4-5
Locotenentul își coborî privirea.
- Slavă Domnului! Ce impresie ţi-a făcut?
- Foarte circumspect.
- Are mulţi elevi?
Dobrescu ridică din umeri cu sensul: "Asta-i bună! De unde să ştiu?!"
- N-am idee...
- Ziceai că a răsfoit agenda în faţa ta.
- Nu în aşa fel încât să mă pot uita fără să mă ridic în picioare. Pretindea că lucrează cu mai mulţi odată.
- Câte scaune erau în odaie?
- Cinci! inventă locotenentul, căruia nu-i trecuse prin minte să le numere.
"Oricum", se consolă, "tot o să le inventarieze singură, mâine, poimâine..." Bustul lui Voltaire, adăugă repede ca să-i abată atenţia, era în stânga...
- Lasă-l pe Voltaire. Îl măsură din cap până-n picioare şi spuse blajin: Ai crescut mare, Dobrescu, şi-mi pare rău să mă obligi să ţi-o spun fără menajamente. Schimbă brusc tonul: Minţi! Nu erau cinci scaune în odaie!
- Poate să mă fi înşelat...
- Nu te-ai înşelat. Nici nu le-ai numărat. Recunoaşte cinstit!
Locotenentul, roşu ca sfecla, îşi muşcă buzele. Se întreba aiurit prin ce calcule nemaipomenite îi detectase minciuna. Oftă, spăşit:
- Nu le-am numărat.
Minerva pufni şi apucă furioasă cordonul jaluzelelor, vrând să le coboare. Trase prea violent şi rămase cu cordonul rupt în mână.
Spre surprinderea lui Dobrescu, care se aştepta la un cataclism, Minerva începu să râdă:
- Îmi închipui ce spaimă ai tras. Auzi idee! Să-ţi dea o ecuaţie... Tocmai ţie! În sfârşit, te-ai descurcat binişor. L-ai reperat în timp record. Rămase o clipă pe gânduri. Spune-mi, te rog, crezi că există vreo legătură între profesor şi dispariţia Dorei Ioachim?
- Deocamdată n-avem niciun indiciu. Faptul că profesorul cunoaşte primele două victime - Pascu şi Mihăilă - nu ne poate duce la concluzia că era în relaţii şi cu a treia. Bineînţeles, orice e cu putinţă, dar nu neapărat obligatoriu. Şi apoi, Dora Ioachim nu era ingineră. Ipoteza că toţi se cunosc între ei rămâne totuşi în picioare. Până acum am individualizat două echipe cu joc distinct: pe de o parte Dincă, Luca şi Necula, toţi trei în relaţii intime cu Dora, pe de altă parte legături vechi între Pascu, Mihăilă şi profesor, recente între ingineri şi Dora. Femeia asta bâzâie ca un ţânţar împrejurul unei surse de lumină. Dar unde s-a oprit traiectoria ei? La profesor?
- Ai pus excelent în ecuaţie, băiete! Aproape că-ţi iert figura cu scaunele. Ştii ce impresie am? Că asistăm la o combinaţie diabolică, un cocteil infernal de sentimente şi interese deosebite ale unor indivizi distincţi, concentrate într-un shaker comun. Toate conlucrează pentru un ţel pe care îl cunoaştem: obţinerea prin şantaj a unor informaţii cu caracter economic. Mijlocul: confecţionarea de diplome false. Dar cine pune în mişcare tot circul ăsta? Unde e capul de linie?
- Consider, opină locotenentul, că trebuie să ne concentrăm toată atenţia asupra profesorului şi a grupului celor trei: Dincă, Luca şi Necula.
- Ei, aici îmi plăcuşi! Parcă ne-a mai rămas altcineva.
- Şi în special asupra lui Dincă.
- De ce?
- Afişează o sinceritate menită să ne demobilizeze.
- Crezi? În sfârşit, uite, ca să nu zici că-ţi ignor sugestiile, mă duc să stau de vorbă cu el.
Îl conduse până la uşă.
- ...Şi când tragi o minciună, Dobrescule, apropo de scaune, nu-ţi mai înfige unghiile în genunchi. Dezbară-te de reacţii fixe. Adu-ţi aminte de chestia asta, mai ales când scoţi vreo zână la plimbare. Umblă sănătos, băiete!
Capitolul XIII
Dumneavoastră erați avertizat, domnule Dincă!
Îl găsi meșterind un căţel de lână neagră, mătăsoasă. Mirosea a clei ars şi a vopsea proaspătă. Îşi spălă mâinile cu benzină şi o pofti extrem de amabil să ia loc.
Pe faţa fermă şi imobilă, Minerva nu putu descifra ce impresie îi făcea cu adevărat vizita ei.
- Vă aşteptam, începu Dincă, privind-o deschis în ochi.
- Îmi face plăcere, zâmbi Minerva, să aflu că nu sunt inoportună.
- Ştiţi, m-am gândit mult la cartea aceea...
- Şi ce aţi conchis?
Dincă zâmbi încurcat:
- Că mi-a fost strecurată în mod intenţionat.
- Ca s-o găsesc eu?
- Dumneavoastră sau altcineva. Pe Pascu, repet, şi vă rog să reţineţi că o fac pentru a treia oară, nu l-am cunoscut. Este exclus deci să fi ajuns la un schimb de daruri. Dedicaţia îmi întăreşte convingerea. O trimitere precisă, care să ateste relaţii certe între noi.
- Suspectaţi pe cineva?
- Nu.
- În cazul că unul dintre amicii dumneavoastră a făcut-o, obligaţiile dictate de recunoştinţă - ştiţi la ce mă refer - încetează.
- Teoretic. Nu mă debarasez uşor de cineva la care am ţinut.
- E o slăbiciune.
- Am afirmat oare sau am dat să se înţeleagă vreodată că sunt un dur? Din contră...
- Poate că la mijloc e doar comoditatea, o lene a voinţei. Ştiu că nu pot şi de aceea nu-mi mai bat capul. Nici măcar nu încerc.
- Poate, acceptă Dincă.
Părea în general gata să accepte orice.
- Mă gândesc că acela care v-a dăruit cartea, desigur la figurat, trebuie să vă cunoască foarte bine. Am aruncat o privire fugitivă prin biblioteca dumneavoastră, în cea mai mare parte, volume de poezie. Arthur Rimbaud, într-o ediţie epuizată fulgerător, reprezintă o atenţie delicată din partea cuiva care este avertizat asupra gusturilor dumneavoastră.
- Din acest punct de vedere am fost chiar încântat.
- Fatal deci, reluă Minerva, gândul mă trimite la cineva din imediata dumneavoastră apropiere. Cum aţi afirmat dintr-un bun început că sunteţi un solitar, cu înclinaţii frizând xenofobia, Luca şi Necula se singularizează în prim-plan.
- Ceea ce spuneţi dumneavoastră e perfect logic, dar din nefericire realitatea nu este totdeauna logică. Sunt victima unui concurs de împrejurări care mă împresoară ca o sârmă ghimpată, fără să pot acţiona. Râse cu tristeţe: Ce-i drept, nu m-am descurcat eu nici în conjuncturi mai puţin complicate.
- Dora Ioachim vă vizita?
Chipul omului se adumbri.
- Niciodată. Ne vedeam în altă parte.
- La ea?
Dincă îi evită privirea:
- La ea am fost o singură dată.
- Consideraţi exclus deci ca Dora să vă fi adus cartea?
- Categoric. Nu văd cum.
- Prin intermediul lui Luca şi Necula, să zicem.
- De ce s-ar debarasa de mine în felul ăsta? Ţin la prietenia lor, dar nu mă cramponez. Ar fi suficient un singur cuvânt ca să mă îndepărteze, cu atât mai mult cu cât eu am venit pe capul lor.
- Poate nu asta le-a fost intenţia primară. Ulterior însă, intraţi în cine ştie ce încurcătură...
- Mă silesc să trag eu ponoasele? Nu, nu cred. E prea murdar. Dar mi-aş îngădui o întrebare. De ce, discutând despre ei, vă exprimaţi ca şi cum s-ar fi constituit într-o frondă împotriva mea?
- În orice prietenie se creează spontan unele preferinţe. Gruparea pe care am făcut-o n-a fost întâmplătoare. Luca şi Necula au mai multe afinităţi, am constatat chiar o comunitate de gusturi.
- E adevărat, totuşi n-am simţit consecinţele acestei situaţii. N-am avut niciodată sentimentul că sunt evitat, ori, dacă vreţi, nepoftit, că o discuţie s-a întrerupt brusc din cauza mea, cunoaşteţi momentele acelea jenante când oamenii amuţesc pentru că vorbeau de lup...
- Perfect! Înseamnă că v-au relatat şi anumite incidente legate de al doilea asasinat.
Dincă ridică privirea surprins.
- Al doilea asasinat?!
- În seara de 11 ianuarie, inginerul Mihăilă a fost ucis.
- Şi ce amestec au Luca şi Necula în povestea asta?
- Amândoi se aflau doar la câţiva metri de victimă şi nici unul nu-şi poate justifica limpede prezenţa.
- Unde spuneţi că s-a comis crima?
- Pe strada Vâlcei, colţ cu Ilenelor. Cartierul Tei.
Dincă râse stingherit:
- E nostim, dar în aceeaşi seară mă găseam şi eu pe-acolo. Mai precis, în staţia de troleibuz.
Minerva simulă surprinderea:
- La ce oră?
- 19,45. Adăugă pe un ton neutru: Nu m-aş mira ca exact la această oră să fi fost omorât Mihăilă.
- Câteva minute mai târziu. Cu ce ocazie vă aflaţi pe strada Vâlcei?
Dincă se foi vizibil încurcat.
- Probabil n-o să mă credeţi...
- Ce motiv de îndoială aş avea? Aţi fost extrem de sincer cu mine, domnule Dincă, chiar în situaţii care nu vă avantajau.
- Pare neverosimil, mult prea neverosimil.
- Să vedem.
- Luni, în cursul dimineţii, am primit un telefon din partea unui oarecare Popovici, avocat. Îi fusesem - susţinea - recomandat de către domnul Vasiliu... mai exact domnul doctor Vasiliu. Mă solicita să-i decorez casa, care dacă nu mă înşel abia şi-o construise.
- Vă ocupaţi şi cu astfel de probleme?
- Da, îmi face chiar plăcere. Înţeleg prin aceasta că aspectul financiar este subsidiar. Comanda mi s-a părut interesantă. În afară de idei, eventuale schiţe de mobilier, avocatul mai dorea şi nişte vitralii, un cămin fals, piese în mozaic etc. I-am propus să ne întâlnim undeva în oraş pentru a stabili condiţiile.
- Şi?
- Mi-a fixat o întâlnire în staţia de troleibuz din strada Vâlcei. Prefera să discutăm la faţa locului.
- Desigur, nu s-a prezentat nimeni.
Dincă râse.
- Aşa-i. L-am aşteptat jumătate de oră, adică până la 8 şi 15, apoi am plecat. Ulterior, n-a mai dat niciun semn de viaţă. De aceea mi-era teamă că n-o să mă credeţi.
- Nu v-a fost deloc teamă, zâmbi Minerva şi trecu la altceva: Sunteţi un om paradoxal, domnule Dincă.
- De ce?
- Profesiunea dumneavoastră e frumosul. Şi nu numai că aveţi aptitudini deosebite, dar munca aceasta, după propria dumneavoastră mărturisire, vă produce satisfacţie şi plăcere. O bucurie de fiecare zi cu care, din nefericire, nu se pot lăuda mulţi.
- E adevărat.
- De aceea, pare cu atât mai de neînţeles faptul că interiorul dumneavoastră - îşi roti ochii prin încăpere - este atât de plat, iertaţi-mi brutalitatea observaţiei, atât de searbăd. Nici un strop de fantezie. Simetrie, ordine, curăţenie şi atât!
- Nu ştiţi că cizmarul umblă cu ghete rupte?
- Mi-am imaginat totdeauna că pentru un artist este aproape o imposibilitate organică să trăiască într-un decor care nu-l reprezintă. Aţi văzut interiorul lui Necula?
- Doamnă, eu nu pretind că sunt un artist autentic.
- Dar ce?
- Un meşteşugar oarecare, poate ceva mai îndemânatic decât alţii.
- În sfârşit, zâmbi amabilă Minerva, am făcut o simplă observaţie. E totuşi ciudat. Când manifeşti atâta predilecţie pentru estetic! De exemplu, relaţiile dumneavoastră cu Dora Ioachim mi le explicam numai din acest unghi.
- Şi n-aţi greşit. Fizic, pentru un ochi care ştie să privească, Dora reprezintă o revelaţie: trăsături mongoloide, trup de malaieză, culori specifice Albionului...
Minerva îl scrută printre gene. I se părea curioasă maniera nouă, detaşată, în care se exprima acum Dincă despre femeia iubită. Avea tonul moderat, agreabil al discuţiilor purtate undeva, într-o vizită, despre o cunoştinţă comună. Întrebă brusc:
- Aşa de repede v-a trecut?
Fruntea lui Dincă se încreţi.
- Ce anume?
- Dragostea pentru Dora.
- Da' de unde! surâse Dincă. Şopti înfrigurat: O iubesc mai mult ca oricând. De la ultima noastră întrevedere, am înţeles însă un lucru capital. Dora este o mică sălbăticiune. Orice obstacol ridicat în faţa ei care ar putea semăna cu gratiile unei cuşti o declimatizează, dacă sesizaţi ce vreau să spun. O scot din climatul ei vital. E un fenomen aparte.
- Ea v-a explicat... fenomenul?
- M-a ajutat să-l înţeleg. A fost un moment desăvârşit. Venisem la ea mohorât, deprimat, cu moartea în suflet. Nu mai era gelozie, era o durere copleşitoare. A început să-mi vorbească limpede, duios. Dar bănuiesc că lucrurile acestea nu vă interesează.
- Dimpotrivă. Mă interesează şi încă foarte mult. Vă rog să continuaţi!
- După o oră eram alt om.
- Cum s-ar zice, e o mică vrăjitoare.
- Într-adevăr, asta e! O mică vrăjitoare.
- Când a avut loc metamorfoza?
- Alaltăieri seară.
- Alaltăieri seară... Reţineţi cumva ora?
- Sigur că da. Pe la 5 după-amiază. La 6 şi 10 am plecat.
- De ce aşa curând?
- Era obosită. Spunea că abia aşteaptă să facă o baie şi să se urce în pat. La 7 eram la Şosea.
- La Şosea?
Dincă îşi trecu degetele prin păr, stânjenit.
- Ştiu că o să vă vină să râdeţi. M-am purtat ca un liceean, dar simţeam nevoia să mă plimb câteva ore.
- Din câte îmi amintesc, alaltăieri seara a fost o vreme infectă. Vânt, lapoviţă...
- Tocmai asta mi-a plăcut. Am încercat o senzaţie superbă, singur cu ploaia pe aleile pustii. Liniştea aceea, ici-colo câte o fereastră luminată, ca în basmele lui Andersen. Se uită la ceas: îmi dau seama cât e de nepoliticos, dar peste 20 de minute trebuie să fiu la staţia Romană. O să vă supăraţi dacă...
Minerva se ridică, trăgându-şi mănuşile.
- Deloc.
- Vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău... Înţelegeţi... nu vreau s-o las să mă aştepte. Şi ca să fiu sincer, adăugă zâmbind, nu sunt convins c-o să mă aştepte.
Minerva îşi răsuci iute capul.
- Cine?
- Dora.
- Dora Ioachim?!
- Fireşte!
- Când aţi fixat întâlnirea?
- Azi-dimineaţă.
Minerva păru foarte preocupată de butonii mănuşilor cu capse rebele. Simţea că-i vâjâie urechile. Întrebă nesigură:
- V-aţi... ăăă... văzut azi-dimineaţă?
- Nu, am aranjat prin telefon.
- Cine a sunat? Dumneavoastră sau ea?
- Ea. De fapt mi s-a comunicat prin 05 că am fost căutat în cursul dimineţii, de către abonata de la numărul 17 19... Dora Ioachim, care mă aşteaptă la ora 21 în staţia Romană.
- Aha! înţelese Minerva. În cazul ăsta, îmi pare rău că v-am reţinut. Nici nu v-aţi ras...
Dincă îşi trecu îngrijorat mâna peste barbă.
- M-am luat cu vorba şi am uitat. Acum nu mai am timp, şi îşi desprinse canadiana scurtă, îmblănită din cui.
- Îmi permiteţi să vă însoţesc? întrebă Minerva.
- Unde?
- La întâlnirea din Piaţa Romană.
- Mă rog... deşi nu înţeleg...
- Dar e limpede. A dispărut de câteva zile şi avem lucruri importante de discutat.
- Ce?! ţipă Dincă. A dispărut Dora? Dora? Dora?!
- Îhî. Vă pot oferi şi amănunte. Se află în comuna Răsadniţa. Mai precis, se afla. O colibă în mijlocul pădurii... Romantic şi foşnitor...
- Ce-i gluma asta?
- Mi-e indiferent cum o calificaţi. Şi nu e cazul să jucaţi teatru. O face Necula suficient de prost. Dumneavoastră eraţi avertizat, domnule Dincă. La celelalte indicii aţi adăugat unul proaspăt, de ultimă oră. Şirul celor 15 scrisorele de amor trimise zilnic fără omisie de când v-aţi cunoscut, s-a întrerupt brusc alaltăieri. Vreau să spun că din colecţie lipsesc două epistole: cea de ieri şi cea de azi. N-avea sens să-i scrieţi ştiind că nu e în Bucureşti. Asta numim noi, cei de la poliţie, greşeală psihologică, domnule Dincă.
Capitolul XIV
Minerva consultă oglinda
1.
Minerva îi telefonase în prealabil profesorului, astfel că acesta era avertizat de vizita ce urma să i-o facă. Solicitase o oră relativ târzie - 8,30 seara - în speranţa că-l va găsi singur.
Pentru a nu atrage atenţia, Minerva încercă să-şi camufleze "genul" atenuând din "exotismul" înfăţişării ei. Îmbrăcă un palton negru, înlocui bascul cu un batic înflorat, iar la sugestia lui Dobrescu, care-şi manifestase plin de menajamente scepticismul faţă de încălţămintea greoaie, încălţă nişte pantofi de lac. Apoi, neaşteptată cochetărie, spre stupefacţia locotenentului, scoase un vaporizator. Îl clătină, încercându-i conţinutul şi apăsă cu nădejde pe pompă.
Încăperea se umplu de un miros puternic de insecticid. Dobrescu, asfixiat, tuşea şi strănuta, înecându-se de râs.
Minerva îşi încruntă sprâncenele:
- Uitasem... Am avut astă-vară gândaci şi nu găseam pompa de flit. Îşi muşcă unghiile gânditoare. Şi-acum ce fac? Ridică din umeri: Nu înţeleg ce-or fi găsind unii de râs în chestia asta...
Profesorul strâmbă din nas semnificativ când o primi. Îşi scoase ochelarii, privind-o cu interes nedisimulat. Avea ochi extrem de mici, vicleni şi încă vioi. Dedesubtul lor îi crescuseră pungi mari, adânci, ca nişte buzunare.
"Suferă de rinichi", diagnostică Minerva, apoi, observând petele cafenii de pe mâini - les fleurs du tombeau, cum spunea tanti Caliopi - adăugă: "Şi de ficat".
Dacă el era într-adevăr individul căutat, reflecta Minerva, de ce îşi riscă nebuneşte liniştea şi libertatea? Şi privindu-i mâinile mici, rapace, avide, cu degete neliniştite ca nişte lăcuste, găsi o singură explicaţie: lăcomia.
- Cu ce scop, hm, se interesă profesorul, intenţionaţi să luaţi lecţii?
Minerva îşi rostogoli ochii mari.
- Aşa m-au sfătuit toţi prietenii. "Nu fi proastă tu, că eşti fată deşteaptă!" Pe vremuri eram considerată foarte talentată, dar viaţa... O femeie singură e greu să se descurce azi fără studii superioare.
- Nu sunteţi măritată?
Minerva păru jenată:
- Ştiţi, eu acu' vă spun dumneavoastră, am divorţat de patru ani. Trebuia să mă fi hotărât mai de mult, dar cum se întâmplă de obicei, îţi lipseşte curajul.
- Cred că v-aţi descurcat foarte bine, observă profesorul fără s-o scape din ochi.
Minerva chicoti:
- Aşa mi-au spus şi cei de la serviciu. "Dragă Lili - că mie aşa-mi zic fetele - n-ai ce pierde!"
- Unde anume lucraţi?
- La un institut de cercetări de pe Calea Victoriei. Sunt laborantă.
- Numai?! Cu liceul?
- Şi trei ani de Politehnică.
- Hm... cam puţin. Aşadar, v-aţi hotărât să daţi examen la facultate. Unde?
- Vedeţi, eu acum să vă spun dumneavoastră, nu sunt chiar decisă, decisă. M-ar tenta la Agronomie, că e mai uşor. Da' când mă gândesc să mă duc la ţară...
- Depinde, zâmbi pentru prima oară profesorul, poate că aţi putea face faţă şi în altă parte. E în funcţie, hm, de dumneavoastră.
- Ah! exclamă Minerva pocnindu-şi palmele. Mi-e groază de examen! Am nişte emoţii! De pe acum. Numa-n ceaiuri de mentă o ţin...
- Hm, e cam devreme. Câte ore pe săptămână v-ar interesa?
- Ştiţi, eu acum vă spun dumneavoastră, e şi în funcţie de preţ. În general m-ar fi interesat de trei ori.
- Vă costă 50 de lei două ore consecutive. Ar fi deci 150 de lei pe săptămână.
Minerva simulă spaima. Îşi lăsă ochii în jos, frângându-şi degetele.
- E cam mult pentru posibilităţile mele. Ştiţi, eu acum vă spun dumneavoastră, când trăieşti dintr-un salariu... nu m-am gândit la atâta. Zâmbi umil: Poate, poate că... mi-aţi putea face un mic rabat. Credeţi că 45 sau, hai 47 de lei...
Minerva se tocmea pentru tentă de autenticitate. Profesorul trebuia împresurat, ameţit, orice notă de verosimil exploatată şi servită cu dibăcie, îndepărtându-l de adevăr ori de ceea ce eventual îl avertiza intuiţia. Şase sute de lei pe lună smulşi din bugetul unei funcţionare, fără ca aceasta să încerce măcar să reducă din preţ, ar fi părut cel puţin curios.
Profesorul ridică plictisit din umeri:
- Doamnă dragă, hm, acesta-i tariful meu. Înţeleg că vă este greu... Îşi desfăcu braţele neputincios. Dumneavoastră mai reflectaţi, mai sfătuiţi-vă...
Minerva îşi calculă ezitarea numărând până la 17.
- În sfârşit, dacă nu se poate altfel, rămâne aşa.
Profesorul se juca cu creionul, lovindu-l de masă.
- Să ştiţi că în general acesta e preţul. Alţii dau câte o singură oră. Şi pare mai ieftin, înţelegeţi, hm, aşa e psihologic. Doar 25 de lei. Dar eu sunt de alt principiu. Dintr-o oră elevul nu se alege cu nimic. Până se concentrează trec adesea 15-20 de minute.
- Sigur că da, admise Minerva, rotindu-şi ochii prin cameră.
"Cum i s-o fi părut lui Dobrescu modest interiorul profesorului? Ce-o fi vrut? Să-l vadă pe Benjamin Franklin în mărime naturală turnat în aur?"
Ce-i drept, lumina mică, insuficientă, pereţii murdari, nezugrăviţi de cine ştie când, covorul tocit, parchetul negru, perdelele modeste - în fond, tot ceea ce dă strălucire unei încăperi - speculau abil mizeria, estompând voit mobilele şi obiectele de preţ. Locotenentul nu remarcase tablourile de bună calitate, masa splendidă stil la care se aşezase - acoperită cu o pătură veche - oglinda în ramă de argint necurăţat, vasul înalt japonez suportând un maldăr de ziare, scaunele ("patru, băiete, erai pe-aproape") delicate, aurite, ascunse sub huse decolorate.
- De aceea mă gândeam, continuă profesorul, că o verificare sumară a cunoştinţelor dumneavoastră ne-ar uşura munca data viitoare.
Minerva păru să se codească.
- Ştiţi, eu acum vă spun dumneavoastră, sunt atâţia ani de când n-am mai rezolvat un exerciţiu...
- N-are importanţă. Zâmbi a doua oară: Am să vă dau ceva uşor.
Începu să răsfoiască un manual - Algebra de-a XII-a, o detectă Minerva - şi îşi drese glasul:
- Scrieţi, vă rog!
În timp ce rezolva o integrală simplă, clasică, Minerva îşi frământa mintea imaginându-şi cam unde ar fi greşit Dobrescu, de pildă. "O scrântea sigur la semne", conchise şi strecură undeva în formulă plus în loc de minus.
Era extrem de atentă. Nu trebuia să se arate prea savantă, dar, oricum, suficient de capabilă pentru ca profesorul să o aibă în vedere. Toantă, dar capabilă. Dacă el era într-adevăr omul care racola candidaţii la diplome false, desigur nu s-ar fi încurcat cu un submediocru, incapabil să facă faţă în viitor celor mai simple probleme de producţie.
Iar dacă până atunci afişase o naivitate evidentă care îl putea eventual demobiliza pe profesor, acum trebuia puţintel surprins.
Într-adevăr, acesta îşi ridică sprâncenele clătinând din cap pe măsură ce parcurgea calculul Minervei.
- Bine, hm, foarte bine pentru cineva care a abandonat de atâta vreme. Prietenii dumneavoastră n-au greşit. Aveţi, hm, toate şansele să reuşiţi.
- Credeţi într-adevăr, domnule profesor? întrebă modest Minerva, clipind mărunt.
O conduse până la ieşire, prin acelaşi labirint de mobile, înghesuite în hol.
Nesigură, din cauza întunericului se izbi de ceva moale lipit de zid. Pe lângă urechi îi trecu o răsuflare caldă.
Minerva scoase o exclamaţie şi se scuză graţios:
- O! Pardon!
Nu-i răspunse nimeni. Profesorul o apucă brutal de braţ.
- Pe aici!
După ce uşa se închise în urma ei, Minerva mai rămase câteva clipe. Dar de dinăuntru nu se auzi niciun zgomot.
Ieşi în stradă întrebându-se cine o fi fost femeia ascunsă în întuneric.
2.
La cea de-a șasea lecție, profesorul o primi cu un zâmbet nou, arborând şi o nuanţă de afabilitate stângace. Bâjbâiră ca de obicei prin holul întunecat pe care Minerva îl traversă crispată. Straniul o impresiona totdeauna dezagreabil, creându-i complexe.
Incidentul din prima seară, întâlnirea cu femeia, nu se mai repetase şi totuşi Minerva îi simţea constant prezenţa, uneori atât de concret, încât iritată întorcea brusc capul ca şi cum s-ar fi aşteptat să dea peste o privire fixă camuflată undeva în spate. Iar senzaţia era amplificată de încăperea aceea triunghiulară, neobişnuită.
Cercetări discrete făcute de unii colegi de la poliţie printre vecini şi la forurile competente nu scoseseră la iveală nimic interesant. Imobilul era proprietatea profesorului, văduv de peste 15 ani, iar unicul fiu al acestuia, arhitect, părăsise de mult ţara, stabilindu-se în America Latină.
Situaţia i se părea Minervei cel puţin ieşită din comun. De existenţa femeii necunoscute ca locatară permanentă nu se îndoia. Faptul că profesorul îşi escorta elevii atât la sosire cât şi la plecare, întreruperile neaşteptate ale lecţiilor, când nemotivat se repezea în holul veşnic întunecat, închizând bine uşa după el, pânda permanentă, neobosită pentru a intercepta cine ştie ce mesaje de dincolo îi întăreau convingerea.
"Cine e şi de ce-o fi ascunzând-o?" nu înceta să se întrebe Minerva. "Oricum, performanţa e prodigioasă."
Experienţa cotidiană dovedise că pentru vecini sau portăreasa unui bloc - atunci când e cazul - pereţii şi zidurile sunt de sticlă. Oricât de bine ferecată ar fi o uşă, există fisuri destinate privirilor curioase. Iar curiozitatea creşte direct proporţional cu eforturile victimei de a trece cât mai neobservată, de a fi lăsată în pace.
- Ei, cum stăm? se interesă jovial profesorul cu tonul unui medic care-şi vizitează bolnavul, acum convalescent.
Minerva scoase caietul afişând o fericire recunoscătoare şi zglobie:
- M-am uitat azi-dimineaţă pe cursurile mele de tehnologie. N-o să mă credeţi, domnule profesor, dar parcă le-aş fi lăsat ieri din mână.
- Asta-i foarte bine, hm, foarte bine...
- Eu acum vă spun dumneavoastră, continuă Minerva la fel de agitată, m-am gândit că poate s-ar putea să dau câte doi ani într-un an, să termin mai repede. Zâmbi cochet, ca şi cum ar fi aşteptat dezminţiri: Nici nu mai sunt aşa de tânără.
Profesorul o privi atent.
- Nu vi se consideră cei trei ani absolviţi?
- De fapt, doar doi şi jumătate. Chiar în sesiunea de vară m-am măritat cu dobitocul.
Minerva îşi amintise că toate cunoştinţele ei, făcând referiri retrospective la foştii parteneri de căsnicie, foloseau de regulă acest calificativ.
- Mă rog, doi ani.
- Ţţ! făcu Minerva. Nu mi-i consideră. Cică a trecut prea mult de când am întrerupt. S-a interesat Nelu... şi lăsă pudică ochii în jos. Prietenul meu. Dacă ai abandonat cinci ani, adio! Trebuie s-o iei de la cap, cu examen de admitere cu tot.
- Asta-i destul de neplăcut, bănuiesc, zâmbi profesorul. Presupuneam că, în sfârşit, poate cu unele diferenţe, veţi merge în continuare.
- Ei, dacă s-ar fi putut...
- Hm, da, e într-adevăr păcat! Un element dotat ca dumneavoastră, obligat să întârzie din cauza unor formalităţi stupide...
Minerva suspină:
- Dacă aş avea pe cineva... cumva... Eu acu' vă spun dumneavoastră, am avut o colegă care s-a lăsat în doi, înaintea mea. Se măritase cu Costea, ştiţi, fotbalistul. M-am întâlnit cu ea anul trecut la mare. Nu ziceţi că ieşise ingineră în câteva luni?! Mi-a povestit şi aranjamentul. Bărbatu-său e acum antrenor la o echipă de studenţi. El a tras toate sforile şi la rectorat şi la minister. Se mira şi ea cum luase examenele. Că e tută rău! Mi-ar place şi mie aşa...
Luă bosumflată stiloul în mână cu aerul "de, dacă eu n-am pile, trebuie să mă zbat nu glumă..."
- ...Păi să ne mai gândim, doamnă. Poate găsim pe cineva, hm, să vă ajute. Vă mărturisesc sincer, îmi pare rău de dumneavoastră.
Minerva zâmbi neîncrezătoare.
- E foarte amabil ce-mi spuneţi, dar n-am eu aşa noroc. N-am avut niciodată...
- Sunteţi prea sceptică. De pildă, cunosc o persoană... şi lăsă fraza neterminată, pândind reacţia Minervei.
Aceasta îşi rotunji ochii, ducându-şi mâinile la piept.
- O, domnule profesor, dacă ar fi posibil! Numai dacă s-ar putea! Nu ştiu ce aş fi în stare să dau!
Profesorul îşi ţuguie buzele. Scăzu glasul, dând a înţelege că ceea ce spune e deosebit de important şi solicită atenţia Minervei la maximum.
- Este o chestiune, hm, extrem de delicată. Prudenţa şi discreţia, hm, discreţia desăvârşită reprezintă condiţii capitale.
- Îmi dau seama.
- Dumneavoastră mi-aţi inspirat încredere şi - pot să v-o spun, la vârsta mea, hm, asemenea declaraţii sunt îngăduite - multă simpatie.
Minerva, care-şi ţinuse respiraţia mai mult de un minut, reuşi să roşească oportun şi convingător.
- O!
- De aceea, repet, n-aş fi făcut altcuiva o asemenea, hm, propunere. Dar de dumneavoastră îmi pare într-adevăr rău. Dacă sunteţi de acord, eu pot lua legătura cu persoana.
- Mai încape vorbă, domnule profesor? Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc!
- Nu mie trebuie să-mi mulţumiţi. În sfârşit, ce anume aţi dori?
- Păi...
Profesorul o întrerupse, întinzându-i o foaie de hârtie.
- Notaţi aici ceea ce doriţi şi datele dumneavoastră. Adăugă râzând: Nu mă prea bizui pe memorie.
Minerva începu să scrie. Ţinea capul aplecat, lăsând să i se vadă creştetul cu păr mult şi aspru. Hârtia reprezenta o mică nadă aruncată de bătrân. Altfel pecetluieşte documentul scris un legământ şi apoi vorba aceea: scripta manent.
Întinse foaia zâmbind timid. Profesorul o parcurse iute şi o strecură aparent distrat în buzunar.
- Deci vreţi să reluaţi studiile începând cu anul III.
- Da... credeţi că cer prea mult?
- Mi-ar părea rău să vă faceţi iluzii.
Minerva păru speriată.
- Adică?
- Nu! zâmbi profesorul. În privinţa asta, hm, puteţi fi liniştită. Mă refeream la altceva. Sunt informat că în situaţii speciale persoana, cineva, hm, cineva cu mare răspundere a făcut şi mai mult.
- Mai mult? Se poate şi mai mult?
- Evident. Deşi nu ştiu, hm, dacă chestiunea e de actualitate. De, râse, bonom, vorbesc şi eu aşa.
Minerva simulă curiozitatea aţâţată la maximum.
- Puteţi avea toată încrederea. Eu acum vă spun dumneavoastră...
- Treaba e, hm, teribil de rentabilă, dar nu vă ascund, prezintă unele riscuri.
- Dacă merită...
- Oho, merită, da, merită destul! Şi râse iar.
- Desigur... M-ar interesa...
Profesorul îşi aţinti privirea undeva peste capul ei.
- Cunosc anumite persoane, ca dumneavoastră, foarte capabile, care nici n-au dat examene.
- Adică?
- Tot n-aţi înţeles? Ce vă lipseşte, de exemplu, ca să fiţi o ingineră, hm, apreciată? Experienţă în producţie aveţi...
- Am. Eu acum vă spun dumneavoastră, ca laborantă ştiu mai mult decât inginerii ăştia tineri.
- Deci ce vă lipseşte?
- Facultatea.
- Nu facultatea. Diploma!
Sentimente contradictorii invadară chipul Minervei. Stupefacţie, apoi spaimă şi în sfârşit tentaţia, tentaţia irezistibilă.
- Aţi putea procura...
Profesorul clătină din cap, apărându-se:
- Nu, duduie! Asta nu. Eu, hm, eu intermediez o afacere. Dacă vă interesează...
- Cum să nu?!
- Poate ar fi bine să vă mai gândiţi.
Minerva începu să-şi roadă unghiile.
- Care sunt condiţiile?
- V-aţi decis?
Spuse un da moale, apoi mai hotărât:
- Da, cine nu riscă nu câştigă. Ce trebuie să fac?
- Să ştiţi să vă ţineţi gura. Faţă de familie, faţă de cunoştinţe. Vorbeaţi mai înainte, hm, de un prieten.
- Nelu Vrăbete.
- El e ultimul care trebuie să afle ceva. Răzbunările amanţilor, hm, iertaţi-mă, sunt cele mai cumplite. În al doilea rând, trebuie să vă schimbaţi serviciul. Poate un timp va fi necesar să profesaţi undeva în provincie. Eventual o navetă uşoară.
- Dacă trebuie...
Profesorul râse scurt.
- Neapărat. E în interesul dumneavoastră... Ei, ce ziceţi?
Minerva îşi muşcă buzele.
- Principial sunt de acord. Da, cred că sunt de acord. Numai că... Eu acu' vă spun dumneavoastră... nu ştiu ce pretenţii aveţi, dacă pot face faţă.
- Personal, nu pretind nimic, duduie. O fac pentru dumneavoastră din simplă, hm, simpatie.
- Nici persoana? Şi chipul Minervei se lumină brusc.
- Onorariul persoanei e mai mult simbolic. Un fleac, faţă de ceea ce dă în schimb. Treabă curată, fără riscuri.
- Cât?
- 5 000 de lei, duduie, plată integrală. Recunoaşteţi că suma e, hm, ridicolă.
- Într-adevăr, nu e mult... Un televizor, traduse imediat, ca să pară practică, zgârcită, atentă cu banii.
Sconta de fapt şi pe factorul psihologic. Avarii, cu foarte mici excepţii, sunt în general oameni discreţi, ascunşi, ştiind să păstreze un secret.
- Atunci, putem considera târgul încheiat? N-aş vrea să deranjez degeaba persoana.
- Ştiţi, eu acu' vă spun dumneavoastră, aş avea o condiţie.
- Vă rog.
- Să plătesc după ce văd diploma.
- Dar e firesc.
- Altceva vreau să spun. Am o verişoară, ingineră. Nu mi-e greu să fac rost de diploma ei, fără să observe. Aşa, pentru comparaţie. Acum, eu vă spun dumneavoastră, cinci mii de lei în bugetul meu...
- Vă e teamă, hm, de un fals grosolan.
- Sigur că da, şi pe care nici n-aş îndrăzni să-l folosesc. Atâţia bani azvârliţi de pomană... şi chipul i se întristă de parcă ar fi fost pusă în faţa documentului inutilizabil.
- Vă înţeleg foarte bine, domnişoară. De altfel, o să constataţi dumneavoastră singură că v-aţi făcut griji degeaba. Râse: Garantez pentru calitatea "mărfii". Ei, hm, începem lecţia?
Minerva ridică din umeri pe gânduri.
- Acum ce rost mai are? În plus, trebuie să fac şi economii.
- Orele de azi, dispuse generos bătrânul, hm, nu vi le pun la socoteală.
- Vai de mine, mă simt prost...
Omul râse şi se ridică în picioare.
- Atunci vă aştept peste, hm, să zicem două zile cu toate actele dumneavoastră.
Minerva dădu din cap îndreptându-se spre uşă. Dar aceasta se deschise înainte de a fi pus mâna pe clanţă.
Zări doar o fracţiune de secundă chipul străveziu, îngrozitor de palid care se topi în întuneric.
3.
Dora Ioachim, afișând un aer profund ofensat, privea cu încăpăţânare fereastra întunecată, fără perdele. De fapt, realiză Minerva, femeia oscila între o ironie ce se voia ucigătoare, ridicându-i cu cel puţin câţiva centimetri sprânceana stângă şi o poză de indignare legitimă.
- Ştiţi ce cred eu despre dumneavoastră? întrebă Dora, abia stăpânindu-şi enervarea.
Minerva zâmbi dulce:
- Ştiu. Se întoarse spre locotenent: Poate eşti tu curios, Dobrescule, să afli ce gândeşte domnişoara despre mine! Nu? Dădu din umeri a neputinţă: Nu-l interesează.
- Este a doua oară când îmi faceţi figura, izbucni femeia. Nu pot să mă învârt doi paşi fără să trimiteţi sticleţi după mine! Hotărât, aveţi un tic nervos.
- Cu totul inofensiv, domnişoară.
- Puteţi să-mi spuneţi răspicat ce doriţi de la mine?
- Auzişi, Dobrescu? Încă n-a înţeles. Ia explică-i tu limpede ce-ar putea avea poliţia cu domnişoara Dora Ioachim!
Minerva trecu în spatele femeii. Locotenentul îşi drese glasul:
- Da... Aţi fost convocată acum cinci zile, adică pe 16 martie...
Dora Ioachim îl întrerupse impacientată:
- N-am putut să vin.
Minerva, camuflată, se strâmbă semnificativ izbind de câteva ori lângă piept cu pumnul: "Nu te lăsa!"
- De ce v-aţi sustras invitaţiei? reluă locotenentul. Trebuie să vă atrag atenţia că discutăm în contextul unei situaţii deosebit de grave, iar eschivele dumneavoastră nu pot fi interpretate decât ca simptome ale culpabilităţii.
- Am fost plecată din Bucureşti. De altfel, sunt în concediu. Se poate verifica la întreprindere.
- De ce nu ne-aţi spus-o? Invitaţia a fost orală.
- Am omis.
- În seara de joi, 15 martie, vi s-a comunicat că trebuie să dispăreţi.
- Ştiti cumva şi ora? întrebă Dora.
Minerva, peste capul ei, ridică opt degete şi spintecă orizontal aerul cu palma.
- 20,30, adăugă cu dezinvoltură, ascunzându-şi zâmbetul. Telefonul a sunat în timp ce urmăreaţi filmul la televizor.
Pe chipul femeii se desenă o surpriză uşoară, alungată repede. Îşi ţuguie buzele frumoase, clipind mărunt. Genele lungi, bine rimelate, îi filtrau privirea, îndulcind artificial expresia dură.
- Povestiţi frumos! Continuaţi!
- În panică, aţi început să vă strângeţi lucrurile, avertizată că veţi naufragia într-o casă izolată, la 15 kilometri de cătun. Cel care v-a avertizat cunoştea locurile.
- Cine o fi ăla?
- Grigore Dincă.
Cu un oftat, Dora se lăsă pe spătarul scaunului. Rosti, fără urmă de agresivitate:
- Dacă sunteţi atât de bine informaţi, nu văd de ce ne mai pierdem vremea.
Tăcu câteva clipe. O expresie de maximă concentrare îi crispa trăsăturile.
Devenise o mască imobilă, neînsufleţită. Ochii, pietre verzi fără strălucire, păreau două pete de vopsea pe obrazul unui afiş. Când buzele se mişcară în sfârşit, Minerva încercă o senzaţie de nefiresc:
- Trăiesc..., încă mai trăiesc... Ştiţi de ce?
Minerva părăsi fereastra.
- Da. Crezi, sau ţi se pare că, tăcând, necunoscutul îţi va cruţa viaţa.
- Nu mi se pare. Sunt convinsă.
Minerva căută privirea femeii. Surprinse groaza. Încercă un sentiment spontan, nedesluşit pentru fata asta frumoasă, cu trup şi chip de sălbăticiune. Cărări întunecate, alunecoase, taine tulburi ascunse undeva în buzunarele adânci ale destinului, amăgiri de o seară sau de o oră îi construiseră o personalitate falsă, un scut în spatele căruia se baricada. Sinuozităţi de şarpe pe care ea le gândea desigur inerente, vitale, aşa cum unii consideră că "a păşi" e dement, vulnerabil, conjugând şoptit în umbra generoasă a zidurilor povârnite "înţeleptul" a te strecura.
Şi Minerva înţelese brusc că odată, poate pe vremea medicului din Craiova, Dora ceruse mult. Imens. Luna de pe cer, ca băieţaşul din basmul acela englezesc. Primise un astru de carton. Sau nici atâta...
Atinse în treacăt muşcata înaltă de pe birou. O floare la care ţinea. Rezistentă, fără arome insinuante, fără mofturi.
- Când ai primit primul telefon?
Femeia schiţă un zâmbet palid.
- Nu mai încerc surprize. Ştiţi multe, foarte multe. Comiteţi totuşi greşeala de a vă subaprecia adversarul. Şi el ştie tot. Se zgribuli sub haina groasă. Că mă aflu aici, de pildă... Am certitudinea... Ce spuneaţi? A, da... Primul telefon. Acum două luni.
- Ce ţi-a cerut?
- Printr-o modalitate sau alta, să intru în contact, să fac cunoştinţă cu patru oameni: Mihăilă şi ceilalţi trei. Cu Pascu eram - hai să zicem - logodită... Formula de abordare o lăsase la latitudinea mea... Un singur imperativ... Să nu fiu ostentativă. Să nu se simtă premeditarea. Cred că am izbutit. După consumarea fiecărei întâlniri "raportam" felul în care aceasta se desfăşurase. Dorea amănunte. Stare de spirit, reacţii. Dacă Mihăilă pare frământat, dacă Luca încearcă temeri, şi aşa mai departe.
- Ţi-a oferit vreo motivare?
- Nu. În schimb, un argument substanţial: în cutia de scrisori, un plic cu cinci mii de lei.
- Eşti o femeie inteligentă. Imposibil să nu fi reflectat asupra unei propuneri atât de inedite.
- Aveţi dreptate. Am făcut-o, însă superficial. La prima vedere, cererea necunoscutului mi s-a părut inofensivă. Faptul că eram în deficit financiar a contribuit la alungarea scrupulelor. Şi, în fond, cerea mai nimic. Să mă întâlnesc cu unul sau cu altul într-un anumit loc, să fixez rendez-vous-uri în cutare zi, la cutare oră. Când am început să înţeleg, era târziu.
- Probabil după moartea lui Pascu şi a lui Mihăilă.
- Da... atunci.
- Ştii cum se numeşte treaba asta? Complicitate la crimă.
- Eram în totală necunoştinţă de cauză. Când a murit Mihai, fostul meu logodnic, am fost sincer convinsă că e vorba de un accident. Anunţul din ziar m-a năucit. Întrerupsesem relaţiile de câţiva ani şi tot de-atunci nu-l văzusem. Abia moartea lui Mihăilă m-a neliniştit. Începeam să străvăd vag o legătură între mine şi cei asasinaţi.
- Faptul nu te-a împiedicat totuşi să continui acelaşi gen de relaţii cu Luca, Dincă şi Necula, intuind deja că pot avea aceeaşi soartă.
- Cu cei trei e altceva.
- De ce?
- Unul din ei este omul care îmi telefonează.
Dobrescu îşi reprimă surpriza.
- Te contrazici. Admiţând, de exemplu, că necunoscutul şi Luca sunt una şi aceeaşi persoană, ce sens avea să-ţi ceară informaţii care-l privesc tot pe el?
- Înţelegeţi foarte bine. Încercaţi doar să scoateţi mai mult de la mine. Inutil. Nu mai ascund nici un atu în manşetă. Cei trei sunt nedespărţiţi. La un moment dat, după ce-i cunoşti, vorbind de unul, reflex îi asociezi şi pe ceilalţi doi. Un tratament distinct l-ar fi izolat pe Dincă, Luca sau Necula născând semne de întrebare. În plus, nu trebuie să faceţi abstracţie de posibilitatea de a mă avea sub ochi, de a mă controla, de a urmări spectacolul din fotoliul întâi.
"Da", reflectă Minerva, "fata nu gândeşte rău."
- În mod normal trebuia să-i recunoaşteţi glasul. Vorbeaţi des împreună.
Femeia zâmbi:
- Încă n-aţi înţeles ce actor desăvârşit e?
- Dincă ţi-a oferit locul de refugiu...
- Asta nu-l exclude. Jocul e pervers. Râse: Ca dovadă, m-aţi depistat înainte de a fi dormit o noapte în casa pădurarului.
- Nu el te-a trădat.
- Ştiu. Era însă suficient să v-o sugereze fin.
"Individa are idei", gândi Dobrescu, frecându-şi bărbia moale, netedă, deşi nu se răsese de două zile. "În fond, drăciile alea de staniol poate că fuseseră lăsate înadins pe masă..."
Minerva îl privi ţintă. Spuse apăsat:
- Nu, Dincă fumează "Favorit".
Dora Ioachim îşi ridică sprâncenele surprinsă.
Locotenentul însă înţelesese. "Favoritul" nu are staniol. Venind la Dora cu intenţia de a lăsa urme, indicii semnificative, Dincă ar fi adus cu el ceva. Într-o combinaţie în care fiecare amănunt e preconizat cu precizie matematică, nu se scontează pe intervenţiile hazardului. "Da", opină Dobrescu într-un dialog mut, "dar Dincă ştia că Dora fumează «Amiral». Sconta deci pe căptuşeala de staniol a pachetului ei..."
Apoi brusc, un alt gând: "Dora era o fumătoare de ocazie..."
Năucit, locotenentul se întrebă (pentru a câta oară?) cum reuşeşte Minerva să-i intuiască raţionamentele. Cândva, bine dispusă, scăpase o explicaţie: "Te ştiu de mic, băiete. Îţi cunosc felul de a gândi. E cel mai lesne de urmărit pe un caiet de matematică, atunci când nu copiezi după alţii. În judecăţile adultului, mature, recunoşti uşor copilul. Ca metodă de lucru, vreau să spun, ca modalitate de a-ţi pune creierul în mişcare. Asta nu înseamnă că ea nu evoluează, dar indiferent de culmile ce le atinge păstrează coordonatele primare. Să ţii minte că puţini sunt aceia care cu preţul unor mari eforturi reuşesc să-şi schimbe metoda de a raţiona. Să nu înţelegi greşit. Din fericire, oamenii au posibilitatea unor mari revirimente în gândire: concepţie, mentalitate etc. Deci nu ce anume, conţinutul, ci cum o fac..."
- În ce fel lua cunoştinţă de "raportul" dumitale? întrebă Minerva.
- Fixam o oră la care trebuia să fiu neapărat acasă. Îmi telefona. În general era destul de exact, o dată sau de două ori a întârziat vreo 10-15 minute.
- Ultima oară când aţi discutat, adică înainte de a pleca în Moldova, aşteptai telefonul lui?
- Nu. A sunat inopinat.
- Te-a avertizat probabil că dacă punem mâna pe dumneata şi nu ştii să-ţi ţii gura vei fi lichidată.
- Aşa e. Vorbi în şoaptă: Doamne, glasul ăla oribil, lipicios... Mâna lui mă va ajunge oriunde... Să nu-mi închipui că nişte gratii îl pot împiedica... Şi-l cred. E tare. Foarte tare.
Minerva o privi ţintă.
- Ţi-e teamă?
Răspunsul veni scurt, fără ezitare:
- Da.
Capitolul XV
„Degetul” furat
1.
Cu un pantof proptit perpendicular peste celălalt, sprijinindu-şi maxilarul în pumnul mic şi negricios, Minerva contempla bosumflată tabloul din faţa biroului. Un tablou idiot, după părerea ei, fără semnificaţii şi fantezie. Un fragment de iarnă siropos, în culori fondante.
"Bun de lipit pe cutiile cu lapte praf sau eventual pe un etu de purgative. Individul ăla cu lumânarea, Koprol, s-ar încadra excelent în ambianţă..."
Se auzi o bătaie în uşă şi Minerva spuse ceva nedesluşit.
Dobrescu intră cu pasul nesigur, care o irita întotdeauna. "Parcă ar călca pe un teren minat." Spuse fără să-şi desprindă ochii de la peisajul hibernal:
- Dă-i drumul!
- Profesorul...
- Ce-i cu el? Clar, concret, concis! Şi repejor, băiete!
- Şi-a petrecut toată dimineaţa dând târcoale unui imobil din Cotroceni.
- Cine-s locatarii?
- Un cântăreţ de la Operetă plecat în străinătate pentru un concert...
- Neinteresant! Altcineva?
- O ingineră, Maria Dumitrescu. Locuieşte la parter într-un apartament de două camere.
- Singură?
- Da. Făcu o pauză, apoi adăugă atent la reacţia Minervei: Lucrează la Institutul de cercetări nucleare. Bătrânul a urmărit-o de la serviciu până acasă.
- Aha!
- O vecină din blocul alăturat - dactilografă la Consiliul popular sector V - declară că Maria Dumitrescu duce o existenţă sobră. Nu primeşte vizite, iese extrem de rar. Birou, piaţă...
- Ai luat datele individei?
- Care individă?
- Puteai să-ţi imaginezi că nu mă interesează ce nuanţă de ruj preferă dactilografa! Care individă? Inginera, evident.
Dobrescu rupse o foaie din carnet şi o puse pe birou.
Minerva îl măsură atentă, ochii urcând treptat de la bombeul pantofilor, de-a lungul trupului până la urechile puţin depărtate, cu bulbi mărunţi.
- E ceva de capul fetei?
- Care fată? bâlbâi locotenentul şi roşi brusc.
- Aia de ieri...
- Nu-mi dau seama la cine vă referiţi.
- Dragă Dobrescu, ai crescut băiat mare, fumezi, mergi la cârciumă cu Diaconescu, reciţi Regina Ostrogoţilor - şi o spui prost, te ţin minte de la serbare - unei domnişoare gingaşe cu plete mătăsoase. Normal! Dar pentru că veni vorba, susţii - vorbi rar - că aseară când ţi-am telefonat erai singur acasă?
Dobrescu făcu ochii mari. Răspunsese el la telefon... Fata nu scosese nici măcar un cuvinţel în şoaptă cât timp durase convorbirea, de altfel destul de scurtă.
- Vezi! exclamă triumfătoare Minerva. Când ai ridicat receptorul, se auzea magnetofonul. O melodie de dans. Radioul transmitea buletinul de ştiri. În timp ce noi încă discutam, banda s-a terminat. După trei minute, muzica s-a auzit din nou. Cineva îţi schimbase deci banda. Tu n-o puteai face vorbind cu mine.
- De unde ştiţi că n-aveam un prieten în vizită? Diaconescu, să zicem...
- Aşa? Vrei să-mi povesteşti că înaintea unui rendez-vous cu amicul Diaconescu te uiţi din două în două minute la ceas? Ori că zâmbeşti dulce din senin ca un viţel în faţa unei ceşti de lapte cu ochii zgâiţi aiurea, pe fereastră? Da, da, da, băiete! Eu îţi vorbeam despre superba teoremă a lui d'Alembert, iar tu-mi surâdeai ca un arhanghel. Şi apoi, dragă Dobrescu, ar trebui să mă las de meserie dacă n-aş fi băgat până acum de seamă că în prezenţa unei femei care te interesează iei vocea de duminică, bine pozată, virilă aş zice. În fond, nu văd de ce faci un mister din treaba asta. Îl bătu pe spinare: Mai învaţă, Dobrescu! Mai învață...
2.
Minerva scoase nota lui Dobrescu din buzunar, consultând încă o dată adresa.
Casa era înaltă, cu cerdac şi acoperiş de olane roşii suprapuse ca nişte solzi. O cabană construită în Bucureşti, cu pretenţii de chalet elveţian.
Parcurse aleea prunduită şi apăsă pe sonerie. Uşa masivă era întredeschisă.
Repetă fără rezultat operaţia de câteva ori, apoi se strecură înăuntru.
În vestibulul lung, aerul era încins. Dincolo, se auzea un aparat de radio. La lumina slabă a plafonierei distinse vag silueta femeii întinse pe canapea.
Minerva îşi drese glasul şi ciocăni discret în vasul mare cu crizanteme galbene.
Femeia nu se întoarse. Se apropie de canapea şi atinse braţul rotund, scăpat din mâneca chimonoului. Sus, aproape de cot, lucea o brăţară ciudată. Un şiret de aur de care atârna brelocul transparent, un deget opalin.
Totul era redat cu minuţiozitate, falangele, încreţiturile pielii, unghia mică şi ovală.
Observându-l, Minerva încercă o senzaţie dezagreabilă. Degetul de fildeş îi repugna. Îl găsea hidos. Hidos şi sinistru, ca orice detaliu anatomic desprins de întreg.
Ocoli canapeaua, stăpânindu-şi cu greu exclamaţia de groază. Femeia era moartă.
Revolverul mic căzuse alături, pe duşumea.
În spatele draperiei mâna omului alunecă spre buzunar... Scoase revolverul privind ţintă printr-o crăpătură a stofei. Minerva rămăsese nemişcată lângă cadavru.
Omul îi pândea mişcările, strângând puternic patul fierbinte al armei.
Minerva se întoarse măsurând faldurile aurii, cu trandafiri negri de catifea. Făcu câţiva paşi înainte, absentă şi distrată. Omul îşi îndreptă braţul atingând draperia cu ţeava. Dar Minerva nu observă, ori poate că stofa nu se mişcase. Se apropia încet, nehotărâtă...
Degetul se încleştă pe trăgaci.
"Trebuie să-i chem pe ceilalţi", reflectă Minerva. Se întoarse brusc şi traversând încăperea cu paşi mari, părăsi locuinţa.
Ţeava revolverului alunecă în jos...
Maria Dumitrescu n-avea telefon. Găsi o cabină publică abia la vreo trei sute de metri distanţă de locuinţă, lângă o tutungerie.
Comunică cu ministerul, cerând să i-l trimită pe Vlase împreună cu ceilalţi oameni din echipă.
Femeia aştepta în aceeaşi poziţie, neglijentă, uşor relaxată. Dar primul lucru pe care-l observă Minerva fu altul. Sinistrul breloc, degetul acela transparent dispăruse.
Îşi făcu socoteala că lipsise circa 20 de minute. Suficient pentru ca cineva să se strecoare înăuntru şi să dispară. Dar mai era posibil - şi Minerva se cutremură - ca acel cineva pe care ea îl asocia cu asasinul să fi rămas ascuns în cealaltă odaie sau - de ce nu? - în spatele draperiei. Ideea unui tâlhar de ocazie rătăcit în apartamentul Mariei Dumitrescu o respingea hotărât. După toate aparenţele, casa nu fusese scotocită, iar şiretul de aur ar fi fost sustras şi el. Or, lipsea numai brelocul, degetul acela palid.
Din ce punct de vedere oare jucăria de fildeş prezenta importanţă pentru vizitator? Frecându-şi urechea de umărul colţuros, Minerva începu să se plimbe iritată prin apartament.
Încerca senzaţia pertinentă că Marele necunoscut, intuind ori fiind informat despre pistele Minervei, se afla întotdeauna cu o lungime de braţ înaintea ei. Un sentiment neplăcut, demobilizant şi din nefericire generat de o situaţie reală. Evident, nu dispunea încă de probele necesare care să certifice situaţia falsă a Mariei Dumitrescu, dar Minerva nu avea nici un dubiu asupra rezultatului expertizei căreia îi vor fi supuse actele femeii.
Trecu în odaia cealaltă, la fel de aerisită, cu acelaşi gen de mobile joase, plane, sugerând aceeaşi simplicitate rafinată.
Individa, medită Minerva, fusese în general o exotică. Dar o exotică construită, ostentativă. Ostentativ i se părea şi "aerul japonez" cultivat cu încăpăţânare într-un imobil din mijlocul Bucureştiului. Mult roşu şi negru, obiecte de lac cu destinaţii necunoscute, vaze mari pe jos, suluri cu inscripţii estetice camuflându-şi ermetic semnificaţiile, crengi despuiate, pictând grafice negre şi noduroase pe zidul imaculat.
Senzaţia era accentuată de fotografia femeii asortând obrazului comun amănunte de gheişă: părul pieptănat în bandouri mari, prins în ace înalte cu gămălii la capăt, un chimono înflorat, rimelul încercând zadarnic să dea o orientare oblică ochilor rotunzi şi inexpresivi.
Mai ciudat era însă altceva. În tot apartamentul Minerva nu găsi nicio însemnare. Scrisoare, bilet, facturi ori chitanţe. Nimic. O casă fără amintiri, fără trecut, o casă ca o expoziţie, o casă sugerând provizoratul, ca şi cum Maria Dumitrescu ar fi avut în vedere retrageri vertiginoase cu valize încropite în câteva minute.
O locuinţă care semăna într-un fel cu cea a lui Mihăilă.
- Ce spui, doctore? întrebă procurorul Ştefănescu.
Minerva lăsă din mână coupe-papier-ul de fildeş. Stătea pe un colţ de masă, bălăngănindu-şi piciorul în gol.
Vlase îşi ridică ochii frumoşi.
- Sinucidere, fără discuţie. Clasică, aş zice. Moartea s-a produs instantaneu.
- Eşti sigur? se interesă cu oarecare îngrijorare Ştefănescu. Să nu ne lăsăm induşi în eroare de o abilă punere în scenă.
- Mda! făcu Minerva meditativă. Şi mie mi se pare ciudat. Femeile - în materie de sinucidere - apelează de obicei la formule mai puţin dureroase. Otravă, şi în primul rând barbiturice în doză masivă.
Medicul îşi şterse sudoarea de pe frunte.
- Aveţi dreptate! În speţă, însă, nu încap dubii. Canalul de împuşcare, distanţa de la care s-a tras - cu ţeava lipită de tâmplă - în sfârşit, toate elementele converg spre această concluzie. Dacă aveţi totuşi rezerve, putem apela la o comisie de specialişti.
- Sunt două amănunte care mă derutează, continuă Minerva. Sinuciderea - dincolo de calificarea ei ca act disperat - comportă o anumită regie săvârşită, cu o voluptate perversă, de către viitoarea victimă.
- Vă referiţi la scrisoarea postumă? întrebă procurorul.
- Şi la asta. Ambianţa însă, în primul rând, nu e firească. Îţi pui revolverul la tâmplă în ritm de muzică de dans, aşezată pe canapea, în poziţia Doamnei Recamier? E original, cam prea original. Ai zice mai degrabă că-şi aştepta prietenul, amantul... Se întoarse spre Vlase, surprinsă parcă de o idee: Spuneţi, doctore, nu era posibil ca moartea s-o fi surprins dormind? În aceste condiţii, o simulare de sinucidere ar fi lesnicioasă pentru un expert. Ai timp să cauţi poziţia, unghiul de tragere...
- Chiar aşa, făcu Ştefănescu, n-ar fi imposibil. Poate că într-adevăr dormea.
- Ei, asta-i! râse Vlase. Dormea la 7,30 seara, cu uşile vraişte! În ceea ce mă priveşte, repet, n-am nici cea mai mică îndoială. Femeia s-a sinucis. Formula o fi poate originală, dar în fond nefericita - și desemnă interiorul apartamentului - căuta cu orice chip ineditul. În orice caz, pentru autopsie voi solicita asistenţa celorlalţi colegi.
- Da, cred că aşa e foarte bine, conchise Minerva.
Nu găsiră cheia de la apartament. Încuiară cu zăvorul pe dinăuntru şi ieşiră pe uşa de serviciu care dădea în spatele casei pe un soi de terasă largă. Din cauza întunericului nu observară treapta înaltă, mult deasupra solului. Minerva şi procurorul se împiedicară, gata să cadă. Ştefănescu începu să râdă. Minerva îşi scutură ciorapul cu un aer absent.
Capitolul XVI
Urna din scuar
1.
Profesorul rămase câteva clipe în pragul casei, parcă descumpănit de lumina crudă a zilei. Cu paşi mărunţi, şovăitori, se amestecă în furnicarul de lume. Desena o siluetă ciudată, demodată în paltonul negru cu guler de catifea şi umeri înguşti, ridicaţi, aşa cum aveau să revină abia după câţiva ani. Printre raglanele scurte, cu linii moi, confortabile, silueta profesorului i se părea lui Dobrescu fragilă şi vulnerabilă ca o floare presată într-un album.
Ajunse la Facultatea de Drept fără să întoarcă o singură dată capul şi traversă podul cu acelaşi mers domol, uşor târşâit. În faţa bisericii, înaltă, impunătoare, din cărămidă roşie, îşi făcu de trei ori semnul crucii şi locotenentul se întrebă pentru prima oară dacă nu cumva profesorul se simţea supravegheat ori accepta această eventualitate. Pioşenia afişată i se părea paradoxală, neaşteptată faţă de preocupările clandestine ale bătrânului, aşa cum o serie de însuşiri sau cusururi presupun ori exclud în mod obligatoriu altele.
Şi totuşi profesorul mergea mai departe, nestingherit, aparent calm, greoi din pricina vârstei, dar cu acea hotărâre a ţelului cert. Din când în când, arunca câte o privire spre vilele splendide, ocrotite de garduri din fier forjat.
Dobrescu realiză că raza vizuală a bătrânului nu depăşea linia umărului. "Sau joacă tare, sau se crede extrem de bine camuflat." Şi nu înţelegea, poate pentru că era abia la începutul meseriei, cum se putea simţi cineva liniştit când miza nu pe simple jetoane, rotunde şi colorate, ci pe propria-i libertate.
Dobrescu se uită la ceas. Erau pe chei de aproximativ o oră şi itinerarul părea încă departe de a se fi isprăvit. Clădirea albă a Facultăţii de Medicină se profila printre crengile goale ale castanilor.
Bătrânul înainta acum şi mai încet, uitându-se atent - aşa i se păru locotenentului - la stâlpii de pe marginea trotuarului. În vecinătatea staţiei de troleibuz scoase o etichetă, o umezi şi o lipi pe stâlp sus, deasupra coşului de gunoi. O presă bine cu palma, apoi se îndepărtă, păşind surprinzător de repede.
2.
- Ai reținut textul? se interesă Minerva.
- Mi l-am notat, și-i întinse foaia de hârtie.
"Vând schiuri Pionier, perfectă stare, preţ accesibil. Informaţii str. Artei nr. 2 bis."
- Ce-ai înţeles din chestia asta?
- Evident, nu-i un anunţ oarecare. Afară de faptul că profesorul nu stă pe Artei, numărul 2 bis nici nu există. Am verificat personal azi-dimineaţă. Deci ipoteza unui serviciu făcut altei persoane cade.
- Atunci?
- Eticheta reprezintă un mesaj. O modalitate de a comunica cu cineva. Probabil, conform unei înţelegeri prealabile, prezenţa anunţului cu un anumit text, pe un anumit stâlp, are o semnificaţie specială.
- Şi trebuie să recunoşti, completă Minerva, că ideea nu e rea, iar locul excelent ales. Ce-i mai firesc decât un astfel de anunţ pe stâlpul din faţa unei facultăţi? Până şi procedeul îşi găseşte justificarea. Un bătrân cu mijloace modeste, care evita o cheltuială de 30-40 de lei la "Mica Publicitate". Dar apropo, de ce crezi că textul se referă tocmai la schiuri?
Locotenentul îşi ridică umerii cu indiferenţă:
- Sau aceasta este parola conform înţelegerii...
- Posibil.
- Sau, pur şi simplu, n-are importanţă. Schiuri, balene pentru guler, ori doage de butoi, e acelaşi lucru.
Minerva îşi strâmbă nasul.
- Aşa cugetă dumnealui, locotenentul Dobrescu! Ia gândeşte-te că în loc să vândă schiuri, profesorul se apuca să închirieze o cameră. Ce se întâmpla?
- Nimic. Adresa oricum e falsă. Cel mult punea nişte amărâţi pe drumuri.
- Zău? Câte perechi de schiuri ai acasă?
- Niciuna.
- Aha! Dar dintre cunoştinţele tale, câţi practică şi câţi au schiuri?
- Afară de Diaconescu... făcu nesigur locotenentul.
- De ăla nici nu mă mir. Bun! Şi acum ia spune-mi despre câţi ai auzit, ori te-au întrebat direct dacă nu cunoşti pe cineva care e dispus să închirieze o cameră? Te-ai uitat în România Liberă! Zilnic sunt zeci de anunţuri în sensul ăsta. Amatori de toate sexele, vârstele şi profesiile. Studenţi, pensionari, perechi tinere, proaspăt absolvenţi de facultate, ca să nu mai vorbim de căsniciile ajunse la domiciliu separat. Acum ai înţeles? Era suficient ca pe etichetă să apară cuvintele "închiriez cameră mobilată" sau "vând butelie de aragaz", pentru ca să dispară în mai puţin de zece minute. Primul amator rupea anunţul. Din comoditate, ca să nu-şi mai noteze adresa, dar mai ales ca să înlăture concurenţa. În schimb, pe schiuri nu se bate nimeni. Majoritatea tinerilor le împrumută de la şcoală ori de la facultate. Asta înseamnă că textul trebuia să enunţe o ofertă neinteresantă, pentru a avea toate şansele să rămână cât mai mult timp pe stâlp. De ce, Dobrescu?
- Ca să poată fi citit de cel căruia îi era destinat.
- În sfârşit! Ce-ai făcut după aia?
- L-am urmărit până acasă. Eticheta în sine nu mai prezenta interes. Oricine îşi putea manifesta curiozitatea, mai ales când aştepţi în staţie şi n-ai ce face.
- Satisfăcător, Dobrescu!
3.
Fusese o zi foarte călduroasă şi deşi abia la început de martie, câţiva temerari arboraseră deja pardesiele, iar pe Calea Victoriei, străini, nordici înalţi, cu ochii limpezi, obişnuiţi cu frigul, apăruseră în talie. Mai târziu, deşi se răcise, strada păstra totuşi ceva nedesluşit din fiorul scurt de primăvară al amiezii.
Profesorul îşi părăsi locuinţa urmărit de locotenentul Toacşe care tocmai prelua supravegherea. Bătrânul luă tramvaiul 14 şi de astă dată locotenentul crezu că sesizează a atenţie, o încordare nouă. Profesorul privea circumspect în jur. Rămase pe platforma din spate, cu toate insistenţele taxatoarei care recomanda neobosită:
- Avansaţi mai în faţă!
Toacşe, urcat la clasa a II-a, îi pândea fiecare mişcare, camuflat după o pereche.
Coborâră la staţia Ştirbei Vodă şi bătrânul o luă în sus, străbătând strada largă, paralelă cu parcul Operei. De astă dată îşi verifica grosolan spatele fără cel mai mic efort de a-şi disimula intenţia. Parcurgea 10-20 de metri, după care se întorcea brusc, scrutând atent figurile trecătorilor.
Se opri la întretăierea dintre Ştirbei Vodă şi Plevnei în faţa unui mic scuar, mai mult grădină-gang răsărită între două blocuri. Rămase aşa, cu mâinile la spate, vreo zece minute, după care intră în grădiniţa întunecoasă şi se aşeză pe o bancă.
Toacşe îl văzu aplecându-se ca şi când şi-ar fi legat şireturile. Bătrânul ridică puţin lespedea de piatră de la piciorul băncii, strecurând dedesubt un pachet mic. Apoi părăsi scuarul şi opri primul getax liber.
Locotenentul Toacşe răsuflă uşurat.
După două zile de supraveghere neîntreruptă, fără niciun rezultat, locotenentul verifică tainiţa. Pachetul dispăruse.
4.
- Și totuși pachetul a fost ridicat! explodă Minerva.
Sub privirile ei asasine, Dobrescu, roşu şi fâstâcit, parcă îşi pierduse glasul.
"Norocul lui că sunt aici", gândi colonelul Ionaş, trecându-şi palma peste faţa bucălată.
Minerva, cu un fular roşu, cadrilat, în jurul gâtului şi două tampoane de vată în urechi - era răcită - bătea nervoasă tactul din picior, imprimând mesei o trepidaţie de cutremur.
Colonelul îi atrase delicat atenţia punând mâna pe serviciul de pe birou care zăngănea. Îşi drese vocea şi interveni:
- Uşurel! S-o luăm de la cap! Când a depus profesorul mesajul?
- Alaltăieri seara, la ora 20,30, răspunse scurt, milităros, Dobrescu.
- Buun! făcu Ionaş întinzând de vocală cu o satisfacţie care ridică sprâncenele Minervei. Ce măsuri aţi luat în continuare?
- Locotenentul Toacşe a preluat urmărirea - era cu maşina de serviciu - iar eu i-am telefonat doamnei maior Tutovan.
- Foarte bine! exclamă colonelul şi se uită spre Minerva cu dulce imputare: "Vezi ce bine ştie?!" Mai departe. De unde ai telefonat?
- De la Tribunalul Sectorului 7.
- Asta înseamnă că băieţii noştri au avut în permanenţă tainiţa sub ochi.
Minerva îşi strâmbă gura într-o linie oblică, care dispăru sub şuviţele de păr.
- Exact după o oră a venit locotenentul major Macri, reluă Dobrescu. Din clipa în care am discutat cu doamna maior şi până azi-dimineaţă la ora 4,30 supravegherea a fost neîntreruptă.
- Cei trei s-au apropiat de scuar?
- La cine te referi? se interesă Ionaş.
- Dincă, Luca şi Necula s-au aflat în împrejurimi. Raportează, Dobrescu!
- Într-adevăr, aşa cum spune doamna maior, toţi trei au avut treabă prin cartier.
- Împreună?
- Separat. Întâi Necula. A coborât din 37 chiar în faţa tribunalului şi şi-a continuat drumul pe jos în direcţia Academiei Militare. Asta la ora 21. La 22,30, Dincă şi Luca, venind de sus de pe Calea Plevnei, au trecut chiar pe lângă Toacşe aflat vizavi de scuar, la Clubul studenţesc. Au intrat la bufetul "Bihoreni", în spatele Facultăţii de Drept.
- Deci, practic, nici unul n-a pus piciorul în grădiniţă, insistă Minerva.
- Categoric.
- Cum aţi organizat supravegherea? întrebă colonelul, îngândurat.
Locotenentul îşi trecu limba peste buze. Îşi mai venise în fire.
- Am răspuns de operaţie patru oameni: locotenentul Toacşe, locotenentul major Macri, locotenentul Ileana Vasilescu şi cu mine. Ne-am schimbat din două în două ore. Cum a dispărut pachetul nu pot să înţeleg. Parcă s-a evaporat. Mai mult, poate o să vi se pară curios, dar nimeni, în tot cursul zilei, n-a intrat în părculeţ şi nu s-a aşezat pe bancă.
- Cred şi eu, declară Minerva, ridicându-se. A burat toată ziua. În fine, acum ai feştelit-o. Aşteaptă-mă la mine în birou.
După ce Dobrescu părăsi încăperea, colonelul, lăsat mult pe spătarul fotoliului, începu să râdă:
- Ce ai cu băiatul? În fond şi-a făcut ireproşabil datoria. Sugeră subtil: Dacă nu eşti mulţumită, să-l trecem lui Marin. Mi-l cerea chiar acum câteva zile. Poate că, în sfârşit, metodele dumitale...
Minerva îşi ridică umerii colţuroşi:
- Ce idee! Să-l dau pe Dobrescu? De ce să-l dau? Îşi miji brusc ochii bănuind menajamente machiavelice din partea colonelului care camuflau o eventuală plângere a locotenentului, întrebă cu indiferenţă simulată: V-a solicitat-o el?
- A, nu, nici gând. Pentru dumneata...
- Mie-mi convine. De altfel, e un băiat isteţ. Nu-i prost deloc şi-i categoric dotat pentru meserie.
- Atunci de ce-i scoţi sufletul?
- Pentru că aşa consider că e pedagogic. Izbucni apoi pe neaşteptate: Există o singură explicaţie în toată povestea asta.
- Care?
- Dacă într-adevăr băieţii au supravegheat cutia oarbă fără întrerupere...
- Nu eşti convinsă?
- Ba da. Totuşi pachetul a dispărut! Înseamnă că nu a fost preluat pe aceeaşi cale. Mai clar. A fost introdus printr-un loc şi scos prin altul.
Ionaş se juca cu stiloul mâzgălind pe cristalul mesei capete pleşuve, cu nasuri enorme.
- Cum vezi treaba asta în spaţiu, aplicată evident la împrejurările concrete?
- Voi verifica pe teren. Trebuie să fie ceva pe dedesubt.
- Logic aşa ar fi, dar mi se pare neverosimil.
- Altă explicaţie posibilă nu văd.
Minerva începu să-şi roadă unghiile.
- Eşti necăjită pentru eşecul băieţilor...
- Singura noastră şansă de a-l identifica pe Marele necunoscut s-a spulberat. Oftă: Trebuie s-o luăm de la început.
- Să-ţi mai dau nişte oameni? Individul e periculos şi miza foarte mare. Mă îngrijorează aplombul şi dezinvoltura cu care lucrează. Parcă ar şti dinainte ce avem de gând să facem.
- Încerc exact acelaşi sentiment.
- Două crime până acum şi cine ştie câţi falşi ingineri încă nereperaţi care furnizează informaţii. Mă gândeam să te ajute şi maiorul Marin cu oamenii lui.
Minerva clătină din cap:
- Nu cred că e bine, domnule colonel. Îl speriem şi nu e bine. Se va da la fund, ştergând toate urmele înainte de a fi apucat să-i zărim umbra.
Părăsi gânditoare biroul lui Ionaş. Îl găsi pe locotenentul Dobrescu stând în picioare în faţa ferestrei deschise. Avea chipul obosit, cu nările palide.
- Ce ai măi băiete? întrebă tare şi pe neaşteptate, încât acesta tresări.
Apoi îl trase de ureche cu gestul lui Napoleon, încercând imediat scrupule de la şef la subaltern, înspăimântată să nu se fi arătat prea duioasă.
5.
Coborâră trepte subsolului şi bătură la o uşă cu geam astupat de o perdeluţă înşirată pe aţă. Dinăuntru emana un miros pătrunzător de rântaş.
Bătrânul înalt, cu figura brăzdată şi ochi negri, ficşi, îi pofti în cămăruţa îngustă, fără aer. Tocmai stătea la masă şi lângă tocana cu sos gros, abundent, mămăliguţa scotea aburi.
- De când sunteţi portarul imobilului? se interesă Minerva, aruncând o privire spre fotografia gazdei bătută în mijlocul peretelui - general de roşiori în mare ţinută, pe un cal nărăvaş lângă nişte palmieri stropiţi de o cascadă care, judecând după impetuozitate, trebuia să fie Niagara. Era genul de fotografie ce făcea furori cândva, tânărul recrut neavând decât să-şi bage capul în decorul de placaj.
- De vreo cincişpe ani, şi-şi investigă discret cu un capăt de chibrit măselele de jos. Şi portar şi mecanic.
- Cum s-ar zice, cumulaţi, zâmbi Minerva.
- Nu cred, dădu omul scurt din cap, dar nu explică de ce.
- Alături aveţi un părculeţ recent amenajat.
- Cică a fost bloc înainte de război, dar a căzut la bombardament. Aşa zice nevastă-mea. Când ne-am luat, era tot portăreasă.
Minerva se uită satisfăcută la Dobrescu.
- Bomba, continuă bătrânul, a picat taman între case. P-aia a făcut-o praf, astilante au scăpat. P-ormă, ăştia de la Sfat ce şi-a zis: "Decât maidan, mai bine o grădiniţă.”
............................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu