poate te las să pleci nevătămat, îl amenință Sam.

   - Uite ce e, frate, îi strigă Caine. Am pus mâna pe 2 dintre oamenii tăi. Scoateți un strigăt, băieți.

   - Sam, sunt eu, Mike Farmer! E și Mickey aici! Iar Britt... e rănită.

   Sam îi aruncă o privire Dekkăi. Se uită și ea la el, cu fața împietrită. Caine spusese 2 ostatici. Deci o socotie moartă pe Brittney.

   Și nu pomenise nimic despre Brianna. Briza nu eraprizonieră. Nici Mike nu se referise la ea, își spuse Sam. Așa că, cel puțin, ea nu zăcea răpusă în camera aceea.

   Făcurile de armă din cadrul ușii încetaseră. Edilio era încă pe poziții, dar nu știa ce să facă în continuare.

   - Lasă-i să plece, spuse Sam cu o voce obosită.

   - Nu cred c-am să fac asta, îi răspunse Caine.

   Sam își trecu o mână prin păr, înnebunit de frustrare.

   - Ce vrei de fapt? întrebă Sam. Ce crezi că realizezi cu asta?

   - Am pus mâna pe centrală, asta-i clar, zise Caine. Ce prostie din partea ta s-o pierzi, Sam!

   Sam nu avea ce să-i răspundă la asta.

   - Uite ce o să fac, Sam: am să tai curentul în Perdido Beach.

   - Dacă faci asta, o să rămâneți și voi pe întuneric, îi strigă Sam.

   - Așa crezi, nu? spuse Caine râzând. Dar nu e adevărat. Se pare că de-aici putem tăia curentul în unele locuri și în altele nu.

   - Cred că mergi la cacialma, Caine. Am văzut sala de comandă. Vă va lua o săptămână să înțelegeți cum funcționează aparatele.

   Caine râse din nou.

   - Da, frățioare, ai dreptate. Mie mi-ar lua poate și o lună. Și nici Diana nu se pricepe la partea tehnică. Iar Drake, ei bine, îl știi pe Drake... Dar...

   Sam știa ce va urma. Închise ochii și își lăsă capul în jos.

   - Din fericire, prietenul nostru, al amândurora, Computer Jack, e aici, ce-i drept a fost cam mult biciuit. De fapt... Cum merge, Jack? Te-ai prins deja, nu?

   Se auzi un murmur slab. Apoi Caine vorbi din nou, pe un ton batjocoritor.

   - Ghicește, Sam, ce s-a întâmplat chiar acum.

   Sam refuză să răspundă.

   - Uite, Jack tocmai îmi spune că s-a stins lumina în Perdido Beach.

   Caine râse, un râs sălbatic și triumfător.

   Sam surprinse privirea lui Taylor. Se teleportase la el.

   - Verifică, spuse el.

   Fata dădu din cap și dispăru.

   - O trimiți pe Brianna să verifice? îi strigă Caine. Sau pe Taylor?

   Sam nu zise nimic. Așteptă.

   Taylor apăru din nou, chiar lângă el.

   - M-am dus până la cotitură, de unde se vede orașul, raportă ea.

   - Și?

DOUĂZECI ȘI CINCI

              17 ORE, 54 MINUTE

   Duck discutase în contradictoriu cu sine însuși pe întreg drumul spre casă.

   Problema lui Hunter nu era a lui, își spunea el. Bine, poate că era și el un ciudat acum, ca și Hunter, și ce? Avea o putere stupidă, inutilă - asta însemna oare că trebuia să împărtășească supărarea lui Hunter?

   Hunter era un ticălos. Și toți oamenii care îi plăceau lui Duck erau normali. Desigur, îl simpatiza pe Sam, dar nu era prea apropiat de el. Dar, Doamne, cum i se putea pretinde lui, care nici nu știa ce se întâmplă, să fie de o parte sau de alta?

   Totuși, îi displăcea ideea de a-l lăsa pe Hunter să se ascundă flămând în spatele grămezii de moloz de lângă biserică. I se părea o chestie prea dură.

   Până să ajungă în relativa siguranță oferită de casa lui, Duck se convinsese că nu trebuia să sprijine niciuna din tabere. Apoi hotărâse să facă exact invers. Pe urmă revenise la prima decizie.

   Nu avea prea multe în bucătărie. Două conserve de legume. Un borcan cu muștar, dar nu din cel dulce. O pungă de făină pe jumătate goală și niște ulei. Învățase să facă niște turte scârboase din făină, ulei și un pic de apă. Acesta era acum felul de mâncare preferat în FAYZ, ceva ce erau în stare să gătească și cei mai nepricepuți dintre copii.

   Nici nu voia să se gândească la ce vor mânca toți peste o săptămână. Din câte auzise Duck, erau recolte pe câmpuri, dar nimeni nu voia să le strângă din cauza viermilor mutanți. Se înfioră la acest gând.

   Socoti că se putea lipsi de muștar. Nu prea în convenea, dar Hunter părea de-a dreptul disperat. Și în aceste zile toți mâncau lucruri care altădată i-ar fi făcut să vomite.

   Lui Duck îi veni în minte cum arătau crenvurștii proaspeți cu muștar. Aburinzi, vârâți într-o chiflă fragedă și delicioasă.

   Mătușa lui Duck era din Chicago. Îl obișnuise cu autenticii hotdogi de Chicago... cum erau oare, cu 7 toppinguri diferite? Se îndoia că și le putea aminti pe toate.

   Muștar. Sos. Ceapă. Roșii.

   Îi lăsa gura apă doar gândindu-se. Pentru el problema nu era că mutanții erau împotriva celor normali. Dilema lui era dacă putea să-l lase sau nu pe Hunter să se ghemuiască acolo toată noaptea.

  Nu. Avea să-i ducă muștarul și apoi, dacă Hunter avea nevoie de o ascunzătoare, avea să-l lase să stea la el în subsol.

   Duck își băgă borcanul în buzunarul de la geacă și o porni în noapte, fără nicio tragere de inimă.

   Îi luă doar câteva minute să ajungă la biserică.

   - Hunter! Hei, Hunter! îl strigă el într-o șoaptă răgușită.

   Nimic. Perfect. Până la urmă, fusese tras pe sfoară.

   Se întoarse și începu să se îndepărteze. Dar de după colț venea un grup de 7, poate 8 băieți. Observă imediat că aveau bâte de baseball în mâini.

   Zil era în fruntea lor.

   - Uite unul! strigă Zil și, până să apuce Duck să reacționeze, cei 7 băieți se și repeziră la el.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă el.

   Băieții îl înconjurară. Aveau categoric o atitudine amenințătoare, dar Duck era hotărât să nu le dea ocazia de a se arunca asupra lui.

   - Ce s-a întâmplat? îl imită Zil. Burghiul Uman vrea să știe ce s-a întâmplat.

   Îi dădu un ghiont lui Duck.

   - Unul dintre ai tăi mi-a omorât cel mai bun prieten, asta s-a întâmplat.

   - Ne-am săturat de asta, interveni alt băiat.

   Mai multe voci îl aprobară.

   - Băieți, eu n-am făcu rău nimănui, zise Duck. Sunt doar...

   Nici el nu știa ce era. Ochii ostili din jurul său se îngustară.

   - Doar ce, ciudatule? îl întrebă Zil.

   - Doar un puști care se plimbă... E ceva rău în asta?

   - Îl căutm pe Hunter, zise Hank.

   - O să-i tragem o mamă de bătaie.

   - Da. Poate îi aranjăm și nasul, spuse Antoine. Poate o să-i stea mai bine într-o parte.

   Toți pufniră în râs.

   - Hunter? întrebă Duck prefăcându-se că nu știe despre cine e vorba.

   - Da. Domnul Cuptor. Ciudatul ucigaș.

   Duck ridică din umeri.

   - Nu l-am văzut, frate.

   - Atunci ce ai în buzunar? întrebă Zil. Are ceva în buzunar.

   - Ce? Dar nu e nimic. E...

   Bâta de baseball lovi cu o precizie uimitoare. Duck simți lovitura în șold, unde îi atârna borcanul din buzunarul de la geacă. Auzi cioburile unsuroase de sticlă spărgându-se.

   - Hei! strigă Duck.

   Încercă să-și croiască drum printre ei, dar picioarele nu i se urneau din loc. Se uită în jos, neînțelegând ce se întâmplase, și văzu că se scufundase până la glezne în trotuar.

   - Nu mă înfuriați! strigă el disperat.

   - Nu mă înfuriați! repetă Zil cu o voce batjocoritoare și tăioasă.

   - Frate, se scufundă! urlă unul dintre băieți.

   Duck era acum în pământ până la jumătatea coapselor. Prins acolo. Întâlni privirea disrețuitoare a lui Zil și se rugă de el:

   - Hai, frate, de ce vă luați de mine?

   - Pentru că ești un mutant ciudat, subuman, spuse Zil adăugând: Normal că ne luăm de tine!

   - Îl vreți pe Hunter, nu? întrebă Duck. E acolo, frate, după grămada asta de moloz.

   - Așa e? zise Zil.

   Făcu semn bandei sale și toți se urcară pe morman în căutarea prăzii lor. Cineva, Duck nu văzu cine, zdrobi cu bâta bucata de vitraliu.

   Duck oftă adânc.

   - Gânduri bune, gânduri bune, șopti el.

   Nu se mai cufunda, dar era încă blocat acolo. Își agită picioarele încercând să se elibereze. În cele din urmă, și scoase un pcior, dar nu și pantoful. Celălalt picior ieși mai ușor, nedescălțat.

   Duck o luă la fugă.

   - Hei, întoarce-te!

   - A mințit, frate. Hunter nu-i aici.

   - Puneți mâna pe el!

   Duck fugea strigând:

   - Gânduri bune! Gânduri bune!

   Încerca disperat să-și țină-n frâu furia, străduindu-se să zâmbească.

   Reuși să traverseze strada. Era destul de departe de bandă acum, pe celălalt trotuar, dar nu suficient de departe ca să poată intra în casă și să încuie ușa înainte să fie prins.

   - Ajutor! Să mă ajute cineva! striga el.

   La următorul pas se afundă un pic.

   La al doilea, sparse trotuarul. La al treilea, se cufundă brusc prin trotuar.

   Bărbia i se izbi de asfalt și trecu trosnind prin el, ca o piatră prin sticlă.

   Cădea sub pământ din nou. Numai că de data asta era cu fața în jos.

   Zil și banda lui îl înconjurară imediat. Primi o lovitură în spate. O alta în fund. Dar nu-l durea niciuna. Parcă îl loveau cu paie, nu cu bâte. Apoi nu-l mai putură atinge, pentru că se cufundase cu totul prin beton și ajunsese în pmânt.

   - Putem tăia de pe listă un ciud, mârâi Zil.

   Apoi întrebă:

   - Ce s-a întâmplat, frate?

   - S-au stins toate luminile, spuse cineva părând speriat.

   Se auzi apoi o înjurătură de om înspăimântat și pași care fugeau.

   Duck Zhang, cu fața în pământ, se afunda din ce în ce mai adânc.

        Mary era lungită în pat, în întuneric, și își plimba mâinile pe burtă, pipăind țesutul de grăsime. Se gândea că, după câteva săptămâni de regim, va ajunge acolo. Orice ar însemna acel „acolo”.

   Sticla de apă de lângă pat era goală. May se dădu anevoie jos. Deschise ușa la baie și aprinse lumina. Pentru o clipă văzu în oglindă o persoană pe care nu o cunoștea, cineva cu obrajii supți și ochii mari, goliți de expresie.

   Apoi, pe neașteptate, se făcu beznă.

        În subsolul primăriei, în locul sumbru pe care puștii îl numeau spital, Dahra Baidoo îl ținea de mână pe Josh.

   Băiatul nu se mai oprea din plâns.

   Fusese adus aici după bătălia de la centrala atomică de unul dintre soldații lui Edilio.

   - O vreau pe mama, o vreau pe mama.

   Josh se legăna înainte și înapoi, fără să bage de seamă cuvintele Dahrei, pierdut și rușinat.

   - O vreau pe mama! striga el. N-o vreau decât pe mama.

   - Îți pun un DVD, spuse Dahra.

   Nu avea altă soluție. Mai văzuse mulți puști în starea lui, prea mulți ca să-i țină minte pe toți. Se rupsese ceva în ei, cum se rup niște bețe îndoite prea tare. Cedaseră nervos.

   Dahra nu știa cât timp va mai rezista până să ajungă ca ei.

   Cât timp va mai dura până se va cuprinde cu brațele și se va legăna, plângând după mama ei?

   Deodată se stinse lumina.

   - O vreau pe mama, scânci Josh în beznă.

      La centrul de îngrijire, John Terrafino stătea întins, detașat de realitate, cu un ochi întredeschis uitându-se la televizorul fără sunet și hrănind cu biberonul un țânc de 10 luni.

   În sticlă nu era lapte sau vreo formulă pentru sugari. Era umplută cu apă amestecată cu zeamă de ovăz și o cantitate mică de pește pasat.

   Nicio carte de îngrijire a bebelușilor nu recomanda așa ceva. Deoarece slăbea în fiecare zi câte puțin, John se îndoia că bebelușul, pe care îl chema tot John, va trăi prea mult.

   - E-n regulă, șopti el.

   Televizorul se stinse.

        Astrid îl culcase pe micul Pete în cele din urmă.

   Era frântă de oboseală și îngrijorată. O durea ochiul în locul în care fusese lovită cu bâta de baseball. Avea o vânătaie groaznică, galben cu negru. Gheața o ajutase, dar nu prea mult.

   Trebuia să doarmă - era 1 dimineața - dar asta nu avea să se întâmple. Nu încă. Nu până nu afla că Sam era teafăr. Și-ar fi dorit să fi mers cu el la centrala atomică. Nu că ar fost de mare ajutor, dar ar fi știut măcar ce se întâmpla.

   Ciudat cum, în doar 3 luni, Sam ajunsese să facă parte din viața ei. Și nu numai atât, ci o parte indispensabilă din ea. Ca o mână, un picior. Inima.

   Auzi zgomot de pași pe stradă. Alergând. Se încordă, așteptându-se să audă pașii pe veranda ei. Dar nu se apropie nimeni.

   Oare se întorcea Hunter? Sau era Zil care se învârtea pe-acolo căutând-o cu lumânarea? Nu avea cum să se apere. Nu avea puteri sau, cel puțin, nu vreo putere care să conteze. Tot ce putea să facă era să amenințe sau să înduplece pe cineva.

   Până să ajungă la fereastră, pe strada pustie se și așternuse liniștea.

   Spera că Hunter se ascundea pe undeva. Trebuiau să se gândească ce aveau de făcut în această situație și era foarte greu. Era o situație explozivă. Și nu avea să se rezolva în această noapte.

   Ce se întâmpla cu Sam? Reușise oare să-l oprească pe Caine?

   Era oare rănit?

   Murise?

   Doamne ferește, se rugă ea.

   Nu. Nu murise. Ar fi simțit dacă ar fi murit.

   Își șterse o lacrimă și oftă. Nu avea să pună geană peste geană. Îi era imposibil. Așa că se așeză în fața computerului. Îi tremurau mâinile pe taste. Simțea nevoia să facă un lucru folositor. Orice, numai să-i alunge gândurile de la Sam.

   În josul ecranului erau obișnuitele iconițe pentru Safari și Firefox care, atunci când se deschideau, îi aduceau aminte că nu era conectată la internet.

   Astrid deschise fișierul cu mutanți. Toate erau poze ciudate. Pisica aceea contopită cu o carte. Șerpii cu aripi micuțe. Pescărușii cu gheare de păsări de pradă. Viermii mutanți.

   Deschise un document Word și începu să tasteze.

   Singura constantă pare a fi că, prin mutații, creaturile devin - atât oamenii, cât și animalele - mai periculoase. Mutațiile sunt toate sub formă de arme.

   Se opri și se gândi la asta un timp. Nu era chiar așa. Unii copii dobândiseră parcă puteri nefolositoare. Averăvul era să și Sam își dorea ca mai mulți mutanți să fi dobândit puteri „serioase”, cum le numea el Mai era și Lana al cărei dar nu era câtuși de puțin o armă.

   Arme sau mecanisme de apărare. Desigur, poate fi și faptul că n-am studiat încă destule mutații ca să știu exact despre ce e vorba. Dacă n-ar fi ceva prea surprinzător ca mutațiile să se fi produs în scopul supraviețuirii. Aceasta este esența evoluției: supraviețuirea.

   Dar era asta evoluție? Evoluția însemna o serie de progrese și regrese petrecute de-a lungul a milioane de ani, nu niște modificări bruște. 

   Evoluția avea loc pe baza ADN-ului existent. Ceea ce se întâmpla în FAYZ nu avea nicio legătură cu genele prezente în ADN-ul animal timp de miliarde de ani.  Puteau să fie gene pentru viteză, dar nu exista nicio genă pentru teleportare, pentru anihilarea gravitației sau telekinezie.

   Nu era nimic în ADN prin care să emani o lumină arzătoare din palme.

   Adevărul e că nu șt

   Ecranul se stinse. Camera se cufundă în întuneric.

   Astrid se ridică de pe scaun și se duse la fereastră. Trase perdelele și se uită în bezna de afară. Nu se vedea nicio lumină pe stradă.

   Ieși pe verandă.

   Întuneric. Peste tot. Nicio lumină nu venea de la casele din jur.

   Cineva dintr-o casă vecină strigă revoltat:

   - Hei, ce s-a întâmplat?

   Caine ajunsese la centrala atomică. Sam nu reușise să-l oprească.

   Astrid își înăbuși un suspin. Dacă Sam era rănit... Dacă...

   Simți spaima ca niște degete reci care i se strecurau pe sub cămașa de noapte. Se duse bâjbâind până în bucătărie. Deschise sertarul cu de toate și găsi acolo o lanternă, după ce scotoci un timp. Răspândea o lumină slabă care se stinse după câteva secunde.

   Dar în acel răstimp de lumină găsi o lumânare.

   Încercă s-o aprindă de la aragaz. Dar ochiul nu se aprinse, pentru că nu era curent.

   Chibrituri. O brichetă. Trebuiau să fie niște chibrituri pe undeva.

   Dar nu le putea găsi fără lumină. Avea o lumânare, dar niciun mijloc s-o aprindă.

..........................................................................