Foamea, Michael Grant

 .....................................................

2-9

         Brianna zbură. Practic, zbură.

   Dacă își întindea brațele și prindea niște vânt din spate, zbura vreo 15 metri, pentru că se mișca repede, un pic mai repede decât un avion care rulează pe pistă înainte de decolare.
   Alerga într-un fel ciudat, balansându-și brațele ca orice alergător, dar întorcându-și palmele în spate la fiecare mișcare. La aproape toți mutanții din FAYZ puterile se concentrau în mâini.
   Aerul îi șuiera pe la urechi. Părul ei scurt era bătut de vânt în spate. Obrajii îi tremurau, ochii o înțepau. Respira cu mult efort, gâfâind în vântul ca un uragan.
   Lumea din jurul ei deveni o pată de culoare, obiecte zburau pe lângă ea, la viteze pe care mintea ei nu le putea concepe. Dâre de lumină fără forme bine definite.
   Știa că va trebui să-și pună picioarele în gheață ca să nu se umfle prea tare. Luase deja două pastile de Advil pentru siguranță.
   Era rapidă. Extrem de rapidă.
   Dar nu mai rapidă decât un glonț.

   Se uită cu teamă înapoi.

   Glonțul o ajungea din urmă. Îl vedea acum, un punct neclar, cenușiu care se învârtea după ea.

   Brianna se dădu jumătate de pas în dreapta, ca să-l evite.

   Glonțul bâzâi leneș când trecu pe lângă ea.

   Brianna îl urmări, dar acesta lovi pământul - nu în apropiere de țintă - pe când Brianna era încă la câțiva metri în spate.

   Scăzu repede din viteză, folosindu-se de panta în urcuș pentru a încetini, și se opri.

   Jack era la 100 de metri distanță. Întreaga fugă durase puțin peste 1 secundă, dar Briannei i se păruse mai mult.

   - Ai reușit? strigă Jack.

   Ea se întoarse la el cu o viteză care i se părea acum floare la ureche - probabil nu mai mult de 120-130 de kilometri la oră - și râse.

   - Pe deplin, zise ea.

   - Nici nu te-am văzut. Erai aici. Și pe urmă erai acolo.

   - De aceea mi se spune Briza, zise Brianna făcându-i veselă cu ochiul.

   Dar apoi arsura din stomac îi aminti că tocmai își epuizase caloriile pe acea zi. Îi chiorăiau mațele atât de tare, încât era sigură că auzea și Jack.

   - Știi desigur că o briză este de fapt un vânt molcom, fără o direcție precisă, spuse Jack pe un ton didactic.

   Jack clipi.

   Brianna zâmbi.

   - Poftim, spuse Jack cu prudență în glas. 

   Îi dădu pușca, cu patul înainte.

   - Ia asta.

   Ea o vârî în ruscacul de la picioarele ei. Scoase un deschizător de conserve și conserva cu sos de pizza pe care o păstrase. Tăie capacul și dădu pe gât lichidul condimentat.

   - Poftim, făcu ea și îi întinse conserva lui Jack. A mai rămas puțin.

   El nu comentă, înclină conservă și așteptă cu răbdare să i se scurgă în gură cele câteva picături de sos roșu, apoi linse conserva pe dinăuntru și luă cu arătătorul sosul la care nu putuse să ajungă cu limba.

   - Așadar, Jack. Cum a rămas cu repararea telefoanelor?

   Jack ezită, de parcă nu știa dacă trebuie să-i spună totul.

   - Sunt reparate și funcționează. Sau vor funcționa de îndată ce îmi va spune Sam.

   Brianna se uită fix la el.

   - Ce?

   - De fapt, a fost o problemă destul de simplă. Avem 3 turnuri: unul aici în Perdido Beach, unul mai departe pe șosea și altul în vârful dealului. Este un program care verifică numerele ca să se asigure că facturile au fost achitate și așa mai departe, în așa fel ca numărul să fie autorizat. Programul nu e în turn, evident, este în afara FAYZ-ului. Dar eu l-am modificat pentru ca toate telefoanele să fie autorizate.

   - Pot s-o sun pe mama? întrebă Brianna.

   Știa răspunsul, dar nu-și putu reține licărul de speranță care o făcuse să întrebe.

   Jack o privi nedumerit.

   - Bineînțeles că nu. Asta ar însemna să străpungi bariera FAYZ-ului.

   Dezamăgirea o împungea ca un junghi. Ca majoritatea puștilor din FAYZ, Brianna învățase să suporte pierderea părinților, bunicilor, fraților sau surorilor mai mari. Dar speranța de a vorbi cu ei nu se spulberase.

   De mama ei îi era cel mai dor Briannei. Era o mare diferență de vârstă între Brianna și surorile ei mai mici. Tatăl ei dispăruse din viața ei după divorț. Mama ei se recăsătorise - cu un nemernic - și apoi se născuseră gemenele. Briannei îi plăceau surorile ei, dar erau cu 8 ani mai mici decât ea, așa că nu aveau aceleași preocupări.

   Tatăl vitreg al Briannei insistase ca ea să fie trimisă la Coates. Motivul lui era că notele ei erau din ce în ce mai slabe. Ceea ce era o scuză penibilă. O mulțime de copii aveau probleme cu matematica și nu erau trimiși într-un loc ca Academia Coates.

   Brianna o convinsese pe mama ei să intervină pe lângă soțul ei. Acesta urma să fie ultimul ei an la Coates. Anul viitor avea să se întoarcă la Gimnaziul Nicolet din Banning. Înapoi, acolo unde era locul ei. Nu că n-ar fi fost și la Nicolet niște copii răi, dar nu erau de genul lui Caine, al Dianei și nici al lui Drake, cu siguranță.

   Nimeni de la Nicolet nu-i prinsese mâinile într-un bloc de ciment și o lăsase apoi să moară de foame.

   Pe lângă asta, ar fi așa de tare să-și uimească toți vechii prieteni cu noua ei putere. Capetele le-ar fi plesnit. Creierii li s-ar fi topit. Singură făcea cât o întreagă echipă de atletism.

   - Nu sunt sateliți prin care să facem legătura, continuă Jack pe tonul său didactic.

   Era categoric destul de drăguț. Și i se părea și interesant într-un fel. Destul de drăguț mai mult pentru că era atât de naiv și în același timp grozav de deștept. Îl remarcase și înainte, când Coates era o gaură mizerabilă, iar Jack avea doar legături superficiale cu gașca lui Caine.

   - De ce n-a spus Sam nimănui? întrebă Brianna. De ce nu a pornit sistemul din nou?

   - N-avem cum să-i oprim pe puștii de la Coates să-l folosească și ei, decât dacă dezafectăm turnul de pe culme. Sau dacă găsim un mod de a înlocui întregul protocol de autorizare și apoi să autorizăm doar anumite numere. Ceea ce ar fi o treabă grea de programare, întrucât aș începe de la zero.

   - Oh.

   Brianna se uită la el mai îndeaproape.

   - Păi nu vrem să facem nimic care să-i ajute pe Caine și Drake și pe vrăjitoarea aia de Diana. Nu-i așa?

   Jack ridică din umeri.

   - Ei bine, mi-era frică de Drake. Adică toți se tem de el. Dar Caine și Diana s-au purtat OK cu mine.

   Briannei nu-i plăcu răspunsul lui. Zâmbetul interesat pe care și-l așternuse pe față pentru el se șterse. Fata își ridică mâinile. Cicatricile rămase în urma faptei crude a lui Drake, când îi pusese mâinile „în ghips”, dispăruseră. Dar amintirea acelei traume și a groazei de a nu muri de foame, mai ales acum, când suferea iar de foame, îi era încă proaspătă.

   - N-au fost prea drăguți cu mine.

   - Nu, admise Jack.

   Își lăsă privirea în pământ.

   - Dar totuși. Adică ei toți - Sam, Astrid și ceilalți - m-au rugat să văd de telefoane și am făcut-o. Vreau... adică am reușit. Funcționează. Așa c-ar trebui să le dăm drumul.

   Expresia de pe fața Briannei deveni aspră.

   - Nu. Dacă îi ajută în vreun fel pe tipii de la Coates, atunci nu. Nu vreau să aibă o viață mai ușoară. Vreau să sufere. Și apoi să moară.

   Ea îi văzu șocul din spatele ochelarilor strâmbi. Jack nu era altfel decât majoritatea oamenilor, recunoscu Brianna în sinea ei, cu o oarecare amărăciune: nu o luase în serios. Desigur, își păstră un aer calm și stăpânit - la urma urmei, ea era Briza. Era un fel de mare eroină, așa că avea obligația să se poarte într-un anumit fel. Dar era și Brianna. O fată ca toate celelalte.

   - Ți s-a părut prea dur ce am spus? întrebă ea lăsând iritarea să i se strecoare în voce.

   - Un pic, spuse Jack.

   - Da? Ei bine, mersi pentru ajutor. Pe curând, spuse Brianna.

   Plecă înainte să apuce el să mai spună vreo prostie.

       Duck se trezi.

   Era complet dezorientat. Stătea întins pe spate. Ud. N-avea pe el decât un slip. În întuneric.

   Îi era frig. Îi amorțiseră vârfurile degetelor. Tremura.

   Simți ceva tare și ascuțit sub omoplați și se întoarse ca să-și atenueze durerea. Se uită prin jur, uimit. O lumină slabă venea de deasupra. Doar câteva raze de soare intrau în puțul adânc din pământ.

   Duck încercă să-și dea seama unde era. Își amintea cum se cufundase prin pardoseala piscinei din ce în ce mai adânc. Își amintea cum se sufocase înghițind apă și cum îi luaseră foc plămânii. Avea julituri pe șolduri și pe brațe.

   Iar acum era într-o groapă. O groapă adâncă. Pe fundul unui puț cu pereți de țărână, pe care îl săpase el cumva când căzuse prin pământ.

   Chiar căzuse în adâncul pământului?

   Îi era imposibil să știe la ce adâncime se afla sub pământ. Dar, la cât de departe părea lumina, trebuia să fie la cel puțin 7 metri. Sub pământ.

   I se făcu inima cât un purice. Era îngropat de viu. Nu avea cum să se cațere pe pereții alunecoși ai puțului din pământ spre suprafață.

   Nu avea cum.

   - Ajutor! strigă el.

   Ecoul era slab.

   Duck își dădu seama că nu era într-un spațiu închis. Exista aer. Iar suprafața de sub el era prea tare și prea aspră să fie pământ. Se ridică în genunchi. Apoi, încet, în picioare. Era un tavan la câțiva centimetri deasupra lui. Își întinse brațele în ambele direcții și atinse un perete în stânga lui, dar nimic la dreapta.

   - E o conductă, spuse Duck în întuneric. Sau un tunel.

   Era la fel de beznă în ambele direcții.

   - Sau o peșteră. Cum s-a întâmplat asta? îi ceru Druck grotei să-i spună.

   Îi clănțăneau dinții de frig. Și de frică. Urmă un ecou slab, dar niciun răspuns.

   Se uită în sus spre lumină și urlă:

   - Ajutor! Ajutor! strigă el de mai multe ori.

   Dar nu era nicio șansă să-l audă cineva. Asta dacă nu cumva Zil și ceilalți băieți care îl hărțuiseră nu plecaseră după ajutor. Era posibil, nu? Poate erau niște nemernici, dar cu siguranță se vor duce după ajutor. Doar nu puteau să-l lase acolo jos.

   Și totuși, nu văzu pe marginea puțului nicio față speriată privind în jos spre el.

   - Hai, Duck, gândește.

   Era într-un tunel sau așa ceva, la mare adâncime în pământ. Podeaua acestuia era udă și plină de noroi. În ciuda acestui lucru, tunelul nu părea prea umed, nu ca un canal. Și el însuși nu era așa murdar de noroi cum ar fi trebuit să fie.

   - Am căzut prin pământ. Apoi aproape că m-am înecat, am leșinat și m-am oprit. Apa a continuat să curgă pe lângă mine și m-a curățat în mare măsură.

   Era mulțumit că își dăduse seama de asta.

   Cu băgare de seamă, făcu câțiva pași prin tunel întinzând mâinile înaintea lui. Era speriat. Mai speriat decât oricând în viața lui. Mai speriat decât în ziua în care se instaurase FAYZ-ul sau în ziua marii bătălii, când se ascunsese într-o debara, cu o lanternă și câteva benzi desenate.

   Acum era aici jos, singur. Niciun Iron Man. Niciun Sandman.

   Și era frig.

   Duck își auzi suspinele și își dădu seama că plânge. Încercă să se oprească. Nu era ușor. Voia să plângă după mama și tatăl lui, după bunică, mătuși și unchi, ba chiar după fratele mai mare nesuferit și după întreaga, întreaga, întreaga lume care dispăruse și îl lăsase să moară acolo.

  - Ajutor! Ajutor! strigă el, dar nu primi niciun răspuns nici de această dată.

   Era confruntat cu două alegeri la fel de sumbre. Tunelul întunecos se întindea la dreapta și la stânga lui. Simți pe față atingerea ușoară, aproape imperceptibilă a brizei. Părea să vină din stânga.

   Să meargă spre aer. Să nu se îndepărteze de el.

   Cu multă prudență, Duck porni prin tunel, bâjbâind cu mâinile întinse în față, ca un orb.

   Era așa o beznă că nu-și vedea mâna din fața lui. Nicio lumină. Nimic.

   Descoperi repede că era mai ușor dacă își ținea o mână pe perete. Era de piatră, cu adâncituri și asperități, dar și cu protuberanțe și părți ieșite în afară care se simțeau teșite. Pământul de sub picioarele lui era denivelat, dar nu din cale-afară.

   - Peștera trebuie să ducă undeva, își zise Duck. 

   Sunetul propriei voci îl liniștea. Era reală. Era cunoscută. 

   - Mi-aș dori să fie un tunel. Oamenii nu construiesc tuneluri fără niciun motiv. 

   Apoi, după un timp, adăugă:

   - Un tunel trebuie neapărat să ducă undeva.

   Încercă să-și dea seama în ce direcție mergea. Oare se ducea spre nord, sud, est sau vest? Spera că nu prea departe spre vest, căci ar fi ajuns în ocean.

   Mergea și izbucnea în plâns din când în când, apoi mai făcea câțiva pași. Îi era imposibil să-și dea seama de cât timp se afla aici jos. N-avea idee ce moment al zilei putea fi. 

   Își dădu curând seama că locul în care căzuse fusese mai plăcut în comparație cu cel de acum. Nu era prea multă lumină nici acolo, pe pământ, dar cel puțin mai bine decât nimic. Aici nu era deloc.

   - Nu vreau să mor aici jos, spuse el.

   Îi păru imediat rău că dăduse glas acelui gând. Rostindu-l, devenea real.

   În acel moment, se lovi cu capul de ceva ce nu trebuia să fie acolo, se lovi tare.

   Duck înjură furios și își duse mâna la frunte, pipăind-o să vadă dacă nu curgea sânge, și își dădu seama că picioarele i se cufundau în pământ.

   - Nu! țipă el.

   Încetă să se mai cufunde. Ajunsese până la genunchi în pământ. Dar apoi se oprise. 

   Cu multă grijă și precauție, își scoase picioarele din pământul tare și bătătorit.

   - Ce mi se întâmplă? întrebă el. De ce...

   Dar apoi știu răspunsul. Îl știu și nu-i veni să creadă că nu-i trecuse prin minte mai devreme.

   - O, Doamne: sunt un ciudat. Sunt un mutant! Sunt un mutant cu putere de tot rahatul.

   Care era exact abilitatea sa nu era sigur. Părea să fie puterea de a se scufunda foarte jos, prin pământ. Ceea ce era o nebunie. Și, în plus, nu intenționase să facă așa ceva. Cu siguranță nu spusese:

   - Scufundă-te!

   Începu din nou să meargă, fiind atent la cap, încercând să priceapă ce se întâmplase. În ambele dăți când se cufundase, fusese în primul rând furios. Auzise povești despre Sam, care își descoperise puterile când fusese foarte speriat sau în culmea furiei.

   Dar Duck era acum speriat de ceva vreme. Fusese speriat de când apăruse FAYZ-ul. Asta însemna că numai când își ieșea din fire se petrecea acel fenomen.

   Fenomenul. Oricare ar fi fost el.

   - Dacă mă înfurii destul de mult, poate o să mă cufund la așa o adâncime sub pământ că o să ies în China. Să-mi văd strămoșii.

  Se târî un pic mai departe, spre o licărire slabă.

   - Lumină? se întrebă. O fi lumină cu adevărat?

   Nu era intensă, cu siguranță. Nu venea de la un bec. Nici de la o lanternă. Nici măcar de la o stea. Era mai mult ca o pată mai puțin întunecată. Încețoșată. La acea distanță, n-aveai cum să-ți dai seama ce era.

   Duck era sigur că nu putea fi vorba despre o halucinație. Își dorea să fie reală și se temea că nu era. Se temea să nu fie o vedenie.

   Dar continuă să meargă și, cu cât se apropia mai mult, cu atât mai puțin probabil era să fie un miraj. Era cu siguranță o licărire acolo. Așa cum strălucea în întuneric cadranul unui ceas, o lumină bolnavă și rece.

   Chiar și de aproape, nu strălucea suficient ca să vezi prea multe, doar câteva contururi vagi de pietre. Trebui să se ridice în picioare, să se uite țintă, să-și mijească ochii ca să-și dea seama că acea lumină se răspândea mai ales pe pământ. Și venea dintr-o galerie lăturalnică a grotei celei mari. Aceasta era mai îngustă, mult mai mică decât peștera, i se păru lui Duck, dar se lărgea treptat.

   Putea să intre în acest nou tunel și măcar să vadă ceva. Nu mult, doar ceva.Să aibă o dovadă că nu era chiar orb.

   Dar un glas firav îi striga în minte: „Nu!”

   Instinctul îi spunea să fugă.

   - E lumină acolo. Trebuie să ducă undeva, încercă Duck să se convingă.

   Dar, deși Duck nu fusese niciodată un elev prea atent și avea în cap foarte puține cunoștințe de natură științifică, se dădea în vânt după Familia Simpson. Văzuse această licărire în desenele animate. Și apărea într-o serie de reviste cu benzi desenate.

   - E radiație, spuse el.

   Era o greșeală, își dădu el seama, plin de idignare îndreptățită. Toată lumea spunea că nu mai rămăseseră radiații după marele accident de la centrala atomică, accidentul avusese loc acum 30 de ani, când fusese lovită de un meteorit. Dar de unde altundeva să fie acea licărire? Trebuie să se fi strecurat prin fisuri și crevase.

   Lumea mințise. Sau poate nu-și dăduse seama.

   - Nu e o idee bună s-o iau pe aici, își spuse. Dar e singura lumină, strigă el și începu să plângă încetișor de frustrare, deoarece se părea că nu avea de ales decât să se cufunde din nou în beznă.

   Și atunci Duck auzi ceva.

   Încremeni. Își ciuli urechile să audă mai bine.

   Un sunet înfundat, ca un foșnet. Foarte slab.

   O tăcere lungă. Și apoi se auzi din nou. Fâș, fâș.

   Îi scăpase sunetul, pentru că se concentra asupra licărului. Era un sunet pe care îl știa. Apă. Și nu venea, slavă Domnului, din galeria radioactivă.

   Duck detesta oceanul. Dar, până la urmă, mai puțin decât ura grota asta.

   Lăsând lumina în urmă și mergând înainte pe bâjbâite, cu multă atenție la capul său lovit, se târî în continuare prin întunericul negru ca smoala.

ȘASE

             96 ORE, 22 MINUTE

   - Uite, Albert, să nu-mi spui că avem o problemă și că eu nu pot face nimic s-o rezolv, spuse Sam practic mârâind.

   Mergea în pas grăbit de marș de la primărie până la biserica de alături. Albert și Astrid erau cu el, străduindu-se să nu rămână în urmă.

   Soarele apunea peste ocean. Ultimele lui raze formau pe apă un lung semn de exclamație roșu. O ambarcațiune era acolo, una dintre micile bărci cu motor. Sam oftă. Vreun puști care probabil avea să cadă până la urmă în apă.

   Sam se opri brusc, făcându-i pe Albert și Astrid și se ciocnească unul de altul.

   - Îmi pare rău, n-am vrut să fiu mânios. Deși sunt supărat, dar nu pe tine, Albert. Doar că trebuie să mă duc acolo și să stabilesc regulile, dar regret, viermii ucigași nu-mi fac treaba mai ușoară.

   - Atunci mai amână câteva zile, îi zise Albert cu mult calm.

   - Să mai amân? Albert, tu erai acela care zicea acum mai multe săptămâni, acum mai multe luni că trebuie să-i punem pe toți la treabă.

   - N-am spus niciodată că trebuie să-i obligăm să muncească, ripostă Albert. Am spus c-ar trebui să găsim o modalitate de a-i plăti ca să lucreze.

   Sam nu era deloc în toane bune. Pierderea unui puști era o tragedie pentru toți, dar pentru el era un eșec personal. I se dăduse sarcina să răspundă de toate, ceea ce însemna că era vinovat de tot ce nu mergea bine.

    E.Z. fusese în grija lui; trebuia să-l apere. Iar acum din E.Z. nu mai rămăsese decât o grămăjoară de cenușă.

   Sam trase aer în piept. Aruncă o privire îndurerată spre cimitirul din piață. Apăruseră încă 3 morminte în cele 3 luni de când Sam fusese ales primar, în mod oficial. E.Z. nu va avea un mormânt; doar o piatră funerară. În ritmul în care mergeau lucrurile, curând nu avea să mai fie loc în piață.

   Ușa de la intrarea în biserică era deschisă; întotdeauna stătea deschisă. Asta din cauză că atât poarta, cât și mare parte din acoperișul bisericii fuseseră distruse în timpul marii Bătălii de Ziua Recunoștinței. Marile uși de lemn fuseseră spulberate. Marginile deschizăturii erau șubrede, susținute sus de o lespede din piatră, lucru care făcea locul să semene cu un monolit de la Stonehenge.

   Caine fusese cât pe ce să dărâme întreaga biserică, dar construcția era solidă, așa că trei sferturi din ea mai era încă în picioare. Molozul fusese parțial curățat, dar nu prea mult, și chiar și acesta fusese doar dus pe străzile lăturalnice. Ca atâtea inițiative care nu fuseseră duse la bun sfârșit, deoarece puștii părăsiseră lucrul și nu putuseră fi convinși să-l reia.

  Sam se duse direct în partea din față a bisericii și urcă iute cele 3 trepte joase până la platforma pe care el o credea un fel de scenă, deși Astrid îi explicase cu răbdare că se numea altar. Marea cruce nu fusese pusă din nou în locul cuvenit, ci stătea sprijinită de perete, într-un colț. Dacă te uitai mai îndeaproape, puteai să vezi pete de sânge acolo unde îi zdrobise odată umărul lui Cookie.

   Până nu se întoarse, Sam nu observă ce puțină lume era în biserică.

   Ar fi trebuit să fie aproape 250 de copii, în afară de cei de la centrul de îngrijire și cei care stăteau de pază în diferite locuri. Erau acolo cam 80, din care jumătate foarte mici. Sam știa că fuseseră lăsați acolo de frații sau surorile mai mari, care căutau să scape de grija lor măcar un timp.

   Astrid și Albert se așezară în prima strană. Micul Pete era la centrul de îngrijire. Astrid putea să-l lase acolo din când în când, deși nu pentru mult timp. Atâta timp cât Pete era cufundat în jocurile sale video, oricine putea să aibă grijă de el. Dar, dacă Pete se enerva....

   Mama Mary Terrafino în persoană stătea cu două rânduri mai în spate, prea modestă să se bage în zona unde se aflau conducătorii.

   Sam fu impresionat de cât de bine arăta Mary. Slăbise. Probabil pentru că munea prea mult. Sau poate nu-i plăcea să mănânce conservele pe care, în anii dinainte de FAYZ, le dinaseră oamenii pentru cei săraci. Dar era foarte slabă, un atribut care nu îi revenise înainte lui Mary. Slabă ca un model.

   Lana Arwen Lazar se trânti într-un rând din spate. Părea obosită și un pic supărată. Lana avea adesea un aer nemulțumit. Dar cel puțin venise, ceea ce nu se putea spune despre majoritatea puștilor.

   Sam scrâșni din dinți, nervos pentru că atât de mulți lipseau de la această întrunire orășenească. Ce Dumnezeu aveau de făcut mai important?

   - În primul rând, zise el, vreau să vă spun că îmi pare rău pentru E.Z. A fost un copil bun. Nu merita...

   Se opri o clipă, căci îl cuprinsese un val de emoție venit cine știe de unde.

   - Îmi pare rău că a murit. 

   Cineva izbucni într-un plâns zgomotos.

   - Uite ce e, am să trec direct la subiect: avem 332... îmi pare rău, 331 guri de hrănit, spuse Sam.

   Își puse mâinile în șolduri și își îndepărtă și mai mult picioarele.

   - Stăm deja cam prost cu proviziile. Dar după incursiunea puștilor de la Coates... nu mai e doar cam rău, ci suntem într-o situație disperată.

   Le lăsă timp să înțeleagă. Dar cât puteau să priceapă niște copii de 6 sau 8 ani? Chiar și cei mai mari păreau mai mult uimiți decât alarmați.

   - 331 de copii, repetă Sam. Și mâncare pentru o săptămână, în cel mai bun caz. Nu e mult timp. Nu e multă mâncare. Și, așa cum știți cu toții, mâncarea pe care o avem e groaznică.

   Auditoriul reacționă la această ultimă frază. Copiii mai mici scoaseră în cor mai multe râgâituri și sunetele care imitau vomitatul.

   - Gata, izbucni Sam. Potoliți-vă. Adevărul e că suntem într-o situație disperată.

   - Dar mâncarea din case? strigă cineva.

   Lumina soarelui în amurg pătrundea prin fațada bisericii dărăpănate și îi venea lui Sam în ochi. Trebui să facă 2 pași la stânga ca s-o evite.

   - Hunter? Tu ești?

   Hunter Lefkowitz era cu 1 an mai mic decât Sam. Avea părul lung ca toți ceilalți, în afară de puținii copii care se tunseră singuri. Nu fusese un puști popular înainte de FAYZ. Dar, se gândi Sam, lucrurile care te făceau popular pe atunci nu însemnau prea mult acum.

   Hunter începuse să aibă puteri. Sam încerca să păstreze secretul asupra acestui lucru - îl bănuia pe Caine că trimitea spioni în Perdido Beach. Voia să-l folosească pe Hunter ca armă secretă, dacă se ajungea la o altă luptă cu oamenii lui Caine. Dar secretele erau greu de păstrat într-un loc unde toată lumea cunoștea pe toată lumea.

   - Hunter, am scotocit toate casele și am dus mâncarea la Ralph, continuă Sam. Problema e că toate fructele și legumele au putrezit în timp ce băgam în noi chipsuri și prăjiturele. Carnea s-a stricat toată. Copiii au fost proști și nepăsători, iar acum nu mai avem ce face.

   Sam își stăpâni amărăciunea care îl cuprinsese, furia pe care o simțea față de propria neghiobie.

   - Dar avem hrană acolo pe ogoare. Poate nu mâncarea care ne place, dar suficientă cât să rezistăm luni de zile, multe luni - dacă o aducem aici înainte să putrezească pe câmp sau s-o mănânce păsările.

   - Poate o să fim salvați și n-o să mai avem de ce să ne facem griji, spuse o altă voce.

   - Poate învățăm să trăim cu aer, murmură încet Astrid, dar destul de tare ca să fie auzită măcar de câțiva.

   - De ce nu ne luăm înapoi mâncarea de la Drake și de la ciuzii ăia de-acolo?

   Era Zil care accepta o bătaie pe spate laudativă de la un puști înspăimântător pe nume Antoine, din mica lui gașcă.

   - Pentru că ar însemna să moară câțiva dintre noi, spuse Sam pe un ton tăios. Ar fi mare noroc dacă am reuși să recuperăm vreun pic și, până la urmă, am ajunge să mai săpăm câteva gropi în piață. Și nu ne va rezolva problema.

   - Să se ducă muciuzii noștrii să se lupte cu ai lor, sugeră Zil.

   Sam auzise termenul de muciuz din ce în ce mai mult în ultimul timp. Dar ciud era un termen nou. Fiecare termen nou era un pic mai defavorabil decât cel pe care îl înlocuia.

   - Stai jos, Zil, își urmă Sam vorba. Avem 26 de puști care sunt în... ne-am hotărât? Îi zicem armată? îl întrebă pe Edilio.

   Edilio era în prima strană. Se aplecă în față, cu capul în jos, părând stânjenit.

   - Unii puști îi spun așa, dar, frățioare, eu nu știu cum să-i zic. Ceva de genul unei miliții? Nu cred că are importanță.

   - Mama Mary are 14 copii care lucrează pentru ea, inclusiv voluntari de o zi, zise Sam bifând lista. Șefa pompierilor, Ellen, are la cazarmă 6 copii care intervin în caz de urgență. Dahra se ocupă singură de farmacie. Astrid e consiliera mea. Jack răspunde de partea tehnologică. Albert are 24 de copii care muncesc acum pentru el, păzind magazinul lui Ralph și distribuind alimentele. Cu mine, asta înseamnă, în total, 78 de copii care fac diverse treburi.

   - Când își dau osteneala să vină, spuse Mary Terrafino ridicând tonul.

   Replica ei provocă râsete nervoase în public, dar Mary nici măcar nu zâmbi.

   - Așa e, aprobă Sam. Când își dau osteneala să vină la lucru. Problema e că avem nevoie de mai multă lume care să muncească. Avem nevoie de oameni care să aducă hrana în oraș.

   - Suntem doar niște copii, spuse un băiat de clasa a V-a, care chicoti la auzul propriei glume.

   - Veți fi în curând niște copii flămânzi, izbucni Sam. O să fiți niște copii care vor muri de foame. Așa va fi, o să muriți de foame, repetă el accetuând cuvintele cât putea.

   Astrid îi aruncă o privire încruntată, iar el oftă adânc.

   - Îmi pare rău, nu am vrut să țip. Doar că situația e cu adevărat proastă.

   O fetiță de clasa a II-a ridică mâna. Sam oftă, știind la ce trebuia să se aștepte, dar îi făcu semn să vorbească.

   - N-o vreau decât pe mămica mea.

   - Toți ne vrem mamele, spuse Sam nerăbdător. Toți ne dorim vechea lume înapoi. Dar se pare că nu suntem în stare s-o aducem înapoi. Așa că trebuie să facem lumea asta să funcționeze. Pentru asta avem nevoie de mâncare. Așadar avem nevoie de copii care să culeagă recolta, s-o încarce în camioane, s-o conserve și s-o gătească și....

   Își ridică brațele exasperat când își dădu seama că îl priveau rânduri și rânduri de ochi goliți de expresie.

   - Ai înnebunit, cum să culegem legumele? vorbea Howard Bassem, sprijinit de peretele din spate.

   Sam nu-l văzuse intrând. Îl căută cu privirea pe Orc, dar nu-l zări.

   - Vezi vreun alt mod de a face rost de mâncare?

   - Frate, crezi că oamenii nu știu ce a pățit E.Z.?

   Sam se încordă.

   - Șigur că știm toți ce-a pățit E.Z. Nimeni nu încearcă să ascundă ce i s-a întâmplat. Dar, din câte știm, viermii trăiesc numai în câmpul acela cu verze.

   - Care viermi? întrebă Hunter.

   În mod evident, nu auzise toată lumea. Lui Sam i-ar fi plăcut să-l pocnească imediat. Ultimul lucru de care aveau nevoie era să li se spună din nou ce soartă cruntă avusese E.Z.

   - Am aruncat o privire la unul dintre viermii ăia, spuse Astrid simțind că Sam ajunsese la capătul răbdării.

   Nu se apropie de altar, ci rămase în picioare lângă strană și înfruntă publicul care își concentra acum atenția asupra ei. Cu excepția a 2 copii mici care se înghionteau.

   - Viermii care l-au ucis pe E.Z. sunt mutații, continuă Astrid. Au sute de dinți. Corpurile le sunt făcute în așa fel încât să intre în carne, nu să sape tuneluri în pământ.

    - Dar, din câte știm, nu sunt decât în câmpul ăla cu verze, repetă Sam.

   - Am disecat viermele pe care mi l-ai adus, zise Astrid. Am găsit ceva foarte ciudat. Viermii ăștia au creierul foarte mare. Vreau să spun că un creier de vierme normal este atât de nedezvoltat că, dacă i-l scoți, viermele face în continuare ceea ce face de obicei.

   - Cam ca sora mea, șuieră un puști, iar sora lui îi dădu un ghiont ca să se răzbune.

   Howard păși mai aproape de altar.

   - Deci viermii ăștia care l-au ucis pe E.Z. sunt deștepți.

   - Nu vreau să spun că știu să citească sau să extragă rădăcină pătrată, zise Astrid. Dar au evoluat de la ființe cu un creier format dintr-un mănunchi de celule care nu făceau decât să comande fototropismul negativ al organismului la un creier cu emisfere diferențiate și regiuni distincte, probabil specializate.

   Sam își ascunse un zâmbet uitându-se în jos. Astrid era perfect capabilă să simplifice modul în care explica lucrurile. Dar când o enerva cineva - așa cum făcea Howard acum - tărăgăna cuvintele plurisilabice intimidându-și interlocutorul.

   Howard se opri din drum, poate înmărmurit la auzul cuvântului „fototropism”. Dar își reveni repede.

   - Uite ce e, ideea de bază este că, dacă intri într-un câmp plin cu chestiilea alea care l-au ucis pe E.Z. ești un om mort. Așa e, nu?

   - Creierul cu mari dimensiuni cofirmă ipoteza că aceste ființe sunt teritoriale. Eu cred, judecând după ce au văzut Sam, Edilio și Albert, că viermii pot să rămână foarte bine pe teritoriul lor. În acest caz, câmpul de varză.

   - Da? făcu Howard. Păi știu pe cineva care ar putea să treacă drept prin câmpul ăla și să nu pățească nimic.

   Deci asta era, se gândi Sam. Cu Howard totul revenea la Orc în mod inevitabil.

   - Poate ai dreptate să crezi că Orc e invulnerabil. Deci?

   - Deci? repetă Howard.

   Zâmbi superior.

   - Deci, Sam, Orc ți-ar putea culege verzele alea. Bineînțeles că o să-ți ceară ceva în schimb.

   - Bere?

   Howard încuviință din cap, un pic jenat, dar nu prea mult.

   - Îi place. Eu nu pot s-o sufăr. Dar ca manager al lui trebuie să-mi revină și mie ceva.

   Sam scrâșni din dinți. Dar adevărul era că putea fi o soluție la problema lor. Mai aveau un pic de bere la magazinul lui Ralph.

    - Dacă Orc vrea să bea, n-am nimic împotrivă, zise Sam. Reolv eu cu Albert.

   Lui Astrid nu i se părea o idee bună.

   - Sam, Orc a ajuns alcoolic. Și tu vrei să-i dai bere?

   - O doză de bere pentru o zi de muncă, spuse Sam. Orc nu se poate îmbăta prea tare din atâta...

  - În niciun caz, zise Howard. Orc are nevoie de o ladă pe zi. Patru pachete de câte 6 beri. La urma urmei, e tare cald acolo pe ogor când culegi varză.

   Sam îi aruncă o privire lui Astrid. Era încruntată. Dar Sam era cel care trebuia să hrănească 331 de copii în fiecare zi. Și era puternic, putea să scoată până la 15000 de kilograme de varză într-o săptămână de muncă.

    - Vorbește cu Albert după întrunire, îi zise Sam lui Howard.

   Astrid fierbea, dar nu se ridică de la locul ei. Vesel, Howard făcu un semn cu degetul spre Sam, drept învoială.

   Sam oftă. Întrunirea nu se desfășura conform planurilor sale. Niciuna nu mergea în acest fel. Înțelegea că puștii erau puști, așa că era obișnuit cu inevitabilele întreruperi și prostioarele celor mai mici. Dar faptul că atât de mulți dintre cei mari, puști în clasa a VII-a sau a VIII-a, nu se osteniseră să vină era deprimant.

   - Uite ce e, copii. De-acum va fi o nouă regulă. Vi se va părea aspră. Dar e necesară.

   Cuvântul aspră atrase atenția tuturor, în afară de câțiva.

   - Nu veți mai putea să stați toată ziua și să jucași pe Wii sau să vă uitați la DVD-uri. Avem nevoie să lucrați toți la câmp. Deci uite cum stă treaba: toți cei de 7 ani sau mai mult trebuie să culeagă fructe sau legume 3 zile pe săptămână. Apoi Albert se va ocupa de congelarea sau conservarea lor.

   Se lăsă o tăcere mormțntală. Toți priveau în gol.

   - Vă spun că mâine vom avea două autobuze școlare gata de plecare. Încap cam 50 de copii în fiecare și trebuie să fie aproape pline, căci vom merge la cules de pepeni verzi și e multă muncă.

   Și mai multe priviri golite de orice expresie.

   - Bine, hai să vă spun mai simplu: luați-vă frații, surorile și prietenii, pe oricine peste 7 ani și veniți toți în piață mâine dimineață, la ora 8.

   - Dar ce...

   - Voi să fiți acolo, spuse Sam cu mai puțină fermitate decât intenționase.

   Sentimentul de frustrare i se mai atenuase acum, fiind înlocuit de oboseală și deprimare.

   - Să fiți acolo, îl imită cineva cu o voce cântată.

   Sam închise ochii și pentru o clipă păru să fi adormit. Apoi îi deschise din nou și reuși să schițeze un zâmbet trist.

   - Vă rog să veniți, spuse el încet.

   Coborî cele 3 trepte și ieși din biserică, fiind conștient că puțini vor răspunde la chemarea lui.

ȘAPTE

            88 ORE, 54 MINUTE

     - Oprește aici, Panda, spuse Drake.

   - De ce?

   Panda era la volanul mașinii de teren. Căpăta din ce în ce mai multă încredere ca șofer, dar, fiind Panda, nu mergea cu mai mult de 45 de kilometri pe oră.

   - Pentru că asta ți-am spus să faci, zise Drake iritat.

   Gândac știa de ce se opreau. Și mai știa și de ce îl enerva asta pe Drake. Nu puteau risca să meargă mai departe pe șosea până la centrala atomică. 

   În ultimele 3 luni în care Caine avusese halucinații și urlase ca un nebun, tabăra de la Coates slăbise constant, pe când cea din Perdido Beach își luase având. Lui Drake îi reușise incursiunea la magazinului lui Ralph, dar nu îndrăznise să facă mai mult.

   Gândac știa toate astea. Intrase și ieșise din Perdido Beach de mai multe ori. Poate că mâncarea era pe sfârșite în oralș, dar tot aveau mai multă decât cei de la Coates. Era o frustrare pentru el, întrucât ar fi trebuit să fure mai multă mâncare. Dar puterile sale cameleonice nu funcționau atât de bine asupra lucrurilor pe care le avea la el. Tot ce putea face era să-și strecoare sub cămașă o supă la plic și un baton energizant de mare preț. Nu că s-ar fi găsit pe undeva batoane energizante în ziua de azi. Sau supă la plic.

   - Bine, Gândac, de aici mergem pe jos, spuse Drake.

   Deschise portiera și coborî din mașină. Și Gândac ieși de pe locul său și rămase în picioare lângă Drake, pe șosea.

   Adevăăratul nume al lui Gândac era Tyler. Colegii lui de la Coates credeau că primise această poreclă datorită ușurinței cu care accepta cele mai nebunești provocări - de exemplu, să mănânce insecte. Copiii îl provocau, iar el le spunea:

   - Ce-mi dați dacă fac asta? 

   În trecut, unii îi dădeau bani sau dulciuri.

   Nu-i păsa de cele mai multe insecte. Îi plăcea întru câtba să le vadă agitându-se înainte să le mînânce, punând astfel capăt vieții lor efemere.

   Dar lui Gândac i se spusese astfel înainte să vină la Coates, înainte să-și câștige reputația de puști care încerca orice. Porecla se lipise de el după ce fusese prins înrgistrând ședințele cu părinții de la fosta sa școală. Le postase pe Facebook, făcându-i de râs pe toți copii care aveau o problemă psihologică, deficiențe de învățare sau care făceau în pat noaptea - cam jumătate din clasa lui.

   Gândac nu fusese trimis la Coates doar în chip de pedeapsă, ci și pentru propria siguranță.

   Gândac se îndepărtă când Drake își descolăci tentacului, îl întinse și îl înfășură din nou în jurul taliei. Nu-l plăcea pe Drake. Nimănui nu-i plăcea de el. Dar, dacă avea să fie prins în câmp deschis, furișându-se spre centrala atomică, își închipuia că Drake se va lupta de unul singur în timp ce el dispărea. Noaptea, era complet invizibil.

   L-au lăsat pe Panda în urmă, cu instrucțiuni clare să stea pe loc până se întorceau ei. Au luat-o pe un drum lăturalnic, atât cu porțiuni asfaltate, cât și cu pietriș, ca și cum cei care îl construiseră nu se putuseră hotărî ce să facă.

   - Mai ave 3 kilometri buni până la șoseaua principală, spuse Drake. Așa că să întindem pasul.

   - Mi-e foame, se plânse Gândac.

   - Tuturor ne e foame, izbucnie Drake. Mai taci din gură!

   Au ieșit de pe șosea intrând pe niște terenuri agricole. Era greu de mers pentru că ogorul fusese arat, așa că te puteai împiedica ușor. Erau niște culturi acolo, dar Gândac nu avea idee ce anume, niște plante. Se întrebă dacă erau comestibile: așa de foame îi era.

   Poate era ceva de mâncare la centrală. Poate găsea ceva dacă scotocea peste tot.

   Mergeau în tăcere. Drake nu era amator de conversație și nici Gândac.

   Luminile de pe autostradă se zăreau de la mare distanță. Era imposibil, chiar și acum, să vezi acele lumini strălucitoare și să nu te gândești la stațiile de benzină aglomerate, la firmele aprinse de la Wendy`s și Burger King și la magazinele unde forfota nu înceta, la mașinile și camioanele care treceau neîncetat.

   La sud de Perdido Beach fusese o porțiune lungă cu asemenea restaurante, plus un magazin Super Target, unde se vindeau produse alimentare, și o cofetărie See`s, unde...

   Gândac nu mai suporta gândul că toate erau acolo, dincolo de zidul FAYZ-ului. Dacă mai era ceva acolo.

   Cofetăria See`s. Și-ar fi tăiat o ureche ca să petreacă 5 minute acolo. Îi plăceau în special prăjiturile cu nuci. Și cele cu cremă de zmeură. Și cele cu zahăr brun. Și cele cu caramel erau bune.

   Toate inaccesibile acum. Îi lăsa gura apă. Îl durea stomacul.

   Era atâta liniște în FAYZ. Liniște, pustiu. Și, dacă planul lui Caine reușea, avea să fie în curând și întuneric.

   Doar unele porțiuni de autostradă erau luminate. Partea care trecea prin oraș și cea de aici, de la bifurcația spre centrala atomică. Gândac și Drake evitau spoturile de lumină.

   Gândac privi în stânga, către oraș. Nici urmă de agitație nu se observa pe șosea. Nimic nici în dreapta. Dincolo de autostradă și la scurtă distanță pe drumul de acces, Gândacul știa că ea un pucnt de pază. Dar n-ar trebui să fie nicio problemă.

   - Trebuie să te ții departe de drum și s-o iei pe câmpuri, îi spuse Drake.

   - Ce? De ce? Nimeni nu mă poate vedea.

   - Pot să fie instalate la centrală camere de supraveghere cu infraroșii, uite de ce. Nu știm dacă ești invizibil și pentru camerele cu infraroșii.

   Gândac recunoscu că ar putea fi o problemă. Dar perspectiva de a mai parcurge câțiva kilometri urcând dealul și coborându-l, prin iarba înaltă și peste țanțuri nevăzute, nu era prea plăcută. Probabil că s-ar rătăci. Atunci nu s-ar mai întoarce la timp pentru micul dejun.

   - Bine, spuse el neavând nicio intenție de a se supune.

   Deodată tentaculul înspăimântător al lui Drake i se încolăci în jurul corpului. Drake strânse așa de tare, încât Gândac trebui să se lupte pentru aer.

   - Asta-i o treabă importantă, Gândacule. Să nu cumva s-o faci de oaie. 

   Ochii lui Drake erau reci.

   - Dacă o faci, am să te jupoi de viu.

   Gândac încuviință din cap. Drake își retrase mâna-bici.

   Gândac se înfioră simțind tentaculul care aluneca de pe el. Era ca un șarpe. Iar el ura șerpii.

   Îi era ușor să se camufleze. Doar se gândi să dispară și își trecu mâinile peste piept de parcă își netezea cămașa. Văzu privirea confuză a lui Drake, ai cărui ochi nu erau în stare să se fixeze asupra locului în care se afla. Atunci își dădu seama că era complet invizibil. Își ridică degetul mijlociu spre Drake.

   - Pe curând, zise Gândac și traversă autostrada.

   O luă peste câmpuri până se îndepărtă suficient de Drake. Intră într-o creangă joasă a unui copac și căzu în fund; îi curse sânge din gură și se juli.

   După aceea porni înapoi spre șosea. Drumul șerpuia la deal, deasupra oceanului scânteietor, oferind o priveliște frumoasă, deși neliniștitoare. Era ceva în privința oceanului care lui i se părea întotdeauna de rău-augur.

   Gândac se gândi că, dacă era vizibil în razele infraroșii, ei bine, cu atât mai rău. Putea să treacă oricând dintr-o tabără în alta, așa cum făcuse Computer Jack. Desigur că atunci ar intra într-o mare belea dacă ar pune Drake mâna pe el.

   Luase în serios amenințările lui Drake. Foarte în serios.

   Fusese bătut de multe ori. Tatăl lui îi trăgea o palmă fără să mai stea pe gânduri, când era în toane bune, iar când era beat, un pumn. Dar tatăl lui avea unele limite peste care nu trecea: era tot timpul îngrijorat că mama lui va reuși să obțină custodia și îl va duce la băiat departe de el. Nu că l-ar fi iubit prea mult, ci pentru că o ura pe mama lui și ar fi făcut orice ca să nu câștige ea copilul.

   În cele mai grele clipe, când tatăl lui și iubita lui băuseră și se certase, învățase să se ascundă. Locul lui preferat era în pod, pentru că era ticsit de cutii și în spatele acestora era un loc unde putea să se târască sub streașină și să stea lungit pe izolația dintre grinzile transversale. Taică-su nu-l găsise niciodată acolo.

   I se păru că trecuse o veșnicie până zări centrala atomică puternic luminată. O licărire dintr-o denivelare a colinei, o strălucire dincolo de o curbă a șoselei. Mai trecu o veșnicie înainte să ajungă la al doilea punct de pază, împrejmuit cu un gard de sârmă ghimpată, care se întindea în ambele direcții.

   Caine se gândise că gardul, pe care îl văzuse un singur puști de la Coates, ar putea fi electrificat. Gândac nu voia să-și asume niciun risc.

   Merse de-a lungul gardului, apoi o luă în sus pe deal, ajunse pe teren accidentat, la o distanță de aproximativ 200 de metri de punctul de pază. Găsi un băț și începu să sape o groapă sub gard. Nu avea să-i ia mult timp, el era mărunțel.

   Se simțea expus. Cât timp scormonea cu bățul, era vizibil: nu putea să camufleze bățul. Luna care înainte părea să nu răspândească lumină i se părea acum raza unei lanterne îndreptate asupra lui. Și centrala însăși era ca o fiară enormă, ghemuită lângă apă, strălucind ca focul în întuneric.

   Se târî pe spate pe sub gard. Țărâna îi intră în cămașă, dar nu fu electrocutat. Nu că ar fi crezut cu adevărat că era electrificat, dar nu strica să fie prudent.

   Gândac se ridică în picioare, se scutură de țărână și ăncepu să coboare dealul înspre centrala atomică.

   Îi era foame. Avea să spioneze și să facă tot ce-i ceruse Drake. Dar mai întâi avea să caute de mâncare.

         Sam încerca să doarmă. Își dorea din tot sufletul să doarmă.

   Era în camera de oaspeți din casa în care locuiau Mary, Astrid și John. În beznă. Lungit pe spate. Uitându-se fix în tavan.

   Jos, în bucătărie, erau 6 conserve cu mâncare. Îi era foame. Dar își mâncase rația pe acea zi. Trebuia să fie un exemplu pentru ceilalți.

   Dar tot îi era foame. Iar foame nu ținea seama de exemple.

   Mâncarea era jos. Și Astrid în capătul culoarului.

   Asta era altfel de foame. Dar, și în această privință, trebuia să dea un exemplu demn de urmat.

   „Nu sunt alcătuit decât din exemple bune” își spuse el cu tristețe.

   Nu că Astrid ar vrea... deși cum putea fi sigur?

   În cap i se învălmășeau o mulțime de lucruri pe care trebuia să le facă. Trebuia să-i mobilizeze pe puști la strânsul recoltei. Trebuia să-i convingă să-și ducă gunoiul într-un loc anume; șobolanii mișunau noaptea pe străzi, scormonind prin grămezile de gunoi.

   Trebuia să facă o listă cu toți copiii mai mici care să fie mutați la case cu copii mai mari. Erau puști de 5-6 ani care stăteau singuri. Era o prostie. Și chiar periculos. Unul dintre ei aruncase în cadă un uscător de păr săptămâna trecută și distrusese instalația electrică din casă. A fost un mare noroc că nimeni nu fusese eletrocutat. 

   Cu două săptămâni în urmă, un băiețel de clasa a II-a, care locuia singur, dăduse foc casei. Intenționat, se pare. Din dorința de a atrage atenția cuiva, oricui. Înainte să fie anunțați pompierii, arseseră 3 case, jumătate de stradă. Până să vină Ellen cu vechea mașină de pompieri, focul aproape că se stinsese de la sine.

   Puștiul supraviețuise, dar cu arsuri dureroase, pe care le vindecase Lana. Dar numai după ce băiețelul se zvârcolise și țipase în chinuri groaznice mai multe ceasuri.

   Oare Astrid adormise? Stătea, oare, în pat cu ochii deschiși în întuneric? La fel ca el? Gândindu-se la aceleași lucruri ca și el?

   Nu. Se gândea că el e un nemernic pentru că îi permisese lui Albert să-l mituiască pe Orc cu bere. Se gândea că el e complet imoral. Se gândea că o lua razna.

   Poate că avea dreptate.

   Dar asta nu ajuta. Nu ajuta când aveai nevoie de somn. Nu era de niciun folos când parcurgeai lista cu lucruri pe care trebuia să le faci și pe cea cu lucruri pe care nu erai în stare să le faci.

   Ce nebunie era că se gândea cu jund la o conservă de chili con carne, ultimul lucru oarecum gustos pe care îl mâncase. Cât timp trecuse? O săptămână? Îi lăsa gura apă după chili la conservă. Hamburgeri. Înghețată. Pizza. Și Astrid în patul ei.

   Se întrebă cum era să fii beat. Oare alcoolul te făcea să uiți de toate astea? Aveau încă multă băutură în FAYZ, chiar dacă unii puști începuseră s-o bea.

   Putea, oare, să-i oprească? Ar trebui, oare, să se ostenească? Dacă tot aveau să moară de foame, de ce să nu-i lase să bea?

   Copii mici bând rom. Îi văzuse. Bând votcă. Se strâmbau din cauza gustului groznic și a arsurii din gâtlej, apoi mai luau o dușcă.

   Săptămâna trecută fusese un caz de toxiinfecție alimentară, 2 copii împărțiseră ce găsiseră prin gunoi. Au venit la așa-zisul spital al Dahrei clătinându-se pe picioare și având febră mare, 40 de grade. Au vomitat apa și paracetamolul dat de ea. Slavă Domnului că o aveau pe Lana, ea i-a salvat, dar fusese cât pe ce. Puterile Lanei erau mai eficace la răni și oase rupte.

   Vor mai fi electrocutări. Incendii. Toxiinfecții alimentare. Accidente. Ca băiețelul care căzuse de pe acoperiș. Sora lui i-a găsit trupul neînsuflețit.

   Era acum îngropat în piața orașului, alături de cei morți în bătălie.

   Caine era încă acolo. Drake. Căpetenia. Toți încă acolo, pe undeva. Lui Sam îi plăcuse să creadă că terminase cu ei, până când Drake și banda lui au dat lovitura la magazinul lui Ralph.

   Pe vremuri, dacă aveai cât de cât bani, puteai să dai un telefon și, în jumătate de oră, ți se aducea o pizza imensă.

   Cu mozzarella topită, fierbinte. Cu salam scăldat în grăsime. Era un fleac. Acum și-ar fi vândut sufletul pentru o pizza.

   Astrid era credincioasă, așa că probabil nu, nu stătea lungită în pat gândindu-se la el. Aproape sigur că nu. Cu toate că se sărutaseră, iar ea nu se ferise de îmbrățișarea lui. Îl iubea, era sigur. Și el o iubea. Din toată inima.

   Dar mai erau și alte sentimente pe lângă iubire. Legate de iubire, dar diferite.

   Și mâncarea chinezească. O, Doamne, acele cutiușe pline cu pui dulce-acrișor și pui cu lămâie și creveți Sichuan. Nu-i plăcuse niciodată prea mult mâncarea chinezească, dar era cu mult mai bună decât conservele de fasole și ceea ce numeau ei tortilla făcută din făină, ulei și apă, arsă pe aragaz.

   Avea să vină probabil cineva să-l trezească în curând, numai că el nu dormea. Veneau aproape în fiecare noapte.

  „Sam arde ceva. Sam s-a lovit cineva. Sam, un puști a avut un accident de mașină. Sam, l-am prins pe Orc beat cui și spărgând geamuri așa, din senin.”

   Nu-i va spune nimeni: „Sam, a venit pizza”.

   Astrid nu-i va spune: „Sam, am venit”.

   Sam adormi. Astrid intră în cameră. Rămase în prag, frumoasă în cămașa ei de noapte din voal și spuse:

   - Sam, e totul în regulă. E.Z. e în viață.

   Chiar și în somn, Sam știa că era un vis.

   După o oră, apăru pur și simplu Taylor, telefortată în camera lui - ea numea asta salt - și spuse:

   - Sam, trezește-te.

   De data asta, nu era vis. Taylor îi aducea adesea vești proaste. Ea sau Brianna, oricare din ele era disponibilă. Ele constituiau cel mai rapid mijloc de comunicare.

   - Ce e, Taylor?

   - Îl știi pe Tom? Tom O`Dell?

   Sam nu era sigur. Nu se putea concentra. Nu părea să se fi trezit de-a binelea.

   - Să știi că s-a bătut cu fetele care locuiesc lângă el - Sandy și... am uitat cum o cheamă pe cealaltă fată. Sandy l-a lovit destul de rău cu o minge de bowling.

   Sam își lăsă picioarele să atârne la marginea patului, dar tot nu-și putea șine ochii deschiși.

   - Ce-ai zis? L-a lovit cu o minge de bowling?

   - Spune că Tom i-a omorât pisica, zise Taylor. Și apoi a fript-o pe grătarul din curtea lui din spate.

   Aceste cuvintele reușiră să pătrundă în creierul încețoșat al lui Sam.

   - Bine, bine. 

   Se dădu jos din pat și își căută pantalonii. Nu-i mai era rușine să fie văzut în chiloți.

   Taylor îi dădu pantalonii.

  - Poftim.

  - Sari înapoi. Spune-le că vin.

   Taylor dispăru, iar Sam încercă o clipă să se convingă că fusese tot un vis. De fapt, nu avea ce să facă în privința unei pisici moarte.

   Dar era de datoria lui să-și facă apariția. Dacă începea să-și neglijeze îndatoririle, avea să piardă respectul celorlalți.

   - Dă un exemplu bun, mormăi el în barbă și se strecură tiptil pe lângă camera lui Astrid.

OPT

                     88 ORE, 52 MINUTE

   Orsay Pettijohn încremenise. Doi puști - primele ființe umane pe care le vedea după 3 luni - erau amândoi ciudați, înspăimântători. Unul din băieți, chiar monstruos.

   Era un fel de demon, cu un tentacul gros în locul brațului drept.

   Celălalt... pentru o clipă, nici nu putea fi sigură că mai era acolo și un alt băiat. Apărea și dispărea.

   Băiatul cu tentaculul înpăimântător se uita după cel invizibil. Ei bine, nu chiar invizibil, își dădu seama Orsay când băiatul se opri într-un loc luminat. Apoi băiatul cu brațul cât un piton oftă, înjură în barbă și deschise cu un scârțâit portiera unei Toyota care, nu se știe de ce, era parcată la vreo 15 metri de șosea.

   Era clar că băiatul voia să coboare geamul, dar bateria se descărcase. Așa că scoase o pușcă, ținti în partea șoferului și trase. Zgomotul fu atât de puternic, încât lui Orsay i se tăie respirația. Și-ar fi dat de gol poziția, dar sunetul împușcăturii îi acoperi țipătul.

   Orsay se ghemui în întuneric, atingând pământul, și așteptă. Băiatul cu brațul cât un piton avea să se ducă aproape sigur la culcare.

   Și apoi va începe din nou.

   Orsay locuia la un post forestier din Parcul Național Stefano Ray când dispăruseră cu toții.

   Fusese uluită. Fusese îngrozită.

   Dar se simțise și ușurată.

   Doar cu 3 luni înainte își rugase tatăl s-o ajute.

   - Ce vrei să spui? o întrebase el.

   Era îngropat cu nasul în niște hârtii. Meseria de pădurar implica și o grămadă de hârțogărie. Treaba lui nu era doar să-i ajute pe excursioniștii rătăciți și să se asigure că aceia care campau nu dădeau foc pădurii când făceau grătar.

   Ea voia ca el să-i acorde atenție. Numai ei. Nu atenția aceea prefăcută a lui când se concentra de fapt asupra muncii.

   - Tată, simt că-mi pierd mințile.

   Această afirmație îl făcuse s-o privească sceptic.

   - Iarăși vrei să te duc s-o vezi pe maică-ta? Ți-am spus, nu e încă pregătită. Te iubește foarte mult, dar nu poate încă să-și asume responsabilitatea îngrijirii tale.

   Era o minciună, dar bine intenționată. Orsay știa că mama ei era dependentă de droguri. Știa că fusese de mai multe ori la clinici de dezintoxicare, urmând de fiecare dată o perioadă de normalitate, când o lua pe Orsay la ea, o ducea la școală și pregătea cina în familie. Întotdeauna aceste perioade țineau suficient de mult pentru ca Orsay să spere că de data aceea n-o să se mai apuce de droguri, dar găsea din nou obiectele mamei ascunse în fundul bufetului sau o vedea întinsă pe canapea, aproape inconștientă.

   Mama ei era dependentă de heroină. Fusese de mult, dar își ascunsese acest nărav prefăcându-se bine în primii ani de căsnicie cu tatăl lui Orsay, când stăteau la Oakland. Tatăl ei era mult timp plecat, căci făcea muncă de teren pentru administrația rezervației din regiune.

   Dar mama ei a devenit din ce în ce mai dependentă de droguri și curând nu s-a mai putut ascunde. A urmat un divorț. Mama ei nu s-a străduit să obțină custodia. Tatăl ei s-a angajat la Stefano Rey, vrând să fie cât mai departe de oraș și de fosta lui soție.

   Orsay dusese o viață singuratică de atunci. Școala însemna o legătură video pe zi cu o sală de clasă aflată departe, în Sunnyvale.

   Din când încând lega o prietenie de scurtă durată cu vreun puști venit cu părinții lui să campeze în pădure. Poate petreceau câteva zile plăcute înotând, pescuind și făcând drumeții. Dar asta se întâmpla destul de rar.

   - Tată, am ceva important să-ți spun. Nu despre mama, ci despre mine. Se întâmplă ceva rău cu mine. E ceva foarte, foarte ciudat în mintea mea.

   - Scumpo, ești adolescentă. Sigur că e ceva ciudat în mintea ta. Dacă n-ar fi așa, n-ai mai fi adolescentă. E normal să gândești... ei bine, alt...

   Acesta fusese momentul în care tatăl ei pur și simplu dispăruse.

   Era acolo.

   Și nu mai era acolo.

   Se gândise că avea halucinații. Crezuse că înnebunise brusc.

   Dar tatăl ei plecase de-a binelea. Ca și pădurarii Assante, Cruz și Swallow.

   Ca și toți din campingul Main West.

   Legătura prin satelit căzuse. Telefoanele mobile nu mai funcționau.

   În acea primă zi căutase peste tot,  dar nu mai era nimeni acolo. Nici în locurile de campare la care putea ajunge ușor.

   Fusese îngrozită.

   Dar în noaptea aceea simțise că se așterne liniștea în mintea ei zbuciumată. Se întâmpla pentru prima dată după săptămâni întregi.

   Vedeniile înspăimântătoare, oribile, nebunești despre oameni și locuri nu știa unde dispăruseră. În locul lor se așternuse... nu chiar pacea sufletească. Dar liniștea. Acum era din nou stăpână peste mintea și visele ei.

   Deși îi era atât de frică, Orsay reușise să adoarmă. Realitatea devenise un coșmar, însă măcar era acum propriul coșmar.

   A doua zi Orsay mersese prin pădure până ajunsese la barieră. Și atunci își dăduse seama că tot ce i se întâmpla era adevărat.

   Bariera era de netrecut. O durea doar dacă o atingea.

   Nu se putea îndrepta spre nord. Singura cale deschisă era spre sud, către îndepărtatul oraș Perdido Beach, aflat la 30 de kilometri distanță.

   Orsay rezistate. Se simțea groaznic de singură, dar așa fusese de mult timp. Și faptul că era din nou sănătoasă la cap reprezena o compensație aproape suficientăă pentru izolarea completă în care trăia.

   Găsise destulă mâncare în cămară, iar când aceasta se terminase, pe terenurile de camping.

   Pentru un timp se gândise că era ultimul om de pe planetă. Dar apoi dăduse din întâmplare peste un grup de copii umblând prin pădure. Erau 5: 4 băieți și o dată, toți cam de vârsta lui Orsay, cu excepția unui băiețel de 4 sau 5 ani.

   Îi urmărise câtva timp, ascunzându-se de el. Făceau destul de multă gălăgie și îi putea auzi de la distanță. Spre deosebire de Orsay, nu erau obișnuiți cu pădurea și nu se deplasau cu aceeași ușurință.

   În noaptea aceea, după ce adormiseră, Orsay se apropiase de ei pe furil, curioasă, sperând că....

   Și apoi începuse.

   Primul vis era al unui băiat pe nume Edilio. Străfulgerări ale unei zile pline de acțiuni nebunești: o barcă enormă care zbura prin aer și îi cădea în cap; un hotel în vârful unei stânci; o întrecere într-un port.

   Îngrămădite în spatele visului lui Edilio, apăruseră imagini de la un băiat pe nume Quinn. Erau vise triste, sumbre și sinistre, dar pline de emoții, cu doar câteva forme întunecate care să le dea viață.

   Dar apoi băiețelul, cel de 4 ani, căzuse într-un somn profund și visele lui le alungaseră pe ale celorlalți. Dintr-odată visele celorlalți păreau difuzate pe ecrane mici de televizor, iar visul băiatului pe un ecran IMAX, cu sunet Dolby Surround.

   Imagini foarte amenințătoare.

   Imagini nespus de frumoase.

   Lucruri care erau atât frumoase, cât și înspăimântătoare.

   Nu avea nicio logică. Nu avea niciun sens. Dar nu aveam cum să întorci capul, nu aveai cum să te ascunzi de potopul de imagini, sunete, sentimente. Era de parcă Orsay ar fi înfruntat o tornadă.

   Băiețelul, micul Pete, o văzuse. Li se întâmpla adesea celor care isau să o observe, deși, uneori nu știau sigur cine era ea și de ce era acolo. De obicei nu o băăgau în seamă, considerând-o un element fără sens dintr-un vis întâmplător.

   Dar micul Pete se cufundase în visul său și venise la ea. Se uitase țintă la ea.

   - Ai grijă! îi spusese micul Pete. E un monstru acolo.

   În acel moment Orsay percepuse o prezență întunecată privind-o din spate. O  prezență ca o gaură neagră înghițind lumina din visul micului Pete.

   Lucrul cel negru purta un nume. Un cuvânt pe care Orsay nu-l înțelegea. Un cuvânt pe care nu-l auzise niciodată. În vis se întorsese cu spatele la micul Pete ca să privească drept în față întunericul, să-l întrebe cum îl cheamă. Să-l întrebe ce însemna gaiafag.

   Dar micul Pete zâmbise vag. Scuturase din cap în semn că nu, de parcă ar fi dojenit un copil neastâmpărat care era cât pe ce să atingă o sobă încinsă.

   Și ea se trezise, alungată din vis ca un musafir nepoftit la o petrecere.

   Și acum, după atâtea luni, se înfiora la gândul acelui vis. Dar și tânjea după el. În fiecare noapte de atunci își dorise să intre din nou în contact cu mintea adormită a micului Pete. Savura frânturile pe care și le amintea, încerca să simtă aceeași înfrigurare, dar nu reușea niciodată.

   Aproape că rămăsese fără mâncare, în afară de porțiile militărești gata preparate, acele plicuri cu mâncare mult prea sărată din rația soldaților, pe care le consumau și unii excursioniști în tabără. Își spuse că va coborî în cele din urmă din pădure ca să facă rost de mâncare. Doar pentru mâncare.

   Acum Orsay urmărea cu privirea de la distanță și ascunsă în întuneric cum un adevărat monstru, un băiat cu un tentacul gros și puternic în locul unui braț. se despărțea de un alt băiat care despărea pur și simplu.

   Așteptă până pierdu lupta cu somnul.

   Și apoi, ah, da, niște plăsmuiri așa ciudate.

   Drake. Așa în chema. Auzea acoul acestui nume răsunându-i în cap.

   Drake Merwin.

   Mână-Bici.

   I se păru că rătăcise mult timp prin vise pline de furie și durere. Trebuia să se protejeze de chinurile fizice a căror amintire revenea mereu în visul băiatului.

   În visul lui Drake, Orsay văzu un băiat diferit, un băiat cu ochi pătrunzători, un băiat care făcea lucrurile să zboare prin aer.

   Și mai văzu un băiat cu foc ieșindu-i din mâini.

   Apoi văzu o fată, o frumusețe cu părul negru și ochii negri. Iar imaginile furioase, dușmănoase se preschimbară în ceva și mai rău.

   Mult mai rău.

   Săptămâni întregi, înainte de marea dispariție, Orsay fusese chinuită de vise pe care nu putea să le oprească, multe dintre ele de adulți, pline de de imagini tulburătoare pentru un minor ca ea.

   Dar nu intrase niciodată într-un vis ca acesta.

   Tremura. Simțea că se sufocă.

   Ar fi vrut să se uite în altă parte, să nu mai fie martora coșmarurilor ticăloase ale băiatului bolnav. Dar era un blestem al abilității ei: nu avea puterea de a împiedica visele să-i pătrundă în minte. Parcă era legată de un scaun, forțată să-și țină ochii larg deschiși și să privească imaginile care îi făceau greață.

   Doar distanța o putea feri de toate astea. Plângând în hohote Orsay se târî de acolo, se târî înspre deșert, nebăgând în seamă pietrele care îi juleau genunchii și îi tăiau palmele.

   Visele se estompau. Treptat, Orsay își reglă respirația. Fusese o greșeală să vină aici din pădure, o mare greșeală.

   Își spusese că se duce să caute mâncare. Dar în adâncul sufletului ei știuse că avusese un motiv mai puternic să plece din pădure. Îi lipsea sunetul unei voci umane.

 Nu, nici ăsta nu era adevărul.

  Îi lipseau visele ei. Cele frumoase, cele urâte. Se trezise tânjind după ele. Având nevoie de ele. Devenind dependentă de ele.

   Dar nu așa. Nu așa.

   Se așeză cu ochii închiși, legănându-se încet înainte și înapoi în nisip, încercând să...

   Tentaculul se încolăcise ăn jurul ei strângând-o tare, sufocând-o înainte să poată țipa.

   Era în spatele ei. Mișcările ei îl treziseră și o găsise, iar acum... O, Doamne...

  O ridică de la pământ și o întoarse cu fața spre el. Chipul lui ar fi fost foarte frumos dacă ea n-ar fi știut ce se ascundea în spatele ochilor reci ca gheața.

   - Tu, spuse el în șoaptă, răsuflându-i în față. Ai fost în mintea mea.

              Duck găsise cauza sunetelor din ocean. Erau de fapt oceanul.

   Cel puțin așa părea. Nu putea să-l vadă. Era la fel de negru ca orice altceva. Dar mirosea a sare. Și se mișca precum o masă foșnitoare de apă, rostogolind valuri până la picioarele lui și apoi retrăgându-se. Dar nu putea să vadă nimic.

   Își spuse că era întuneric afară, dincolo de gura peșterii. De aceea nu vedea nimic. Îi era clar acum că trebuia să fie o grotă care se deschidea în mare, o peșteră săpată în țărm de mișcarea continuă a valurilor timp de foarte mulți ani. Ceea ce însemna că trebuia să existe o ieșire.

   În minte, își închipuia o deschizătură care dădea spre plaja de la poalele hotelului Clifftop. Sau pe undeva pe acolo. În orice caz, cuvântul cheie era deschizătură.

   Trebuia să fie.

   - Repeți mereu „trebuie să fie”, de parcă asta ar face ca lucrurile să stea așa, zise el.

   - Nu, se contrazise. Doar mă gândeam la asta, n-am spus-o cu voce tare.

   - Grozav. Acum mă cert cu mine însumi.

   - Nu chiar, doar gândesc cu voce tare.

   - Păi încearcă să gândești mai bine și să te contrazici mai puțin.

   - Hei, sunt aici jos de vreo sută de ore! Nici măcar nu știu cât e ceasul. Poate au trecut 3 zile de când sunt aici!

   Se aplecă și atinse nisipul ud. Apa îi curgea peste degete. Era frig. Dar totul era rece. Lui Duck îi era frig de mult timă. Mergea încet când nu vedea încotro se îndrepta.

   Duse degetele la gură. Categoric era apă sărată. Așa că, într-adevăr, era oceanul. Ceea ce însemna că, într-adevăr, peștera se deschidea spre ocean. Ceea ce însemna că absența totală a luminii era un lucru destul de curios.

   Tremură. Îi era frig. Îi era foame. Îi era atât de sete. Îi era atât de frică.

   Și dintr-odată își dădu seama că nu era singur.

   Foșnetul era diferit de clipocitul apei. Foarte diferit. Era categoric un sunet sec. Ca și cum cineva freca niște frunze uscate.

    - Hei? șopti el.

   - Niciun răspuns, murmură.

   - Știu: am auzit. Adică n-am auzit, spuse el. E cineva aici?

   Foșnetul începu iar. Venea de deasupra capului său. Urmă un fâlfâit încet, dar distinct. Nu-i scăpau multe sunete acum, când ochii nu-i mai erau de niciun folos. Auzul era singurul simț pe care se putea baza. Dacă emitea ceva un sunet, îl auzea cu siguranță. Și ceva produsese un sunet.

   - Sunteți cumva lilieci? întrebă el.

   - Pentru că, dacă ar fi lilieci, ar răspunde.

   - Lilieci. Liliecii nu sunt o problemă.

   Bătea câmpii.

   - Liliecii trebuie să iasă și ei, nu? Nu pot sta tot timpul în peșteri. Trebuie să zboare afară și... și să sugă sânge.

   Duck încremenise, așteptând atacul liliecilor. Nu ar fi putut să prezică momentul. Dacă se luau după el, avea să sară în apă. Da. Sau... s-ar putea enerva și s-ar scufunda în pământ, să fie în siguranță acolo.

   - Da, ăsta-i un plan grozav: să te îngropi de viu.

   Liliecii - dacă asta erau - nu aveau probabil niciun interes să-l atace și să-i sugă sângele. Așa că Duck se întrebă din nou ce să facă în continuare. Teoretic ar putea să sară în apă și să înoate până în ocean.

   Teoretic. În realitate nu-și vedea nici mâinile în fața ochilor.

   Se ghemui într-un colț uscat al peșterii, destul de departe de apă. Și într-o zonă în care se auzeau mai puține sunete ciudate.

    Își înconjură corpul cu brațele și tremură de frig.

   Cum de ajunse aici? Nu făcuse rău nimănui. Nu era un copil rău, era doar un puști ca toți ceilalți. Nu dorea decât să intre pe internet, să joace jocuri, să se uite la televizor și să asculte muzică. Voia să citească reviste cu benzi desenate. Dar nu voia să fie capabil să se cufunde în pământ.

   Ce fel de putere stupidă mai era și asta?

   - Scufundătorul, mormăi el.

   - Omul-Greutate, se contrazise.

   - Burghiul Uman.

   N-avea nici cea mai mică șansă să adoarmă. Dar așa se întâmplă.

   În cea mai groaznică noapte a vieții lui, Duck Zhang intră și ieși dintr-un coșmar ciudat, ba adormit, ba treaz, sau dintr-o stare intermediară care îl făcea să se întrebe dacă nu înnebunea încetul cu încetul. Visa mâncare. La un moment dat visă o pizza fugărindu-l, încercând să-l mănânce. Și el dorind ca pizza să facă întocmai.

   Apoi, într-un final, se trezi și văzu...

   Văzu!

   Lumina era slabă, dar destul de intensă.

   - Hei! Văd! strigă el.

   Primul lucru pe care îl văzu a fost că peștera nu avea deschidere afară. Gura peșterii era sub apă. Sursa de lumină era filtrată prin apa albastră-verzuie. Aerul liber nu putea fi atât de departe, poate la vreo 30 de metri, dar era nevoie să înoate pe sub apă ca să ajungă acolo.

   Al doilea lucru pe care îl văzu a fost că peștera era mai mare decât își închipuise. Se lărgise și ar fi fost loc să parcheze acolo 5-6 autobuze școlare și tot ar mai fi rămas spațiu.

   Al treilea lucru pe care îl văzu au fost liliecii. Atârnau de tavanul grotei. Aveau aripi ca de piele și ochii mari și galbeni pe jumătate închiși. Erau mii, îngrămădiți unul în altul.

   Se zgâiau la el.

   Atunci îi trecu prin minte: liliecii nu stăteau noaptea în peșteri, ieșeau noaptea și se ascundeau acolo în timpul zilei.

   În plus, liliecii nu erau de obicei albaștri.

   Și deodată începură să se lase în jos deschizându-și aripile. O tornadă de piele îl învălui pe Duck.

   Încercă apa. Rece ca gheața. Se băgă sub apă și o luă înainte, spre lumină. Era mai în siguranță sub apă, chiar și cu rechini sau meduze, sau...

   Îi intră apă sărată în gură, dădu din picioare și braț, înotând panicat craul.

   După 15 secunde, nu mai avea aer. Dar tot nu vedea pe unde să iasă? Oare să se întoarcă?

   Dădu din picioare și tăie apa cu brațul, nemafiind sigur pe unde s-o ia. Înainte sau înapoi?

   Sau înota în cerc?

   În cele din urmă ajunse sus. Capul îi ieși la suprafață, iar în acea clipă mii de lilieci țâșniră din apă în jurul lui, îi zburară deasupra capului, apoi plonjară iar în apă la 100 de metri distanță.

   Nu era departe de plajă. Nu trebuia decât să înoate până acolo. Înainte să se întoarcă liliecii acvatici.

   - Nu te enerva, își spuse Duck. N-ar fi momentul să te scufunzi.

NOUĂ

                      82 ORE, 38 MINUTE

      Era dimineață. Autobuzele veniseră în piață. Edilio se afla la volanul unuia, căscând mereu. Iar Ellen, șefa pompierilor, îl conducea pe celălalt.

   Ellen era o fată minionă, brunetă și foarte serioasă. Sam n-o văzuse niciodată zâmbind. Părea să fie foarte capabilă, dar nu prea fusese pusă la încercare până acum. Însă era o șoferiță bună.

   Din păcate, nici Ellen, nici Edilio nu aveau mulți puști în mașină.

   Astrid sătea în picioare cu micul Pete, oferind sprijin moral, așa presupunea Sam.

   - Cred că nu avem nevoie de două autobuze, spuse Sam.

   - Ne-am descurca și cu o furgonetă, încuviință Astrid.

   - Ce-i cu oamenii? spumegă Sam de furie. Am spus că avem nevoie de 100 de puști și au venit doar 13? Poate 15?

   - Sunt copii, zise Astrid.

   - Toți suntem copii. Și toți o să fim în curând copii flămânzi.

   - Sunt obișnuiți să le spună profesorii sau părinții ce să facă. Trebuie să fii mai categoric, să le zici ceva de genul: „Hei, copile, la treabă! Acum!”.

   Se mai gândi o clipă, apoi adăugă:

   - „Că de nu...”

   - Că de u ce? întrebă Sam.

   - Că de nu... nu știu. N-o să lăsăm pe nimeni să moară de foame. Dacă putem. Nu vreau să știu de acest „că de nu”. Tot ce știu este că nu ne putem aștepta ca niște copii să se poarte cum trebuia așa, dintr-odată. Când eram mică, mama îmi dădea o steluță galbenă când era cuminte și, când nu eram, mi se interzicea ceva.

   - Și eu ce trebuie să fac? Sa le spun celor 300 de copii răspândiți în 70 sau 80 de case, că n-au voie să se uite la DVD-uri? Să le confisc iPod-urile?

   - Nu e ușor să faci pe tatăl pentru 300 de copii, recunoscu Astrid.

   - Eu nu sunt tatăl lor, mârâi Sam.

   Din cauza unei alte nopți albe, dintr-un lung șir, era într-o dispoziție cât se poate de proastă.

   - Ar trebui să le fiu primar, nu tată.

   - Copiii nu fac diferența, remarcă Astrid. Au nevoie de părinți. Așa că își îndreaptă privirile spre tine. Și spre mama Mary. Și spre mine, într-o oarecare măsură.

   Micul Pete alese acel moment ca să plutească în aer. Își ridică un picior la vreo 35 de centimetri, rămase suspendat acolo, cu brațele întinse și vârfurile picioarelor îndreptate în jos.

   Sam observă imediat. Astrid nu.

   - Ce nai...

   Sam privi țintă la copil, uitând de autobuzele școlare aproape goale.

   Micul Pete plutea. Nelipsitul său Game Boy căzuse la pământ. În fața lui, la 1 metru sau cam așa, ceva începuse să se materializeze.

   Nu era mai mare decât micul Pete. De un roșu strălucitor, cu înflorituri aurii, fața unei păpuși cu ochi fără viață, pictată pe un trup ca o popică de bowling.

   - Nestor, spuse micul Pete aproape fericit.

   Sam recunoscu obiectul. Era păpușa de pe comoda micului Pete. Una dintre păpușile tradiționale rusești care se băgau una în alta. Sam nu știa câte erau. O întrebase odată pe Astrid. Ea îi spusese că erau un suvenir de la Moscova, trimis de un unchi care călătorea des.

   Trebuia să fie pentru Astrid, dar micul Pete o îndrăgise imediat. Îi dăduse chiar și un nume: Nestor. Și, pentru că micul Pete nu prea se juca cu jucăriile, Astrid i-o lăsase lui.

   - Nestor, repetă micul Pete, dar tulburat acum, nesigur pe el.

   Sub ochii înmărmuriți ai lui Sam, păpușa începu să se schimbe. Suprafața ei netedă, lăcuită, se văluri. Culorile se amestecară, formând noi modele. Fața straniu pictată deveni sinistră.

   Îi crescură brațe pe laturi, ca niște crenguțe. Acestea se îngroșară, puseră carne pe ele și niște gheare.

   Și zâmbetul pictat al păpușii se căscă, dezvăluind niște dinți ascuțiți ca pumnalele.

  Micul Pete întinse mâna, dar creatura plutitoare părea să fie făcută din teflon: mâinile lui Pete alunecară pe ea, o împinseră deoparte, ca și cum ar fi încercat să apuce o picătură de mercur pe care nu reușea niciodată s-o atingă.

   - Fără brațe, spuse Pete.

   Brațele păpușii se veștejiră, se chirciră și se prefăcură în fum.

   - Petey, termină! șuieră Astrid.

   - Ce e asta? întrebă Sam pe un ton imperios. Ce e chestia asta?

   Astrid nu-i răspunse.

   - Petey. Scaunul de la fereastră.

   Gura păpușii se deschise. De parcă ar fi vrut să vorbească. Ochii ei se fixară asupra micului Pete. Ochi răutăcioși, plini de ură.

   - Nu, spuse Pete.

   Gura se închise. Era din nou doar o linie pictată. Și furia din ochi i se stinse. Erau iarăși doar niște puncte pictate.

   Astrid scoase un sunet asemănător cu un suspin și îl plesni pe Pete peste umăr, tare.

   Efectul fu instantaneu. Creatura dispăru. Pete căzu grămadă, întins pe iarba maronie.

   - Crezi că trebuia... începu Sam.

   Micul Pete era în stare de... ei bine, nimeni nu știa sigur de ce era capabil. Tot ce știau Sam și Astrid era că micul Pete era de departe cel mai puternic mutant din FAYZ.

   - Trebuia să-l opresc, zise Astrid. E din ce în ce mai rău. Începe cu Nestor. Apoi brațele. Pe urmă gura și ochii. De parcă păpușa ar încerca să se trezească la viață. 

   Îngenunche lângă micul Pete și îl trase în brațele ei.

   Sam se uită chiorâș înspre autobuze. Întrebarea din mintea lui - fusese văzut Pete? - își regăsi răspunsul când îi observă pe copiii care se uitau cu gurile căscate și nasurile lipite de geamurile pline de praf.

   Edilio  era cu siguranță treaz de-a binelea acum și venea repede spre ei.

   Sam înjură în barbă.

   - S-a mai întâmplat și înainte, Astrid?

    Ea își înălță capul, sfidătoare.

   - De câteva ori.

   - Ai fi putut să mă avertizezi.

   - Ce... adică ce-a fost asta, frățioare? întrebă Edilio.

   - Întreab-o pe Astrid izbucni Sam.

   Astrid îi dădu lui Pete Game Boy-ul și îl ridică încet în picioare. Își ținea ochii îi pământ, nevrând să întâlnească privirea acuzatoare a lui Sam.

   - Nu știu ce este. E poate un fel de coșmar în stare de trezie.

   În vocea ei se simțea disperarea.

   - Păpușa, lucrul acela, orice ar fi, spuse Sam. Se lupta cu Pete, iar Pete riposta. De parcă încerca să se trezească la viață.

   - Da, șopti Astrid.

   Edilio era singurul care cunoștea trecutul micului Pete. Edilio fusese cel care recuperase de la centrala atomică înregistrarea video care surprinsese momentul accidentului nuclear, micul Pete, înspăimântat și neînțelegând nimic, sub ochii tatălui său, reacționase creând FAYZ-ul.

   Edilio puse întrebarea care îl frământa pe Sam:

   - Chestia aia se luptă cu micul Pete? Măiculiță, cine are destulă putere să-l înfrângă pe micul Pete?

   - Nu trebuie să vorbim despre asta cu nimeni altcineva, spuse Sam ferm. Dacă te întreabă cineva, spune-i doar că trebuie să fi fost un fel de...

   - Un fel de ce? întrebă Edilio.

   - Iluzie optică, răspunse Astrid în locul lui.

   - Da, o să meargă, zise Edilio pe un ton sarcastic.

   Apoi ridică din umeri.

   - Copiii au alte motive de îngrijorare. Oamenii flămânzi nu-și pierd timpul punând întrebări.

   Dacă alții aflau cât de vinovat era micul Pete... și ce putere avea... nu ar fi fost niciodată în siguranță. Caine ar fi făcut orice să pună mâna pe el, dacă nu chiar să-l omoare.

   - Edilio, urcă-i pe toți în autobuz. Ia pe câțiva dintre băieții tăi și du-te în cartierul rezidențial, din ușă în ușă. Adună cât de mulți copii poți. Urcă-i în autobuz, apoi du-i la cules de pepeni sau orice altceva.

   Edilio părea scpetic, dar spuse:

   - E-n regulă, dom` primar.

   - Astrid, tu vino cu mine.

   Sam o porni cu Astrid și micul Pete în urma lui.

   - Hei, nu face pe șeful cu mine! îi strigă Astrid din spate.

   - Aș fi încântat dacă mi-ai spunecând mai apare vreo ciudățenie. Asta-i tot.

   Sam continuă să meargă, dar Astrid îl apucă de braț. El se opri uitându-se în jur îngrijorat, ca să se asigure că nu mai era nimeni care să audă ce vorbesc ei.

   - Ce trebuia să-ți spun? întrebă Astrid într-o șoaptă răspicată. Că micul Pete are halucinații? Că se înalță de la pământ și plutește? Ce ai fi făcut în această privință?

   El ridică mâinile într-un gest liniștitor. Dar tonul îi era la fel de mânios.

   - Doar încerc să țin pasul, știi? Parcă aș juca un meci în care se schimbă mereu regulile. Azi regulile sunt că viermii ucid oameni, iar puștii de 5 ani au halucinații. Nu pot să fac nimic în această privință, dar ar fi bine să mi se dea de veste.

   Astrid începu să spună ceva, dar se opri. Respiră de câteva ori ca să se calmeze, apoi, pe un ton mai măsurat, zise:

   - Sam, am socotit că și așa ai destule pe cap. Îmi fac griji pentru tine.

   El își lăsă mâinile în jos. Își coborî și tonul.

   - Sunt bine.

   - Nu, nu ești, spuse Astrid. Nu dormi suficient. Nu ai o clipă pentru tine. te porți de parcă e vina ta dacă ceva merge prost. Ești îngrijorat.

   - Da, sunt îngrijorat. Ieri seară, un puști a omorât și mâncat o pisică. Atunci când mi-a spus ce făcuse, plângea. Avusese și el o pisică. Îi plăceau pisicile. Dar era așa de flămând, că a pus mâna pea ea și....

   Sam se opri, emoționat. Își mușcă buza de jos, sperând să alunge disperarea care îl cuprinsese.

   - Astrid, pierdem. Pierdem. Toți sunt..

   Se uită la ea și simți că-i dau lacrimile.

   - Cât mai avem până când cineva o să facă un lucru mai rău decât să omoare o pisică?

   Când văzu că Astrid nu-i răspunse, Sam zise:

   - Da, sunt îngrijorat. Uită-te la piața asta. Peste două săptămâni va deveni un Darfur (zonă din Sunad unde foametea face ravagii), dacă nu ne vine în minte o soluție. Poate în 3 săptămâni? Nici nu vreau să mă gândesc la asta.

   O luă spre biroul său, dar dădu pesye 2 copii care zbierau unul la celălalt. Erau frați. Alton și Dalton. Era clar că se certau de ceva timp.

   În împrejurări normale n-ar fi fost mare lucru - certuri aveau loc tot timpul, dar ambii băieți aveau puști semiautomate. Sam trăia cu spaima că unul dintre soldații lui Edilio ar putea face o prostie cu armele. Puști de 10-11 ani cu mitraliere nu erau totuși niște soldați din Armata Statelor Unite.

    - Ce mai e acum? țipă Sam la ei.

   Dalton îl arăta acuzator cu degetul pe fratele lui.

   - Mi-a furat ciocolata cu mentă.

   La auzul cuvintelor lui Sam începură să-i chiorăie mațele.

   - Ai...

   Nu trebuia să se mai gândeacă la dulciuri. Dulciuri! Cum de reușise Dalton să aibă acum rezerve de dulciuri?

   - Descurcă-te, îi spuse Sam și plecă.

    Apoi se opri.

   - Stați puțin. Voi 2 nu trebuia să fiți la centrala atomică?

   Îi răspunse Alton.

   - Nu, tura noastră a fost ieri-noapte. Ne-am întors de dimineață cu microbuzul. Și nu i-am furat nicio ciocolată cu mentă. Nici măcar nu știam că are.

   - Atunci cine mi-a furat-o? întrebă mânios fratele lui. Mâncam câte două în fiecare tură. Una la început, alta la sfârșit. Am mâncat una când am intrat în schimb ieri-noapte, și le-am numărat pe cele rămase. Aveam 7. Iar azi-dimineață, când am vrut să mănânc una, cutia era goală.

   - Nu ți-a trecut prin minte că poate a fost unul dintre copiii care stăteau de pază? îl întrebă Sam.

   - Nu, spuse Dalton. Heather B și Mike J erau la punctul de pază. Și Josh a dormit tot timpul.

   - Cum adică Josh a dormit? îl întrebă Sam revoltat.

   Frații schimbară niște priviri vinovate. Dalton ridică din umeri.

   - Josh doarme uneori. Nu-i mare lucru - se trezește dacă se întâmplă ceva.

   - Nu se uită la camerele de supraveghere?

   - Spune că nu vede nimic deosebit. Nu se întâmplă niciodată nimic. Nu sunt decât imaginile de pe șosea, din parcare și dealurile.

   - Noi n-am dormit. Am fost treji în mare parte, afirmă Alton.

   - În mare parte. Cât reprezintă asta?

   Sam nu primi niciun răspuns.

   - Plecați de-aici. Nu vă mai certați. Oricum nu trebuia să-ți faci rezerve de mâncare, Dalton. Așa-ți trebuie.

   Tare ar fi vrut să-l întrebe pe puști unde găsise ciocolată și dacă mai era, dar ar fi ffăcut o greșeală. Ar fi dat un exemplu prost.

   Totuși, Sam se întreba dacă mai era ciocolată. Unde? Undeva în FAYZ?

   Edilio dădea să iasă din parcare. Ellen era în mașină și Sam își închipui că Edilio se va opri în oraș și îi va convinge pe câțiva dintre soldații săi să-l ajute la recrutarea celor care munceau pe câmp.

   Sam își imagina scenele care aveau să se petreacă la fiecare casă. Smiorcăielile. Împotrivirea. Fuga. După care vor urma eforturile leneșe, altminteri aproape inutile de a culege ceva ale copiilor care nu voiau să muncească în arșița zilei.

   Se gândi pentru o clipă la E.Z. La viermi. Albert îl ducea pe Orc la câmpul de varză azi-dimineață; pentru a verifica spusele lui Howard care pretindea că ar fi invulnerabil. Spera să meargă.

   Pentru o clipă se îngrijoră că viermii s-ar fi răspândit. Dar și așa nu ar fi ajuns în câmpul cu pepeni. Era la 1 kilometru și jumătate de cel cu verze.

   Era o distanță mare pentru un vierme.

      - Dă-mi bere! strigă Orc.

   Albert îi dădu o doză cu etichetă roșu cu albastru. Un Budweiser. Din astea avea Albert mai multe, iar Orc nu părea să prefere nicio marcă anume.

   Howard deschise berea și i-o pasă pe geamul din dreptul șoferului, ca să ajungă cu mâna până în spate. Orc o apucă în timp ce străbăteau drumul neasfaltat.

   Orc stătea în portbagajul deschis al camionetei. Era prea mare să încapă într-un spațiu mai restrâns. Howard conducea. Albert ședea în dreapta, înghesuit lângă o geantă frigorifică. Aceasta avea pe ea emblema Universității din California, Santa Barbara. Era plină cu bere.

   - Știi, ar fi trebuit să ieșim mai mult împreună pe vremuri, îi zise Howard lui Albert.

   - Nici nu știai că exist pe-atunci, îi spuse Albert.

   - Ce? Lasă, frățioare. Suntem 12 frați în toată școala și crezi că nu vă știu pe toți?

   - Avem aceeași culoare a pielii, Howard. Dar asta nu ne face prieteni, spuse Albert cu răceală.

   Howard pufni în râs.

   - Da, ai fost întotdeauna un tocilar. Citeai prea mult. Gândeai prea mult. Nu prea te distrai. Un băiat bun, erai mândria mamei tale. Acum uită-te la tine, ai ajuns cineva în FAYZ.

   Albert nu-l băgă în seamă. Nu-l interesau amintirile. În niciun caz cele cu Howard, de fapt, cu nimeni. Lumea veche dspăruse pentru totdeauna. Albert nu se gândea decât la viitor.

   Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Howard spuse:

   - Planifici totul, nu? Știi că așa e. Ești un adevărat om de afaceri.

   - Sunt ca toți ceilalți: îmi storc creierii ca să reușesc, spuse Albert.

   Howard îi răspunse pe ocolite:

   - Cum văd eu asta? Sam e șeful cel mare. Fără îndoială. Astrid și Edilio? Înseamnă ceva doar pentru că sunt în echipa lui Sam. Dar tu, frățioare, ești propriul stăpân.

   - Cum așa? întrebă Albert păstrându-și un ton neutru.

   - Ai 25 de copii în subordine, frățioare. Răspunzi de mâncare. Fie vorba între noi, știu că ai rezerve de hrană pe undeva.

   Albert nici nu clipi.

   - Dacă am mâncare ascunsă pe undeva, de ce mi-e tot timpul așa de foame?

   Howard pufni în râs.

   - Pentru că ești un tip inteligent și corect, de-asta. Și eu sunt deștept. În felul meu.

   Albert nu zise nimic. Știa spre ce se îndrepta discuția. Avea de gând să-l facă pe Howard s-o spună pe șleau.

   - Amândoi suntem deștepți. Amândoi suntem frați într-un oraș de albi. Tu ești cu mâncarea. Eu cu Orc.

   Arătă cu degetul înapoi, către monstru.

   - Poate va veni timpul să ai nevoie de un tip cu mușchi pentru planurile și ambițiile tale.

   Albert se întoarse cu fața spre Howard, voind să-i transmită un semnal clar, lipsit total de ambiguitate.

   - Howard?

   - Da?

   - Îi sunt loial lui Sam.

   Howard își dădu capul pe spate și râse.

   - Vai, frățioare, doar glumeam cu tine. Cu toții îi suntem loiali lui Sam. Sam e suferul care trage cu laser.

   Ajunseră la câmpul de varză, cel aducător de moarte. Howard trase pe dreapta și opri motorul.

   - Dă-mi bere! răcni Orc.

   Albert căută în geanta frigorifică, vârându-și mâna în apa cu gheață. Îi dădu doza lui Howard.

   - Mai avem una, să i-o dăm după ce-și face treaba.

   Howard i-o dădu în spate lui Orc, care zbieră:

   - Deschide-o, cretinule, știi că eu nu pot s-o fac!

   Howard luă berea înapoi și o deschise. Făcu un sunet de parcă ar fi fost sifon, dar mirosul era acru.

   - Îmi pare rău, Orc, zise Howard.

   Orc luă berea în pumnul său cât o minge de bowling și o dădu pe gât.

   Degetele lui Orc erau prea mari să mânuiască un lucru atât de delicat. Fiecare deget era cât un salam. Fiecare articulație părea să fie din pietriș umed. Pietre cenușii îmbinate ușor între ele.

   Întregul său corp, mai puțin câțiva centimetri pătrați din gura lui posomorâtă, partea stângă a feței și o mică porțiune din obraji și gât, era acoperit cu sau făcut din același pietriș jilav. Fusese întotdeauna un copil masiv, dar acum era cu 30 de centimetri mai înalt și cu vreun metru mai lat.

    Micuța parte care rămăsese omenească la el părea cea mai înpăimântătoare. Era de parcă ar fi jupuit cineva pielea de pe un om viu și ar fi lipit-o pe o statuie de piatră.

   - Încă una, mârâi Orc.

   - Nu, îi răspunse Albert pe un ton ferm. Mai întâi vedem dacă faci treaba asta.

   Orc se rostogoli peste partea laterală a camionetei și se ridică în picioare. Albert simți cum se clatină întreaga mașină. Orc ajunse la portieră și își vârî fața hidoasă pe geam, făcându-l pe Albert să se retragă, și înhăță geanta frigorifică.

   - Pot să iau și eu berea, zise Orc. N-ai cum să mă oprești.

   - Sigur că poți, îl aprobă Albert. Dar i-ai promis ceva lui Sam.

   Orc cugetă. Era încet la minte și prost, dar nu atât de tâmpit încât să nu înțeleagă amenințarea din vorbele lui Albert. Orc nu voia să aibă probleme cu Sam.

   - Bine. O să văd întâi de viermii ăia.

   Orc râgâi și se uită înspre câmp. Era îmbrăcat ca de obicei, cu un șort de pânză cusut grosolan. Albert presupuse că Howard îl făcuse pentru prietenul său. Nu se găseau pantaloni sau cămăși pe măsura lui Orc.

   Howard își ținu respirația în timp ce Orc intră în câmp pășind apăsat. La fel și Albert. Lui Albert îi era întipărit în minte fiecare detaliu scârbos al morții lui E.Z.

   Atacul fu instantaneu.

   Viermii ieșiră din pământ, să târâră cu o viteză formidabilă spre picioarele de piatră ale lui Orc și se năpustiră în carnea lui anormală.

   Orc se opri. Se uită umit la creaturile de jos.

   Se întoarse scârțâind, cu încetineala sa obișnuită, către Albert și Howard și spuse:

   - Mă cam gâdilă.

   - Scoate o varză, îi strigă Howard încurajator.

   Orc se aplecă, își înfipse în pământ degetele sale de piatră și scoase o varză. Se uită la legmă cam 1 minut, apoi o aruncă înspre camionetă.

   Albert deschise portiera și se aplecă spre varză, cu multă prudență. Nu voia să coboare din mașină. Nu încă. Nu până nu erau siguri.

   - Howard, am nevoie de un băț sau altă chestie asemănătoare, zise Albert.

   - Pentru ce?

   - Vrea să-l înfig în varza aia să fiu sigur că nu e niciun vierme înăuntru.

   Pe câmp, viermii își continuau atacul asupra creaturii a cărei carne de piatră le rupea dinții. Orc mai scoase din pământ 3 verze. Apoi se întoarse la mașină cu pași greoi.

   Viermii nu se luară după el. La marginea ogorului, alunecară de pe Orc și intrară din nou în pământ.

   - Dă-mi bere, ceru Orc.

   Albert făcu întocmai.

   Se întreba ce făcea Sam cu mobilizarea copiilor care trebuiau să muncească pe câmp.

   - Nu prea bine, așa cred, murmură el pentru sine.

   Soluția la problema mâncării era simplă: trebuiau culegători pe ogoare. Iar aceștia trebuiau motivați. Trebuiau plătiți. Ca toți alții. Oamenii nu fac treabă pentru că așa e bine, ci pentru bani, pentru profit. Dar Sam și Astrid erau prea bătuți în cap să se gândească la asta.

   Nu, nu bătuți în cap, își spuse Albert. Datorită lui Sam nu erau sub dominația lui Caine. Sam era grozav. Iar Astrid era probabil cea mai inteligentă persoană din FAYZ.

   Dar și Albert știa bine anumite lucruri. Își dăduse oseneala să se instruiască citind cărți până i se închideau ochii în biblioteca întunecoasă și plină de praf din oraș.

   - Băiatul meu o să aibă în curând nevoie de încă o bere, spuse Howard căscând cu mâna la gură.

   - Băiatul tău va primi o bere pentru fiecare 100 de verze pe care le scoate, zise Albert.

   Howard se uită chiorâș la el.

   - Frățioare, te porți de parcă ai fi plătit tu dozele astea.

   - Nu, spuse Albert. Sunt proprietate comună. Deocamdată. Dar tot așa rămâne: o bere la 100 de verze.

   În următoarele două ore, Orc scoase verze. Și bău bere. Howard jucă un joc pe o consolă portabilă. Albert se gândi.

   Howard avea dreptate în această privință: Albert se gândise mult din ziua când intrase în McDonald`s-ul părăsit și începuse să facă hamburgeri la grătar. Căpătase mult respect în comunitate datorită acelui lucru. Iar petrecerea de Ziua Recunoștinței pe care o organizase și îi reușise din plin făcuse din el un fel de erou. Desigur nu ca Sam; nu exista decât un singur Sam. Nici măcar Edilio sau Brianna, sau alți mari eroi din crâncena bătălie dintre oamenii lui Caine și puștii din Perdido Beach.

   Dar în acel moment Albert nu se gândea la nimic din toate astea. Se gândea la hârtie igienică și la baterii.

   Atunci Orc țipă.

   Howard se ridică în capul oaselor. Sări din mașină.

   Albert încremeni.

   Orc țipa din toți rărunchii, dându-și palme peste față, pe partea încă umană a obrazului.

   Howard alergă spre el.

   - Howard, nu! strigă Albert.

   - Au intrat în el, au găsit cum! țipă Howard îngrozit.

   Orc se lupta, clătinându-se, apoi fugind spre camionetă, picioarele lui de piatră scufundându-se adânc în pământ.

   Unul dintre viermi era pe fața lui.

   În fața lui.

   Se împiedică la marginea câmpului și căzu cu toată greutatea pe teritoriu neutru.

   - Ajută-mă, Howard, ajută-mă! strigă Orc.

   Albert ieși din transă și alergă într-acolo. De aproape văzu un vierme, doar unul, dar capul său negru ca de șarpe era îngropat în carnea roz, pătrunzând în obrazul lui Orc.

   De aproape Albert văzu ca prin ceață aripioarele minuscule ale viermelui, cu care își croia drum prin carne.

   Orc ținea în mână coada creaturii și trăgea tare. Dar viermele rezista. Orc trăgea atât de tare, încât părea că își va smulge ultima bucățică de carne de sub pielea de piatră din jurul ei.

   Howard apucă și el și trase. Plângând, înjurând și trăgând, deși se punea în mare primejdie dacă viermele îl lăsa pe Orc și îl ataca pe el.

   - Mușcă-l! strigă Albert.

   - Limba mea! se tângui Orc vorbind cu dificultate pe când viermele mai câștiga câțiva centimetri în obrazul său.

   - Mușcă-l, Orc! zbieră Albert.

   Apoi se puse în genunchi și îi trase cu toată forța un upercut sub bărbie lui Orc.

   Era de parcă ar fi lovit un zid de cărămidă.

   Albert scoase un răcnet și căzu în fund. Era sigur că-și rupsese mâna.

   Orc încetase să mai țipe. Își deschise gura și scuipă capul viermelui împreună cu mult sânge și salivă.

   Restul de vierme căzu de la sine. Orc îl strivi cu piciorul.

   Era o gaură de 2 centimetri în fața lui Orc.

   Sângele i se scurgea de pe gât în jos și dispărea ca ploaia în pământul uscat când atingea carnea de piatră.

   - M-ai lovit, zise Orc supărat, uitându-se țintă la Albert.

   - Frățioru` ți-a salvat viața, Orc, spuse Howard. Frățioru` tocmai ți-a salvat viața.

   - Cred că mi-am rupt mâna, se plânse Albert.

   - Dă-mi bere, zise Orc.

   Howard se execută degrabă.

   Orc își dădu capul pe spate și strânse cutia până îi sări inelul. Lichidul galben îi țâșni din doză direct în gură.

   Cel puțin jumătate din bere se scurse, făcând o spumă roz, prin rana însângerată din obrazul său.

ZECE

                81 ORE, 17 MINUTE

   - Era în visele mele, în gândurile mele. Am văzut-o, spuse Drake.

   - Ți-ai pierdut și puțina minte pe care o mai aveai, îi zise Diana.

   Erau în sala de mese. Nimeni nu mânca. Mesele la Coates se reduceau la o bătaie pe câteva conserve. Erau copii care mâncaseră iarbă fiartă ca să-și potolească junghiurile provocate de foame.

   În sala de mese părăsită, aproape distrusă, în care orice zgomot era amplificat de ecou, stăteau Caine, Drake, Gândac, Diana și fata pe nume Orsay.

   Fata avea cam 12 ani, așa credea Diana.

   Diana observase ceva în ochii fetei. Teamă, desigur; fusese adusă acolo de Drake după ce se întorsese Gândac de la centrala atomică. Dar asta nu era totul: fata, Orsay, se uita la Diana de parcă o recunoștea.

   Era o privire ciudată. Când îi întâlnise privirea, pe Diana o trecuseră fiori pe șira spinării.

    - N-am văzut-o niciodată în viața mea, mi-a apărut doar în visul pe care l-am avut, zise Drake și se uită la fată cu ură. Când m-am trezit, am văzut-o pândind pe-acolo, ascunzându-se.

   Era ceva  ciudat pentru Diana să se afle în aceeași încăpere cu Drake și să nu fie principala țintă a urii lui.

   - OK, Drake, spuse Caine. Înțelegem. Înainte să înceapă toate astea aș fi zis că ești nebun. Acum însă?

   Flutură o mână slăbită spre Diana.

   - Citește-o, hai să vedem.

   Diana se duse lângă fată, care o privea de jos cu ochi mari și speriați.

   - Nu te teme. De mine, spuse Diana. Nu vreau decât să te iau de mână.

   - Ce s-a întâmplat? De ce nu-mi spune nimeni nimic? Unde sunt toți adulții? Unde sunt profesorii noștri?

   Vocea lui Orsay tremura într-un fel anume, de parcă fusese dintotdeauna speriată și avea să fie mereu.

   - Noi îi spunem FAYZ. Fallout Alley Youth Zone, spuse Diana. Știi de accidentul din ziua aceea de la centrala atomică, nu? Zona radioactivă!

   - Hei, Caine ți-a spus să vezi ce e în capul ei, nu să-i ții o lecție de istorie, izbucni Drake.

   Diana ar fi vrut să-l contrazică, dar expresia îngrozită de pe fața lui Orsay, amestecată cu milă, o stânjenea. Era ca și cum Orsay ar fi știut ceva despre Diana, ar fi fost un doctor care pusese un diagnostic fără speranță și nu avea curajul să i-l comunice. Diana luă mâna lui Orsay într-a ei.

   De îndată ce îi luă mâna, știu ce nivel de putere avea fata. Problema era dacă trebuia să-i spună adevărul lui Caine. Pentru Caine existau doar două categorii de mutanți: cei care îi erau loiali și ceilalți, de care trebuia să se debaraseze.

   Cel puțin Orsay nu era de 4 linii. Dacă ar fi fost, Diana nu avea nici cea mai mică îndoială că autoritarul Caine ar fi dat-o pe mâna lui Drake.

   - Nu mai pierde vremea! mârâi Drake.

   Diana dădu drumul mâinii lui Orsay. Îl ignoră pe Drake și îi vorbi lui Caine.

   - E de 3 linii.

   Caine trase aer în piept și se rezemă de spătar. O măsură cu privirea pe fata îngrozită.

   - Zi-mi ce putere ai. Spune-mi adevărul, întreg adevărul și n-o să pățești nimic. Dacă mă minți, am să știu că nu pot avea încredere în tine.

   Orsay se uită la Diana de parcă îi putea fi prietenă.

   - Fă cum ți-a spus, o îndemnă Diana.

   Orsay își împeună mâinile. Stătea cu genunchii ridicați și adusă de spate, de parcă voia să se ghemuiască.

   - Totul a început acum vreo 5 luni. Mai ales noaptea. Am crezut că înnebuneam. Nu știam de unde venea. Capul mi-era plin de imagini și uneori sunete, oameni care vorbeau, străfulgerări de chipuri sau locuri. Câteodată erau foarte scurte, doar câteva secunde. Dar alteori continuau și o jumătate de oră, unele după altele, nebunie, oameni urmăriți, oameni căzând, oameni făcând... știi, sex și toate cele.

   Se uită în jos, jenată, la mâinile ei împreunate.

   - Da, pricepem, ești o fată dulce și inocentă, insinuă Drake batjocoritor.

   Diana o întrebă:

   - Cum ți-ai dat seama că vedeai visele altor oameni?

   - Se întâmpla de obicei noaptea, explică Orsay. Și apoi într-o noapte am avut un vis foarte clar, în care apărea un chip de femeie, o femeie drăguță, cu părul roșcat. Dar nu era încă pe-acolo. A sosit a doua zi dimineață. N-o mai văzusem niciodată, nu în carne și oase, doar în visul soțului ei. Atunci mi-am dat seama.

   - Ai stat în pădure în tot acest timp? Trebuie să te fi simțit tare singură.

   Caine îi adresă unul dintre zâmbetele lui încântătoare, doar o mică parte din farmecul său, făcând-o să se simtă mai în largul ei.

   Orsay încuviință din cap.

   - Sunt obișnuită să fiu singură.

   - Știi să păstrezi un secret? o întrebă Diana.

   Îi vorbea pe un ton relaxat, dar se uita lung în ochii lui Orsay, sperând ca fata să înțeleagă mesajul; sperând să înțeleagă în ce primejdie era.

   Orsay clipi. Era pe cale să spună ceva, apoi clipi din nou.

   - N-am spus nimănui ce vedeam, zise Orsay.

   - Bună întrebare, Diana, remarcă fermectăroul Caine.

   Diana dădu din umeri.

   - Un spion bun trebuie să fie discret.

   Când Caine privi nedumerit, Diana adăugă repede:

   - Presupun că la asta te gândești. Îl avem pe Gândac, care se poate strecura oriunde, poate să audă o discuție fără să fie văzut. Dar Orsay poate să intre în visele oamenilor.

   Caine rămase sceptic, iar Diana adăugă:

   - Mă întreb ce visează Sam.

.....................................................