Dispăruți, Michael Grant

 ......................................................................

 5-8

                 - Intră! țipă Lana.

   Ținu ușa deschisă. Patrick se refugie înăuntru. Ea trânti ușa și trase zăvorul. Patrick se trânti pe covor, se târî pe burtă, se rostogoli de două ori și se ridică. Avea ceva în gură. Ceva viu.

   Lana se opri cu grijă. Se aplecă pentru a cerceta.
   - O șopârlă cu coarne? Asta ai? M-ai speriat de moarte pentru o șopârlă cu coarne?
   Simți că inima îi bătea nebunește.
   - Scuip-o jos! Doamne, Patrick, mă bazez pe tine și tu faci în halul ăsta pentru o șopârlă cretină?
   Patrick nu vru să cedeze captura. Lana decise să îl lase să se bucure de ea. Era moartă, oricum, iar ea presupunea că Patrick avea dreptul la propria versiune de nebunie.
   - Du-o afară și o poți păstra, zise ea.
   Se duse spre ușă, dar îngenunche pentru a îndrepta covorul. Apoi observă o ușiță în podea. Îndepărtă covorul, îndoindu-l și rezemându-l de fotoliu.
   Ezită, nesigură dacă voia cu adevărat să vadă ce se ascundea sub dușumea. Poate că pustnicul Jim era un criminal în serie. Dar oricum nu avea altceva de făcut. Dădu fotoliul la o parte și rulă covorul. Ușița avea un inel de metal. Trase de el.
   În spațiul de dedesubt erau aliniate cărămizi de metal, fiecare lungă de 15-20 de centimetri, jumătate din această dimensiune pe lățime și o treime grosime. Nu fi nicio urmă de îndoială în mintea Lanei cu privire la ce erau de fapt.
   - Aur, Patrick. Aur.
   Lingourile erau grele, fiecare avea 10 kilograme sau mai mult. Scoase îndeajuns de multe ca să vadă capătul grămezii. Estima că erau în jur de 40 de bucăți în total, fiecare de cel puțin 10 kilograme. Lana nu avea idee cât valorează aurul, dar știa cât costă o pereche de cercei din aur.

   - Aici sunt o mulțime de cercei, zise ea.

   Patrick, curios, se uită în gaură.

   - Știi ce înseamnă asta, Patrick? Tot aurul ăsta aici și toate lopețile de afară înseamnă că pustnicul Jim este un căutător de aur.

   Alergă afară, în locul în care pustnicul Jim își parca de obicei mașina. Patrick veni și el în fugă sperând că era rost de joacă. Uneori ea îi arunca un mâner rupt de lopată ca el să îl aducă înapoi, dar astăzi Patrick fu dezamăgit.

   Pentru prima oară Lana merse pe urmele cauciucurilor. Se estompaseră, dar încă erau destul de vizibile. După vreo 30 de metri distanță de casă, se despărțeau. Urmele mai vechi păreau să o ia spre sud, probabil către Perdido Beach. Cele puțin mai noi se îndreptau spre poalele dealului de la nord.

   Perdido Beach, aproximă ea, era la 20-30 kilometri depărtare, ceea ce însemna o plimbare foarte lungă în căldură. Dar dacă mina era la baza acelui deal, nu era nici măcar o zecime din distanța aceea. Pustnicul Jim ar putea fi acolo. Dacă da, tot acolo trebuia să fie și camioneta lui. Chiar dacă el nu era acolo, totuși camioneta putea fi.

   Lana simți o aversiune profundă față de ideea de a se aventura din nou în sălbăticie. Fusese atât de aproape de moarte data trecută! Iar coioții ar putea fi încă acolo, așteptând răbdători. Dar era doar un kilometru și jumătate până la mină. S-ar descurca.

   Își umplu un vas cu apă. Bău cât putu și se asigură că și Patrick este hidratat. Își umplu buzunarele cu plicuri cu mâncare gata de mâncat și mai împachetă și într-un prosop pe care îl răsuci pentru a forma o desagă. Își luă ochelarii de soare și o trusă de prim ajutor.

   - Hai se mergem la plimbare, Patrick!

        Edilio rânji în timp ce Astrid se așeza pe partea stângă a balenierei Boston.

   - Ce bine! Cel puțin acum avem o persoană inteligentă în barcă.

   Edilio și Quinn împinseră ambarcațiunea din nisip înapoi în valurile mici. Se urcară și ei la bord și apoi își băgară picioarele în apă, pentru a îndepărta nisipul lucios.

  Sam coti în larg, către barieră. Spera că Drake era mort sau cel puțin rănit grav. Dar nu era sigur de asta, așa că voia să fie la distanță înainte ca psihopatul să înceapă să tragă după ei. Își dădu seama că niciodată în viața lui nu dorise moartea nimănui.

   Opt zile trecuseră de la începutul FAYZ-ului. Opt zile și avusese parte de destulă nebunie ca să îi ajungă pentru tot restul vieții. Iar acum visa ca un puști să fie mort.

   Odată ce prinseră viteză și erau în afara razei de acțiune a unui eventual glonț, începu să se simtă mai bine. Nu mai fusese atât de aproape de valuri în ultimele 8 zile. Nu erau impresionante, dar baleniera ateriza pe ele cu o forță splendidă, care i se transmitea în picioare, în zăngănea dinții și îi aducea un zâmbet pe buze gândindu-se la surf. Picături de apă sărată zburau în jur, iar pentru Sam fu prea greu să își păstreze atitudinea severă când apa îi atingea fața.

   - Mulțumesc, Edilio. Și ție, Quinn, zise Sam.

   Era încă supărat pe Quinn, dar erau, literalmente, cu toții în aceeași barcă acum.

  - Să vezi cât o să îmi mulțumești când o să vomit în barcă, zise Edilio.

   Era cam verde la față.

   Sam își aminti că trebuia să mențină distanța față de bariera FAYZ, dar în același timp voia să fie aproape de ea. Exista posibilitatea tentantă să fie o gaură, o poartă, o crăpătură prin care puteau pătrunde și să își ia la revedere de la toată nebunia asta.

   Departe, spre nord, putea vedea stâncile care marcau canalul ocupat de centrala nucleară. Dincolo de aceasta, doar o pată în zare, era conturul celei mai apropiate dintre cele câteva insule private.

   Astrid găsise vestele de salvare și îi prindea una micului Pete. Edilio acceptă și el una, dar Quinn refuză. Ea mai găsise și o geantă mică, frigorifică, în care se aflau câteva cutii cu suc, o bucată de pâine și resturi tocmai bune pentru prepararea unor sendvișuri cu unt de arahide și cu jeleu.

   - Nu o să murim de foame, spuse ea. Cel puțin nu imediat.

   Bariera era aproape, în stânga, un perete gol, groaznic, impunător. Valurile se loveau de ea și creau un zgomot neliniștit. Și apa voia să evadeze. Sam se simțea ca un pește în acvariu, iar peretele FAYZ era o latură a vasului. Era același lucru misterios, semitraslucid, ca și pe pământ.

   Conduse barca până când era suficient de departe ca hotelul Clifftop să nu pară mai mare decât o piesă de lego cocoțată pe o dungă subțire de nisip. Perdido Beach arăta ca o pictură în ulei, cu puncte și stropi colorați care dădeau impresia unui oraș, fără a oferi însă detalii.

   - O să încerc ceva, anunță el.

   Sam opri motorul și lăsă barca să plutească liberă. Aceasta părea să vrea să se îndrepte de-a lungul zidului. Era un curent slab, dar evident. Se îndrepta pe lângă perete, dinspre pământ, urmând curba lungă a zidului, către larg.

   - Avem ancoră? întrebă Sam.

   Răspunsul fu un zgomot venit dinspre Edilio. Sam se uită la el și văzu că acesta tocmai își vomitase prânzul.

   - Nu-i nimic, zise Sam. Caut eu.

   Nu era nicio ancoră. Dar observă că Astrid făcea sendvișuri cu unt de arahide și jeleu. Îi dădu unul lui Sam. El nu realizase până atunci că îi era foame. Îndesă în gură o jumătate de sendviș.

   - Ăsta e motivul pentru care-ți spun Astrid cea deșteaptă, bolborosi el cu gura plină cu unt de arahide.

   - Omule, nu vorbi de mâncare, gemu Edilio.

   Sam cercetă barca micuță. Nu era nicio ancoră nicăieri, dar existau niște dispozitive parașoc pe care le agăță de margini în caz că s-ar fi ciocnit de barieră. Mai era un snop de frânghie de nailon albastru cu alb. Legă un capăt de o clemă a bărcii și pe celălalt i-l prinse de gleznă. Își dădu tricoul jos și își scoase pantofii, rămânând doar în pantalonii scurți. Răscoli și mai găsi o șurubelniță lungă.

   - Ce faci? îl întrebă Quinn.

   Sam îl ignoră.

   - Edilio, o să supraviețuiești?

   - Sper că nu, spuse Edilio printre dinții încleștați.

   - Eu o să mă scufund să văd dacă pot ajunge sub barieră.

   Astrid păru sceptică, îngrijorată, dar Sam putu observa că ea era cufundată în propriile gânduri, preocupată. Probabil încerca să își revină după ce aproape fusese împușcată.

   Quinn spuse:

   - Te trag eu dacă te înțepenești.

   Sam dădu din cap, nefiind pregătit încă să îi vorbească lui Quinn. Nefiind sigur că o să îi mai poată vorbi lui Quinn vreodată. Apoi se aruncă în apă.

   Apa era un prieten bine-venit. Rece, șocantă, dar bine-venită. Râse când simți gustul de sare. Luă câteva guri de aer, îl ținu în piept și se scufundă. Înotă cu lovituri puternice de picioare și cu mâna liberă, în timp ce în cealaltă mână ținea șurubelnița pentru a se apăra de zid. Nu avea nicio dorință de a se lovi de el. Îl atinsese numai cu un deget și îl duruse. A se sprijini cu umărul sau cu coapsa de el cu siguranță nu ar fi fost deloc plăcut.

   Înotă mai jos, tot mai jos. Își dorea să fi fost prevăzător și să își fi luat echipamentul pentru scufundări sau cel puțin masca și labele de scafandru din port, dar fusese nițel cam prea ocupat în acel moment.

   Apa era destul de limpede, totuși vizibilitatea era redusă din cauza umbrei barierei. Când simți că nu mai avea aer, se repezi în barieră. Șurubelnița nu lovi nimic, iar el fu cuprins de încântare, dar doar pentru un moment, care se risipi atunci când următorul atac fu învins de rezistența solidă.

   Se ridică la suprafață și trase aer în piept. Bariera se extindea la cel puțin 6 metri sub nivelul apei. Dacă s-ar fi sfârșit undeva jos în apă, ar putea să găsească marginea ei numai folosind o rezervă de oxigen și labele de scafandru.

   Barca se legăna aproape de barieră, la 15 metri distanță. Auzi declicul și fâsâitul inconfundabil când Astrid deschise o cutie de cola pentru micul Pete. Quinn stătea la proră ținând frânghia, iar Edilio arăta de parcă și-ar fi vărsat o parte din ficat.

   Sam înotă către barcă, încet, bucurându-se de apa care îi mângâia piele atât de mult, încât nu mai era atât de dezamăgit că nu găsise o cale de a trece dincolo de FAYZ.

   Percepu zgomotul unui motor și bufniturile pe care le scotea o ambarcațiune la impactul cu valurile, înainte să vadă barca propriu-zisă. Împinse tare cu picioarele în apă și își înălță capul deasupra apei ca poată vedea.

   - Hei! țipă el.

   Quinn auzise și el motorul.

   - Vine o barcă. Vino repede! strigă Quinn.

   - Unde?

   - Dinspre oraș, raportă Quinn. Repede! exclamă el din nou.

DOUĂZECI ȘI ȘASE

              126 ORE, 10 MINUTE

   Sam înotă cât de repede putu și, în scurt timp, atinse cu mâna marginea balenierei Boston. Quinn îl săltă la bord.

   Se prăbuși pe punte și se rostogoli. Fu în picioare într-o clipă și văzu barca mare cu motor, genul căreia îi spunea barcă-țigară, îndreptându-se spre ei. Era la nici 400 de metri. La cârmă se afla un puști pe care Sam nu îl recunoscu de la distanță. Stând în picioare, cu mare efort, erau Howard și Ord. Drake nu era printre ei.

   - Nu îi putem întrece, zise Quinn.

   Adrenalina părea să fi potolit stomacul lui Edilio.

   - Omule, așa o fi, dar nu putem ști până nu încercăm.

   - Nu, Quinn are dreptate, zise Sam. Astrid, ține-l bine pe micul Pete!

   Edilio înfășură rapid frânghia cu mâinile parcă zburând. Nu puteau să o lase să atârne în apă pentru că ar fi blocat elicea. Imediat ce frânghia fu în barcă, Sam porni motorul și barca prinse repede viteză de-a lungul barierei. Barca lui Orc viră și îi urmări.

   Astrid îl apucă pe fratele ei mai mic, apoi aruncă un ochi peste margine și strigă:

   - Ne urmărește, nu încearcă să ne intercepteze.

   Lui Sam îi trebui o secundă ca să înțeleagă ce voia ea să spună.

   Barca ar fi putut să abordeze un unghi de interceptare și să le taie fața cu ușurință. Dar conducătorul nu se gândise la asta. Aproape prea târziu barca de viteză viră spre dreapta, încercând să ajungă în spatele lui Sam, dar întoarcerea fu greoaie și viteza prea mare. 

   Barca-țigară alunecă în lateral, în barieră, și se auzi un zgomot surprinzător de puternic. Apoi, când luă din nou viteză, țâșni înainte și trecu de balenieră.

   - Țineți-vă bine! îi avertiză Sam.

   Valul produs de întoarcerea bărcii mătură baleniera și izbi mica barcă de barieră. Sam fu zdruncinat, dar se ținu bine, picioarele sale goale luptându-se să își recapete echilibrul pe puntea înclinată.

   Baleniera Boston se lăsă pe spate, iar elicea prinse apa din nou și ambarcațiunea luă viteză. Țâșniră în dreapta spre cealaltă barcă, atât de aproape încât Sam ar fi putut bate palma cu Howard. Acum baleniera se îndepărta, legănându-se de pe o creastă de val pe alta, cu bariera în stânga, îndepărtându-se din ce în ce mai mult de țărm.

   Dar barca de viteză era mai rapidă și, pentru că acela care o conducea își revenise, venea huruind în spatele lui Sam și în curând fu în coasta lui.

   - Oprește, cretinule! răcni Orc.

   Sam ignoră cererea. Mintea lui gonea. Cum avea oare să scape? Barca lui era înceată. Mai agilă, dar cu siguranță mai înceată. Iar barca de viteză era mai mare și mai grea încât putea să treacă fix prin baleniera Boston.

   - Oprește sau trecem prin voi! strigă Orc din nou.

   - Nu fi prost, Sammy! țipă Howard cu o voce mai puțin puternică, care abia se auzi peste zgomotul motoarelor și al apei.

   Astrid fu în curând lângă el.

   - Sam. Poți face ceva?

   - Poate. Am o idee.

   Încet, șoptind, ea îi zise:

   - Te referi la....

   - Nu știu cum să fac aia, Asrid, se întâmplă pur și simplu. Și nu e tocmai momentul potrivit să îl întreb pe maestrul Yoda despre cum să îmi folosesc puterea.

   Edilio veni și el lângă ei.

   - Ai un plan, Sam?

   - Nu unul bun.

   Sam ridică emițătorul radio de lângă accelerație. Apăsă pe buton.

   - Aici e Sam, sunteți pe recepție, băieți? Terminat.

   Uitându-se înapoi, văzu expresia de uimire de pe fața lui Howard. Da, ei recepționau. Howard ridică emițătorul și se încruntă la el.

   Sam apăsă pe butin:

   - Ține butonul, Howard, zise el, și când ai terminat ce ai de spus zici „terminat” și îi dai drumul. Terminat.

   - Trebuie să oprești, zise Howard cu vocea îngroșată de micul emițător. Ăăă, terminat.

   - Nu cred că vom face asta, Howard. Drake a încercat să o omoare pe Astrid. Tu și Orc aproape m-ați omorât pe mine. Terminat.

   Asta îl ținu ocupat pe Howard pentru un minut cât timp se gândi la o minciună bună.

   - Este în regulă, Sammy, Caine s-a răzgândit. Zice că, dacă te porți cum trebuie, o să vă lase pe toți în pace. Terminat.

   - Da. Cu siguranță, te cred, zise Sam.

   Sam aduse și mai mult barca lângă barieră. Era atât de aproape acum încât mai aveau puțin și o atingeau. Apăsă din nou butonul emițătorului.

   - Dacă încerci să mai dai peste mine o dată, s-ar putea să intri în barieră, avertiză Sam. Terminat.

   Tăcere. Apoi se auzi o voce nouă, slabă, dar inteligibil. Trebuia să vină de la un emițător de pe uscat.

   - Prindeți-l! ordonă vocea. Prindeți-l sau nu vă mai întoarceți.

   Caine. Utiliza radioul pe care îl folosea ca să fie în contact cu Drake, grădinița și stația de pompieri. Howard zise:

   - Hei, Caine, ei îi au pe Astrid și pe retardat. Și pe Quinn.

   - Ce? Zi din nou. Astrid e cu ei?

   Sam fu cel care răspunse, detensionând situația, deși triumful probabil avea să fie de scurtă durată.

   - Așa e, Caine. Animalul tău nebun a eșuat.

   - Puneți mâna pe toți! ordonă Caine.

   - Și dacă folosește puterea? se tângui Howard.

   - Dacă putea folosi puterea ar fi făcut-o deja, zise Caine cu un rânjet ce se transmise prin eter. Nu vreau nicio scuză. Doborâți-i! Caine tarminat.

   Astrid spuse:

   - Sam, dacă o poți face, trebuie să o faci acum.

   - Să facă ce? întrebă Edilio. O, chestia aia?

   Radioul prinse din nou viață:

   - Număr până la 10, Sammy. Apoi lovim barca și vă aruncăm peste bord. Nu trebuie să se termine așa, dar nu avem ce face. Așa că.... 10.

   - Edilio, tu, Astrid și micul Pete, jos pe punte. Quinn, și tu cu ei.

   - Nouă.

   Edilio o trase pe Astrid jos lângă el și se culcară pe punte cu fața în jos, cu micul Pete între ei.

   - Opt.

   - Ar fi bine să fie un plan bun, spuse Quinn, care se ghemui lângă Astrid.

   - Șapte. Șase.

   Prora bărcii ținti pupa balenierei, cu partea roșie despicând apa, balansându-se în sus și în jos, croindu-și drum către ei. Ecoul celor 3 motoare se lovi de barieră, răsucindu-se și amplificând sunetul.

   - Cinci.

   - El avea un plan. Dar însemna sinucidere.

   - Patru.

   - Toată lumea e pregătită?

   - Pentru ce?

   - Trei.

   - O să ne lovească.

   - Ăsta e planul tău? sună vocea ascuțită a lui Quinn.

   - Doi.

   - Cam da, răspunse Sam.

   - Unu.

   Sam auzi cele două motoare ale bărcii-țigară intensificându-și puterea. Marginea roșie a prorei țâșni înainte. Era ca și cum cineva i-ar fi legat o rachetă la spate.

   Sam trecu ambreajul balenierei pe neutru și viră ca să frece partea stângă a bărcii de bariera FAYZ. Baleniera încetini brusc.

   - Țineți-vă bine!

   Se lăsă în jos, îngenunchind pe puntea udă, ținând volanul cu o mână, trăgându-l spre dreapta și apoi echilibrându-l. Își acoperi capul cu mâna, urlând ca să își potolească nervii.

   Baleniera Boston încetini. Barca de viteză nu. Prora înaltă și ascuțită ca un pumnal trecu pe deasupra jumătății din stânga a pupei balenierei Boston. Se auzi un zgomot de fibră de sticlă zdrobită. Impactul îl aruncă pe Sam departe de cârmă. Partea din spate a balenierei plonjă, iar cei 5 și întreaga barcă fură dintr-odată sub apă.

   Sam țipă în apă, țipa și se lupta ca să nu fie atras de elicele ce răscoleau apa ca o tornadă, la câțiva milimetri deasupra capului lui. Barca de viteză acoperi soarele, roșu aprins și alb mortal, ca un cuțit peste barca cea mică.

   Cele două motoare ale ei urlară. Dar barca rapidă nu distrusese în întregime ambarcațiunea mică. În schimb, lovind baleniera într-un colț, barca-țigară fu propulsată în aer ca o mașină de cascadorii pe o rampă. Se rostogolise în aer și își zdrobise partea de sus de barieră, făcându-și praf parbrizul și distrugându-și balustrada.

   Barca rapidă lovi apa cu putere din lateral, la 6 metri de baleniera Boston. Ateriză cu „burta” în apă atât de puternică, încât Sam se gândi că va rămâne dedesubt, dar reveni precum un submarin ce emersează și apoi se îndreptă singură.

   Baleniera o încasase rău. Pupa era zdrobită, balustrada de pe partea stângă dispăruse, iar apărătoarea neagră a motorului era strâmbă, dar încă se mai ținea. O bucată mare era smulsă din învelișul de fibră de sticlă a prorei. Puntea era inundată. Pupitrul de comandă era strâmbat spre înainte și într-o parte, astfel încât cârma era într-o parte, iar mânerul accelerației ieșise din suport și atârna. Motorul fusese înecat și acum bolborosea. Dar Sam era teafăr.

   - Astrid! țipă el speriat când nu o zări imediat.

   Micul Pete era singur, holbându-se, aproape ca și cum toate acestea aboa că îi atinseseră conștiința.

   Quinn și Edilio săriră în sus și se aplecară ca să vadă spatele bărcii. O zăriră pe Astrid abia ținându-se de balustradă. O traseră la bord, pe jumătate înecată și sângerând dintr-o tăietură adâncă de la picior.

   - E bine? întrebă Sam.

   Edilio dădu din cap, prea ud ca să mai răspundă. Sam răsuci cheia și speră. Marele motor Mercury scoase un răget. Accelerația era înțepenită, blocată, dar împingând-o cu toată forța reuși să o urnească. Cârmă îndoită încă mai funcționa.

   Barca rapidă era în față, nemișcată. Orc era în apă, urlând de nervi. Howard alerga de colo-colo căutând o vestă de salvare, în timp ce conducătorul bărcii încerca să repornească motorul. Din păcate, acesta nu părea afectat.

   Era acum sau niciodată. 

   Cu degetele tremurând, Sam își dezlegă frânghia din jurul gleznei și ținu capătul liber în dinți. Sări în apă și plonjă  prin cei câțiva metri de apă ce separau baleniera de barca de viteză.

   - Înoată încoace. Barca lui se scufundă, strigă conducătorul bărcii de viteză, neînțelegând ce se întâmplă.

   Dar Howard știa mai bine.

   - Pune ceva la cale.

   Sam se scufundă. Trebuia să o facă acum, înainte ca tipul care conducea barca să pornească motoarele. Dacă elicele începeau să se învârtă, putea fi prea târziu și era o posibilitate foarte mare ca Sam să își piardă degetele în ele, dacă nu chiar toată mâna.

   Încercând să fie încrezător, Sam rămase sub valuri holbându-se prin apa învolburată, cu degetele încercând să priceapă ce era... acolo. Văzu elicea dreaptă. Trecu sfoara de nailon în jurul ei și o strânse cât de bine putu. Apoi se propulsă spre cea stângă, eliberând ultima picătură de aer astfel încât să rămână scufundată.

   Auzi clicul de la contact. Cheia fusese răsucită. O mișcare a degetelor conducătorului bărcii și....

   Motorul porni. Sam se împinse înapoi panicat. Ambele elice izbucniră și se agitară. Apoi cea dreaptă se opri, iar cea din stânga se învârti și apoi se opri.

   Cu ultima putere, Sam răsuci frânghia în jurul elicei din partea stângă, se îndepărtă de pupă și se ridică la suprafață la câțiva metri depărtare și trase aer în piept.

   Auzi cum motoarele reporniseră, dar se opriră din nou. Conducătorul bărcii de viteză realiză abia acum ce se întâmplase de fapt. Howard era la pupă strigând amenințări nervoase.

   Sam se răsuci și începu să înoate rapid către balenieră, care se legăna lovindu-se de barieră.

   - Sam!

   Astrid era cea care îl strigase.

   - În spatele tău!

   Lovitura veni de nicăieri. Capul lui Sam se învârti. Ochii lui nu se mai putură concentra. Mușchii membrelor se înmuiaseră. Mai trecuse prin asta. Era ca atunci când căzuse de pe placa de surf și se întorsese, iar aceasta îl lovise. 

   Un colț al minții lui știa ce să facă: să evite panica și să aștepte câteva secunde ca să i se limpezească mintea. Numai că asta nu era placa lui de surf.

   A doua lovitură nimeri chiar lângă el, ratându-i capul, dar atingându-i clavicula. Durerea ascuțită îl ajută pe Sam să se concentreze.

   Îl văzu pe Howard ridicând cârligul lung din aluminiu pentru a lovi a treia oară, dar de data asta Sam evită impactul cu ușurință. În timp ce cârligul lovi apa, Sam sări, punându-și toată greutatea pe el.

   Howard își pierdu echilibrul, iar Sam Trase. Howard dădu drumul cârligului și se lovi cu pieptul de unul dintre motoare. Sam se întoarse din nou către balenieră, dar era prea târziu. Orc era acum pe el și, în timp ce o mână gigantică se întindea ca să îi apuce gâtul, cealaltă îl pocnea. Orc lovi întâi apa înainte să îi atingă nasul lui Sam, așa că puterea se diminuase, dar impactul fu șocant.

   Sam se ghemui și își direcționă ambele picioare, cât de mult putu, în plexul solar al lui Orc. Și lovitura lui fu încetinită de curentul de apă, dar îl împinse pe Sam și pe Orc în spate. Sam era un înotător mai bun, dar Orc era mai puternic. În timp ce Sam încerca să scape, Orc se prinse de pantalonii lui Sam, de mijloc, și îl ținu ferm.

   Howard era acum în picioare, strigând cuvinte de încurajare și de laudă către Orc. Lupta se ducea chiar sub prora arcuită a balenierei.

   Sam se dădu înapoi, lovi cu picioarele goale vasul și se împinse în jos, sub apă. Spera ca atunci când capul lui Orc se va scufunda, acesta să se panicheze și să îi dea drumul. Planul funcționă, iar Sam se desprinse. Era liber, dar era încolțit între peretele FAYZși vârful bărcii.

   Fața lui Orc era o mască înpăimântătoare a furiei. Veni direct spre el, iar Sam nu avea nicio opțiune. Așteptă ca Orc să ajungă, îl apucă de tricou în timp ce se apropia, îl răsuci și, folosindu-se de elanul lui, îi împinse fașa în barieră. Orc țipă. Biciui apa și țipă din nou. Sam își luă având folosind corpul lui Orc ca pe o rampă de lansare. Lovitura îl împinse pe acesta și mai mult în barieră și urlă ca un taur aflat pe moarte.

   Sam înotă, se agăță de parapetul de la tribord și se ținu bine.

   - Edilio, hai!

   Edilio împinse accelerația înainte, în timp ce Sam, ridicat cu o mână de Astrid și cu alta de Quinn, fu săltat la bord.

   Orc țipa incoerent, pe jumătate înecat, împroșcând înjurături din apă. Howard înota către el, iar conducătorul bărcii era în stare de șoc, neștiind ce să facă. Frânghia era legată de o clemă a bărcii. Aceasta nu avea să țină, dar întinderea puternică avea să distrugă cel puțin una dintre elicele blocate.

   Edilio întoarse baleniera menținând-o la distanță de barieră și zise:

   - Ai grijă la frânghie, Sam!

   Avertismentul veni la țanc. Frânghia se încordă și se ridică din apă aproape atingându-i brațul. Baleniera se smuci la impact. Clema se rupse din punte, dar elicele bărcii erau acum inutile.

   - OK, asta a fost o nebunie, zise Edilio râzând.

   - Cred că ți-a trecut răul de mare acum, nu-i așa?

   Radioul reveni la viață și se auzi vocea familiară a lui Howard, slăbită și speriată, văicărindu-se:

   - Aici e Howard. Au scăpat.

   Vocea slabă de pe uscat răspunse:

   - De ce nu mă miră?

   Apoi, Howard din nou:

   - Barca noastră nu mai merge.

   - Sam, zise Caine. Dacă mă poți auzi, frate, ar fi bine să știi că o să te omor.

   - Frate? De ce îți spune frate? întrebă Astrid.

   - E o poveste lungă.

   Sam zâmbi. Era destul timp acum pentru povești. Reușiseră. Scăpaseră. Dar era o victorie amară. Acum nu se mai puteau întoarce acasă.

   - OK, zise Sam. Ori scăpăm, ori nimic.

   Fixă echea pe un curs care urmărea curba barierei FAYZ. Astrid găsi o sticlă tăiată și decolorată și începu o muncă anevoioasă de a scoate apa din barcă.

DOUĂZECI ȘI ȘAPTE

                   125 ORE, 57 MINUTE

   Lanei îi trebui mai mult timp decât se așteptase ca să ajungă la capătul urmelor de cauciucuri.

   Ceea ce îi păruseră a fi 2-3 kilometri trebuie să fi fost vreo 5. Iar apa și mâncarea pe care le căra prin căldura aprigă îi îngreunau mersul.

   Era deja după-amiază când își târa picioarele epuizate pe culme. Acolo, se ivi înaintea ochilor ei uimiți ceea ce părea a fi un orășel minier abandonat. Trebuie să fi fost o adevărată tabără odată. Erau peste 10 clădiri înghesuite una într-alta în pliul de pe culme. Căldirile cu greu se puteau deosebi unele de altele acum, toate niște adunături de bețe gri, dar părea că ar fi fost odată și o stradă acolo.

   Era un loc straniu, tăcut, deprimant, cu ferestrele cu geamuri sparte, ca niște ochi care se holbau la ea.

   În spatele rămășițelor vechii străzi, departe de ochii eventulilor trecători - deși Lana nu își putea imagina de ce ar vrea cineva să vină în acest loc dezolant și neprimitor - se afla o clădire robustă. Era construită din același lemn gri, dar stătea încă în picioare și avea acoperișul din tablă. Clădirea avea mărimea unui garaj pentru 3 mașini. Urmele duceau într-acolo.

   - Hai, băiete, zise Lana.

   Patrick fugi înainte, adulmecând o buruiană de lângă ușa barăcii și se întoarse la stăpâna lui tot cu coada în sus.

   - Deci nu e nimeni înăuntru, încercă Lana să se liniștească. Altfel ai fi lătrat.

   Împinse ușa deschisă nedorind să se furișeze ca o fată din filemele de groază. Razele soarelui pătrundeau printr-o mulțime de găuri din acoperișul de tablă și lemn. Totuși era întunecirc.

   Camioneta era acolo. Mai nouă decât cea a bunicului ei, cu o platformă mai lungă.

   - Hei! Hei?

   Așteptă.

   - Hei? zise ea din nou.

   Cercetă mai întâi camioneta. Rezervorul era pe jumătate plin. Cheile nu se aflau nicăieri. Verifică fiecare centimetru și nu găsi nimic.

   Supărată, Lana începu să cerceteze baraca, unde găsi mai multe utilaje. Unul părea a fi un sfărâmător de piatră. Mai era ceva ce semăna cu o cuvă imensă, dotată dedesubt cu un sistem de propulsie prin căldură. Un rezervor cu motorină în colț.

   - OK. Ori găsim cheile și probabil ne sinucidem conducând, rezumă Lana pentru Patrick, ori mergem pe jos atâția kilometri până la Perdido Beach și e posibil să murim de sete.

   Patrick lătră.

   - Sunt de acord. Hai să căutăm cheile.

   Pe lângă ușile duble, înalte, de la intrarea în baracă, mai era o ușă mică în spate.

   Luând-o pe acolo, Lana găsi o potecă bine bătătorită care șerpuia printre grămezi de pietre, pe lângă un cimitr de mașinării ruginite, și se sfârșea la o groapă mărginită cu lemn. Părea a fi gura surprinsă a muntelui, un pătrat strâmb, negru, cu doi suporți pentru grinzi, rupți, arătând ca niște dinți ascuțiți de animal. O cale ferată îngustă ducea în mină.

   - Nu cred că vrem să mergem acolo, spuse Lana.

   Patrick se apropie precaut de intrare. Blana i se zburli și mârâi. Dar nu mârâia către deschidere.

   Lana auzi un zgomot rapid de pași amortizați. Dintr-o parte, ca o avalanșă tăcută, se apropia alergând o haită de coioți. Poate 20 sau mai mulți. Coborau de pe munte cu o viteză uluitoare. Și, în timp ce veneau, Lana îi putea auzi șoptind, cu voci încordate, răgușite:

   - Mâncare... mâncare.

   - Nu! spuse Lana.

   Nu. Trebuia să fie doar imaginația ei.

   Lana aruncă o privire panicată peste umăr către haita care era acum departe în vale. Jumătatea stângă a haitei începuse deja să urce în fugă pentru a-i tăia calea.

   - Patrick! strigă ea și alergă în mină.

   Imediat ce trecură pragul minei temperatura scăzu cu 10 grade. Ca și cum ar fi pășit într-o încăpere cu aer condiționat. Nu exista nicio lumină, cu excepția cele care venea de afară, iar ochii Lanei nu avură timp să se adapteze.

   Era un miros îngrozitor. Ceva infect, dulceag și copleșitor. 

   Patrick se întoarse pentru a-i înfrunta pe coioți. Aceștia trepidau la intrarea în mină, dar nu intrară.

   Lana, pe jumătate oarbă, se aruncă să apuce ceva din întuneric, orice. Găsi pietre de mărimea unui pumn. Începu să le arunce spre animale. Nu nimerea. 

   - Plecați! Uș! Duceți-vă de aici!

   Niciunul dintre proiectilele Lanei nu își atinse ținta. Coioții se fereau din calea lor, cu delicatețe, fără efort, ca și cum ar fi jucat un joc nu foarte incitant.

   Haita se împărți în două, formând o coadă. Unul dintre coioți, nu cel mai mare, dar cel mai urât, înaintă prin haită cu capul sus. Una din urechile lui imense era pe jumătate smulsă, într-o parte a botului avea dâre de râie unde blana îi chelise, iar pe cealaltă, pe stânga, avea dinții pe jumătate expuși, probabil din cauza unei răni vechi, care dădea impresia că rânjea permanent.

   Conducătorul coioților mârâi la ea. Lana tresări și ridică în aer o piatră mare, pe post de amenințare.

   - Stai! avertiză Lana.

   - Om nu are voie aici.

   Vocea era ca o bolboroseală, ca atunci când târâi cizmele prin pietriș ud, stridentă. 

   Pentru câteva secunde Lana nu făcu altceva decât să se holbeze. Era imposibil. Dar sunase ca și cum vorbele veniseră de la coiot.

   - Ce?

   - Ieși afară, zise coiotul.

   De data aceasta nu mai încăpea îndoială. Îi văzuse botul mișcându-se, percepuse lupta pe care o dădea limba lui în spatele dinților acuțiți.

   - Nu poți vorbi, spuse Lana. Nu este adevărat.

   - Ieși afară.

   - O să mă omori, zise Lana.

   - Da. Ieși afară. Mori repede. Rămâi acolo, mori încet.

   - Poți să vorbești, zise Lana simțindu-se nebună, cu adevărat nebună.

   Coiotul nu răspunse. Lana încercă să tragă de timp.

   - De ce nu pot sta în mină?

   - Om nu are voie aici.

   - De ce?

   - Ieși afară.

   - Haide, Patrick, spuse Lana cu o șoaptă tremurândă.

   Începu să se dea în spate, cât mai departe de conducătorul coioțlor, adânc în întuneric. Piciorul atinse ceva. Se uită repede în jos și văzu un picior ieșind dintre niște rămășițe închegate de sânge. Găsise sursa mirosului. Pustnicul Jim era mort de multă vreme.

   Sări înapoi peste cadavru, punându-l între ea și coiot.

   - L-ai omorât! îl acuză Lana.

   - Da.

   - De ce?

   Văzu o lanternă, una mare și pătrată. Se aplecă repede și o ridică.

   - Om nu are voie aici.

   Coiotul dădu un ordin haitei sale și toți se repeziră în peșteră și săriră peste cadavru. Lana și Patrick se întoarseră și fugiră. Ea se lupta cu lanterna încercând să găsească butonul. Întunericul deveni profund.

   O durere în gleznă aproape că o făcu să cadă, dar doar se poticni. Găsi butonul și dintr-odată puțul minei fu invadat de o lumină ciudată, care dezvălui un peisaj alcătuit numai din rocă zimțată și grinzi de lemn. Umvrele erau ca niște degete cu gheare care o încolțeau.

   Coioții, speriați de lumină, se retraseră. Ochii lor luceau. Dinții se transformaseră în rânjete înguste. Și apoi porniră după ea. O mușcătură ca o menghină îi prinse gamba, iar ea căzu grămadă. Coioții dădură năvală asupra ei. Duhoarea lor era în nasul ei, greutatea lor o copleșea.

   Se luptă ca să se ridice în coate. O a doua menghină o prinse de braț și căzu, știind că nu avea să se mai ridice. Auzi lătratul înfiorător al lui Patrick, atât de profund și de tare încât acoperi scheunatul frenetic al coioților.

   Dintr-odată, toți coioții o lăsară în pace. Scânciră surprinși, săriră și își întoarseră capetele nedumeriți, la stânga și la dreapta. Lana sângera din cauza zecilor de mușcături și zăcea în cercul straniu de lumină aruncat de lanternă.

   Conducătorul haitei mârâi, iar coioții se calmară puțin, deși era clar că ceva îi speriase și încă îi speria. Se mișcau nervoși, iritați. Toți își ciuliră urechile și se întoarseră spre umbrele din adâncul puțului. Ca și cum ar fi auzit ceva.

  Lana se încordă să audă și ea, dar tot ce distinse fu respirația ei printre suspine puternice. Inima îi bătea nebunește, ca și când i-ar ieși prin coaste.

   Coioții nu o mai atacau. Ceva intervenise. Era ceva în atmosferă. Ceva în mințile lor canine de nepătruns. Ea devenise din pradă prizonier.

   Conducătorul haitei se apropie încet și o mirosi.

   - Mergi, omule.

   Ea se aplecă și își puse mâna pe cea mai gravă dintre răni. Durerea se diminuă în timp ce vindecarea începea. Dar sângera din zecile de mușcături în timp ce se ridica și se cufunda mai adânc în peșteră, din ce în ce mai adânc, cu Patrick alături și coioții urmărindu-i îndeaproape.

   Mai jos, tot mai jos. Șinele de tren se terminară, în timp ce ei intrau în ceea ce părea a fi o secțiune nouă de tunel. Aici grinzile care țineau tunelul erau încă verzi, iar captele cuielor cu care erau prinse încă luceau. Podeaua puțului era mai puțin murdară, acoperită cu piatră sfărâmată și cu praful adunat timp de mai multe decenii.

   Aici era locul în care pustnicul Jim muncea, săpa, în căutarea metalului strălucitor.

   În timp ce mergea, Lanei îi era din ce în ce mai frică. Un nou tip de frică. Îndurase teama înnebunitoare și înecăcioasă a morții. Acum era ceva diferit. Această nouă senzație îi transforma mușchii în piftie și părea să îi absoarbă căldura din corp, să îi umple arterele cu apă înghețată și stomacul cu fiere.

  Îi era frig. Îi era frig peste tot. Picioarele cântăreau fiecare câte 50 de kilograme, iar mușchii abia le puteau ridica și muta mai departe. Fiecare colț al creierului ei urla: „Fugi, fugi, fugi!”

   Dar nu putea fugi, îi era imposibil fizic. Singura cale era să meargă înainte în timp ce se simțea trasă mai adânc și mai adânc de o voință care nu făcea parte din ea.

   Într-un final, Patrick nu mai suportă. Își întoarse coada și fugi uitându-se peste umăr la câinii sălbatici și disprețuitori. Ar fi vrut să îl strige. Dar niciun sunet nu ieși dintre buzele inerte.

   Mai adânc și mai adânc. Rece din ce în ce mai rece. Intensitatea luminii lanternei slăbi și, în timp ce aceasta se diminua, Lana devenea conștientă că pereții grotei începeau să strălucească într-un verde pal.

   Era aproape acum.Ceva. Orice era, era aproape.

   Lanterna îi căzu din mâinile amorțite. Ochii i se dădură pe spate și căzu în genunchi, nepăsătoare, inconștientă chiar și de durerea provocată de impactul cu piatra dură. În genunchi, oarbă, Lana așteptă. 

   O voce îi explodă îi cap. Spatele i se arcui și căzu într-o parte. Fiecare capăt de nerv, fiecare celulă din corp urla de durere. O durere ca și cum ar fi fost fiartă de vie.

   Nu știa cât durase. Nu își amintea cuvintele pe care le auzise - dacă fuseseră cuvinte.

   Se trezi mai târziu, târâtă afară din peșteră de 2 coioți. O scoaseră din mină în timpul nopții. Așteptau răbdători ca ea să trăiască sau să moară.

DOUĂZECI ȘI OPT

                  123 ORE, 52 MINUTE

   Sam, Edilio, Quinn, Astrid și micul Pete urmară bariera FAYZ departe în larg. Curba ei îi îndepărtă de țărm și apoi îi aduse înapoi spre el. 

   Nu era nicio gaură în zid. Nicio cale de scăpare.

   Soarele apunea în timp ce ei călătoreau spre nordul unei adunături de insule private. Lângă una dintre ele era n iaht frumos, care se ciocnise de pământ. Sam se gândi să facă un ocol pentru a arunca o privire mai de aproape, dar se răzgândi. Era hotărât să cerceteze întregul zid FAYZ. Dacă era prins ca un caras auriu într-un bol, voia să vadă întregul bol.

   Bariera FAYZ întâlni țărmul în dreptul Parcului Național Stefano Rey, descriind un lung semicerc pe suprafața mării care era ciudat de calmă. Mamul era imposibil: o fortăreață de stâncă ascuțită și creste mângâiate de razele soarelui ce apunea.

   - Ce frumos! zise Astrid.

   - Aș prefera să fie un loc urât, în care să pot acosta, răspunse Sam.

   Fundul apei era încă lipsit de pericole, dar nu era nevoie decât de foarte puțin pentru ca stâncile să găurească baleniera și-așa schilodită.

   Se îndreptară spre sud, înaintând greoi, sperând să găsească un loc în care să tragă, înainte ca rezervorul de combustibil să se golească și să se lase noaptea.

   Într-un final, ochiră o pată de nisip în formă de V, nu mai mare de 4 metri lungime și lată de 2.

   Sam se gândi că ar putea, cu noroc, să conducă barca într-acolo și să o proptească în nisip. Dar ambarcațiunea nu va rezista prea mult acolo, iar ei vor sfârși prin a merge pe jos, fără hartă, la poalele unei stânci de 20 de metri înălțime.

   - Cum stăm cu combustibilul, Edilio?

   Edilio înfipse un băț în rezervor și îl scoase.

   - Nu prea mai e. Cam 3 centimetri.

   - OK. Atunci, cred că asta e. Legați-vă bine vestele de salvare.

   Sam împinse accelerația și ținti plaja micuță. Trebuia să mențină viteza, altfel curentul l-ar fi împins în stâncile care se înghesuiau din ambele părți.

   Barca se îndreptă direct în nisip. Impactul o zdruncină pe Astrid, dar Edilio o prinse de mână înainte ca ea să cadă.

   Coborâră cu toții. Micul Pete nu putu fi convins să se dea jos și nici măcar să le ia în seamă prezența. Așa că Sam, cu teama că în orice moment micul Pete ar putea să se sperie și să îl sugrume, să îl teleporteze sau cel puțin să înceapă să țipe, fu nevoit să îl ducă pe băiat la mal în brațe.

   Edilio luă cu el trusa de prim ajutor a bărcii, care nu conținea mai mult decât plasturi, o cutie cu chibrituri, două rachete de semnalizare și o busolă micuță.

   - Cum îl urcăm pe micul Pete pe stânca asta? se întrebă Sam cu voce tare. Nu este o cățărare grea, dar...

   - Poate să se cațere, spuse Astrid. Uneori se urcă în copaci. Atunci când vrea.

   Sam și Edilio aveau amândoi expresii identince, pline de îndoială.

   - Poate, zise Astrid. Trebuie doar să îmi amintesc cuvintele potrivite. Ceva despre o pisică.

   - OK.

   - Odată a urmărit o pisică într-un copac.

   - Nu știu dacă mai există maree, zise Quinn, dar dacă mai este, plaja asta va fi curând sub apă.

   - Charlie Tuna! zise Astrid.

   Cei 3 băieți se uitară la ea.

   - Pisica, explică ea. Numele motanului era Charlie Tuna.

   Astrid se aplecă lângă micul Pete.

   - Petey. Charlie Tuna? Charlie Tuna? Îți aduci aminte?

   - Nu e prea ciudat, murmură Quinn.

   Sam zise:

   - OK, Edilio, tu mergi primul, apoi Astrid, așa încât micul Pete să te urmeze. Quinn și cu mine venim în spate, în caz că alunecă Petey.

   Se dovedi că Astrid avusese dreptate, micul Pete putea să se cațere. De fapt, aproape o depăși pe Astrid. Chiar și așa, până cuceriră creasta se întunecase.
   Când în sfârșit se prăbușiră pe un pat din iarbă și ace de pin, sub copcai, avuseseră nevoie de toți plasturii pe care Edilio îi luase cu el.

   - Cred că o să dormim aici, zise Sam.

   - Este destul de cald, spuse Astrid.

   - Este întuneric, răspunse el.

   - Hai să facem un foc, propuse Astrid.

   - Să ținem urșii la distanță, ha? întrebă Edilio agitat.

   - Din păcate, ăla este un mit, spuse Astrid. Animalele sălbatice văd foc mereu. Nu se tem în mod special de el.

   Edilio scutură din cap cu regret.

   - Uneori, Astrid, faptul că tu le știi pe toate nu e tocmai folositor.

   - Am înțeles, zise ea. Ceea ce am vrut să spun este că urșii, ca toate animalele sălbatice, se tem de foc.

   - Mda, prea târziu, răspunse Edilio agitat, uitându-se către umbrele negre ca tăciunele de sub copaci.

   Astrid și Edilio îl supravegheară pe micul Pete, în timp ce Sam și Quinn plecară să caute lemne pentru foc.

   Quinn, agitat pentru mai mult decât un singur motiv, spuse:

   - Nu vreau să te bat la cap sau ceva de genul ăsta, Sam, dar, frățioare, dacă într-adevăr știi să faci ceva magie, trebuie să îți dai seama cum.

   - Știu, zise Sam. Crede-mă, dacă aș ști cum să aprind lumina, aș face-o.

   - Mda. Mereu ți-a fost frică de întuneric.

   După un timp, Sam spuse:

   - Nu știam că știi asta.

   - Nu e mare lucru. Oricui îi e frică de ceva, spuse Quinn încet.

   - Ție de ce ți-e frică?

   - Mie?

   Quinn făcu o pauză, ținând în brațe câteva bețe pentru foc, și se gândi.

   - Cred că îmi e teamă să nu fiu un nimic. Un mare și uriaș... nimic.

   Adunară îndeajuns de multe lemne și destule ace de pin pentru a însufleți primele flăcări și, în curând, făcură un foc vesel, deși cam înecăcios.

   Edilio se uita fix în flăcări.

   - E mai bine, chiar dacă nu sperie urșii. În plus, nu mai sunt în barcă. Îmi place să simt pământul sub picioare.

   Căldura focului nu era necesară, însă Sam se bucura totuși de ea. Lumina portocalie se reflecta în trunchiurile copacilor și în crengi și făcea ca noaptea să pară și mai întunecată. Dar atât timp cât focul ardea, putea pretinde că erau în siguranță.

   - Știe cineva vreo poveste cu fantome? întrebă Edilio pe jumătate glumind.

   - Știți ce mi-ar plăcea? întrebă Astrid. Biscuiți cu ciocolată și bezele încălzite la foc. Am fost odată în tabără. Era una de modă veche, cu pescuit și călărit și cântece enervante în jurul focului. Și bicuiți cu bezele. Atunci nu mi-au plăcut, în special pentru că nu voiam să fiu în tabăra aia. Dar acum...

   Sam se uită la ea printre flăcări. Bluzele albe apretate, pe care pe purta înainte de FAYZ, cedaseră locul tricourilor. Iar el nu mai era atât de intimidat de ea, nu acum când trecuseră prin atâtea împreună. Dar era în continuare atât de frumoasă încât uneori era nevoit să se uite în altă parte. Iar faptul că o sărutase făcea ca de fiecare dată când se gândea la ea să fie năpădit de amintiri copleștioare, de mirosuri, de senzații, de gusturi.

   Se foi și își mușcă buza, folosindu-se de durere ca să-și alunge gândul de la Astrid, de la tricoul ei, părul ei și pielea ei.

   - Nu e momentul și nici locul, murmură el pentru sine.

   Micul Pete stătea cu picioarele încrucișate și se uita la foc. Sam se întrebă ce era oare în capul lui, ce putere zăcea ascunsă în spatele acelor ochi inocenți.

   - Foame, zise micul Pete. Miam-miam.

   Astrid îl luă în brațe.

   - Știu, scumpule. O să facem rost de mâncare mâine.

   Unul câte unul simțiră cum pleoapele li se îngreunează. Unul câte unul se întinseră tăcuți și adormiră. Sam rămase ultimul. Focul era pe ducă. Întunericul se apropia din toate direcțiile.

   Stătea cu picioarele încrucișate. Își întoarse mâinile cu palmele în sus și le așeză pe genunchi. 

   Cum? Cum se produsese? Cum i se întâmplase asta lui? Cum putea să o controleze, să declanșeze lumina la comandă?

   Închise ochii și încercă să își amintească panica pe care o simțise de fiecare dată când crease raza de lumină. Nu îi fu greu să rememoreze emoția, dar era imposibil să o simtă.

   Cât putu de încet se retrase de lângă foc. Întunericul de sub copaci ar putea ascunde mii de terori. Se concentră pe teamă. Acele de pin trosneau sub picioarele lui. Merse pânăă când abia mai putea zări lumina slabă a cenușii din spatele lui și nu mai putea simți aroma fumului de pin.

   Își ridică mâinile, așa cum îl văzuse pe Caine făcând, cu palmele în afară, ca și cum ar fi semnalat cuiva săse oprească sau ca și cum ar fi fost un preot care îi binecuvântează pe cei adunați la slujbă.

   Conștientiză teama acelui coșmar din dormitor, panica din momentul în care micul Pete îl sufocase, reacția bruscă atunci când fetița cu puterea focului încercase să îl omoare. Nimic. Nu funcționa. Nu putea simula frica și, încercând să se sperie singur în pădurea întunecată, nu avea să funcționeze.

   Se răsuci. Auzise un zgomot în spate.

   - Nu merge, nu-i așa? întrebă Astrid.

   - Aproape mergea, m-ai speriat îndeajuns de tare încât să o fac să se întâmple, spuse Sam.

   Astrid veni mai aproape.

   - Am să îți spun un lucru îngrozitor.

   - Un lucru îngrozitor?

   - L-am trădat pe Petey. Drake. A vrut să mă facă să îl batjocoresc.

   Ea își răsucea degetele atât de tare, încât părea dureros. Sam îi luă mâinile în ale sale.

   - Ce a făcut?

   - Nimic. Doar...

   - Doar ce?

   - M-a pălmuit de câteva ori, nu a fost prea rău, dar...

   - Te-a lovit? întrebă Sam simțindu-se ca și cum ar fi înghițit acid. Te-a lovit?

   Astrid aprobă din cap. Încercă să explice, dar vocea ei o trăda. Așa că arătă spre locul în care mâna lui Drake o lovise cu destul de multă forță încât capul îi fusese smucit într-o parte. Se liniști și continuă:

   - Nu e mare scofală. Dar mi-a fost frică. Sam, mi-a fost atât de frică!

   Ea se apropie, vrând probabil ca mâinile lui să o ia în brațe. Sam făcu un pas înapoi.

   - Sper că e mort, spuse. Sper că e mort, pentru că, dacă nu e, o să îl omor eu.

   - Sam.

   Pumnii lui erau încleștați. Își simțea creierul ferbând în craniu. Răsuflarea îi deveni adâncă și aspră.

   - Sam, șopti Astrid. Încearcă acum.

   El se uită la ea, neînțelegând.

   - Acum, țipă ea.

   Sam își ridică mâinile, cu palmele în afară și ținti un copac.

   - Aaaa! țipă el și din mâini îi ieșiră raze de culoare verde-metalic.

   Își lăsă mâinile în jos, gâfâind, uimit de ceea ce făcuse. Copacul era ars în mijloc. Începu să se clatine, la început încet, apoi mai repede și se prăbuși cu greutate peste un tufiș de mărăcini.

   Astrid veni în spatele lui și își strecură mâinile în jurul lui. El îi simți lacrimile pe ceafă și respirația în ureche.

   - Îmi pare rău, Sam.

   - Îți pare rău?

   - Nu poți chema frica atunci când ai nevoie de ea, Sam. Dar mânia este o tamă direcționată. Mânia e ușor de chemat.

   - M-ai manipulat? întrebă el desfăcându-i mâinile și întorcându-se.

   - S-a întâmplat cu Drake așa cum ți-am spus, zise Astrid. Dar nu aveam de gând să îți spun până când nu te-am văzut aici încercând. Spuneai că frica este cea care face puterea să funcționeze. Așa că, m-am gândit...

   - Mda.

   Se simțea, în mod ciudat, înfrânt. Reușise, pentru prima oară, s facă lumina să apară din proprie voință. Dar era trist, nu încântat.

   - Deci, trebuie să fiu furios, nu speriat. Trebuie să vreau să rănesc oameni.

   - O să înveți să o controlezi, zise Astrid. O să fii din ce în ce mai bun la asta, așa încât să îți poți folosi puterea fără să mai trebuiască să simți ceva.

   - Ei, aceea va fi, cu siguranță, o zi fericită, zise Sam cu un sarcasm amar. O să pot să ard pe cineva fără să simt nimic.

   - Îmi pare rău, Sam. Chiar îmi pare rău. Îmi pare rău pentru tine, vreau să spun, că a trebuit să se întâmple asta. Ai dreptate să îți fie teamă de puterea asta. Dar adevărul e că avem nevoie de puterea ta.

   Stăteau la distanță unul de altul, deși îi despărțeau numai 30 de centimetri. Mintea lui Sam era departe, jucându-se cu amintirile dintr-o perioadă care părea a fi de acum un milion de ani. Un milion de ani sau poate doar 8 zile.

   - Îmi pare rău, șopti din nou Astrid și își strecură mâinile sub ale lui pentru a-l trage spre ea.

   El își propti bărbia pe creștetul ei, uitându-se dincolo de ea, la foc, la întunericul de peste tot, întunericul care îl speriase încă de când era bebeluș.

   - Uneori prinzi valul. Alteori valul te prinde pe tine, zise el într-un târzu.

   - Suntem în FAYZ, Sam. Nu ești tu de vină. Suntem pur și simplu în FAYZ.

DOUĂZECI ȘI NOUĂ

             113 ORE, 33 MINUTE

   Piciorul Lanei se lovi de o rădăcină, iar ea căzu în mâini și în genunchi.

   Patrick se aplecă pentru a o privi, dar păstră distanța. Nip, coiotul care devenise torționarul personal al Lanei, o împunse cu botul.

   - Mă ridic, mă ridic, bombăni Lana.

   Mâinile îi erau julite. Din nou. Genunchii îi sângerau. Din nou. Haita era cu mult în față, croindu-și drum printre tufișurile de salvie, sărind peste șnațuri, oprindu-se să adulmece găurile făcute de hârciogi și apoi mergând mai departe.

   Lana nu putea ține pasul cu ei. Indiferent cât de repede alerga, coioții o depășeau întotdeauna, iar atunci când rămânea în urmă, Nip o ciupea de glezne și uneori o făcea să sângereze.

   Nip era un coiot de grad mai mic, nerăbdător să se afirme în fața Căpeteniei. Dar nu era rău, spre deosebire de majoritatea coioților, așa că el nu o sfâșia cu dinții, doar mârâia și o ciupea. Dar când ea încetinea haita cu fuga ei de om, lentă și împiedicată, atunci Căpetenia mârâia la Nip și îl cresta cu ghearele în timp ce el scâncea și se umilea în fața lui.

   Patrick avea statutul cel mai de jos între ei, mai jos decât al Lanei. El era un câine mare și puternic, dar îi însoțea dând din coadă, cu limba atârnând, lucru pe care coioții rapizi și eficienți îl considerau demn de milă și de dispreț.

   Coioții erau vânători solitari, care puteau prinde chiar și cel mai rapid iepure sau veveriță. Patrick fusese lăsat în voia lui și, pentru că era mult mai încet decât restul, avea să i se facă în curând foame. Lanei îi fusese oferită una dintre prăzile Căpeteniei - un iepure pe jumătate viu, dar nu îi era chiar atât de foame. Încă.

   Aproape uitase că nimic din toate acestea nu avea sens. Era uimitor cât de repede acceptase o lume trasată de o barieră gigantică. Era absurd faptul că știa că putea vindeca printr-o simplă atingete. Era ridicol că acceptase faptul că un coiot, Căpetenia, putea vorbi. Într-un limbaj neclar, dar putea vorbi,

   Nebunie curată. Demență.

   Dar ce se întâmplase jos în mină, jos unde se ascundea întunericul adânc, departe de soare, departe de lumea rațiunii, omorâse orice îndoială pe care o mai avea Lana: lumea o luase razna. Ea o luase razna.

   Sarcina ei acum era să supraviețuiască, nu să analizeze sau să înțeleagă, doar să supraviețuiască.

   Pantofii începuseră deja să se rupă. Hainele îi erau sfâșiate în mai multe locuri. Era murdară. Trebuia să urineze și să defecheze în mijlocul naturii, ca un câine. Mâinile și picioarele îi fuseseră distruse în mod repetat de pietrele ascuțite, tăiate de ghimpi, înțepate de țânțari. Fusese chiar mușcată de un raton. Dar rănile nu durau niciodată mult. Dureau, de fiecare dată dureau, dar ea le vindeca.

   Coioții fugiră toată noaptea, alergând mereu după următoarea masă. Trecuseră vreo 12 ore, dar păreau o eternitate.

   - Sun un om, își spuse ea. Sunt mai inteligentă decât el. Sunt superioară. Sunt o ființă umană.

   Dar aici, în sălbăticie, în întunericul nopții deșertice, ea nu era deloc superioară. Era înceată și mai degrabă împiedicată decât slabă. 

   Pentru a-și păstra buna-dispoziție, Lana vorbea cu Patrick sau cu mama ei. Și asta era o nebunie.

   - Mă bucur de timpul petrecut aici, mamă, zise Lana. Pierd și puțin din greutate cu ocazia asta. Se numește dieta coioților. Să nu mănânci nimic și să fugi încontinuu.

   Lana căzu într-o groapăși simți că glezna se sucește și se rupe. Durerea fu atroce. Dar dură doar 1 minut. Epuzarea era mai adâncă încă. Iar disperarea durea mai tare.

   Căpetenia apăru și se uită în jos la ea de pe o stâncă.

   - Aleargă mai repede, ordonă el.

   - De ce mă ții prizonieră? întrebă ea. Omoară-mă sau lasă-mă să plec.

   - Întunericul spune nu omorât, spuse Căpetenia cu vocea chinuită.

   Nu îl întrebă ce întenționase să spună prin „Întunericul”. Îi auzise voea în cap, jos, la capătul minei de aur a pustnicului Jim. Era o cicatrice în sufletul ei, o cicatrice pe care puterile ei vindecătoare nu o puteau atinge.

   - Vă încetinesc, suspină Lana. Lăsați-mă aici. De ce vreți să vin cu voi?

   - Întunericul spune: tu înveți. Căpetenia învață.

   - Ce învață? țipă ea. Despre ce vorbești?

   Căpetenia sări pe ea, aruncând-o pe spate și se așeză cu dinții deasupra gâtului ei.

   - Învață să omoare oameni. Adună toate haitele. Căpetenia, căpetenia tuturor. Omoară oameni.

   - Omoară omeni? De ce?

   Căpetenia saliva. Un șir lung de bale se prelingea de pe bot pe gâtul ei.

   - Urăsc omul. Omoul omoară coiot.

    - Stați departe de orașe și nimeni nu va omorî niciun coiot, îl certă Lana.

   - Toți pentru coiot. Toți pentru căpetenie. Niciun om.

   Cu vocea lui nelumească, încordată, Căpetenia nu putea vorbi prea mult, dar furia și ura ieșiră la suprafață în doar câteva cuvinte. 

   Ea nu avea de unde să știe cum ar fi trebuit să sune un coiot întreg la minte dacă ar putea vorbi, dar nu avea nicio îndoială că acesta era un coiot nebun. Animalele nu aveau idei grandioase despre extinția unei întregi specii. Gândul acesta nu venise de la Căpetenie. Animalele se gândeau la mâncare, la supraviețuire și la înmulțire, asta dacă puteau gândi.

   Chestia din peșteră. Întunericul. Căpetenia era victima acestuia și servitorul lui. Întunericul îl molipsise cu ambiția lui drăcească. Dar nu putuse să îl învețe modul în care să se poarte cu oamenii. Iar când apăruse Lana la mina de aur, Întunericul pofitase de oportunitate pentru a se folosi de ea.

   Puterea Întunericului avea limite, indiferent cât de terifiant era. Avea nevoie să se folosească de coioți - și de Lana - ca să își ducă la îndeplinire planul. În plus, avea limite și în ceea ce privea cunoștințele sale.

   Știa ce avea de făcut. 

   - Hai, omoară-mă! zise Lana.

   Își arcui gâtul, oferindu-i-l sfidătoare.

   - Haide!

    O mușcătură rapidă și totul s-ar fi terminat. Ea ar fi lăsat rana să sângereze. Nu ar fi vindecat-o, ci ar fi lăsat arterele să îi scurgă viața pe nisipul deșertului.

   În acel moment Lana nu era sigură dacă blufa. Întunericul deschisese o ușă în mintea ei, o ușă către ceva la fel de înspăimântător ca Întunericul însuși.

   - Hai! provocă ea coiotul. Dă-i drumul și omoară-mă!

   Liderul coioților ezită. Scoase un sunte nerăbdător, tânguitor. Niciodată nu prinsese o pradă neajutorat, care nu se lupta să trăiască.

   Funcționa. Lana împinse botul umed al Căpeteniei. Se ridică, glezna încă durând-o.

   - Dacă ai de gând să mă ucizi, fă-o.

   Ochii maro-gălbui ai Căpeteniei o sfredeleau, dar ea nu avea deloc de gând să dea înapoi.

   - Nu-mi e teamă de tine.

   Coiotul tresări. Apoi ochii i se mutarăla Patrick, și înapoi, cu o privire vicleană.

   - Omor câine.

   Era rândul Lanei să tresară. Dar știa instinctiv că nu putea să își arate slăbiciunea.

   - Hai. Omoară-l. Apoi nu o să mai ai cum să mă ameninți.

   Din nou, fața speriată a Căpeteniei oglindi confuzia. Ideea era complicată. Era o idee care cuprindea mai mult de o mișcare, ca atunci când joci șah și anticipezi ce se va întâmpla peste două sau trei mutări.

   Inima Lanei sări din piept. Da, ei erau puternici și rapizi. Dar ea era o ființă umană, cu un creier uman.

   Coioții se schimbaseră în unele moduri față de ce fusese mai demult: unii aveau boturi și limi care le permiteau acum să vorbească stâlcit și erau mai mari decât ar fi trebuit să fie, mai puternici decât ar fi trebuit să fie, chiar și mai deștepți decât aveau dreptul să fie.

   Dar erau doar coioți, în continuare simpli, conduși de foame, de dorința de a se împerechea, de nevoia ocupării unui loc fruntaș în haită. Iar Întunericul nu îi învățase cum să mintă sau să blufeze.

   - Întunericul zice să ne înveți, spuse Căpetenia, ducând discuția pe un teritoriu familiar.

   - Bine, spuse Lana, iar creierul ei bâzâia încercând să se hotărască unde avea să ducă această discuție.

   Căutând un beneficiu, ea zise:

   - Lasă câinele în pace. Și adu-mi niște hrană normală. Ceva ce mănâncă oamenii, nu iepuri mizerabili pe jumătate mestecați. Și o să te învăț.

   - Nu mâncare de om aici.

   „Așa e, animal nenorocit, se gândi Lana anticipând următoarea mișcare. Nu e mâncare pentru oameni aici.”

   - Am observat, spuse ea, potolindu-și triumful din voce și încercând să își păstreze o expresie neutră, nevrând să lase să se vadă nimic.

   - Așa că du-mă în locul în care crește iarba. Știi despre ce vorbesc. Locul în care se află peticul de iarbă verde din deșert. Du-mă acolo sau înapoi la Întuneric, pentru a-i spune să nu mă poți controla.

   Căpeteniei nu-i plăcu asta și își exprimă frustrarea nu prin graiul uman, ci printr-o serie de sunete fioroase care făcu ca restul haitei să îi dea târcoale, neliniștită. Se întoarse de lângă ea mimând frustrarea, neputând să își contrleze sau să își ascundă emoțiile primordiale.

   - Vezi, mamă, șopti Lana în timp ce își acoperi glezna cu mâinile tămăduitoare. Uneori înfrângerea este un lucru bun.

   Într-un final, fără niciun cuvânt, Căpetenia o luă la goană către nord-est. El alerga, iar restul haitei îl urma, dar încet, într-un ritm pe care Lana credea că poate să îl țină de data aceasta. Patrick porni și el pe lângă ea.

   - Ei sunt mai deștepți decât tine, băiatule, șopti Lana către câine. Dar nu sunt mai inteligenți decât mine.

          - Scoală-te, Jack.

   Computer Jack adormise pe tastatură. Își petrecea nopțile în primărie lucrând pentru a-și duce la îndeplinire romisiunea de a asambla un sistem primitiv de telefonie mobilă. Nu era ușor. Dar era amuzant. Și îi lua gândurile de la altele.

   Diana era cea care îl trezise, scuturându-i umărul.

   - Ah, da, zise Computer Jack.

   - Fața asta de tastatură nu prea te prinde.

   Jack își pipăi obrazul și roși. Tastele pătrate i se imprimaseră în piele.

   - E o zi mare astăzi, zise Diana, mergând prin cameră către frigider.

   Scoase o cutie de suc, o deschise, ridică jaluzeaua și bău în timp ce se uita la piață.

   Computer Jack își potrivi ochelarii. O latură a ramei era puțin strâmbă.

   - E o zi mare? De ce?

   Diana râse în felul ei.

   - Mergem acasă pentru o vizită.

   - Acasă?

   Lui Jack îi trebuiră câteva secunde ca să îi pice fisa.

   - Vrei să zici la Coates?

   - Hai, Jack, arată și tu puțin entuziasm.

   - De ce mergem la Coates?

   Diana veni lângă el și își puse mâna pe obrazul lui.

   - Atât de deștept! Și totuși atât de încet uneori! Nu citești niciodată lista pe care ți-a dat-o Caine? Îl mai știi pe Andrew? Împlinește azi 15 ani. Trebuie să ajungem la el până la ora fatidică.

   - Trebuie neapărat să merg? Am atâta treabă....

   - Liderul Neînfricat are un plan care te include, zise Diana întinzându-și mâinile, dramatic, de parcă era un magician care arăta publicului rezultatul unei iluzii. O să filmăm marele moment.

   Jack era atât speriat, cât și încântat de idee. Iubea orice implica tehnologia, în special când avea ocazia să își demonstreze cunoștințele tehnice. Dar, ca toată lumea, auzise ce se întâmplase cu gemenele Anna și Emma. Nu voia să vadă pe nimeni murind sau dispărând, sau ce naiba se întâmpla. Totuși... avea să fie fascinant.

   - Cu cât sunt mai multe camere de filmat, cu atât mai bine, cugetă Jack cu voce tare, lucrând la problemă, deja imaginându-și cadrul. Dacă se întâmplă într- clipită, trebuie să fim norocoși să prindem momentul la secundă... Camere digitale, nu cu peliculă. Cele mai scumpe și mai performante pe care le poate găsi Drake. Fiecare trebuie să aibă un trepied. Și avem nevoie de multă lumină. Ar fi cel mai bine dacă filmăm pe un fundal simplu, știi, ca un perete sau ceva. Nu, așteaptă, poate nu alb, poate verde, astfel pot folosi tehnica chroma key. În plus...

   Se opri, rușinat că se lăsase dus de val și neplăcându-i ce voia să zică.

   - În plus, ce?

   - Uite, nu vreau ca Andrew să pățească nimic rău.

   - În plus ce, Jack? insistă Diana.

   - Păi, dacă Andrew nu vrea să stea pe loc? Dacă se mișcă sau încearcă să fugă?

   Expresia de pe fața Dianei era greu de descifrat.

   - Vrei să fie legat, Jack?

   Jack se uită în altă parte. Nu intenționase să sune așa. Nu chiar. Andrew era un băiat bun... pentru un bătăuș.

   - Nu am vrut să spun că vreau să fie legat, zise Jack accentuând cuvântul „vrut”. Dar dacă se mișcă din cadru, din zona în care sunt focalizate camerele...

   Diana spuse:

   - Știi, Jack, uneori mă îngrijorezi.

   Computer Jack simți un val de căldură care i se urca pe gât.

   - Nu e vina mea, spuse el roșind. Ce vrei să fac? Și, oricum, tu cine te crezi? Faci tot ce zice Caine, la fel ca și mine.

   Jack nu își mai permisese până acum să fie atât de nervos în fața Danei. Tresări, așteptând replica ei acidă. Dar ea îi răspunse încet:

   - Știu ce sunt, Jack. Nu sunt o persoană prea plăcută, zise ea.

   Diana își trase un scaun rotativ și apoi se așeză aproape de el. Destul de aproape încât prezența ei îl făcu să se simtă stânjenit. Jack începuse să observe fetele abia de curând, iar Diana era frumoasă.

   - Știi de ce m-a trimis tata la Coates? întrebă ea.

   Jack dădu din cap.

   - Când aveam 10 ani, Jack, mai tânără decât tine, am aflat că tata avea o amantă. Știi ce e o amantă, Jack?

   Știa. Sau cel puțin credea că știa.

   - Așa că i-am spus mamei despre amantă. Eram supărată pe tata pentru că refuzase să îmi cumpere un cal. Mama și-a ieșit din minți. A urmat o scenă monstruoasă între ea și el. Cu multe țipete. Mama voia să divorțeze.

   - Și au divorțat până la urmă?

   - Nu. N-a mai fost timp A doua zi mama a alunecat și a căzut pe scara mare pe care o aveam în casă. Nu a murit, dar nu mai putea să facă nimic, spuse Diana și mimă o persoană care abia își mai putea ține capul sus. Avea o asistentă tot timpul și nu făcea altceva decât să zacă mereu în camera ei.

   - Îmi pare rău, zise el.

   - Mda, spuse ea și își apropie palmele cu zgomot, semnalând sfârșitul discuției. Hai să mergem! Fă-ți micul bagaj tehnic. Liderului Neînfricat nu îi place să aștepte.

   Jack se supuse. Începu să îndese lucruri - unelte mici, un stick, o cutie de suc - în geanta de umăr Hogwarts.

   Diana făcu cu ochiul.

   - Am spus poliției că tata a făcut-o. Le-am zis că l-am văzut când a îmins-o. L-au arestat, s-a dat și la știri. I-a dat peste cap afacerile. Până la urmă polițiștii s-au prins că am mințit. Tata m-a trimis în cele din urmă la Academia Coates.

   - Cred că e mai rău decât ce-am făcut eu ca să ajung să fiu trimis la Coates, admise Jack.

   - Și asta e numai o parte din poveste. Ceea vreau să spun este că nu pari o persoană rea, Jack. Și am sentimentul că mai târziu, când o să îți dai seama ce se întâmplă, o să te simți rău. Știi tu, vinovat.

   El se opri din împachetat, stătea cu un set de căști atârnându-i printre degete.

   - Ce vrei să spui? Ce vrei să spui prin ce se întâmplă?

   - Haide, Jack. Micul tău PDA fatidic? Lista pe care o ții pentru Caine? Toți ciudații? Știi despre ce e vorba cu lista. Știi ce o să se întâmple cu toți ciudații.

   - Eu nu fac nimic. Doar țin lista pentru tine și pentru Caine.

   - Dar cum o să te simți atunci? întrebă Diana.

   - Ce vrei să spui?

   - Nu face pe prostul, Jack! Cum o să te simți când Caine va începe să parcurgă lista?

   - Nu e vina mea, zise Jack disperat.

   - Ai un somn adânc, Jack. Chiar acum, când dormeai. Ți-am ținut mâna grăsuță. Probabil atât de aproape cum nu o să mai fii vreodată cu vreo fată. Presupunând că îți plac fetele.

   Jack știa deja ce avea ea să spună în continuare. Diane văzuse frica din ochii lui și rânji triumfător.

   - Deci care e, Jack? Care e puterea ta?

   El dădu din cap, neavând curajul de a vorbi.

   - Nu ți-ai trecut numele pe listă, Jack. Mă întreb de ce. Caine se folosește de ciudații care îi sunt loiali, știi asta. Și mai știi că atâta timp cât o să fii loial va fi bine, spuse ea și se aplecă atât de mult încât el îi simți suflarea. Ai două linii, Jack. Și ai fost un nimic. Ceea ce înseamnă că puterile tale se dezvoltă. Ceea ce înseamnă, surpriză, că oamenii își pot căpăta puterile mai târziu. Așa este?

   El aprobă.

   - Și nu te-ai gândit să ne spui și nouă. Mă întreb ce înseamnă asta pentru loailitatea ta.

   - Sunt complet loial, mărturisi Jak. Sunt total loial. Nu trebuie să vă faceți griji pentru mine.

   - Ce știi să faci?

   Jack străbătu camera, iar picioarele îi tremurau. Fără niciun avertisment, viața devenise dintr-odată periculoasă.

   Deschise debaraua. Scoase un scaun. Acesta era din metal, funcțional, fără zorzoane și foarte solid. Cu excepția spătarului unde bara de metal fusese strânsă atât de tarem încât avea imprimate urme de degete. Ca și cum ar fi fost făcută din lut, nu din metal.

   Auzi suspinul brusc al Dianei.

   - M-am lovit la picior în el, explică Jack. Mă durea rău. Am apucat scaunul în timp ce săream și țipam.

   Diana examină metalul, atingând cu degetele marginea urmelor.

   - Măi, măi. Ești mai puternic decât pari, nu-i așa?

   - Nu îi spune lui Caine, o imploră el.

   - Ce crezi că îți va face? întrebă Diana.

   Jack era acum îngrozit. Îngrozit de această fată imposibilă, care părea să nu aibă niciodată vreo noimă. Dintr-odată știu răspunsul. Avea un mod în care putea da înapoi.

   - Știu că l-ai citit pe Sam Temple. Te-am văzut, o acuză el. I-ai spus lui Caine că nu ai făcut-o, dar nu a fost așa. El are 4 linii, nu-i așa? Sam, vreau să spun. Caine și-ar ieși din minți dacă ar ști că mai există unul cu 4 linii.

   Diana nici măcar nu ezită.

   - Da. Sam are 4 linii. Iar Caine își va ieși din minți. Dar, Jack, cuvântul tău împotriva cuvântului meu? Pe cine crezi că va crede Caine?

   Jack nu mai avea nicio carte în mânecă. Nicio altă amenințare. Voința lui se sfărâmă.

   - Nu îl lăsa să îmi facă rău, șopti el.

   Diana îl opri.

   - O va face. O să te pună pe listă. Numai dacă nu te protejez eu. Mă rogi să te protejez?

   Jack văzu  rază de speranță în întunericul în care se afla.

   - Da. Da..

   - Spune-o!

   - Te rog, protejează-mă!

   Ochii Dianei păreau să se topească, privirea de gheață deveni aproape alta. Zâmbi.

   - Te voi proteja, Jack. Dar uite care e chestia. De acum înainte ești al meu. Oricând îți spun să faci ceva, Jack, vei face. Fără întrebări. Și nu vei spune nimănui altcuiva despre puterea ta sau despre înțelegerea noastră.

   El aprobă din cap.

   - Ești al meu, Jack. Nu al lui Caine. Nu al lui Drake. Al meu. Micul meu Hulk. Și dacă am vreodată nevoie de tine....

   - Orice vei vrea, o să fac.

   Diane suflă un sărut spre obrazul lui Jack, sigilând astfel înțelegerea lor. Și îi șopti în ureche:

   - Știu că o s-o faci, Jack. Acum, hai!

TREIZECI

         108 ORE, 12 MINUTE

   Quinn cânta. Versurile erau un fel de omagiu trist adus surfingului.

    - Ce vioi, comentă Astrid sec.

   Quinn zise:

   - Este Weezer. Eu și Sam i-am văzut în Santa Barbara. Weezer. Jack Johnson. Insect Surfers. Super concert!

   - Nu am auzit de nici unii dintre ei, zise Astrid.

   - Trupe de surferi, spuse Sam. De fapt, nu neapărat. Weezer, ei sunt mai mult ska-punk. Dar Jack Johnson probabil că ți-ar plăcea.

   Ieșiseră din Parcul Național Stefano Rey și coborau dealul, pe partea uscată a crestei. Copacii erau mai mici și mai împrăștiați, printre snopurile de iarbă uscată.

   În acea dimineață dădură peste o tabără. Urșii cotropiseră o mare parte din mâncarea de acolo, dar rămăsese destulă, astfel încât toți 5 să aibă parte de un mic dejun copios. Aveau acum rucsacuri și mâncare și saci de dormit.

   Edilio și Sam purtau fiecare câte un cuțit bun, iar Quinn avea grijă de lanternele și bateriile pe care le găsiseră.

   Mâncarea le îmbunătățise tuturor starea de spirit. Micul Pete aproape că zâmbea.

   Mergeau cu bariera în stânga lor. Era o experiență stranie. Copacii erau, de multe ori, tăiați în două de barieră, iar crengile se extineau în interiorul ei și dispăreau sau răzbăteau din când în când din ea. Crengile care ieșeau din barieră nu cădeau, dar se vedea clar că mureau. Frunzele erau veștede, rupte parcă de sursa lor de hrană.

   Din când în când Sam cerceta câte un șant sau arunca un ochi în spatele unui bolovan, căutând mereu câte un loc în care bariera nu ajungea. Dar în curând acest lucru se dovedi a fi fără rost. Bariera ajungea în fiecare șanț, în fiecare canal de scurgere. Se desfășura în jurul fiecărei pietre și tăia în două tufișurile. Nu avea nicio crăpătură. Nu se sfârșea. Dibăcia barierei era, așa cum observă Astrid, impecabilă.

   - Ce fel de muzică îți place? întrebă Sam.

   - Lasă-mă să ghicesc, îi întrerupse Quinn. Clasică. Și jazz.

   El lungi cuvântul „jazz” până deveni comic.

   - De fapt...

   - Șarpe! țipă Edilio, care sări în spate, se împiedică și căzu.

   Se ridică arătând rușinat. Apoi, pe un ton mai calm, spuse:

   - Este un șarpe acolo.

   - Lasă-mă să văd, spuse Astrid înflăcărată.

   Se apropie cu grijă în timp ce Sam și Quinn rămaseră, precauți, la distanță.

   - Nu îmi plac șerpii, recunoscu Edilio.

   Sam rânji.

   - Mda. Mi-am cam dat seama după felul în care ai reacționat, așa de grațios.

   Scutură câteva mizerii și frunze uscate lipite de spatele lui Edilio.

   - Ar trebui să veniți să vedeți asta, îi chemă Astrid urgent.

   - Tu să vezi, spuse Edilio. Eu am căzut deja o dată. Mi-e de ajuns.

   - Nu e un șarpe, spuse Astrid. Cel puțin nu e doar un șarpe. N-ar trebui să fie niciun pericol. Acum e într-o gaură.

   Sam se apropie ezitant. De fapt, nu avea chef să vadă niciun șarpe. Dar nu voia nici să arate ca un laș.

   - Ușor, să nu îl speriați, zise Astrid. Ar putea fi capabil să zboare. Cel puțin zboruri lungi.

   Sam îngheță.

   - Poftim?

   Calcă ușor.

   Sam se apropie încet. Era acolo. La început văzu numai capul triunghiular, care se uita la ei din gaura de circa 30 de centimetri, umplută cu frunze uscate.

   - Este un șarpe cu clopoței?

   - Nu mai e, zise Astrid. Vino în spatele meu.

   Când Sam ajunse unde îi spusese ea, îi zise:

   - Uită-te la 15 centimetri mai jos de capul lui.

   - Ce e aia?

   - Aripioare din piele neacoperită de solzi, dar gri și pline de ceea ce arată a fi vene roz, care atârnă de corpul șarpelui.

   - Șerpii nu au aripi, îi zise Sam.

   - Nu aveau înainte, răspunse ea misterios.

   Amândoi se dădură ușor înapoi. Reveniră lângă Edilio, Quinn și micul Pete, care se uita la cer ca și cum ar fi așteptat să vină cineva din acea direcție.

   - Ce era? întrebă Quinn.

   - Un șarpe cu clopoței și cu aripi.

   - Aha. Asta e bine, pentru că eu chiar mă gândeam că nu aveam destule pe cap, spuse Quinn.

   - Nu mă miră, zise Astrid.

   Când ceilalți se holbară la ea, le explică:

   - Vreau să spun că este evident că are loc un fel de mutație accelerată în FAYZ. De fapt, ținând cont de cum s-au comportat Petey, Sam și ceilalți, mutația se pare că a precedat FAYZ-ul. Dar bănuiesc faptul că FAYZ accelerează acest proces. Am văzut pescărușul mutant. Apoi a fost pisica lui Albert, care s-a teleportat. Și acum asta.

   - Hai să mergem. zise Sam, mai mult pentru că nu avea niciun rost să stea așa și să se indispună.

   Toattă lumea călca acum cu mai multă grijă, cu privirile în jos, foarte atenți la lucrurile peste care pășeau.

   Se opriră pentru prânz când micul Pete cedă și se așeză pe jos în ceea ce părea a fi un semn de protest. Sam ajută la pregătiri și apoi își luă conserva de piersici și batonul energizant și stătu singur, la distanță de ceilalți. Avea nevoie să se gândească. Toți așteptau de la el un plan, pe care el nu îl avea.

   Se aflau puțin mai sus de nivelul văii, în câmp deschis, fără umbră. Terenul era stâncos. Soarele ardea. Se părea că nu urmau să aibă parte de adăpost sau de umbră. Era doar bariera care se întindea mai departe și mai departe, la infinit.

   O simți mai degrabă decât o auzi pe Astrid venind în spatele lui.

   - Este o sferă, nu-i așa? întrebă el. Se întinde peste tot în jurul nostru. Peste tot sub noi și peste tot deasupra noastră.

   - Așa cred, spuse ea.

   - De ce vedem stelele noaptea? De ce putem vedea soarele?

   - Nu sunt sigură că vedem soarele, zise Astrid. Poate să fie o iluzie. Poate să fie un gen de reflexie. Nu știu.

   Călcă intenționat pe o crenguță și o rupse în două.

   - Chiar nu știu, adăugă ea.

   - Urăști să spui „nu știu”, nu-i așa?

   Astrid râse.

   - Ai observat.

   Sam oftă și își lăsă capul în jos.

   - Este o pierdere de vreme, nu-i așa? Vreau să spun, încercarea de a găsi o poartă. Încercarea de a găsi o cale de ieșire.

   - Ar putea să nu fie o ieșire, confirmă Astrid.

   - Lumea o mai fi acolo? Adică de cealaltă parte a barierei?

   Ea se așeză lângă el, destul de aproape ca să fie prietenoasă, dar fără să îl atingă.

   - M-am gândit mult la asta. Mi-a plăcut ideea ta despre ou. Dar, ca să îți spun adevărul, Sam, eu nu cred că bariera e doar un zid. Un zid nu justifică ce se întâmplă cu noi. Cu tine și cu Petey, cu păsările, cu pisica lui Albert și cu șerpii. Și nu justifică de ce toți cei de peste 14 ani au dispărut deodată. Și continuă să dispară.

   - Atunci, ce ar justifica toate astea? zise Sam. Stai, nu vreau să te fac să spui din nou că nu știi.

   - Îți aduci aminte când Quinn a zis că cineva a hackuit universul?

   - Te inspiri de la Quinn acum? Ce s-a întâmplat cu geniul din tine?

   Ea îi ignoră tonul zeflemitor.

   - Universul are anumite reguli. Așa cum e sistemul de operare pentru un calculator. Nimic din ceea ce vedem  că se întâmplă nu se poate întâmpla prin sistemul de operare al universului nostru. De exemplu, felul în care Caine poate muta lucrurile cu mintea. Sau felul în care tu poți produce raze din mâini. Astea nu sunt doar mutații. Sunt încălcări ale legilor naturii. Cel puțin legile naturii așa cum le percem noi.

   - Așa. Și?

   - Și, zise Astrid dând din cap cu tristețe, respingându-și propriile cuvinte în timp cele spunea, cred că asta înseamnă... că nu ne mai aflăm în vechiul nostru univers.

   Sam se holbă la ea.

   - Există un singur univers.

   - Teoria universurilor multiple circulă de foarte multă vreme, spuse Astrid. Dar poate s-a întâmplat ceva care a început să schimbe regulile vechiului univers. Doar puțin, doar în unele zone mici. Dar efectul s-a răspândit și, la un anumit moment dat, universului vechi i-a fost imposibil să mai mențină această nouă realitate. Așa că a fost creat un nou univers. Unul foarte mic.

   Ea trase adânc aer în piept, cu un sunet de ușurare, ca și cum tocmai ar fi pus jos o greutate mare.

   - Dar știi ce, Sam? Sunt deșteaptă, dar nu sunt chiar Stephen Hawking.

   - E ca și cum cineva ar fi introdus un virus în softul vechiului univers.

   - Exact. A început la scară mică. Au fost unele schimbări în unele persoane. Petey. Tu. Caine. Copiii mai mult decât adulții pentru că sunt mai puțin definitivați, sunt mai ușor de modificat. Apoi, în acea dimineață, ceva s-a întâmplat, ceva care a înclinat balanța. Sau poate că au fost mai multe ceva-uri.

    - Cum trecem prin bariera aia, Astrid?

   Ea își puse mâinile pe ale lui.

   - Sam, nu sunt sigură că există un „prin”. Când spun că suntem într-un alt univers, mă refer la faptul că e posibil să nu mai avem niciun punct de legătură cu vechiul univers. Poae că suntem ca baloanele de săpun care plutesc și apoi se unesc. Dar poate că suntem precum baloanele de săpun care se află la miliarde de kilometri distanță.

   - Atunci, ce e de cealaltă parte a barierei?

   - Nimic, zise ea. Nu există cealaltă parte. Bariera poate fi sfârșitul a tot ce se află aici, în noul univers.

   - Mă deprimi, spuse el încercând, dar nereușind să o facă să sune mai vesel.

   Ea își trecu degetele printre ale lui.

   - Aș putea să mă înșel.

   - Cred că o să aflu... ce zi e azi? În mai puțin de o săptămână.

   Astrid nu avu niciun răspuns la asta. Stătură împreună și se uitară la deșert. 

   După un timp Sam se întoarse către Astrid și îi găsi buzele așteptându-l. Totul decurse simplu și natural. Atât de simplu și de natural pe cât putea fi ceva care îi făcea inma lui Sam să bată amenințând că va ieși din piept.

   Se depărtară, în tăcere. Se sprijiniră unul de altul, amândoi desfătându-se cu acel contact fizic.

   - Știi ce? zise Sam într-un final.

   - Ce?

   - Nu îmi pot petrece următoarele 4 zile ascunzându-mă încontinuu.

   Astrid aprobă din cap, o mișcare pe care el o percepu mai degrabă decât o văzu.

   - Mă faci să fiu curajos, știi? spuse Sam.

   - Tocmai mă gândeam că nu mai vreau să fii curajos, răspunse Astrid. Vreau să fii cu mine. Vreau să fii în siguranță și să nu mai cauți necazul cu lumânarea. Doar să stai cu mine, aproape de mine.

   - Prea târziu, zise el cu o ușurare forțată. Dacă închid ochii, ce se va alege de tine și de micul Pete?

   - Putem să avem grijă de noi, minți ea.

   - Ești foarte confuză, știi? întrebă Sam.

   - Păi, nu ești la fel de deștept ca mine, așa că nu e prea greu să ți se pară așa.

   El rânji. Apoi deveni din nou serios. Îi mângâie părul cu o mână.

   - Chestia e, Astrid, că îmi pot petrece timpul fiindu-mi frică, încercând să găsesc o scăpare. Sau îmi pot petrece timpul cu capul sus. Poate atunci, dacă o să dispar, poate cel puțin tu și micul Pete...

   - Am putea toți...

   - Nu. Nu am putea. Nu putem doar să ne ascundem în păduri și să mâncăm hrană deshidratată. Nu ne mai putem ascunde.

   Buza lui Astrid tremură, iar ea își șterse o lacrimă care tocmai se forma la coada ochiului.

   - Trebuie să ne întoarcem. Cel puțin, eu trebuie. Trebuie să țin capul sus.

   Ca pentru a ilustra cele spuse, Sam se ridică. O luă pe Astrid de mână și o trase după el. Împreună merseră la ceilalți.

   - Edilio. Quinn. Am făcut multe greșeli. Și poate că și acum fac una. Dar m-am săturat să evit lupta. Și m-am săturat să fug. Sunt foarte, foarte îngrijorat  că vă voi omorî pe toți. Așa că fiecare dintre voi trebuie să decidă dacă vrea să meargă cu mine. Trebuie să mă întorc în Perdido Beach.

   - O să ne luptăm cu Caine? întrebă Quinn alarmat.

   - Era și timpul, spuse Edilio.

       - Bine ați venit la McDonald`s, zise Albert. Cu ce vă pot ajuta?

   - Salut, Albert, spuse Mary.

   Se uită în sus la meniu, care avea câteva lucruri acoperite cu bandă neagră. Salatele dispăruseră repede. Milk shake-urile nu erau disponibile pentru că se stricase aparatul folosit la prepararea lor.

   Albert așteptă răbdător și zâmbi către micuța care o însoțea pe Mary. Mary observă și zise:

   - O, îmi pare rău, ar trebui să vă fac cunoștință. Ea este Isabella. Isabella, el este Albert.

   - Bine ai venit la McDonald`s, zise Albert.

   - Isabella este nouă. O echipă de căutare a găsit-o și a adus-o la noi.

   - Mama și tatăl meu au dispărut, spuse Isabella.

   - Știu. Și părinții mei au dispărut, replică Albert.

   - Cred că o să iau un Big Mac și o porție mare de cartofi, zise Mary. Și un meniu pentru copii pentru Isabella.

   - Nuggets de pui sau hamburger?

   - Nuggets.

   - La Big Mac vrei chiflă, brioșă englezească sau gofră?

   - Gofră.

   Albert ridică din umeri.

   - Îmi pare rău, Mary, dar nu mai e pâine proaspătă nicăieri. Folosesc orice este congelat pentru chifle. Și, desigur, nu e nici salată, dar știi asta.

   - Mai e sos special?

   - Am aproape 200 de litri de sos pentru Big Mac. Iar în ceea ce privește murăturile, o să ajungă o veșnicie. Mă duc să îți pregătesc comanda. Aș alege chiflă dacă aș fi în locul tău.

   - Chiflă, atunci.

   Albert lăsă o sită cu cartofi în uleiul încins. Apoi făcu la fel cu nuggets-ii din a doua sită. Apăsă pe cele două temporizatoare. Se mută cu rapiditate către grătar și aruncă pe el 3 bucăți de carne tocată. Desfăcu chifla, o stropi cu niște sos, presără ceapă și puse două bucăți de murături în centrul părții de sus a chflei. Așteptă și se uită la Mary care încerca să o înveselească pe Isabella în zona meselor. Fetița era serioasă și părea că mai avea puțin și plângea.

   Albert întoarse burgerii și apăsă capacul grătarului peste ei ca să grăbească procesul de frigere. Temporizatorul de la cartofi și nuggets ajunse la capăt. Ridică  una dintre site, o scutură ca să se scurgă surplusul de ulei și dădu drumul cartofilor într-un vas. Trecu solnița pe deasupra lor. Apoi urmară nuggets-ii.

   Albert se bucura de mișcările de balet pe care le exersase până la perfecțiune de-a lungul zilelor... câte trecuseră? Opt? Nouă? Nouă zile de când conducea McDonald`s.

   - Tare! exclamă Albert cu satisfacție.

   De la incidentul căruia toată lumea îi spunea „pisica lui Albert”, el stătuse înăuntru, sau cel puțin aproape de McDonald`s. Acolo nu erau chestii supranaturale sau pisici care se teleportau.

   Aranjă comanda pe două tăvi și le duse la singura masă ocupată.

   - Mersi! spuse Mary recunoscătoare.

   - Am terminat materialele promoționale pentru meniu, spuse Albert. Dar am câteva jucării, știi, chestii micuțe. Așa că este o jucărie în Happy Meal. Numai că nu este una promoțională.

   Isabella scoase din pungă o păpușă mică de plastic, cu părul roz. Nu zâmbi. Dar ținu păpușa în mână.

   - Cât timp crezi că o să ții locul ăsta deschis? întrebă Mary.

   - Păi, am multă carne pentru burgeri. În prima zi a FAYZ-ului a venit un camion cu marfă. Probabil că ai văzut că a plonjat în casa aceea veche din spatele ateierului, nu-i așa? Oricum, când am ajuns acolo, motorul încă mergea, așa că unitatea de răcire era în funcțiune. Am depozitat totul aici și, în plus, am burgeri dosiți în frigiderele din tot orașul, dădu el din cap cu satisfacție. Am 17280 de bucăți de carne tocată - incluzându-le pe cele gigant. Vând în jur de 250 pe zi. Așa că sunt aranjat pentru vreo două luni, să zicem. Cartofii prăjiți se vor termina mai repede.

   - Și apoi?

   Albert ezită, ca și cum nu ar fi știut sigur dacă să dezvăluie lucrurile astea, dar apoi, bucuros că avea cu cine să împartă grijile, spuse:

   - Uite ce e, nu putem trăi pentru totdeauna cu mâncarea pe care o avem. Adică OK, avem toată mâncarea de aici și toate produsele din magazine și încă ceva mâncare în toate casele, da?

   - E destul de multă mâncare. Stai cu noi, Albert!

   El nu se simți confortabil făcând asta. 

   - Scrie în manual că nu avem voie să stăm jos cu clienții. Dar cred că pot să iau o pauză și să stau la masa de lângă.

   Mary zâmbi.

   - Stai la asta.

   Albert aprobă din cap.

   - Când FAYZ se va termina, vreau ca managerul zonal să vină aici și să spună: „Uau, bună treabă, Albert!”

   - E mai mult decât o slujbă bună. Tu faci oamenii să se gândească la faptul că poate e și o rază de speranță, știi?

   - Mersi, Mary, e tare din partea ta să spui asta.

   Se gândi că era cel mai frumos lucru pe care i-l spusese cineva vreodată și îl punea într-o lumină bună. Mulți copii veneau și se plângeau că nu avea exact ceea ce voiau ei.

   - Dar îți faci probleme în legătură cu ce o să se întâmple apoi? îl întrebă Mary.

   - Este multă mâncare acum, dar deja sunt unele lucruri care lipsesc. Aproape că nu mai poți găsi nicio bomboană și nicio pungă cu chipsuri. Cutiile cu suc o să dispară și ele în curând. Și până la urmă nu o să mai avem nimic.

   - Cât înseamnă până la urmă?

   - Nu știu. Dar destul de curând lumea se va lupta pentru mâncare. Folosim mult. Nu cultivăm nimic și nici nu facem ceva.

   Mary luă două guri din Big Mac.

   - Caine știe asta?

   - I-am spus. Dar are mintea ocupată cu alte lucruri.

   - E o problemă destul de importantă, spuse Mary.

   Albert nu voia să discute despre lucruri triste, nu în timp ce cineva se bucura de mâncarea sa. Dar Mary era cea care punea întrebări și, în ceea ce-l privea pe el, ea era o sfântă precum cele din biserici. Ridică din umeri și zise:

   - Eu doar încerc să îmi fac treaba aici.

   - Nu putem să cultivăm mâncare? întrebă Mary.

   - Cred că e treaba lui Caine sau... a altcuiva, spuse Albert, precaut.

   Mary clătină din cap.

   - Știi ce, Albert? Nu prea îmi pasă cine conduce lucrurile, dar trebuie să am grijă de copiii mei.

   - Iar eu am locul ăsta, fu de acord Albert.

   - Iar Dahra are spitalul, adăugă Mary. Sam a avut stația de pompieri.

   - Mda.

   Era un moment ciudat pentru Albert. El o admira pe Mary, considera că este cea mai frumoasă persoană pe care o cunoscuse, cu excepția mamei lui, și voia să aibă încredere în ea. Dar nu era sigur că putea. Era deranjat de ce se întâmpla în Perdido Beach. Dar dacă Mary simțea altceva? Dacă avea să îi spună lui Drake că Albert se plângea, poate, fără să vrea?

   Drake i-ar fi putut ordona să închidă. Și albert nu știa ce s-ar fi făcut dacă ar fi închis restaurantul. Munca îi abătea gândurile de la ce se întâmplase. Și, pentru prima oară în viața lui, era o persoană importantă. La școală fusese doar un copil oarecare. Acum era Albert Hillsborough - om de afaceri.

   Cu toate astea, ar fi vrut ca Drake și Caine să dispară. Dar singura persoană care ar fi putut lua frâiele era în altă parte.

   - Cum este burgerul?  o întrebă pe Mary.

   - Știi ce? zise ea zâmbind și lingând ketchupul de pe deget. Cred că, de fapt, îmi place mai mult cu chiflă.

TREIZECI ȘI UNU

             100 ORE, 13  MINUTE

   Connduseră cu o viteză exasperant de redusăă de la Perdido Beach la Academia Coates.

   Panda era la volan, mai neliniștit decât de obicei, înspăimântat chiar, i se păru lui Jack. Era întuneric, iar Panda spunea încontinuu că nu mai condusese niciodată după lăsarea nopții. Îi trebuiră 5 minute ca să găsească butonul pentru faruri și să le aprindă.

   Caine stătea lângă el, mușcându-și degetul mare, tăcut, preocupat. Îl întrebase în mod repetat pe Jack despre procedura de înregistrare a marii dispariții a lui Andrew.

   Cumva, ceea ce începuse a fi o căutare de idei a lui Caine devenise responsabilitatea lui Jack. Dacă avea să funcționeze, Caine va trage spuza pe turta lui. Dar dacă va eșua, Jack va plăti, fără îndoială.

   Diana, care stătea lângă Jack, pentru prima oară nu avea nimic de zis. Jack se întrebă dacă ei îi era teamă să se întoarcă la Coates așa cum îi era lui.

   Jack era țintuit între Diana și Drake. Acesta din urmă ținea în poală un pistol, unul automat, mai mult gri decât negru. Jack nu văzuse niciodată un pistol atât de aproape. Cu siguranță, nu văzuse unul în mâinile unui băiat despre care credea că e probabil nebun.

   Drake nu putea lăsa pistolul în pace. Mișca încontinuu siguranța cu degetul mare pe pornit și oprit. Coborî geamul și ținti semnele de stop pe lângă care treceau, dar nu trase.

   - Știi cum să tragi cu chestia aia? Sau o să te împuști în picior? întrebă Diana într-un final.

   - Nu o să tragă, răspunse scurt Caine înainte ca Drake să o facă. Este doar pentru impresie. Vrem ca Andrew să se poarte frumos. Și știi cât de dificil poate fi. Pistolul îi ajută pe oameni să se calmeze.

   - Da, știu, mă calmează foarte mult, zise Diana.

   - Taci din gură, Diana, spuse Drake.

   Diana râse în felul ei tărăgănat și apoi se cufundă din nou în tăcere.

   Jack transpira, deși era o seară răcoroasă, iar Caine coborâse geamurile. Simțea că mai avea puțin și vomita. Se gândise să spună că îi e prea rău ca să meargă, dar știa că nu ar fi fost lăsat să stea acasă. Se simțise din ce în ce mai rău de-a lungul zilei, în timp ce se grăbise să asambleze echipamentul de care aveau nevoie.

   Își petrecuse ziua cu Drake, căutând prin diverse case camere de filmat și trepiede. Jack avusese parte astăzi suficient de mult de Drake Merwin încât să îi ajungă pentru o veșnicie.

   Se apropiară de poartă, era una impresionantă, cu grilajul din metal lucrat fin, înaltă de 6 metri, atârnând între 2 stâlpi de piatră care erau chiar și mai înalți. Motul de la Coates, „Ad augusta, per angusta” era inscripționat pe două plăci suflate cu aur, care se uneau când poarta se închidea.

   - Claxonează, ordonă Caine. Cine se ocupă de poartă probabil că doarme.

   Panda apăsă pe claxon. Neprimind niciun răspuns, se lăsă cu mâna pe el. Sunetul se auzi plat, înghițit de copaci.

   - Drake, zise Caine.

   Drake se dădu jos, cu pistolul în mână și se îndreptă către poartă. O deschise și apoi păși în cabina de pază. Ieși câteva secunde mai târziu și se urcă înapoi în mașină.

   - Nu e nimeni în cabină.

   Caine se înruntă în oglindă.

   - Asta nu îi stă în fire lui Benno. El urmează ordinele.

   Benno era bătăușul căruia Caine îi lăsase în grijă Coates. Lui Jack nu îi plăcuse niciodată de băiat - nimeni nu îl plăcea - dar Caine avea dreptate: Benno era genul de bătăuș care făcea tot ceea  ce îi spuneau să facă ceilalți mardeiași. Nu gândea. Și nu era suficient de prost ca să creadă că putea trece peste ordinele lui Caine.

   - Ceva nu este în ordine, zise Panda.

   - Nimic nu este în ordine, Panda, spuse Diana.

   Panda conduse prin poarta deschisă. Mai erau 400 de metri până la școală. Merseră în tăcere. Panda trase mașina la capătul aleii, în zona rotundă din fața clădirii principale. Luminile erau aprinse la fiecare fereastră.

   Una dintre ferestrele de la etajul 2 fusese spulberată astfel încât se putea vedea toată clasa. Pupitrele erau puse unul peste alul, la perete. Tabla era crăpată și zgâriată. Toate desenele, posterele și îndemnurile de pe pereți care decoraseră odată clasa erau arse, curbate de căldură. O bucată masivă din cărămidă și tencuială, care făcuse parte dintr-un perete, zăcea pe pajiște.

   - Păi, asta nu e bine, spuse Diana tărăgănat.

   - Cine are puterea să facă asta? întrebă Caine furios.

   - Puștiul pe care am venit să-l vedem, răspunse Diana. Deși e cam mult dezastru pentru unul care are 3 linii.

   - Benno a pierdut controlul aici, comentă Drake. Ți-am spus că Benno e un pămpălău.

   - Hai! spuse Caine și păși pe pietriș, urmat de toți ceilalți. Du-te sus pe scară, Panda, și deschide ușa! Hai să vedem ce ne așteaptă!

   - Nici gând, spuse Panda cu vocea tremurândă.

   - Lașule! urlă Caine.

   Își ridică mâinile, cu palmele în afară, și deodată Panda zbură prin aer. Se lovi de ușă și căzu grămadă. Se ridică încet, apoi căzu din nou.

   - Mă doare piciorul, nu îl pot mișca.

   În acel moment ușa se deschise lovindu-l pe Panda în locul în care zăcea. Lumina se revărsa din interior, iar Jack văzu câteva forme, forme ca de maimuță, mergând în 4 labe, împingându-se afară, țipând, urlând, speriate. Se rostogoliră pe scări. Fiecare ducea câte o bucată tăiată de ciment, pe care o târau în timp ce încercau să fugă.

   Dar, desigur, Jack știu că ele nu cărau acele blocuri. Mâinile le erau prinse în ciment.

   Jack încercă să nu se gândească la asta. Se strădui să încerce să își alunge din minte această crudă, nemiloasă soluție a problemei legate de puterile copiilor neloiali. Dar, de când își descoperise propria putere, nu se putea gândi la altceva.

   Descoperiseră că puterile supranaturale păreau să erupă prin mâini. Nu, Jack se corectă cu asprime, nu ei descoperiseră asta, ci el. El o observase. Și îi spusese lui Caine. Iar Caine îi ordonase lui Drake să facă acest lucru oribil.

   - Adu-ți aminte cui îi aparții, șopti Diana în urechea lui Jack.

   - Hrăniți-ne! Hrăniți-ne! Vrem mâncare! urlară victimele prinse în ciment.

   Era un cor de voci slabe și disperate, atât de distruse de nevoie încât Jack se îngrozi. Nu mai putea sta aici. Nu mai putea sta cu acești oameni. Se întoarse, dar Drake îl apucă de umăr și îl împinse înainte. Nu exista cale de scăpare.

   Ciudații urlau după mâncare. O fată pe nume Taylor, cu mâinile roșii și jupuite deasupra blocului de ciment, cu fața vărgată de mizerie, puțind în mizeria propriului corp, se prăbuși la picioarele lui Jack,

   - Jack, șopti ea răgușit. Ne înfometează. Benno ne hrănea, dar a dispărut. Nu am mâncat... Te rog, Jack!

   Jack o ocoli și vomită în pietriș.

   - Prea dramatic, Jack, remarcă Diana.

   Caine pășea în sus pe scară, iar Drake se grăbi să îl prindă din urmă. Diana îl ridică pe jumătate pe Jack și îl împinse în față, pe lângă puștii cu mâinile prinse în blocurile de piatră. Jack văzu silueta lui Caine în prag, iar Drake se grăbi să se bage în față, ca un cățeluș cuminte ce era.

   Se auzi un zgomot puternic, ca un avion supersonic ce trecea pe deasupra capetelor lor. Drake căzu pe spate lângă Caine. Pistolul îi alunecă din mână. Caine se ținu pe picioare. Drake își acoperi urechile, era în genunchi și gemea.

   Caine își întinse o mână către spate, neuitându-se înapoi. Își desfăcu degetele și își descoperi palmele. Bucata căzută din zid se dădea la o parte, cărămidă cu cărămidă. Una câte una ca și cum ar fi avut  aripi, se ridicau și își luau zborul. Trecură peste capul lui Caine, prin ușa deschisă la fel de repede, ca niște gloanțe trase dintr-o mitralieră.

   Ușa se închise cu zgomot. Cărămizile se izbiră de ea. Săriră așchii cu un sunet de picamăr. În câteva secunde, ușa era sfărâmată.

   - Tu ești, Andrew? Tu ești cel care crede că se poate pune cu mine?

   Caine înaintă, direcționând șuvoiul de proiectile de cărămizi pe deasupra capului.

   - Ți-ai pus în funțiune puterea, Andrew, strigă Caine. Dar ești în continuare pe locul 2.

   Caine păși prin ușa făcută țăndări. Diana, lăsându-se în jos, pe sub fluxul de cărămizi, rosti cu încântare:

   - Hai, Jack! Nu trebuie să pierzi show-ul.

   Înăuntru era marea sală pe care Jack o știa. Avea 3 etaje și era dominată de un masiv candelabru. Scările în oglindă duceau la al doilea etaj. Cărămizile făcuseră țăndări una dintre acele scări. Zgomotul era ca al unui ferăstrău electric care rodea metalul.

   Andrew, un băiat pe care Jack îl știa ca pe un puști de treabă, nici măcar ca pe un bătăuș până să își cunoască puterile, stătea paralizat de șoc la 3 metri de Caine. Între picioare avea o pată udă. Șuvoiul de cărămizi se opri atât de brusc precum începuse. Andrew schiță o mișcare de a încerca să fugă pe a doua scară. 

   - Nu mă face să o distrug și pe-aia, îl avertiză Caine. Ar fi foarte nepotrivit.

   Andrew cedă lupta. Își lăsă mâinile să cadă în lateral. Arăta ca un puști pe care mama lui îl prinsese făcând ceva rău. Vinovat. Speriat. Căutând o cale de a ajunge la o înțelegere.

   - Caine. Nu am știut că tu erai, tipule. Am crezut că suntem, știi tu, atacați de Frederico.

   Vocea lui tremura. Încercă să își acopere pata cu mâinile.

   - Freddie? Ce amestec are Frederico în toate astea?

   - Omule, Benno a dispărut, da? Și cineva trebuia să ia frâiele, da? Frederico a încercat să ia controlul, deși Benno îmi era mai mult mie prieten decât lui...

   - O să mă ocup de Freddie mai târziu, îl înterupse Caine. Cine te crezi, încercând să controlezi lucrurile, Andrew?

   - Ce puteam face, Caine? întrebă Andrew, lingușitor. Benno s-a retras. Frederico se purta ca și cum avea totul în mână. Dar eu, eu te-am susținut, Caine!

   Era evident că această idee îi venise lui Andrew pe moment.

   - Asta e tot ce făceam, îți țineam partea. Frederico zicea că ești nașpa, zicea: „dă-l încolo pe Caine, preiau eu controlul”.

   Caine nu îl băgă în seamă pe Andrewși aruncă o privire furioasă către Jack.

   - Cum de nu am știut de ziua lui Benno?

   Jack nu avea niciun răspuns. Măruntaiele i se făcură apă. Dădu din umeri neputincios. Apoi începu să scotocească după PDA, vrând să dovedească faptul că ziua lui Benno nu era încă.

   Diana zise:

   - Caine, nu te gândești că, uneori, înregistrările școlii pot fi greșite? Poate o secretară senilă a scris 1 în loc de 7 sau ceva de genul ăsta... Nu da vina pe Jack. Știi că Jack e prea fixist pentru a greși un număr.

   Caine se uită înruntat la Jack. Apoi ridică din umeri.

   - Mda, mă rog. Totuși, îl avem pe Andrew care se pregătește de marele salt.

   Andrew își umezi buzele și apoi încercă să râdă.

   - N-am de gând să dispar. Nu ies din scenă. Vezi, Benno a adormit. El avea puteri, dar tipul a adormit. Eu cred că, dacă ai puterile, nu dispari, nu dacă ești treaz și ești, știi tu, pregătit.

   Diana râse cu voce tare, un zgomot trepidant. 

   Caine tresări. Apoi spuse:

   - Este o teorie interesantă, Andrew. O să o testăm.

   - Ce înseamnă asta?

   - Vrem să ne uităm, zise Drake.

   - Dar nu... nu ai de gând să mă tencuiești, nu? Sunt încă omul tău, Caine, nu mi-aș fi folosit niciodată puterile împotriva ta. Dacă știam că erai tu, vreau să spun.

   Diana spuse răspicat:

   - Îi lași pe ciudații îștia să flămânzească. Îmi dau seama de ce ești îngrijorat că vei fi tencuit.

   - Hei, am terminat mâncarea! se smiorcăi Andrew.

   - Drake râse.

   - Cred că o să facem asta în sala de mese, spuse Caine. Jack, ai echipamentul la tine?

   Jack sări, surprins că i se adresa din nou.

   - Nu. Nu. E-e-eu trebuie să mă duc înapoi să-l iau.

   - Drake, ia-l pe „e-e-eu” și aduceți lucrurile, zise Caine. Diana, ia-l pe Andrew de mână și condu-l în sala de mese.

........................................................................