Dispăruți, Michael Grant

 .................................................................

8.

          Țipete și un torent de forme galbene pătrunseră în cameră. Țipete în timp ce coioții îi împinseră pe copii la o parte, îi dărâmară și întoarseră șevalete și scaune. Țipete din micile gâturi, țipete și fețe mici pline de teroare, cu ochii rugători.

   Isabella o luă la fugă, panicată. Un coiot fu deasupra ei într-o secundă, o aruncă la pământ și se urcă pe ea, cu dinții dezveliți, mârâind. Botul lui plin de bale era la câțiva centimetri de gâtul ei.
   Mary nu țipă, nu plânse, ci urlă. Sări în picioare zbierând un cuvânt pe care nu ar fi dorit niciodată să îl audă copiii. Lovi umărul coiotului cu pumnul.
   - Dă-te jos! țipă ea. Dă-te jos de pe ea, animal împuțit!
   John încercă să alerge în ajutorul ei și slobozi un țipăt înăbușit. Un coiot îi apucase gluga în dinți și o scutura ca un cține care se bucură de o jucărie, sugrumându-l la fiecare smucitură.
   Manuela stătea înghețată într-un colț, cu mâinile la gură, împietrită de frică. Coioții, stimulați, urlară, săriră și-i loviră pe toți cei din jurul lor. 
   Un băiețel pe nume Jackson strigă la unul dintre coioți:
   - Câine rău! Câine rău!
   Animalul se aruncă asupra lui și lăsă o rană însângerată pe glezna lui Jackson. Acesta urlă de durere și frică.
   - Mary, țipă el, Mary!
   Apoi un coiot mai bătrân și râios mârâi și toate animalele se calmară puțin. Dar copiii plângeau toți și se văitau, iar John tremura, Manuela ținea 2 copii aproape de ea și încerca să pară curajoasă. 
   Apoi Drake intră în cameră.
   - Tu, strigă Mary furioasă. Cum îndrăznești să sperii copiii astfel?
   Drake plesni din mâna în formă de șarpe. Vârful ei lăsă o dâră roșie pe obrazul lui Mary.
   - Taci din gură, Mary!

   Plesnitura reduse la tăcere pe unii dintre copii. Ei se uitară îngroziți și uimiți cum fata pe care ajunseseră să o vadă ca pe un gardian își atinse rana de pe față.
   - Lui Caine nu o să îi placă asta, îl avertiză Mary. Întotdeauna a spus că o să îi țină pe copii în siguranță.

   - O să fiți în siguranță, zise Drake. Atâta timp cât tăceți și faceți ce spun eu.

   - Ia animalele astea de aici, spuse Mary. Este aproape ora de culcare.

   Ora de culcare. Ca și cum aceste cuvinte ar fi însemnat ceva pentru câini sau pentru monstrul din fața ei.

   De data aceasta biciul pocni și se înfășură strâns în jurul gâtului lui Mary. Ea simți sângele pompându-i în cap și încercă, dar eșuă săă tragă aer în piept. Își îngropă degetele în pielea solzoasă a biciului, dar nu îl putu clinti.

   - Care parte din „vă țineți gurile” nu ai înțeles-o?

   Drake o trase mai aproape.

   - Te-ai cam înroșit la față, Mary.

   Ea se luptă. dar nu avea niciun rost. Biciul viu era la fel de puternic precum un piton.

   - Acum, tu trebuie să înțelegi ceva, Mary: pentru acești câini copiii ăștia sunt doar o grămadă de hamburgeri. O să îi mănânce așa cum mănâncă ei iepurii.
   Își descolăc tentaculul de pe gâtul ei. Mary se prăbuși trăgând aer pe căile respiratorii care păreau îngustate ca un pai.

   - Ce vrei? întrebă ea răgușită. Drake, trebuie să scoți coioții ăștia de aici. Poți să mă iei pe mine ostatică. Dar copiii nu știu ce se întâmplă și sunt speriați.

   Drake râse cu cruzime.

   - Hei, Căpetenie! Băieți, nu aveți de gând să mâncați copiii, nu-i așa?

   Spre uimirea lui Mary coiotul mare și râios vorbi:

   - Căpetenia de acord. Nu omor. Nu mâncare.

   - Până... îl îndemnă Drake.

   - Până zice Mână-Bici.

   Drake radia de bucurie.

   - Mână-Bici. Ăsta e numele de alint pe care mi l-au dat.
   Isabella, care se făcuse micuță într-un colț, veni spre ei cu mâna întinsă, ca și cum ar fi vrut să îl mângâie pe coiotul vorbitor.

   - El poate să vorbească, zise Isabella.

   - Dă-te înapoi, șuieră Mary.

   Dar Isabella o ignoră. Întinse mâna pe gâtul Căpeteniei. Coiotul se zburli și scoase un zgomot huruitor. Dar nu se repezi la ea. Isabella îi mângâie gulerul aspru.

   - Cățel bun, zise ea.

   - Doar să nu te apropi prea mult, spuse Drake cu răceală. Cățelului bun s-ar putea să i se facă fomică.

        - A mușcat momeala, raportă Panda. Mai are o fată cu el. Ea are un fel de putere nebună, ca... ca nu știu cum să-i spun. Face lucrurile să zboare.

   Diana Ladris zise:

   - Trebuie să fie Dekka. Am prezis că ea va prezenta o problemă. Ea și Brianna. Poate Taylor, dacă și-a îmbunătățit capacitățile.

   Erau într-o casă care nu aparținea cuiva pe care îl știau. Doar o casă de pe o stradă lăturalnică, aproape de școală. Storurile erau coborâte, iar luminle le lăsaseră așa cum le găsiseră. Nimeni nu venea sau pleca pe ușa din față.

   - Chiar acum fratele meu se grăbește către grădiniță, zise Caine abia putându-și ține entuziasmul în frâu. A căzut în capcană. Pur și simplu a căzut în capcană. Vezi, chestia e că am știut că va înceca să facă pe eroul și să vină după mine.

   - Da, ești genial, spuse Diana sec. Ești stăpân peste toate.

   - Nici măcar nu poți să mă enervezi. Atât de fericit sunt, rânji Caine.

   - Unde e Jack? întrebă Diana.

   Când Caine se încruntă, ea zise:

   - Vezi? Tot știu cum să te enervez.

   Diana știa că Jack condusese de la șosea în deșert. Panda și Drake îi raportaseră asta. Dar nu știa ce se întâmplase după aceea. În cazul în care Caine punea mâinile pe Jack, Diana nu se îndoia că vrăjitorul tehnologiei o va da de gol. Ce ar face Caine atunci?

   Între timp, Diana trebuia să joace deștept, pretinzând că este preocupată de evadarea lui Jack sau de dezertare, sau oricum ar trebui să-i zică. Îi va ține departe pe Caine și pe Drake de la a mirosi înscenarea ei. Singura condiție era să nu îl captureze pe Jack.

   Se luptă cu un fior de teamă și îl ascunse în spatele gestului de a-și turna apă într-un pahar la chiuveta din bucătărie.

   În casa care le servea drept refugiu, pe lângă Diana și Caine, erau Howard, Chunk, Mallet și Panda.

   Panda era zdruncinat rău de confruntarea cu Sam și Dekka. Din când în când bombănea ceva de genul:

   - O gaură făcută chiar prin zid, putea să fie capul meu acolo.

   Chunk încercase să îi binedispună cu aceleași povești de la Hollywood pe care le auziseră de 1 milion de ori înainte. Caine îl amenințase că îl dă pe mâna lui Drake dacă nu tace.

   Howard nu era mai puțin iritat. Stătea și fierbea și se văicărea din când în când despre cum se va duce după Orc.

   - Orc e un soldat, omule, dacă a reușit să se întoarcă, trebuie să fie în casa în care am stat împreună. Nu e chiar așa departe. Aș putea să mă furișez până acolo. Ar fi bine să îl avem în preajmă.

   - Orc e mort în deșert, zise Panda cu asprime. Știi că l-au prins coioții ăia.

   - Taci, Panda! țipă Howard.

   Cealaltă persoană din casă era Lana. De când Lana își demonstrase puterile vindecătoare, Caine insistase ca ea să fie în apropiere.

   Pentru Diana rămânea un mister deranjant. Ochii ei părau să se uite la ceva aflat la mare distanță. Respingea orice încercare de conversație. Nu cu furie, nu ca și când ar fi fost deranjată de vreunul dintre ei, mai degrabă ca și cum era în alt loc, îngrijorându-se, reflectând, percepând ceva complet diferit. Peste Lana plutea o umbră. Avea un gol în ochi.

   Caine se plimba înainte și înapoi, de la zona deschisă a bucătăriei la sufrageriei, înainte și înapoi, înainte și înapoi. Începu să își muște degetul mare din nou, în modul acela stupid în care obișnuia să o facă. Se opri, lăsă mâinile în jos dezamăgit și o întrebă pe Diana:

   - Unde e? Unde e Gândac?

   Gândac era unul dintre ciudațiii care i se alăturaseră lui Caine chiar de la început. Cu mult înainte de FAYZ, când Caine descoperise pentru prima oară puterile, învăța să le controleze și să îi găsească oe cei ca el. În acele zile, cel mai important lucru era obținerea controlului asupra mediului școlii. 

   Coates nu fusese niciodată un loc drăguț. Jumătate din copii erau într-un fel sau altul bătăuși. Caine fusese hotărât să fie șeful bătăușilor, mardeiașul care nu putea fi atins de nimeni.

   Gândac fusese dintotdeauna puțin ciudat în ochii Dianei. El nu se ridica la nivelul de bătăuș adevărat, era mai mult o ființă asemănătoare lui Howard, un lingău, un slugarnic. Avea doar 10 ani, era maestru în a-și băga nasul peste tot și la a fi scârbos. Apoi, într-o zi, puterea lui se manifestă, când Frederico îl amenințase că îi dă una. Gândac, de frică, dispăruse.

   Numai că nu dispărea de fapt, era mai mult un fel de camuflaj, ca un cameleon. Îl mai puteai vedea dacă știai unde era. Dar pielea lui și chiar și hainele lui luau culoarea protectoare a orice era în spatele lui, ca și cum o oglindă reflecta fundalul. Efectul putea fi destul de straniu.

   - Știi cum e Gândac, îi spuse Diana. O să apară el ca să își ia porția de mângâieri. Numai dacă Sam sau unul din oamenii lui nu l-au văzut cumva.

   În acel moment, ușa din față se deschise și apoi se închise. Se mișcă ceva ce era greu de distins, ca un val pe tapet.

   - Uite-l pe Gândac, anunță Diana.

   Caine sări la el.

   - Ce ai văzut?

   Gândac dezactivă camuflajul și apăru clar. Era un puști mic, șaten, cu dinții din față ieșiți în afară și cu nasul pistruiat.

   - Am văzut multe. Sam e în oraș, chiar vizavi de grădiniță. Nu pare că are de gând să facă ceva.

   - Ce vrei să spui că nu va face nimic?

   - Vreau să spun că stă acolo și mănâncă de la McDonald`s.

   Caine se holbă la el.

   - Ce?

   - Mănâncă. Cartofi prăjiți. Cred că-i e foame.

   - Știe că Drake și Căpetenia îi au pe ăia mici?

   Gândac ridică din umeri.

   - Așa cred.

   - Și stă acolo?

   - Ce te așteptai să facă? întrebă Diana. Știe că-i avem pe copii. Așteaptă să audă ce vrem.

   Caine își mușcă degetul mare cu sălbăticie.

   - Pune ceva la cale. Probabil că știe că avem o metodă de a-l urmări. Așa că se asigură că îl vedem. Între timp, pune ceva la cale.

   - Ce putem să facemm? Drake și coioții sunt acolo cu copiii. Nu are încotro. E nevoit să facă ce îi spui tu să facă.

   Caine nu fu convins.

   - Pune ceva la cale.

   Lana se uită la Caine ca și cum îl auzea pentru prima oară.

   - Ce e? o întrebă Diana.

   - Nimic, spuse Lana mângâindu-și câinele omniprezent. Chiar nimic.

   - Trebuie să mă duc să fac asta acum, zise Caine.

   - Planul era să așteptăm până ne apropiem de ora aniversării. Așa pierde oricum o fi.

   - Crezi că mă poate învinge, nu-i așa?

   - Cred că a avut la dispoziție câteva zile să se pregătească, zise Diana. Și are mai mult oameni. Și unii dintre oamenii lui, în special ciudații de la Coates, chiar vor să te vadă mort.

   Ea se apropie de el, chiar în fața lui.

   - La fiecare pas, Caine, mă asculți și apoi faci exact ce ți-am spus să nu faci. Ți-am spus să îi lași pe ciudații care nu vor să ni se alăture să plece. Dar nu, a trebuit să asculți sfatul paranoic al lui Drake. Ți-am spus să te duci în Perdido Beach și să faci o înțelegere rapidă pentru mâncare. A trebuit să încerci să preiei controlul. Acum o să faci ce vrei și probabil că o să sfârșești eșuând.

   - Credința ta în mine e înduioșătoare, zise Caine.

   - Ești deștept, ești fermecător. Ai toată această putere. Dar orgoliul tău nu poate fi controlat.

   Putea să o atace, dar în loc de asta își întinse mâinile într-un gest de neputință.

   - Ce era să fac? Să mă mulțumesc cu Coates? Atât? Cum de nu vezi ce șansă e asta? Suntem într-o lume complet nouă. Sunt cea mai puternică persoană din această lume nouă. Niciun adult. Niciun părinte, sau profesor, sau polițai. E perfect. Perfect pentru mine. Tot ce trebuie să fac este să am grijă de Sam și de încă vreo câțiva și o să dețin controlul deplin, zise el ridicând pumnul triumfător drept încheiere.

   - Nu o să deții niciodată controlul complet, Caine. Lumea asta se schimbă mereu. Animalele. Oamenii. Cine știe ce-o fi mai departe? Nu noi am făcut lumea asta, suntem doar proștii amărâți care trăiesc în ea.

   - Greșești. Nu sunt un prost. Asta va fi lumea mea, zise el și se lovi peste piept. Eu. Eu să conduc FAYZ-ul, nu o să mă conducă FAYZ-ul pe mine.

   - Nu e prea târziu să reununți.

   El rânji, un ecou întunecat al zâmbetului atrăgător de demult.

   - Greșești. E timpul să câștig. Este timpul să îl trimit pe Gândac la Sam cu condițiile mele.

   - Mă duc eu, se oferi Diana voluntar.

   Era o prostie. Știa ce va face el. Și îi vedea o licărire de suspiciune în ochi.

   - Gândac! Știi ce ai de zi. Du-te!

   Îl împinse pe Gândac, iar cameleonul luă culoarea fundalului. Ușa se deschise și apoi se închise. 

   Caine luă mâna Dianei. Ea vru să se ferească de atingerea lui, dar nu o făcu.

   - Toată lumea să iasă de aici! zise Caine.

   Howard se ridică cu greutate în picioare. Lana la fel. Când rămaseră doar ei, Caine și Diana, el o trase mai aproape într-o îmbrățișare stângace.

   - Ce faci? îl întrebă ea, țeapănă.

   - Probabil că o să mor la noapte.

   - E cam melodramatic, nu crezi? Într-un minut ești invincibil, iar în următorul...

   El o întrerupse cu un sărut grăbit. Ea îl lăsă câteva secunde. Apoi îl împinse, deși nu cu destul forță pentru a se elibera din îmbrățișarea lui.

   - Pentru ce a fost asta? întrebă ea.

   - Cel puțin atât îmi datorezi, nu-i așa? zise Caine.

   Suna copilăresc.

   - Eu îți datorez?

   - Îmi ești datoare. În plus, m-am gândit că tu.... știi tu.

   Mândria lui devenise capricioasă, iar capriciul de dizolvase acum în rușine și confuzie.

   - Nu ești prea bun la asta, nu-i așa? îl luă Diana peste picior.

   - Ce ar trebui să spun? Ești tare, e bine?

   Diana își lăsă capul pe spate și râse.

   - Sunt tare? Asta ai vrut să îmi spui? Într-un minut ești stăpân peste FAYZ și în minutul următor ești ca un puștan penibil, care are parte de primul sărut.

   Expresia lui se întunecă, iar ea își dădu imediat seama că întrecuse măsura. Mâna lui, cu degetele răsfirate, era în dreptul feței ei. Ea se încordă, așteptând lovitura de energie.

   Pentru mult timp rămaseră în acest fel, înghețați. Diana abia respira.

   - Îți e frică de mine până la urmă, Diana, șopti Caine. Cu toată atitudinea ta și toate, dedesubt, ți-e frică. Văd asta în ochii tăi.

   Ea nu spuse nimic. El era în continuare periculos. La această distanță avea puterea de a o omorî doar cu gândul.

   - Ei bine, nu vreau să par un puștan penibil care are parte de primul sărut, zise Caine. Așa că ce-ar fi să îmi dai mai bine ceea ce vreau? Ce-ar fi ca de acum încolo tu să faci doar ce îți spun eu?

   - Mă ameninți?

   Caine aprobă din cap.

   - Cum ai spus, Diana, nu noi am făcut FAYZ-ul, noi doar trăim aici. Aici, în FAYZ, tot ce contează este puterea. Eu o am. Tu nu.

   - Cred că o să vedem dacă ești atât de puternic pe cum te crezi, Caine, zise Diana precaută, dar cutezătoare. Cred că o să vedem.

PATRUZECI ȘI TREI

             02 ORE, 22 MINUTE

   Grădinița nu avea ferestre cu fața către piață.

   Sam se strecură pe alee ca să tragă cu ochiul pe una dintre ferestrele înailte. Văzu coioții. Se dădu înapoi după ce îl zări pe Drake..

   Coioții îi sesizaseră prezența. Era imposibil să se strecoare fără să îl simtă. Drake, uitându-se fix în ochii lui, își descolăci mâna în formă de bici și trase ușor jaluzelele. Copiii se țineau toți în brațe, stând aproape unul peste altul, tăcuți, speriați și pe jumătate urmărind „Mica sirenă” la televizor.

   Sam se întoarse în piață. Nici Drake, nici coioții nu îl puteau vedea acolo. Dar simțea ochii lor uitându-se la el. Treptat, deveni conștient de puștiul de lângă.

   - Cine ești? Și cum ai ajuns aici?

   - Mi se spune Gândac. Mă pricep să mă strecor pe lângă oameni.

   - Da, observ.

   - Am un mesaj pentru tine.

   - Da? Ce vrea fratele meu?

   - Caine spune că în final va rămâne ori el, ori tu.

   - Am bănuit asta.

   - Zice că, dacă nu faci ceea ce spune, o să îi asmută pe Drake și pe coioți asupra copiilor.

   Sam își stăpâni imboldul de a-l pocni pe micul monstru pentru modul îngâmfat cu care transmitea amenințarea violentă.

   - OK.

   - OK. Deci toată lumea trebuie să iasă. Toți oamenii tăi. Afară, în piață, unde îi putem vedea. Dacă cineva rămâne ascuns, știi ce o să se întâmple.

   - Altceva?

   - Toți oamenii tăi să își pună pistolalele sau ce au pe treptele primăriei. Și toți ciudații tăi să stea în biserică.

   - El îmi cere să mă predau, înainte să apucăm să ne luptăm măcar? zise Sam.

   Gândac ridică din umeri.

   - A zis că, dacă te opui, Drake va începe să asmută coioții pe câte un copil, pe rând. Trebuie să faci toate astea și apoi tu și Caine veți sta față în față. Dacă tu câștigi, nicio problemă, Drake le dă drumul copiilor. Toți cei de partea ta vor fi liberi să se întoarcă la Coates.

   - De ce faci asta, Gândac? Ești de acord cu toate astea? Să fie amenințați niște copii mici?

   Gândac ridică din umeri.

   - Omule, eu nu am de gând să mă pun cu Caine sau cu Drake.

   Sam aprobă din cap. Mintea lui era deja în altă parte, încercând să găsească un mod, să găsească o cale.

   - Spune-i lui Caine că îi onorez cererea.

   Gândac rânji.

   - A prezis că vei răspunde așa. Vezi? E deștept. A zis că trebuie să îi trimiți mesajul înapoi prin mine. Da sau nu, fără alte adăugiri sau ceva.

   Sam aruncă o privire către clopotniță. Își dorea ca Astrid să fie aici. Ea ar putea să dea răspunsul. Condițiile erau imposibile. Era absolut sigur, fără nicio urmă de îndoială, că și dacă ar fi câștigat, chiar dacă în vreunf el Caine s-ar fi recunoscut înfrânt, Drake nu se va da deoparte.

   Într-un fel sau altul, trebuia să îi învingă atât pe Drake, dar și pe Caine. Erau o mie de gânduri în capul lui, o mie de temeri, urlând la el, înghesuindu-se una în alta, cerând atenție în timp ce Gândac se uita la el, nerăbdător să plece. Nu era vreme să pună lucrurile în ordine. Nu era timp de planuri. Exact așa cum intenționase Caine.

   Umerii lui Sam se lăsară.

   - Spune-i lui Caine că accept.

   - OK, zise Gândac, deloc mai preocupat decât ar fi fost de un anunț că va servi pui la cină.

   Cameleonul se contopi cu fundalul și dispăru. Sam se uită la el plecând grăbit, o îmbinare de lumină și imagine. Imediat deveni imposibil de distins. Sam apăsă pe butonul de la walkie-talkie:

   - Astrid. Acum.

   Edilio urmărise totul de la postul său din magazinul de bricolaj. Ieși repede afară. Sam își potoli respirația și își păstră o expresie impasibilă. Erau prea mulți ochi ațintiți asupra lui. Prea mulți oameni care aveau nevoie să creadă în el.

   Odată ce Astrid și Edilio ajunseră lângă el, Sam le povesti rapid condițiile lui Caine.

   - Avem foarte puțin timp la dispoziție. Caine îl va tirmise pe cameleonul ăla înapoi ca să ne spioneze, imediat ce îi va raporta lui Caine. Caine se va mișca rapid, nu va vrea să ne dea timp să ne pregătim.

   - Ai un plan? întrebă Astrid.

   - Într-un fel. O bucată de plan, cel puțin. Avem nevoie să tragem de timp. Gândac îl vede pe Caine, Gândac se întoarce, asta înseamnă probabil cel puțin 5 minute până unde e Caine, probabil puțin mai mult. Apoi Gândac va trebui să vadă dacă facem ce ni s-a spus. Va vedea oamenii ieșind afară și îi va vedea pe prietenii de la Coates intrând în biserică. Apoi va raporta asta înapoi. Caine va zice: „Asigură-te că au intrat toți”.

   - Mai mult timp, aprobă Astrid înțelegând. Nu ne grăbim. De fapt, poate că va trebui să îi forțăm pe unii dintre copii, poate că o să se certe. Ai dreptate, Caine nu va veni până nu va fi sigur.

   - Dacă suntem norocoși, avem o jumătate de oră, zise Edilio și se uită la ceas, nefiind ușor să citești în noaptea care se lăsa repede.

   - Mda. OK. Tot ce am făcut până acum a fost să o dau în bară. Așa că, dacă asta e o idee tâmpită, să îmi spună cineva.

   - Ești omul nostru, Sam, zise Edilio.

   Astrid îi strânse mâna.

   - Atunci asta o să facem.

        Mary citise. Cântase. Făcuse orice în afară de a dansa step. Dar nu reușea să le distragă atenția copiilor de la grozăviile care se petreceau în fața lor. Cu expresii tăcute și înspăimântate, ei urmăreau fiecare mișcare a lui Drake. Mâna în formă de bici era peste tot.

   Unii dintre coioții adormiseră. Alții însă se uitau la copii cu o privire care nu putea fi descrisă altfel decât înfometată.

   Mary își dorea să fi luat un alt Diazepam, sau poate 3, sau poate chiar 10. Mâinile îi tremurau. Măruntaiele i se întorceau pe dos. Avea nevoie să meargă la toaletă, dar trebuia să stea și cu copiii. Fratele ei, John, schimba un scutec și nu se comporta altfel decât de obicei, cu excepția faptului că gura lui luase forma unui U întors și tremurând.

   Mary citi:

   - „Nu o să mănânc ouă verzi cu șuncă. Nu îmi plac, Sam-I-am”.

   În mintea ei, învârtindu-se ca într-un carusel nebun, pe care nu îl putea opri, erau întrebările: „Ce să fac? Ce să fac dacă?... Ce să fac eu când?... Ce să fac?”

   Un băiat pe nume Jackson ridică o mână.

   - Mama Mary? Câinii put.

   Mary continuă să citească:

   - „Nu o să le mănânc în ploaie. Nu o să le mănânc în tren....”

   Era adevărat, coioții puțeau. Mirosul lor era sufocant, izul greu de mosc și animale moarte. Urinaseră fără nicio problemă pe picioarele pătuțurilor și ale meselor și aleseseră colțul în care se jucau copiii pentru a defeca.

   Dar coioții nu erau liniștiți, departe de asta. Erau agitați, nervoși, neobișnuiți să stea într-un spațiu închis, neobișnuiți să fie în preajma oamenilor. Căpetenia menținea ordinea cu mârâituri și mușcături, dar chiar și el era agitat și neliniștit.

   Numai Drake părea împăcat. Se întinsese în balansoarul pe care Mary îl folosea pentru a legăna bebelușii ca să doarmă noaptea sau în care îi hrănea cu biberonul. Era încontinuu fascinat de mâna lui în formă de bici, o ținea în sus și o inspecta, o încolăcea și o descolăcea, desfătându-se cu ea.

   Să salveze copiii? Să îl salveze pe John? Oare putea să salveze pe cineva? Oare putea să se salveze pe ea?

   Ce să facă?

   Ce să facă atunci când va începe lupta?

   Dintr-odată, o fată era acolo. Taylor. Chiar acolo, în mijlocul camerei.

   - Bună. Am adus mâncare, anunță ea.

   Ținea o tavă de plastic de la McDonald`s. Era plină ochi cu hamburgeri nefăcuți.

   Fiecare coiot își întoarse capul. Drake fu prea încet ca să reacționeze, prins cu garda jos.

   Taylor aruncă tava în peretele comun dintre grădiniță și magazinul de bricolaj. Carnea alunecă pe cuburile de joacă.

   Mâna lui Drake pocni. Dar Taylor dispăruse.

   Coioții ezitară doar un moment. Apoi se repeziră la carne. Într-o secundă, ei mârâiau și se repezeau unii la alții, împingându-se, înghiontindu-se, urcându-se unul peste altul într-o frenezie înfometată.

   Drake sări în picioare și țipă:

   - Căpetenie, potolește-i!

   Dar Căpetenia se alăturase nebuniei, încercând cu violență să își stabilească supremația și să își ia partea din câștigul neașteptat.

   Două lucruri se întâmplară apoi aproape instantaneu. Peretele se cutremură și se sparse, iar coioții cei mai apropiați plutiră dintr-odată în sus, cu labele zbătându-se în aer.

   - Dekka, mârâi Drake.

   Urmă o lumină orbitoare de culoare verde-pal și precum o flacără de la o lampă tip autogen care taie în hârtie, o gaură cu diametrul de aproape 1 metru apăru în peretele acoperit cu cenușă. Gaura era sus pe perete, cu mult deasupra capetelor copiilor, dar chiar în locul în care erau coioții aflați dintr-odată în imponderabilitate. Unul dintre coioți ajunse în calea razei. Aceasta îl tăie în două. Segmentele plutiră, împrăștiind lichidul roșu vâscos și lipsit de greutate.

   Copiii țipară, iar John țipă și el, Drake se trase înapoi de lângă perete, departe de zona de imponderabilitate.

   Capul lui Edilio apăru în dreptul găurii din perete.

   - Mary! Jos!

   - Toată lumea jos! țipă Mary, iar John se aruncă pe un copilaș care o luase la goană.

   Edilio strigă:

   - Sam, hai!

   O nouă gaură arse peretele mai jos, la nivelul pieptului de data asta, arzând coioții, aceștia luând foc și plutind ca baloanele la parada de Ziua Recunoștinței.

   - OK, Dekka, strigă Edilio.

   Coioții se loviră cu putere de pământ, unii morți, alții vii, dar niciunul cu vreo dorință de a lupta. Ușa se deschise, împinsă de o mână nevăzută, iar animalele fugiră unul peste altul încercând să scape.

   - Căpetenie! zbieră Drake. Lașule!

   Raza de lumină distrugătoare se mișcă spre el. Se aruncă la podea înjurând și se rostogoli până la ușă.

   Quinn simțea la fel când auzea peretele dintre grădiniță și magazinul de bricolaj bubuind și crăpându-se. Câteva secunde mai târziu, el văzu coioții curgând într-o harababură panicată pe alee și gonind de colo-colo.

   Apoi apăru Drake.

   Quinn se lăsă în jos în spatele parapetului, iar Brianna se grăbi îndrăzneață să se uite peste.

   - Este Drake. Acum e șansa ta.

   - Stai jos, proasto! șuieră Quinn.

   Ea se dădu la el, furioasă:

   - Dă-mi pistolul, pămpălăule!

   - Nici măcar nu știi să tragi, se plânse Quinn. În plus, probabil că a dispărut deja. Alerga.

   Brianna se uită din nou.

   - Se ascunde. Este în spatele containerului de gunoi.

   Quinn își adună curajul și se uită, doar o privire fugară, îndeajuns pentru a vedea. Brianna avea dreptate. Drake era în spatele containerului de gunoi, așteptând. Ușa din spatele magazinului de bricolaj se deschise, iar Sam ieși singur. Se uită în stânga și în dreapta, dar nu reuși să îl vadă pe Drake.

   Brianna strigă:

   - Sam! În spatele containerului!

   Sam se întoarse, dar Drake fu mai rapid. Pocni din bici, aruncă arma din mâna lui Sam și fugi direct spre el.

   Sam ateriză pe spate și se rostogoli repede, dar nu îndeajuns de rapid. Cu o viteză inumană, biciul străpunse aerul și îl tăie pe Sam pe spate. Acesta țipă.

   Brianna începu să coboare pe scara de aluminiu, dar viteza ei o trădă și își pierdu echilibrul. Se prăbuși pe alee.

   Mâna în formă de bici a lui Drake era în jurul gâtului lui Sam, strângându-l, sufocându-l. Omorându-l.

   Quinn putea vedea fața lui Sam care se făcuse roșie. Sam își arunca mâinile peste umeri și trăgea orbește. Razele trecură pe lângă fața lui Drake, dar nu-l opriră. Îl izbi pe Sam cu putere de peretele de pe alee. Quinn auzi bubuitura craniului de cărămizi. Sam se prăbuși aproape inconștient.

   - Uită de Caine! cârâi Drake. Te dobor chiar eu!

   Își ridică mâna în formă de bici, gata să o coboare cu destulă forță pentru a-l despica pe Sam.

   Quinn trase. Sunetul pistolului din mână îl surprinse. Totul se petrecu fără să se gândească. Nu ochise, nu apăsase pe trăgaci cu grijă așa cum învățase să facă, doar trase din instinct.

   Gloanțele lăsară urme în cărămizi.

   Drake se răsuci, iar Quinn se ridică tremurând în picioare, stând acum la vedere.

   - Tu! zise Drake.

   - Nu vreau să fiu nevoit să omor pe nimeni, spuse Quinn cu o voce nesigură, care abia se auzi.

   - O să mori pentru asta, Quinn.

   Quinn înghiți cu greu și de data aceasta ochi cu atenție. Asta era prea mult pentru Drake. Cu un mârâit furios, alergă pe alee.

   Sam se ridică greoi. Pentru Quinn el părea un om bătrân care se ridică după ce a căzut pe gheață. Dar se uită în sus la Quinn și îl salută scurt.

   - Îți sunt dator, Quinn.

   - Îmi pare rău că nu l-am nimerit, răspunse Quinn.

   Sam scutură din cap.

   - Omule să nu-ți pară niciodată rău că nu vrei să omori pe cineva.

   Apoi o văzu pe Brianna, își îndepărtă epuizarea și zise:

   - Briza? Hai cu mine. Quinn, oricine se apropie din nou de grădiniță nu trebuie să îl împuști, OK? Dar trage în aer ca să știm.

   - Asta pot face, zise Quinn.

            Sam alergă către piață, știind că Brianna îl va ajunge repede din urmă. Fu lângă el în câteva secunde.

   - Ce e? întrebă ea.

   - Toată lumea înscenează că ne supunem condițiilor lui Caine. Dacă suntem norocoși, Gândac va raporta că ne predăm, înainte ca Drake să ajungă înapoi și să-i spună lui Caine că am preluat controlul asupra grădiniței.

   - Vrei să mă duc după Drake?

   - Folosește-ți viteza. Găsește-l dacă poți, dar nu încerca să îi faci nimic, doar spune-mi mie.

   Ea dispăru înainte ca el să apuce să adauge: „Ai grijă”.

   Sam alerga într-un ritm care părea a fi foarte încet, comparativ cu modul în care se mișca Brianna. 

   Copiii, cei normali, mai mult de 100, toți care putuseră fi convocați la repezeală, erau adunați acum la un capăt la pieței. Sam spera că fratele lui, Caine, nu știa exact câți copii erau în Perdido Beach, sau câți erau în oraș, în comparație cu cei care se ascundeau în case. O parte dintre ei se ascundeau cu Edilio. Avea nevoie ca totul să pară convingător.

   Astrid și micul Pete, Dekka și Taylor și restul ciudaților de la Coates intrau în biserică, protestând cu voce tare, jucând teatru.

   Sam se apropie de fântână și sări pe margine.

   - OK, Gândac, știu că ne privești. Du-te și spune-i lui Caine că am făcut ceea ce a cerut. Spune-i că aștept. Spune-i că, dacă nu este un laș, să vină aici și să mă înfrunte ca un bărbat.

   Sări jos, ignorând privirile celor 100 și ceva de copii speriați și vulnerabili care se aflau în piață. 

   Oare văzuse Gândac ce se întâmplase la grădiniță? Cu siguranță auzise împușcăturile. Cu puțin noroc le-ar fi putut interpreta venind de la Drake, sau ca exerciții de tragere la țintă. Și, la fel de periculos, era oare Drake capabil să îl avertizeze pe Caine? Avea să afle în curând. Oricum, Sam se îndoia că fratele lui ar putea rezista tentației unei confruntări față în față. Ego-ul lui îi cerea asta.

   Walkie-talkie-ul lui Sam pârâi. Avea volumul dat la minimum și trebuia să îl țină la ureche ca să o audă pe Astrid.

   - Sam.

   - Ești OK acolo în biserică, Astrid?

   - Suntem amândoi OK. Suntem OK. Grădinița?

   - E în siguranță.

   - Oh, Doamne!

   - Ascultă, pune-i pe toți să stea la podea. Pune-i să stea sub bănci, asta o să le ofere protecție.

   - Mă simt nefolositoare aici.

   - Ține-l pe micul Pete liniștit, el este asul din mânecă. Este ca o bucată de dinamită. Nu știm ce poate face.

   - Cred că o fiolă de nitroglicerină e o analogie mai bună. Dinamita este, de fapt, destul de stabilă.

   Sam zâmbi.

   - Știi că mă aprind mereu când folosești cuvântul „analogie”.

   - De ce crezi că o fac?

   Știind că ea era chiar acolo, la 15 metri distanță de el, zâmbind tristă, speriată, dar încercând să fie curajoasă, îi trimise un val de dor și de îngrijorae care aproape îl făcu să plângă.

   Își dorea ca Quinn să fi fost în stare să îl elimine pe Drake. Dar bănuia că prietenul lui nu ar fi supraviețuit cu sufletul intact dacă ar fi făcut-o. Unii pot face astfel de lucruri. Alții nu. A doua categorie erau probabil cei norocoși.

   - Haide, Cainem șopti Sam pentru el. Hai să facem asta.

   Brianna apăru lângă el.

   - Drake s-a dus în casă. Știi tu, locul în care stătea.

   - Caine e acolo?

   - Cred că da.

   - Bună treabă, Breeze. Acum du-te în biserică. Du-te încet, astfel încât să te vadă Gândac dacă te urmărește.

   - Vreau să ajut.

   - Asta și vreau să faci, Brianna.

   Ea plecă târându-și picioarele, făcând acest lucru evident intenționat. Sam rămase singur. Copiii normali erau îngrămădiți la capătul cel mai îndepărtat al pieței, așa cum dorise Caine. Ciudații - Sam ura să folosească acest cuvânt, dar îi era greu să nu o facă - erau în biserică.

   Și acum totul se rezuma la el și la Caine.

   Oare va veni Caine?

   Oare va veni singur?

   Sam aruncă o privire la ceas. În mai puțin de o oră, nu avea să mai conteze.

   Undeva, destul de aproape, auzi un coiot urlând.

PATRUZECI ȘI PATRU

           01 ORĂ, 06 MINUTE

   - O să o facă! strigă Gândac dând buzna pe ușă.

   - În regulă, spuse Caine. Să înceapă spectacolul. Pregătiți-vă! În mașini!

   Urmă o îngrămădeală la ușă. Chaz, Chunk, Mallet și mult prea stingetirul Frederico, care reușise până la urmă să se elibereze din legătura cu bandă adezivă, cu toții se năpustiră către mașina break din garaj.

   Diana, răspândind furie reprimată prin fiecare por, îi urmă. Panda o apucă pe Lana de mână și o împinse către ușă. Abia atunci Caine realiză că lipsea cineva.

   - Unde e Howard?

   - Nu... nu știu, recunoscu Panda. Nu l-am văzut plecând.

   - Vierme nefolositor. Fără Orc era pierdut, spuse Caine. Lăsați-l.

   A doua mașină din garaj era una de lux, un Audi cu trapă în plafon. Panda sări în spatele volanului, iar Diana ținea mitraliera. Caine se așeză pe bancheta din spate.

   Panda apăsă pe telecomanda de la ușa garajului. Ambele uși se ridicară. Mașinile ieșiră încet. Modelul break de Subaru se lovi de portiera mașinii Audi. Chaz era la volan. Coborî geamul.

   - Îmi pare rău.

   - Minunat start, zise Diana.

   - Hai! ordonă Caine scurt.

   Panda acceleră pe stradă, menținând viteza la 40 de kilometri pe oră. Mașina break rămase o stradă în urmă.

   - Bada bum bada bum bada bum bum, începu Diana să fredoneze Uvertura din Wilhelm Tell.

   - Încetează! o repezi Caine.

   Parcurseră două străzi când Panda apăsă cu putere pe frâne.Peste 10 coioți traversară în fugă strada.

   Caine ridică trapa și țipă:

   - Ce faceți? Unde vă duceți?

   Căpetenia se opri și se uită la el cu ochii lui galbeni.

   - Mână-Bici a dispărut, mârâi el.

   - Ce? Ce s-a întâmplat la grădiniță?

   - Mână-Bici a plecat. Căpetenia pleacă, zise coiotul.

   - Nici vorbă, zise Caine.

   Apoi se adresă Dianei:

   - Au pus mâna pe grădiniță. Ce să fac?

   - Tu să-mi spui mie, Liderule Neînfricat!

   Caine dădu cu pumnul în acoperișul mașinii.

   - OK. Căpetenie, în cazul în care nu ești un laș, vino cu mine.

   - Căpetenia urmează Întunericul. Toți ceilalți urmează Căpetenia. Haita flămândă. Haita trebuie să mănânce.

   - Am mâncare pentru voi, zise Caine. E o piață plină cu copii.

   Căpetenia ezită.

   - E simplu, zise Caine. Poți veni cu mine și să iei câți copii vrei. Iei câte unul pentru fiecare coiot. Adu-i pe toți. E un bufet.

   Căpetenia lătră scurt o comandă către haită. Coioții se învârtiră înapoi spre el.

   - Urmează-ne, țipă Caine surescitat, cu ochii sălbatici și încântați. Mergem direct în piață. Voi mergeți direct la copiii de acolo. Va funcționa perfect.

   - Pumn de Foc e acolo?

   Caine se încruntă.

   - Cine? O, Sam. Pumn de Foc, ei? Da, o să fie acolo, dar o să mă ocup eu de el.

   Căpetenia păru nehotărâtă.

   - Dacă marea Căpetenie este speriată, poate că altcineva ar trebui să fie conducătorul haitei, zise Caine.

       - O, omule, zise Howard. O, Doamne, o, Doamne! Ce s-a întâmplat cu tine, Orc?

   Se strecurase din ascunzătoarea lui Caine și se îndreptase spre casa pe care o împărțise cu Orc. Își găsise protectorul acolo, stând pe o canapea care se rupsese sub greutatea lui Orc și se prăbușise de la mijloc. Sticle goale de bere erau împrăștiate peste tot.

   Orc ținea un joystick în mână.

   - Degetele mele sunt prea mari ca să fac asta să meargă.

   - Orc, omule, cum naiba... adică, omule, ce ți s-a întâmplat.

   Fața lui Orc era încă pe jumătate a lui. Ochiul stâng, urechea stângă și părut de deasupra ei și toată gura încă mai puteau fi recunoscute ca aparținând lui Orc. Dar restul arăta ca o statuie de pietriș, prăbușită. Era cu cel puțin un cap mai înalt decât fusese.

   Picioarele lui erau la fel de mari ca trunchiurile de copaci, mâinile la fel de groase ca niște hidranți exteriori pentru stingerea incendiilor. Explodase prin haine, care atârnau acum din el și îi ofereau o mică doză de modestie. Când se ridică în capul oaselor, scoase un zgomot asemănător celui de pietre ude.

   - Cum s-a întâmplat asta, omule?

   - Este judecata ce mi s-a făcut, zise Orc plat.

   - Ce înseamnă asta, omule?

   - Pentru că am omorât-o pe Bette. E Dumnezeu, Howard. Și El m-a judecat.

   Howard se luptă cu impulsul de a se întoarce și fugi țipând. Încercă să îl privească pe Orc în ochiul uman, dar sfârși prin a se uita la celălalt ochi, o scoică galbenă sub o sprânceană de piatră.

   - Poți să te miști? Poți să te ridici?

   Orc mormăi mulțumit și se ridică mult mai ușor decât se aștepta Howard.

   - Mda. Trebuie să pot să mă ridic ca să mă ușurez, zise Orc.

   - Ce se întâmplă când se răspândește și la gură?

   - Cred că nu se mai răspândește. S-a oprit acum câteva ore, poate.

   - Doare?

   - Nea. Dar gâdilă când se răspândește.

   Ca să iluztreze, își folosi un deget de piatră de mărimea unui cârnat ca să se scarpine pe linia dintre nasul de pietriș și obrazul uman.

   - Așa greu cum ești, omule, trebuie să fii destul de puternic doar ca să stai în picioare.

   - Mda.

   Orc își înghesui mâna în răcitorul de la picioarele lui și scoase o cutie de bere. Își dădu capul pe spate și deschise gura. Strânse partea de sus a cutiei și urmă o erupție de lichid și spumă. Orc înghiți tot ce îi ateriză în gură. Restul se scurse pe față și pe pieptul stâncos.

   - E singurul mod în care le pot deschide acum. Degetele mele sunt prea mari ca să mai smulg inelul.

   - Și ce o să faci omule? O să stai aici și o să bei bere?

   - Păi, ce altceva să fac? zise Orc ridicând din umeri, iar ochiul uman ori plângea, ori lăcrima. Chestia e că aproape am rămas fără bere.

   - Omule, trebuie să intri înapoi în joc. Urmează o luptă. Trebuie să faci parte din ea, să spui ce ai de spus, știi?

   - Nu vreau decât să fac rost de mai mult bere.

   - OK, atunci. Asta o să facem, Orc. O să facem rost de mai multă bere.

       Stelele umpleau cerul. Luna licărea în spatele clopotniței.

   Un coiot urlă, un urlet sălbatic, un strigăt fantomatic de disperare.

   Sam văzu în mintea lui mutanții din biserică. Îl văzu pe Edilio ascuns împreună cu o mână de copii de încredere în ruinele clădirii de apartamente. Îl văzu pe Quinn pe acoperiș, cu pistolul automat pe care ar putea să îl folosească sau nu. Îi văzu pe copii frământându-se pierduți și speriați la capătul de sud al pieței. Și pe Mary, și pe copiii mici de la grădiniță. Și pe Dahra din pivnița bisericii, așteptând eventualele victime.

   Drake se retrăsese. Deocamdată.

   Ce va face Orc?

   Unde era Caine?

   Și ce se va întâmpla într-o oră, până când ceasul va bate exact 15 ani de când se născuse Sam, legat, deși nu știuse, de un frate pe nume Caine?

   Oare putea să îl învingă pe Caine?

   Trebuia să îl învingă pe Caine.

   Și trebuia să facă cumva să îl distrugă și pe Drake. Dacă - atunci când - Sam va ieși din scenăă, va face marele salt, se va evapora, nu voia să o lase pe Astrid la mila lui Drake.

   Știa că ar trebui să îi fie frică de sfârșit. Frică de procesul misterios care, se pare, îl va sustrage pe Sam Temple din FAYZ. Dar nu era la fel de îngrijorat pentru el așa cum era pentru Astrid.

   În urmă cu mai puțin de două săptămâni ea fusese un element abstract, un ideal, o fată la care se uita pe furiș, dar fără a-și dezvălui interesul pentru ea. Iar acum aproape că se gândea numai la ea, în timp ce ceasul lui ticăia către o dispariție bruscă și foarte posibilă.

   Cum avea să joace Caine? La asta se gândea restul creierului lui mereu și mereu. Oare Caine avea să intre în oraș ca un pistolar dintr-un film vechi cu cowboy? Vor sta la 30 de pași și vor trage unul în altul? Care va fi mai puternic? Geamănul care avea puterea luminii sau geamănul cu puterea de a mișca materia?

   Era întuneric. Sam ura întunericul. Știuse dintotdeauna că, atunci când va veni sfârșitul lui, acesta se va petrece în întuneric. Întuneric și singurătate.

   Unde era Caine? Oare Gândac se uita la ei chiar acum? Oare Edilio va fi în stare să facă ceea ce Quinn nu putuse? Ce surpriză ascundea oare Caine în mânecă?

   Taylor apăru la câțiva metri distanță. Arăta de parcă ar fi văzut un demon. Fața ei era albă, ochii măriți, scânteind în lumina stâlpilor de pe stradă.

   - Vin, zise ea.

   Sam aprobă din cap și își adună forțele, încetinind în mod conștient sprintul inimii.

   - Bine, spuse el.

   - Nu, nu el, zise Taylor. Coioții.

   - Ce? Unde?

   Taylor arătă peste umărul lui. Sam se întorase.

   Ei veneau în goană, din două direcții, îndreptându-se rapid către grupul de copii neprotejați. 

   Era ca într-un film prezentat la o oră de științele naturii. Ca și cum s-ar fi uitat la un leu care atacă o turmă de antilope. Numai că turma era formată din oameni. Turma aceasta nu avea rezervoare de viteză uimitoare.

   Neajutorați. Panica îi curpinse. Se înghesuiră către centru, copiii din margini văzând sfârșitul apropiindu-se cu salturi rapide.

   Sam o luă la fugă, își ridică mâna dreaptă, cea sănătoasă, căută o țintă și țipă. Dar chiar atunci se auzi zgomotul puternic al unui motor.

   Sam se opri brusc și se întoarse. Farurile veneau pe stradă pe lângă biserică. Un Jeep murdar. Se lovi de bordura ce înconjura piața, sări pe trotuar și se opri brusc, fapt ce făcu să sară bucăți de noroi umed. În spatele lui neveau alte mașini, cu viteză.

   Se auziră țipete în timp ce coioții se apropiau de „turma” de oameni. Sam își întinse mâna și un foc verde se lansă către gloata de coioți din partea stângă. Nu putu să tragă și sprea cealaltă coloană vie doarece ținta îi fu blocată de copiii care alergau acum panicați, cu toții către Sam pentru protecție și astfel că îi fu imposibil să tragă.

   - Jos, jos, jos! țipă el. La pământ!

   Dar era degeaba.

   - Salvează-mă! zise Computer Jack, căzând din Jeep.

   Un Audi frână în fața bisericii. Cineva stătea în pcioare, cu trunchiul ivindu-i-se prin trapa din acoperiș.

   Cineva țipă de groază și de durere. Cineva era jos, luptându-se cu un coiot de două ori mai mare decât el.

   - Edilio! Acum! țipă Sam.

   - Ai o noapte proastă, frate? strigă Caine, exultat. Va fi și mai rea.

   Caine ridică mâinile și ochii, dar nu spre Sam. În schimb, el își direcționă energia incredibilă către biserică. Era ca și cum o ființă invizibilă, de dimensiunea unui dinozaur, căzu asupra vechii clădiri. Piatra se sparse. Vitraliile se sparseră. Ușa bisericii, punctul slab, sări în aer înăuntru, scoasă din țâțâni.

   - Astrid! zbieră Sam.

   Țipete, țipete panicate din piață, amestecate cu mârâituri și lătrături, în timp ce coioții se năpustiră asupra copiilor.

   Dintr-odată se auzi răpăitul puternic al unei mitraliere. Focul izbucni de pe acoperișul grădiniței.

   Edilio ieși alergând din clădirea distrusă cu alți 3 copii după el, atacând coioții.

   Caine trase din nou și de data aceasta monstrul invizibil, bestia de energie, avu mai multă fosță și se împinse mai tare în fața bisericii.

   Ferestrele laterale, toate vitraliile vechi și noi explodară într-o ploaie sclipitoare. Clopotnița se înclină.

   - Cum o să îi salvezi, Sam? întrebă Caine exultând. Încă o împingere și se prăbușește.

   Jack era la picioarele lui Sam, agățându-se de el, împiedicându-l, ținându-l cu o forță uimitoare. Sam trase orbește în Caine în timp ce cădea.

   - Pot să te salvez! Salvează-mă pe mine! îl imploră Jack. Dispariția, pot să te salvez.

   Sam căzu tare, lovi mâinile strânse ale lui Jack, se smuci pentru a se elibera și se ridică la timp, pentru a vedea peretele din față al bisericii încovoindu-se și prăbușindu-se încet-încet spre interior. Acoperișul tremură și căzu. Clopotnița se clătină, dar rămase pe loc. Dar tone de calcar, ipsos și grinzi de lemn masive căzură cu un zgomot ce păru a fi sfârșitul lumii.

   - Astrid! țipă Sam din nou, neajutorat.

   Alergă direct către Caine, ignorând masacrul din spatele lui, blocând țipetele și mârâiturile necruțătoare și răpăiturile mitralierelor.

   Ochi și trase. Raza lovi partea din față a mașinii lui Caine. Foaia de metal se îndoi, iar Caine se urcă stângac pe acoperiș prin trapă pe când ceilalți, de care lui Sam nu îi păsa îndeajuns de mult ca să îi identifice, se aruncară afară pe uși.

   Sam trase, iar Caine făcu o eschivă. O unde îl lovi pe Sam și îl opri de parcă s-ar fi lovit de un zid. Îl căută nebunește pe Caine. Unde? Unde?

   Țipete înăbușite din biserică se alăturară urletelor din fundal, un zgomot ca venit dintr-un iad al copiilor, țipete ascuțite care își chemau mamele, plânsete agonizante, disperate, implorând.

   O mișcare rapidă și Sam trase.

   Caine trase înapoi, iar statuia de la fântână fu aruncată în aer de pe piedestalul ei și căzu, cu un ploscăit, în apa fetidă.

   Sam era sus și alerga. Trebuia să îl găsească pe Caine, trebuia să îl găsească, să îl omoare.

   Mai multe mitraliere trăgeau și se auzi vocea lui Edilio:

   - Nu, nu, opriți focul, loviți copiii!

   Sam dădu ocol mașinii Audi în flăcări. Caine alerga înainte, sărind peste un hidrant. Sam trase, iar pământul de sub picioarele lui Caine luă foc, scoțând un fum negru și unsuros. Chiar și pavajul ardea.

   Caine se prăbuși pe stradă, se rostogoli rapid, se ridică într-un genunchi, iar Sam primi o undă masivă care îl aruncă pe spate, amețit, cu sângele curgândui din gură și din urechi, cu membrele strâmbe, neputând să.... neputând...

   Caine, o față sălbatică, însângerată, urlând.

   Sam simți ura arzând în el și erupse din mâini.

   Caine sări în lături, prea încet, iar raza de lumină necruțătoare îl lovi într-o parte. Tricoul îi ardea, Caine țipă și lovi flăcările.

   Sam încercă să se ridice, dar capul îi vâjâia.

   Caine fugi în clădirea de apartamente distrusă prin aceeași ușă prin care Sam intrase ca să încerce s-o salveze pe fetița cu puterea focului.

   Sam se clătină, dar fugi după el. Pe scări și prin holul topit, încă mirosind a fum. Erajul de sus era o epavă alcătuită din lemne arse, bucăți de tencuială din acoperiș care semănau cu sănii de copii, fragmente din pereți și bucăți de țevi.

   O lovitură și Sam putu vedea efectiv cum jumătatea de perete din spatele lui se unduia din pricina impactului.

   - Caine! Hai să terminăm cu asta! spuse Sam aspru.

   - Vino, frate! țipă Caine cu o voce stoarsă de durere. O să pierim în locul ăsta amândoi.

   Sam localiză sunetul vocii lui și fugi pe hol, alergă sub scări, aruncând raze mortale din mâini.

   Nici urmă de Caine.

   Auzi scârțâitul unei uși, încă atârnând în balamale, deși peretele din jurul ei dispăruse și se clătina încet. Sam o lovi, se întoarse și trase în încăpere. Un scaun de lemn zbură în aer purtat de o undă. Sam se aplecă sub el. Următorul îi lovi mâna stângă, sfărâmându-i cotul. Un torent de moloz îl făcu să se dea înapoi.

   Dintr-odată apăru Caine, la nici 3 metri distanță. Mâinile lui erau ridicate deasupra capului, cu degetele rășchirate și palmele în afară. Sam își strânse cu mâna dreaptă cotul distrus.

   - Jocul s-a terminat, Sam, zise Caine.

   Ceva apăru neclar în spatele lui Caine, iar el se clătină. Își duse mâinile la cap. Brianna stătea deasupra lui, învârtindu-și ciocanul.

   - Fugi, Briza! țipă Sam, dar era prea târziu.

   Chiar și când se clătina în spate, Caine trase de la mică distanță, iar Brianna zbură în perete, prin acesta. Caine sări după ea prin deschidere. Sam trase în perete, arzând o gaură. Prin ea putu să își vadă fatele aruncând în aer următorul perete.

   Sam simți podeaua îndoindu-se sub el.

   Clădirea se prăbușea.

   Se întoarse și o rupse la fugă, dar dintr-odată podeaua dispăru, iar el fugea în gol, căzând, iar clădirea se prăbușea odată cu el, în jurul lui, peste el.

   Căzu, iar lumea se prăbuși.

PATRUZECI ȘI CINCI

          04 MINUTE

   Quinn se uita înghețat de groază la coioții care atacau copiii. Îl văzu pe Sam trăgând și ratând. Îl văzu pe Sam agonizând pentru un moment, pentru un moment teribil în timp ce Caine ataca biserica.

   Sam alergă spre biserică. Quinn țipă:

   - Nu!

   Ochi.

   - Nu lovi copiii, nu lovi copiii!

   Suspină și apăsă pe trăgaci. Ținti masa de coioți. Mul mai mulți decât înainte.

   Coioții abia dacă îl observară. Unul dintre ei căzu ca și cum s-ar fi împiedicat, dar nu se mai ridică. Atunci nu mai putu să tragă. Bestiile erau în mijlocul copiilor. Alergă spre scară, alunecă, căzu și ateriză destul de tare pe alee.

   „Fugi, țipa creierul lui, fugi de acolo!”

   Făcu 3 pași panicați către plajă, alergă către apă, dar atunci, ca și cum o forță invizibilă îl acaparase, se opri.

   - Nu poți să fugi, Quinn, își spuse. Nu poți!

   Și chiar când își spunea acetse vorbe, alerga înapoi înspre grădiniță, trecând pe lângă Mary care proteja un copil în brațe, fugi către piață, ținând acum mitraliera ca pe o bâtă, alergând și țipând și dând din cap ca un nebun, vânturând cu sălbăticie patul armei pentru a lovi craniul câte unui coiot.

   Edilio era acolo, iar copiii trăgeau, iar Edilio urla:

   - Nu, nu, nu!

   Și apoi sângele îi sări în ochi lui Quinn, iar sângele era în creierul lui, peste tot, iar el își pierdu mințile, își pierdu mințile legănându-se, țipând și lovind, lovind, lovind.

        Mary o ținea strâns pe Isabella și era în brațele lui John, iar copiii plângeau auzind nebunia de afară, țipetele, mârâiturile, pistoalele.

   - Doamne, izbăvește-ne! repeta cineva cu o voce chinuită, suspinată, iar Mary știu, într-un fel îndepărtat, că era ea.

         Drake auzi coiotul urlând în noapte și știu în inima lui vicleană ce însemna. Gata cu linsul rănilor. Lupta începuse.

   - E timpul, spuse el. E timpul să le arăt tuturor.

   Lovi cu piciorul în ușa din față a casei lui și se îndreptă spre piață, urlând, urlând, dorindu-și să se îmbăieze în lumina lunii așa cum făceau coioții. Auzi focurile de armă și își scoase pistolul de la curea și își descolăci mâna în formă de bici și o plesni, iubind pocnetul pe care îl scotea.

   În fața lui, două siluete se mișcau înainte, îndreptându-se și ele către sunetul bătăliei, două siluete. Un apărea imposibil de mică. Dar nu, cealaltă era imposibil de mare. Ca un luptător de sumo. O creatură cu membre greoaie, pe care abia și le mișca.

   Cele două siluete atât de diferite ajunseră în dreptul unei zone luminate de un stâlp de pe stradă. Drake îl recunoscu pe cel mic.

   - Howard, trădătorule! țipă Drake.

   Howard se opri. Bestia de lângă el continuă să meargă.

   - Nu vrei nimic din toate astea, Drake, îl avertiză Howard.

   Drake îl tăie pe piept, sfâșiindu-i tricoul lui Howard și lăsând o urmă de sânge care părea neagră în lumina rece.

   - Ai face bine să te duci și să ajuți la doborârea lui Sam, îl avertiză Drake.

   Bestia se opri. Se întoarse încet și veni înapoi.

   - Ce e asta? întrebă Drake tăios.

   - Tu, mormăi bestia.

   - Orc? țipă Drake, pe jumătate încântat, pe jumătate speriat.

   - Este vina ta, zise Orc monoton.

   - Dă-te din drumul meu! ordonă Drake. E o luptă. Veniți cu mine sau muriți chiar acum.

   - El nu vrea decât niște bere, Drake, zise Howard împăciuitor, apucându-se de rana de pepiept, arcuindu-se de durere, dar încă încercând să stăpânească situația, să joace pe cât putea de deștept.

   - Dumnezeu m-a judecat, bolborosi Orc.

   - Umflătură proastă ce ești, zise Drake vânturând mâna și o coborî cu toată forța asupra umărului lui Orc.

   - Aaahhh! urlă Orc de durere.

   - Mișcă-te, idiotule! ordonă Drake.

   Orc se mișcă. Dar nu spre piață.

   - Vrei o buucată din Mână-Bici, ciudatule? întrebă Drake tăios. O să te tai.

        Astrid simți o greutate zdrobitoare pe partea din jos a spatelui și pe picioare. Era cu fața în jos, deasupra micului Pete. Era amețită, dar era destul de conștientă ca să înțeleagă faptul că era amețită. Trase adânc aer în piept.

   Șopti:

   - Petey.

   Auzi sunetul prin oase. Urechile îi țiuiau, un sunet înăbușit. Micul Pete nu se mișca.

   Încercă să își tragă picioarele, dar acestea nu se clintiră.

   - Petey, Petey! țipă ea.

   Îndepărtă ceva din ochi, praf, mizerie, transpirație și clipi ca să încerce să își concentreze privirea asupra fratelui ei. Îi apărase cea mai mare parte a corpului de peretele care căzuse, dar o bucată de tencuială de mărimea unui ghiozdan îi căzuse în cap.

   Își înăbuși un suspin. Puse două degete pe gâtul lui și simți puls. Putea percepe și respirația lui slabă, ridicarea și coborârea pieptului de sub ea.

   - Ajutor! zise cu voce răgușită, nesigură dacă țipa sau șoptea, neputând să audă din cauza țiuitului. Să ne ajute cineva! Salvați-mi fratele. Salvați-l! imploră ea, iar implorarea deveni o rugăciune. Salvează-l pe Sam! Salvează-ne pe toți!

   Începu să recite din memorie o rugăciune pe care o auzise odată, în urmă cu multă vreme. Vocea ei venea de undeva departe, vocea altcuiva.

   - „Sfinte Arhanghele Mihail, apănă-ne în bătălie. Fii apărarea noastră în fața răutăți și a capcanelor diavolului.”

   Își putea simți mai degrabă decât auzi suspinele, un tremur atroce care îi întorcea cuvintele în gât.

   Ca un răspuns batjocoritor la rugile ei, o ploaie de sticlă și de fragmente de tencuială căzură în jur.

   - „Fie ca Dumnezeu să îl mustre, ne rugăm cu umilință. Și tu, O domn de oaste cerească, prin puterea lui Dumnezeu...”

  Micul Pete se răsuci și gemu. Își mișcă apoi capul, iar ea putut vedea tăietura adâncă de la cap.

   - „... aruncă în iad pe Satana și toate spiritele rele care dau târcoale prin lume și caută să distrugă suflete.”

   Cineva stătea pe molozul de lângă ea. Ea își întoarse capul și văzu o siluetă ce se profila pe tavan în lumina verde-pal, o față întunecată.

   - Amin.

   - Nu sunt tocmai un înger, ca să nu mai vorbim de un arhanghel, zise Dekka cu o voce pe care Astrid abia o percepu. Dar pot să dau asta la o parte de pe tine.

      Caine sări din clădirea distrusă. Reușise.

   Sam era sub moloz, îngropat. Înfrânt.

   Dar Caine abia putea să se bucure de acest moment. Durerea din partea stângă a corpului era șocantă. Lumina verde periculoasă îi arsese tricoul până la piele, iar urmarea era dincolo de orice agonie pe care și-o imaginase.

   Se opinti către ruinele bisericii, încercând să înțeleagă haosul din jurul lui.

   Nu mai erau focuri de armă, dar se mai auzeau țipete, plânsete și mârâituri. Și încă ceva, o serie de bubuituri și plesniturile unui bici. Dincolo de astea o bătaie de tobă mare, care ținea un ritm constant.

   Caine se opri, se holbă, uitând pe moment de durere.

   Pe treptele primăriei, se dădea o bătălie titanică între Drake și un monstru sculptat în piatră.

   Drake plesni din bici și trase cu pistolul. Monstrul răspunse cu lovituri neîndemânatice care ratau încontinuu în timp ce Drake dansa de jur împrejur, plesnind și lovind, nereușind totuși să facă bestia să dea înapoi.

   Bestia se aplecă și îl rată pe Drake la câțiva centimetri. Pumnul de piatră lovi unul dintre stâlpii de calcar din fața primăriei. Stâlpul se crăpă și aproape se prăbuși. Fragmente mici de piatră căzură.

   Privirea lui Caine fu atrasă de o voce mârâitoare, înaltă.

   - Femela zis căpetenie oprește, spuse Căpetenia cu glas furios.

   - Ce? 

   Caine nu înțelese până ce nu o văzu pe Diana pășind spre el, cu părul negru fluturând și cu ochii plini de furie.

   - Le-am spus acestor bestii jegoase să se oprească, spuse ea abia abținându-se.

   - Ce să oprească? întrebă Caine, pe un ton poruncitor.

   - Încă îi mai atacă pe copii, spuse Diana. Am câștigat. Sam e mort. Spune-le să se retragă, Caine!

   Caine își îndreptă din nou atenția către bătălia dintre Drake și monstru.

   - Sunt coioți, zise Caine cu răceală.

   Diana se repezi la el.

   - Ți-ai pierdut mințile, Caine. Până aici. Ai câștigat. Asta trebuie să înceteze.

   - Sau ce, Diana? Sau ce? o întrebă Caine. Du-te și adu-o pe Lana. Sunt rănit. Căpetenie, fă ce vrei!

   - Poate că de-asta te-a abandonat mama ta, zise Diana aspru. Poate că a putut vedea că nu erai rău, că erai distrus, bolnav și diabolic.

   Caine reacționă cu o violență bruscă, uitând de puterile lui și pocnind-o cu ptere peste față.

   Diana se dezechilibră din pricina loviturii și căzu violent pe treptele de piatră. Caine îi putu vedea nespus de clar fața, în lumina teribilă, datorită strălucirii unei coloane verde-pal, orbitoare. Lumina aceea nu putea avea deât o singură sursă.

   Era ca o suliță orientată către cer. Se îndrepta în sus din mijlocul dărâmăturilor clădirii de apartamente.

   - Nu! zise Caine.

   Dar lumina ardea, ardea tot molozul și resturile, toată greutatea zdrobitoare a clădirii de apartamente se prăbușise.

   - Nu! spuse Caine din nou, iar lumina muri, întreruptă.

   În spatele lui, Orc și Drake duceau lupta rapidă și înceată, agilă și greoaie, dar tot ce putea să vadă Caine acum era silueta întunecată, acoperită cu funingine și cu ochii luminoși care se îndrepta spre el dintre dărâmături.

   Caine își îndreptă mâinile către rămășițele de lemn și tencuiala se răspândi către el.

   Sam își ridică mâinile. Focul verde făcu să explodeze cărămizile și stâlpii grei de lemn. Arseră în aer, transformându-se în cenușă înainte să îl lovească.

        Dekka ridică resturile de pe Astrid și de pe micul Pete. Dar nu era un lucru ușor.

   Capacitatea ei de a suspenda gravitația acționa și asupra lui Astrid, iar ea și micul Pete plutiră prin aer. Dekka strecură o mână înăuntru și o trase pe Astrid afară din zona de gravitație zero. Astrid căzu pe podea împreună cu micul Pete.

   Dekka dădu drumul resturilor, iar acestea se prăbușiră cu un zgomot puternic.

   - Mersi, zise Astrid.

   - Mai sunt mulți alții prinși aici, spuse Dekka.

   Fata nu mai irosi timpul și se duse să îi ajute.

   Astrid se aplecă și încercă să îl ridice pe micul Pete. Șchiopăta și atârna greu. Ea îi cuprinse pieptul cu mâinile și îl luă în brațe. Îl îmbrățișă strâns și se împletici prin biserică, pe jumătate trăgându-l după ea, împiedicându-se în timp ce pășea prin moloz.

   Lana îl putea vindeca, dar Lana dispăruse. Nu se gândea decât să îl ducă la Dahra în pivniță. Dar ce putea face Dahra? Era oare posibil să ajungă la așa-zisul spital, sau intrarea fusese blocată de dărâmături?

   Pentru prima dată realiză că peretele din față al bisericii pur și simplu dispăruse. Putea să vadă cerul nopții și stelele. Dar la fel de bine putea să vadă lumina verde cu sunet metalic. Auzul îi revenea în timp ce țiuitul scădea în intensitate. Putu distinge mârâituri de animale și pocnetul ascuțit al biciului și prea multe voci tânguindu-se.

   Dintr-odată, molozul din jurul ei se adună și începu să zboare.

   Astrid se aruncă jos, acoperindu-l pe micul Pete, nemișcată, întotdeauna protejându-l pe micul Pete. Bucăți de perete, așchii de panouri de lemn și îmbinări ciudate de oțel și lemn se ridicară precum avioanele cu reacție, zburând afară într-un șuvoi prin fațada distrusă a bisericii.

   Lumina verde străfulgeră și se auzi un sunet de explozii, un muget de bubuituri și apăru o strălucire puternică. Șuvoiul de moloz se întrerupse.

   Astrid se ridică din nou în picioare, trăgându-l pe micul Pete după ea. Cineva alergă spre ea din stradă. Se opri, gâfâind, holbându-se, un animal speriat ținut la distanță.

   - Caine, îl strigă Astrid.

   El nu vorbi. Ea putu vedea că este rănit. Suferea.

   Fața lui era brăzdată de transpirație și mizerie. Se uită la ea ca și cm ar fi văzut o fantomă.

   O lumină periculoasă se aprinse în ochii lui întunecați.

   - Perfect, spuse el.

   Astrid simți că este ridicată în aer. Se agăță disperată de micul Pete, dar el îi alunecă din mâini, îi scăpă din degete și căzu la pământ.

   - Vino la joacă, frate! țipă Caine. Am o prietenă de-a ta.

   Astrid pluti, neputincioasă, neajutorată, iar Caine se ascunse în spatele ei, folosind-o ca pe un scut. În fața bisericii, pe trepte, o scenă de coșmar cu câini nebuni și bătălii ezlănțuite.

   Sam era acolo, la capătul treptelor. Era plin de sânge și de zgârieturi, iar o mână îi atârna, ruptă.

   - Haide, Sam arde-mă acum! țipă Caine. Hai, frate, arată-mi ce poți!

   - Te ascunzi în spatele unei fete, Caine? îl întrebă Sam.

   - Crezi cămă poți lua peste picior? zise Caine. Tot ce contează e să câștig. Așa că, scutește-mă!

   - O să te omor, Caine.

   - Nu. Nu o să o faci. Nu fără a-ți omorî prietena.

   - O să dispărem amândoi de aici într-un minut, Caine.S-a terminat pentru amândoi, zise Sam.

   - Poate pentru tine, Sam. Nu și pentru mine. Eu știu ce să fac. Știu modul în care pot rămâne, râse el triumfător.

   Astrid zise:

   - Sam, trebuie să o faci. Distruge-l!

   Diana urca scările.

   - Caine, las-o jos. Fii bărbat, cel puțin o dată.

   - Pune-o jos, Caine, zise Sam. E sfârșitul. Cincisprezece și gata. Nu știu ce este, dar ar putea fi moartea și nu vrei să mori cu și mai mult sânge pe mâini.

   Caine râse amuzat.

   - Nu știi nimic depsre mine. Tu nu ai crescut neștiind cine ești. Nu a trebuit să te creezi din propria-ți imaginație, din propria-ți dorință.

   - Am crescut fără tată, zise Sam. Și fără nicio explicație. Și fără adevăr. La fel ca și tine.

   Caine aruncă o privire la ceas.

   - Cred că a venit timpul pentru tine, Sam. Tu ești primul, îți amintești? Și uite ce vreau să știi înainte de a pleca: eu o să supraviețuiesc, Sam. O să rămân tot aici. Eu și drăguța de Astrid și tot FAYZ-ul. Toate vor fi ale mele.

   Diana zise:

   - Sam, modul în care poți învinge dispariția este....

   Caine se răsuci spre ea, ridică o mână și o lovi întrerupând-o în mijlocul frazei. Ea zbură prin aer, fu propulsată în spate și ateriză în stradă, pe iarba din piață.

   Efortul îi distrase atenția lui Caine. O scăpă pe Astrid.

   Sam își întinse mâna, cu palma în afară.

PATRUZECI ȘI ȘASE

          1 MINUT

   O lovitură directă.

   Îl putea omorî pe Caine într-o clipită. Dar lumea din jurul lui apunea. Astridf, căzută grămadă, părea vagă, decolorată, aproape transparentă. Și Caine era o fantomă. Niciun sunet. Țipetele copiilor era mute. Lupta dintre Drake și Orc se desfășura acum în reluare, atacurile coioților, toate acestea cadru cu cadru.

   Corpul lui Sam era amorțit, ca și cum ar fi murit și îi rămăsese numai creierul încă zbârnâind în craniu.

   - E timpul, spuse o voce.

   Știa că vocea și sunetul ei erau un cuțit în măruntaie. Mama lui stătea în față. Era la fel de frumoasă cum i se păruse întotdeauna. Părul ei flutura în briza pe care el nu o putea simți. Ochii albaștri rau singura culoare din peisaj.

    - La mulți ani! zise ea.

   - Nu, șopti el printre buzele pe care nu le mișca.

   - Acum ești bărbat, spuse ea, iar gura formă un zâmbet ironic. Bărbățelul meu.

   - Nu.

   Ea își întinse o mână către el.

   - Vino.

   - Nu pot, zise el.

   - Sam, sunt mama ta. Te iubesc. Vino cu mine.

   - Mamă...

   - Doar întinde-te spre mine. Te pot duce în siguranță, departe de locul ăsta.

   Sam scutură din cap încet-încet, ca și cum s-ar fi scufundat în melasă. Ceva se întâmplase cu timpul. Astrid nu respira. Nimic nu se mișca. Toată lumea înghețase.

   - O să fie așa cum a fost înainte, îi spuse mama lui.

   - Nu a fost niciodată... începu el. M-ai mințit. Niciodată nu mi-ai spus...

   - Niciodată nu am mințit, spuse ea și se încruntă la el, dezamăgită.

   - Nu mi-ai spus niciodată că am un frate. Niciodată nu mi-ai spus...

   - Vino cu mine, spuse ea, nerăbdătoare acum, dând din mână ca și atunci când el era un copil mic și refuza să o țină de mână ca să traverseze strada. Vino cu mine acum, Sam. O să fii în siguranță, departe de locul ăsta.

   El reacționă instinctiv, micuțul băiețel reacționă la voceamămicii, la vocea care îi cerea să se supună. Întinse mâna către ea. Apoi și-o trase înapoi.

   - Nu pot, șopti Sam. Am pe cineva pentru care să rămân aici.

   Furia licări în ochii mamei lui, o lumină verde, suprarealistă, și înainte ca ea să clipească, dispăru. Și apoi, din întuneric, din lumea ireală, păși Caine în lumina stranie.

   Mama lui Sam zâmbi către Caine, iar el se uita la ea cu o expresie de mirare.

   - Asistenta Temple, zise Caine.

   - Mamă, îl corectă ea. Este timpul ca amândoi băieții mei să mi se alăture, să vină cu mine. Departe de locul ăsta.

   Caine părea cuprins de vrajă, neputând să își ia privirea de la fața blândă și zâmbitoare, de la ochii albasștri pătrunzători.

   - De ce? întrebă Caine cu o voce de copil mic.

   Mama lor nu spuse nimic. Încă o dată, doar pentru o clipită, ochii ei albaștri deveniră de un verde toxic, înainte de a redeveni de un albastru rece.

   - De ce el, și nu eu? întrebă Caine.

   - Este timpul să veniți cu mine acum, insistă mama lor. O să fim o familie. Departe de aici.

   - Tu primul, Sam, zise Caine. Du-te cu mama ta.

   - Nu, spuse Sam.

   Fața lui Caine se întunecă de mânie.

   - Du-te, Sam. Du-te. Du-te cu ea!

   Acum țipa. Părea că intenționa să îl afecteze pe Sam psihic, să îl împingă către mama pe care nu o împărțiseră niciodată, dar mișcările lui erau ciudate, disproporționate, un personaj bățos și panicat dintr-un vis.

   Caine renunță să mai încerce.

   - Jack ți-a spus, zise el tern.

   - Nimeni nu mi-a spus nimic, rosti Sam. Am lucruri de făcut aici.

   Mama lor își întinse mâinile spre ei, furioasă, cerându-le supunere.

   - Veniți la mine!

   Caine scutură din cap încet.

   - Nu.

   - Ești capul familiei acum, Sam, îl linguși mama lui. Bărbățelul meu. Al meu.

   - Nu, zise Sam. Îmi aparțin numai mie.

   - Iar eu nu am fost niciodată al tău, rânji Caine. Prea târziu... mamă.

   Expresia de pe fața mameilor tremură. Carnea blajină păru să se descompună în piese de puzzle. Zâmbetul blajin al gurii care implora se topi și se prăbuși în interior. În locul lui apăru o gură înconjurată de dinți ascuțiți ca acele. Ochii erau plini de o lumină verde.

   - Voi pune mâna pe voi, izbucni monstrul cu o violență subită.

   Caine se holba oripilat.

   - Ce ești tu?

   - Ce sunt eu? îl luă peste picior monstrul necruțător. Sunt viitorul vostru. O să vii la mine în locul întunecat, Caine. O să vii de bunăvoie.

   - Nu! protestă Caine.

   Monstrul râse, un sunet nemilos din gura de pirania.

   Încet, monstrul dispăru. Culoarea apăru din nou în lumea din jurul lui Sam și a lui Caine. Orc și Drake accelerară la viteză normală. Aerul mirosea a praf de pușcă. Astrid respiră.

   Caine fu rapid. Își ridică mâinile, cu palmele în afară.

   Dar Sam fu și mai rapid. El sări către Caine, păși în zona lui și prinse capul fratelui lui cu mâna bună. Palma lui Sam era pe tâmpla lui Caine, cu degetele curbate în părul lui.

   - Nu mă obliga să fac asta, îl avertiză Sam.

   Caine nu încercă să dea înapoi. Ochii lui erau plini de un dispreț sălbatic.

   - Dă-i bătaie, Sam, șopti Caine.

   Sam scutură din cap.

   - Nu.

   - Milă? rânji Caine.

   - Trebuie să pleci, Caine, zise Sam încet. Nu vreau să te omor. Dar nu poți fi aici.

   Brianna apăru rapid, puse frână ca să se oprească și ridică un pistol spre Caine.

   - Dacă Sam nu te termină, o să o fac eu. Nu ești mai rapid decât Briza.

   Caine o ignoră disprețuitor. Dar nu mai avea nicio șansă să îl atace pe Sam. Brianna era prea rapidă.

   - Este o greșeală să mă lași să trăiesc, Sam, îl avertiză Caine. Știi că o să mă întorc.

   - Nu o face. Nu te întoarce. Data viitoare...

   - Data viitoare unul din noi îl va omorî pe celălalt, spuse Caine.

   - Pleacă! Stai la distanță!

   - Niciodată, zise Caine cu o parte din vechea lui bravadă. Diana?

   - Ea poate să rămână aici, spuse Astrid.

   - Poți, Diana? întrebă Caine.

   - Astrid cea deșteaptă, zise Diana în felul ei batjocoritor. Atât de inteligentă. Atât de neștiutoare.

   Diana păși aproape de Sam, îi apucă obrazul cu mâna și plantă un sărut în colțul gurii.

   - Îmi pare rău, Sam. Fata rea sfârșește cu băiatul rău. Așa funcționează lumea. În special lumea asta.

   Ea se duse la Caine. Nu îi apucă mâna întinsă, nici măcar nu se uită la el, ci merse alături de el în timp ce acesta cobora treptele.

      Bătălia dintre Drake și Orc se poticnea într-o remiză epuiantă. Drake își ridica mâna în formă de bici încă o dată ca să o lase asupra umerilor lui Orc, dar mișcările lui erau încete, îngreunate.

   - Termină, Drake, zise Diana. Nu îți dai seama când lupta s-a sfârșit?

   - Niciodată! gâfâi Drake.

   Caine ridică mâna și aproape degajat îl trase pe Drake care se opunea și înjura.

   Coioții, cei rămași în viață, îi urmară afară din oraș.

   Edilio își ridică pistolul și ținti spre animalele care se retrăgeau, umane sau nu. Ochii lui îi întâlniră pe cei ai Briannei, amândoi fiind pregătiți.

   - Nu, omule. Războiul s-a terminat.

   Edilio lăsă jos arma, ezitant.

   - Las-o jos, Briza. Hai să mergem, adăugă el.

   Brianna se supse, mai ușurată ca oricând.

   Quinn urcă treptele ca să stea alături de Edilio. Era împroșcat cu sânge. Își aruncă pistolul pe jos. Îi aruncă lui Sam o privire sumbră, infinit de tristă.

   Patrick apăru bucuros, iar cu el era Lana.

   - Sam, lasă-mă să-ți văd mâna, zise ea.

   - Nu, spuse Sam. Sunt bine. Du-te la ceilalți. Salvează-i, Lana! Eu nu am putut. Poate tu o să poți. Începe cu micul Pete. El... el este foarte important.

   Astrid se întorsese în biserică la fratele ei. Apăru ținându-l de brațe, târându-l.

   - Ajutați-mă! imploră Astrid.

   Lana alergă la ea.

   Sam vru să se ducă la Astrid. Avea nevoie să facă asta. Dar epuizarea totală îl ținu pe loc. Își puse mâna bună pe umărul lui Edilio.

   - Cred că am câștigat, zise Sam.

   - Mda, fu de acord Edilio. Mă duc să aduc retroexcavatorul. Am multe gropi de săpat.

FINAL

        Mâncarea aproape că dărâma mesele sub greutatea ei. Curcan și garnituri, sos de merișoare și cea mai mare colecție de plăcinte pe care o văzuse Sam.

   Mesele fuseseră inițial așezate la capătul sudic al pieței. Apoi Albert își dăduse seama că oamenii nu voiau să stea la distanță de mormintele de la capătul de nord, ci să fie lângă ele. Morții aveau să fie incluși în acest ospăț de Ziua Recunoștinței.

   Mâncau de pe farfurii de carton și foloseau furculițe de plastic, stăteau pe puținele scaune sau pe iarbă. Se auzeau râsete. Erau și nasuri înfundate ți lcarimi, în timp ce își aminteau de sărbătoarea de Ziua Recunoștinței de anul trecut. Dintr-un sistem stereo instalat de Computer Jack răsuna muzică.

   Lana muncise contra cronometru timp de câteva zile ca să vindece pe toată lumea care putea fi vindecată. Dahra îi fusese alături, organizând, prioritizând cazurile cele mai grave, oferind ajutor și pastile împotriva durerilor celor care trebuiau să aștepte. Cookie ratase întreaga luptă, dar devenise cel mai credincios asistent al Dahrei, folosindu-și dimensiunile și puterea ca să îi ridice pe cei răniți.

   Mary adusese copiii la marele ospăț. Ea și fratele ei, John, pregătiră farfuriile pentru ei, îi hrăniră pe unii cu lingurița și schimbară scutece pe pături așezate pe iarbă.

   Orc stătea cu Howard într-un colț. Orc se luptase cu Drake până la remiză. Dar nimeni - cu atât mai puțin Orc - nu o uitase pe Bette.

   Piața era un dezastru. Clădirea de apartamente care fusese arsă era acum o epavă. Biserica mai avea doar 3 pereți, iar clopotnița avea să cadă în caz că venea vreo furtună.

   Arseseră coioții morți. Cenușa lor și oaselee umpleau acum câteva pubele mari.

   Sam urmărea totul, stând un pic mai departe, balansând farfuria cu mâncare și încercând să nu verse sosul.

   - Astrid, spune-mi dacă asta e o nebunie: mă întreb dacă au rămas ceva resturi ca să le trimitem la Coates, zise Sam. Șii tu, o ofertă de pace.

   - Nu. Nu e o nebunie, spuse ea.

   Astrid îl cuprinse cu mâna în jurul taliei.

   - Știi, am planul ăsta în minte de ceva vreme, zise Sam.

   - Ce plan?

   - Ne include pe tine și pe mine stând la plajă.

   - Doar stând?

   - Păi... zise el permițând răspunsului concis să încludă mai multe sensuri, apoi zâmbi. Mă dau în vânt după răspunsuri concise.

   - Ai de gând să îmi spui ce s-a întâmplat în timpul marii dispariții?

   - Da. O să îți spun. Poate că nu astăzi.

   El arătă cu capul către micul Pete, care se aplecase peste o farfurie cu mâncare și se legăna în față și în spate.

   - Mă bucur că e OK.

   - Mda, zise Astrid scurt.

   Apoi adăugă:

   - Cred că rana, lovitura la cap... o, nu contează. Hai să nu mai vorbim acum despre Petey. Spune-ți discursul și apoi să mergem să vedem dacă ai idee ce înseamnă „concis”.

   - Discursul meu?

   - Toată lumea îl așteaptă, spuse ea.

   Desigur, realiză el, erau priviri care așteptau îndreptate în direcția lui și un sentiment de treabă neterminată plutea în aer.

   - Mai ai ceva citate bune pe care să le fur?

   Ea se gândi pentru un moment.

   - OK. Uite unul: „Cu răutate față de nimeni, cu bunătate pentru toți, cu fermitate pentru dreptate, așa cum Dumnezeu ne dă puterea de a vedea ce e drept, așa ne străduim să terminăm munca pe care am început-o, să vindecăm rănile națiunii...” Președintele Lincoln.

   Sam zise:

   - Mda, exact asta o să se întâmple, o să țin un discurs care o să sune exact așa.

   - Sunt cu toții încă speriați, spuse ea, apoi se corectă. Suntem cu toții încă speriați.

   - Nu s-a terminat, spuse Sam. Știi asta.

   - S-a terminat pentru astăzi.

   - Avem plăcintă, fu el de acord.

   Apoi, cu un oftat, se urcă pe marginea fântânii.

   - Ăăă, lume!

   Nu fu greu să le atragă atenția. Se adunară cu toții în jur. Chiar și cei mai mici gângureau mai încet.

   - În primul rând, le mulțumesc lui Albert și ajutoarelor lui pentru această masă. Să-l aplaudăm pe Mac Tăticu`.

   O rundă de aplauze inimoase și unele râsete, iar Albert făcu cu mâna rușinat. Se și înruntă puțin, evident existând o problemă legată de folosirea prefixului „Mac” într-un mod neaprobat în manualul McDonald`s.

   - Și trebuie să le menționez pe Lana și pe Dahra, pentru că fără ele am fi mult mai puțini acum, aici.

   Acum aplauzele erau aproape reverențioase.

   - Prima noastră sărbătoare de Ziua Recunoștinței din FAYZ, zise Sam când aplauzele încetară.

   - Să sperăm că e ultima, srigă cineva.

   - Mda. Ai dreptate, fu de acord Sam. Dar suntem aici. Suntem aici în locul ăsta în care nu vrem să fim. Și ne este teamă. Și nu o să vă mint spunându-vă că de acum înainte totul va fi ușor. Nu o să fie. Va fi greu. Și o să ne mai fie teamă, cred. Și o să mai fim triști. Și singuri. Unele lucruri groaznice s-au întâmplat. Unele lucruri groaznice...

   Pentru un moment pierdu șirul vorbelor. Dar apoi se îndreptă din nou.

   - Cu toate astea, suntem recunoscători, și îi transmitem mulțimirile noastre lui Dumnezeu, cine crede în El, sau sorții, sau doar nouă, nouă tuturor de aici.

   - Pentru tine, Sam! strigă cineva.

   - Nu, nu, nu, zise el făcând cu mâna. Nu. Le mulțumim celor 19 copii care sunt îngropați aici.

   Arătă spre cele 6 rânduri de câte 3 morminte, plus unul care începuse rândul al șaptelea. Pietrele de mormânt, proaspăt vopsite, purtau numele lui Bette și al altora.

   - Și le mulțumim eroilor care stau acum aici și mănâncă curcan. Sunt prea multe nume de menționat, și ar fi prea rușinați, oricum, dar îi știm care sunt.

   Urmă un val de aplauze puternice și susținute și multe fețe se întoarserăă spre Edilio, Dekka, Taylor și Brianna și unele către Quinn.

   - Sperăm cu toții că totul se va sfârși. Sperăm cu toții că în curând vom fi înapoi, împreună cu cei pe care îi iubim. Dar acum, suntem aici. Suntem în FAYZ. Și ceea ce trebuie să facem este să muncim împreună și să avem grijă unii de alții și să ne ajutăm unii pe alții.

   Toți aprobară din capete, unii dintre ei bătură din palme.

   - Majoritatea suntem din Perdido Beach. Unii sunt de la Coates. Unii dintre noi sunt... ei bine, puțin ciudați.

   Câțiva chicotiră.

   - Și unii dintre noi nu sunt. Dar acum suntem cu toții aici, cu toții băgați în asta. O să supraviețuim. Dacă asta este lumea noastră acum... vreau să spun, asta e lumea noastră acum. Este lumea noastră. Așa că haideți să o facem să fie una bună.

   Coborî în tăcere.

   Apoi cineva începu să aplaude ritmic și să scandeze:

   - Sam! Sam! Sam!

   Ceilalți i se alăturară și în curând fiecare persoană din piață, chiar și unii dintre cei mici, îi scandau numele.

   Quinn era acolo, la fel și Edilio și Lana. Sam îi zise lui Quinn:

   - Îmi faci un serviciu și stai cu ochii pe micul Pete?

   - Nicio problemă, frate.

   - Unde te duci? întrebă Edilio.

   - Mergem la plajă.

   Sam o luă pe Astrid de mână.

   - Vreți să venim și noi? întrebă Edilio.

   Lana îl cuprinse cu mâna și zise:

   - Nu, Edilio, nu vor.

         Băiatul se delasa țeapăn, protejând arsura pe jumătate vindecată dintr-o parte. Coiotul mergea în fața lui, conducându-l pe drumul prin deșert.

   Soarele apunea la vest, trimițând umbre lungi dinspre bolovani și tufișuri, pictând fața muntelui într-un portocaliu straniu.

   - Cât mai e? întrebă Caine.

   - Curând, zise Căpetenia. Întunericul e aproape.

                   Sfârșitul primului volum