......................................................................................
6-11
- În primul rând, el te-a sunat pe tine. Conversaţiile înregistrate în asemenea circumstanţe au o valoare foarte îndoielnică. În al doilea rând, n-a vorbit tocmai ca şi când ar fi fost căpitanul Kangaroo, nu-i aşa?
- Nu.
- În al treilea rând, povestea pe care ai născocit-o te inculpă pe tine, Mike, dar nu foarte mult, şi nu o inculpă pe Mattie deloc. Şi, apropo, chestia aia cu Mattie suflându-i spumă lui Kyra în faţă, îmi place aia. Dacă mai mult de-atât nu pot face, ar fi spre folosul lor să renunţe chiar acum. În ultimul rând - şi aici se află probabil adevărul - cred că Devore suferă de Boala lui Nixon.
- Boala lui Nixon? a întrebat Mattie.
- Caseta pe care o are Durgin nu e singura casetă. Nu poate fi. Iar socrul tău se teme că, dacă introduce ca probă în proces o casetă înregistrată cu cine ştie ce aparatură are el la Warrington, noi le-am putea cita pe toate. Iar eu blestemat să fiu dacă n-aş încerca să fac asta.
Mattie părea năucită.
- Ce se poate afla pe ele? Şi dacă-i ceva rău, de ce nu le distruge pur şi simplu?
- Poate că nu are cum, am spus. Poate că are nevoie de ele în alte scopuri.
- Nu prea contează asta, a spus John. Durgin mergea la cacealma şi asta contează.
Îşi lovi podul palmei uşor pe tăblia mesei de picnic.
- Cred că renunţă la caz. Chiar cred asta.
- E prea devreme să ne gândim la aşa ceva, am spus imediat, dar mi-am dat seama după chipul lui Mattie - strălucind mai puternic ca niciodată - că răul se înfăptuise.
- Spune-i şi lui ce ai mai făcut până acum, l-a îndemnat Mattie pe John. Apoi eu trebuie să plec la bibliotecă.
- Unde o trimiţi pe Kyra în zilele tale lucrătoare? am întrebat-o.
- La doamna Cullum. Locuieşte cu trei kilometri mai în sus pe Wasp Hill Road. În iulie mai e şi ŞBV de la zece până la trei. Asta-i Şcoala Biblică de Vară. Lui Ki îi place la nebunie, mai ales cântatul şi teatrele de păpuşi cu Noe şi Moise. Autobuzul o lasă acasă la Arlene şi eu vin s-o iau pe la nouă şi un sfert.
A zâmbit puţin dusă pe gânduri.
- Când ajungem, de obicei doarme tun întinsă pe canapea.
John a continuat să vorbească următoarele aproximativ zece minute. Nu se ocupa de mult de caz, dar pusese deja o mulţime de roţi în mişcare. Un tip din California aduna informaţii despre Roger Devore şi Morris Ridding ("aduna informaţii" suna mult mai bine decât "îşi băga nasul peste tot"). Pe John îl interesa în mod deosebit să afle ce natură avea relaţia dintre Roger Devore şi tatăl lui şi dacă Roger avea cunoştinţă de nepoţica lui din Maine. John pornise şi o campanie pentru a afla cât mai multe lucruri posibil despre activităţile şi mişcările lui Max Devore de când se întorsese în TR-90. De asta se ocupa un investigator particular, unul recomandat de Romeo Bissonette, avocatul meu cu împrumut.
În vreme ce vorbea, frunzărind rapid un carneţel pe care-l scosese din buzunarul sacoului, mi-am amintit ce-mi spusese la telefon despre Doamna Dreptate:
Pune-i nişte cătuşe la încheieturile solide ale mâinilor ei şi lipeşte-i nişte leucoplast peste gură să se asorteze cu panglica de la ochi, violeaz-o şi arunc-o în noroi.
Poate că era o imagine prea dură pentru ceea ce făceam noi, dar mi-am spus că cel puţin îi dădeam uşor târcoale.
Mi l-am imaginat pe sărmanul Roger Devore la bara martorilor, venit cu avionul cale de patru mii opt sute de kilometri să fie întrebat despre preferinţele lui sexuale.
Trebuia să ţin cont însă de faptul că tatăl lui îl pusese în această postură, şi nu Mattie, eu, sau John Storrow.
- Ai mai făcut progrese în încercarea de-a te întâlni cu Devore sau cu consilierul lui şef pe probleme legale? am întrebat.
- Nu ştiu sigur. Vaporul s-a lansat la apă, oferta e pe masă, pucul e pe gheaţă, alege metafora care-ţi place, amestecă-le şi fă-le să se potrivească dacă asta vrei.
- Fierul e pus la încins în foc, a spus Mattie.
- Pionii-s pe tabla de joc, am adăugat eu.
Ne-am uitat unul la altul şi am râs. John ne-a privit cu tristeţe, apoi a suspinat, şi-a luat sandvişul şi a început iarăşi să mănânce din el.
- Chiar trebuie să te întâlneşti cu el şi cu avocatul lui care face mai mult sau mai puţin figuraţi? am întrebat.
- Ai vrea să câştigi jocul ăsta şi apoi să descoperi că Devore o poate lua de la capăt folosindu-se de comportamentul lipsit de etică al apărătorului legal al lui Mary Devore? a replicat John.
- Nici măcar să nu glumeşti cu aşa ceva! a strigat Mattie.
- Nu glumea, a spus John. Trebuie să fie împreună cu avocatul lui, da. Nu cred că asta se va întâmpla, nu în jocul ăsta. Nici măcar nu am văzut cum arată băşinosu' ăsta bătrân şi trebuie să vă spun că mor de curiozitate.
- Dacă doar de asta ai nevoie să fii fericit, vino la terenul de softball marţea viitoare seara, a spus Mattie. Va fi acolo în scaunul lui cu rotile dichisit, râzând şi bătând din palme şi sugând din masca aia de oxigen blestemată la fiecare aproximativ cincisprezece minute.
- Nu-i o idee rea, a spus John. Trebuie să mă întorc la New York pentru week-end - plec apres Osgood - dar poate că vin marţi înapoi. S-ar putea să-mi aduc şi mănuşa de joc.
A început să cureţe masa şi, iarăşi, mi s-a părut că arată atât sclifosit, cât şi afectuos în acelaşi timp, aşa cum şi arăta Stan Laurel atunci când purta şorţ. Mattie l-a dat repede la o parte şi a preluat controlul.
- Nimeni n-a mâncat ciocolata Twinkie pe care am adus-o, a spus ea, puţin tristă.
- Du-le acasă fiicei tale, a spus John.
- Nici vorbă. Nu-i dau voie să mănânce chestii d-astea. Ce fel de mamă mă credeţi?
Ne-a observat expresiile, a repetat ceea ce tocmai spusese, apoi a izbucnit în râs. Ne-am alăturat şi noi.
3.
Bătrânul Scout al lui Mattie era parcat într-unul dintre locurile înclinate din spatele monumentului de război, care, în Castle Rock, e reprezentat de statuia unui soldat din primul război mondial cu o porţie generoasă de găinaţ pe casca sub formă de oală. Lângă Scout era parcat un Taurus nou-nouţ cu abţibildul firmei de închirieri auto Hertz, lipit sub cel de inspecţie tehnică. John şi-a aruncat servieta - liniştitor de subţirică şi nu foarte ostentativă - pe bancheta din spate.
- Dacă reuşesc să mă întorc marţi, te sun, i-a spus lui Mattie. Te sun şi dacă reuşesc să stabilesc o întâlnire cu socrul tău prin Osgood ăsta.
- O să cumpăr eu sandvişurile italieneşti atunci, a spus Mattie.
John a zâmbit, apoi a prins-o de braţ cu o mână şi cu cealaltă m-a prins pe mine. Semăna cu un preot nou venit în oraş pregătindu-se să cunune primul cuplu.
- Discutaţi la telefon dacă simţiţi nevoia, a spus, ţinând minte mereu că unul sau amândouă posturile s-ar putea să fie urmărite. Întâlniţi-vă la piaţă din întâmplare. Mike, tu s-ar putea să simţi nevoia de a da pe la biblioteca din localitate şi de a împrumuta o carte.
- Nu înainte să-ţi înnoieşti abonamentul, însă, a spus Mattie, aruncându-mi între timp o privire rezervată.
- Dar gata cu vizitele la rulota lui Mattie. Ne-am înţeles?
Am spus da; ea a spus da; John Storrow a părut neconvins. M-a făcut să mă întreb dacă vedea pe feţele sau în mişcările noastre ceva ce n-ar fi trebuit să se vadă.
- Şi-au construit o strategie de atac care mai mult ca sigur că nu va da rezultate, a spus. Nu putem risca să le oferim ocazia să-şi schimbe tactica. Asta înseamnă fără întâlniri suspecte între voi doi; şi asta înseamnă şi fără întâlniri suspecte între Mike şi Kyra.
Mina şocată a lui Mattie o făcea să pară iarăşi de doisprezece ani.
- Mike şi Kyra! Despre ce vorbeşti?
- Alegaţii de molestare a unui copil aruncate de către oameni atât de disperaţi, că sunt dispuşi să încerce orice.
- Asta-i ridicol, a spus ea. Iar dacă socrul meu vrea să arunce cu genul ăsta de noroi...
John a dat din cap.
- Da, ne-am vedea nevoiţi să aruncăm înapoi. Presa de pe întreaga coastă ar urma să preia ştirea, poate chiar şi cei de la Tribunal TV, Domnul să ne binecuvânteze şi să ne salveze sufletele. Dacă putem evita ceva de genul ăsta, de ce să n-o facem? Nu face bine adulţilor şi nu face bine nici unui copil. Nici acum şi nici mai târziu.
S-a aplecat şi a sărutat-o pe Mattie pe obraz.
- Îmi cer scuze pentru întreaga poveste, a spus el, şi chiar a părut că regretă sincer. Pur şi simplu aşa-i un caz de custodie.
- Cred că m-ai prevenit. Dar pur şi simplu... gândul că ar face cineva un asemenea lucru doar fiindcă nu are cum altfel să câştige...
- Dă-mi voie să te previn iarăşi, a spus.
Chipul lui s-a apropiat atât de mult de-un rânjet, cât îi permiteau probabil trăsăturile lui tinere şi sănătoase.
- Avem de-a face cu un om foarte bogat şi cu o problemă foarte delicată. Combinaţia asta s-ar putea asemăna cu manevrarea unei dinamite vechi.
M-am întors spre Mattie.
- Încă-ţi mai faci griji pentru Ki? Încă mai simţi că e în pericol?
Am observat că se gândeşte să-şi îmblânzească răspunsul - dintr-o simplă şi bătrână rezervă de yankeu, cel mai probabil - şi apoi s-a hotărât să n-o facă. S-a hotărât, probabil, că îmblânzirea e un lux pe care nu şi-l putea permite.
- Da. Dar nu-i decât un sentiment, să ştii.
John se încrunta. Am presupus că ideea că Devore ar putea apela la măsuri extralegale de a obţine ce-şi dorea îi trecuse prin minte şi lui.
- N-o pierde din ochi atât cât poţi, i-a spus. Eu respect intuiţiile. A ta se bazează pe ceva concret?
- Nu, a răspuns Mattie şi privirea ei furtivă în direcţia mea mă ruga să-mi ţin gura. Nu chiar.
A deschis portiera Scout-ului şi a aruncat înăuntru gentuţa cu ciocolatele Twinkie - se hotărâse totuşi să le păstreze. Apoi s-a întors spre John şi spre mine cu o mină aproape de furie.
- Nu ştiu cum să urmez sfatul acela, însă. Lucrez cinci zile pe săptămână şi, în august, când aducem la zi microfilmele, voi lucra şase zile. Acum, Ki ia masa de prânz la Şcoala Biblică de Vară şi cina la Arlene Cullum. Eu o văd doar dimineaţa. În restul timpului...
Ştiam ce voia să spună înainte spună; expresia era veche.
- ... e pe TR.
- Te-aş putea ajuta să găseşti un au pair, am spus, spunându-mi că aş ieşi mult mai ieftin decât cu John Storrow.
- Nu, au spus atât de la unison, că s-au uitat unul la altul şi au râs.
Dar, chiar şi când râdea, Mattie părea încordată şi nefericită.
- Nu vom lăsa în urmă hârţoage de care să se folosească Durgin şi echipa de avocaţi a lui Devore a spus John. Cine mă plăteşte pe mine e-un lucru. Cine-i plăteşte lui Mattie ajutorul pentru supravegherea copilului e un altul.
- Pe lângă asta, am acceptat deja destul de la tine, a spus Mattie. Mai mult decât să pot dormi cu sufletul împăcat. Nu am de gând să mă afund şi mai tare doar pentru o toană.
A urcat în Scout şi a închis portiera.
Mi-am aşezat mâinile pe geamul deschis. Acum eram la acelaşi nivel şi ne priveam ochi în ochi atât de intens, că era deconcertant.
- Mattie, nu am pe ce altceva să-mi cheltui banii. Sincer.
- Când vine vorba de onorariul lui John, accept. Fiindcă onorariul lui o priveşte pe Ki.
Şi-a aşezat mâna peste a mea şi a strâns uşor.
- Chestia astalaltă, mă priveşte pe mine. Bine?
- Mda. Dar trebuie să-i spui bonei şi celor care se ocupă de chestia asta cu Biblia că ai pe rol un proces de custodie, un proces dificil probabil, şi că nu au voie să o lase pe Kyra să plece cu nimeni, nici chiar cu cineva cunoscut, fără a primi acceptul tău.
A zâmbit.
- Deja am aranjat asta. La îndemnul lui John. Păstrăm legătura, Mike.
Mi-a ridicat mâna, a sărutat-o sonor şi din inimă, şi a plecat.
- Ce crezi? l-am întrebat pe John în vreme ce urmăream cum Scout-ul se îndepărtează către noul pod Prouty, care trece peste pârâul Castle şi-şi varsă traficul în şoseaua 68.
- Cred că e minunat că are un binefăcător cu stare şi un avocat isteţ, a spus el.
A făcut o pauză, apoi a adăugat:
- Dar îţi spun ceva: Mattie, cumva, nu-mi lasă impresia unei persoane norocoase. Am un sentiment... nu ştiu...
- Că o învăluie un nor pe care nu-l poţi vedea foarte clar.
- Poate. Poate că asta e.
Şi-a trecut degetele prin hăţişul roşcat al părului său.
- Nu ştiu decât că-i ceva trist.
Ştiam exact despre ce vorbea... doar că eu mai simţeam ceva. Voiam să stau în pat cu ea, tristă sau nu, corect sau nu. Voiam să-i simt mâinile atingându-mă, trăgându-mă şi apăsându-mă, mângâindu-mă şi lovindu-mă. Voiam să-i pot mirosi pielea şi să-i simt gustul părului. Voiam să-i simt buzele mişcându-se pe urechea mea, respiraţia gâdilându-mi perişorii din pavilion când îmi spune să fac ce vreau, orice vreau.
4.
M-am întors la Sara Laughs cu puţin înainte de două şi am intrat înăuntru, gândindu-mă la nimic altceva decât la biroul meu şi la IBM-ul cu corp de literă Courier. Scriam din nou - scriam.
Încă de-abia îmi venea să cred. Aveam să lucrez (nu că mi s-ar fi părut a fi muncă după patru ani de lenevie) până la ora şase, să înot, după care să merg la Village Cafe pentru una dintre specialităţile bogate în colesterol ale lui Buddy.
În clipa în care am călcat pragul, clopoţelul lui Bunter a început să sune strident.
M-am oprit în foaier, cu mâna înţepenită pe clanţă. Casa era încinsă şi puternic luminată, nici urmă de umbră nicăieri, însă pielea de găină ce se forma pe braţele mele îmi dădea senzaţia că e miezul nopţii.
- Cine-i acolo? am strigat.
Clopoţelul a tăcut. A urmat o clipă de linişte şi apoi a ţipat o femeie. S-a auzit de pretutindeni, a ţâşnit din aerul însorit, plin de praf, aşa cum iese transpiraţia din pielea încălzită. A fost un ţipăt de durere, de furie, de mâhnire... dar, cel mai mult, a fost un ţipăt de oroare. Şi am răspuns şi eu cu un strigăt. Nu m-am putut înfrâna. Fusesem speriat să stau pe scările întunecate ale pivniţei, ascultând pumnul nevăzut cum loveşte în izolaţie, dar sentimentul de acum era mult mai rău.
Nu s-a oprit - ţipătul acela. S-a pierdut, aşa cum se pierduse şi plânsetul de copil; s-a pierdut ca şi când persoana care ţipa era târâtă cu viteză pe un coridor lung, departe de mine.
Într-un sfârşit, a dispărut.
M-am sprijinit de bibliotecă, cu palma apăsată pe tricou, inima galopându-mi sub ea. Mă luptam să respir, iar muşchii îmi lăsau senzaţia aceea ciudată de explozie pe care o încerci după ce te-ai speriat cum scrie la carte.
A trecut un minut. Bătăile inimii au încetinit gradual, şi respiraţia a încetinit odată cu ele. M-am îndreptat de spate, am făcut un pas împleticit şi, când am văzut că mă ţin picioarele, am mai făcut doi. Am rămas în uşa bucătăriei, uitându-mă de-a lungul sufrageriei. Deasupra şemineului, elanul Bunter se uita sticlos înapoi la mine.
Clopoţelul din jurul gâtului lui atârna nemişcat şi fără să scoată vreun clinchet. O rază încinsă de soare strălucea pe-o latură a lui. Singurul sunet era al ceasului ăla prostesc cu Pisica Felix din bucătărie.
Gândul care nu-mi dădea pace nici atunci era acela că femeia care ţipase fusese Jo, că Sara Laughs era bântuită de soţia mea şi că suferea. Moartă sau nu, soţia mea suferea.
- Jo? am întrebat încet. Jo, eşti...
Plânsetul a început din nou - plânsetul unui copil terifiat. În aceeaşi clipă, gura şi nasul mi s-au umplut încă o dată cu gustul feros de apă de lac. Mi-am dus o mână la gât, speriat şi cu gura larg deschisă, apoi m-am aplecat deasupra chiuvetei şi am scuipat. S-a întâmplat cum se întâmplase şi înainte - în loc să dau afară un şuvoi de apă, n-a ieşit nimic decât puţină salivă. Sentimentul de saturaţie dispăruse, ca şi când nici n-ar fi existat vreodată.
Am rămas în loc, ţinându-mă cu forţă de tejghea, aplecat deasupra chiuvetei, semănând probabil cu un beţiv care a încheiat petrecerea dând afară aproape tot ce stinsese cu o seară în urmă.
Chiar aşa mă şi simţeam - uluit şi cu privirea împăienjenită, prea copleşit de sentimente să-mi dau seama ce se întâmpla de fapt.
Într-un sfârşit, m-am îndreptat iarăşi de spate am luat prosopul aşezat pe mânerul maşinii de spălat vase şi mi-am şters faţa cu el. Aveam în frigider ceai şi-mi doream în cel mai groaznic fel un pahar mare şi gâtuit de gheaţă. Am întins mâna după mâner şi am paralizat. Fructele şi legumele din magneţi erau iarăşi aranjate în cerc. În mijloc erau acestea:
ajutor mănec
Ajunge, mi-am spus. Plec de-aici. Chiar acum. Astăzi.
Totuşi, o oră mai târziu, mă aflam în biroul năduşitor cu un pahar de ceai cu gheaţă aşezat pe masă lângă mine (cuburile din el se topiseră de mult), îmbrăcat doar în slipul de baie şi pierdut în lumea pe care o cream - cea în care un detectiv particular pe nume Andy Drake încerca să demonstreze că John Shackleford nu era ucigaşul în serie supranumit Şapca de Baseball.
Aşa reuşim să mergem mai departe: câte o zi o dată, câte o masă o dată, câte o durere o dată, câte o respiraţie o dată. Dentiştii merg pe câte un nerv o dată; constructorii de vapoare fac câte o carenă o dată. Dacă scrii cărţi, mergi cu câte o pagină o dată. Întoarcem spatele tuturor lucrurilor pe care le ştim şi tuturor lucrurilor de care ne temem. Analizăm oferte comerciale, ne uităm la meciul de fotbal, preferăm Sprite în defavoarea AT&T-ului. Numărăm păsările de pe cer şi nu vrem să ne întoarcem faţa de la fereastră când auzim paşii cuiva în spatele nostru, venind pe coridor înspre noi; spunem da, sunt de acord că deseori norii par a lua forma altor lucruri - a unui peşte şi a unui unicorn şi a unui călăreţ -, dar nu sunt de fapt decât nişte nori. Spunem că nu sunt decât nişte nori chiar şi atunci când îi luminează fulgerul, şi ne întoarcem atenţia la următoarea masă, la următoarea durere, la următoarea respiraţie, la următoarea pagină. Aşa reuşim să mergem mai departe.
CAPITOLUL ŞAISPREZECE
1.
Cartea era serioasă, bine? Era magnifică.
Mă temeam să mă mut dintr-o cameră într-alta, cu atât mai puţin să-mi adun maşina de scris şi manuscrisul subţirel, de-abia început, şi să mă întorc la Derry. Acesta ar fi fost un gest la fel de periculos ca acela de a scoate un nou-născut afară în furtună.
Aşa că am rămas, rezervându-mi însă dreptul de-a pleca dacă deveneau prea ciudate lucrurile (aşa cum îşi rezervă şi fumătorii dreptul de a renunţa la ţigări dacă se înrăutăţeşte tusea) şi astfel a trecut o săptămână. S-au întâmplat diverse lucruri în acest timp, dar, până să-l întâlnesc pe Max Devore pe Stradă în vinerea următoare - pe şaptesprezece iulie, trebuie să fi fost -, cel mai important lucru a fost acela că am continuat să lucrez la romanul care avea să se cheme, dacă-l terminam, Prietenul meu din copilărie.
Poate că întotdeauna ne spunem că lucrul pe care l-am pierdut a fost cel mai bun lucru... sau ar fi fost cel mai bun. Nu ştiu sigur. Tot ce ştiu este că adevărata mea viaţă a însemnat în acea săptămână Andy Drake, John Shackleford şi o siluetă umbrită care stătea undeva departe în fundal. Raymond Garraty, prietenul din copilărie al lui John Shackleford. Un bărbat care purta uneori o şapcă de base-ball.
În timpul acelei săptămâni, manifestările au continuat în casă, dar la un nivel mai scăzut - n-a fost nimic ce să semene cu strigătul acela care-mi îngheţase sângele în vene. A sunat de câteva ori clopoţelul lui Bunter şi de câteva ori fructele şi legumele din magneţi s-au repoziţionat în cerc... niciodată cu vreun cuvânt în mijloc, însă; nu înacea săptămână. Într-o dimineaţă, m-am trezit şi am văzut că recipientul cu zahăr era răsturnat, ducându-mă cu gândul la povestea lui Mattie cu făina. Nu era nimic scris în zahărul vărsat, însă se vedea o linie şerpuită...
....ca şi când ar fi încercat cineva să scrie şi nu reuşise. Dacă acesta era cazul îl compătimeam. Ştiam cum e să simţi asta.
2.
Depoziţia mea în faţa redutabilului Elmer Durgin avusese loc vineri, pe data de zece. Marţea următoare am mers pe Stradă până la terenul de softball de la Warrington, sperând să-l ginesc pe Max Devore. Era aproape de ora şase când am ajuns destul de aproape să aud ţipetele, scandările şi sunetul mingilor lovite. O potecă marcată cu simboluri rustice (W-uri curbate, săpate în lemnul de stejar al unor săgeţi) te ducea pe lângă o radă abandonată, două şoproane şi un foişor acoperit pe jumătate de cârceii unui mur. Am ajuns într-un sfârşit la un teren liber. O grămadă de ambalaje de cartofi prăjiţi, de acadele şi de cutii de bere sugerau faptul că, uneori, oamenii urmăreau meciurile din acest loc privilegiat. Nu mă puteam opri să nu mă gândesc la Jo şi la prietenul ei misterios, tipul în jachetă sport maro, tipul corpolent care-şi petrecuse un braţ în jurul mijlocului ei şi care o condusese de la meci, râzând, înapoi spre Stradă.
De două ori în timpul week-end-ului fusese cât pe ce s-o sun pe Bonnie Amudson să văd dacă pot cumva să aflu cine era tipul ăla, să-i pot pune un nume, şi de fiecare dată dădusem îndărăt. Câini care dorm, mi-am spus de fiecare dată. Câini care dorm, Michael.
Aveam întreaga zonă din spatele terenului numai pentru mine în acea seară şi mi se părea a fi la o distanţă potrivită de baza principală, având în vedere că bărbatul care-şi parca de obicei scaunul cu rotile în spatele ei mă făcuse mincinos şi că eu îl invitasem să-şi vâre numărul meu de telefon acolo unde lumina soarelui e slabă.
În orice caz, nu trebuia să-mi fac griji. Devore nu era în public, aşa cum nu era nici fermecătoarea Rogette. Am observat-o însă pe Mattie în spatele gardului protector din plasă cu ochiuri mari de la linia primei baze. John Storrow se afla lângă ea, îmbrăcat în jeanşi şi o cămaşă uşoară, părul lui roşcat ascuns aproape complet sub o şapcă purtând emblema celor de la Mets. Au stat pe margine, urmărind meciul şi discutând asemenea unor prieteni vechi vreme de două reprize, înainte să mă observe - mai mult decât de ajuns timp pentru ca eu să mă simt invidios pe poziţia lui John, şi chiar puţin gelos.
Într-un sfârşit, cineva a aruncat o minge lungă spre centru, unde liziera pădurii servea singură de gard. Mijlocaşul a început să alerge cu spatele, însă mingea avea să treacă mult peste capul lui. Se îndrepta pe direcţia mea, la dreapta. M-am îndreptat într-acolo fără să gândesc, sărind prin ierburile care creşteau între gazonul tuns al terenului şi copaci, sperând că nu alerg prin urzici. Am prins mingea în mâna stângă şi am râs când unii dintre spectatori m-au ovaţionat. Mijlocaşul m-a aplaudat lovind cu mâna dreaptă goală în buzunarul mănuşii din cea stângă. Cel care lovise fugea lejer între timp în cerc, trecând pe la toate bazele, ştiind că marcase un tur complet, stabilit prin regulament.
Am aruncat rapid mingea jucătorului şi, în timp ce mă întorceam la locul de unde plecasem, între ambalajele de acadele şi cutiile de bere, m-am uitat înapoi şi i-am văzut pe Mattie şi pe John uitându-se la mine.
Dacă există vreun lucru care să confirme faptul că nu suntem decât o altă specie de animal, una cu un creier puţin mai mare şi cu o idee mult mai mare despre importanţa noastră în schema universală a lucrurilor, acela e dezvoltata capacitate de-a ne exprima prin gesturi când suntem nevoiţi s-o facem. Mattie şi-a împreunat mâinile la piept, şi-a aplecat capul spre stânga, a ridicat din sprâncene - Eroul meu.
Eu am ridicat mâinile la înălţimea umerilor şi am îndreptat palmele către cer - Noroc chior, dom'şoară, n-a-nsemnat ni'ca.
John şi-a aplecat capul şi şi-a dus degetele la frunte, ca şi când l-ar fi durut ceva acolo - Norocos nemernic ce eşti.
O dată aceste comentarii făcute, am arătat spre locul din spatele bazei principale şi-am ridicat din umeri a întrebare. Cu o repriză mai târziu, un băieţaş care semăna cu un pistrui gigant, gata să explodeze, a fugit spre locul unde mă aflam eu, maioul cu Michael Jordan, mult prea mare pentru el, fluturându-i în jurul gleznelor asemenea unei rochii.
- Tipu' de acolo mi-o dat cincizăci de cenţi să vă zic că tre' să-l sunaţi mai târziu la hotelu' la care stă în Rock, a spus, arătând cu degetul spre John. A zis să-mi mai daţi cincizăci de cenţi dacă aveţi v-un răspuns.
- Spune-i că-l sun pe la nouă şi jumătate, am zis. Numai că nu am nimic mărunt la mine. Accepţi un dolar întreg?
- Hei, mda, super.
L-a înşfăcat, s-a întors să plece, apoi s-a întors la loc, a rânjit, scoţând la iveală o dantură prinsă undeva între Actul I şi Actul II. Cu jucătorii de soft-ball în fundal, arăta ca un personaj arhetipal de-al lui Norman Rockwell.
- Tipu' vă mai zice şi că aia o fo' o prindere de tot rahatu'.
- Spune-i că acelaşi lucru-l zicea lumea mereu şi despre Willie Mays.
- Willie cine?
Ah, ce tineri. Ah, ce moravuri.
- Spune-i doar, fiule. Va şti el.
Am mai stat o repriză, dar meciul începea deja să lâncezească, Devore încă nu apăruse, aşa că m-am întors acasă pe unde venisem. Am întâlnit un pescar care stătea pe o stâncă şi doi tineri alergând pe Stradă către Warrington, ţinându-se de mână.
Mi-au spus bună şi eu le-am răspuns bună. Mă simţeam singur şi mulţumit în acelaşi timp. Cred că asta e-un fel de fericire destul de rară. Când ajung acasă, unii îşi verifică robotul telefonic; în vara aceea, eu am verificat mereu uşa frigiderului. Eenie-meenie-chili-beanie, cum obişnuia să spună Bullwinkle Moose, spiritele sunt pe cale să vorbească. În seara aceea n-au vorbit, chiar dacă fructele şi legumele din magneţi se regrupaseră într-o formă sinuoasă asemănătoare cu un şarpe sau poate cu litere S trăgând un pui de somn.
3.
Puţin mai târziu, l-am sunat pe John şi l-am întrebat unde fusese Devore, iar el a repetat în cuvinte ceea ce îmi spusese deja, mult mai pe scurt, prin gesturi.
- E primul meci de la care lipseşte de când s-a întors, a spus. Mattie a încercat să întrebe câţiva oameni dacă se simte bine şi opinia generală a părut să fie că da... cel puţin din câte ştiau ei.
- Cum adică a încercat să întrebe câţiva oameni?
- Adică mai mulţi nici n-au vrut să-i vorbească. "I-au servit indiferenţă", ar fi spus cei din generaţia părinţilor mei.
(Ai grijă, amice, am gândit dar n-am rostit, asta nu-i decât cu jumătate de pas mai departe de generaţia mea)
- I-a vorbit într-un sfârşit una dintre vechile ei prietene, dar s-a generalizat o atitudine urâtă faţă de Mattie. Poate că Osgood ăla o fi un vânzător de nimic, dar în calitate de domnul Dăbani al lui Devore se descurcă de minune să o izoleze pe Mattie de ceilalţi oameni din oraş. Este ăsta un oraş, Mike? Încă n-am înţeles bine partea asta.
- Nu-i decât TR-ul, am spus absent. Nu am cum să explic altfel. Chiar crezi că Devore îi cumpără pe toţi? Asta nu prea susţine vechea idee words worthiană cu privire la inocenţa şi bunătatea pastorală, nu-i aşa?
- Cheltuieşte bani şi se foloseşte de Osgood - poate şi de Footman - să împrăştie tot soiul de poveşti. Iar oamenii de pe-aici par cel puţin la fel de oneşti ca şi nişte politicieni oneşti.
- Cei care-şi păstrează valoarea?
- Mda. O, şi l-am văzut pe unul dintre posibilii martori principali ai lui Devore în Cazul Copilului Fugar. Pe Royce Merrill. Era la depozitul pentru echipament împreună cu câţiva dintre vechii lui prieteni. L-ai observat şi tu cumva?
I-am spus că nu-l observasem.
- Tipul trebuie că are o sută treizeci de ani, a spus John. Are un baston cu cap de aur de mărimea găurii curului unui elefant.
- Ăla-i un baston Boston Post. Cea mai bătrână persoană din zonă are dreptul să-l păstreze.
- Şi nu mă-ndoiesc că l-a primit pe merit. Dacă-l aduc la bară avocaţii lui Devore, o să-l dezosez.
Era ceva cutremurător în încrederea voioasă a lui John.
- Sunt sigur, am spus. Cum a reacţionat Mattie să fie tratată cu indiferenţă de vechii ei prieteni?
Mi-am adus aminte de ea spunând cât de tare ura serile de marţi, că ura să se gândească la meciurile de softball desfăşurându-se aşa cum o făcuseră dintotdeauna pe terenul pe care îşi întâlnise răposatul soţ.
- A reacţionat bine, a spus John. Cred că a renunţat deja la ei, spunându-şi că sunt o cauză pierdută.
Aveam motive să mă-ndoiesc de asta - dacă nu mă înşel, îmi amintesc că la douăzeci şi unu de ani cauzele pierdute sunt un fel de lucruri rare - dar nu am spus nimic.
- Rezistă. A fost singură şi speriată. Cred că, în sinea ei, e posibil să fi început deja să renunţe la Kyra, dar acum şi-a recăpătat în totalitate încrederea. În mare parte, datorită faptului că te-a cunoscut pe tine. Asta zic şi eu întâmplare fantastic de norocoasă.
Ei bine, poate. Într-o străfulgerare, mi-am amintit că-mi spusese cândva fratele lui Jo, Frank, că nu crede că există noroc, ci doar soartă şi alegeri inspirate. Apoi mi-am amintit imaginea aceea a TR-ului străbătut din toate părţile de cabluri invizibile, legături nevăzute, dar la fel de solide ca oţelul.
- John, am uitat să-ţi pun cea mai importantă întrebare dintre toate, ieri, după depoziţia mea. Cazul acesta de custodie care ne preocupă pe toţi atât de mult... a fost programat pentru sala de judecată?
- Bună întrebare. Până sâmbătă am verificat de trei ori, la fel a făcut şi Bissonette. În cazul în care Devore şi oamenii lui nu au pus la cale ceva foarte mârşav, cum ar fi să ceară judecarea într-un alt district, nu cred că a fost programat.
- Au voie să facă asta? Să ceară judecarea într-un alt district?
- Poate. Dar probabil nu fără să aflăm şi noi.
- Ce-nseamnă asta, atunci?
- Că Devore e pe cale să renunţe, a spus John cu promptitudine. Deocamdată, nu văd cum altfel aş putea explica lucrul ăsta. Mă-ntorc la New York mâine la prima oră, dar te mai sun. Dacă se întâmplă ceva pe-aici, fă acelaşi lucru.
Am spus că aşa voi face şi m-am dus să mă culc. N-am împărţit visele cu niciun musafir feminin. Asta a fost într-un fel o uşurare.
4.
Când am coborât la parter să-mi umplu la loc paharul cu ceai rece, târziu în dimineaţa zilei de miercuri, Brenda Meserve întinsese pe veranda din spate stativul pentru uscat rufe şi tocmai îmi atârna hainele la soare. Făcea lucrul ăsta aşa cum, fără îndoială, o învăţase mama ei, punând pantalonii şi cămăşile pe partea exterioară şi chiloţii în interior, unde să nu poată vedea nici un trecător băgăcios ce ai ales să porţi cel mai aproape de piele.
- Le puteţi lua de pe sârmă pe la ora patru, a spus doamna M., pregătindu-se să plece.
S-a uitat la mine cu ochiul scrutător şi cinic al unei femei care s-a "ocupat" de bărbaţi cu stare întreaga ei viaţă.
- Să nu cumva să uitaţi şi să rămână afară toată noaptea - hainele pe care s-a aşezat roua nu mai miros a proaspăt până ce nu le speli din nou.
I-am spus cât am putut de umil că o să-mi amintesc să iau hainele de pe sârmă. Am întrebat-o apoi, simtindu-mă ca un spion încercând să descoasă un funcţionar al ambasadei, dacă îi dădea impresia că totu-i în regulă cu casa.
- În regulă cum? m-a întrebat, ridicând spre mine o sprânceană stufoasă.
- Păi, am auzit zgomote ciudate de vreo două ori. Noaptea.
A strâmbat din nas.
- E-o casă din buşteni, nu-aşa? E construită cu schimbu', să zic aşa. Se aşază, o aripă s-aşază p-alta. Asta aţi auzit, cel mai probabil.
- Nu-s fantomele, hă? am spus, ca şi când aş fi fost dezamăgit.
- Din câte-am văzut eu, nu, a spus rece ca un contabil, dar mama zicea că-s destule pe-acilea. Ea zicea că tot lacu-i bântuit. De indienii Micmac ce-au trăit pe-acilea pân-au fost goniţi de generalul Wing, de toţi ăi de-au mers să lupte-n Războiu' Civil şi-au murit pe front - peste şase sute au mers din partea asta de lume, domnule Noonan, şi s-au întors mai puţin de o sută cincizeci... cel puţin pe picioarele lor. Mama zicea că partea asta de Dark Score e bântuită şi de fantoma băiatului ăluia negru ce-a murit acilea, sărmanu' ţânc. Era al unuia dintre ăi din Red-Tops, ştiţi.
- Nu - ştiu despre Sara and the Red-Tops, dar nu şi despre asta.
Am făcut o pauză.
- S-a înecat?
- Na, s-a prins într-o cursă pentru animale. S-a zbătut acolo aproape ziua-ntreagă, strigând după ajutor. Într-un sfârşit, l-au găsit. I-au salvat picioru', da' n-ar fi trebuit s-o facă. I-a intrat infecţia-n sânge şi-a murit. Vara lui nouă sute unu era. Din pricina asta au plecat, cred - era prea trist să rămână. Da' mama susţinea că micuţu' ăla, el a rămas. Ea zicea că el încă mai e pe TR.
M-am întrebat ce-ar spune doamna M. dacă i-aş zice că micuţu' ăla era foarte probabil că venise să-mi ureze bun venit când am ajuns de la Derry şi că, de-atunci, mai venise de câteva ori în vizită la mine.
- A mai fo' apoi şi tata lu' Kenny Auster, Normal, a spus. Ştiţi povestea, nu? Oh, e-o poveste groaznică.
Părea mai degrabă fericită - fie că ştia o poveste atât de teribilă, fie că avea ocazia s-o spună cuiva.
- Nu, am spus. Îl ştiu pe Kenny, însă. E cel cu ogarul irlandez. Afină.
- Aha. Se-ocupă o ţâră de tâmplărie şi-o ţâră de îngrijitu' caselor, aşa cum făcea şi taică-său înaintea lui. Taică-său a avut grijă de multe dintre casele astea, ştiţi, şi chiar după ce s-a terminat al doilea război mondial, Normal Auster l-a-necat pe fratele mai mic al lu' Kenny în curtea din spatele casei lui. Asta se-ntâmpla pe când locuiau pe Wasp Hill, acolo unde drumu' se-mparte, unu' mergând la vechiu' doc şi celălalt la debarcader. Nu l-a-necat pe ţânc în lac, însă. L-a aşezat pe jos sub pompa de apă şi l-a ţinut numa' acolo până ce copilu' era plin de apă şi mort.
Am rămas acolo uitându-mă la ea, hainele din spatele noastru fluturând pe sârmă. Mi-am adus minte de gustul acela mineral, rece, pe care-l avusesem în gură şi în nas şi în gât, gust care ar fi putut fi al apei de fântână, la fel ca şi al apei de lac; aici, toată apa vine din acelaşi izvor de adâncime. Mi-am adus aminte de mesajul de pe frigider:
ajutor mânec.
- L-a lăsat pe copil să zacă chiar acolo sub pompă. Avea un Chevrolet nou, s-a urcat în el şi a venit încoa' la Stradela Patruzeci şi doi. Şi-a luat cu el şi puşca.
- Sper că nu vreţi să-mi spuneţi că tatăl lui Kenny Auster s-a sinucis în casa mea, aşa-i doamnă Meserve?
A scuturat din cap.
- Na. A făcut-o pe estacada dinspre lac a casei familiei Brickers. S-a aşezat pe leagănu' lor şi şi-a tras un glonţ în blestematu' ăla de cap de ucigaş de copii al lui.
- Familia Brickers? Nu-i...
- N-aveţi de unde să-i ştiţi. N-a mai fost niciun Brickers la lac din anii şaizeci. Erau din Delaware. Oameni de calitate. Îi spuneţi acum casa Warshburn, probabil, deşi nici ei nu mai sunt acum. Casa-i goală. Din când în când, Osgood băţosu' ăla, prost din naştere, mai aduce pe cineva şi i-o arată, da' niciodată n-o s-o vândă la cât cere pe ea. Ascultaţi ce vă zic.
Pe Washburn-i îi cunoscusem - am jucat bridge cu ei o dată sau de două ori. Oameni destul de simpatici, deşi probabil nu ceea ce doamna M., datorită snobismului ei ciudat de fund de ţară, ar fi numit "de calitate". Casa lor se afla poate la un kilometru nord de casa mea, de-a lungul Străzii. De acolo, nu mai era cu mult mai departe - coborârea spre lac se face brusc, iar pădurea nu mai e decât o adunătură de ierburi pitice şi de tufişuri cu mure. Strada continua spre Halo Bay la capătul nordic al Dark Score-ului, însă, de-ndată ce Stradela Patruzeci şi doi face curbă către şosea, poteca e folosită în general doar de echipele de cules mure vara, şi toamna de vânători.
Normal, mi-am spus. Halal nume pentru unul care şi-a înecat fiul ce încă nu ştia să umble, sub pompa din curtea din spatele casei.
- A lăsat vreun mesaj? Vreo explicaţie?
- Na. Dar o s-auziţi de la unii că şi el bântuie lacu'. Oraşele mici cică sunt pline de poveşti d-astea, da' eu una nu pot spune nici da, nici nu şi nici poate; nu-s genul de om sensibil. Tot ce ştiu despre casa dumneavoastră, domnul Noonan, e că miroase a umezeală oricât de mult aş încerca s-o aerisesc. Cre' că-i din cauza buştenilor. Clădirile din buşteni nu se-mpacă bine cu lacurile. Umezeala intră-n lemn.
Îşi aşezase geanta între tenişii ei Reebok; acum, s-a aplecat şi a ridicat-o. Era o geantă de femeie de la ţară, neagră, fără stil (cu excepţia inelelor aurii de care erau prinse mânerele) şi strict utilitară. Ar fi putut duce un set serios de unelte pentru bucătărie în ea dacă ar fi vrut.
- Da' nu pot sta aci să trăncănesc toată ziua, oricât de mult mi-ar plăcea. Mai tre' să merg într-un loc înainte să termin pe astăzi. Vara-i cea mai grea perioadă în partea asta de lume, să ştiţi. Amintiţi-vă numa' să luaţi hainele de pe sârmă înainte să întunece, domnule Noonan. Nu le lăsaţi să le prindă rouă.
- Nu le voi lăsa.
Şi nu le-am lăsat. Dar, când am ieşit să le iau, îmbrăcat în slipul de baie şi acoperit de transpiraţie de la cuptorul în care lucram (trebuia să pun să se repare aparatul de aer condiţionat, trebuia neapărat), am observat că cineva schimbase felul în care întinsese doamna M. hainele. Jeanşii şi tricourile atârnau acum lângă băţul de susţinere. Chiloţii şi şosetele, care fuseseră bine ascunse când plecase doamna M. din parcare în Ford-ul ei, erau acum pe exterior. Era ca şi când musafirul meu nevăzut - unul dintre musafirii mei nevăzuţi - îmi spunea ha ha ha.
5.
În ziua următoare m-am dus la bibliotecă şi am făcut din reînnoirea abonamentului o prioritate. Lindy Briggs însăşi mi-a luat cei patru dolari şi m-a introdus în calculator, spunându-mi mai întâi cât de rău îi păruse să audă de moartea lui Jo. Şi, ca şi cu Bill, am simţit o anumită undă de reproş în vocea ei, ca şi când era vina mea că primeam condoleanţele atât de nefiresc de târziu. Am presupus că aşa era.
- Lindy, aveţi vreo monografie a oraşului? am întrebat după ce am încheiat subiectul legat de soţia mea.
- Avem două, a spus, apoi s-a aplecat spre mine peste birou, o femeie mică, îmbrăcată într-o rochie fără mâneci cu un desen violent de bogat imprimat pe ea, ochii ei luminoşi înotând în spatele lentilelor bifocale. Pe un ton confidenţial, a adăugat: Niciuna din ele nu-i foarte bună.
- Care e mai bună dintre ele? am întrebat acelaşi ton ca al ei.
- Probabil cea scrisă de Edward Osteen. A fost un rezident de vară până pe la mijlocul anilor cincizeci şi s-a mutat aici definitiv după ce-a ieşit la pensie. A scris Zile din Dark Score în 1965 sau '66. A tipărit-o pe cheltuiala lui fiindcă n-a găsit o editură dispusă să investească în ea. Până şi editurile din zonă au refuzat.
A suspinat.
- Localnicii au cumpărat-o, dar asta nu înseamnă cine ştie ce, nu-i aşa?
- Nu, presupun că nu, am spus.
- Pur şi simplu nu prea le avea cu scrisul. Nu le prea avea nici cu fotografiatul - instantaneele lui alea alb-negru îmi rănesc ochii. Totuşi, spune nişte poveşti tare bune. Plecarea indienilor Micmac, calul capcană al generalului Wing, tornada din o mie opt sute optzeci, incendiile din o mie nouă sute treizeci...
- Ceva despre Sara and the Red-Tops?
A dat din cap, zâmbind.
- Aţi ajuns în sfârşit să vă intereseze istoria casei în care locuiţi, nu-i aşa? Mă bucur să aud asta. A găsit o fotografie veche de-a lor şi e-n carte. El a crezut că a fost făcută la Bâlciul din Fryeburg în 1900. Ed spunea întruna că ar da o grămadă sa audă un disc înregistrat de oamenii ăia.
- Şi eu la fel, dar nu s-a înregistrat nici unul niciodată.
Dintr-o dată, mi-a venit în minte un haiku de-al poetului grec Georgios Sefferis: Astea-s vocile prietenilor noştri morţi/ sau doar gramofonul?
- A murit cu un an sau doi înainte ca dumneavoastră şi Jo să cumpăraţi casa de lângă lac, a spus. Cancer.
- Aţi spus că sunt două monografii?
- Pe cealaltă probabil c-o ştiţi - O istorie a districtului Castle şi a oraşului Castle Rock. A fost scrisă pentru centenarul districtului şi-i seacă precum iasca. Cartea lui Eddie Osteen nu-i foarte bine scrisă, dar nu-i nici seacă. Măcar asta-i a lui. Trebuie să le găsiţi pe amândouă acolo.
A arătat cu degetul spre rafturile deasupra cărora scria DESPRE MAINE.
- Nu se dau decât la sala de lectură.
Apoi s-a luminat la faţă.
- Deşi am accepta cu bucurie orice bănuţ veţi simţi nevoia să introduceţi în foto-copiator.
Mattie şedea în celălalt colţ al încăperii, lângă un băiat cu şapca de base-ball întoarsă cu cozorocul la spate, arătându-i cum să folosească aparatul de citit microfilme. A ridicat privirea spre mine, a zâmbit şi a spus pe muţeşte: Frumoasă prindere.
Referindu-se, probabil, la norocul chior pe care-l avusesem la Warrington.
Am ridicat modest din umeri înainte să mă întorc spre rafturile marcate cu eticheta DESPRE MAINE.
Însă avea dreptate - noroc sau nu, fusese într-adevăr o prindere frumoasă.
6.
- Ce cauți?
Eram atât de cufundat în cele două monografii pe care le găsisem, că vocea lui Mattie m-a făcut să tresar. M-am întors spre ea şi am zâmbit, conştient mai întâi că purta un parfum uşor şi plăcut, apoi, că Lindy Briggs se uita la noi de la biroul principal, zâmbetul ei primitor fiind pus acum la păstrare.
- Informaţii din trecut despre zona în care locuiesc, am spus. Poveşti vechi. M-a făcut menajera să fiu interesat.
Apoi, pe o voce mai scăzută:
- Se uită profesoara la noi. Nu întoarce capul.
Mattie a părut uimită - şi, mi-am spus, puţin îngrijorată. După cum s-a văzut mai târziu, avea motive să fie îngrijorată. Pe o voce scăzută şi, totuşi, gândită să ajungă cel puţin până la birou, m-a întrebat dacă poate pune la loc în raft vreo carte. I le-am dat pe amândouă. Ridicându-le, a spus pe o voce ca o şoaptă între deţinuţi:
- Avocatul care te-a reprezentat vinerea trecută i-a găsit lui John un detectiv particular. El spune că e posibil să fi descoperit ceva interesant despre protectorul ad litem.
M-am dus împreună cu ea la rafturile DESPRE MAINE, sperând să nu-i cauzez probleme, şi am întrebat-o dacă ştie ce ar putea fi acel ceva interesant. A scuturat din cap, mi-a oferit un zâmbet scurt, profesionist, de bibliotecar, şi a plecat.
Pe drumul de întoarcere acasă, am încercat să mă gândesc la ce citisem, dar nu prea aveam la ce. Osteen era un scriitor prost care făcuse fotografii proaste şi, chiar dacă povestirile lui erau pline de culoare, erau şi destul de nefundamentate. Pomenea de Sara and the Red-Tops, sigur, dar se referea la ei ca fiind un "octet Dixie-Land" şi chiar şi eu ştiam că asta nu era adevărat. Poate că Red-Tops cântaseră puţin dixieland, dar fuseseră în principal un grup de blues (în serile de vineri şi sâmbătă) şi un grup de gospel (în dimineţile de duminică). Rezumatul de două pagini al lui Osteen cu privire la şederea celor de la Red-Tops pe TR spunea cât se poate de limpede că nu auzise nicio melodie de-a Sarei cântată de-o altă formaţie.
A confirmat că un băiat murise de septicemie din cauza unei răni căpătate după ce călcase într-o capcană pentru animale, o poveste care semăna cu cea a Brendei Meserve... dar de ce să nu semene? Osteen o auzise mai mult ca sigur de la tatăl sau de la bunicul doamnei M. Mai menţiona şi că băiatul fusese singurul copil al lui Son Tidwell şi că adevăratul nume al chitaristului era Reginald. Familia Tidwell se presupunea că venise în nord tocmai din cartierul caselor de toleranţă al New Orleans-ului - proverbialele străzi ale depravării care erau cunoscute pe la începutul secolului sub numele de Storyville.
Nu exista nicio menţiune despre Sara and the Red-Tops în monografia mai formală a Districtului Castle şi în nici una nu exista vreo menţiune cu privire la fratele mai mic, înecat, al lui Kenny Auster. Nu cu mult înainte să vină Mattie să discute cu mine, îmi venise o idee nebunească: anume că Son Tidwell şi cu Sara Tidwell erau soţ şi soţie, şi că băieţelul (Osteen nu-i dăduse numele) fusese fiul lor. Găsisem fotografia de care amintise Lindy şi o studiasem cu atenţie. Arăta cel puţin doisprezece negri stând adunaţi într-un grup strâns în faţa a ceea ce părea a fi o expoziţie de vite. În fundal se vedea o roată Ferris de tip vechi. Putea foarte bine să fi fost făcută la Bâlciul din Fryeburg şi, după cât era de veche şi de decolorată, avea o forţă simplă şi elementară pe care toate fotografiile lui Osteen luate împreună nu o puteau atinge.
Precis aţi văzut fotografii cu vestul sălbatic, cu bandiţi din timpul depresiunii economice care lasă aceeaşi impresie de stranie veridicitate - feţe aspre deasupra cravatelor ţepene şi a gulerelor, ochi, nu chiar pierduţi în umbrele borurilor unor pălării de epocă.
Sara stătea în faţă, în mijloc, purtând o rochie neagră şi chitara. În fotografia asta nu râdea, însă părea că i se citeşte râsetul în ochi, şi m-am gândit că aceştia sunt ca ochii dintr-o pictură, aceia care par să te urmărească oriunde te-ai mişca în cameră. Am studiat fotografia şi mi-am adus aminte de vocea ei aproape duşmănoasă din vis: Ce vrei să ştii, dulceaţă?
Presupun că voiam să ştiu despre ea şi despre ceilalţi - cine fuseseră, ce erau unul pentru celălalt când nu cântau, de ce plecaseră, unde plecaseră.
Amândouă mâinile erau la vedere, una aşezată pe corzile chitarei, cealaltă pe gâtul ei, unde făcea un acord în sol într-o zi de bâlci din octombrie în anul 1900. Asta nu însemna, desigur, că ea şi cu Son Tidwell nu erau căsătoriţi şi, chiar dacă fuseseră, băieţelul care se prinsese în capcană se putuse naşte din flori. Numai că aceeaşi fantomă de zâmbet se ascundea şi în ochii lui Son Tidwell. Asemănarea era remarcabilă. Am avut o bănuială că ei doi erau frate şi soră, nu soţ şi soţie.
M-am gândit la aceste lucruri pe drumul spre casă şi m-am gândit la cabluri, pe care le simţi mai mult decât le vezi... dar, în cea mai mare parte, m-am surprins gândindu-mă la Lindy Briggs - felul în care-mi zâmbise, felul în care, puţin mai târziu, nu mai zâmbise tinerei şi inteligentei sale bibliotecare cu diplomă de liceu. Asta mă îngrijora cu adevărat.
Apoi am ajuns acasă şi tot ce m-a mai îngrijorat fost povestea mea şi oamenii din ea - mâini de oase care puneau zi de de carne pe ei.
7.
Michael Noonan, Max Devore şi Rogette Whitmore şi-au jucat micuţa şi oribila scenetă de comedie în seara zilei de vineri. Două alte lucruri care trebuie a fi narate s-au întâmplat înainte de asta.
Primul a fost un telefon de la John Storrow în seara zilei de joi. Şedeam în faţa televizorului, în faţa mea derulându-se un meci de base-ball fără sonor (butonul MUTE cu care sunt echipate cele mai multe dintre telecomenzi ar putea fi cea mai bună invenţie a secolului douăzeci). Mă gândeam la Sara Tidwell şi la Son Tidwell şi la băieţelul lui Son Tidwell. Mă gândeam la Storyville, un nume pe care orice scriitor e obligat să-l iubească. Şi, adânc în străfundul minţii, mă gândeam la soţia mea, care murise însărcinată.
- Alo? am spus.
- Mike, am nişte veşti minunate, a spus John.
Părea că stă să explodeze.
- Poate că Romeo Bissonette e-un nume ciudat, dar nu e nimic ciudat la detectivul ăla pe care mi l-a găsit. Numele lui e George Kennedy, ca şi actorul. E priceput şi e rapid. Tipul ăsta ar putea lucra la New York.
- Dacă ăsta-i cel mai mare compliment la care te Poţi gândi, trebuie să pleci mai des din oraş.
A continuat ca şi când nu m-ar fi auzit:
- Adevărata slujbă a lui Kennedy e la o firmă de protecţie şi pază - cealaltă treabă-i strict secundară. Ceea ce-i o mare pierdere, crede-mă. A făcut rost de cele mai multe informaţii la telefon. Nu-mi vine să cred.
- Mai precis, ce nu-ţi vine să crezi?
- Lozul cel mare, iubire.
A vorbit iarăşi pe tonul acela de satisfacţie lacomă pe care-l găsesc în acelaşi timp deranjant şi încurajator.
- Elmer Durgin a făcut următoarele lucruri din luna mai trecută: şi-a plătit integral ratele la maşină, şi-a plătit integral ratele la cabana de la Rangely Lakes, a achitat retroactiv pensia alimentară pentru copii cam cât pentru nouăzeci de ani...
- Nimeni nu plăteşte pensie alimentară pentru copii pentru nouăzeci de ani, am spus, dar nu făceam decât să-mi las gura să vorbească singură... nu făceam cu adevărat decât să dau afară puţin din propriul meu entuziasm crescând. Asta nu-i posibil, McGee.
- Este dacă ai şapte copii, a spus John şi a început să râdă în hohote.
M-am gândit la bărbatul acela grăsuliu, plin de sine, la gura pungită, la unghiile ce păreau lăcuite, femeieşti.
- N-are el aşa ceva, am spus.
- Ba el are, a spus John, încă râzând.
Părea un nebun irecuperabil - maniac, nu şi depresiv.
- Chiar are! De la v-v-ârsta de p-p-paişpe la t-t-trei ani! Ce pu-pu-puţulică o-ocupată tre' s-aibă!
Alte hohote nestăvilite. Iar acum hohoteam şi eu cu el - mă molipsisem ca de oreion.
- Urmează să-mi t-t-trimită Kennedy prin f-f-fax fotografii cu toată... fam'... naibilia!
Ne-am pierdut complet cu firea, râzând împreună la distanţă. Mi-l închipuiam pe John Storrow şezând singur în biroul lui din Park Avenue, hohotind ca un lunatic şi speriind femeile care făceau curat.
- Astea însă nu mai contează, a spus când putu vorbi coerent din nou. Vezi ce contează, nu-i aşa?
- Da, am spus. Cum de poate el fi atât de prost?
Referindu-mă la Durgin, dar şi la Devore. John a înţeles, cred, că discutam despre amândoi de el în acelaşi timp.
- Elmer Durgin e-un avocăţel dintr-un orăşel pierdut prin pădurile Maine-ului de vest, asta-i tot. De unde să ştie el că va veni un înger păzitor cu destulă putere să-l fumege afară din bârlog? Apropo, şi-a mai cumpărat şi o barcă. Acum două săptămâni. E una din alea cu punte dublă. Una mare. S-a terminat, Mike. Echipa gazdă marchează nouă tururi la finele celei de-a noua reprize şi blestematul ăla de fanion e-al nostru.
- Dacă spui tu.
Dar mâna mi-a pornit în propria ei expediţie, transformându-se într-un pumn strâns şi lovind lemnul dur al măsuţei pentru cafea.
- Şi hei, meciul de softball n-a fost un eşec total.
John încă mai vorbea printre scurte accese de chicoteli asemănătoare cu nişte baloane cu heliu.
- Nu?
- Mi-a căzut fata cu tronc.
- Fata?
- Mattie, a spus răbdător. Mattie Devore.
O pauză, apoi:
- Mike? Eşti acolo?
- Da, am spus. Mi-a scăpat receptorul. Scuze.
Telefonul nu-mi scăpase nici măcar cu un centimetru, dar mi-am spus că îmi ieşise destul de natural. Şi dacă nu fusese aşa, ce dacă? Când venea vorba de Mattie, eu - în concepţia lui John, cel puţin - nici nu intram la socoteală. Precum personalul administrativ de la casa de vacanţă într-un roman de Agatha Christie. El avea douăzeci şi opt de ani, poate treizeci. Gândul că un bărbat cu doisprezece ani mai bătrân ar putea fi atras sexual de Mattie probabil că nici nu-i trecuse prin minte... sau poate că numai preţ de o secundă sau două acolo, în parc, înainte să-l alunge ca fiind ridicol.
Aşa cum alungase Mattie însăşi ideea cu Jo şi cu bărbatul îmbrăcat în jachetă maro.
- Nu pot da drumul dansului meu curtenitor când încă o reprezint, a spus, n-ar fi etic. Şi nici n-ar fi sigur. Mai târziu, însă... nu poţi şti niciodată.
- Nu, am spus, auzindu-mi vocea aşa cum ţi-o auzi uneori în clipe când eşti luat complet prin surprindere, când o auzi de parcă vine din partea altcuiva. Cineva de la radio sau de la casetofon, poate. Astea-s vocile prietenilor noştri morţi, sau doar gramofonul?
Mi-am adus aminte de mâinile lui, de degetele lui lungi şi subţiri, şi fără vreo verighetă pe ele. Precum mâinile Sarei în acea fotografie veche.
- Nu, nu poţi şti niciodată.
Ne-am luat rămas bun şi eu am continuat să mă uit la meciul de base-ball mut. M-am gândit să mă duc după o bere, dar mi se părea prea lung drumul până la frigider - un safari, de fapt. Ce simţeam era un fel de amorţire a inimii, urmată de-o emoţie mai plăcută: o uşurare tristă, cred că i-aţi putea spune. Nu era cumva prea bătrân pentru ea? Nu, nu mi se narea. Aproape potrivit. Făt Frumos nr. 2, de data aceasta într-un costum cu trei piese. S-ar putea ca norocul lui Mattie la bărbaţi să se schimbe în sfârşit şi, dacă aşa era, trebuia să fiu bucuros.
Eram fericit. Şi uşurat. Fiindcă aveam o carte de scris, şi dădui uitării tenişii albi sclipind sub o rochie roşie de vară în lumina din ce în ce mai difuză, sau tăciunele ţigării ei dansând în întuneric. Totuşi, mă simţeam pentru prima dată singur de când o văzusem pe Kyra marşând pe linia din mijlocul lui Route 68 în costumul de baie şi şlapi.
- Bufon mic ce eşti, spuse Strickland, am rostit în încăperea goală. A ieşit înainte să-mi dau seama că vreau să spun ceva şi, când am rostit-o, la televizor s-a schimbat postul. S-a mutat de la base-ball la o reluare a serialului All in the Family şi apoi la Ren & Stimpy.
M-am uitat la telecomandă. Încă era pe măsuţa pentru cafea, unde o lăsasem. La televizor, iarăşi postul s-a schimbat şi, de data aceasta, mă uitam la Humphrey Bogart şi la Ingrid Bergman. În fundal se vedea un avion şi nu era nevoie să iau telecomanda şi să pornesc sonorul ca să ştiu că Humphrey îi spunea lui Ingrid că trebuia să se urce în acel avion. Filmul preferat al soţiei mele. Plângea în hohote la sfârşitul lui.
- Jo? am întrebat. Eşti aici?
Clopoţelul lui Bunter a sunat o dată. Foarte slab. Fuseseră mai multe prezenţe în casă, eram sigur de asta... dar, astă seară, pentru prima dată, eram convins că alături de mine se afla Jo.
- Cine era bărbatul acela, iubire? am întrebat. Tipul de la terenul de softball, cine era?
Clopoţelul lui Bunter atârna nemişcat şi tăcut. Ea era însă în cameră. O simţeam, ceva ca o respiraţie reţinută.
Mi-am amintit de mesajul acela scurt şi răutăcios, dojenitor, de pe uşa frigiderului după cina cu Mattie şi cu Ki: trandafir albastru mincinos ha ha - Cine era?
Vocea îmi era puţin nesigură, părând în pragul lacrimilor.
- Ce căutai aici împreună cu cine ştie ce tip? Mă...
Dar nu mă puteam convinge s-o întreb dacă mă minţea, dacă mă înşela. N-o puteam întreba nici dacă prezenţa pe care o simţeam putea exista, s-o spun pe cea dreaptă, doar în mintea mea.
Televizorul s-a mutat de la Casablanca şi uite că a apărut avocatul preferat al tuturor, Perry Mason, pe postul Nick at Nite. Nemesisul lui Perry, Hamilton Burger, interoga o femeie ce părea agitată şi, pe nepusă masă, sunetul s-a pornit în forţă, făcându-mă să tresar.
- Nu sunt o mincinoasă! a strigat cine ştie ce actriţă de televiziune din vremuri depărtate.
Pentru o clipă, s-a uitat direct la mine şi mi s-a tăiat răsuflarea de uimire să văd ochii lui Jo Noonan pe faţa aceea alb-negru din anii cincizeci.
- N-am minţit niciodată, domnule Burger, niciodată!
- Eu susţin că aţi minţit! a răspuns Burger. S-a apropiat de ea, privind-o cu ochii întredeschişi ca un vampir. Susţin că aţi...
Televizorul s-a închis brusc. Clopoţelul lui Bunter a scos un singur clinchet cristalin şi apoi, orice ar fi fost cu mine în cameră a dispărut. Dar mă simţeam mai bine.
Nu sunt o mincinoasă... n-am minţit niciodată, niciodată.
Puteam crede asta dacă aşa voiam. Dacă voiam.
M-am dus la culcare - şi nu am avut niciun vis.
8.
Începusem să lucrez devreme înainte să pună stăpânire căldura pe birou. Beam mai mult suc, înfulecam nişte pâine prăjită, apoi şedeam în faţa IBM-ului până aproape la prânz, privind paletele cu fontul Courier dansând şi făcând piruete în vreme ce paginile treceau prin maşină şi ieşeau scrise. Vechiul truc magic, atât de ciudat şi de minunat. Niciodată nu mi-a lăsat cu adevărat impresia de muncă, deşi aşa-i spuneam; îmi lăsa impresia unei ciudate plase elastice mentale pe care tot săream. Plasa aceasta era prinsă cu nişte arcuri care puteau răpi întreaga greutate a lumii pentru o vreme.
La prânz, luam o pauză, mergeam cu maşina până la grăsimorantul lui Buddy Jellison pentru ceva scârbos, apoi mă întorceam şi mai lucram pentru aproximativ o oră. După asta, înotam şi trăgeam un pui de somn lung şi fără vise în dormitorul din aripa de nord. De-abia dacă-mi vârâsem puţin capul în dormitorul principal din partea de sud a casei şi, dacă doamnei M. i s-a părut că asta e ceva ciudat, mie nu mi-a spus nimic.
În ziua de vineri, şaptesprezece, m-am oprit la Magazinul Universal Lakeview pe drumul de întoarcere spre casă, să fac plinul Chevrolet-ului meu. Sunt pompe şi la Garajul Bun la Toate, iar esenţa mişcării era cu un penny sau doi mai ieftină acolo, însă nu-mi plăceau undele pe care le emana locul acela. Astăzi, în timp ce stăteam în faţa magazinului, cu pompa comutată pe alimentare automată, uitându-mă în depărtare către munţi, Dodge Ram-ul lui Bill Dean a oprit de partea cealaltă a insulei de benzinărie. A coborât şi mi-a oferit un zâmbet.
- Cum merg lucrurile, Mike?
- Destul de bine.
- Brenda zice că scrii de zor.
- Chiar aşa, am spus şi mi-a stat pe vârful limbii să-l întreb dacă nu mai ştie nimic de piesa pentru aparatul de aer condiţionat de la al doilea etaj.
Şi pe vârful limbii mi-a rămas. Eram încă prea agitat de abilitatea mea tocmai redescoperită, ca să-mi doresc să schimb ceva în ambientul care făcea lucrurile să funcţioneze. Poate-i o prostie, dar uneori, lucrurile funcţionează doar pentru că ai tu încredere că funcţionează. Asta-i o definiţie a credinţei la fel de bună ca oricare alta.
- Ei bine, mă bucur s-aud asta. Mă bucur tare.
Mi s-a părut că el e cât se poate de sincer, însă, cumva, nu mi se părea că vorbeşte ca Bill. Nu cu acel Bill care-mi urase bun venit, în orice caz.
- Am căutat să aflu nişte chestii vechi despre partea mea de lac, am spus.
- Sara and the Red-Tops? Întotdeauna te-au interesat într-un fel, din câte ţin eu minte.
- Ei, da, dar nu doar ei. O mulţime de alte chestii vechi. Am discutat cu doamna M. şi mi-a povestit de Normal Auster. Tatăl lui Kenny.
Zâmbetul lui Bill a rămas pe poziţie şi nu s-a oprit decât o clipă în timp ce deşuruba capacul rezervorului, însă eu tot am avut senzaţia, destul de limpede, că îngheţase pe dinăuntru.
- Doar n-ai de gând să scrii despre aşa ceva, nu, Mike? Fiindcă-s o droaie de oameni prin părţile astea care s-ar simţi prost şi te-ar înţelege greşit. I-am spus lui Jo acelaşi lucru.
- Lui Jo?
Am simţit pornirea de a păşi printre cele două pompe şi de a trece peste insula de ciment, ca să-l pot prinde de braţ.
- Ce-are Jo de-a face cu asta?
S-a uitat la mine cu atenţie şi prelung.
- Nu ţi-a zis?
- Despre ce vorbeşti?
- S-a gândit să scrie ceva despre Sara and the Red-Tops pentru unu' dintre ziarele locale.
Bill îşi alegea cuvintele foarte încet. Îmi amintesc asta foarte limpede, şi-mi amintesc cât era de puternic soarele, lovindu-mă peste gât, şi cât erau de ascuţite umbrele noastre pe asfalt. A început să-şi alimenteze maşina şi sunetul motorului de la pompă era şi el foarte ascuţit.
- Cred că a pomenit până şi de revista Yankee. S-ar putea să mă-nşel cu asta, da' nu cre' că mă-nşel.
Eram fără grai. De ce să fi păstrat tăcerea despre intenţia de a-şi încerca mâna la puţină istorie locală? Fiindcă e posibil să-şi fi spus că intră pe teritoriul meu? Ăsta era un lucru ridicol. Ştie că nu sunt aşa... nu?
- Când aţi purtat discuţia asta, Bill? Îţi mai aminteşti?
- Sigur că da, a spus. În aceeaşi zi când a ven't să preia livrarea bufniţelor ălora de plastic. Doar c-am adus eu vorba, fiindcă-mi spuseseră oamenii că punea întrebări pe unde apuca.
- Îşi băga nasul?
- N-am zis asta, a vorbit el înţepat, tu ai zis-o.
Adevărat, dar aveam impresia că voise să spună că-şi băgase nasul unde nu-i fierbea oala.
- Continuă.
- N-am cu ce continua. I-am spus că ici-colo-s tot soiu' de bătături în TR, aşa cum sunt oriunde, şi-am rugat-o să nu calce pe vreuna dacă poate. Mi-a zis că-nţelege. Poate c-a înţeles, poate că nu. Tot ce ştiu e că că a continuat să pună-ntrebări. S-asculte poveşti de la bătrâni cu mai mult timp liber decât înţelepciune.
- Când se-ntâmpla asta?
- Toamna lu' '93, iarna şi primăvara lui' '94. A umblat prin tot oraşu', asta a făcut - a ajuns până şi-n Motton şi Harlow -, cu agenda şi casetofonu' ei ăl mic. În orice caz, asta-i tot ce ştiu.
Mi-am dat seama de-un lucru uluitor: Bill minţea. Dacă m-ai fi întrebat înainte în ziua aceea, aş fi râs şi v-aş fi spus că Bill Dean n-are nici măcar o minciună în el. Şi trebuie că oricum nu avea multe, fiindcă minţea foarte prost.
M-am gândit să-l dau în vileag, dar în ce scop? Trebuia să stau pe gânduri, şi nu puteam face asta aici — îmi vâjâia mintea. O dată cu timpul, vâjâitul avea să se retragă şi eu aveam să-mi dau seama că, de fapt, era o nimica toată, nu cine ştie ce, însă aveam nevoie de acel timp. Când începi să descoperi lucruri neaşteptate despre o persoană iubită care a murit cu ceva timp în urmă, te simţi zdruncinat. Credeţi-mă pe cuvânt, aşa se-ntâmplă.
Ochii lui Bill se mutaseră de la mine, dar acum se întoarseră. Părea în acelaşi timp serios şi - aş fi putut jura asta - puţin speriat.
- A-ntrebat de micuţu' Kerry Auster, şi ăsta-i un exemplu bun despre ce voiam să zic cu călcatu' pe bătături. Ăsta nu-i material pentru o ştire de ziar sau pentru un articol de revistă. Normal şi-a pierdut pur şi simplu cumpătul. Nimeni n-a ştiut de ce. A fost o tragedie groaznică, fără sens, şi încă mai sunt oameni care s-ar putea simţi răniţi din cauza ei. În oraşele mici, lucrurile-s într-un fel legate pe dedesubt...
Da, asemenea unor cabluri pe care nu le poţi vedea prea bine.
- ... şi trecutul moare încet. Sara şi toţi ceilalţi, asta-i o poveste puţin mai diferită. Ei nu erau decât... decât nişte hoinari... de altundeva. Jo s-ar fi putut opri la ei şi totul ar fi fost bine. Hei - din câte ştiu eu, chiar aşa a făcut. Fiindcă n-am văzut niciodată vreun cuvânt pe care să-l fi scris. Asta dacă într-adevăr a scris ceva.
În privinţa asta spunea adevărul, aşa am simţit. Dar mai ştiam ceva, ştiam la fel de sigur cum ştiusem că Mattie purta pantaloni scurţi albi când m-a sunat în ziua ei liberă.
Sara şi toţi ceilalţi nu erau decât nişte hoinari de altundeva, spusese Bill, însă pregetase în mijlocul gândului, înlocuind cu hoinari cuvântul care-i venise de la sine în minte.
Negrotei era cuvântul pe care nu-l rostise.
Sara şi toţi ceilalţi nu erau decât nişte negrotei de altundeva.
Dintr-o dată, m-am surprins gândindu-mă la o poveste mai veche de-a lui Ray Bradbury, "Marte e raiul". Primii călători spaţiali pe Marte descoperă acolo Green Town, Illinois, şi acolo sunt şi toţi prietenii lor mult-iubiţi şi toate rudele. Numai că prietenii şi rudele sunt de fapt monştri extratereştri şi, noaptea, când călătorii spaţiali cred că dorm în paturile strămoşilor lor morţi demult într-un loc care trebuie să fie raiul, sunt măcelăriţi până la ultimul.
- Bill, eşti sigur că Jo a fost aici de câteva ori în afara sezonului estival?
- Aha. Şi nici nu-i vorba de numa' câteva ori. Tre' să fi fost de v'o doişpe ori sau mai mult. Vizite scurte, de-o zi, vă zic.
- Ai văzut vreodată vreun tip cu ea? Un tip corpolent, cu păr negru?
S-a gândit la asta. Am încercat să nu-mi ţin respiraţia. Într-un sfârşit, a scuturat din cap.
- De puţinele ori când am văzut-o, era singură. Da' n-am văzut-o de fiecare dată când a venit. Uneori numa' auzeam c-a fost pe TR după ce plecase deja. Am văzut-o în iunie a lu' '94, mergea spre Halo Bay în maşinuţa aia a ei. Mi-a făcut cu mâna, eu i-am răspuns. Am fost la cabană în seara aia să văd dacă n-are nevoie de ceva, da' plecase. De-atunci n-am mai văzut-o. Când a murit vara trecută, eu şi cu ' Vette am fost foarte şocaţi.
Orice-ar fi căutat, trebuie să nu fi scris niciodată nimic pe hârtie. Aş fi găsit manuscrisul.
Chiar aşa să fie, însă? Făcuse multe excursii încoace fără nici o încercare evidentă de a se ascunde, într-una dintre ele fusese chiar însoţită de un bărbat ciudat, iar eu n-am aflat despre vizitele astea decât din întâmplare.
- E greu să vorbeşti despre aşa ceva, a spus Bill, dar, dacă tot ne-am pornit serios la drum, putem la fel de bine să mergem până la capăt. Să trăieşti în TR e ca atunci când dormeam câte patru sau chiar cinci într-un pat în ianuarie, când era foarte frig. Dacă toţi au un somn liniştit, nu ai probleme. Dar, dacă o singură persoană devine agitată, nimeni nu poate dormi. Acum, tu eşti persoana aia agitată. Aşa vede lumea lucrurile.
A aşteptat să vadă ce voi spune. Când au trecut aproape douăzeci de secunde fără să spun vreun cuvânt (Harold Oblowski ar fi fost mândru de mine), şi-a schimbat greutatea pe picioare şi a continuat:
- Sunt unii oameni în oraş neliniştiţi de interesul pe care-l arăţi pentru Mattie Devore, de pildă. Acum, nu zic c-ar fi ceva între voi doi - chiar dacă-s unii care chiar o spun -, da', dacă vrei să rămâi pe TR, îţi îngreunezi singur situaţia.
- De ce?
- Ne-ntoarcem la ce-am spus cu o săptămână şi jumătate-n urmă. Fata-i aducătoare de probleme.
- Din câte-mi amintesc, Bill, ai spus că fata are probleme. Şi chiar are. Încerc s-o ajut să le rezolve. Nu se petrece nimic între noi în afară de asta.
- Mie mi se pare că ţi-am zis că Max Devore e ţicnit, a spus. Dacă-l înfurii, cu toţii o să plătim preţul.
Pompa a sărit şi Bill a scos-o din gura rezervorului. Apoi a suspinat, şi-a ridicat braţele, le-a lăsat să cadă la loc.
- Crezi că pentru mine-i uşor să-ţi zic asta?
- Crezi că pentru mine-i uşor să te ascult?
- Bine, aha, suntem în aceeaşi barcă. Da' Mattie Devore nu-i singura persoană de pe TR care trăieşte sub popreală, să ştii. Şi-alţii au probleme. Poţi înţelege lucru' ăsta?
Poate că a văzut că înţeleg prea multe şi prea bine, fiindcă i-au căzut umerii.
- Dacă-mi ceri să stau deoparte şi să-l las pe Devore să-i ia lui Mattie copilul fără nicio luptă, poţi să uiţi de asta, am spus. Şi sper că nu asta-mi ceri. Fiindcă sunt sigur că ar trebui s-o închei definitiv cu persoana care-i cere alteia să facă un asemenea lucru.
- Nu ţi-aş mai putea-o cere acum orice aş face, a spus, accentul lui întărindu-se aproape până la dispreţ. Ar fi prea târziu pentru aşa ceva, nu-i aşa?
Apoi, pe neaşteptate, s-a înmuiat:
- Christoase, omule, îmi fac griji pentru tine. Lasă toate celelalte lucruri să plutească singure, bine? Să plutească sus acolo unde ciorile să le poată lua-n cioc.
Minţea din nou, dar de data asta nu mă deranja atât de tare, fiindcă am avut impresia că se minte pe el.
- Da' trebuie să ai grijă. Când am spus că Devore e nebun, nu foloseam o expresie. Crezi că o să se încurce cu tribunalu' dacă tribunalu' nu-i poate da ce vrea? Au murit mulţi oameni în incendiile alea din vara lu' 1933. Oameni buni. Unu' care-mi era rudă. A ars aproape o jumătate de district şi Max Devore a pornit focu'. Ăla a fost cadou' lui de despărţire de TR. N-a putut fi niciodată dovedit, da' el făcut-o. Pe-atunci era tânăr şi falit, n-avea încă douăzeci de ani şi-n buzunare-i bătea vântu'. Acuma ce crezi c-ar face?
S-a uitat la mine întrebător. N-am spus nimic. Bill a dat din cap de parcă aş fi vorbit.
- Gândeşte-te bine. Şi ţine minte asta, Mike: un om care n-ar ţine la tine nu ţi-ar fi vorbit atât de direct cum am facut-o eu.
- Cât de direct ai vorbit, Bill?
Eram vag conştient că un turist venea de la Volvo-ul lui spre magazin şi că se uita la noi curios şi, când am reluat scena în minte mai târziu, mi-am dat seama că trebuie să fi arătat ca doi tipi pe cale de-a se lua la pumni. Mi-amintesc că-mi venea să plâng de tristeţe şi de uimire şi de-un sentiment nu destul de definit de trădare, însă-mi amintesc şi că eram furios pe bătrânul ăsta deşirat - el, cu cămaşa lui de bumbac strălucind de curăţenie şi cu gura plină de dinţi falşi. Aşa că poate chiar era aproape să ne luăm la pumni şi eu nu eram conştient de lucrul ăsta atunci.
- Atât de direct cât am putut, a spus, şi s-a întors să meargă să-şi plătească benzina.
- Casa mea e bântuită, am spus.
S-a oprit cu spatele la mine, cu umerii încovoiaţi ca pentru a amortiza o lovitură. Apoi, încet, s-a întors spre mine.
- Sara Laughs a fost întotdeauna bântuită de fantome Mike. Le-ai trezit la viaţă. Poate-ar trebui să te-ntorci în Derry şi să le laşi să se calmeze. S-ar putea ca ăsta să fie cel mai înţelept lucru.
A făcut o pauză, ca şi când şi-ar fi repetat în gând această ultimă replică pentru a vedea dacă e de acord cu ea, apoi a aprobat din cap. A aprobat la fel de încet cum s-a întors.
- Aha, s-ar putea ca ăsta să fie cel mai înţelept lucru pentru toți.
9.
Când m-am întors la Sara, l-am sunat pe Ward Hankins. Apoi, în sfârşit i-am dat telefonul acela lui Bonnie Amudson. O parte din mine o încuraja să nu fie la agenţia de turism din Augusta la care era coproprietar, însă era. Pe la jumătatea conversaţiei cu ea, faxul a început să imprime pagini xeroxate din agenda de întâlniri a lui Jo. Pe prima, Ward mâzgălise: "Sper să-ţi fie de folos."
Nu-mi pregătisem dinainte ce voiam să-i spun lui Bonnie; am avut impresia că acesta ar putea fi un bilet pentru un dezastru. I-am spus că Jo scria ceva - poate un articol, poate o serie de articole - despre comunitatea în care era amplasată casa noastră de vară şi că unii dintre localnici se pare că fuseseră deranjaţi de curiozitatea ei. Unii încă mai erau. Vorbise cu ea despre aşa ceva? Îi arătase poate o versiune nefinisată?
- Nu, ă-ă.
Bonnie părea sincer surprinsă.
- Îmi arăta fotografiile ei şi mai multe mostre de plante decât aveam eu chef să văd, dar nu mi-a arătat niciodată ce scria. De fapt, mi-amintesc că mi-a spus odată că se hotărâse să-ţi lase ţie scrisul şi că ea...
- ... se va înfrupta câte puţin din toate celelalte, corect?
- Da.
Mi s-a părut că acesta e un moment bun de a încheia convorbirea, dar tipii din beci păreau că sunt de altă părere.
- Se vedea cu cineva, Bonnie?
Tăcere de la celălalt capăt al firului. Cu o mână care mi se părea că e la cel puţin şase kilometri depărtare de braţ, am ridicat foile din tăviţa faxului. Erau zece - din noiembrie 1993 până în august 1994. Însemnări peste tot în scrisul curat al lui Jo.
Avusesem măcar un fax înainte să moară ea? Nu-mi aminteam. Erau atât de a dracu' de multe lucruri pe care nu mi le puteam aminti.
- Bonnie? Dacă ştii ceva, spune-mi, te rog. Jo e moartă, însă eu nu. Pot s-o iert dacă trebuie, dar nu pot ierta ceva ce nu înţe...
- Îmi pare rău, a spus şi a izbucnit într-un râset scurt şi zbuciumat. Doar că n-am înţeles la-nceput. "Se vedea cu cineva", ăsta era un lucru atât de... atât de străin de Jo... de Jo pe care o ştiam eu... că nu mi-am dat seama despre ce vorbeşti. Am crezut că te referi la un psihoterapeut, dar nu la asta te-ai referit, nu? Ai vrut să spui se vedea cu cineva, adică se vedea cu un tip. Un iubit.
- Asta am vrut să spun.
Frunzăream acum paginile de agendă venite prin fax, mâna nu-şi revenise încă la distanţa normală faţă de ochi, dar într-acolo mergea, într-acolo. Am simţit o undă de uşurare la sincera uluire din vocea lui Bonnie, dar nu atât de multă cât mă aşteptam.
Fiindcă ştiusem. Nici măcar nu avusesem nevoie ca femeia aia din vechiul episod Perry Mason să-şi spună păsul, nu chiar. Despre Jo era, totuşi, vorba. Despre Jo.
- Mike, a spus Bonnie foarte încet, ca şi când puteam fi nebun, te-a iubit. Te-a iubit pe tine.
- Da. Presupun că m-a iubit.
Paginile de agendă arătau cât de ocupată fusese soţia mea. Cât de productivă. S-Ks of Maine... bucătăriile pentru supă. WomShel, reţeaua de adăposturi pentru femeile maltratate. Teen Shel. Friends of Me. Libes. Participase la câte două sau trei întâlniri pe lună - două sau trei pe săptămână la un anumit moment - şi eu nici măcar nu observasem. Eu fusesem prea ocupat cu femeile mele aflate în pericol.
- Şi eu am iubit-o, Bonnie, dar punea ceva la cale în ultimele zece luni ale vieţii ei. Nu ţi-a dat niciun indiciu cu privire la ce-ar fi putut fi când mergeaţi împreună cu maşina la întâlnirile consiliul director al Soup Kitchens sau Friends of Maine Libraries?
Tăcere la celălalt capăt al firului.
- Bonnie?
Am depărtat receptorul de la ureche să văd dacă se aprinsese beculeţul de la BATERIE DESCĂRCATĂ şi mi-a măcăit numele. L-am dus înapoi la ureche.
- Ce este, Bonnie?
- În acele ultime nouă sau zece luni n-am făcut niciun drum împreună. Am vorbit la telefon şi-mi amintesc că o dată am luat prânzul în Waterville, dar n-am făcut niciun drum împreună. Renunţase.
Am frunzărit iarăşi foile de fax. Însemnări ale întâlnirilor peste tot, scrise de mâna sigură a lui Jo, printre ele şi Soup Kitchens of Maine.
- Nu înţeleg. A renunţat la consiliul director de la Soup Kitchens?
O altă clipă de tăcere. Apoi, vorbind cu grija:
- Nu, Mike. A renunţat la toate. A terminat-o cu Woman Shelters şi cu Teen Shelters la sfârşitul lui '93 - atunci i-a expirat termenul. Celelalte două, Soup Kitchens şi Friends of Maine Libraries... şi-a dat demisia în octombrie sau noiembrie 1993.
Însemnări ale întâlnirilor pe toate foile trimise de Ward. Zeci de însemnări.
Întâlniri în 1993, întâlniri şi în 1994. Întâlniri ale consiliilor din care nu mai făcea parte. Venise aici. În toate acele zile în care se presupunea că are întâlniri de consiliu, Jo se aflase pe TR. Aş fi pariat pe propria mea viaţă că aşa a fost.
Dar de ce?
CAPITOLUL ȘAPTESPREZECE
1.
Devore era nebun, asta-i sigur, nebun de legat, şi nu m-ar fi putut surprinde într-un moment mai prost, de-o slăbiciune mai mare şi mai terifiat. Şi cred că tot ce-a urmat din acel moment încolo a fost aproape prearanjat. De atunci şi până la îngrozitoarea furtună despre care încă se mai vorbeşte în partea aceea de lume, totul a mers în jos asemenea unei alunecări de teren.
M-am simţit bine în restul după-amiezei - discuţia cu Bonnie lăsase o mulţime de întrebări fără răspuns, însă fusese chiar şi aşa o discuţie tonifiantă. Am gătit un terci de legume (ispăşire a ultimului salt orbesc pe care-l făcusem asupra prăjelii de la Village Cafe) şi l-am mâncat în vreme ce-am urmărit ştirile de seară. De partea cealaltă a lacului, soarele cobora uşor dincolo de nori şi-mi inunda sufrageria într-o lumină aurie. Când Tom Brokaw şi-a închis dugheana, m-am hotărât să fac o plimbare pe Stradă - voi merge cât mai departe posibil şi să fiu sigur că mă pot întoarce până la lăsarea întunericului şi, pe drum, mă voi gândi la lucrurile pe care mi le spuseseră Bill Dean şi Bonnie Amudson. Mă voi gândi la ele aşa cum mă plimbam şi mă gândeam uneori la problemele de intrigă ale romanului la care lucram atunci.
Am coborât scările, simţindu-mă absolut bine (confuz, dar bine), am pornit de-a lungul Străzii, apoi m-am oprit să mă uit la Doamna Verde. Chiar şi cu soarele la apus luminând-o puternic, era greu s-o disting în adevărata ei natură - doar un mesteacăn cu un pin pe jumătate uscat în spate, o creangă a acestuia din urmă formând o mână îndreptată în zare. Era ca şi când Doamna Verde ar fi spus du-te spre nord, tinere, du-te spre nord. Ei bine, nu eram tocmai tânăr, dar puteam merge spre nord, asta puteam face. Pentru o vreme, cel puţin.
Totuşi, am rămas locului încă o clipă, studiind chipul pe care-l vedeam în tufişuri, neplăcându-mi felul în care micuţul şarpe al brizei părea că face să rânjească şi să zâmbească ceea ce aproape că era o gură. Probabil că atunci am început să mă simt puţin rău, eram prea preocupat să observ. Am pornit spre nord, întrebându-mă ce putuse, mai precis, scrie Jo... fiindcă pe atunci începeam deja să cred ca e posibil să fi scris ceva, totuşi. Din ce altă cauză să-mi fi găsit maşina de scris în studioul ei? Trebuia să caut pe acolo, m-am hotărât. Trebuia să caut mai atent şi...
ajutor mănec
Vocea s-a auzit din pădure, din apă, din mine. Un val de ameţeală mi-a udat gândurile, ridicându-le şi împrăştiindu-le asemenea unor frunze în bătaia vântului.
M-am oprit. Dintr-o dată, m-am simţit mai rău, mai distrus ca oricând în viaţă. Mă strângea pieptul. Stomacul mi se chircise aidoma unei flori la frig. Ochii mi s-au umplut de-o apă înţepătoare care nu semăna deloc cu lacrimile - şi am ştiut ce avea să urmeze.
Nu, am încercat să spun, dar cuvântul n-a vrut să iasă.
În schimb, gura mi s-a umplut de gustul rece al apei, de toate acele minerale ascunse, şi, brusc, pomii au început să-mi licărească în faţa ochilor de parcă mă uitam la ei în sus printr-un lichid limpede, iar presiunea din piept s-a localizat îngrozitor şi-a luat forma unor mâini. Mă ţineau la adâncime.
- Când o să-nceteze să facă asta? a întrebat cineva - aproape a strigat. Nu era nimeni pe Stradă în afară de mine şi, totuşi, am auzit clar vocea aceea. Când o să-nceteze odată să facă asta?
Ce-am auzit apoi n-a fost o voce din afară, ci gânduri străine răsunând la mine-n cap. Se zbăteau de pereţii craniului asemenea unor fluturi prinşi în abajurul unui bec...
sau într-un felinar japonez.
ajutor mă-nec
ajutor mă-nec
om cu şapcă albastră spune prins pe mine
om cu şapcă albastră spune nu lasă să hoinăresc
ajutor mă-nec
pierdut murele colo pe potecă
el ţine pe mine
faţa el licăre ş-arată rău
las-mă sus las-mă sus O dulce Iisus las-mă sus
bala portocala ala bala bala portocala TE ROG
ALA BALA
fii cuminte şi-ncetează
ALA BALA PORTOCALA
ea strigat numele meu
ea strigat el atât de tare
M-am aplecat înainte cuprins de panică, ţinând gura deschisă şi din deschizătura ei încordată a început să curgă un şuvoi rece de...
Absolut nimic.
Oroarea întâmplării a trecut şi, totuşi, n-a trecut. Încă mă mai durea îngrozitor de tare stomacul, de parcă mâncasem ceva la care reacţionase violent corpul, un soi de praf antifurnici sau poate o ciupercă otrăvitoare, de genul celor care apăreau în cărţile despre ciuperci ale lui Jo, în chenare roşii. M-am împleticit înainte vreo şase paşi, tuşind uscat dintr-un gât care încă avea impresia că e ud. Mai era un mesteacăn unde malul cădea abrupt în lac, arcuindu-şi burta albă cu graţie deasupra apei ca pentru a-şi vedea reflecţia în lumina linguşitoare a serii. M-am apucat de el aşa cum se apucă un beţiv de-un stâlp de iluminare stradală.
Presiunea din piept a început să slăbească, dar mi-a lăsat o durere la fel de reală ca ploaia. Stăteam sprijinit de copac, inima zvâcnindu-mi, şi-am devenit conştient pe dată că duhneşte ceva - un iz rău, poluat, mai urât ca un bazin septic înfundat care-a fermentat o vară întreagă sub soarele scăpărător. În aceeaşi clipă, am simţit şi prezenţa hidoasă care emana odorul acela, ceva care ar fi trebuit să fie mort şi nu era.
Oh, încetează, ala bala bala portocala, fac orice numai să-ncetezi, am încercat să spun şi tot n-a ieșit nimic. Apoi a dispărut. Nu mai simţeam nimic în afară de mirosul lacului şi al pădurii... Însă vedeam ceva: un băiat în apa lacului, un băieţel negru înecat, plutind pe spate. Obrajii lui erau buhăiţi. Gura îi atârna deschisă, inertă.
Ochii lui erau la fel de albi ca ochii unei statui.
Gura mi s-a umplut iarăşi de nemilosul gust feros al apei de lac.
Ajută-mă, las-mă sus, ajutor mă-nec. M-am aplecat, ţipând în gând, ţipând la chipul acela mort, şi mi-am dat seama că mă uit la mine însumi, că mă uit în sus prin tremurul trandafiriu al apei la apus la un bărbat îmbrăcat în jeanşi şi-ntr-o cămaşă galbenă, subţire, care se sprijinea de-un mesteacăn foşnitor şi încerca să ţipe, faţa lui lichidă părând în mişcare, ochii lui fiind pentru moment ascunşi de trecerea unui biban mic pornit în urmărirea unei insecte suculente, însă eram atât băiatul negru, cât şi bărbatul alb, înecându-se în apă şi înecându-se pe uscat, chiar aşa să fie, chiar asta să se întâmple, bate o dată pentru da, de două pentru nu.
Am vomitat nimic altceva decât un fir de salivă şi, incredibil, un peşte a sărit să-l prindă. La apus, sar aproape după orice; probabil că-i înnebuneşte ceva la lumina asta muribundă. Peştele a aterizat înapoi în apă la vreo două sute de metri distanţă de mal, iscând un val circular, argintiu, şi a dispărut: gustul din gură, mirosul acela oribil, faţa aceea scânteietoare şi moartă a negroteiului - negrotei, aşa trebuie să-şi fi spus el în gând - al cărui nume de familie aproape sigur că fusese Tidwell.
M-am uitat la dreapta şi am văzut ceafa cenuşie a unei stânci iţindu-se dintre frunzele uscate de pe jos. Mi-am spus:
Acolo, chiar acolo, şi, ca o confirmare, m-a izbit din nou mirosul acela oribil de putrefacţie, ieşind parcă din pământ.
Am închis ochii, ţinându-mă încă disperat de mesteacăn, simţindu-mă slăbit şi bolnav, şi-atunci mi-a vorbit din spate Max Devore, nebunul.
- Ia zi-mi, codoşule, unde ţi-e curva?
M-am întors şi l-am văzut acolo, cu Rogette Whitmore alături. A fost singura dată când l-am întâlnit, dar mi-a ajuns. Credeţi-mă, mi-a ajuns până peste cap.
2.
De-abia dacă aducea a scaun cu rotile scaunul lui. Arăta mai mult ca un ataş de motocicletă corcit cu un modul de prospectare a lunii. Pe ambele părţi erau montate vreo şase rotiţe cromate. Nişte roţi mai mari - patru la număr, cred - erau montate în spate. Niciuna nu părea că e la acelaşi nivel cu o alta şi am observat că fiecare e prinsă în propriul ei locaş. Devore avea parte de călătorii nezdruncinate pe-un teren şi mai accidentat de cum era Strada. Deasupra roţilor din spate se afla un compartiment închis pentru motor. Picioarele lui Devore erau ascunse într-o nacelă din fibră de sticlă, neagră cu dungi roşii, care n-ar fi arătat deplasat la o maşină de curse. În mijlocul ei era încastrat un obiect care semăna cu antena mea parabolică... un soi de ghidare computerizată, probabil. Poate chiar un pilot automat. Mânerele erau late şi pline de butoane. De partea stângă a acestei maşinării era agăţat un tub cu oxigen, lung de un metru şi douăzeci de centimetri. Un furtun ducea la un tub din plastic transparent; acesta ducea la rândul lui la o mască ce se odihnea în poala lui Devore.
M-a dus cu gândul la Stenomask-ul tipului ăluia bătrân. În lumina experienţei pe care tocmai o avusesem, aş fi putut zice că vehiculul ăsta rupt ca dintr-un roman de Tom Clancy e o halucinaţie, asta dacă n-ar fi fost abţibildul de pe nacelă, de sub radar, AM SÂNGE ALBASTRU DE ŞMECHER, spunea.
În seara aceasta, femeia pe care o văzusem în faţa barului Apusul de Soare de pe domeniul Warrington purta o bluză albă cu mâneci lungi şi o pereche de pantaloni negri atât de subţiri, că-i făceau picioarele să pară nişte săbii scoase din teci. Fața îngustă şi obrajii supţi o făceau să semene cu pictura tipului care strigă, a lui Edvard Munch, mai tare ca niciodată. Părul alb îi atârna în jurul feţei ca o glugă plouată. Era rujată pe buze cu un roşu atât de aprins, încât părea că-i sângerează gura.
Era bătrână şi era urâtă, dar era ruptă din soare în comparaţie cu socrul lui Mattie. Deşirat, cu buzele vineţii, cu pielea din jurul ochilor şi de la colţurile gurii de-un purpuriu întunecat, semăna cu ceva ce-ar putea descoperi un arheolog într-o cameră de înmormântare dintr-o piramidă, înconjurat de soţiile şi de animalele lui preferate mumificate, împodobit cu bijuteriile lui favorite. Câteva şuviţe de păr cărunt încă-i mai atârnau de pe craniul solzos; alte şuviţe îi ieşeau din urechile enorme ce păreau că se topiseră asemenea sculpturilor în ceară lăsate în bătaia soarelui. Purta o pereche albă de pantaloni din bumbac şi o cămaşă albastră, largă. Cu o beretă neagră pe cap ar fi arătat ca un artist francez din secolul nouăsprezece, aflat la capătul unei vieţi foarte lungi.
Ţinea în poală un baston fabricat dintr-un lemn negru. În capătul lui era îndesat un manşon de protecţie pentru ghidonul de bicicletă. Degetele care-l strângeau păreau destul de puternice, însă ajunseseră tot atât de negre ca bastonul însuşi. Circulaţia periferică îl lăsa încet şi nu îndrăzneam să-mi închipui cum trebuie să-i arate labele picioarelor şi gambele.
- Curva o fugit şi te-o părăsit, nu-i aşa?
Am încercat să spun ceva. Mi-a ieşit un croncănit, nimic altceva. Încă mă mai sprijineam de mesteacăn. M-am desprins de el şi am încercat să mă îndrept de spate, însă picioarele îmi erau prea slăbite şi a trebuit să mă sprijin din nou.
A lovit o manetă din argint şi scaunul a venit cu trei metri mai aproape, scurtând distanţa dintre noi. Sunetul pe care l-a scos a fost ca o şoaptă de catifea; văzându-l cum se mişcă mi s-a părut că văd un covor fermecat malefic. Multele lui roţi s-au ridicat şi au călcat pământul independent una de cealaltă şi au scânteiat în soarele ce apunea şi care începuse să capete o nuanţă roşietică.
Şi, apropiindu-se, i-am simţit prezenţa. Corpul îi putrezea începând din interior, dar forţa care-l înconjura era incontestabilă şi descurajantă, asemeni unei furtuni cu trăsnete. Femeia a venit în urma lui, uitându-se la mine cu o plăcere tăcută. Ochii ei erau rozalii. Am presupus atunci că erau căprui şi că prinseseră puţin din irizaţiile apusului, dar acum cred că era de fapt o simplă albinoasă.
- Întotdeauna mi-au plăcut curvele, a spus el.
A tras de cuvânt, făcându-l să sune cuuuuhve.
- Nu-i aşa, Rogette?
- Da, domnule, a spus aceasta. Aveau locul lor.
- Uneori, locul lor era pe faţa mea! a strigat într-un fel de euforie nebunească, de parcă femeia l-ar fi contrazis. Unde-i ea, tinere? Pe faţa cui şede-acu? Mă-ntreb. Pe-a avocatului ăluia deştept al tău? Oh, ştiu totu' despre ei, începând cu nota scăzută la purtare pe care au primit-o în clasa a treia. Să ştiu lucruri e una dintre afacerile mele. Ăsta-i secretul afacerilor mele.
Cu un efort incredibil, m-am îndreptat de spate.
- Ce cauţi aici?
- Îmi exercit dreptul constituţional, exact ca tine. Nu-i nicio lege împotriva asta, nu? Strada aparţine tuturor celor care vor s-o folosească. Nu eşti aici de multă vreme, tinere codoş, dar eşti cu siguranţă de destulă vreme să ştii asta. E versiunea noastră de parc public, unde căţeluşii blânzi şi câinii răi umblă umăr la umăr.
Folosindu-şi încă o dată mâna care nu ţinea mânerul bastonului, şi-a luat masca de oxigen, a inspirat adânc, apoi a lăsat-o la loc în poală. A rânjit - un rânjet indescriptibil de complicitate care i-a scos la iveală gingiile de culoarea iodului.
- E pricepută? Cuuuhva aia mică a ta? Trebuie să fie destul de pricepută să-l fi ţinut pe fiu' meu prizonier în rulota aia în care trăieşte. Şi-apoi uite c-ai apărut tu, înainte ca viermii să termine măcar cu ochii băiatului meu. Te suge pizda ei?
- Taci.
Rogette Whitmore şi-a aruncat capul pe spate şi a râs. Sunetul produs a fost asemănător cu cel al unui iepure prins în gheare de-o bufniţă şi mi s-a făcut pielea de găină. Am avut o bănuială că era la fel de nebună ca şi el. Slavă cerului că erau bătrâni.
- Ai dat de-un punct nevralgic cu asta, Max, a spus.
- Ce vrei?
Am tras o gură de aer... şi-am simţit iarăşi mirosul acela de putreziciune. Am tuşit. N-am vrut s-o fac, dar nu m-am putut abţine.
Devore s-a îndreptat în scaun şi a inspirat adânc, ca pentru a mă ironiza. În acea clipă arăta ca Robert Duvall în Apocalipsul acum, alergând împleticit pe plajă şi dând de veste lumii cât de mult iubea el mirosul de napalm dimineaţa. Rânjetul i s-a întins pe toată faţa.
- Minunat loc, locu' ăsta de-aci, nu-i aşa? Un loc potrivit să te-opreşti şi să stai pe gânduri, nu crezi? (M-am uitat împrejur.) Aici s-a întâmplat, sigur că da. Aha.
- Unde s-a înecat băiatul.
Mi s-a părut că zâmbetul lui Whitmore s-a schimbat pentru moment în nelinişte auzind asta. Devore, însă, nu. El a apucat masca translucidă de oxigen în mâna lui mare de bătrân, cu degete care mai degrabă dibuiau decât apucau. Am văzut mici picături de mucus lipite pe interiorul ei. A inspirat iarăşi adânc, a aşezat-o iarăşi în poală.
- Treizeci sau chiar mai mulţi oameni s-au înecat în lacul ăsta, iar ăştia-s doar cei despre care se ştie, a spus. Ce diferenţă face un băiat, încoace-ncolo?
- Nu pricep. Aici au murit doi băieţi Tidwell? Cel care a făcut septicemie şi cel care...
- Îţi pasă de sufletul tău, Noonan? De sufletul tău nemuritor? De fluturele lui Dumnezeu prins într-un cocon de carne ce va puţi curând ca a mea?
N-am spus nimic. Ciudăţenia celor întâmplate înainte să sosească el trecea. Ce-o înlocuia era incredibilul magnetism personal al lui Devore. N-am mai simţit niciodată în viaţă o forţă atât de crudă. Şi nici nu avea nimic supranatural, iar crud e exact cuvântul potrivit. Aş fi putut-o lua la fugă. În alte circumstanţe, sunt sigur că aş fi făcut-o. Cu siguranţă că bravura m-a ţinut pe loc; picioarele încă mi se păreau făcute din cauciuc şi mă temeam să nu cad la pământ.
- O să-ţi ofer o singură ocazie să-ţi salvezi sufletul, a spus Devore.
A ridicat un deget osos să ilustreze conceptul de singularitate.
- Pleacă, sincere codoş. Chiar acum, îmbrăcat în hainele în care te găseşti. Nu te opri să-ţi faci geanta, nu te opri nici măcar să te asiguri c-ai închis gazul. Du-te. Las-o pe curvă şi las-o pe curvişoară.
- Să ţi le las ţie.
- Aha, mie. O să fac eu ce trebuie făcut. Sufletele sunt pentru absolvenţii de arte frumoase, Noonan. Eu am fost inginer.
- Du-te şi ţi-o trage.
Rogette Whitmore a scos iarăşi sunetul acela ca un ţipăt de iepure.
Bătrânul stătea în scaun, cu capul aplecat, rânjind bolnăvicios în sus la mine şi semănând cu un cadavru ridicat din mormânt.
- Eşti sigur că tu vrei să fii acela, Noonan? Pentru ea nu are vreo importanţă, să ştii - tu sau eu, tot aia e pentru ea.
- Nu ştiu despre ce vorbeşti.
Am inspirat încă o dată profund şi, de data asta, aerul a fost în regulă. M-am îndepărtat cu un pas de mesteacăn şi mi-am simţit în regulă şi picioarele.
- Şi nu-mi pasă. N-o să pui niciodată mâna pe Kyra. Niciodată în ce ţi-a mai rămas din viaţa ta decrepită. N-o să te văd făcând asta vreodată.
- Amice, o să vezi o groază de lucruri, a spus Devore, rânjind şi arătându-mi gingiile lui iodate. Înainte să se termine iulie, precis o să vezi atât de multe, c-o să-ţi vină să-ţi smulgi ochii din cap în iunie.
- Plec acasă. Lasă-mă să trec.
- Du-te acasă, atunci, cu ce te-aş putea împiedica să te duci? - a întrebat. Strada e-a tuturor.
A apucat iarăşi masca de oxigen din poală şi-a mai tras o gură sănătoasă din ea.
Şi-a aruncat-o în poală şi şi-a aşezat mâna stângă pe mânerul scaunului său cu rotile Buck Rogers.
Am făcut un pas spre el şi, aproape înainte să-mi dau seama ce se petrece, s-a avântat cu scaunul asupra mea. M-ar fi putut lovi şi răni destul de rău - mi-ar fi putut rupe unul sau ambele picioare, nu mă-ndoiesc de asta -, dar s-a oprit la mică distanţă de mine. Am făcut un salt în spate, dar numai pentru că mi-a dat el voie s-o fac. Eram conştient că Whitmore râdea din nou.
- Care-i problema, Noonan?
- Dă-te la o parte din drumul meu. Te previn.
- Curva aia te-a pus pe jar, nu-i aşa?
Am dat să merg la stânga, voind să-l ocolesc pe acolo, dar cât ai clipi a întors scaunul, a ţâşnit şi mi-a tăiat calea.
- Pleacă de pe TR, Noonan. Îţi dau un sfat bu...
M-am avântat spre dreapta, de data asta pe partea cu lacul, şi aş fi reuşit să trec de el destul de uşor dacă n-ar fi fost pumnul foarte mic şi tare, care mi-a izbit partea stângă a feţei. Căţeaua aia căinţă purta un inel, iar piatra din el mi-a făcut o tăietură în spatele urechii. Am simţit usturimea şi căldura scurgerii de sânge. Am pivotat, am ridicat ambele mâini şi am împins-o.
A căzut pe covorul din ace de brad de pe cărare cu un ţipăt strident de mirare ultragiată. În clipa următoare, ceva m-a pocnit în spatele capului, o strălucire portocalie de moment mi-a aprins vederea. M-am împleticit în spate cu mişcări care mi s-au părut date cu încetinitorul, fluturând din mâini, iar Devore mi-a apărut iarăşi înaintea ochilor. Stătea răsucit în scaun, capul lui solzos era aruncat înainte, bastonul cu care mă lovise încă era ridicat în aer. Dacă ar fi fost cu zece ani mai tânăr, sunt convins că mi-ar fi fracturat craniul în loc să dea doar naştere acelei lumini portocalii de moment.
M-am lovit de prietenul meu vechi, mesteacănul. Mi-am dus mâna la ureche şi m-am uitat nevenindu-mi să cred la sângele de pe buricele degetelor. Mă durea capul - de la lovitura pe care mi-o administrase.
Whitmore se lupta să se ridice în picioare, scuturându-şi acele de pin de pe pantaloni şi uitându-se la mine cu un zâmbet furios. Obrajii i se umpluseră de-o roşeaţă uşoară, rozalie. Buzele ei prea tare rujate erau trase în spate să-i expună dinţii mici. În lumina soarelui la apus, ochii ei păreau că ard.
- Dă-te la o parte din calea mea, am spus, însă vocea mi s-a părut înceată şi fără vlagă.
- Nu, a spus Devore şi şi-a aşezat capătul negru al bastonului pe nacela arcuită din partea din faţă a scaunului.
Acum puteam vedea băieţelul acela hotărât să aibă sania indiferent de cât de tare-şi tăia mâinile în sticlă. Îl vedeam foarte clar.
- Nu, femeiuşcă futangie de curve ce eşti. Nu vreau să mă dau.
A împins iarăşi maneta argintie şi scaunul cu rotile s-a avântat în tăcere spre mine. Dacă aş fi rămas în loc, m-ar fi străpuns cu bastonul la fel de uşor cum orice duce rău e străpuns mereu cu sabia într-o poveste de Alexandre Dumas. Probabil că şi-ar fi rupt oasele fragile ale mâinii drepte şi şi-ar fi dislocat complet braţul drept din cauza coliziunii, însă omului ăstuia nu-i păsase niciodată de astfel de lucruri; făcea ravagii printre oamenii neînsemnaţi. Dacă aş fi ezitat vreo secundă din cauza şocului sau a incredulităţii, m-ar fi omorât, sunt foarte sigur de asta. În schimb, m-am rotit spre stânga. Tenişii mi-au alunecat pentru o clipă pe terasamentul acoperit cu ace. Apoi s-au desprins de pământ şi am căzut.
3.
Am aterizat strâmb în apă şi mult prea aproape de mal. Cu piciorul stâng m-am lovit de-o rădăcină scufundată şi s-a răsucit. Durerea a fost cumplită, o senzaţie asemănătoare cu sunetul unui trăsnet. Am deschis gura să strig şi apa lacului mi-a umplut-o - gustul acela rece, metalic şi întunecat, de data aceasta de-adevăratelea. Am eliminat-o tuşind și strănutând şi m-am îndepărtat de locul în care aterizasem, spunându-mi: Băiatul, aici e băiatul cel mort, dacă întinde mâinile şi mă prinde?
M-am întors pe spate, încă fluturând disperat din mâini şi tuşind, foarte conştient de jeanşii care-mi atârnau pleoştiţi pe picioare şi între ele, făcându-mi absurd griji pentru portmoneu - nu-mi păsa de cardurile bancare sau de permisul de conducere dar aveam înăuntru două instantanee reuşite cu Jo şi se puteau distruge.
Am observat că aproape căzuse şi Devore de pe terasament şi, preţ de-o clipă, mi s-a părut că încă mai era posibil să cadă. Partea din faţă a scaunului era ieşită în afară acolo de unde căzusem eu (vedeam urmele scurte ale tenişilor mei chiar la stânga rădăcinilor parţial ieşite din pământ ale mesteacănului) şi, chiar dacă roţile din faţă încă făceau contact cu solul, pământul sfărâmicios se scurgea de sub ele în avalanşe mici şi uscate care se rostogoleau pe versant şi se strecurau în apă, dând naştere unor desene vălurite întrepătrunse. Whitmore ţinea de spatele scaunului, trăgea de el, dar era mult prea greu pentru ea; dacă voia să fie salvat, Devore trebuie să se salveze singur. Stând până la brâu în apă, cu hainele plutind în jurul meu, mi-am dorit să se prăvălească.
Gheara vineţie care era mâna sa stângă a reuşit să repună stăpânire pe maneta argintie după mai multe încercări. Un deget a tras-o spre el şi scaunul s-a dat în spate, îndepărtându-se de terasament cu o ultimă ploaie de pietre şi praf. Whitmore a sărit panicată într-o parte, să n-o calce pe picioare.
Devore a mai apăsat o vreme butoanele, şi-a întors scaunul cu faţa către mine, care stăteam în apă la vreo două sute de metri distanţă de mesteacănul încovoiat, apoi a mişcat scaunul până ce a ajuns pe marginea Străzii, dar la o distanţă sigură faţă de povârniş.
Pe Whitmore nu o mai interesa nici unul dintre noi; se afla aplecată la pământ cu fundul îndreptat în direcţia mea. Dacă m-am gândit măcar la el, şi nu-mi amintesc s-o fi făcut, presupun că mi-am spus că încerca să-şi recapete suflul.
Dintre noi, Devore părea că e în cea mai bună formă, nici măcar nu avea nevoie de-o doză de oxigen de la masca din poală. Strălucirea amurgului îi lumina puternic faţa, făcându-l să semene cu un bostan de Halloween pe jumătate putred, care fusese îmbibat în benzină şi incendiat.
- Îţi place să te bălăceşti? m-a întrebat şi a râs.
M-am uitat în jur, sperând să văd un cuplu ieşit la plimbare sau poate un pescar căutându-şi un loc unde să mai dea o dată cu undiţa înainte să se întunece... şi, totuşi, în acelaşi timp, speram să nu văd pe nimeni. Eram furios, rănit şi speriat. Mai mult ca orice, eram ruşinat. Fusesem aruncat în lac de-un bărbat de optzeci şi cinci de ani... un bărbat care dădea toate semnele c-a ieşit să se distreze şi că-i picasem eu de prost.
Am pornit spre dreapta - spre sud, înapoi spre casă. Apa îmi ajungea cam până la brâu, era rece şi aproape reconfortantă, acum că mă obişnuisem cu ea. Călcam cu tenişii pe pietre şi pe crengi de copac scufundate. Încă mă durea glezna pe care mi-o răsucisem, dar încă mă ţineam pe picioare. Dacă o va mai face şi după ce voi ieşi din lac, asta era o altă întrebare.
Devore a mai apăsat câteva butoane. Scaunul a pivotat şi a pornit la drum de-a lungul Străzii, ţinând pasul cu mine fără nicio problemă.
- Nu ţi-am făcut cunoştinţă ca lumea cu Rogette, nu-i aşa? a spus. La facultate a fost o atletă strălucită, să ştii. Softball-ul şi hocheiul de câmp erau specialităţile ei şi şi-a păstrat măcar câteva dintre îndemânări. Rogette, arată-i ce ştii să faci.
Whitmore a depăşit prin stânga scaunul acela ce se mişca încet. Preţ de o clipă, a fost complet astupată de el. Când am putut-o vedea din nou, am văzut şi ce ducea cu ea. Nu stătuse aplecată ca să-şi recapete respiraţia.
Zâmbind, a mers în pas vioi spre marginea terasamentului cu braţul stâng îndoit la plex, adăpostind pietrele pe care le adunase de pe marginea potecii. Şi-a ales o bucată cam de dimensiunea unei mingi de golf, şi-a dus mâna până lângă ureche şi-a aruncat-o spre mine. A aruncat-o tare. A vâjâit pe lângă tâmpla mea stângă şi a căzut în apă, în spatele meu.
- Hei! am strigat, mai mult mirat decât speriat.
Chiar şi după evenimentele care-l precedaseră, nu-mi venea să cred că se întâmplă un asemenea lucru.
- Ce-ai păţit, Rogette? a întrebat Devore dojenitor. Niciodată n-ai aruncat ca o fată. Dă în el!
A doua piatră a trecut la cinci centimetri pe deasupra capului meu. A treia mi-ar fi putut sparge dinţii. Am respins-o cu un ţipăt de mânie şi de teamă, dându-mi seama doar mai târziu că mi-a învineţit palma. În clipa aceea am fost conştient doar de faţa ei plină de ură şi zâmbitoare - faţa unei femei care-a pierdut doi dolari la galeria de tir a bâlciului şi e hotărâtă să câştige ursul de pluş cel mare, chiar dacă trebuie să tragă toată noaptea cu puşca cu aer comprimat.
Şi arunca repede.
Pietrele cădeau în jurul meu, unele aterizând în apa rădăcinoasă din dreapta sau din stânga mea, dând naştere unor mici gheizere. Am început să merg cu spatele, temându-mă să mă întorc şi să plec înot, temându-mă că va arunca o piatră cu adevărat mare chiar în clipa aceea. Totuşi, trebuia să ies cumva din raza ei de acţiune. Devore, între timp, râdea aşa cum râde un bătrân cu probleme de respiraţie, jalnica lui faţă fiind suptă asemenea feţei unei păpuşi maliţioase construită dintr-un măr.
Una dintre pietrele ei mi-a aplicat o lovitură puternică şi dureroasă în claviculă şi a ricoşat sus în aer. Am ţipat şi a ţipat şi ea:
- Hai!, precum un karatist ce-a ajuns la o mişcare importantă.
Adio retragere ordonată. M-am întors, am înotat spre o apă mai adâncă şi căţeaua mi-a făcut de petrecanie. Primele două pietre pe care le-a aruncat după ce am început să înot au părut detectoare de distanţă. A avut loc o pauză, în care am avut timp să gândesc:
Îmi reuşeşte, ies din aria ei de..., iar apoi m-a lovit ceva în spatele capului. Am simţit-o şi am auzit-o în acelaşi timp - a făcut BOING!, cum scrie şi în benzile desenate cu Batman.
Suprafaţa lacului s-a schimbat din portocaliu-încins în roşu-încins şi în stacojiu-închis. Şters, îl auzeam pe Devore strigând aprobator şi pe Whitmore scoţând râsetul ăla ciudat al ei. Am luat o altă gură de apă cu gust feros şi eram atât de năucit, că a trebuit să-mi amintesc s-o scuip afară, nu s-o înghit. Picioarele mi se păreau prea grele pentru a înota, iar blestemaţii mei de tenişii cântăreau o tonă. I-am dus în jos cu gândul să mă ridic în picioare, dar n-am dat de pământ - ajunsesem într-un loc mai adânc decât înălţimea mea. M-am întors cu faţa către mal. Era ceva spectaculos cum ardea în lumina apusului asemenea unui decor de scenă luminat de reflectoare portocalii şi roşii. Probabil că mă depărtasem cu şase metri de mal acum. Devore şi Whitmore se aflau pe marginea Străzii, uitându-se la mine. Semănau cu Tata şi Mama dintr-o pictură de Grant Wood. Devore îşi folosea iarăşi masca - dar am observat că rânjea dincolo de ea. Whitmore rânjea şi ea.
Mi-a intrat şi mai multă apă în gură. Am scuipat-o aproape pe toată, dar am şi înghiţit puţină, făcându-mă să tuşesc şi aproape să vomit. Am început să mă scufund sub suprafaţa apei şi m-am luptat să ajung iarăşi sus, nu înotând, ci doar dând sălbatic din mâini, consumând de nouă ori energia de care aveam nevoie ca să rămân deasupra apei. Panica şi-a făcut prima apariţie, croindu-şi drum prin dezorientarea mea uluită cu nişte dinţi ascuţiţi şi mici ca de şobolan. Mi-am dat seama că aud un zumzet înalt şi suav. Câte lovituri încasase sărmanul meu cap? Una de la pumnul lui Whitmore... una de la bastonul lui Devore... o piatră... sau fuseseră cumva două? Christoase, nu-mi puteam aminti.
Stăpâneşte-te, pentru numele lui Dumnezeu - n-o să-i permiţi să te înfrângă în felul ăsta, nu-i aşa? Să te-nece cum s-a înecat băieţelul acela?
Nu, nu şi dacă mă puteam opune.
Înotând pe loc, mi-am dus mâna stângă la spatele capului. Nu foarte departe de ceafă am dat peste un ou de gâscă ce încă se mai umfla. Când l-am apăsat, durerea m-a făcut să-mi vină să vomit şi să leşin în acelaşi timp. Lacrimile mi-au venit în ochi şi mi s-au rostogolit pe obraji. Nu erau decât nişte urme de sânge pe buricele degetelor când m-am uitat la ele, dar era greu să determini gravitatea tăieturilor când stăteai în apă.
- Arăţi ca o marmotă plouată, Noonan!
Vocea lui mi se părea acum că se rostogoleşte spre locul unde mă aflam eu, venind parcă de la o mare distanţă.
- Să te fut! am strigat. O să te bag la-nchisoare pentru asta!
Bătrânul s-a uitat la Whitmore. S-a uitat înapoi la mine cu o expresie identică şi au izbucnit în râs amândoi. Dacă mi-ar fi pus cineva un Uzi în mâini atunci, i-aş fi omorât pe amândoi fără ezitare şi apoi aş mai fi cerut o cartuşieră ca să pot ciurui cadavrele.
Neavând un Uzi la îndemână, am început să înot câineşte spre sud, spre casa mea. Au ţinut pasul cu mine pe Stradă, el conducându-şi scaunul cu rotile silenţios, ea mergând lângă el la fel de solemnă ca şi o călugăriţă şi făcând din când în când câte o pauză să ridice o piatră ce-i făcea cu ochiul.
Nu înotasem destul să fiu obosit, însă eram. În mare parte din cauza şocului, presupun. Într-un sfârşit, am încercat să inspir când nu trebuia, înghiţind şi mai multă apă şi am intrat complet în panică. Am început să înot către mal, dorind să ajung la un loc unde să pot sta în picioare. Rogette Whitmore a început imediat să arunce cu pietre în mine, folosindu-le mai întâi pe cele pe care şi le adăpostise între braţul stâng şi plexul solar, apoi pe acelea pe care le depozitase în poala lui Devore. Se încinsese, nu mai arunca precum o fată, iar ţinta ei era mortală. Pietrele împroşcau apa peste tot în jurul meu. M-am ferit de una - una mare, care cel mai sigur că mi-ar fi tăiat fruntea dacă m-ar fi nimerit -, dar următoarea cu care a aruncat m-a atins în biceps şi m-a julit rău.
Destul. M-am răsucit şi am înotat înapoi dincolo de raza ei de acţiune, gâfâind după aer, încercând să-mi ţin capul sus în pofida durerii crescânde din ceafă.
Când am ajuns mai departe, am început să înot pe loc şi m-am uitat la ei.
Whitmore venise chiar până aproape de terasament, vrând să câştige fiecare metru dintre noi pe care-l putea câştiga. La naiba, fiecare blestemat de centimetru. Devore parcase cu scaunul în spatele ei. Încă rânjeau amândoi, iar acum chipurile lor erau la fel de roşii ca ale diavolilor din iad. Cerul roşiatic de seară, marinarii cântă la chitară. Încă douăzeci de minute şi avea să se întunece. Îmi mai puteam ţine capul deasupra apei încă douăzeci de minute? Aşa credeam, dacă nu intram iarăşi în panică, dar nu pentru multă vreme. M-am gândit la cum ar fi să mă înec în lac, să mă uit în sus şi s-o văd pe Venus chiar înainte sa mă scufund pentru ultima dată, iar şobolanul panicii şi-a înfipt iarăşi dinţii în mine.
Şobolanul panicii era mai rău ca Rogette şi pietrele ei, cu mult mai rău.
Poate că nu mai rău ca Devore.
M-am uitat în stânga şi apoi în dreapta pe malul lacului, scrutând Strada pe acolo pe unde se vedea printre copaci pentru vreo trei sau unsprezece metri. Nu-mi mai păsa dacă sunt făcut de ruşine, dar n-am văzut pe nimeni. Bunule Dumnezeu, unde era toată lumea? Merseseră la Mountain View din Fryeburg să mănânce pizza sau la Village Cafe să bea un milkshake?
- Ce vrei de la mine? am strigat către Devore. Vrei să-ţi spun că mă dau la o parte din calea ta? Bine, mă dau!
A râs.
Ei bine, nici nu mă aşteptasem să meargă. Nu m-ar fi crezut nici dacă aş fi vorbit sincer.
- Vrem să vedem doar cât de mult poţi înota, a spus Whitmore şi-a mai aruncat cu o piatră - o aruncare lungă, leneşă, care a depus piatra cu vreun metru şi jumătate înainte de locul unde mă aflam eu.
Au de gând să mă omoare, mi-am spus. Chiar şi-au pus asta în gând.
Da. Iar ceea ce era mai neliniştitor era faptul că puteau foarte bine să scape basma curată după aceea. O idee nebunească, în acelaşi timp plauzibilă şi neplauzibilă, mi-a răsărit în minte. O vedeam pe Rogette Whitmore lipind un bilet pe afişierul cu TREBURILE COMUNITĂŢII din faţa magazinului general Lakeview.
MARŢIENILOR DIN TR-90, SALUTĂRI! Dl MAXWELL DEVORE, Marţianul preferat al tuturor va oferi fiecărui locuitor al TR-ului O SUTĂ DE DOLARI dacă nu va folosi nimeni Strada în SEARA ZILEI DE VINERI, 17 IULIE, între orele ŞAPTE şi NOUĂ. Tineţi-i ocupaţi şi pe "AMICII NOŞTRI DE VARĂ"! Şi amintiti-vă: MARTIENII BUNI se aseamănă cu MAIMUŢELE BUNE: nu VĂD nimic rău, nu AUD nimic rău şi nu VORBESC nimic rău.
Nu-mi venea să cred asta, nici măcar în situaţia în care mă aflam... şi, totuşi, aproape că-mi venea. Trebuia să-i recunosc, cel puţin, norocul diavolesc pe care-l avusese.
Obosit. Tenişii mai grei ca niciodată. Am încercat să mă descalţ de unul şi am reuşit doar să mai iau o gură de apă. Stăteau şi se uitau la mine, Devore ridicând din când în când masca din poală şi trăgând o duşcă de aer revigorant.
Nu puteam aştepta până se întuneca. Soarele îşi face ieşirea în grabă aici, în Maine-ul de vest - aşa cum face, bănuiesc, în orice zonă montană -, însă crepusculele sunt lungi şi mor greu. Până când să se facă destul de întuneric spre vest ca eu să mă pot mişca fără să fiu văzut, luna avea să fi răsărit deja la est.
M-am surprins imaginându-mi necrologul din New York Times, titlul spunând
SCRIITOR POPULAR DE ROMANE ROMANTICE ŞI DE SUSPANS SE ÎNEACĂ ÎN MAINE.
Debra Weinstock le va oferi fotografia de autor de la viitoarea apariţie editorială, Promisiunea lui Helen.
Harold Oblowski va spune tot ceea ce trebuie şi-şi va aminti şi să dea un anunţ modest (dar nu minuscul) la rubrica deceselor din Publishers Weekly. Va face cheltuiala pe din două cu cei de la Putnam şi...
M-am scufundat, am mai înghiţit nişte apă, am scuipat-o. Am început iarăşi să lovesc apa lacului cu pumnii şi m-am forţat să încetez. Dinspre mal, auzeam râsetul piţigăiat al lui Rogette Whitmore.
Căţea, am gândit. Căţea scheletică ce...
Mike, a spus Jo.
Vocea ei mi-a răsunat în minte, însă nu era ceva pe care o compun eu când îmi imaginez partea ei de dialog mintal sau când mi-e pur şi simplu dor de ea şi simt nevoia s-o invoc pentru o vreme.
Ca pentru a sublinia acest lucru, ceva a împroşcat apa la stânga mea, a împroşcat-o tare. Când m-am uitat în direcţia aceea, n-am văzut nici un peşte, nici măcar o unduire circulară a apei. Ce-am văzut în schimb a fost pluta noastră pentru înot, ancorată la vreo nouăzeci de metri de mine în apa colorată de lumina apusului.
- Nu pot înota până acolo, iubire, am croncănit.
- Ai spus ceva, Noonan? a strigat Devore de pe mal.
Şi-a dus o mână pâlnie la una dintre urechile lui imense şi îndesată cu ceară.
- N-am prea priceput! Parcă n-ai avea suflu!
Un alt râset piţigăiat din partea lui Whitmore. El era Johnny Carson; ea era Ed McMahon.
Poţi. Te ajut eu.
Pluta, mi-am dat seama, putea fi singura mea şansă - nu mai era o alta pe partea aceasta a malului şi era cu cel puţin nouă metri mai departe de cea mai puternică aruncare a lui Whitmore. Am început să înot câineşte în acea direcţie, simţindu-mi acum mâinile la fel de plumbuite ca şi picioarele. De fiecare dată când îmi simţeam capul pe punctul de-a se scufunda, făceam o pauză, înotând pe loc, spunându-mi s-o iau încet, că eram într-o formă fizică destul de bună şi că mă descurcam bine, spunându-mi că, dacă nu intru în panică, voi reuşi. Căţeaua cea bătrână şi bastardul chiar şi mai bătrân au reînceput să ţină pasul cu mine, însă au observat încotro mă îndreptam şi râsetele s-au oprit. La fel şi zeflemeaua.
Pentru multă vreme, pluta a părut că nu se apropie deloc. Mi-am spus că asta se întâmpla doar pentru că se disipa lumina, pentru că se schimba culoarea apei de la roşu la purpuriu la o nuanţă aproape de negru, culoarea gingiilor lui Devore, dar am reuşit să investesc din ce în ce mai puţină încredere în ideea aceasta, pe măsură ce respiraţia mi se tăia şi braţele mi se îngreunau.
Când mai aveam douăzeci şi şapte de metri, o crampă mi-a cuprins piciorul stâng. M-am rotit pe o parte ca un vas cu pânze înnămolit, încercând să ajung la muşchiul contractat. Mi-a curs pe gât în jos şi mai multă apă. Am încercat să tuşesc, am râgâit şi m-am scufundat cât stomacul încă mai încerca să zvâcnească şi degetele încă mai căutau locul acela tensionat de deasupra genunchiului.
Mă-nec de-a binelea, mi-am spus, ciudat de calm, acum că se întâmpla cu adevărat. Aşa mi-e scris să mor, acum mi-a sunat ceasul.
Apoi am simţit o mână prinzându-mă de ceafă. Durerea de a fi tras de păr m-a făcut să revin la realitate într-o clipă - a fost mai eficientă ca o injecţie cu epinefrină.
Am simţit o altă mână strângându-se pe piciorul stâng; am încercat o senzaţie scurtă, dar înfricoşătoare, de căldură. Crampa m-a lăsat şi am ieşit la suprafaţă înotând - înotând cu adevărat de data asta, nu doar lipăind câineşte, şi, parcă în doar câteva secunde, m-am prins de scara de pe latura plutei, respirând în accese violente, aşteptând să văd dacă voi fi bine sau dacă mi se va detona inima în piept aidoma unei grenade. Într-un sfârşit, plămânii au început să recupereze deficitul de oxigen şi totul a prins a se calma. Am mai aşteptat un minut, apoi am ieşit din apă şi am intrat în ceea ce deja era cenuşa crepusculului. Am rămas o vreme cu faţa către vest, aplecat înainte, sprijinindu-mi palmele pe genunchi. Apoi m-am întors, voind de data aceasta să le arunc nu doar o păsărică, ci acel fantastic vultur bicefal. Nu aveam cui să-l arunc.
Strada era goală. Devore şi cu Rogette Whitmore plecaseră.
4.
Poate că plecaseră. Aş fi făcut bine să ţin minte că erau porţiuni mari din Stradă pe care eu nu le puteam vedea.
Am şezut cu picioarele încrucişate până ce a răsărit luna, aşteptând şi pândind orice mişcare. Pentru o jumătate de oră, cred. Poate pentru patruzeci şi cinci de minute. M-am uitat la ceas, dar nu-mi era de folos; luase nişte apă la bord şi se oprise la 19:30. Celorlalte bucurii pe care i le datoram lui devore, puteam adăuga acum şi preţul unui Timex Indiglo - asta te costă 29,95 de dolari, nemernicule, dă-i încoa'.
Într-un sfârşit, am coborât iarăşi scara, m-am strecurat în apă şi am pornit spre mal cât de repede am putut. Eram odihnit, nu mă mai durea capul (deşi cucuiul de deasupra cefei încă îmi mai pulsa cu regularitate) şi nu mă mai simţeam debusolat şi neîncrezător. În mai multe feluri, asta fusese cel mai rău - să încerc să mă obişnuiesc nu doar cu arătarea băiatului înecat, cu pietrele aruncate asupra mea şi cu lacul, ci şi cu sentimentul că nimic din toate astea nu e posibil, că magnatul ăla bătrân şi bogat al programelor de calculator nu încerca să înece romancierii ce îi stăteau în faţa ochilor.
Chiar fusese posibilă aventura din seara asta doar pentru că mă aflasem în faţa ochilor lui Devore, însă? O întâlnire fortuită, nimic altceva de-atât? Nu era mai probabil să mă fî pus sub supraveghere chiar din ziua de Patru Iulie, poate din partea cealaltă de lac, de către oameni echipaţi cu aparatură optică de mare rezoluţie?
Rahaturi paranoice, mi-aş fi spus... mi-aş fî spus-o cel puţin înainte ca ei doi aproape să mă înece în lacul Dark Score precum o bărcuţă din hârtie a unui băieţel, într-o baltă.
Am ajuns la concluzia că nu-mi păsa cine mă supraveghea din partea cealaltă a lacului. Nu-mi păsa nici dacă ei doi încă mai pândeau din părţile de Stradă astupate de copaci.
Am înotat până ce am simţit firele algelor gâdilându-mi gleznele şi am văzut semiluna plajei. Apoi m-am ridicat în picioare, crispându-mă la atingerea aerului care era acum rece. Am şchiopătat spre mal, cu o mână ridicată, pentru a mă feri de-o canonadă cu pietre, însă nu m-a atacat nicio piatră. Am rămas pentru o clipă pe Stradă, din jeanşii şi cămaşa mea de vară picurând apă, uitându-mă întâi într-o direcţie, apoi în cealaltă.
Părea că sunt singur în partea aceasta a lumii. Ultima dată, m-am uitat înapoi spre apă, unde lumina slabă a lunii croia o dâră de la fâşia de plajă până spre plută.
- Mulţumesc, Jo, am spus, apoi am început să urc traversele de cale ferată către casă.
........................................................................................
