Foamea, Michael Grant

 ......................................................................

4-9

        - Ce e? întrebă Sam.

   - Viermii mutanți. Sunt acum în câmpul cu pepeni.
   - Se răspândesc, constată Astrid.
   - Am fost la un pas să-i omor pe copii, zise Edilio. 
   Arăta ca o fantomă. Tremura ca frunza.
   - Bine, de-ajuns, spuse Sam ridicându-se și dând scaunul în spate cu un gest smucit.
  În sfârșit apăruse ceva ce putea să facă.
   Ar fi trebuit să fie îngrijorat. Și chiar era. Dar emoția care îl cuprinse pe când părăsea camera cu un scop clar era mai mult ușurare.
   - Problemele de pe listă vor trebui să aștepte, Astrid. Am de gând să omor niște viermi.
   Două ore mai târziu, Sam stătea la marginea câmpului cu pepeni. Dekka era lângă el. Edilio îi adusese acolo cu Jeepul decapotabil, dar nu coborâse din mașină.
   - Ce trebuie să facem? întrebă Dekka.
  - Tu îi ridici, iar eu îi ard, îi răspunse Sam.
   - Nu pot acoperi decât suprafețe mici, pe rând. Un cerc, poate cu diametrul de 7 metri, spuse Dekka.
   Se răspândise zvonul că Sam avea să le vină de hac viermilor. Așa că și alți puști se înghesuiseră în mașini și camionete și veniseră cu zecile acolo, privind de la o distanță sigură. Unii își aduseseră aparatele foto sau de filmat, ca niște turiști.
   Venise și Howard cu Orc. Sam se simți ușurat. Îi trimisese vorbă lui Howard că ar putea să aibă nevoie de ajutorul lui Orc.
   - Ce e, Sam? întrebă Howard.
   - Alți viermi. Ne ducem acum să vedem cum putem micșora numărul dăunătorilor.

   Howard încuviință din cap.

   - Bine. Și ce treabă aveți cu băiatul meu? 

   Îl arătă cu degetul pe Orc care stătea rezemat de capota unei mașini, greutatea lui aproape aplatizând anvelopele și deformând stratul de metal.

  - Nu putem să omorâm toți viermii, spuse Sam. Dar Astrid crede că pot fi mai deștepți decât alți viermi mutanți. Așa că le transmitem un mesaj: nu ne mai faceți mizerii.

   - Tot nu văd de ce ai nevoie de Orc.

   - El va fi canarul nostru, zise Sam.

   - Ce spui acolo?

   - Pre vremuri, minerii luau cu ei un canar acolo jos sub pământ, explică Sam. Dacă erau gaze toxice, canarul murea primul. Dacă pasărea nu pățea nimic, minerii știau că sunt în siguranță.

   Lui Howard îi luă un moment să înțeleagă ideea. Pufni într-un râs sardonic.

   - Te credeam un om bun, Sam. Dar acum ești dur și indiferent, vrei să-l trimiți pe Orc acolo să fie mâncat de viermi.

   - Ultima dată le-a luat ceva timp să ajungă la fața lui, spuse Sam. Dacă vedem că viermii se agită, Orc vine imediat înapoi.

   - Dur și indiferent, repetă Howard zâmbind superior. O să vorbesc cu băiatul meu, dar știi că nu face nimic gratis. Patru lăzi de bere.

   - Două.

   - Trei.

   - Două, nimic mai mult. Și, dacă te mai târguiești cu mine, ai să vezi pe pielea ta cât de dur și nepăsător pot fi.

   Odată terminată negocierea, Sam se uită la Dekka.

   - Ești gata?

   - Da, zise ea.

   - Hai să ne facem treaba.

   Dekka își ridică mâinile deasupra capului. Ținti cu palmele spre marginea cea mai apropiată a câmpului de pepeni.

   Deodată pepeni, vrejuri și o perdea de țărână se înălțară în aer. Viermii se vedeau clar zvârcolindu-se în norul ascendent.

   Și Sam își ridică mâinile  la nivelul umerilor. Își rășchiră degetele.

   - Asta o să-mi placă, mormăi el.

   Flăcări orbitoare țâșniră din palmele lui ca două fulgere verzi.

   Pepenii explodară ca floricelele în ulei încins. Vrejurile se zbârciră. Bulgării de pământ fumegară și se topiră în aer.

   Viermii mureau, crăpau din cauza sângelui lor supraîncălzit. Sau se uscau și sfrijeau până ajungeau cenușă. Unii mureau din ambele cauze.

   Sam își plimbă palmele care aruncau flăcări de sus în jos, țintind oricunde vedea vreo mișcare. În locurile unde zăbovea prea mult, țărâna se încingea așa de tare că devenea roșie și forma bucăți de magmă care zburau prin aer.

   - Dekka, dă drumul! îi strigă Sam fetei.

   Dekka slăbi strânsoarea. Gravitația funcționa din nou. Și întreaga coloană lichidă și fumegândă se prăbuși la pământ. Răspândi în aer o ploaie de scântei în momentul impactului. Unii dintre puștii care stăteau prea aproape scânciră când îi atinseră picăturile de lichid, fierbinți ca lava.

   Sam și Dekka se traseră înapoi rapid, totuși prea târziu pentru ca Sam să evite o arsură care trecuse prin blugi și îi lăsase o pată în formă de lacrimă pe coapsă.

   - O sticlă cu apă! țipă el.

   Înșfăcă sticla și turnă multă apă peste arsură.

   - Frate! Doare!

   - Am văzut niște viermi foarte prăjiți, comentă Howard.

   - Hai să încercăm din nou, Dekka. Dacă ești în stare.

   - Îmi plac pepenii, zise Dekka. Nu renunț la ei din cauza viermilor ăștia.

   Se duseră mai la stânga și făcură același lucru. Apoi într-un alt loc și se întâmplă exact la fel.

   - E-n regulă, mesajul a fost trimis, spuse Sam când terminară. Să vedem dacă l-au înțeles. Howard!

   Howard îi făcu semn lui Orc să se ducă acolo. Monstrul se îndreptă greoi și leneș spre câmp.

   - Du-te mai întâi într-o zonă pe care am ars-o, îl sfătui Sam.

   Orc făcu întocmai. Dacă picioarele lui de piatră erau deranjate de căldura arzătoare emanată de pământul pârjolit, nu schiță niciun gest în acest sens.

   - Bine, spuse Sam. Acum mergi mai departe. Dincolo de porțiunea arsă. Încearcă să culegi un pepene.

   - Trebuie să mi se dea bere, mormăi Orc.

   - N-am la mine, zise Sam.

   - Așa se pare, spuse Orc.

   Păși pe pământul afânat, nepârjolit. Se aplecă să culeagă un pepene și se îndreptă din șale, cu 2 viermi agitându-se în jurul mâinilor sale.

   Orc azvârli viermii și o porni mai repede spre un loc mai sigur.

   Sam se simțea dezamăgit. Dăduse greș. Chiar și în asta.

   Se folosise de promisiunea cu berea ca să facă dintr-un puști alcoolic o momeală umană.

   - Poate că n-a fost o zi în care să mă simt mândru de mine, își spuse el în sinea sa.

   Mulțimea, dezamăgită, arunca priviri piezișe spre Sam, fiind îngrijorată pentru el. El le ignoră pe toate și se urcă în Jeep, lângă Edilio.

   - Nu-mi vrei postul, Edilio? întrebă el.

   - În niciun caz, frățioare. În niciun caz.

        Nimic nu se lipea de zidul FAYZ-ului. Lana constatase asta.

   Își pusese mănuși și încercase să fixeze cu bandă adezivă o țintă pe barieră. Dar nu se lipise. Nici măcar cleiul nu se lipea.

   Nimeni nu va pune pe zid postere cu formațiile preferate.

   Încercase să folosească un spray cu vopsea. Era amuzant să încerce. Amuzant să-și închipuie zidul acoperit cu graffiti. Dar vopseaua sfârâia un pic ca și cum ar fi fost ulei într-o tigaie încinsă, apoi se evapora și dispărea fără urmă.

   Era frustrant. Lana avea nevoie de o țintă. Și ideea de a trage în zid îi surâdea.

   În cele din urmă târî un șezlong de la piscină până pe terenurile de tenis, de unde bariera era mai ușor accesibilă. Rezemă scaunul de zid - măcar putea să sprijine ceva de el - și fixă cu bandă adezivă o țintă de șezlong.

   Nu era o țintă obișnuită, ci o fotografie pe care o găsise. O poză cu un coiot.

   Apoi își scosese pistolul din rucsac. Era greu. Habar n-avea ce calibru era. Îl găsise într-una dintre casele în care locuise. Împreună cu două cutii cu muniție.

   Reușise să-l încarce. Destul de repede. În încărcător erau 12 gloanțe. Mai era un încărcător de rezervă. Era ușor să-l scoți pe cel vechi și să-l pui pe celălalt. Prima dată când încercase reușise să se înțepe rău la deget, dar faptul că era Tămăduitoarea prezenta anumite avantaje.

   Dar trebuia să fie în stare mai mult decât să țină pistolul și să-l încarce.

   Ridică arma într-o mână. Dar era prea grea ca s-o țină în poziție fixă cu o singură mână. Așa că o apucă cu ambele mâini. Mai bine. 

   Ținti poza cu animalul.

   Apăsă pe trăgaci.

   Pistolul avu recul.

   Detunătura fu mai puternică decât auzise la televizor, în filme. I se păru că explodase întreaga lume.

   Se duse, clătinându-se puțin, să verifice ținta. Ratase. Zidul din spatele țintei era neatins, desigur.

   Lana ținti cu mai multă grijă. Îl văzuse pe Edilio cum își instruia oamenii. Știa lucrurile de bază. Centră ținta din față în mijlocul cele din spate, se asigură că marginile de sus ale țintelor din față și din spate erau la același nivel, apoi coborî arma până când marcajul încadra capul coiotului.

   Trase.

   De această dată, când verifică ținta, găsi o gaură. Nu exact acolo unde ochise. Dar nici prea departe.

   Acea gaură în hârtie o bucură mult.

   - Arăți de parcă ai avea o bubiță, Căpetenie.

   Lana trase spre țintă gloanțele din două încărcătoare. Doar jumătate nimeriră, însă era mai bine decât deloc.

   Când termină, abia mai auzea, îi țiuiau urechile. O dureau mâinile. Îi era ușor să vindece vânătăile. Dar îi plăcea senzația pe care i-o dădeau.

   Lana puse cu atenție gloațele în ambele încărcătoare. Montă unul în pistol și băgă arma în rucsac.

   „Vino la mine. AM nevoie de tine.”

   Își puse rucsacul pe umăr. Soarele apunea, aruncând umbre portocali pe zidul cenușiu al FAYZ-ului.

   Mâine. Va fi acolo în curând.

ȘAISPREZECE

          22 ORE, 41 MINUTE

   Nu voia să-și taie părul. Îi plăcea să aibă părul lung. Dar Diana luase în serios amenințarea lui Caine. Trebuia să i-l aducă pe Jack.

   În fața oglinzii, ridică mașina de tuns electrică pe care o găsise în dulapul dormitorului fostului director. Subtilitățile nu aveau niciun rost, era inutil să-și piardă ore întregi tăind părul cu foarfeca.

   Mașina de tuns scotea un zumzăit ciudat de plăcut. Tonalitatea se schimba de câte ori lama intra într-un alt smoc de păr.

   În mai puțin de un sfert de oră părul ei negru era în chiuvetă și pe jos. Capul îi era acoperit acum de un puf negru de câțiva milimetri, arătând ca Natalie Portman în V de la Vendetta.

   Strânse părul tăiat într-un făraș și spălă chiuveta, apoi începu să-și șteargă ultimele urme de machiaj de la ochi. Nu prea avea ce să facă în privința sprâncenelor frumos desenate. În schimb știa ce să facă în privința hainelor.

   Pe pat era întins un tricou negru cu două numere mai mare, pe care scria World of Warcraft, un hanorac gri, o pereche de blugi largi de băiat și niște adidași, tot de băiat. Doar lenjeria intimă era a ei.

   Se îmbrăcă repede, apoi se dădu un pas sau doi înapoi să se studieze în oglinda mare de pe ușa șifonierului.

   Era în mod evident tot fată. De la distanță o puteai confunda, dar nu și de aproape.

   Se gândi care era problema. Nu corpul ei, acesta fiind acoperit în mare măsură. Problema era chipul ei de fată. Nasul, ochii, buzele, chiar și dinții.

   - Nu pot să fac mare lucru în privința gurii, șopti ea imaginii din oglindă. Doar să nu râd. 

   Pe urmă, de parcă se contrazicea cu propria reflexie din oglindă, spuse:

   - Oricum nu râzi niciodată.

   Scotoci prin baie până găsi niște materiale sanitare. Puțin mai târziu avea un plasture alb pe nas. Îi era de ajutor. Poate îi păcălea. Poate.

   Ieși pe hol. Nu era nimeni acolo, ceea ce nu o mira. Cina, câtă fusese, se luase și dispăruse. Copiii erau flămânzi și slăbiți și nimeni nu mai avea energie decât să zacă în camere.

   Diana știa că nu trebuia să ia o mașină. Era încă pază la intrarea în Coates. Oamenii de pază aveau s-o oprească și să-l cheme pe Drake.

   Poate Drake o lăsa să plece. La urma urmei ea executa ordinele lui Caine.

   Dar se putea și să n-o lase. Ce prilej mai bun să aranjeze un „accident” pentru Diana?

   Așa că ieși din dormitorul comun printr-o ușă laterală, cea mai aproape de pădure. Era perfect conștientă că îi scârțâiau adidașii pe pietriș, așa că se simți recunoscătoare când păși pe pietriș, așa că se simți recunoscătoare când păși pe ace de pin și frunze putrede, unde nu mai făcea așa mult zgomot.

   Trebuia să facă drum lung ca să evite poarta. Pădurea era întunecată. Când se uită în sus, văzu desupra capului cerul albastru al înserării. Dar noaptea se lăsa mai repede în pădure.

   Îi luă 1 oră să-și croiască drum printre tufișuri și peste vigoare. Se temea că nu va ajunge înapoi la șosea - în pădure te puteai rătăci oricând. Pentru Diana toți copacii erau la fel. Dar în cele din urmă, pe când se instala crepusculul, urcă un taluz alunecos și se trezi iar pe asfalt.

   Nu avea niciun plan clar de a-l găsi pe Jack. Nu putea să-i dea una în cap și să-l care în spate până la Caine. Trebuia să folosească alte mijloace. Lui Jack îi plăcuse mereu de ea, deși nu i-ar fi făcut niciodată avansuri.

   Păcat că arăta ca un băiat acum.

   Continuă să coboare până ajunse la autostradă. Erau măcar, ici și colo, porțiuni luminate, la mare distanță unele de altele, acolo unde mai funcționa câte un felinar se zărea o strălucire slabă din vitrinele goale în care nu se arseseră încă ultimele becuri.

   O dureau picioarele și era obosită când ajunse în Perdido Beach. Avea mare nevoie de odihnă. Însă urma să fie o noapte lungă, de asta era sigură.

   Diana o porni pe Sherman Avenue, apoi o luă pe Golding Street, în speranța că va găsi o casă goală. Nu erau greu de găsit. La ferestrele puținelor care se vedea lumină, iar casa pe care o descoperi era așa de dărăpănată și distrusă, putea fi sigură că nu stătea nimeni acolo.

   Luminile erau stinse înăuntru și, după mai multe eforturi, descoperi singurul bec care funcționa - o lampă în stil Tiffany din livingul înghesuit, plin de mobilă. Văzu un fotoliu decorat cu un mileu de dantelă, în care se cufundă, foarte mulțumită.

   - Aici trebuie să fi stat o bătrânică, spuse ea ecoului din casa goală.

   Își puse picioarele pe măsuța joasă de cafea - un gest cu care fosta proprietară n-ar fi fost de acord - și se gândi cât timp mai trebuia să treacă până să-și asume riscul de a ieși din nou pe străzi. Casa lui Jack era aproape, dar, ca să ajungă acolo, ar fi trebuit să treacă prin centru, zona cea mai dens populată a orașului.

   - Mi-aș vinde sufletul pentru un televizor, murmură ea. 

   Cum îi spunea serialului la care se uita de obicei? Ceva cu doctori, un fel de telenovelă. Cum de îi uitase numele? Îl urmărea în fiecare... fiecare ce? În care din seri se difuza?

    Trei luni și uitase deja de televizor.

   - Sper că paginile mele de MySpace și Facebook mai funcționează, pe undeva, în lumea de dinainte, medită ea cu voce tare. 

   Se îngrămădiseră mesaje și invitații la care nu răspunsese. Unde ești Diana? Pot să fiu prietenul tău? Ai citit ce-am scris?

   Ce i se întâmplase Dianei?

   Diana este...... Completează răspunsul.

   Diana este....

   Își punea aceeași întrebare ca toată lumea din FAYZ. Unde erau toți adulții? Ce se întâmplase cu lumea? Erau cu toții „acolo” morți, și viața era doar aici, în acest balon de săpun? Știau, oare, oamenii din lumea de afară ce se întâmplase? Era oare FAYZ-ul ca un ou uriaș, de nepătruns, plantat pe coasta Carolinei de Sud? Era oare o atracție turistică? Se înșirau oare autobuze pline de curioși care voiau să facă poze în fața sferei celei misterioase?

    Diana este.... pierdută.

   Trebuia să caute prin bucătărie. Din câte putea să vadă în beznă, rafturile erau goale. Fusese luat totul de pe ele, bineînțeles, Sam avusese grijă de asta, completându-și proviziile.

   Și frigiderul era gol.

   Diana este... flămândă.

  Găsi o lanternă care funcționa în sertarul cu de toate din bucătărie. O luă și inspectă camera cealaltă, probabil dormitorul bătrânei doamne. Haine de bătrânică. Papuci așijderea. Andrele de bătrânică înfipte într-un ghem.

   Oare când va fi bătrână tot aici în FAYZ avea să fie și Diana?

   - Ești deja bătrână, își spuse. Toți suntem bătrâni acum.

   Dar nu era întru totul adevărat. Fuseseră obligați să se poarte ca adulții. Erau totuși niște copii. Chiar și Diana.

   Văzu o carte pe noptiera bătrânei doamne. Diana nu avea nicio îndoială că era o Biblie. Dar, când îndreptă fasciculul de lumină asupra ei, văzu niște litere lucioase și roșii în relief. Era un roman de dragoste. Pe copertă era o femeie aproape dezbrăcată și un tip fioros în costum de pirat.

   Deci bătrâna doamnă citise romane de dragoste. În ziua când dispăruse din FAYZ, oare se gândea dacă pasionala Caitlin va găsi iubirea adevărată alături de piratul acela chipeș?

   „Așa am să ajung la Jack, se gândi Diana. O să joc rolul frumoasei domnițe la ananghie. Salvează-mă, Jack!”

   Oare Jack va răspunde chemării ei? O va crede? Va fi piratul ei?

   - Spune-mi Caitlin, te rog, zise Diana și zâmbi afectat.

   Azvârli cartea de-acolo. Dar i se păru că făcuse o greșeală. Așa că o luă de pe jos și o puse cu grijă în locul în care o lăsase bătrâna doamnă.

   Ieși în noapte să caute un puști foarte puternic și foarte slab în același timp, spera ea.

         Astrid conectă cablul la computer și celălalt capăt la aparatul foto pe care Edilio i-l adusese la rugămintea ei.

   Îi spusese că mulți copii făcuseră poze. Cel mai bun fotograf fusese un băiat de 11 ani, pe nume Mateo. Acesta era aparatul lui.

   Dschise iPhoto-ul și dădu clic pe transfer. Pozele apărură pe rând într-o fereastră înainte să se descarce toate.

   În primele erau niște copii, apoi și câmpul. Un prim-plan lacom cu pepeni. Sam cu acea expresie de mânie rece care i se ivea uneori pe chip. Orc rezemat de capota unei mașini. Dekka stăpână pe sine, cu o expresie indescifrabilă pe față. Howard, Edilio, alți puști.

   Apoi clipa în care se ridicase pământul.

   Momentul în care trăsese Sam.

   După ce încărcă fotografiile, Astrid reveni asupra lor, începând cu acea gravitație care fusese anulată. Băiatul folosise un aparat bun și făcuse niște poze excepționale. Astrid mări cadrul și văzu acum cât se poate de clar viermii suspendați în aer. Sau în praf.

   Urmă un instantaneu spectaculos care surprindea prima manifestare a puterii lui Sam.

   Mai multe, făcute repede, în doar câteva secunde, unele tremurate, dar altele perfect focalizate. Matteo știa cum să folosească un aparat foto.

   Astrid mai dădu clic de câteva ori, apoi încremeni. Se rezemă de spătar. Mări foarte mult imaginea.

   Un vierme era întors spre aparat, răsucit așa de mult, încât gura lui plină cu dinți parcă țintea obiectivul. Nimic neobișnuit, numai că următorul vierme la care se uită făcea același lucru. Privea în aceeași direcție, avea aceeași expresie.

   Și următorul la fel.

   Găsi 19 imagini cu viermi. Toți erau întorși spre aparat. Indicând direcția atacului.

   Rânjetele lor drăcești îl aveau ca țintă pe Sam.

   Cu mâna tremurândă, dădu clic cu mouse-ul pe alt album. Deschise fișierul cu fotografiile făcute viermelui mort pe care i-l adusese Sam. Mări imaginea cu scârboșenia aceea, uitându-se cu atenție asupra capului.

   Sam intră în cameră. Veni în spatele ei și îi puse mâinile pe umeri.

   - Ce mai faci, iubito?

   Acum îi spunea așa. Încă nu-și dădea seama dacă îi plăcea sau nu.

   - Grea seară, spuse ea. Pete tocmai a ieșit dintr-o criză de două ore. L-a văzut pe Nestor.

   - Nestor?

   - Păpușa lui rusească, nu-ți amintești? Chestiile alea mici și roșii din camera lui, o păpușă intră exact în alta. Deunăzi ai călcat pe una dintre ele.

   - O, Da. Îmi pare rău.

   - Nu e vina ta, Sam.

   Nu era sigură dacă-i plăcea ca el să-i spună „iubito”, dar îi plăcea cu siguranță să-i simtă buzele pe gâtul ei. Dar după câteva clipe, se trase de lângă el.

   - Acum lucrez.

   - Ce vezi acolo? o întrebă Sam.

   - Viermii. Se uitau fix la tine.

   - Eu eram tipul care îi prăjea, zise Sam. Nu că ar fi fost de mare folos...

   Astrid se întoarse să-l privească.

   - A, știu ce înseamnă când te uiți așa la mine, spuse Sam. Dă-i drumul, geniule, zi-mi ce mi-a scăpat.

   - Cu ce se uită la tine? întrebă Astrid.

   Sam tăcu un moment, apoi spuse:

   - Nu au ochi.

   - Nu. Am mai veirificat o dată. Nu au ochi. Dar nu știu cum, chiar și când plutesc în aer și îi ating fulgerele de energie luminoasă, toți se răsucesc să se uite - cel puțin, așa se pare, că privesc - în aceeași direcție. Spre tine.

   - Grozav! Deci, într-un fel, pot să vadă. Ce contează e c-am omorât o mulțime, iar ei nu au primit mesajul meu.

   Astrid scutură din cap.

   - Nu cred că le-ai făcut nimic. Mă îndoiesc că sunt organisme separate. Dacă sunt ca furnicile? Adică nu sunt viermi individuali? Dacă sunt părți ale unui superorganism? Cum ar fi un stup.

   - Așa că există pe undeva și o regină a viermilor?

   - Poate. Sau poate nu au o ogranizare ierarhică, sunt mai puțin diferențiați.

   El o sărută pe ceafă, trimițându-i fiori de plăcere pe șira spinării.

   - Totul e foarte interesant, Astrid. Atunci cum îi omor?

   - Am două idei în privința asta. Una e o sugestie practică. O să-ți placă. Cealaltă e mai nebunească. Asta n-o să-ți placă.

   Era timpul să-l pregătească de culcare pe micul Pete. Se ridică în picioare și îl strigă, folosind expresia pe care el o înțelegea:

   - La pătuț, la pătuț.

   Micul Pete îi aruncă o privire încețoșată, de parcă o auzise, dar nu înțelegea. Apoi se ridică de pe scaun și se îndreptă ascultător spre scări. De fapt nu se supunea autorității lui Astrid, ci, pur și simplu, respecta programul.

   - Trebuie să trec prin oraș, iar tu să-l culci pe Petey, spuse Sam. Așa că spune-mi pe scurt la ce te-ai gândit.

   - Bine, aprobă Astrid. Camionetele să meargă pe jantă, fără cauciucuri. Viermii mutanți nu pot roade oțelul. Asta-i ideea practică.

   - Ar putea merge, Astrid, spuse el entuziasmat. Mașini 4x4, pe jantă, să foloseacă prăjini cu cârlige în vârf cu care să tragă pepeni sau verze de pe câmp. Atâta timp cât viermii nu zboară, culegătorii vor fi în siguranță stând în camionete.

   Îi zâmbi.

   - De aceea te țin pe lângă mine, deși mă enervează aerul tău superior.

   - Nu am un aer superior, ripostă Astrid. Chiar sunt superioară.

   - Ei bine, care e ideea nebunească?

   - Să negociezi.

   - Ce?

   - Sunt prea inteligenți pentru niște viermi. Sunt animale de pradă, deși n-ar trebui să fie. Sunt animale teritoariale, dar nu e posibil să fie așa. Se mișcă și acționează ca un singur organism, cel puțin în mare parte din timp. Se uită la tine, dar n-au ochi. Nu am nicio dovadă clară, dar am o senzație.

    - O senzație?

   - Nu cred că sunt viermi mutanți. Cred că formează un singur vierme mutant.

   - Să vorbesc cu un super vierme?  zise Sam.

   Scutură din cap și se uită în jos.

   - Fără supărare, ideea cu mașinile 4x4 e motivul pentru care ești cea mai deșteptă persoană din FAYZ. Cealaltă idee? E motivul pentru care, chiar și așa deșteaptă, nu ești tu șeful.

   Astrid simți nevoia să-i spună vreo două pentru „amabilitățile” lui.

   - Trebuie să ai mereu mintea deschisă, Sam.

   - Să negociez cu un vierme uriaș? Nu prea cred, iubito. Am impresia că ești prea exaltată. Trebuie să plec.

   Încercă să o sărute, dar ea se feri.

   - Noapte bună! Să sperăm că Petey nu va mai avea coșmaruri în noaptea asta, nu? Ah, stai așa, n-ai de ce să-ți faci griji în privința asta. Probabil că mi-am încins prea tare creierul.

        Computer Jack dădu clic pe un număr amețitor de ferestre cu o viteză uimitoare. Cursorul mouse-ului zbura pe pagina virtuală, deschizând, închizând, punând deoparte.

   N-avea să meargă.

   Ar putea să meargă. Eventual. Dar nu fără aparatură mai bună. Un server ca lumea. Un router performant.

   Găsise un server cu o capacitate care nu-l satisfăcea deloc. Era vechi, nicidecum de ultimă generație, dar funcțional. Și erau cu siguranță în oraș destule PC-uri și Mac-uri care puteau fi conectate împreună și destule pentru ca fiecare să aibă propriul computer și suficiente computere în plus care să fie folosite pentru piese.

   Dar nu avea un router ca lumea. Routerul făcea diferența între internet în adevăratul sens al cuvântului și împărțirea unui computer între mai mulți oameni.

   Un router de mare capacitate, asta însemna Sfântul Graal.

   Jack își închipuia ziua când toți cei din Perdido Beach vor avea Wi-Fi. Apoi copiii aveau să-și facă bloguri, baze de date, să posteze poze și poate le va face o versiune de MySpace sau Facebook, o platformă de socializare. Și poate un fel de YouTube și chiar și un fel de Wikipedia. WikiFAYZ.

  Se putea face. Dar nu fără aparatură bună.

   Se dădu înapoi de la birou. Ceea ce se dovedi a fi o greșeală. Scaunul cu tot cu el alunecă, se împiedică de un pulover lăsat pe jos și se răsturnă, dar, din fericire, Jack se întoarse pe-o parte exact înainte de a se lovi cu capul de ușa închisă.

   Încă se mai obișnuia cu puterea lui. Până acum nu-i fusese de niciun folos. De fapt era mai mult periculoasă decât utilă.

   Se ridică în picioare și îndreptă scaunul.

   Se auzi o bătaie la ușă. Cel puțin părea o bătaie. Suna mai degrabă ca o ciocănitoare.

   - Cine e?

   - Briza.

   - Ce?

   - Brianna.

   Jack deschise ușa și o pofti înăuntru. Purta o rochie albastră scurtă, cu bretele subțiri. El îi spuse primul lucru care îi trecu prin cap.

   - Cum poți alerga în asta?

   - Ce?

   - Hmm....

   - Pot să alerg...

   - N-am vrut....

   - Nicio problemă...

   - Am nevoie de un router, zise el.

   Această afirmație puse capăt schimbului confuz de replici.

   - Ce? Un router?

  - Da, spuse Jack. Nu pot... ă... să fac totul să meargă fără un router ca lumea.

   Brianna se gândi o clipă, apoi zise:

   - Arăt stupid în rochia asta?

   - Nu. Nu arăți deloc stupid.

   - Mersi, zisea ea cu mult sarcasm în voce. Mă bucur așa mult să aflu că nu arăt stupid.

   - E-n regulă, spuse el, dar se simți cam nătâng.

   - Păi tocmai mă duceam la club. Am niște baterii. Asta-i tot.

   - Foarte bine.

   - Și?

   Jack ridică din umeri, nemaiînțelegând nimic.

   - Păi... atunci... petrecere plăcută!

   Brianna se uită lung la el, cam 5 secunde, apoi se estompă. Dispăru.

   El închise ușa și se duse înapoi la computerul pe care îl folosea ca să facă o analiză a străvechiului server.

   După vreo 5 minute, începu să se întrebe dacă-i scăpase ceva în scurta conversație cu Brianna.

   De ce trecuse pe la el?

   Până în urmă cu 6 luni, Jack nici nu se gândise la fete. Acum îi apăreau din ce în ce mai des în minte sau în vise jenante.

   În vremurile bune, ar fi căutat o explicație pe Google. Dar nu și acum. Părinții lui nu-i vorbiseră niciodată serios despre pubertate, despre schimbările care aveau loc în corpul și gândurile lui. Avea destul cunoștințe ca să-și dea seama că se petrecea ceva cu el, dar nu știa dacă era un proces pe care îl putea opri sau nu.

    Avea nevoie de un router.

   Sau abea nevoie să se ducă după Brianna și... să discute cu ea. Poate despre router.

   Îi veni o idee atât de clară, că îi stătu inima în loc o clipă. Oare îi ceruse Brianna să o însoțească la club? Acolo unde se dansa?

   Nu. Era un gând nebunesc. N-ar fi venit la el să-l roage să meargă la dans cu ea. Oare?

   Nu.

   Poate.

   Ecranul computerului îl atrăgea. Întotdeauna fusese mai ceva ca o ciocolată pentru Jack. Mai ceva ca orice. Își dorea mai presus de toate să intre pe internet, pe Google. Să fie din nou pe Gizmodo... pe așa de multe site-uri...

   Jack avea intrare liber la clubul lui Albert. Își petrecuse o zi ajutându-l pe Albert să pună la punct sistemul de sunet - treabă ușoară - și astfel își câștigase un fel de permis de VIP. Așa că, dacă Brianna era acolo și dorea cu adevărat să vină și el, ei bine, putea să se ducă.

   Se hotărî foarte repede și puse decizia în aplicare cu aceeași viteză, ca nu cumva să se răzgândească. Alergă la ușă și aproape strivi clanța de atâta nerăbdare. Acum nu se mai răsucea, dar îi era destul de ușor să spargă ușa. Stricăciuni, dar nimic grav.

   - Îmi pare rău, băieți, dar nu încap mai mult de 75 de persoane, spuse Albert.

   Apoi îl văzu pe Jack.

   - Cum merge treaba, Jack?

   - Ce? O, foarte bine.

   Jack nu știa cum să procedeze. Nu voia să stea la coadă dacă Brianna nu era înăuntru.

   - Pari nehotărât, îl ajută Albert.

   - Păi de fapt o caut pe Brianna. Am vorbit cu ea... despre... o chestie tehnică. N-ai înțelege.

   - Briza e deja aici.

   Unul dintre puștii de la rând spuse:

   - Sigur că da, o ciudată. Ăștia intră întotdeauna. 

   Un alt puști dădu din cap aprobator.

   - Da, ciudații nu stau la coadă. Pun pariu că nici nu i-a cerut să plătească.

   - Hei! îi opri Albert. A intrat cu puțin timp înaintea voastră, băieți, și a așteptat să-i vină rândul. Și a plătit.

   Apoi i se adresă lui Jack:

   - Hai, intră.

   - Vezi? cârâi primul băiat. E și el unul dintre ei.

   - Frate, el mi-a instalat sistemul de sunet, zise Albert. Tu ce-ai făcut pentru mine în afară să stai aici și să te rățoiești la mine?

   Stânjenit, Jack trecu pe lângă Albert și intră în încăpere. Cam jumătate din puști dansau. Ceilalți stăteau pe scaunele de la mese și vorbeau. Lui Jack îi luă un timp să se adapteze la lumină și zgomot.

   O căuta din ochi pe Brianna, încercând să pară nepăsător. Îl văzu pe Quinn, dansând de unul singur, apoi pe Dekka, stând tăcută și gânditoare într-un colț.

   Lângă Dekka ședea un puști, dar cei 2 nu păreau să se cunoască. Lui Jack i se păru familiar. Un băiat cam de 12 ani, nu mai mult. Avea capul ras și un plasture pe nas. Lui Jack îi atrase atenția acest băiat pentru că îl privea insistent.

   În clipa în care Jack se uită la el, băiatul își feri privirea.

   Jack auzi un cor din ce în ce mai zgomotos de țipete de încurajare și bătăi din palme. Se luă după sunet și o găsi pe Brianna.

   Dansa singură - nimeni n-ar fi putut dansa cu ea - într-un ritm de 10 ori mai rapid decât cel al muzicii.

   Rochia pe care o purta părea că plutește în jurul ei, de parcă s-ar fi desprins. Un nor de albastru. Jack găsi efectul fascinant. Brianna nu era ceea ce oamenii numeau o fată frumoasă, ci mai degrabă drăguță. Dar avea ceva așa care o făcea greu de trecut cu vederea. Și nu doar pentru că era Briza.

   - Hei, Briza! răcni cineva.

   Dar o altă voce zbieră:

   - Nu te mai da mare, mutantă proastă ce ești!

   Brianna se opri brusc. Rochia se așeză la loc.

   - Cine a zis asta?

   Zil. Același ticălos care se luase de Jack în privința telefoanelor.

   - Eu, spuse Zil făcând un pas înainte. Și nu te mai osteni să mă privești așa. Nu mi-e frică de tine, ciudato!

   - Ar trebui, șuieră Brianna.

   Deodată, Dekka se ridică de pe scaun și întinse brațul între Brianna și Zil.

   - Nu, spuse ea cu vocea ei groasă. Terminați cu asta!

   Quinn i se alătură.

   - Dekka are dreptate. Nu ne putem certa sau bate aici. Sam va închide localul.

   - Poate c-ar trebui să avem două cluburi diferite, spune un băiat în clasa a VII-a, pe nume Antoine. Știți, unul pentru ciudați și altul pentru oameni normali.

   - Frate, ce-i cu tine? întrebă Quinn.

   - Nu-mi place s-o văd cum se rupe-n figuri, asta-i tot, spuse Zil venind lângă Antoine.

   - Ar trebui să fii de partea noastră, Quinn. Toată lumea știe că ești normal, adăugă un alt copil, Lance. Adică... oarecum normal, completă el. Ești tot Quinn.

   - Termină, mormăi Dekka.

   - Pot să am și singură grijă de mine, se rățoi Brianna la Dekka. Mă descurc cu amândouă javrele astea, pot să-o dobor așa repede, că nici n-o să-și dea seama ce se întâmplă.

   - Calmează-te, îi zise Dekka. De ce nu vrei să te simți bine și să nu faci scene?

   Preț de o clipă, Brianna arătă de parcă ar fi vrut să se pună cu Dekaa. Dar Dekka nu se clinti, doar așteptă.

   Brianna scoase un oftat teatral.

   - Bine, Briza nu vrea să facă necazuri. Briza vrea doar să se distreze.

   Îi făcu un fel de reverență Dekkăi, pe care aceasta o acceptă cu o înclinare a capului.

   Muzica porni din nou, iar puștii începură să danseze și să se învârtă pe-acolo.

   - Hei, Jack, îl salută Brianna. Deci ai venit.

   - Mda.

   - Crezi că te poți pune cu Dekka? îl întrebă ea.

   Întrebarea îl uimi. Rămase cu gura căscată.

   - Glumeam, zise Brianna. Dekka e de fapt o tipă foarte mișto. Dar nu mai mișto ca mine, desigur.

   - Nimeni nu e așa mișto ca tine, îi scăpă lui Jack porumbelul.

   Brianna acceptă complimentul cu naturalețe.

   - Vrei să dansezi?

   - Nu știu cum.

   - Serios?

   - Serios.

   - Pot să te-nvăț.

   - Aș fi foarte jenat.

   Brianna ridică din umeri.

   - N-o să râdă nimeni de tine.

   - Ba da.

   Brianna scutură din cap, cu viteză normală.

   - Nici pomeneală. Toți speră că ai să repari telefoanele și internetul. Toată lumea te place. Poate nu prea mult, dar speră că le vei rezolva problemele.

   - Ți-am spus că am reparat deja telefoanele, zise Jack.

   Brianna își miji ochii.

   - Jack dragă, ai grijă ce spui. Trebuie să fie un secret, nu? 

   Apoi se uită cu atenție la cineva din spatele lui Jack:

   - Ce ai auzit?

   Jack se întoarse și îl văzu pe puștiul ras în cap ridicând din umeri.

   - Ce? N-am auzit nimic.

   Vocea aceea. Jack cunoștea vocea aceea.

   - Așa să rămână, n-ai auzit nimic, spuse Brianna hotărât. Și ai face bine să nu repeți ce n-ai auzit.

   Cunoștea vocea aceea. Se holbă la puștiul care vorbise.

   Și deodată își dădu seama.

   - Vino să dansezi cu mine, îl îndemnă Brianna trăgându-l de braț.

   El se trase înapoi.

   - Eu... ă... trebuie să plec, spuse Jack incapabil să-și ia ochii de la „băiatul” ras în cap.

   - Nimeni n-o să râdă de tine, stărui Brianna trăgându-l din nou de braț spre ringul de dans.

   Dar Jack își eliberă brațul și fugi spre ușă.

   - Bine, să te ia naiba, strigă Brianna. Nesimțitule!

   Apoi destul de tare cât să audă toată lumea:

   - Cred că-i e frică de fete.

ȘAPTESPREZECE

             22 ORE

   Diana îl urmări pe Jack după ce ieși de la McClub.

   Se simțea ușurată că scăpase de Brianna și Dekka. Ambele fete o cunoșteau bine. Niciuna nu avea vreun motiv s-o placă.

   Din fericire, Dekka nu se uita decât la Brianna, iar Brianna la Jack. Fusese o clipă îngrozitoare aceea când Brianna i se adresase, dar ea își lăsase repede ochii în pământ, așa că fata n-o recunoscuse.

   Jack plecă în grabă nebăgând în seamă salutul politicos al lui Albert care îi ura „noapte bună”. Nu fugea, dar părea să caute asta.

   Diana îl ajunse din urmă.

   - Jack!

   El se opri. Se uită în jur, temându-se să nu-i audă cineva.

   - Diana? șopti el.

   - Hmmm. Da. Îți place noua mea coafură?

   Își trecu o mână peste capul ras.

   Pentru un băiat de 10 ori mai puternic decât orice bărbat în toată firea, Jack părea ciudat de emoționat.

   - Ce faci aici?

   - Am nevoie de tine, Jack.

   - Tu? Tu ai nevoie de mine?

   Ea își dădu capul pe-o parte și îl măsură cu privirea.

   - Deci, îți place Brianna, nu? Și eu credeam că sunt fata visurilor tale.

   Chipul băiatului părea livid în lumina albastră și necruțătoare a lămpii de pe stradă, dar Diana era sigură că Jack roșise.

   - Vino, îi propuse ea. Hai să ne plimbăm pe plajă. Vom fi singuri acolo.

   El o urmă ascultător, așa cum bănuise ea că va face. Poate că îi plăcea de micuța și drăgălașa Brianna, dar Dianei nu-i scăpase niciuna dintre privirile furișe pe care i le aruncase în lunile de când îl cunoscuse. Mai avea încă putere asupra lui.

   Se cățără pe zidul care despărțea plaja și porniră anevoie prin nisip sub cerul nopții. Diana și-ar fi dorit să trăiască aici jos, aproape de plajă. Așa dărăpănat și distrus cum era Perdido Beach, tot era mai plin de viață decât Fabrica de Frică, așa cum îi spuneau unii Academiei Coates.

   - Ce vrei de la mine? întrebă Jack.

   În vocea lui se simțea disperarea.

   - Deci ai pus în funcțiune telefoanele. Mă întrebam de ce ți-a luat atât de mult, spuse Diana. Mi-ai zis mereu că e cât se poate de ușor.

   - Nu pot să vorbesc despre asta, spuse el nefericit.

   - Sam nu te lasă s-o faci, nu? De ce?

   Jack nu răspunse, așa că ea îi oferi propria explicație.

   - Pentru că le-am folosi și noi. Interesant. Bietul Caine și-a subestimat întotdeauna fratele.

   Jack mergea cu greutate pe lângă ea. Picioarele lui atât de puternice su afundau mai adânc în nisip.

   - Desigur, Caine știe de tine acum, știe că ești mutant. Cu o mare putere.

   - Știe?

   Vocea lui Jack se înălță cu o octavă.

   Diana zâmbi în sinea ei. Era încă speriat. Bine.

   - Da. Știe totul. Știe că nu e vina ta că ai ajuns aici. Știe că e din cauza mea.

   - El te-a pus să-ți tai părul?

   Întrebarea o luă pe Diana prin surprindere. Pufni în râs.

   - O, nu, Jack. Caine m-a iertat. Știi cum e el. Se înfurie ușor, dar iartă la fel de ușor.

   - Mie nu mi s-a părut așa, zise Jack.

   Diana nu voia să-l contrazică în această privință.

   - Cum mai merge treaba cu internetul?

   - Am nevoie de un server ca lumea. Și un router la fel.

   - Astea sunt piese?

   Întrebarea îl făcu pe Jack să se simtă superior pentru o clipă. Ea distinse în vocea lui atât de bine-cunoscutul ton pedant.

   - Da, sigur că sunt piese.

   - Ai căutat peste tot?

   - Da.

   - Ai căutat și la Coates când mai erai cu noi?

   - Sigur. Cunosc tot ce e legat de tehnologie la Coates și cred că și în Perdido Beach.

   Deci, se gândi Diana, asta era momeala cu care putea să-l prindă pe Jack. Bineînțeles. Ce altceva? Poate că o dorea pe Diana și îi plăcea de Brianna, dar adevărata lui iubire era făcută din silicon.

   - Chiar dacă faci rost de un router, ce motive ai să crezi că Sam te va lăsa să-ți instalezi propriul internet?

   Lunga, foarte lunga lui ezitare era confirmarea de care avea nevoie Diana. În cele din urmă Jack răspunse:

   - Nu știu.

   - Eu știu că Sam e un tip de treabă, conchise Diana. Mai de treabă decât Caine. Dar Caine te-a respectat întotdeauna pentru ce știi să faci. Chiar și înainte să existe FAYZ-ul. Știi doar că te-a lăsat mereu să-ți vezi de treabă.

   - Poate, murmură Jack.

   - Acum gândește-te bine: îți închipui, fie și o clipă, că ți-ar încredința Caine o misiune atât de grea cum ar fi instalarea unui sistem de telefonie mobilă și apoi te-ar lăsa cu buza umflată?

   Tăcerea lui era elocventă.

   - Avem nevoie de tine, Jack, zise Diana. Trebuie să te întorci.

   - Am treabă aici.

   Ea îi puse mâna pe umăr, iar el se opri din mers. Diana se întoarse cu fața la el. Era acum foarte aproape de el. Destul de aproape ca să fie sigură că hard diskul pe care îl avea el în loc de inimă vibra în continuare.

   Îl mângâie pe obraz. Nu cu prea multă afecțiune, însă era în gestul ei o vagă promisiune, suficientă ca să-l zăpăcească pe bietul băiat.

   - Vino înapoi, Jack, îl rugă Diana. Caine are o treabă pentru tine. Cea mai importantă pe care ți-o poți închipui. Suprema provocare tehnologică. 

   Rosti rar ultimele cuvinte, făcând o pauză de efect între ele.

   Jack făcu ochii mari.

   - Despre ce e vorba?

   - E ceva ce numai tu poți face. Numai tu.

   - Nu poți să-mi spui?

   - E ceva revoluționar. Mai presus de orice ai încercat să faci până acum. Computere mai mari. Programe mult mai complexe. Poate te depășește... chiar și pe tine.

   El scutură din cap, dar fără convingere.

   - E o păcăleală. Încerci să mă aduci înapoi la Drake și Caine să-mi dea o lecție.

   - Nu te da mare, puștiule, spuse Diana.

   E timpul să-l conving. E timpul să-l fac să se încreadă în mine.

   - Nu ești bun decât la un singur lucru. Nu ești nici Curajosul Jack, nici Luptătorul Jack, nici Îndrăgostitul Jack, deși știu că ai fanteziile tale jalnice. Ești Computer Jack. Sam nu te va lăsa să realizezi un lucru la care te pricepi. Însă Caine da. Ei, Jack?

   - Să văd.

   - Așa de multă tehnologie. Așa o provocare uriașă. Și doar tu ești în stare.

   - Păi... trebuie să mă mai gândesc...

   - Nu, Jack. Trebuie să iei o decizie acum. Acum ori niciodată.

   Ea se întoarse și începu să se îndepărteze de el. Jack rămase pe loc șovăind. Dar ea știa ce decizie va lua. I-o citise în ochi.

         - Hei, a fost cineva în camera mea, zise Zil Sperry coborând scările în fugă.

   Hunter Lefkowitz era lungit pe canapea, cu un picior pe spetează și celălalt pe jos, cu ambele brațe sub cap. Se uita la un DVD cu Super-răi. Îl văzuse de cel puțin 10 ori. Știa fiecare glumă.

   - Cum poți să-ți dai seama, frate? După dezordinea din cameră? întrebă Hunter aproape nepăsător.

   Zil se duse la televizor și îl stinse.

   - Nu văd ce e așa amuzant, ciudatule. A fost cineva în camera mea. Mi-a luat un lucru care îmi aparține.

   În ultimul timp Hunter se distanțase din ce în ce mai mult de ceilalți 3, Zil, Charlie și Harry, dintr-un motiv specific FAYZ-ului. Hunter era un ciudat. Ceilalți 3 erau normali. La început, vorbiseră împreună despre asta, ziând că nu era mare lucru, că toți aveau să dobândească puteri, și Hunter era primul.

   Dar trecuseră săptămâni la rând și niciunul dintre cei 3 nu se schimbase deloc, pe când Hunter se transforma rapid într-un mutant puternic. Asta îl supărase pe Zil.

   Îl necăjea pe zi ce trece tot mai mult.

   - Hei, frate, deschide TV-ul, îi ceru Hunter arătând mânios spre ecran.

   - Dă-mi-o înapoi, îi ceru Zil.

   - Ce să-ți dau înapoi, ticălosule?

   Zil ezită, apoi spuse:

   - Știi tu ce.

   Hunter oftă adânc și se ridică în capul oaselor.

   - Păi mă acuzi că ți-am furat ceva și nici măcar nu-mi spui ce anume? Frățioare, tare plictisit trebuie să mai fii să găsești motiv de ceartă din nimic!

   - Patrama de vită! strigă Zil acuzator.

   Harry veni din sufragerie, unde construia un LEGO complicat, fiind atras de tonul ridicat al vocilor.

   - Ce se întâmplă aici? întrebă Harry.

   - Muciuzul mi-a furat ceva din cameră, afirmă Zil.

   - Minți, i-o întoarse Hunter. Și nu mă mai face în toate felurile.

   - Muciuz? Asta și ești. De ce nu ți-aș spune așa?

   - Ce se întâmplă aici? repetă Harry uimit.

   - Dă-mi-o înapoi, spuse Zil. Dă-mi-o înapoi!

   - Vită încălțată ce ești, nici nu știu despre ce vorbești.

   Hunter era în picioare acum, roșu ca racul la față.

   - Cretinule! zise Zil. M-ai făcut „vită”. Nu mai face pe deșteptul. Știi foarte bine despre ce e vorba, pentru că tu mi-ai furat-o. Aveam o bucată de pastramă de vită.

   - Aha, despre asta e vorba?

   Hunter nu era prea convins.

   - În primul rând, de ce ai ascuns-o de noi, frate? Credeam că împărțim...

   - Mai taci din gură, ciudățenie mutantă ce ești! zbieră Zil. Eu nu împart nimic cu tine. Poate cu ființele umane, dar nu cu ciuzii.

   Mai avuseseră neînțelegeri și înainte. Chiar și discuții aprinse. Nu era prima dată că Zil se lua de puterile lui Hunter. Dar de data asta se părea că totul degenerase într-o ceartă pe care reușiseră s-o evite în trecut. 

   Problema care îl frământa pe Hunter era dacă putea să câștige o luptă cu Zil. il era mai mare și mai puternic. Dar, dacă se ajungea acolo, ei bine, asta era. Hunter accepta să se bată. Nu putea să dea înapoi.

   - Dă-te deoparte, Zil! îl amenință Hunter.

   - Mai tacă-ți fleanca, stârpitură mutantă subumană ce ești! i-o întoarse Zil.

   Își pregăti pumnii, încordat peste măsură.

   - Îți dau o ultimă șansă, îl avertiză Hunter.

   Zil ezită, dar numai o clipă. Se întoarse și înșfăcă un vătrai lung de bronz din fața șemineului.

   Hunter se dădu înapoi, șocat. Zil putea să-l omoare cu vătraiul. Nu era doar o luptă cu pumnii.

   Își ridică mâinile cu palmele în afară.

   Harry se mișcă surprinzător de repede, încercând să-i despartă, poate să-i potolească sau să se dea din drumul lor.

   Apoi Harry țipă.

   Își duse mâna la gât.

   Se întoarse încet și se uită îngrozit la Hunter. Ochelarii îi alunecară până pe vârful nasului. Își dădu ochii peste cap și se prăbuși la podea.

   Hunter și Zil încremeniră amândoi. Se uitară în jos la Harry.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă Zil. Ce i-ai făcut?

   Hunter scutură din cap.

   - Nimic, frate. Nu i-am făcut nimic.

   Zil se lăsă în genunchi și îl atinse pe Harry pe nas.

   - E fierbinte. Are pielea foarte caldă.

   Hunter se dădu înapoi.

   - Nimic, frate. Nu i-am făcut nimic.

   - Ciudatule! Ești un ucigaș! L-ai omorât! zbieră Zil.

   - Nu e mort, respiră, protestă Huter. N-am vrut să... A sărit între noi....

   - Pe mine încercai să mă omori! urlă Zil.

   - Tu voiai să mă lovești cu vătraiul!

   - Ce-ai făcut, frate? Ți-ai folosit mâinile magice ca să-i prăjești creierii?

   Hunter se uită la propriile palme, îngrozit, încercând să creadă că nu era adevărat, dorindu-și să nu fie adevărat. N-o făcuse înadins... Harry era prietenul lui...

   - O, Doamne, ești un mutant ucigaș!

   - Mă duc după Lana. Ea o să-l salveze, zise Hunter. O să fie bine, se va vindeca.

   Dar, sub privirile lui, pe ceafa lui Harry se forma o bășică uriașă, chiar la baza craniului. Bășica avea un diametru de vreo 10 centimetri, era de mărimea unei portocale, un sac păros, plin cu lichid.

   Hunter fugi din cameră.

   Acuzațiile fostului său prieten îi vuiau în minte:

   - Mutant ucigaș! Mutant ucigaș!

            Sam dormea în camera de oaspeți din casa lui Astrid. Auzi pe cineva vomitând în baia alăturată.

   Era peste măsură de epuizat, dar tot se târî din pat, își puse un tricou și bătu încet în ușa băii.

   - Hei! zise el.

   - Ce e? se auzi vocea tremurată a lui Mary.

   - Ești bine?

   - Vai, îmi pare rău. Te-am trezit?

   - Mi s-a părut că vomiți. Ți-e rău?

   - Nu. Nu, sunt bine.

   Ar fi putut să jure că auzise un suspin dincolo de ușă.

   - Ești sigură?

   Vocea nu-i mai tremura acum.

   - Da, mă simt foarte bine, Sam. Du-te să te culci din nou. Îmi pare rău că te-am trezit.

   Sam socoti că era o idee bună. Se băgă din nou în pat și își aranjă perna cum îi plăcea. Se uită la ceas. Miezul nopții. Închise ochii. Dar știa că nu va adormi prea repede. În loc de somn, îi veniră în minte o mulțime de griji mai mari sau mai mici. Și vechea sa prietenă, foamea. Era greu să adormi când îți chiorăie mațele.

   Auzi trăgându-se apa la toaletă și observă că lumina din baie se stinsese.

   Și dacă Mary era bolnavă? Pe cine ar putea să pună în locul ei să se ocupe de centrul de îngrijire? Astrid avea destulă bătaie de cap cu micul Pete, așa că nu putea. Parcurse lista de oameni în care avea încredere și puteau să facă față.

   Singurii la care se putea gândi ca înlocuitori ar fi acceptat slujba doar ca să dea iama în proviziile de fulgi de ovăz de la grădiniță.

   Își dădu seama că visase. Cicolate cu mentă. Visase... ciocolate cu mentă.

   Ăsta era lucrul care îl sâcâia în subconștient. Ciocolata cu mentă.

   Îmi pierd mințile de foame, asta se întâmplă. Înnebunesc încet, dar sigur!

   Se forță să închidă ochii, dar obsesia din spatele lor urla mai tare, nu-i dădea pace, socilitând antenție.

   Alton și Dalton certându-se pentru ciocolate, vrâd să afle cine le luase.

   Ciocolate cu mentă. Centrala atomică în mijlocul hărții. Amintirea zilei când se dăduse bătălia.

   Gândac, cameleonul.

   Gândac.

   Centrala atomică.

   Sam sări din pat ca din pușcă.

   Își trase blugii pe el și își căută febril pantofii sub pat. Și-i puse și alergă spre camera lui Astrid. Nu bătu la ușă, ci o deschise direct.

   Dormea, părul ei blond se revărsa pe pernă.

   - Astrid, trezește-te!

   Ea nu se mișcă, așa că el o bătu ușurel pe umăr, simțind un fior interzis în ciuda agitației care îl cuprinsese.

   - Hai, trezește-te!

   Ochii ei albaștri se deschiseră.

   - Ce e? Iară Petey?

   Brusc, deveni pe deplin conștient de faptul că nu fusese niciodată la ea în cameră. Dar nu sosise încă timpul pentru asemena lucruri.

   - Gândac. El a luat ciocolatele cu mentă.

   Ea se uită la el, mirată.

   - Pentru asta m-ai trezit?

   - La centrala atomică. Alton și Dalton, amândoi spuneau adevărul. Niciunul din ei n-a luat dulciurile, și nici Josh. A fost cineva pe care nu l-au văzut.

   - De ce s-ar afla Gândac la centrală? întrebă Astrid.

   Apoi făcu ochiii din ce în ce mai mari pe măsură ce înțelegea.

   - Pentru că sunt un prost, de-aia, spuse Sam mânios. Trebuie să-l caut pe Edilio. Tu răspunzi de toate până mă întorc.

   - Poate te înșeli, zise Astrid.

   Sam deja ieșise din cameră. Coborî repede scările și păși în aerul rece al nopții. Îl găsi pe Edilio la sediul pompierilor, unde dormea de obicei.

   - Cine e de pază la centrală? îl întrebă Sam pe Edilio, după ce îl scuturase ca să-l trezească dintr-un somn profund.

   - Josh, Brittney D, Mickey și Mike Farmer.

   - Mike e un tip ca lumea, zise Sam. Dar ceilalți 3?

   Edilio ridică din umeri.

   - Frățioare, lucrez cu ce am. Mickey ăla care se juca cu o pușcă și a tras în podea făcând praf mașina de spălat de la subsol. Brittney e o fată de treabă. E motivată. Josh? Nu știu, frate.

   Se îngrămădiră în Jeep. Le luă o oră să străbată orașul și să-i ia pe Dekka, Brianna, Taylor, Orc și câțiva soldați de-ai lui Edilio. Completară convoiul cu un sedan și un enorm Cadillac Escalade. Orc picotea în portbagajul aestuia.

   Aveau 10 copii în 3 mașini. Se opriră în fața primăriei. Sam rămase pe trotuar, de unde putea fi auzit de toată lumea.

   - Îmi pare rău că v-am sculat pe toți din paturile voastre calde, dar cred că centrala atomică va fi atacată de Caine, spuse el.

   - Lasă-mă să dau o fugă acolo și să-i avertizez, se rugă Brianna de el.

   - Dacă alergi 15 kilometri cu mare viteză, ai să cazi din picioare, înfometată cum ești.

   - Frate, Briza poate să facă 15 kilometri într-un minut. E floare la ureche.

   Sam ezită. Era adevărat. Brianna putea să ajungă acolo înaintea oricăruia dintre ei. Dar era adevărat și că o va extenua efortul. O mai văzuse parcurgând asemenea distanțe. Nu fusese doar epuizată, ci cât pe ce să moară.

   - Du-te. Dar ferește-te de necazuri. 

   Rosti ultimele cuvinte dintr-o suflare.

   Probabil că exagera, își spuse Sam. Faptul că lipseau ciocolatele cu mentă nu era un motiv să intre în panică. Avea să pară un idiot.

   Dar instinctul îi spunea că avea dreptate. Și avea dreptate pentru că, în locul lui Caine așa ar fi procedat.

   Ar fi trebuit să presimtă atacul și să fie pregătit. Așa cum ar fi trebuit să fi fost pregătit și pentru jaful de la magazinul lui Ralph.

   Plecară cu mașinile din piață. Trecură pe lângă cimitirul făcut de Edilio, acela cu mult prea multe morminte. Pe lângă blocul ce arsese până în temelii, grădinița dezafectată, biserica pe jumătate distrusă.

   Sam își spuse că făcuse tot ce se putea, se ocupase de problemele curente și încercase să lupte cu spectrul foamei. Nu reușise. Dacă planul lui Caine era să pună mâna pe centrala atomică...

   Mai străbătură două străzi și deodată, pe mijlocul drumului întunecat, în lumina farurilor, le apăru în față Zil care fugea și făcea semne cu brațele ca un nebun.

   - Ce să fac? întrebă Edilio.

   Sam înjură în barbă.

   - Trage pe dreapta. Să vedem despre ce e vorba.

   Edilio apăsă tare frâna. Zil se repezi la ei gâfâind, abia răsuflând, congestionat la față. Se aplecă pe geamul deschis de Sam.

   - Hunter, frate. Ciudatul l-a omorât pe Harry.

   Dekka scoase din gâtlej un fel de mârâit care îl făcu pe Zil să se dea un pas înapoi. Dar nu-și ceru scuze.

   - Așa-i, este un ciudat. Unul dintre ai voștri. Și-a folosit puterile ca să-l omoare pe Harry. Fără niciun motiv.

   - Te-ai dus după Lana? îl întrebă Edilio.

   - Nu știu unde e.

   - E amuzant că nu-i spui ciudată, ci Tămăduitoare, remarcă Dekka.

   - Lana e la Clifftop, zise Sam. Bun. Acum chiar am nevoie de Brianna. E-n regulă, trebuie să sperăm că sunt paranoic în privința centralei atomice. Edilio, lasă-mă acasă la Hunter și Zil. Spune-le oamenilor tăi să se întoarcă în piață, să stea acolo și să ne aștepte. Apoi va trebui să te duci până la Clifftop și să încerci să dai de Lana. E-n regulă?

   - Da.

   - Dekka, de ce nu rămâi cu mine să vedem despre ce e vorba?

   - O să mai aduc niște copii normali, spuse Zil. Toți cei normali trebuie să știe ce s-a întâmplat.

   Sam își scoase mâna pe geam și îl arătă cu degetul pe Zil.

   - Ai de gând să trezești oamenii din somn la ora asta? Nu. Vii cu noi.

   - Nici gând, frate. Tu și Dekka? Sunteți amândoi niște ciudați. Mutanții se sprijină unii pealții.

   - Ești un prost, Zil, spuse Sam. N-am să te las să stârnești agitație și nici să scoli oamenii din somn.

   - Și ce-ai să faci? O să mă prăjești?

   Zil își întinse mâinile într-un gest sfidător și totodată nevinovat.

   - Astea-s tâmpenii, zise Sam. Urcă. Ne pierdem vremea cu atâta vorbărie.

   - Nici gând, frate. Nici gând.

   Zil se întoarse cu spatele ți se îndepărtă în fugă.

   - Vrei să-l opresc? întrebă Dekka.

   - Nu, răspunse Sam.

   - O să ne facă necazuri.

   - Se pare că Hunter ne-a făcut deja. Să mergem, Edilio. Să sperăm că Briza ajunge la centrală și măcar îi trezește pe cei de pază. Dacă mă gândesc mai bine, sunt aproape convins c-am exagerat. Nu cred că ticălosul de Caine va începe războiul în noapte asta.

   - Putem să avem propriul război, chiar aici în oraș, spuse Edilio.

OPTSPREZECE

              18 ORE, 47 MINUTE

   Patrick credea că era vorba despre o petrecere. Stăpâna lui se trezise în toiul nopții, iar asta era amuzant. În plus, acum urca într-o camionetă.

   La volan era Quinn. Albert stătea lângă el. În mod normal nu prea ar fi fost loc pe bancheta din spate pentru Lana și Cookie, care era un puști foarte voinic, dar Quinn își dăduse scaunul cu mult în față ca s ajungă la pedale. Patrick se sui în mașină și se așeză în poala lui Cookie.

   - Nu vrei să punem câinele în spate? sugeră Albert.

   - Vrei să latre la tot ce vede? Să-i trezească pe toți?

   - Bine, zise Albert și se uită chiorâș la câine.

   Lanei nu-i plăcea la Albert faptul că nu iubea câinii, dar nu era momentul să se certe cu el.

  Cel puțin Albert nu spunea în glumă că o să-l mănânce pe Patrick. Auzise așa ceva de la mai multe persoane.

   Cei 4 - 5 cu Patrick - îli dăduseră întâlnire la un service auto de pe autostradă. Era parcat acolo un 4x4 greoi, cu remorcă, pe care Albert îl considera tocmai bun pentru drumul pe teren accidentat și căratul aurului.

   - Mai bine să văd dacă pot să conduc chestia asta, zise Quinn.

   - Ai spus că știi să conduci, i-o întoarse Albert pe un ton acuzator.

   - Știu. Am condus și Jeepul lui Edilio, dar mașina asta e mai mare.

   - Grozav, mormăi Albert.

   Quinn răsuci cheia în contact și motorul porni. Părea să facă prea mult zgomot, putea să trezească întregul oraș.

   - Văleu! făcu Quinn.

   Băgă în viteză, iar bestia o luă brusc înainte, trecu peste bordură și porni pe autostradă, legănându-și remorca.

   - Hei, nu ne omorî pe toți! strigă Albert.

   Quinn stabiliză mașina și aceasta rulă cu viteză de 45 de kilometri la oră pe mijlocul autostrăzii atât de aglomerate în trecut.

   - Ești cam morocănos, Albert, zise Quinn în glumă. Ai de gând să-mi spui de ce facem drumul ăsta? E 3 dimineața, ce naiba! Doar nu mergem să omorâm pe cineva, nu?

   - Ești plătit, nu? se rățoi ALbert la el.

   - Nu i-ai spus? întrebă Lana de pe bancheta din spate. Albert, trebuie să știe și el despre ce e vorba.

   Albert nu răspunse, așa că Lana adăugă:

   - Ne ducem după aur.

   Văzu ochii lui Quinn în oglinda retrovizoare.

   - Ce tot spui acolo?

   - Coliba Pustnicului Jim. Aurul, îi explică Lana.

   Lana văzu din nou ochii lui Quinn, în care citi mai multă îngrijorare.

   - Ai uitat că ultima dată când am fost acolo ne-au mușcat coioții?

   - Acum știi să folosești un pistol. Și ai o armă la tine, spuse Albert cu mult calm. Și Cookie are una. Amândoi sunteți antrenați.

   - Așa e, încuviință Cookie. Dar nu vreau să împușc niciun animal. Dacă nu o atacă pe Tămăduitoare.

   - Și de ce avem nevoie de aur? întrebă Quinn pe un ton cam strident.

   - Avem nevoie de bani, spuse Albert. Nu ajungem departe cu trocul. Avem nevoie de un sistem, iar un sistem funcționează mai bine pe baza unei monede.

   - Oho.

   - Uite, de pildă afacerea cu pescuitul, nu? începu Albert.

   - N-a prea mers, mormăi Quinn. Ieri n-am prins decât ce-mi trebuia pentru momeli.

   - Ai zile bune și zile proaste, spuse Albert cu nerăbdare în glas. În unele zile prinzi o mulțime de peșteSă zicem că vrei să dai o parte din pește pe portocale.

   - Sună bine. Cunoști pe cineva care să aibă portocale?

   - Ai destul pește, așa că vrei săă-l dai pe portocale și ceva pâine sau să plătești un puști să-ți curețe camera. Asta înseamnă 3 locuri diferite în care să mergi cu peștele în mână ca să găsești ce-ți trebuie.

   - Numai eu mor de foame acum? glumi Quinn. Adică portocale? Pâine? Ajunge.

   Albert nu-l băgă în seamă.

   - Uite ce faci dacă ai bani: în loc să dai peștele pe alte lucruri, poți să ai o piață, unde fiecare aduce ce are de vândut, așa e? Toți în același loc. Și toată lumea vine acolo cu bucăți de aur, nu cu peștele prins sau cu o roabă cu porumb sau orice altceva, încercând să se târguiască.

   - Oricum, eu tot cu peștele o să stau, zise Quinn. Fie mă duc să-l vând în piața asta a ta, fie că stau pe locși vin oamenii la mine să ne înțelegem, tot aia e...

   - Nu, frățioare, îl întrerupse Albert nerăbdător. Pentru că ți-ai vinde peștele cuiva care îl vinde altora. Tu mergi la pescuit pentru că la asta te pricepi. Nu la vândut pește, ci la prins pește.

   Quinn se încruntă.

   - Vrei să ți-l vând ție.

   - S-ar putea, încuviință Albert. Apoi i-l vând Lanei. În felul ăsta, Quinn, fiecare își vede de treaba lui și ca să meargă lucrurile ca pe roate, avem nevoie de bani.

   - Păi, dacă fac asta toată noaptea, mâine n-o să fie pește, mormăi Quinn.

   Apoi îi puse Lanei întrebarea la care se aștepta fata.

   - De ce vii cu noi, Tămăduitoareo:

   Faptul că îi folosise titlul o deranjă pe Lana; nu știa sigur de ce. Pe lângă titlu, o supărase și întrebarea. Se foi în scaun și se uită pe geam.

   - Vine pentru că am nevoie de o călăuză, spuse Albert. Și am s-o plătesc. Când pun mâna pe aur. Până atunci s-ar zice că îmi acordă credit.

   Bietul Albert, se gândi Lana în timp ce băiatul se lansase într-o perorație despre utilitatea creditului. Deștept puști. Probabil că, până la urmă, va stăpâni tot FAYZ-ul. Dar habar n-avea care erau motivele ei pentru care venea cu el în această călătorie.

   N-ar putea fi plătită nici cu tot aurul din lume pentru ce avea de gând să facă. Aurul nu-i potolea spaima imensă din suflet. Și aurul n-ar fi de niciun folos dacă ar da greș.

   - Există pe lume lucruri mai importante decât aurul, spuse Lana, crezând că vorbește cu sine însăși.

   - De pildă ce? întrebă Albert.

   - Libertatea, îi răspunse Lana.

   Albert își continua discursul, spunând că banii puteau cumpăra libertatea. Lana presupunea că are dreptate, în majoritatea cazurilor. Dar nu și acum.

   Nu și în acest caz.

   Nu putea să mituiască Întunericul. Dar poate, poate... îl va ucide.

         Caine își rodea unghia de la degetul mare, fără să scoată o vorbă.

   Panda conducea. Computer Jack era înghesuit pe bancheta din spate, între Diana și Gândac. Erau în prima mașină din convoi. A doua, o 4x4, venea în spatele lor, cu Drake și 4 soldați de-ai lui. Toți erau înarmați.

   Conduceau cu prudență. Caine insistase asupra acestui lucru. Panda se pricepea mai bine la șofat, era mai încrezător în sine, dești avea doar 13 ani. Totuși, îi era încă frică.

   Mașina 4x4, mânată cu nerăbdare de Drake, mergea aproape bară la bară cu cealaltă.

   Rulau pe Autostrada 1, pe lângă magazine părăsite, ocolind mașinile făcute praf și camioanele răsturnate, toate rămășițe ale FAYZ-ului, lăsate în urmă de toți cei dispăruți.

   - Vezi să nu ieși de pe șosea, îl avertiză Caine pe Panda. E o prăpastie pe margine.

   - Nu-ți face griji, spuse Panda.

   - Da, da, zise Caine.

   În stânga era o stâncă și o cădere de cel puțin 30 de metri până pietrele de pe malul oceanului. Caine se întrebă dacă își putea folosi puterile ca să oprească mașina să cadă în hău. Poate era bine să încerce, să vadă dacă puterea sa telekinetică era destul de mare ca să țină suspendată o mașină și care se afla și el. Ar trebui să stea în echilibru. 

   - Ce-a fost asta? strigă Panda.

   - Ce să fie?

   - Am văzut și eu, spuse Diana.

   - Ce? întrebă Caine.

   - Ceva ca o umbră. Ceva care a trecut repede pe lângă noi.

   Se făcu tăcere. Apoi Caine înjură.

   - Brianna. Mai repede, Panda!

   - Nu vreau să cad în prăpastie...

   - Mai repede! șuieră Caine.

   Se porni aparatul de emisie-recepție. Era vocea lui Drake.

   - Ați văzut și voi, băieți?

   Caine răspunse:

   - Da, era Brianna. Sau o tornadă.

   - Va ajunge înaintea noastră, zise Diana.

   - E deja acolo, aprobă Caine.

   - Nu crezi c-ar trebui să facem asta altă dată? întrebă Diana.

   Caine pufni în râs.

   - Doar pentru că e și Brianna pe-aici? Nu-mi fac griji în privința ei.

   Era o bravură prefăcută. Faptul că Briana trecuse pe lângă ei însemna că poate li se pregătea o ambuscadă. Sau că Sam fusese alertat și era deja pe drum.

   Îi spuse lui Drake în aparat:

   - Poate că ne așteaptă acolo pregătiți.

   - Bine. Tot am chef să mă bat, răspunse Drake.

   Caine se întoarse în scaun și îi aruncă o privire Dianei. Capul ei aproape ras avea ciudatul efect de a-i concentra atenția asupra ochilor și buzelor ei. Îi făcu cu ochiul.

   - Drake nu-și face griji.

   Diana nu spuse nimic.

   - Tu ești îngrijorat, Panda? îl întrebă Caine.

   Panda era prea îngrozit ca să-i răspundă. Degetele i se albiseră de cât de tare se încleștaseră pe volan.

   - Nimeni nu e îngrijorat în afară de tine, Diana, constată Caine.

   Dar Caine nu-l întrebase pe Jack. Avea de gând să stea un timp cu ochii pe Jack. Cel puțin până geniul computerelor avea să-i dea ce îi trebuia.

   - Ne apropiem de poartă, zise Gândac.

   Era un punct de pază din cărămidă lângă un gard înalt de sârmă. Lumini puternice străluceau peste tot. Reflectoarele de pe acoperișul punctului de pază luminau de-a lugul gardului în ambele direcții. Și dincolo de poartă se afla masa imensă a centralei atomice, zumzăind și vibrând; o prezență sinistră în noapte. 

   Era mai mare decât își închipuise Caine și avea mai multe clădiri, cea mai mare arătând ca o pușcărie. Aproape că putea fi un mic oraș. Parcarea era pe jumătate ocupată de mașini care scâteiau în lumină.

   - Uitați-o pe Biranna! strigă Caine și arătă spre silueta ghemuită, trăgând în zadar de gard.

   Fata se uită cu teamă la ei, cu fața lividă în lumina farurilor. Îi strigă ceva lui Caine, dar acesta nu o auzi.

   Vizibil frustrată, zgâlțâi gardul, incapabil să deschidă poarta, pare-se, și să atragă atenția celor de la punctul de pază. Dacă era cineva acolo.

   Panda apăsă pe frână și mașina derapă.

   Caine sări afară și își ridică mâinile în direcția Briannei. Dar ea dispăruse ca o umbră, apoi apăru din nou la jumătatea dealului, în dreapta.

   - Bună, Brianna, nu te-am văzut de mult, îi strigă el.

   - Bună, Caine. Ce-ți mai face piciorul pe care ți l-a ars Sam?

   Caine în zâmbi.

   - Toată lumea afară din mașină, spuse el în șoaptă. Acum!

   Panda, Jack și Diana coborâră imediat. Gândacul poate ieșise sau nu. Caine nu-l vedea, dar, în cazul lui, asta nu însemna prea mult.

   - Ce gânduri ai? întrebă Brianna.

   Mesteca gumă, încercând să pară indiferentă. Dar Caine își dădu seama că nu-și revenise încă de pe urma efortului. Probabil era obosită. Flămândă, fără nicio îndoială. Și-ar fi dorit să aibă la el ceva de mâncare să-i dea. Ca și cum i-ar arunca un os unui câine. Să-i pună la încercare loialitatea.

   Dar nu aduseseră nimic de mâncare.

   - Nu mare lucru, Brianna, răspunse Caine.

   Cu brațele încrucișate la piept, își lăsă mâinile spre talie și își întoarse palmele către mașina din spatele lui. Apoi, cu un gest rapid, își roti brațele deasupra capului și le lăsă în jos din nou.

   Mașina săltă de la pământ. Fu azvârlită în aer ca un uriaș yo-yo care se desprinde de sfoară. Descrise un arc de cerc la vreo 8-10 metri în aer și căzu lângă Brianna.

   Mașina se zdrobi de pământ cu o violență șocantă. Parbrizul și celelalte geamuri se sparseră în mii de cioburi strălucitoare. Două dintre cauciucuri explodară. Capota se desprinse, se învârti în aer și apoi se prăbuși.

   Brianna era la cam 10 metri de impact.

   - Uau! Ce mișto, Caine! îl luă peste picior Brianna. Pun pariu că treaba asta ți s-a părut foarte rapidă, nu? O mașină zburând prin aer cu viteza fulgerului? De ce nu mai încerci o dată?

   - Te tachinează, Caine, spuse Diana venind lângă el. Câștigă timp pentru ceilalți. Ca să nu mai zic de cei care ar fi la punctul de pază, trebuie să fi auzit ce s-a întâmplat.

   Mașina lui Drake se oprise chiar în spatele lor. Băiatul sări din mașină și se năpusti spre Brianna, desfășurându-și pe drum mâna ca un bici.

   Brianna râse și îi arătă lui Drake degetul mijlociu.

   - Hai, Drake, poți să mă prinzi.

   Drake întinse mâna spre ea, dar, deodată, fata apăru în spatele lui.

   - Dă-i pace, Drake! zbieră Caine. Nu poți s-o prinzi. Facem doar gălăgie și ne pierdem timpul.

   - Poarta e încuiată, îl tachină Brianna, care ajunse brusc la adăpost de mâna lui Drake, în fața lui Caine.

   Când se opri, tremura ca o săgeată care își atinge ținta.

   - Poarta? zise Caine.

   Își îndreptă brațele spre mașina sfărâmată, care se ridică de la pământ și zbură, rostogolindu-se prin aer, împroșcând cioburi de sticlă ce parcă formau o coadă de cometă.

   Mașina se izbi de poartă, făcând-o bucăți și, purtând masa încâlcită de fiare vreo 15 metri înainte să aterizeze în parcare și să lovească o camionetă.

   Zgomotul ar fi trezit din somn și un om surd.

   - Uite, acum e deschisă, spuse Caine. La revedere, Brianna!

   Fata se uită urât la el și dispăru.

   - Drake, lasă 2 oameni la punctul de pază, îi porunci Caine. Să mergem să terminăm odată cu treaba asta.

         Edilio opri Jeepul pe aleea din fața casei unde locuiau Zil, Hunter, Lance și Harry. Sam și Dekka ieșiră imediat.

   Ușa din față era întredeschisă.

   - Edilio, du-te. Caut-o pe Lana și ia-o și pe Taylor în drumul tău, dacă mai e în piață. Te-ar putea ajuta s-o găsești.

   - Ești sigur că nu vrei....

   - Adu-o pe Lana.

   Bătu cu mâna în capotă, în semn să se grăbească. Edilio dădu în marșarier și apoi ieși în stradă.

   - Ce facem aici? întrebă Dekka.

   - Vedem despre ce e vorba. Dacă Hunter și-a pierdut mințile, îl ridici de la pământ, îl oprești să fugă. Îl salți până în tavan dacă trebuie. Nu vreau să-i fac rău, vreau doar să vorbesc cu el, adăugă Sam.

   Bătu la ușa întredeschisă, care se deschise larg.

   - Hunter, ești acolo?

   Nu-i răspunse nimeni.

   - E-n regulă, sunt Sam și intru.

   Nu pomeni înadins de Dekka. Dekka constituia o armă pe care o păstra pentru mai târziu.

   - Sper că nu-i nicio problemă acolo.

   Trase adânc aer în piept și intră în casă.

   În holul de la intrare era un tablou cu o femeie roșcată atrăgătoare, dar cu un aer serios. Foarte probabil, unul dintre actualii locatari desfigurase portretul, desenându-i cu carioca o mustață.

   În hol domnea dezordinea: un disc zburător pe măsuță, o șosetă murdară atârnând de candelabru, o oglindă atârnată strâmb și spartă. Nu se deosebea prea mult de majoritatea caselor din FAYZ, unde nu mai erau părinți.

   Prima cameră pe stânga era o sufragerie elegantă, întunecoasă. Bucătăria era drept înainte, la capătul holului, dincolo de scară. Livingul se afla înainte și la dreapta.

   Dekka își vârî capul în sufrageriie, se uită sub masă și șopti:

   - Nu e nimeni aici.

   Sam înaintă spre living. Acolo era o dezordine și mai mare decât pe hol. DVD-uri zăceau împrăștiate ici și colo, doze de cola golite de mult, proiectile de jucărie, de un galben strălucitor, poze de familie - din nou femeia roșcată și probabil soțul ei - căzute de pe consolașemineului, rafturi de cărți cu praful de un deget.

   La început, Sam nu-l văzu pe Harry. Căzuse între canapea și măsuța greoaie pentru cafea. Dar mai făcu un pas și îi apăru în fața ochilor.

   Harry zăcea cu fața în jos. Avea o bășică dezumflată pe ceafă. Îi amintea lui Sam de un balon spart.

   Sam încercă să dea masa deoparte, dar era fixată de podea.

   - Dekka!

   Dekka ridică o mână și masa se desprinse de podea. Sam îi dădu un brânci. Mobila mai pluti până ieși din raza de acțiune a lui Dekka, apoi căzu la podea.

   Sam îngenunche lângă Harry. Evitând cu grijă bășica, atinse cu două degete gâtul lui Harry.

   - Nu simt nimic, zise Sam. Încearcă și tu.

   Dekka se uită în jur, căutând ceva anume, și găsi o cutiuță cu oglindă pe capac. Îi întoarse lui Harry capul pe-o parte și ținu oglinda aproape de nările băiatului.

   - Ce faci? o întrebă Sam.

   - Dacă respiră, se va aburi oglinda. Condens.

   - Cred că e mort, spuse Sam.

   Se ridicară amândoi în picioare și făcură câțiva pași înapoi. Dekka puse cutia deoparte, cu grijă, de parcă Harry ar fi dormit și nu voia să-l trezească.

   - Ce facem în privința asta? întrebă Dekka.

   - Foarte bună întrebare, zise Sam. Aș vrea să pot da un răspuns corect.

   - Dacă Hunter l-a omorât....

   - Da.

   - Ciudații contra celor normali...

   - Nu am să permit una ca asta, zise Sam pe un ton foarte hotărât. Dacă Hunter a făcut asta... cred că trebuie să aud ce are de spus.

   - Poate vorbești și cu Astrid, nu? sugeră Dekka.

   El râse cu tristețe.

   - O să spună că trebuie judecat.

   - Am putea face să dispară urmele, spuse Dekka.

   Sam nu-i răspunse.

   - Știi la ce mă refer, zise Dekka.

   Sam încuviință din cap.

   - Da. Încercăm să nu murim de foame. Încercăm să fim pregătiți în caz că suntem atacați de Caine. Ultimul lucru de care avem nevoie e un scandal între ciudați și normali.

   - Dar Zil n-o să-și țină gura, orice am face, remarcă Dekka. Am putea să spunem că am ajuns aici, că Harry nu era nicăieri, că n-am găsit nimic. Dar Zil n-o să creadă niciodată și o mulțime de puști vor fi de partea lui.

   - Mda, făcu Sam. Suntem într-un impas.

   Stăteau unul lângă altul uitându-se în jos la cadavrul lui Harry. Bășica însă se mai dezumfla încetul cu încetul.

   Apoi Sam o conduse înapoi pe Dekka pe alee, spre stradă. Peste 10 minute apăru Edilio cu mașina, cu Dahra Baidoo pe locul din dreapta.

   - Bună, Dahra, o salută Sam. Mulțumesc că ai venit.

   - N-am găsit-o pe Lana, zise Edilio. Nu era în camera ei de la Clifftop. Nici câinele ei nu era acolo. Am pus-o pe Taylor s-o caute peste tot. Ceilalți sunt în piață, în caz că avem nevoie de ei.

   Sam încuviință din cap. Era obișnuit cu ciudatele dispariții ale Lanei. Tămăduitoarea era o fată care nu-ți găsea liniștea.

   - Dahra, du-te în casă și aruncă o privire la podea, vrei?

   Edilio se uită nedumerit la Sam. Acesta clătină din cap și își feri privirea.

   Dahra se întoarse în mai puțin de 1 minut.

  - Eu nu sunt Lana, dar nici ea n-ar putea face nimic. Nu e Iisus, izbucni ea. Nu scoală morții.

   - Speram că nu e mort, spuse Dekka.

   - E mort de-a binelea, zise Dahra. A observat unul dintre voi că nu i-a fost arsă pielea gâtului? Că părul din jur n-a fost pârlit? Bășica s-a format dinăuntru. Asta înseamnă că cineva l-a ars de dinăuntru în afară. Asta te scoate din rândul suspecților, Sam. Am văzut ce faci tu. Îi lași pe oameni arătând ca niște bezele aruncate pe cărbuni încinși.

   - Hei! izbucni Edilio mânios. N-ai niciun motiv să te iei de Sam.

   - Nu face nimic, zise Sam pe un ton blând.

   - Nu. Are dreptate, recunoscu Dekka.

   Îl bătu ușurel pe umăr pe Sam.

   - Îmi pare rău, Sam. Sunt obosită și nu-mi place să văd cadavre. Atâta tot.

  - Da, îi primi Sam scuzele. Du-te acasă. Îm pare rău că te-am chemat.

   Ea se uită nedumerită la Sam.

   - Ce aveți de gând să faceți în privința asta?

   Sam clătină din cap.

   - Nu știu. Dar, orice aș face, probabil că o să-i scot din minți pe toți. Edilio te poate duce acasă cu mașina.

   - N-are rost, e un drum de 5 minute.

   Dahra îl bătu din nou pe umăr și plecă.

   După plecarea ei, Sam spuse:

   - Cred că trebuie să vorbim cu Hunter.

   - Doar crezi? Frate, asta nu e ceva care să rămână nepedepsit. E vorba despre o crimă.

   - Și Orc a omorât-o pe Betty, remarcă Sam. Iar Orc e încă în libertate.

   - Atunci nu erai tu șeful, zise Edilio. Nu aveam o ordine.

   - Nici acum nu avem, Edilio. Sunt bătut la cap de toată lumea cu diverse probleme, spuse Sam. Asta nu înseamnă ordine. Vezi vreo Curte Supremă pe aici? Eu nu văd decât pe noi 2 și încă vreo 10 cărora chiar le pasă câtuși de puțin.

   - Vrei să spui că e OK să se omoare între ei?

   Sam cedă.

   - Nu. Sigur că nu. Eu doar... Las-o baltă.

   - Îmi iau băieții și mă duc să-l caut pe Hunter, spuse Edilio. Dar trebuie să știu un lucru: Dacă nu vine cu noi? Dacă încearcă să le facă rău băieților mei?

   - Vino după mine dacă se întâmplă așa ceva, răspunse Sam.

   Edilio nu păru încântat de vorbele lui Sam, dar aprobă dând din cap și plecă.

   Dekka se uită după el cum se îndepărtează.

   - Edilio e băiat bun, spuse ea.

   - Dar?

   - Dar e un om normal.

   - Nu vor mai exista diferențe între ciudați și normali, zise Sam pe un ton ferm.

   Dekka aproape că pufni în râs.

   - Sam, asta-i o idee măreață. Și poate că tu crezi în ea. Dar eu sunt negresă și lesbiană, așa că lasă-mă să-ți spun: Din câte știu eu, din experiența mea, există întotdeauna diferențe.

NOUĂSPREZECE

              18 ORE, 35 MINUTE

   Intrară cu mașina 4x4 prin gaura din gard, ocoliră masa de sârmă contorsionată și intrară cu viteză în parcarea centralei atomice, unde opriră, derapând puțin.

   Dimensiunile centralei erau intimidante. Turnurile cu material nuclear erau înalte cât zgârie-norii. Marea clădire a turbinelor părea amenințătoare ca o uriașă pușcărie fără ferestre.

   O ușă foarte mică era deschisă. Nu venea nicio lumină dinăuntru, dar Caine distinse totuși o formă ghemuită în încăpere.

   - Hei! Ce cauți aici? se auzi o voce tânără.

   Caine nu-l recunoscu pe puști, nu-l vedea prea bine. Era mult zgomot în centrală, iar Caine se prefăcu că nu aude. Își făcu mâna pâlnie în dreptul urechii și zbieră:

   - Ce?

   - Stai pe loc! Nu te apropia!

   - Să mă apropii? 

   Caine înaintă câțiva pași. Diana și Jack veneau în urma lui, dar Drake venea repede după el. Drake avea un pistol automat în mâna lui din carne și oase. Biciul se ondula și se agita pe lângă corp ca un șarpe dornic să atace.

   - Stai pe loc! Am zis stai!

   Ușa era la doar 30 de metri acum. Caine nu șovăia.

   - Stai sau trag! strigă vocea aproape rugătoare, în care se simțea frica.

   Caine se opri. Drake era acum lângă el.

   - Tragi? întrebă Caine uimit. De ce naiba ai trage în mine?

   - Așa ni s-a ordonat.

   Caine râse.

   - Nu poți să spui că-i drept. De fapt cine ești tu? Dacă tot vrei să mă împuști, ar trebui să știu cum te cheamă.

   - Josh, se auzi răspunsul. Sunt eu, Josh.

   - „Sunt eu, Josh”, îl imită Caine.

   Drake mârâi:

   - Mai bine te-ai da deoparte, Josh, sau eu, Mână-Bici, te voi răni.

   Rafala bruscă fu asurzitoare. Josh trăgea ca un nebun, gloanțele spărgând geamurile mașinilor parcate în dreapta lor.

   Caine căzu pe trotuar.

   Drake nu se clinti. Îșiridică pistolul, ținti cu grijă și trase.

   Poc. Poc. Poc.

   Cu fiecare împușcătură mai făcea un pas.

   Josh scâncea îngrozit.

   Poc. Poc. Poc.

   De fiecare dată, zgomotul era uluitor. De fiecare dată, ieșea din butoiașul pistolului un foc ce lumina ochii reci și inexpresivi ai lui Drake.

   Apoi Drake o rupse la fugă. Drept spre ușă, cu pistolul în poziție de tras, continuând să tragă cu precizie chiar și alergând.

   Josh ripostă, dar gloanțele lui nu-și nimereau ținta, ratând chiar și mașinile din parcare, nefăcând nimic să-l oprească pe Drake.

   Poc. Poc.

   Clic.

   Caine rămase culcat la pământ, uitându-se fascinat la Drake cum scotea încărcătorul. Acesta căzu și zăngăni pe beton.

   Drake ținea pistolul cu vârful delicat al tentaculului său și scoase din haina de vânătoare un al doilea încărcător. Cu mâna lui adevărată, introduse încărcătorul la locul său.

   Josh trase din nou. Cu mai multă grijă de această dată.

   Gloanțele nimeriră trotuarul, aproape de picioarele lui Drake.

   Drake ridică pistolul, trase și își schimbă poziția. Trase și își schimbă poziția, trase și Josh dispăru, fugind în clădire și strigând după ajutor, în speranța că va veni cineva în sprijinul său.

   Caine se ridică, simțindu-se rușinat de felul în care acționase Drake, cu atâta sânge-rece. Se grăbi să-l ajungă din urmă pe Drake, care intrase în clădire.

   O altă împușcătură puternică, sunând altfel de această dată, parcă mai înfundat. Cadrul ușii era acum un dreptunghi luminat de micile scântei ale împușcăturilor.

   Se auzi un țipăt de durere.

   - Mă predau! Mă predau!

   Caine ajunse la ușă și intră în sala turbinelor. Acolo, pe jos, printre mașinile masive și zgomotoase, zăcea Josh în strania lumină fluorescentă. Stătea, uluit, într-o baltă întunecată de sânge. Un picior îi era răsucit într-un unghi anormal.

   Caine simți că i se urcă sângele la cap. Josh era un copil, n-avea mai mult de 10 ani. Ce era în capul lui Sam că punea de pază copii atât de mici?

   - Nu trage, nu trage, te rog! îl imploră Josh.

   Drake ridică la mare înălțime biciul său și îl plesni pe Josh cu o viteză amețitoare.

   Josh țipă și se zvârcoli în agonie.

   - Lasă-l în pace! izbucni Caine. Du-te în sala de comandă!

   Drake îi rânji feroce lui Caine, dezvelindu-și dinții și având în ochi o sclipire sălbatică. Disprețul și furia i se citeau în privire. Caine își ridică mâinile, pregătit ca locotenentul său să-și întoarcă biciul împotriva lui.

   În schimb Drake îl lovi pe băiatul înnebunit de spaimă în piciorul rupt și făcu un pas înainte. Josh se târî plângând spre ușa de ieșire.

   Totul părea ireal, un coșmar. Drake pândind în față, cu pistolul fumegând, cu biciul zvâcnind. Caine îi auzi pe soldații lui Drake venind după el, iar Diana și Jack în urma lor.

   - Ușa e încuiată! le strigă Drake.

   Caine îl ajunse din urmă și încercă și el s-o deschidă. Era din oțel masiv, pusă pe un cadru din același material, evident o ușă menită să reziste unei explozii sau unui atac. Dacă îndrepta spre ea unda de șoc a puterii sale elekinetice, se putea deschide. Dar în spațiul restrâns al coridorului aceasta se putea întoarce asupra lui, doborându-l.

   Caine se uită în jur, căutând un obiect suficient de greu pentru scopul său. Întors în sala turbinelor, găsi o ladă de oțel pentru unelte, mobilă, solidă și înaltă de peste 1 metru.

   Caine o ridică de la podea și o aruncă prin aer pe hol. Se izbi de ușa încuiată.

   Se simți răsplătit din plin de spectacolul oferit de Drake, care se lipise de perete pentru a nu fi lovit de cheile fixe, bucșele și șurubelnițele care zburau din ladă ca șrapnelul.

   Lada cu unelte se deformă, darabia zgârie ușa.

   Caine luă înapoi lada și o mai aruncă o dată în ușă. Acum se răspândiră mai multe unelte, iar lada se strivi, ajungând jumătate din cât era. Însă ușa nu cedă.

   Caine simți mâna Dianei pe umărul lui.

   - Hei! De ce să nu vedem ce poate să facă Jack?

   Lui Caine îi era teamă atât de eșecul de a sparge ușa - aruncând degeaba cu lada în ea - cât și de ideea de a fi întrecut de împătimitul computerelor. Acțiunea asta devenise mai degrabă o competiție între el și Drake decât un atac asupra centralei atomice.

   - Arată-ne ce poți, Jack, spuse Caine.

   Computer Jack înaintă nesigur, la îndemnul Dianei.

   Își puse mâinile pe ușă și încercă să-și proptească bine picioarele în podea. Împinse ușa, dar îi alunecară picioarele. Căzu într-un genunchi.

   - E prea alunecos aici, zise Jack.

   - Trebuie să intrăm pe ușa asta înainte să apară Sam, spuse Caine. Trebuie să luăm ostatici și să punem mâna pe sala de comandă.

   Privirea i se opri asupra unei masive chei fixe.

   - Păzea!

   Caine săltă cheia în aer, până în tavan, o întoarse în poziție verticală și, printr-o mișcare rapidă a mâinilor, cufundă cheia în podea. Acesta scârțâi când intră în pardoseală și beton, rămânând ca un piton cățărător, țintuit de suprafața unei stânci.

   Caine repetă gestul de 3 ori, vârând adânc în podea alte unele grele din oțel inoxidabil.

   - Acum folosește-te de astea.

   Josh își propti picioarele în unelte, își puse mâinile pe ușă și împinse cu toată puterea.

       Edilio nu-l găsi pe Hunter. În schimb dădu de Zil în mijlocul a vreo 12 copii.

   Ei îl găsiseră pe Hunter. Îl încolțiseră pe veranda casei lui Astrid și a Mamei Mary.

   Edilio își dădea seama de ce se dusese Hunter acolo. Astrid avea să fie calmă și rezonabilă. Îl va adăposti, cel puțin pentru o vreme.

   Însă scena pe care o văzu acolo nu era câtuși de puțin calmă și rezonabilă. Astrid era în cămașă de noapte. Părul ei blond nu era strâns și i se revărsa pe umeri. Stătea pe ultima treaptă de sus a verandei și îl arăta furioasă cu degetul pe Zil.

   Hunter era în spatele lui Astrid. Nu se ascundea, dar nici nu ieșea în față.

   Zil și prietenii lui - observă Edilio și îi stătu inima în loc - erau toți normali și foarte furioși. Sau doar majoritatea erau atât de porniți, restul ardeau gazul pe acolo, bucuroși că aveau un pretext să iasă din case și să se învârtă prin oraș în toiul nopții.

   Cei mai mulți erau oarecum înarmați, fie cu bâte de baseball, fie cu părți metalice de la roți. Unul dintre ei, constată Edilio cu tristețe, avea o pușcă automată. Era Hank, care fusese pe vremuri un băiat liniștit. Dar acum părea agitat.

   Edilio trase Jeeptul pe dreapta. Nu avusese timp să-și adune oamenii, era singur. Toate privirile se îndreptară spre el, dar nimeni nu încetă să zbiere.

   - E un ciud ucigaș! răcni Zil.

   - Ce vreți să faceți? Să-l linșați? întrebă Astrid.

   Asta îi opri pe puști din țipat, căci încercau să-și dea seama ce însemna cuvântul „a linșa”. Dar Zil își reveni repede din uimire.

   - L-am văzut când l-a omorât. Și-a folosit puterile ca să-l ucidă pe Harry.

   - Am încercat să mă feresc de tine care încercai să-mi spargi capul! strigă Hunter.

   - Minți, ciudatule!

   - Cred că pot să facă tot ce vor, strigă alt copil.

   Pe un ton cât mai calm cu putință, dar vorbind mai tare ca să se facă auzită, Astrid spuse:

   - Nu o să alegem calea asta, oameni buni! Nu vom ridica un zid între mutanți și normali!

   - Au și făcut-o! strigă Zil. Ciudații se prefac că nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase.

   Vorbele lui stârniră râsete în mulțime.

   - Iar acum încep să ne omoare, adăugă Zil.

   Se auziră urale pline de mânie.

   Edilio își scoasse pieptul în față și păși în mijlocul mulțimii. Se duse mai întâi la Hank, băiatul cu pușca automată. Îl bătu pe umăr și îi zise:

   - Dă-mi chestia aia!

   - Nici gând, răspunse Hank.

   Dar nu părea așa sigur pe el.

   - Vrei să se descarce din greșeală și să-i împuști pe toți? spuse Edilio, cu mâna întinsă. Dă-mi-o, frate.

   Zil îl încolți pe Edilio:

   - Ai de gând să-l obligi și pe Hunter să renunțe la arma lui? Ei? El are puteri, frate, și asta e-n regulă pentru tine, dar cei normali nu pot să aibă nicio armă? Cum ne-am putea apăra de ciudați?

   - Frate, încetează, îi spuse Edilio.

   Făcea tot posibilul să pară mai mult obosit decât mânios sau speriat. Lucrurile stăteau și așa destul de prost.

   - Zil, vrei să fii tu de vină dacă pușca aia se descarcă și o omoară pe Astrid? Poate te mai gândești la asta.

   Zil se uită chiorâș la Edilio, dar spuse:

   - Frate, nu mi-e frică de Sam.

   - Nu cu Sam o să ai de furcă, ci cu mine! izbucni Edilio pierzându-și răbdarea. Dacă i se întâmplă ceva lui Astrid, te fac praf înainte să aibă Sam ocazia.

   Zil pufăi batjocoritor.

   - Vai, ce băiat bun ești, Edilio, că îi pupi în fund pe mutanți! Am o veste pentru tine, nu ești decât un prăpădit de normal, ca mine și noi toți.

   - N-am de gând să te contrazic, spuse Edilio pe un ton egal, încercând să se calmeze și să pară stăpân pe sine, deși nu-și putea lua ochii de la cele două butoiașe ale puștii. Dar acum o să-i iau pușca.

   - Nici nu te gândi! strigă Hank și urmă o împușcătură atât de puternică, încât Edilio crezu că explodase o bombă.

   Fulgerul ieșit pe gura țevii îl orbi, ca blițul unui aparat foto.

   Cineva țipă de durere.

   Edilio se trase înapoi, clătinându-se, închise ochii încercând să își revină. Când îi deschise din nou, pușca automată era pe jos, iar băiatul care trăsese din greșeală se ținea de mâna vătămată, vizibil șocat.

   Zil se aplecă să ia pușca. Edilio făcu doi pași înainte și îl lovi pe Zil cu piciorul în față. Când Zil căzu pe spate, Edilio înșfăcă pușca. Nu observă de unde venea lovitura din cauza căreia i se înmuiară genunchii și văzu stele verzi.

   Căzu ca un copac doborât, dar, în acest timp, acoperi cu trupul său pușca.

   Astrid țipă și coborî în fugă de pe verandă ca să-l apere pe Edilio.

   Antoine, cel care îl lovise pe Edilio, își ridică bâta să-i mai tragă una, dar, balansând-o în spate, o izbi pe Astrid drept în față.

   Antoine înjură, făcându-i-se brusc frică. Zil urlă:

   - Nu, nu, nu!

   Se auzi deodată zgomot de pași în fugă. Pe alee, apoi în stradă, răsunând peste tot în jur.

   Edilio se strădui să stea în picioare.Nu era ușor. Picioarele nu voiau să-l susțină.

   Astrid își acoperise un ochi cu o mână, iar cu cealaltă îl sprijini pe Edilio.

   - Ești bine? îl întrebă Astrid.

   Edilio se pipăi în jos, căutând vreo rană, dar nu găsi niciuna: nu avea decât un cucui care i se umfla în creștetul capului.

   I se limpezi suficient vederea ca să observe urma roșie de pe obrazul lui Astrid, lângă ochi.

   - O să ți se învinețească ochiul.

   - Sunt bine, spuse Astrid cu o voce tremurată, dar puternică.

   Gloata strânsă de Zil se împrăștiase. Dispăruse. Rămăseseră doar ei 3: Edilio, Astrid și Hunter.

   Edilio luă pușca de jos și o mânui cu grijă.

   - Cred c-ar fi putut fi și mai rău. Totuși, nimeni n-a fost împușcat.

   - Hunter, du-te în casă și adu niște gheață pentru cucuiul lui Edilio, îl rugă Astrid.

   - Sigur, imediat, zise el și plecă în grabă.

   Când acesta se îndepărtă suficient ca să n-o audă, Astrid îi spuse lui Edilio:

   - Ce ai de gând să faci? 

   - Sam a spus să-l închid pe Hunter.

   - Să-l arestezi? întrebă Astrid.

   - Da, pentru că, așa deodată, sunt și șerif, zise Edilio cu amărăciune, atingându-și cucuiul din creștet. Probabil c-am uitat ziua când m-am oferit.

   - Ești sigur că Hunter l-a omorât pe Harry?

   Edilio încuviință simțind junghiuri dureroase pulsându-i în cap.

   - Da. L-a omorât. Poate că a fost un accident, așa cum spune Hunter, dar, oricum ar fi, cel mai bine e să-l iau de-aici și să-l țin închis la primărie.

   Astrid aprobă din cap.

   - Bine. Am să vorbesc cu el. O să-l fac să înțeleagă că nu se poate altfel.

   Cei 2 intrară în casă. Hunter nu era în bucătărie. Ușa glisantă către curtea din spate era deschisă.

            Brittney Donegal se trase din fața ușii când bătăile începură.

   Mickey Finch și Mike Farmer erau deja în partea cealaltă a camerei, lângă biroul directorului centralei. O așteptau pe Brittney să le dea indicații, căci n-aveau idee ce să facă.

   Brittney avea 12 ani, era supraponderală, fața plină de coșuri fiindu-i „împodobită” de niște ochelari urâți cu rame negre de baga. Purta pantaloni de trening prea ridicați în talie și o bluză roz cu volane care îi era cu cel puțin o mărime mai mică. Părul ei castaniu fără luciu era împletit în două codițe de fiecare parte a capului.

   Purta aparat dentar, care nu fusese ajustat de 3 luni. Aparatul nu mai era acum bun de nimic, dar nu știa cum să și-l scoată.

   Lui Brittney îi cam plăcuse de Mike Farmer, dar acum nu prea o impresiona.

   - Trebuie să ieșim de-aici, Britt, o rugă Mike pe un ton plângăreț.

   - Edilio a zis că, în caz că se întâmplă ceva aici, trebuie să încuiem ușa asta și s ne ținem bine, spuse Brittney.

   - Au arme! strigă Mike.

   Un alt impact zdrobitor. Toți tresăriră puternic. Ușa nu se clinti.

   - Avem și noi, zise Brittney.

   - Probabil că Josh se îndreaptă deja în fugă spre oraș, nevătămat, pun pariu, spuse Mikey. Mike are dreptate. Trebuie s-o întindem și noi.

   Nimic nu-și dorea Brittney ai mult decât s-o rupă la fugă. Dar își aminti că era soldat. Așa spusese Edilio. Treaba lor era să apere centrala atomică.

   - Știu că nu suntem decât niște copii, spunea Edilio. Dar trebuie să ne maturizăm într-o zi, să fim mai mult decât niște puști.

   Brittney fusese în piață în ziua marii bătălii. Edilio omorâse coiotul care o atacase, sărindu-i la gât, apoi înfigându-și colții în piciorul ei cu forța unui urs.

   Nu mai avea cicatrice pe picior de la mușcătura coiotului. Tămăduitoarea le făcuse să dispară. Nu îi rămăseseră cicatrice nici de la glonțul care îi atinse razant brațul. Tămăduitoarea o făcuse și pe aceasta să dispară fără urmă. Dar fratele mai mic al lui Brittney, Tanner, era unul dintre cei îngropați în piață.

   Edilio în săpase groapa cu excavatorul. Brittney nu era îndrăgostită de Edilio, ceea ce simțea pentru el era mult mai profund. Mai degrabă ar fi ars de vie în focul iadului decât să-l lase baltă.

   Brittney nu avea cicatrice, dar încă avea coșmaruri, iar uneori chiar și cu ochii deschiși. Și MIke fusese acolo în ziua aceea, rănit mai grav ca ea. De atunci Mike rămăsese fricos și timid, pe când Brittney era nebună de furie și foarte hotărâtă.

   - Oricine intră pe ușa aia îl împușc, spuse Brittney cu voce tare, sperând că va fi auzită și de persoana de dincolo de ușă.

   - Nu-i de mine, eu plec, zise Mikey. 

    Se întoarse și o luă la fugă.

   - Și tu vrei să fugi? îl provocă Brittney pe Mike.

   - Lana nu e aici, zise Mike. Dacă mă împușcă? Sunt doar un copil, știi.

   Brittney își încleștă și mai tare degetele pe mitraliera care îi atârna pe umăr. Se obișnuise de mult cu greutatea ei. Făcuse exerciții de tir de 4 ori, după programul de instrucție impus de Edilio.

   Prima oară îi scăpase arma și Edilio o întrebase dacă vrea să renunțe.

   A doua oară când trăsese nu mai dădu drumul puștii. După aceea nimerise la țintă, mai mult sau mai puțin.

.......................................................................