Un stilet cu șampanie, Rodica Ojog-Braşoveanu

                                                          1-5
                                                 Capitolul 1
                                                         1.

                                  Un calendar de masă arăta 31 decembrie 197... Maiorul Minerva Tutovan rupse instinctiv fila. Se aflau în dimineaţa zilei de 1 ianuarie, iar lângă rafturile bibliotecii zăcea cadavrul inginerului Dan Manu, cu un cuţit înfipt între omoplaţi.
    După toate aparenţele, criminalul acţionase prin surprindere, nelăsând timp victimei, un bărbat tânăr şi robust, să opună vreo rezistenţă. În odaie nu existau urme de luptă, dar, fireşte, nu trebuia omisă posibilitatea ca acestea să fi fost înlăturate ulterior.
    "Un tip perseverent până la încăpăţânare", observă Minerva privindu-i bărbia puternică. Descoperi într-un sertar o fotografie recentă de familie. Ochii inginerului cercetau înfrigurat chipul femeii. Cora Manu semăna cu un înger cu plete de argint, firav, trist şi puţin speriat.
    "Original în orice caz... Să fii îndrăgostit de nevastă-ta după paisprezece ani de căsnicie, e ceva!"

                                                             2.

                                          În timp ce medicul legist își aranja instrumentele, Minerva încercă - exerciţiul o stimula nespus - să reconstituie personalitatea inginerului inventariind obiectele din încăpere. O bibliotecă exclusivă, doar cărţi de specialitate, câteva romane de Huxley şi un manual de conversaţie în limba germană, o masă de lucru, un divan, covoare bune, tablouri remarcabile. Străbătuse toată casa, o vilă cu paisprezece încăperi, şi constatase că soţii Manu nu au un dormitor comun. Faţă de felul în care arăta soţia inginerului, amănuntul i se păru notabil.
    Într-o cutie  de lemn, găsi un pumn de mărunţiş. Cele mai multe monede erau de zece şi cincisprezece bani. Asemenea puşculiţe ţin în general bătrânii. Când ies pentru târguieli, nu uită să-şi umple buzunarele cu metal. Îi sperie acei "şi şaptezeci şi cinci sau optzeci şi cinci de bani" la care casieriţele n-au de obicei rest. Atunci răsfiră tacticos banii exacţi cu satisfacţia de a le fi jucat un renghi. Cei din spate bombăne exasperaţi şi când le vine rândul procedează la fel.
    Hârtiile de pe birou erau aşezate milimetric, creioanele ascuţite impecabil.
    Minerva recapitulă: "încăpăţânat, îndrăgostit, ordonat şi în nici un caz risipitor".
    - Vă interesează, presupun - declară medicul cu convingerea că face un banc grozav - ora la care s-a comis crima.
    - Da' de unde, mă aşteptam să-mi spuneţi ce credea despre farfuriile zburătoare.
    - După autopsie. Deocamdată, cert e că victima a decedat între orele douăzeci şi trei treizeci şi unu dimineaţa.
    - O crimă de revelion, rosti Minerva pe gânduri.
    - Oricum, aveţi de-a face cu un asasin original.
    - Sunt o norocoasă.
    Se retrase lângă uşă, încercând să nu stingherească activitatea echipei operative.
    Oamenii îşi vedeau de treburi cam ţepeni. Maiorul Minerva Tutovan făcea parte dintre anchetatorii care nu pun mare preţ pe somnul şi pingelele subalternilor.
    - Am nevoie de cât mai multe fotografii cu cuţitul în plan detaliu. După ce isprăviţi aici, ridicaţi urmele din camera Corei Manu. Cora Manu este soţia victimei, băieţi, femeia blondă din hol pe care aţi măsurat-o din toate unghiurile, cu un interes strict profesional, nu mă îndoiesc. Camera se află pe stânga. Îmi fac mari speranţe că o să daţi de ea, chiar dacă azi-noapte a fost revelionul. Insistaţi asupra ferestrei. A fost forţată.
    Un ofiţer tânăr, care cerceta pereţii cu lupa, îşi reprimă un chicotit. Minerva arboră ceea ce alţii ar fi trebuit să-şi închipuie că era un surâs dulce.
    - Îmi plac colaboratorii veseli. Voi face tot posibilul să lucrăm cât mai des de aci înainte.
    Tânărul se îndoi brusc, de parcă ar fi primit un pumn în plex.
    Procurorul dispuse transportarea cadavrului la Institutul Medico-Legal. Schimbă câteva impresii cu Minerva şi părăsi casa inginerului Manu o dată cu echipa operativă.
    Minerva răsfoi câteva numere dintr-o revistă tehnică străină descoperite în biblioteca inginerului. Avu sentimentul incert că ceva nu e în regulă şi le puse deoparte.
    Locotenentul Dobrescu urcă oftând scările. Pleoapele umflate de nesomn se închideau peste ochii albaştri. Abia se întorsese de la revelion când îl sunase Minerva.
    Se uită la ea cu un sentiment de invidie. Avea o înfăţişare proaspătă şi părea încântată. Ai fi zis că-şi dorise din tot sufletul să-i pice pe cap o crimă chiar în dimineaţa zilei de 1 ianuarie. Dacă ar fi îndrăznit s-o întrebe cum a petrecut revelionul, i-ar fi povestit probabil că s-a simţit admirabil în compania papagalului Keops şi a căţelului Spiridon, rezolvând integrale şi ecuaţii de gradul 17 sau 117 - Dobrescu nu ştia exact şi nimic nu-i era mai indiferent pe lume. Fiind sărbătoare, adăugase aşa, de la ea, şi câteva probleme subtile de geometrie în spaţiu.
    - Scandează ce-ai făcut, concret, tare şi cu dicţie!
    - M-am dus întâi la colegii de birou ai lui Manu. Unul e la Sinaia, celălalt la maică-sa, la Bacău. Am avut mai mult noroc cu Predescu, şeful serviciului personal.
    - N-ar putea spune şi el acelaşi lucru, râse Minerva.
    - Ce să discutăm! S-a uitat la mine ca la o fantomă. Când mi-a deschis, ţinea în mână lingura. Nefericitul era la ciorba de potroace. Alături musafirii, sau ce-or fi fost, chiuiau, un magnetofon urla şi un ţânc de vreo cinci ani a început să mă sorcovească. Mi-a urat un an bun, cu un şef duios, ce-a auzit şi el de la taică-său... Nu ştia că eu personal nu mai am ce să-mi doresc. Mi-a fost destul de greu să-l fac să priceapă de ce nu dorm la ora aia.
    Ochii Minervei luceau. Se amuza straşnic închipuindu-şi scena. Locotenentul, speriat să nu adoarmă pe scaun, se ridică.
    - În sfârşit, datele inginerului sunt următoarele: are cinci invenţii importante la activ, în domeniul militar, a absolvit electronica în '55, a stat trei ani la specializare în Anglia, are patruzeci şi patru de ani, s-a însurat de paişpe, se împlinesc zece de când a fost angajat prin transfer.
    - ...Şi optâşpe de când i-a trimis tanti Aglaia salutări din Slănicul Moldovei, îl întrerupse Minerva. Mă interesează ce fel de individ era, Dobrescule!
    - Prezenta un complex interesant de calităţi şi defecte. Reproduc textual caracterizarea lui Predescu: dur, chiar brutal, încăpăţânat, sarcastic cu colegii şi ranchiunos. Nu se bucura de simpatie în rândul salariaţilor. În schimb, extrem de capabil, fecund în idei, de o cinste ce nu poate fi pusă la îndoială. În ultima vreme, sesizase un soi de detaşare în atitudinea inginerului. Manifesta oarecare indiferenţă pentru activitatea institutului. Predescu presupune că lucra intens acasă, în ciuda avertismentelor repetate.
     - Era prima chestie pe care trebuia să mi-o spui, băiete! Minerva sări de pe scaun şi începu să măsoare agitată încăperea. Lucra acasă... O să ne uităm mai atent prin hârtiile lui. Hm, cunosc genul! "Am nevoie de linişte... la birou urlă telefoanele, toţi năucii deschid uşa să-ţi comunice punctul lor de vedere în legătură cu reflexele lui Răducanu, sau ce bine arată Mimi de la secretariat după divorţ. Te cheamă dom' director, daţi bani pentru Pepsi că a venit o delegaţie... Aşa, stau acasă, mă închid în odaie, beau o cafea, papuci, pijama, nevastă-mea umblă pe vârfuri, iar soacră-mea în capot cu flori îşi face o mască cu gălbenuş de ou."
    Dobrescu se aşeză iar. Nu-i trecea prin minte ce căuta în toată harababura asta masca cu gălbenuş de ou, dar era prea obosit ca să mai încerce să ghicească. Minerva îl măsură din cap până-n picioare.
    -  Te clatini ca o barză chioară! Du-te şi fă nani, băieţaş.
    Locotenentul tresări. Se dezmetici atât de brusc, încât se simţi săgetat de o durere ascuţită în ceafă.
    - Nu e cazul.
    - Te aştept exact la patru şi jumătate tot aici. A! Ce se aude cu ceilalţi locatari?
    Dobrescu făcea eforturi să ţină ochii deschişi.
    - Pe Toni Contaş, socrul lui Manu, l-am prins în ultima clipă. Pleca într-o excursie la Predeal. În sfârşit, mi-a spus că ia primul tren. Geologul Mihai Şerbănescu e în avion acum. Preciză privindu-şi ceasul: Cursa de douăsprezece.
    - Am făcut o socoteală, Dobrescule, ştii câţi inşi locuiesc în hurdubaia asta? Nouă, claie peste grămadă.
    - Sunt paişpe odăi.
    - Ei şi? Eu cred că le place vânzoleala. Cei mai mulţi dintre ei aveau posibilitatea să se mute sau să-şi cumpere un apartament, dar n-ar mai fi fost vesel. De, gusturi! La fel de bine îţi poţi petrece toată viaţa într-un camping... Ce faci, băiete?
    Locotenentul adormise pe scaun. Minerva îi trecu zâmbind mâna prin păr. "Tot copil a rămas.”

                                                           3.

                                - Nu mi-aș fi închipuit pentru nimic în lume că mă voi mai întoarce vreodată. Şi, culmea, abia au trecut treizeci de ore de când am plecat definitiv.
    Mihai Şerbănescu se prăbuşise în fotoliul inginerului - Minerva decisese ca ancheta să se consume în camera victimei - şi privea tulburat obiectele din jur. Era înalt, suplu, cu o expresie francă.
    "Tipul de intelectual cu succes la cucoane, fără să facă prea mult caz de asta..."
    Locotenentul Dobrescu lua conştiincios note. Gândul că dormise un ceas şi jumătate sub privirile Minervei îl trezise complet. Maiorul Tutovan îşi ridică sprâncenele care se pierdeau sub bretonul aspru şi gros.
    - Ce înseamnă definitiv?
    - Sunt geolog.
    - Înţeleg, o profesiune nomadă.
    - Aproximativ. Am fost transferat începând cu 1 ianuarie în T., unde s-a deschis un şantier.
    - Sunteţi rudă cu familia Manu?
    - Nu, am alte păcate... Acum doi ani i-am fost recomandat lui Jack Moraru, unchiul inginerului. Căutam o locuinţă provizorie şi notarul s-a oferit să-mi închirieze o cameră. Mi-au plăcut grădiniţa, zorelele căţărate pe zidăria casei, până în balcon. Vara, vila are o înfăţişare romantică. În cartier i se spune căsuţa albastră sau căsuţa cu zorele... Am acceptat fără să mai stau pe gânduri, deşi...
    - Deşi chiria era substanţială... Jack Moraru, dacă reţin bine, e un tip în vârstă, pleşuv?
    - Aveţi memorie.
    - Nu mi-a făcut impresia că ar mulge vaca fără să-i rupă ugerul.
    Mihai Şerbănescu zâmbi.
    - Aşa e.
    - L-aţi cunoscut bine pe Manu? Disting, evident, între un bună ziua şi ce mai faci de circumstanţă şi o cunoştinţă aprofundată, în care se schimbă lovituri de pumni şi ameninţări cu tribunalul.
    Geologul se uită o clipă în ochii mari ai Minervei, parcă surprins de întrebare.
    Avu un gest vag cu mâna în care ţinea ţigara.
    - Manu dorea să fie lăsat în pace. În cercurile de specialitate se discută, mă rog, se discuta, despre el, cu multă risipă de elogii. Un inginer foarte talentat, căpos, dar integru, o minte avântată.
    - Mă interesează opinia dumneavoastră.
    - Lăsând la o parte aspectul profesional, a fost un bărbat dificil. Există un gen... Când pleca de-acasă, toată lumea respira uşurată, fără un motiv anume. Se enerva repede, din nimic, şi nu avea simţul umorului.
    Minerva începu să râdă.
    - O observaţie interesantă.
    - Nu întâmplătoare. Oamenii care nu ştiu, nu pot să râdă, au o optică specială şi aptitudinea incomodă de a descoperi tot ce e mai rău într-un individ. Caută defecte cu lumânarea şi nu le iartă.
    - S-ar putea să aveţi dreptate. Obişnuia să lucreze acasă?
    - Probabil.
    - Ce anume?
    - N-am idee.
    - Spuneţi-mi sincer, v-a surprins cu adevărat moartea inginerului?
    Chipul lui Şerbănescu se întunecă. Nu răspunse imediat. Dădea impresia că-şi caută cuvintele.
    - Dacă m-a surprins... Şi da, şi nu. Niciodată nu eşti îndeajuns de bine pregătit să primeşti un dezastru, deşi, teoretic, îl aşteptai poate. Mai intervine şi autocenzura: mi se năzare, exagerez, am nervii obosiţi... În sensul acesta m-a surprins. Pe de altă parte, evenimentele din săptămâna trecută, întreaga atmosferă din casă prevesteau nenorocirea.
    - Adică?
   - În seara de Ajun, pe 24 decembrie, montam bradul în hol. Uşa de la camera Venerei Contaş, sora vitregă a doamnei Manu, era întredeschisă. Aveam sentimentul neplăcut că ne pândeşte.
    - De ce ar fi făcut-o?
    - Habar n-am! Pe lângă ursuzenia ei, dispoziţia cotidiană a inginerului părea de-a dreptul înviorătoare. Într-un fel, Dan Manu şi Venera semănau, nu riscai să mori de râs când erai cu ei la o petrecere. Toni Contaş, tatăl Corei, rămăsese cu gândul la amicii de la Capşa, Jack bătea câmpii ca de obicei, pianista plutea în nori... Adăugaţi tensiunea, neliniştea de care vă vorbeam şi o să aveţi imaginea Ajunului.
    - Ceilalţi nu remarcaseră nimic?
    - N-aş putea să vă spun. Când vor, toţi pot deveni ermetici, cu excepţia Georgetei Penciu.
    Minerva îşi încruntă sprâncenele fine.
    - N-am reţinut, cine-i persoana?
    - Verişoara lui Dan Manu şi mama teribilului Titel. Agăţam toate fleacurile acelea strălucitoare în pom şi nu-mi puteam reprima o senzaţie de nelinişte. Mă simţeam exact ca un şoarece care se ştie privit prin gaura cheii de o pisică...

                                                               4.

                                       Venera Contaş urmări un timp agitaţia din hol, apoi continuă să scrie:
    Alaltăieri am împlinit patruzeci şi şapte de ani. Fireşte, Cora a uitat să mă felicite. Spun fireşte, pentru că pe Cora n-a interesat-o niciodată nimeni. Este atât de convingătoare în indiferenţa ei, încât uneori am sentimentul că se ignoră şi pe ea.
    Mai mult m-a surprins Toni... Mă obişnuisem cu cele câteva garoafe ori fire de liliac, cu zâmbetul lui discret-amabil, cu sărutarea ştearsă pe tâmplă, cu privirea lui particulară care se asigură mereu: "Noi doi am rămas aceiaşi prieteni buni, Venera, nu-i aşa?"
     Ce ciudat mi se pare să gândesc despre Toni că a îmbătrânit! Nu i-am spus niciodată tată, nu i-a spus nici Cora, fiica lui, dar tinereţea, vârsta nu stă în apelative. Cred că în adâncul sufletului, s-a simţit toată viaţa liceanul fermecător din 1920. Ce departe suntem de el! Eu, Cora, ceilalţi...
    Alaltăieri am împlinit patruzeci şi şapte de ani. O noapte de veghe la lumina albastră a lămpii, cu amintiri, cu acel plin de nostalgie "acum treizeci de ani", cu fotografii răsfirate pe pernă. Un set semnificativ din care lipsesc biberonul, nudul bucălat, gânguritul. Toate au rămas acolo, la orfelinatul din strada Lycurg, în casa aceea roşie, cu acoperiş turtit, înconjurată de mesteceni. Când Toni m-a înfiat, nin-gea...
    Mă gândeam şi aveam sentimentul că-mi fac testamentul. Bacalaureatul, licenţa, primul an în învăţământ... Sunt scundă, ştearsă, plinuţă încă de pe-atunci.
    Taiorul cade ţeapăn, violetele - neaşteptată cochetărie - ţipă pe reverul jachetei. În ochi nu se citeşte nimic. Nici măcar eu nu pot desluşi un atom, un grăunte din fericirea aceea covârşitoare...
    Venera Contaş ridică ochii din caiet. Zări poalele bradului montat în hol, o bucată din rochia argintie a Corei, un glob enorm roşu. Inginerul Manu stătea pe canapea cu capul întors.
    Venera îl văzu şi-şi muşcă buzele. Şopti mocnit, fără să-şi descleşteze fălcile:
    - Am să-l ucid!
    Ajungea până la ea mirosul de vanilie, scorţişoară şi rom, aroma specială de seară de Crăciun. Cu un zâmbet răutăcios înghesuit în colţul buzelor, Venera îşi imagină chipul transpirat al Georgetei în faţa cuptorului încins. Şi-a legat desigur cârlionţii cu un tulpan, îşi îndoaie oftând trupul gros, smulge un pai din mătură şi încearcă dacă sunt copţi cozonacii. Cu pana de gâscă muiată în albuş, le dă lustru. Georgeta trăieşte clipe de real triumf. De trei zile se agită, mestecă, frământă, transpiră, piuliţa nu tace.
    Venera stinse lumina şi se rezemă de uşor. Putea pândi comod prin crăpătura uşii ce se petrece în hol.
    Cozonacii Georgetei sunt vestiţi. Înalţi, pufoşi, "bine lucraţi", rămân proaspeţi două săptămâni. Isprăvise înainte de război o şcoală de menaj. Când profesoarele vroiau să trântească o elevă apelau la cozonaci. Un subiect detestat, alături de dulceaţă şi tortul Saint-Honore.
    "Hm..." Venera clătină capul. "Povesteşte-i azi unui şcolar că pe maică-sa au picat-o la examen prin '30 sau '35, pentru că nu i-a ieşit suficient de involtă panglica de zahăr la un tort Saint-Honore!"
    Rochia argintie a Corei îi flutură dinaintea ochilor.
    - Poftim?
    Era frumoasă. "Atât de constant şi egal frumoasă", gândi Venera, "încât nu ţi-o mai poţi închipui altfel."
    Mihai Şerbănescu zâmbi. Se clătină pe scaun gata să cadă. Avea o siluetă suplă - siluetele acelea care par elegante orice ai pune pe ele -, ochi negri vioi, o frunte lată. Obrazul se îngusta brusc spre bărbia bine rasă, aproape albastră.
    - Ţi-am cerut steaua. De cinci minute ţi-o cer.
    - Scuză-mă.
    Cora scotoci în cutiile lungi înşirate pe masă. Unele jucării aveau peste patruzeci de ani. Venera le ştia bine: steluţele albe, care-i plăceau cel mai mult, piticii încărcaţi cu saci plini de daruri, naşterea Domnului din carton suflat cu praf de beteală. Când arhitectul Contaş o înfiase, Cora încă nu se născuse...
    - Magnific! se extazie zgomotos Jack Moraru bătând din palme.
    Chipul Venerei se întunecă. După Dan, cel mai mult îl ura pe unchiu-său. Unchiul lui Dan, fireşte. "Avar, canalie şi lipsit de demnitate. Aceeaşi familie..."
    Şi se întreba a suta, poate a mia oară, de ce se căsătorise Cora cu Dan.
    Jack Moraru ocoli pomul, călcând stângaci printre hârtiile împrăştiate. Purta un halat vechi, croit larg ca o giubea. Pe chipul palid, sprâncenele stufoase păreau lipite.
    Craniul pleşuv, fără un singur fir de păr, se guguia spre creştet ca un ou. Colegii mai tineri de la Notariat îi spuneau Yul Bryner.
    Ciupi galant bărbia Corei.
    - Ce gust are fetiţa asta! Tot ce face e desăvârşit.
    - Nu fac nimic, Jack, murmură, dându-l uşor dar ferm la o parte.
    Notarul o măsură puţin deconcertat şi se îndreptă nehotărât spre pian. O femeie în vârstă, verişoara lui Dan, îşi plimba degetele pe claviatură. Venera Contaş n-o vedea, dar şi-o putea lesne închipui, îmbrăcată ca de obicei sumar, în chimonou transparent ori în vreun furou.
    "O aiurită cumsecade. Cea mai cumsecade din neamul lor."
    Când întoarse capul spre notar, i se văzu profilul şters, lipsit de fermitate.
    Şuviţele rare, prost vopsite, spânzurau într-un pieptene. Jack îi puse mâna pe umăr.
    - Ţii minte, Elenuţo?
    - Ţin! râse femeia şi atacă primele măsuri din Stiele Nacht. În fiecare an mă întrebi acelaşi lucru. Şi pe mine şi pe Geta. Crăciunul de la nenea Ianache... Devii monoton, Jack!
    Îşi înfipse brusc degetele în claviatură, apăsă puternic pedala şi transpuse îndrăcit melodia pe jazz. Cânta cu umerii, cu mâinile, cu tot trupul. Taburetul de catifea roşie gemea.
    Venera Contaş surâse. O nebună... Elena era o pianistă fină, interpretă desăvârşită a lui Mozart, Schumann, Chopin.
    Rar de tot, ca să nu-şi strice mâna, tapa - alt termen de-al lui Jack - melodii de jazz sau blues-uri, reminiscenţă a unei scurte şi viforoase idile din timpul războiului cu un aviator american.
    Notarul exclamă consternat:
    - Elena! Pentru numele lui Dumnezeu! E o blasfemie!!
    Îşi astupă ostentativ urechile. Geologul Mihai Şerbănescu râdea încântat. Toni Contaş surâse şters. Îl asculta cu jumătate de ureche pe ginere-său, Dan Manu, fredonând în minte melodia.
    Dan îi surprinse zâmbetul. Acelaşi zâmbet îndepărtat, lipsit de consistenţă ca al Corei. Un zâmbet care te scoate din sărite, nu poţi pătrunde dincolo de el. Când cineva zâmbeşte aşa, te poţi aştepta la orice sau nu ştii la ce să te aştepţi. Îşi ridică privirea spre Cora. Pe chipul delicat şi transparent, ochii parcă veşnic înlăcrimaţi erau nefiresc de mari. Pletele argintii, foarte lungi, îi dădeau un aer de fantomă.
    "Fum şi argint", observase cândva geologul, iar Venera Contaş reţinuse expresia. O definiţie perfectă a Corei. "Când o priveşti, sentimentul de imaterial nu te părăseşte. Gândul se formulează singur: astfel de făpturi nu îmbătrânesc niciodată."
    "Deşi mă întreb - Venera îşi sprijini bărbia de canat - dacă impresia nu-i falsă, construită din recuzite. Oare fardată la fel ca toate femeile, fără buclele astea de strigoi, fără sticla de whisky în poşetă, îmbrăcată în rochii normale, râzând mai des şi mai sănătos, ar părea la fel de diafană? Deşi nu ăsta-i cuvântul... La fel de... celestă? Pe lângă ea, ceilalţi părem vulgari şi barbari, zămisliţi dintr-o plămadă grosolană."
    Venera Contaş se rătăci în păienjenişul de gânduri. De-afară venea zvon de clopoţei, glasuri subţirele de colindători. Vocea lui Dan Manu izbucni dintr-o dată:
    - Ce naiba vrei?
    Venera se cutremură. Îl privi apăsat, cu ură densă. Unchiu-său îl trăgea insistent de mânecă.
    - Ai lăsat lumina aprinsă la voi în odaie.
    - Şi ce-ţi pasă?
    Sprâncenele stufoase ale notarului se ridicară spre guguiul din creştet. Ţipă sufocat:
    - Ai înnebunit?! În fiecare lună... sute de lei! În ritmul ăsta...
    - Ne ruinăm, zâmbi arhitectul Toni Contaş. Eşti teribil, Jack! Nici în seara de Crăciun nu ierţi carnetul de socoteli.
     Notarul teroriza toată casa cu economii de o meschinărie ilară. După moartea nevesti-sii, închiriase una din camere - de fapt subînchiriase, proprietar era nepotu-său, Dan - lui Şerbănescu. Îl urmărea pe geolog pas cu pas, îl pândea în baie, bucătărie, în odaia lui, notând în fiecare noapte la ce oră stinge lumina.
    Jack se enervă.
    - Şi pentru că fredonăm Steaua sus răsare îţi închipui că nu mai funcţionează contorul? N-am nimic împotrivă să faceţi pe generoşii, numai că chestia asta mă costă şi pe mine! Nevastă-ta stă patru ceasuri în baie şi în vremea asta televizorul merge, radioul urlă, toată casa zbiară de lumină. Cine se uită la ferestre, crede că-i tractir!
    - Eşti vulgar, Jack, spuse Elena. Cred că mai degrabă s-ar gândi la balamuc cineva care ar avea şansa să te surprindă ţinând discursuri în faţa oglinzii.
    - Ei, uite, Eleno, la asta nu mă aşteptam din partea ta! Tu care, nu-i aşa, eşti o artistă, ar trebui să înţelegi. Se întoarse spre Dan Manu: Du-te, domnule, şi stinge lumina aia, că mi se face rău!
    Tatăl Corei interveni împăciuitor:
    - Fii cuminte, Jack. Am să plătesc eu ce depăşeşte. Hai, cântă-ne O, brad frumos.
    "Da", reflectă Venera, "ăsta-i Toni... Generos, gata să aplaneze orice conflict, ducând imediat mâna la buzunar. Iar ceilalţi profită oribil. În fond, ce căutăm noi în casa asta? Eu, Cora, Toni?"
    O, brad frumos...
    Fără niciun fel de tranziţie, Jack Moraru ridicase mâna spre tavan, cântând neaşteptat de tare. Ţinea ochii închişi şi bărbia înfiptă în piept. Elena îl ignora, improviza cu nerv pe tema Cavaleriei Rusticane.
    Notarul urla, încercând s-o acopere.
    Geologul Mihai Şerbănescu râdea cu lacrimi. Jack deschise ochii.
    - Ai căpiat, Eleno?
    - Dar mâna aia de ce-o ţii agăţată?
    Un tânăr în dangarezi şi vindiac îl măsura sarcastic. Moraru, nedumerit, lăsă braţul să-i cadă. Întoarse spatele femeii de la pian.
    - Eşti complet anormală!
    Elena îi scoase limba şi trecu la un dixie-land. Întrebă mecanic, fără interes:
    - Vii din oraş?
    - Nu, din lună! De unde naiba vrei să vin?
    Titel Penciu se aşeză pe un scaun, azvârlindu-şi picioarele spre mijlocul odăii.
    - Unde-i madam Georgeta? N-a mai isprăvit de gâdilat cozonacii ăia?
    Îşi rostogolea ochii mici prin încăpere. Scăpărau o veselie nemotivată, o veselie permanentă, ca şi cum toate determinările din spaţiul finit şi infinit n-ar fi încetat o singură clipă să-l amuze. Nasul subţire şi coroiat adulmeca.
    Venera Contaş îşi întoarse ochii. Îi făcea silă să-l privească. Era fiul Georgetei, cealaltă verişoară a lui Dan. Îl ocolea pe cât posibil, nu-şi amintea să-i fi adresat zece cuvinte în ultimii ani. În fiecare vară dădea examen de admitere la Politehnică. Maică-sa îl subvenţiona gras, restul îl completa din învârteli.
    "O jivină mică şi periculoasă. Şase examene până acum, tot atâtea rânduri de lacrimi, acatiste şi liturghii plătite de Georgeta."
    Lângă pian, Jack Moraru cânta plin de sentiment:
    - Domn, domn să-nălţăm! Şi-am plecat la vânătoare...
    Titel surprinse privirea geologului şi zâmbi.
    - O dete pe naţionale...
    Nările Venerei Contaş palpitară. Din bucătărie apăruse Georgeta, trupeşă şi congestionată, purtând o tipsie de aramă cu cozonăcei fierbinţi abia scoşi din cuptor.
    - Idiotul cela unde-i?
    - Care din ei? întrebă Elena.
    Pentru Georgeta, toţi erau idioţi. Idiotul cel de sus - Dan, fiindcă stătea cu nevastă-sa la etaj, cel bătrân - Jack, idiotul cela al meu - Titel. Uneori uita să precizeze şi pianista îşi făcuse un tic întrebând constant, deşi n-o interesa, la cine se referă.
    - Ura, bambina! se strâmbă tânărul.
    - Cum vorbeşti tu cu mă-ta, măi...
    Obrajii Georgetei se umflară. Nu se putea decide asupra epitetului.
    Notarul abandonă brusc colinda şi se repezi la tavă. Ridică un cozonac în lumină răsucindu-l pe toate părţile şi exclamă pe tonul său caracteristic, plin de emfază, totdeauna cu câteva accente mai sus decât era necesar şi totdeauna disproporţionat faţă de ceea ce îi stârnea eventual admiraţia:
    - Minunat! Sublim! De-să-vâr-şit!!
    Georgeta se hotărî în sfârşit:
    - ...idiotule!
    - Getuţo dragă, îmi pare rău...
    - Stai blând, unchiule, de data asta eu sunt ăla, spuse amuzat Titel. Cucoana-i în urmă cu însămânţările. Se răsuci spre geolog: Bine, frate, nişte daruri, ceva, nu agăţaţi în pom?
    Venera Contaş surprinse zâmbetul Corei. Titel o amuza. Cândva îi explicase: "Un flecuşteţ cu haz.”

                                                                    5.

                                          Manu avu dintr-o dată impresia că nu mai dispune de el. Un sentiment absurd care-i provoca o nelinişte vecină cu panica. Se simţea "personaj". Personaj într-un spectacol regizat de altcineva. Totul părea învăţat pe dinafară: replicile, invectivele, cântecele Elenei. Un circ cu marionete boite strident. "În ce scop? Şi cine trage sforile? Dacă i-aş povesti cuiva m-ar crede neurastenic. Sunt cardiac, nu nebun! În situaţii din astea dreptatea vine totdeauna prea târziu: uite, nefericitul, ştia el ceva... Numai că între timp, nefericitul a crăpat. Dar ce dracu' se întâmplă?"
     Venera îl fixa cu o satisfacţie ciudată. După atâţia ani, o crispa încă trupul disproporţionat, cu picioare de pitic şi tors atletic în care ghiceai o putere neobişnuită, capul masiv fără gât, înşurubat direct între umeri. Şi lui Toni îi repugna. N-o spunea desluşit - era prea discret, prea bine educat ca să-şi judece ginerele - dar Venera ştia că-i provoacă oroare. Îi repugna fizic, îi repugna să-l vadă alături de Cora, pereche.
    Arhitectul fusese toată viaţa îndrăgostit de frumos, priveliştea chiar de-o clipă a frumosului, un colţ de stradă, o floare, o femeie zărită întâmplător îi umpluse mereu inima de bucurie.
    Dan îşi slăbi nodul cravatei.
    "Simt că oamenii şoptesc în spatele meu, iar eu izbutesc să surprind doar şuşotitul, nu şi ce spun. Şi simt tot timpul o privire. O privire care-mi arde ceafa..."
    Se răsuci instinctiv. Uşa de la odaia Venerei se închidea fără zgomot!
    - Eu ţin de şase! şopti Titel.
    Privea înfrigurat coridorul fără lumină. Ceilalţi zăboveau încă în hol, cu câte un păhărel de coniac în mână.
    Notarul se strecură în odaia inginerului. Avea sub braţ o cutie de carton plată, încinsă cu un elastic. Se apropie de pat fără să aprindă lumina. Dincolo de fereastră, curgea o noapte albă, cu fulgi mari de zăpadă.
    Dădu perna la o parte, apoi deschise cu multe precauţii cutia. Un şarpe încolăcit ridică capul. Jack îl răsturnă în aşternut. Puse deasupra perna, cuvertura şi părăsi grăbit încăperea.

                                                                        6.

                                             Jack auzea vag glasul Minervei şi al geologului, dar îi era imposibil să distingă ce-şi spun.
    "Ciudat... în mod obişnuit, individa are o voce de cimpoi, chiar mi-a atras atenţia..."
    Se întoarse în camera lui încercând să se liniştească. Geologul era un slab observator, circul se desfăşurase sub nasul lui şi nu sesizase nimic.
    "Femeia aceasta absurdă îşi pierde timpul cu un gogoman."
    Mihai Şerbănescu îşi privi ceasul şi începu să-l întoarcă.
    - Vă spuneţi probabil că bat câmpii, că insist asupra unor amănunte lipsite de importanţă. N-am excelat niciodată ca narator...
    - Dimpotrivă, zâmbi Minerva. Încerc să reconstitui tot ce s-a întâmplat între 24 şi 31 decembrie, iar dumneavoastră aţi izbutit să mă introduceţi în atmosferă. Vă rog chiar să nu vă schimbaţi stilul. Ador poezia...
    - Perfect. În aceeaşi noapte, s-a petrecut un incident ieşit din comun, l-aş zice sinistru, dar mi-e teamă de exagerări. Inginerul Manu se culcase...

                                                                            7.

                                             Dan își vârî palma asudată sub pătură. Zgomotele casei încetaseră. Dormeau toţi: Geta, prăbuşită de oboseală, Titel, Jack... Mai zăboveau probabil în odăile lor geologul - chiriaşul lui Jack - acum în vacanţă, ca şi Venera, poate Toni savurând ultimul succes al librăriilor pariziene procurat de amicii de la Capşa. Elena, desigur, care scotocea în sertare după vreun fleac: o panglică, o bretea, o floare pentru pălăriile ei imposibile.
    În odaia de alături, Cora stinsese lumina. Dormeau separat încă de la începutul căsătoriei. "E mai civilizat, dragul meu. Eu nu-ţi aud sforăitul, tu nu eşti obligat să-mi suporţi bigudiurile şi masca de cold-cream." Cora...
    Inginerul închise ochii. În nări îi stăruia mirosul de portocale, vanilie, brad proaspăt. "Poate că mă înşel... poate că mi se năzare. În fond..."
    Simţi o mişcare uşoară, străină, în aşternut. Crăpă încet pleoapele. "Da, mi se năzare..."
    Mişcarea se repetă. Degete reci, umede, îi prinseră încheietura. Inima, nod de plumb, i se opri în loc. Privea mut, cu ochii ieşiţi din orbite, şarpele care îi aluneca pe braţ.
    Năvăliseră cu toţii în odaia inginerului dezbrăcaţi, ori în cămăşi de noapte, aşa cum apucaseră. Titel desculţ, Elena doar cu o jumătate de laţe puse pe papiote, Jack Moraru cu pantalonii în mână.
    Mihai Şerbănescu se apropie de Manu.
    - Nu te mişca!
    Dan, livid, cutremurat de greaţă, sprijinea zidul. Degetele geologului înaintau încet. Apucă reptila de la rădăcina capului şi dispăru pe scări.
     Cora se agăţă de braţul arhitectului. Tremura în cămaşa subţire, i se auzea clănţănitul dinţilor. Jack privea holbat în urma geologului. Ca totdeauna în situaţii critice, sugeră aiurea:
    - Trebuie să-i chemăm pe ăia de la deparazitare.
    Toni Contaş atinse umărul inginerului.
     - Hai, Dănuţ, calmează-te. Să-ţi aduc adrenalina.
    Dan, incapabil să scoată un cuvânt, se lăsă aşezat pe fotoliu. Georgeta îşi scuipa piepţii cămăşii.
    - Cruce în sân, cruce în sân!
    Făcu acelaşi oficiu Corei, apoi lui fiu-său. Titel Penciu îşi regăsi umorul.
    - Mută stropitoarea, madam!
    - Taci, idiotule! Se răsuci spre ceilalţi: Ce-aţi rămas momâie?! Băietul trebuie descântat de deochi. Îi galbăn ca şofranul. Titel, pune mâna, adă ulcica cu apă sfinţită! Îi sub Sfântul Ierarh Neculai.
    - Cum arată gagiul?
    - Cânt ţi-oi lichi una, ţi-aduci tu aminte!
    Elena nu-şi dezlipea ochii de pe chipul inginerului.
    - Te-a muşcat?
    - E inadmisibil! comentă notarul. In-ad-mi-si-bil!
    Titel observă sarcastic:
    - Hopa! S-a trezit eroul în oncle Jack. Adineauri... Îi cântări izmenele lungi, peticite la genunchi. Schimbă-ţi scutecele, flăcău!
    - Măgarule!
    - Dănuţ... Hai, încearcă să bei! O să te linişteşti imediat.
    Cora îngenunchease lângă inginer. Bărbatul surâse trist, îi strânse doar degetele fără să spună nimic.
    - Ce cloceşti, idiotule! ţipă ascuţit Georgeta. Ai adus ulcica? O interpelă pe Elena: Simţi, fa, cum miroase a pucioasă? Am să-l chem mâine pe părintele Vasile să facă o sfeştanie.
    Pianista bombăni sâcâită:
    - Prostii! Cheamă mai bine un specialist să astupe găurile.
    - O idee admirabilă, decretă Jack Moraru.
    Titel Penciu suflă în urechea Elenei:
    - Eşti convinsă, tanti, că şarpele s-a strecurat aici din proprie iniţiativă?
    Ceilalţi îl priviră iute.

                                                            Capitolul 2
                                                                   1.

                                          Cineva îl chemase la  telefon pe Mihai Şerbănescu.
    - Ştii ce mă surprinde? întrebă Minerva lipindu-şi nasul lung de geam.
    Locotenentul Dobrescu, obişnuit cu astfel de întrebări, continuă s-o privească nemişcat.
    - E curios cum de deştepţii ăştia n-au sesizat imediat că viaţa inginerului e în pericol. Şi dacă au sesizat, de ce n-au acţionat? Autorul, fireşte, iese din discuţie... Îşi trecu degetele prin bretonul aspru. Am o idee, băieţaş! Nu crezi că s-a lucrat în echipă?
     Locotenentul încercă s-o scalde.
    - Principial, nimic nu-i imposibil...
    - Aşa cugetă dumnealui, junele Dobrescu! Emise brusc pocnind din degete: Nu-mi place chestia cu şarpele! Înţelegi? E prea demodată, prea absurdă, aduce a roman cu stafii, comori ascunse în pivniţa castelului şi o domniţă ftizică şi blondă. Apropo de zâne, cheam-o pe Cora Manu şi fă tot posibilul să nu pici în extaz.

                                                                      2.

                                          „Foarte sigură pe ea”, aprecie Minerva cântărind-o scurt. "Cu mutra asta e şi normal! Fraierii îi spun animal de lux şi îşi umezesc buzele. Nu ştiu ce-i umblă prin cap, dar fără îndoială îţi face plăcere s-o priveşti. Cel puţin în sensul ăsta, Dobrescu e de acord cu mine..."
    - Îmi dau seama cât de greu vă vine să mă credeţi, spuse Cora încet.
    Îşi plimba mâna transparentă printre faldurile rochiei, privind în gol.
    - Adică?
    - Acum... când Dan nu mai este, totul ia alte proporţii, se schimbă perspectiva. Mărturisesc că n-am acordat prea multă importanţă şarpelui.
    - Şi totuşi asemenea întâmplări, trebuie să recunoaştem, nu se petrec în fiecare zi.
    Cora îşi ridică ochii limpezi. Un surâs sfios îi tremura pe faţă.
    - Mi-am închipuit că e o glumă. Tata vedea altfel situaţia, dar îmi spuneam că din cauza vârstei devenise suspicios. Mi-a vorbit imediat ce am ieşit din camera soţului meu...

                                                                     3.

                                             - A adormit? întrebă încet Contaş.
    Fiică-sa înclină capul.
    - Să trecem la mine, fetiţo.
    Cora se uită distrată în lungul pereţilor. În încăpere se aflau cele câteva lucruri de care Toni nu consimţise să se despartă niciodată. Farfuriile olandeze, oglinda ovală cu ramă florentină, miniaturile pe fildeş, portretul maică-sii - bunica Ralu. Semănase cu Maria-Antoaneta, aceleaşi trăsături dulci, aceeaşi carnaţie transparentă, lăptoasă, de blondă, acelaşi păr uşor ca un suflu de aur. Semăna cu austriaca şi se amuza să-i copieze la baluri rochiile, poziţia mâinilor, ţinuta trufaşă a capului. Cei care cunoşteau tablourile doamnei Vigee-Lebrun tresăreau dând ochii cu ea într-un salon.
    - L-am urmărit aseară pe Dan.
    - Te-am văzut, spuse moale Cora. Scoase din glastră o creangă de liliac şi-o duse distrată la gură: Nu era în apele lui, întorcea brusc capul, de parcă s-ar fi simţit urmărit, şi aşa mai departe. Crede-mă, Toni, am început să obosesc.
    Contaş o măsură lung. Peste pijama, arhitectul îmbrăcase o haină elegantă de casă. Semăna cu ceea ce fusese de fapt întotdeauna. Un bărbat de club, distins, amator de coniac fin şi lucruri frumoase, afemeiat cu discreţie, de un egoism amabil, dar încăpăţânat. Nu îngăduise nimănui să se amestece în viaţa lui, trăia la fel ca acum patruzeci de ani, nu renunţase niciodată la şalăul bonne-femme de la Capşa şi stofele englezeşti, portmoneul mereu plin şi-l deschidea cu generozitate. În casa Corei ducea aceeaşi viaţă de burlac, odaia cu intrare separată semăna mai degrabă a garsonieră, nu îngăduise orare cazaniere. Mânca în oraş, participa fără obligativitate la diferitele evenimente din casă, uneori înnopta la o prietenă, Eliza, văduva unui colonel, mare frumuseţe pe vremuri. Diploma de arhitect îl ferise de vicisitudinile prin care trecuseră unii dintre amicii săi. Stinse neglijent chibritul şi-l azvârli în scrumieră.
    - Draga mea, la urma urmei e bărbatul tău.
    - Ce vrei să spui?
    - Dacă ţie nu-ţi pasă...
    - În general îmi pasă mai mult decât ai fi tu dispus să-ţi închipui. Asta nu mă împiedică însă să sesizez un fapt evident. A devenit ipohondru.
    - Aha! Şi cum interpretezi tu povestea asta cu şarpele?
    Cora ridică dun umeri.
    - O glumă proastă.
    - Glumă?! Dan e cardiac.
    - Odioasă, atunci.
    - Şi cine ar fi autorul?
    - Nu ştiu. Poate Titel, poate Jack... Tată, pe mine situaţiile tenebroase nu m-au convins niciodată. E noapte, totul capătă proporţii. Mâine o să vedem altfel.
    Arhitectul clătină din cap.
    - Hm... Mi-ar plăcea să fiu la fel de optimist.

                                                                 4.

                                         Minerva îl asculta distrată. Declaraţia lui Titel Penciu era identică cu a geologului. Auziseră ţipete, dăduseră năvală în odaia inginerului, priviseră stupefiaţi şarpele etc.
    Mai interesantă i se părea fizionomia tânărului. L-ar fi folosit ca material didactic la cursurile pentru tinerii ofiţeri de miliţie. Figură clasică de infractor mărunt, specialitatea bişniţă cu ceasuri, ţigări americane, casetofoane sau piese de schimb pentru autoturisme. Fieful: strada Covaci, Crama Domnească, litoralul în plin sezon, holul şi trotuarele marilor hoteluri.
    - Câte clase ai, flăcăule?
    - Paişpe. Am parolat de două ori că-mi plăcea dirigenţia.
    - În regulă! Ia-o şcolăreşte, cum scrie la carte, şi reţine, te rog, că notele mele sunt de la cinci ani în sus.
    Titel Penciu rânji.
    - După chestia cu şarpele, am parcat în hol. Era al dracului de frig...

                                                             5.

                                         Titel Penciu îşi frecţiona braţele. Geologul îi întinse paharul cu coniac. Bradul enorm, nins cu argint, strălucea. Împrejur, jucăriile Corei, un urs, o maimuţă, câteva păpuşi şi o girafă de la Fondul Plastic vegheau ţepene. Tânărul smulse o bomboană şi o strivi între dinţi înainte de a lua prima înghiţitură.
    Jack Moraru ţinea bolul între palme, sufla în el de parcă ar fi vrut să răcească alcoolul. La fereastră, colindătorii urlau, sunând clopoţeii:
    - Domn, domn să-nălţăm! Dar boierii nu-s acasă...
    Titel Penciu mai ascultă o dată refrenul, apoi stinse lustra, modalitatea clasică de-a avertiza copiii că boierii nu sunt dispuşi să-i primească. În lumina ţigărilor, globurile aprindeau candele roşii, galbene şi verzi.
    Titel se trânti pe canapea.
    - Nădăjduiesc că aţi priceput cum devine chestia cu animalul.
    - Care animal, dragul meu? întrebă notarul.
    - Fantastic! Auzi, care animal! Şarpele!
    Jack îşi trecu degetele peste craniul pleşuv, se uită la geolog apoi ridică din umeri.
    - Stau şi mă întreb cum poate să pătrundă o reptilă în plină iarnă într-un imobil din mijlocul Bucureştiului.
    Şerbănescu zâmbi:
    - Poate că i s-au creat condiţii...
    - Cum adică?
    Titel începu că râdă. Îi explică geologului:
    - Aşa-s toţi în familie! Sprinteni la cap, nu glumă. Mama, tanti Elenuţa, nenea Jack...
    Mihai Şerbănescu lăsă paharul pe masă.
    - Şarpele a fost adus, Jack, înţelegi?
    Celălalt îşi bulbucă ochii.
    - Cum? Cum a fost adus?
    - Cu tramvaiul, rânji tânărul. Omul vorbeşte de intenţie, ce naiba nu pricepi?
    - O intenţie criminală, apăsa geologul.
    Notarul sări de pe scaun, vărsând coniacul pe piepţii halatului.
    - Aberaţii, dragul meu, nu te supăra. Inepţii! Unde vă treziţi, în junglă?
    - Hai că o nimerişi! Şarpe, junglă, lipseşte un elefant şi o cască colonială.
    Notarul bătea câmpii fără să ţină seama de întreruperi.
    - Iubesc capetele îndrăzneţe, tot respectul meu pentru oamenii de fantezie, eşti un geolog eminent, nu-i aşa...
    - Şi sindicalist fruntaş, completă Titel.
    - ...dar asemenea idei, ţi-o spun deschis, mă surprind. Sunt pur şi simplu idei incendiare.
    - Are o minte înfierbântată! Penciu se aşeză mai bine pe canapea. Se uită intens la geolog: Cred că ai dreptate.
    Şerbănescu înghiţi restul de coniac.
    - E nevoie de mult mai puţin ca să omori un bolnav de inimă. Faptele sunt simple, nu mai trebuie explicate.
    Moraru făcu un gest larg.
    - Dacă o luăm aşa... Evident... Mă refeream însă la intenţie. Cine să-i poarte sâmbetele bietului Dănuţ? Şi în ce scop?
    - Ia ghici?
    - Nu, nu, dragii mei, oricât aş reflecta, povestea nu stă în picioare.
    Titel se opri cu paharul la mijlocul drumului. Îşi miji ochii surâzând.
    - Geamurile de la camera lui Dan sunt blocate.
    - Şi uşa care dă pe balcon, completă geologul prinzând ideea.
    Notarul îşi plimbă privirea de la unul la celălalt. Ridică din umeri.
    - Ce găsiţi rău în treaba asta? Avem obiecte de valoare, tablouri inestimabile...
    Titel îşi pocni exasperat palmele.
    - Eşti formidabil! Se aplecă explicându-i şcolăreşte: în condiţiile astea, e limpede că nici un străin nu poate pătrunde în casă.
    - Splendid!
    - Splendid pe dracu'! Asta înseamnă că şarpele a fost adus de unul din noi.
    Jack îl măsură dintr-o parte.
    - La ce te gândeşti?
    Titel surâse ambiguu.
    - Oare cât de profunde sunt sentimentele lui lady Cora?...
    Se priviră în tăcere. În ochii geologului pâlpâia o lumină mică. Un glob galben le reflecta chipurile. Strâmbe, lăţite, ca în oglinzile convexe de la bâlci.

                                                            6.

                          - Nu-mi plac strâmbele, dar ăsta era fixul meu: Cora i-a plasat animalul în aşternut. Pe urmă m-am dumirit, o luasem pe mirişte...
    Titel se juca cu brelocul de la cheie. Zâmbea mereu. Minerva se ridică.
    - Treci dincolo şi, dacă-ţi mai aminteşti alfabetul, aşterne frumos pe hârtie tot ce mi-ai povestit. Dobrescule, invit-o pe doamna Penciu.
    Georgeta îşi ţinea în poale mâinile umede. Spălase probabil ceva în bucătărie.
    - Eu le-am zis, chemaţi, oameni buni, părintele să facă o sfeştanie... Realiză cu cine vorbeşte: Sau pe domnul deputat de stradă... Dacă mă ascultau, nu se prăpădea Dănuţ.
    - Dumneavoastră, spuse Minerva zâmbind, sunt convinsă că aţi luat imediat o atitudine fermă.
    - Păi cum altfel? Chiar în noaptea aceea m-am dus la Elena să ne sfătuim...

                                                             7.

                                Un fier de călcat stătea rezemat  de zid pe o masă stil, ciuntită şi pătată, alături se aflau cutii de conserve căscate, încă neisprăvite. Lângă vraful de partituri, vreo douăzeci de pălării, mai toate florentine din pai şi fetru cu cele mai neaşteptate podoabe, ridicau altă stivă. Erau uitate pretutindeni farfurii murdare, ceşti cu zaţul uscat, staniol de ciocolată făcut ghemotoc. Pe consola din faţa oglinzii, câţiva trandafiri se uscaseră de mult într-o apă tulbure. Când Georgeta Penciu atinse draperiile de stofă, degetele i se umplură de colb.
    - Păduchii şi rapănul te mănâncă, fa! Mâine de dimineaţă vin şi-ţi scutur eu. Trebuie frecate podelele cu leşie, dat cu gaz...
    - A, nu, nu, te rog! se sperie Elena. Am de exersat, nu-mi arde acum de nimic. Poate luna viitoare, după concert.
    - Încă o lună?! Eşti nebună, fimeie hăi? Păi într-o lună, vorba idiotului cela, se năruie hudubaia.
    - Care idiot?
    - Titel! Pianul e în hol, poţi să zdrăngăneşti până-i ameţi.
    Elena se aruncă pe pat. Era îmbrăcată doar într-un furou de mătase. I se vedeau cărnurile albe cândva voluptuoase, acum surpate, zgâriate de vinişoare albastre şi roşii.
    Cea mai mare parte din zi şi-o petrecea în combinezon, fie că fierbea laptele în bucătărie, sta de vorbă cu poştaşul, ori primea elevi, unii dintre ei adolescenţi cu mustăcioară, bacalaureaţi care se pregăteau pentru examenul la Conservator.
    - Tu nu înţelegi, trebuie să mă concentrez. Te rog, nu insista.
    Georgeta strâmbă din nas. Se lăsă cu un geamăt pe marginea patului. Mâinile scurte, groase, şi le odihnea în poală. Elena îi venea vară de-a doua. O ţinea minte şi pe maică-sa, o nebună şuie, tot lăţoasă, care scârţâia la scripcă. Taică-său behăia din trombon şi casa chiuia din zori până în asfinţit, dar cât a petrecut Georgeta la ei o vacanţă de Paşti, n-a auzit un singur cântec mai cu chichirez. Seara se ducea în parc şi asculta fanfara. Valurile Dunării, Of, Dorule, Răvăşelul ce-am primit îi dezmierdau inima. După aceea, se simţea fortificată, în stare cât de cât să suporte ţiuitul zevzecilor.
    - Tot mă gândesc la şarpele cela...
    Elena îşi puse încă o pernă sub cap şi trase peste ea cearşaful.
    - Încep să cred că am avut halucinaţii. O nălucire colectivă.
    - Ha?
    Georgeta nu pricepuse nimic. De fapt ipotezele Elenei n-o interesau, o socotea în general prea capie pentru ca afirmaţiile ei să poată fi luate în considerare. N-avea însă cu cine comenta, Cora o asculta cu o singură ureche, Titel ieşea imediat din odaie, ceilalţi n-aşteptau să deschidă bine gura şi îşi aminteau de vreun telefon ori curse urgente în oraş.
    Căută răsăritul dar, în locul icoanelor, un păianjen îşi ţesuse pânza. Georgeta se închină şi-şi apropie gura de urechea Elenei:
    - Eu una zic că...
    - Nu atât de aproape, se strâmbă pianista. N-am aer!
    Georgeta nu se sesiză. Începu pe o voce scăzută, rostogolindu-şi ochii prin unghere:
    - Nu-i a bună...
    - Ce?
    - Nu-mi place! Ridică braţele: Iaca, taie-mă, omoară-mă, dar mie una nu-mi place şi pace!
    - Cine?
    - N-ai auzit ce zicea idiotul cela?
    - Care?
    Elena întreba ca de obicei mecanic, fără umbră de interes. Georgeta rămase o clipă derutată, apoi o măsură lung.
    - Fa, tu ai înnebunit! Băietul meu.
    - A, da... Mai încet, te rog.
    - Prea e cu ochi şi cu sprâncene, vorba lui Titi.
    - Ce?
    - Povestea cu şarpele, toanto!
    - Nu-nţeleg nimic, spuse plictisită Elena. Astea-s prostii. Şi-acum, fii drăguţă şi lasă-mă.
    Georgeta se ridică oţărâtă.
    - De-atâta zdranga-zdranga ţi s-au hurducat minţile! Neghioabă-s eu, că-mi prăpădesc vremea cu duşii de pe lume.
    Elena stinse lumina. "Do-si-la-la, la-si-do-mi-re..." Încercă să adoarmă fredonând în minte concertul în La minor de Schumann.

                                                               8.

                               - Bună, fimeie, conchise Georgeta, cumsecade, dişteaptă, dar cam toantă. Eu aveam un gând..
    Minerva îşi ţuguie buzele.
    - Şi fiul dumneavoastră, bun şi el, cumsecade...
    - Pâinea lui Dumnezeu, dragă doamnă! Să-l pui în ramă.
    - Hm! Mi-e teamă să n-ajungă în altă parte. Ce făcea în acest timp?
    - Ce să facă? Cred că tăifăsuia cu idiotul cel bătrân...

                                                               9.

                                     Cuvintele le decupa  Jack din Valurile Virginiei Woolf. Titel le apuca cu o pensetă, le trecea prin clei, apoi le lipea pe carton.
    - "Nopţi" ai găsit?
    Contemplară satisfăcuţi rezultatul.
    - Duşuri scoţiene, rânji Titel.
    - Nu înţeleg. Ce duşuri?
    - Las-o moartă. Bagă cartea în scrinul Corei. Vezi să nu te simtă.
    - Nicio grijă, şopti Moraru, de parcă n-ar fi fost singuri.
    Peste un sfert de oră, Titel urcă la inginer. Îi auzea respiraţia uşoară şi regulată.
    Se apropie de pat ţinându-şi răsuflarea. Se mişca uşor, paşii se pierdeau în persanul gros. Lăsă cartonaşul pe noptieră şi dispăru ca o nălucă.
    Fu primul lucru pe care-l văzu când se trezi. Un cartonaş cât o carte de vizită sprijinit de sticluţa cu adrenalină.
    N-ai scăpat. Până la revelion mai sunt şase nopţi.
    Mâna inginerului tremura. Cuvintele fuseseră decupate dintr-o carte. Dedesubt, desenat rudimentar, un scorpion cu un stilet înfipt între inelele trupului.
    Dan îşi trecu degetele peste fruntea asudată. Coborî anevoie din pat şi se îndreptă spre fereastră. "Deci nu m-am înşelat. Nu sunt nebun. Cineva vrea să mă ucidă... Până la revelion mai sunt şase nopţi... Un procedeu ieftin, ca-n romanele de duzină."
    Dar dincolo de cuvinte, Manu simţea sentinţa. "Cine?" se întrebă gâfâind. "E aici, în casa mea, vorbim, râdem, stăm împreună la masă... Nu puteau fi Elena sau Georgeta, două inconştiente, nici Toni, nici Venera. Atunci cine, pentru numele lui Dumnezeu! Titel? Jack? E prea fricos, Titel un găinar de duzină. Oricum, un tip perseverent. Cu câteva ore înainte şarpele, acum mesajul ăsta drăcesc." Se simţi cuprins de furie. "O combinaţie machiavelică. Ştie că sunt cardiac. Încă un şoc şi mă isprăveşte. Nu-i trebuie mult... Ce să fac?"
    Îşi cuprinse tâmplele între palme privind orb întunericul albăstrui. "Ce să fac, Dumnezeule? Să chem miliţia?"
    Manu alungă imediat gândul. "Îmi vor pune un sectorist la uşă, balamuc... Nu! Am nevoie de linişte măcar o săptămână, până îmi isprăvesc treburile. Să le spun ăstora din casă? Un consiliu de familie... Colocviu cu o liotă de imbecili, printre care se ascunde şi un criminal."
    O şi vedea pe Georgeta dându-şi poalele peste cap, umplând mahalaua de vorbe, lamentându-se zarzavagioaicei, paracliserului, poştaşului, poate chiar sectoristului. N-avea nevoie nici de crizele de nervi ale Elenei, n-ar fi suportat sarcasmele lui Titel, ori discursurile lui Jack.
    "Nu, fără panică! I-aş da posibilitatea să acţioneze nestingherit. Ca să mă pot apăra, trebuie să ştiu de unde porneşte pericolul. Am nevoie de linişte..."
    - Şi dacă vreau linişte, şopti, trebuie să tac. Da, e o hotărâre bună. Pe chip i se aşternuse o expresie trufaşă. Mă pot apăra singur. Toată viaţa mea, am procedat la fel...
    Se desprinse de fereastră. Schiţă câţiva paşi şi se opri brusc, străfulgerat de o idee. Gângania aceea înjunghiată... Cum nu înţelesese de la început?! Scorpionul era zodia lui.
    - Mi-a pierit somnul, spuse Jack fărâmiţând între degete un fir de beteală.
    Titel, călare pe braţul canapelei, întoarse capul. Purta o pijama fistichie, cu revere şi manşete de mătase violet.
    - Cred şi eu... O noapte de pomină.
    Notarul îşi drese glasul. Îl zărise pe Dan ascuns în cotul scării, mogâldeaţă neagră doar ochi şi urechi.
    - Trebuie să-ţi spun ceva, Titel... Vorbea pe un semiton mai sus decât ar fi fost necesar. Ieri, când s-a întors Cora din oraş... Mă asculţi?
    - Da.
    - Avea o grămadă de pachete, cadouri, jucării de pom, în fine, tot soiul de fleacuri. Le-a lăsat la un moment dat pe masă...
    - Şi?
    - Unul dintre pachete mişca. Simţeam că se află ceva viu înăuntru. Atunci n-am dat atenţie.
    Făcu uşor cu ochiul.
    - Şarpele? întrebă Titel.
    Notarul încuviinţă din cap. Tânărul fluieră.
    - Fantastic! Oricum, nu-i spune lui Dan. O chestie ca asta poate să-i fie fatală. Eşti sigur că nu te-ai înşelat?
    - Tot atât de sigur pe cât ştiu că mă cheamă Moraru.

                                                            10.

                                        Minerva o aşteptă pe Georgeta să închidă uşa.
    - De ce râzi, Dobrescule?
    - Mă gândeam la madam Penciu. Nu s-ar putea spune că avem noroc cu martorii noştri.
    - Madam Penciu are două chestii în cap: frigiderul şi Titel. Atât.
    Locotenentul intui că ar fi momentul să-şi sporească acţiunile în ochii Minervei.
    - Arhitectul i-a sugerat doamnei Manu să plece în vacanţă. Oare de ce n-a făcut-o?
    - Nu-ţi mai bate capul, băiete, o să ne spună ea. Zâmbi: Aşa sper.
    Cora îşi frecă tâmplele obosită.
    - I-am vorbit despre propunerea tatei imediat, deşi era târziu, după miezul nopţii...

                                                               11.

                                         Cora deschise  încet uşa. Dan ascunse cartea de vizită şi întoarse capul.
    - Am văzut lumină. Credeam că ai nevoie de ceva.
    Inginerul îi zâmbi. Un zâmbet nervos, cu buze tremurânde. Se trase lângă zid, făcându-i loc.
    - Îmi pare rău, Cora, v-am speriat.
    Femeia îi puse degetul pe buze.
    - Nu vorbi prostii. Ascultă... Păru dintr-o dată cuprinsă de o vioiciune neobişnuită, ia-ţi câteva zile concediu şi hai să ne facem de cap! Mergem la Aro, sau la Postăvarul, unde vrei tu. Sunt ani de când n-am fost singuri, numai noi doi... Hai, Dănuţ!
    Îl trăgea de mână ca şi cum valizele aşteptau la uşă, trebuia doar să urce în maşină, ori să se grăbească spre gară.
    Pe chipul lui Dan se aprinse o lumină. Da, femeia asta îl iubea. Cutia care se mişca singură era o închipuire a notarului... Cora, cu toate păcatele ei, cu sticlele ei turtite de whisky nelipsite din poşetă, cu aerul ei rătăcit, trezită parcă din somn, cu desăvârşita ei lipsă de preocupări domestice, îl iubea totuşi. Nu i-a cusut în viaţa ei un nasture, nu ştie câte cămăşi albe are, nu-i aminteşte să-şi ia fularul şi căciula, nu numără banii aduşi la chenzină, uită să-i cumpere o cravată de ziua lui. Pluteşte - făptură subţire, nepământeană, nălucă purtată de vânt.
    Fum şi argint... Nu cere niciodată nimic, alunecă de-a lungul zilelor în rochiile ei unduioase, negre, cenuşii ori ca apa, se strecoară uşoară, fără bucurii şi fără păreri de rău, egală în indiferenţa ei, ermetică. Îi plac poşetele şi încălţămintea de antilopă, trandafirii galbeni şi povestirile lui Katherine Mansfield. Şi altceva? Whisky-ul. Şi altceva? Mai ştie altceva despre Cora?
    - Cora...
    - Hai, Dănuţ.
    Îl privea intens, urmărindu-i fiecare tresărire a obrazului. Lumina de pe chipul inginerului se stinsese.
    - E cam greu acum, de fapt imposibil. Am de lucru. Peste o săptămână, cel mult zece zile, îţi stau la dispoziţie.
    Femeia îşi coborî pleoapele. Şopti:
    - Ne dă Toni banii.
    Inginerul păru consternat.
    - Dar, draga mea... Nu înţeleg! Ca şi cum aş fi pus vreodată problema. Mă confunzi cu Jack?
    Cora nu răspunse. Nu, nu era Jack, dar cu vremea tot acolo avea să ajungă. Avariţia, microbul exista în familie, l-ar fi putut reconstitui cifră cu cifră calculele: benzina, hotelul, masa, bacşişurile... O seară petrecută cu Dan într-un restaurant era un martiriu. Suporta crispată comanda - fripturi, că-s mai ieftine, vin la kilogram, prost dar rentabil, fără salate, de obicei trufandale şi totdeauna scumpe - aştepta cu unghiile înfipte în palmă plata. Plata făcută gospodăreşte, cu verificări penibile, discuţii cu ospătarul şi consultarea interminabilă a listei de preţuri.
    "- Te-am rugat de-atâtea ori, dragul meu, să achiţi nota la altă masă. Nu de faţă cu mine."
    "- De ce? Îmi eşti nevastă, avem buget comun."
    "- S-au inventat pentru asta dormitorul şi bucătăria. Cât i-ai lăsat?"
    "- Treizeci şi cinci de bani. La urma urmelor, are zece la sută din notă, şi apoi mie cine-mi dă bacşiş?"
    Femeia îşi ridică ochii.
    - Toni e de părere că trebuie să plecăm neapărat.
    - De ce?
    Părea surprins. Cora nu insista niciodată. Îşi aminti de un incident petrecut în primul an de căsătorie. La Bijuteria fusese expusă o brăţară suflată în aur cu cinci acvamarine enorme. Costa vreo şase sute de lei.
    "- Vreau s-o cumpăr."
    "- E stupid, iubito, să azvârli şase sute de lei pe o tinichea."
    "- Cu şase sute de lei nu pot să-mi cumpăr nimic veritabil. Şi pe urmă, îmi place, e de efect. Am la ce s-o port."
    "- Nu-i de tine, Cora, crede-mă! Niciodată n-am văzut ceva mai vulgar."
    "- Atunci... nu?"
    "- Fără îndoială."
    Cora nu spusese nimic. Peste o săptămână, de revelion, pretextase o durere de cap şi rămăseseră acasă. Nu izbutea s-o înţeleagă, migrena nu-l convingea. Târziu, îl străfulgerase un gând.
    "- Asta-i din cauza brăţării?"
    "- Ce prostie! Am şi uitat-o."
    N-o uitase. Peste câteva zile, i-o cumpăra taică-său. Toni arborase zâmbetul lor de clan:
    ”- Dragul meu, învaţă să satisfaci micile capricii ale femeilor pentru a te putea eschiva de la cele mari."
    Dan Manu alungă gândul. Se interesă încet:
    - De ce crede Toni că trebuie să plecăm?
    Cora îl privi scurt, apoi îşi coborî din nou pleoapele.
    - Îi e teamă. Are impresia că şarpele... în sfârşit, consideră povestea asta mai mult decât o simplă glumă.
    - Adică?
    Dan îşi simţi dintr-o dată gura uscată. Propriile noastre temeri emise de altcineva capătă brusc alte proporţii, altă sonoritate. Cora îşi căuta cuvintele.
    - Cineva a făcut-o cu un anumit scop. Un scop criminal.
    Inginerul îi prinse mâinile.
    - Ascultă, Cora, să vă iasă din cap copilăria asta!
    - Bine, dragul meu, dar...
    - Povestea a început să mă calce pe nervi! Georgeta bombăne pe la icoane, Titel surâde enigmatic, imbecilul de Jack abia aşteaptă să peroreze sau, poate, să-mi compună un epitaf. M-am săturat! A fost un incident idiot, atât şi nimic mai mult! Surâse chinuit: Hai, urează-mi noapte bună.
    - Îmi pare rău... Credeam...
    - Fii fată cuminte.
    Cora se aplecă şi-l sărută pe frunte.
    - Noapte bună.
    - Noapte bună, iubito.
    Titel îşi dezlipi urechea de uşa inginerului şi coborî vertiginos scara. Intră gâfâind în camera lui Jack.
    - Gagiul n-a marşat!
    - Răbdare, dragul meu, spuse notarul. Sămânţa o arunci primăvara, rodul îl culegi toamna. Între timp e nevoie de ploaie.
    - Lasă pildele şi scuipă fasolea!
    - Mâine îi vei sugera lui Dan, la modul cel mai fin, fără îndoială, să caute cartea de unde "Cora" a extras cuvintele.

                                                             12.

                                  Prin ușa închisă,  cuvintele Corei şi ale Minervei se desluşeau perfect. Titel asculta aplecat, frecând între degete ţigara stinsă. Sfârâitul unui chibrit îl făcu să tresară.
    Locotenentul Dobrescu îi oferi foc şi intră fără să comenteze incidentul în odaia Corei.
    Femeia continuă netulburată, azvârlindu-i o privire scurtă:
    - N-am izbutit să-l conving. Dan brava, a încercat să-mi spulbere toate argumentele, dar simţeam că e îngrijorat. A doua zi, în timp ce luam masa - surâse trist - masa de Crăciun, sentimentul acesta a devenit o certitudine...

                                                             13.

                                  Stăteau ca de obicei.  Jack, Georgeta, Elena şi Dan, adică unchiul şi verii, pe partea stângă a mesei, cu spatele spre uşa de la bucătărie. În dreapta, clanul Contaş: Toni, Cora, Venera. Titel se aşezase departe de maică-sa, lângă geolog, singurul străin de familie. Când, după moartea nevesti-sii, Jack îi închinase una dintre odăi, Dan, proprietarul imobilului, se strâmbase. Cu ani în urmă, îşi primise neamurile - vila avea paisprezece camere - tocmai pentru a evita intruşii. Ulterior, se obişnuise. Şerbănescu nu deranja, avea tact, ştiuse să se facă agreabil şi mai ales lipsea aproape toată ziua.
    Glasvandul spre hol era deschis. În fund, pianul - siluetă neagră, informă - strălucea stins. Lumânările erau aprinse, colorau dulce cristalele lustrei.
    Masa o aranjase cu tot dichisul Georgeta. Cora remarcase cu un zâmbet palid faţa de masă din olandă albă brodată, şerveţelele impecabil apretate, crenguţele de brad azvârlite ici-colo, bobiţele roşii de măceş. Elena, picată din lună, nu vedea nimic, Venera înregistra mută şi crispată.
    Georgeta căra din bucătărie platourile, năduşind zdravăn. Ouă umplute în formă de coşuleţe ori răţuşte, răcituri artistice, cu ghirlande de flori şi fructe sub gelatina subţire, patiserii diafane, tartine cu bibiluri. Presupuneau migală, degete unsuroase, prea mult contact cu alimentele şi Cora simţea o uşoară senzaţie de greaţă. Avea în general un apetit dificil, prefera oricărei mostre de performanţă culinară câteva pişcoturi, un ceai, o felie de brânză.
    Jack, sobru din avariţie când se sătura din frigiderul lui, îşi făcuse rezerve de pâine, umpluse ochi farfuria. Şerbănescu zâmbi. Notarul înghiţea cu o grabă şi o lăcomie uluitoare. Pe fruntea pleşuvă îi apăruseră broboane de sudoare. Georgeta, în rochie festivă, de mătase înflorată, gata să plesnească la subsuorile transpirate şi peste pântece, încercă să-l domolească.
    - Bagi în tine ca un spart. Mai sunt sarmale, fripturi...
    - Nenea Jack, spuse Titel, face parte din specia rară a celor care nu ruşinează o masă... Şi-apoi nu uita cât a alergat săracul pentru cadoul tău de Crăciun.
    - A făcut Jack un cadou?! întrebă aiurită Elena.
    - Închipuieşte-ţi.
    - Jack?! Extraordinar! Ce?
    - O cutie cu scobitori pentru optzeci de persoane.
    Notarul râse, servindu-se încă o dată cu piftie, solicită celelalte platouri.
    - Noi, Getuţo, facem parte din garda veche. Ţii minte petrecerea de la Eleftereasca? Un kilogram de icre negre l-am dat gata împreună! Pe urmă ne-am aşezat la masă.
    Georgeta ridică din umeri.
    - Alte timpuri! Oftă: Amu, nu pot pune în gură bucăţică. Mă dor şalele, mă încearcă tensiunea. Ieri m-a pocnit şi-o blăstămată de pântecăraie. Se răsti la Titel: Mănâncă, măi, nu te izmeni. Ia-n cată la tine, numa' chiele şi os!
    Tânărul avu un gest de enervare. Scăpă cu zgomot furculiţa.
    Manu tresări violent. Surâse silit, scuzându-se:
    - Mă gândeam la altceva.
    Arhitectul Contaş îi azvârli o privire îngrijorată. Se uită apoi la fiică-sa. Cora părea să nu fi observat nimic. Zâmbea ca întotdeauna, îngheţat, era aproape nepoliticoasă în detaşarea ei. În ochii Venerei se aprinse un fulger scurt. Şerbănescu surprinse lumina aceea ciudată şi o cercetă mirat. Apoi o uită. În general, o ignora. Nu-i plăceau oamenii care-şi fac o virtute din a fi dezagreabili. În trei ani, n-o văzuse zâmbind. Ochii scormoneau mereu - nu neliniştiţi, nici măcar curioşi, ci totdeauna cu tendinţă, cu certitudini apriorice, verificându-şi doar suspiciunile - nu-şi descleşta aproape niciodată buzele.
    - Azi-noapte ai umblat teleleică! o apostrofă Georgeta, scoţând batista din sân şi ştergându-şi faţa încinsă. Unde ai dormit?
    Notarul râse gros.
    - Dar a dormit? Ce zici tu, Getuţo?
    În ochii lui Titel trecu o undă de dispreţ. "Au ăştia nişte bancuri..." Îşi consulta mereu ceasul. La cinci avea întâlnire cu doi tipi din Constanţa.
    - Am rămas la o colegă, răspunse sec Venera. Trebuie să predăm luni situaţia pe tot semestrul.
    Moraru îşi şterse gura.
    - Păcat! Ai pierdut un spectacol...
    N-apucă să isprăvească. Primi piciorul repezit de Titel chiar în fluier. Ochii i se bulbucară.
    - Ai înnebunit, imbecilule?
    - De ce-mi faci băiatul imbecil, măi izmană ruptă? sări Georgeta. Dacă-ţi lichesc amu una sub musteaţă, te-nvăţ eu să vorbeşti cu un orfan!
    Elena păru să se trezească.
    - Ah, vă rog, barem de Crăciun! M-am săturat de scandaluri.
    Era îmbrăcată într-o bluză numai dantele, cam dubioasă. În urechi îşi spânzurase două turcoaze. Titel aprinse o ţigară. Constată sarcastic:
    - Ce vreme frumoasă! Ia povesteşte matale, nene Jack, de când n-ai mai pomenit Crăciun ca ăsta! Din '915? De la 77?
    Moraru îi strecură o căutătură plină de venin şi atacă friptura. Era de fapt singurul care onora masa. Georgeta se săturase la bucătărie, Elena mâzgălea farfuria, Dan uita să înghită. Zâmbea crispat, întindea solniţa sau salata în mod evident cu mintea în altă parte.
    Privirile celorlalţi îl iritau. Ţinea bărbia în piept, ocolindu-le ochii. Ai lui Şerbănescu inteligenţi şi lucizi, plini de întrebări, ai lui Toni care-l străfulgerau rar, evitând privirea fixă, nepoliticoasă, curioşi ai lui Titel, reci, străpungători ai Venerei.
    Frământa furculiţa în mână, gata să izbucnească, să sară de pe scaun, genunchii îi tremurau. Contaş regreta că cedase insistenţelor Georgetei. De peste treizeci de ani, adică imediat ce se despărţise de mama Corei, dejuna la Capşa. Aceeaşi măsuţă, lângă intrare, aceiaşi chelneri: Jean, Aristide, acum Mitiţă. Fiică-sa îi atinse uşor braţul. Suflă abia mişcându-şi buzele:
    - Dacă te plictiseşti, du-te...
    Arhitectul luptă câteva clipe cu tentaţia de a se ridica. Era însă ceva în atmosferă, în atitudinea îngheţată a lui Dan, în conversaţia frântă, lipsită de veselie, care-l înspăimânta.
    Rumeneala din obrajii Georgetei devenise stacojie. Năduşea gros, stropii de sudoare i se prelingeau pe după urechi, pe gât, în decolteul generos. Se uita încântată la orgia de bucate, azvârlea priviri de cloşcă în farfuria lui Titel.
    - Ţ-o plăcut vol-au-vent-ul, Cora? Pentru tine l-am făcut.
    - Da... remarcabil, ţi-a reuşit perfect.
    Georgeta îşi mişcă încântată trupul gigantic.
    - Şăpti ape m-au trecut până am ales ciupercile. Hribul şi viermele!
    Cora îşi simţi brusc stomacul. Georgeta urmă imperturbabilă:
    - Aista şi cozonacul! Curgea sudoarea cu ulcica de pe mine, da' tot nu m-am lăsat până nu l-am frământat de patru ori.
     Jack, băut bine, ghiftuit de mâncare, se ridică cu paharul plin.
    - Domnilor! Îşi drese glasul şi repetă sonor: Domnilor, vreau să închin un toast.
    - Dumnezeule! se sperie Elena. E prea mult! Acum ne ţine o conferinţă!
    - Începe cu situaţia internaţională, propuse Titel.
    Mihai Şerbănescu se foi neliniştit. Cândva, oamenii ăştia îl amuzaseră. Jack, cu existenţa lui măruntă, Elena, excentrică şi labilă, cu o minte de fetiţă, Titel, prototipul parazitului, Georgeta... Îi vedea dintr-o dată altfel, mici, meschini, ciudaţi, capabili să ucidă. Trecuseră abia zece sau douăsprezece ore de când asistase la o tentativă de crimă. Din nou ochii poposiră pe obrazul Venerei. Expresia concentrată, privirea dură, dar numai atât, dură, golită de orice altă semnificaţie, greu de desluşit, îl nedumerea.
    Geologul respiră adânc. Avea chef să se ridice şi să plece. Nu singur... Inima i se chirci. Cora, femeia asta, nu-i va aparţine niciodată...
    Titel îi vârî sub nas bricheta aprinsă.
    - Stai cu ţigara aia de cinci minute. Suntem voioşi, nu jucărie. Apropo, domniţă! Ce-ţi veni să aiureşti cartea aia?
    Sprâncenele Corei se rotunjiră.
    - Care carte?
    - Valurile. Din trei în trei rânduri ai băgat foarfecele.
    - Habar n-am despre ce vorbeşti.
    Titel zâmbi.
    Manu îl privea absent.
    - Domnilor! mugi subit notarul. Închin în primul rând pentru Georgeta, această eminentă gospodină, mamă eminentă şi... şi...
    - Paraşutistă eminentă, sugeră Titel.
    Jack îl fulgeră scrâşnind. Georgeta îşi apăsă pântecele cu amândouă mâinile.
    - Văleu! Văleu, măiculiţă!
    Ieşi repede. Moraru urmă aproape urlând:
    - ...şi eminentă cetăţeană! Toate însuşirile unei adevărate matroane romane s-au altoit pe un suflet pur... pur...
    - Dac! suflă Titel.
    Moraru, scos din sărite, răcni:
    - Te cârpesc, imbecilule! Parazitule!
    - Mamă! Nenea Jack vrea să bată orfanu'! strigă Penciu.
    Cora începu să râdă, apoi surprinse privirea Venerei. Simţi un fior pe şira spinării şi încruntă sprâncenele fine. "Ce-i cu ea?"
    - Degeaba te enervezi, Jack, interveni Elena. Prea baţi câmpii, ce Dumnezeu! Şi zbieri de ne spargi urechile.
    Dan îşi prinse capul în mâini gâfâind. Georgeta se întoarse şi notarul reluă îndârjit:
    - Această femeie desăvârşită, acest monument de cinste, muncă şi curaj, această pildă de jertfă şi devotament...
    - O bagă în manuale, se hlizi tânărul. Ana Ipătescu, Jeanne d'Arc şi Georgeta Penciu! Ăsta vrea ceva şi la pachet...
    - Da, urmă notarul, Georgeta noastră e inegalabilă! O pildă vie, generozitatea personificată! Citeam aseară din Maupassant... ca să vezi ce zgârciţi sunt francezii! Pur şi simplu m-am cutremurat! Da, domnilor, m-am cutremurat. O biată bătrână trăgea să moară. (Folosea tonul pe care-l împrumută reflex copiii când spun o poveste.) După multe tocmeli, fiu-său angajează o femeie care s-o vegheze, urmând s-o plătească pentru osteneala ei cu o sumă globală. Trece o zi, trec două, muribunda rezistă. Cumătra cu priveghiul are impresia că e trasă pe sfoară. (Ochii notarului se umpluseră de lacrimi.) Ei bine, ştiţi ce-a făcut? Ca să-i grăbească sfârşitul, a îmbrăcat un cearşaf alb, a luat vătraiul şi a năvălit peste bătrână urlând. Doamna cu coasa, înţelegeţi... Fireşte, de spaimă nefericita s-a stins. N-aş fi spus niciodată...
    Tăcu brusc, surprins de liniştea din jur. Se bâlbâi:
    - Ce-i cu voi? Ce aveţi?
    Încremeniră. Dan strânse crispat şervetul în palmă. Sub marginea farfuriei zări un cartonaş. Acelaşi semn: scorpionul înjunghiat.
    Venera privea în gol.

                                                         Capitolul 3
                                                                 1.

                                 - Mi-ar fi plăcut, spuse Minerva cu o expresie întunecată, să asist la masa de Crăciun. Dobrescule, cheam-o, te rog, pe Georgeta Penciu.
    - Aveam eu un gând al meu, dar pasămite de te înţelege cu cineva. Idioata ceea trebuie dusă la pompieri.
    - Unde?!
    - E o vorbă la noi, în Moldova, dar n-o pot spune că e băiatu' ista de faţă.
    Locotenentul Dobrescu îşi ascunse obrajii brusc îmbujoraţi privind pe fereastră.
    - Care idioată? se interesă Minerva.
    - Elenuţa. Am aşteptat să mântuie de cântat - ce fel de cântare o mai fi şi aia nu pricep, dragă doamnă, dar, mă rog, se zice că-i artistă - şi-am poftit-o la mine...

                                                                 2.

                                    Pianul amuțise. Georgeta Penciu crăpă uşa. Scoase capul rotund, plin de moaţe, şi făcu un semn conspirativ Elenei. Femeia o privi nedumerită, ezită o secundă, apoi intră înăuntru. Era ca de obicei într-un furou lucios, dar în escarpeni înalţi, aurii, pe care-i punea uneori la concerte. Pe mâna mică, cu unghiile retezate scurt şi piele pergamentoasă, plină de pete cafenii, purta un smarald tăiat ca un fagure.
    Georgeta îi azvârli un şal.
    - Pune, fa, o treanţă pe tine! Umbli ca la şantan, şi-afară crapă chiatra de ger!
    - Nu mi-e frig. Ce voiai?
    Se tolăni pe canapea, picior peste picior, cu mâna sub ceafă, într-o poziţie voluptuoasă.
    Pe masa plină de horbote aşteptau cafele aburinde şi un cozonac gogonat din care Georgeta tăiase felii groase. Elena rupse o bucăţică şi repetă:
    - Ce voiai?
    Georgeta îşi strânse poalele capotului şi se aşeză, cu o expresie ciudată de satisfacţie. În spate atârna un tablou enorm, aproape cât tot peretele, cu ramă stridentă, bronzată din belşug. Pe tăpşanul verde se aflau de toate: căprioare firave, lebede durdulii, ciobănaşi ţepeni, Ceahlăul şi Marea Neagră. O cascadă nervoasă ocolea un caiac cu pânze.
    - Ce părere ai de idiotul cela?
    - Care din ei?
    - Iar începi? Titel!
    - A! făcu decepţionată Elena. Foarte bună...
    - Ei bravo, ai nimerit-o şi tu o dată! Ce-i al lui e al lui! Băiat deştept, citit, le prinde din zbor. Atâta doar că-i cam muieratic. Tat-su, Dumnezeu să-l ierte...
    - Lasă, dragă! îl ştiu pe răposatu'. Ce-i cu Titel?
    - O simţit ceva... Şi când zice el o vorbă, e vorbă!
    - Adică?
    Georgeta articulă răspicat din buze, fără sunet, arătând spre tavan:
    - Dan.
    Desenă cu mâna mersul unui şarpe sâsâind încetişor, apoi brusc degetele muşcară aerul. Elena căscă plictisită.
    - Nu pricep nimic.
    Georgeta o măsură contrariată. Se enerva repede şi pielea obrazului i se colora brusc cu un roşu de sfelcă. Izbucni, strigând neaşteptat de tare:
    - Au vrut să-i facă de petrecanie!
    Elena sări speriată.
    - Ce urli aşa? Ai căpiat?
    - Uite ce-i, fa, te poftesc să-ţi măsori vorbele că amu-amu îţi dreg permanentul! Ei, beleaua dracului, uiţi că-s cu doi ani mai mare?
    - Cu patru.
    - Nu deschid bine gura că mi-o şi retezi! Ce n-ai răbdare? Te aşteaptă pompieru'?
    Pianista o privi năucă.
    - Care pompier?!
    - Ibovnicul, vorba vine...
    În târguşorul moldovenesc unde copilărise Georgeta, pompierii erau consideraţi bărbaţi extrem de virili. Când pe vreo muiere o apucau năbădăile, i se recomanda cu tâlc să treacă pe la garnizoană. Vorba rămăsese.
    - Titel zicea, urmă Georgeta coborând brusc tonul, că a vrut să-l ucidă pe Dan!
    - De ce să-l ucidă Titel pe Dan?
    - Nu el, toanto, altcineva! Doamne fereşte şi apără, aiasta te bagă în puşcărie!
    - A! se dumiri Elena, iar povestea aia tâmpită cu şarpele?
    - Eu nu ameţesc cămeşa, fa, stând toată ziua tolănită! Când mâinile se hodinesc, îmi munceşte mintea. Îşi făcu apăsat semnul crucii. Dacă simţeam dihania pe mine, gata, îmi puneaţi de colivă!
    - Fleacuri! A început să vi se năzare.
    - Pofteşte, madam, în curte şi cată în gunoi, făcu Georgeta oţărâtă. Ai pomenit vârcolac mort?
    - L-ai văzut tu?
    Georgeta dădu din cap. Muşcă din felia groasă şi sorbi o înghiţitură de cafea.
    - Parc-ar merge oleacă de rom... Ei, ce mai zici amu?
    Pianista ridică din umeri şi îşi înăbuşi căscatul. Chestiunea o interesa destul de vag. Întrebă într-o doară:
    - Şi cine a vrut să-l omoare?
    - Ei, aici e aici! Georgeta clipi şireată. Nu mi-a zis cine, dar am eu un gând.
    - Da... s-ar putea să fie bun, spuse pianista distrată.
    Îşi admiră braţele, picioarele, îşi fixă pieptenele în creştet. Georgeta încercă s-o aţâţe, simţea nevoia să fie rugată.
    - Am un gând, dar îl ţân! Vorba-i slobodă, păreţii au urechi.
    Elena se grăbi s-o aprobe bătând câmpii:
    - Procedezi foarte bine! Perfect... remarcabil! Să nu discuţi cu nimeni. Mi s-a făcut somn...
    Se ridică alene şi se îndreptă spre uşă fâţâându-şi şoldurile. Georgetei îi năvăli tot sângele în cap.
    Pe geolog îl prinse în bucătărie. Şerbănescu îşi făcea o cafea, fredonând încetişor o arie din Tosca.
    Era amator de muzică bună, un cunoscător fin, singurul din casă pe care nu-l enervau ceasurile petrecute de Elena în faţa pianului. Uneori, pentru a-i stimula dispoziţia, îi aducea mici atenţii. "Atenţii de logodnic", surâdea Cora. O creangă de liliac, sau câţiva ciorchini de struguri în ianuarie, fructe glasate, coşuleţe cu azalee, o dată, de un Crăciun, un brăduţ brumat, de Paşti ouă imense de ciocolată.
    Elena, romantică şi sentimentală, se simţea tulburată până la lacrimi. Îi cânta atunci ore întregi din Mozart şi Chopin.
    Ochii îi străluceau, chipul veşted răspândea o lumină neaşteptată.
    Georgeta se lăsă greu pe scaun oftând cu tâlc.
    - Eh!
    Bărbatul nu observă şi Georgeta oftă a doua oară, lung să-şi rupă inima.
    - Eeeh!
    Intenţia de conversaţie era vădită. Geologul se răsuci cu ibricul în mână, examinând-o distrat.
    - Vreţi o cafea?
    - Eh! Parcă de cafea-mi arde mie...
    Celălalt ridică vag din umeri. Luă tava gata să iasă. Georgeta îl opri.
    - Matale ce zici, domnu' Şerbănescu?
    - În ce privinţă?
    - Nu-mi iese din cap jigania ceia. Adică poate ea, la o adică, să umble slobodă prin târg?
    - Hm, destul de greu.
    - Şi să ajungă taman în patul idiotului cela de sus? Adăugă subtil: De ce nu în aşternutul matale?
    - E ciudat, într-adevăr.
    - Vezi? exclamă cu satisfacţie Georgeta. Aşa zicea şi idiotul meu.
    Părea foarte încântată de ea, "aici am vrut să te aduc", ca şi cum o primă haltă din itinerarul propus s-ar fi consumat în strictă conformitate cu prevederile ei. Clipi şireată.
    - Înseamnă că cineva a adus şarpele cu anume gând.
    - Probabil, admise Şerbănescu încă nedumerit.
    - Apoi îţi spun eu că aşa-i! Şi-am să-ţi spun şi pentru ce anume. Dan are inima hâţânată, de-ajuns o spărietură zdravănă şi l-o pus pe năsălie. Popa şi coliva!
    - Aveţi dreptate.
    - Am, să ştii matale! Geologul vru să iasă, dar Georgeta îl prinse repede de mânecă: Stai, bre omule, oleacă, ce, te trag copchiii de poale? Vasăzică cineva a adus şarpele. Bun! Da' unde, mă rog, l-o cules? Aud?
    - N-am idee, făcu Şerbănescu plictisit.
    - Tocmai matale, om cu carte - accentuă - umblat prin coclauri şi grohotişuri? Adică pricepe mai degrabă idiotul cel bătrân?
    - Jack?
    - Şi Jack, şi-al meu... O asăminea ispravă poate să o facă numai unul care ştie să umble cu jivinele, cum să le apuce...
    Geologul o măsură câteva clipe, apoi izbucni în râs.
    - Şi ăla aş fi eu, nu? Am prins şarpele astă-vară şi de-a-tunci îl ţin încuiat în odaie, îl hrănesc eventual cu linguriţa, ca să i-l strecor lui Manu de Crăciun, sub plapumă? Formidabil!
    Pe obrazul Georgetei se citea numai triumf.
    - Vai de mine, domnu' Şerbănescu, n-am zis vorba asta! Socoteam la o adică, ce-ar putea gândi una care calcă mai rar pe la biserică. Mata eşti stârc în cuib de barză. Străin de neam... Stai oleacă! Unde fugi?
    - Senzaţional!!
    Râsul lui Şerbănescu umplea holul.
    Ce râs are bărbatul ăsta! Clocotesc în el atâta poftă de viaţă, atâta robusteţe, atâta lumină! Mă întrebam azi-noapte dacă Şerbănescu ar putea ucide. Iar de dimineaţă, când îşi prepara micul dejun, încercam să-i văd palmele. Eu le am scurte, cu muchia exterioară bombată. Mâini de tip mercurian, mâini capabile să omoare.
    De câteva zile dorm prost, gândurile cele mai bizare îmi atâţă insomniile. Mi s-a năzărit dintr-o dată că nu sunt singura care doreşte moartea lui Dan. Şi n-aş suporta să mi-o ia cineva înainte. Ar însemna că totul a fost zadarnic.
    Cine ar putea s-o facă? Jack, Titi, Toni? M-am oprit la Şerbănescu. Nu pentru că ar avea o autentică vocaţie criminală, ci datorită eventualului mobil. O iubeşte pe Cora. O iubeşte cum nu multor femei le-a fost dat să fie iubite. E de ajuns să te uiţi la el, ca să-ţi dai seama că ar fi în stare să sărute şi urma paşilor ei.
    Cred că l-a fermecat din prima clipă. Mi-amintesc de seara aceea, când l-a adus Jack să-i arate camera. Sporovăiam toţi în hol. Afară ploua. Cora a sosit mai târziu, avusese oră la dentist, câteva curse în oraş. Purta pardesiul ei de antilopă gri, în cap o bască din catifea neagră. Părea mai neverosimilă, mai artificială ca oricând. Nefiresc de subţire, nepământeană, străvezie, cu un obraz de madonă. Îţi venea greu să crezi că există, că poate păşi, că are un nume, un buletin, o adresă...
    Mă uitam la Şerbănescu, nu la ea. Mă amuz de ani de zile să urmăresc pe chipul bărbaţilor prima impresie pe care le-o face Cora. Şerbănescu n-a tresărit, n-a făcut ochii mari. În general, se stăpâneşte admirabil. A privit-o. Dar privirea îi încremenise. A continuat să vorbească, să râdă, însă în încăpere pentru el nu se mai afla decât Cora. Am ştiut cu mult înaintea lui, chiar şi a ei, că o va iubi disperat. I-am spus Corei când a intrat în odaia mea să-mi ureze noapte bună şi să mă sărute:
    - Ăsta se mută la noi de dragul tău.
    - Nu sunt chiar atât de fascinantă, Venera. Închipuirile tale sunt însă tonice. Îmi place să le recapitulez când mă uit în oglindă şi arăt prost.
    Ar fi în stare să-l omoare pe Dan de dragul ei? Sunt încredinţată că nu! Ar sparge piatră pentru Cora, ar trage la galere, ar înfrunta o lume, s-ar jertfi, dar totdeauna va adopta o soluţie francă. Un drum deschis. Îl văd respingând până şi ideea de adulter. O vrea pe Cora întreagă, a lui, în văzul tuturor. Fără să-i fie ruşine de lume.
    Dacă Mircea ar fi trăit i-ar fi semănat.

                                                          3.

                                 „Cine o fi Mircea?”
    Locotenentul Dobrescu închise caietul şi urcă gânditor treptele spre fostul dormitor al lui Dan Manu.
    - Eu asta am crezut, asta vă spun, conchise Georgeta cu tonul acela particular al omului cinstit, îmbătat de propria onestitate.
    - Şi Titel? întrebă Minerva.
    Avea figura adumbrită, privirile nu urcau mai sus de gleznele Georgetei.
    - Titel bătea câmpii. Aiştia tineri numa' grăunţe au în tărtăcuţă.
    Minerva se uită la Dobrescu şi dădu din cap să-şi rupă gâtul.

                                                        4.

                                    - Hm! făcu Titel bălăngănindu-şi piciorul. Te-ai întrebat cine are interesul în primul rând să se cureţe Dan?
    O asista pe maică-sa în bucătărie. Georgeta cocea o plăcintă. Răspunse repede:
    - Şerbănescu! O iubeşte pe izmenita ceea ca un smintit. Tânărul pocni agasat din degete.
    - Nu gândeşti deloc, madam! Bordeiul ăsta plus acareturile fac peste două milioane. Ce zici? Ia mai ghiceşte o dată!
    - Cora, suflă sufocată Georgeta.
    - În sfârşit! Notează, în plus, că prostul ăla a făcut testamentul în favoarea ei. Şi nu te mai omorî cu cofeturile. Contaşii zic că habar n-ai să găteşti.
    - Aşa or zâs?!
    - Sărut mânuşiţele, madam Penciu.
    Titel plecă de-acasă bine dispus.

                                                   Capitolul 4
                                                          1.

                                Minerva rupse o bucată de ziar şi o vârî între filele caietului.
    - Jurnalul Venerei e captivant, ai avut şi tu o dată dreptate, încă n-a apărut?
    Locotenentul clătină capul.
    - Caut-o, băiete! Ai zece ore la dispoziţie.
    - E prea mult, observă Dobrescu, faceţi risipă de timp... Sesiză privirea Minervei şi o porni urgent spre uşă. Vin cu ea în dinţi.
    - Prefer s-o aduci de mână.
.............................................................................................