O mână de oase, Stephen King

...................................................................................
                                                 2-11

                           - Tocmai am purtat o discuție foarte interesantă  cu editorul tău, mi-a spus el. O discuţie foarte revelatoare, foarte energizantă. Tocmai am închis telefonul, de fapt.
    - Oh?
    - Chiar aşa, oh. La Putnam circulă zvonul, Michael, că ultima ta carte e posibil să aibă o influenţă pozitivă asupra puterii tale de vânzare. E un sentiment foarte puternic.
    - Da, am spus, mă autodepăşesc.
    - Hă?
    - Vorbesc aiurea, Harold. Continuă.
    - Păi... Helen Nearing e un personaj principal grandios, iar Skate e cel mai bun personaj negativ pe care l-ai creat vreodată.
    N-am spus nimic.
    - Debra a avansat posibilitatea de a face din Promisiunea lui Helen un punct de pornire pentru un contract de trei cărţi. Un contract de trei cărţi foarte avantajos. Şi asta fără ca eu să mişc un deget. Trei înseamnă cu o carte în plus faţă de cât s-a arătat dispusă orice editură să rişte până acum. Am adus în discuţie nouă milioane de dolari, trei pe fiecare carte, cu alte cuvinte, aşteptând ca ea să-şi râdă de mine... un agent însă trebuie să pornească de undeva şi eu aleg întotdeauna cel mai înalt loc pe care-l găsesc. Cred că trebuie să am în arborele genealogic nişte ofiţeri de armată romană.
    Vânzători etiopieni de covoare, mai degrabă, mi-am spus în gând, dar n-am rostit-o cu voce tare. M-am simţit aşa cum te simţi când a cam exagerat dentistul cu novocaina şi ţi-a afectat buzele şi limba, nu doar dintele cu probleme şi gingia din jurul lui. Dacă încercam să vorbesc, probabil că n-aş fi făcut decât să pleoscăi şi să împrăştii salivă. Harold vorbea aproape fără oprire. Un contract de trei cărţi pentru noul şi maturul Harold Noonan. Biletele norocoase, iubire.
    De data asta nu mi-a mai venit să râd. De data asta mi-a venit să ţip. Harold a continuat să vorbească, fericit şi neştiutor. Harold nu ştia că murise copacul făcător de cărţi. Harold nu ştia că noul Mike Noonan suferea de o insuficienţă respiratorie cataclismică şi de accese violente de vomă de fiecare dată când încerca să scrie.
    - Vrei să auzi ce mi-a răspuns, Michael?
    - Loveşte-mă.
    - A spus: "Păi, nouă e clar că-i mult, da-i un punct de pornire la fel de bun ca oricare altul. Avem impresia că această nouă carte e un mare pas înainte pentru el." Asta-i extraordinar. Extraordinar. Ei, n-am cedat cu nimic, am vrut să discut cu tine mai întâi, desigur, dar cred că avem de-a face cel puţin cu şapte virgulă cinci. De fapt...
    - Nu.
    A tăcut pentru o clipă. Destul ca eu să-mi dau seama că strâng atât de tare telefonul, încât mă doare mâna. A trebuit să mă concentrez puternic ca să-mi relaxez priza.
    - Mike, dacă vrei să mă asculţi...
    - Nu am nevoie să te ascult. Nu vreau să discut despre un nou contract.
    - Scuză-mă că nu sunt de acord, dar niciodată nu va exista un moment mai propice ca acum. Gândeşte-te puţin, pentru numele lui Dumnezeu. Vorbim despre bani buni aici. Dacă aştepţi până după publicarea Promisiunii lui Helen, nu-ţi pot garanta că aceeaşi ofertă...
    - Ştiu că nu poţi, am spus, nu vreau garanţii, nu vreau oferte, nu vreau să discut despre contract.
    - Nu trebuie să strigi, Mike, te aud.
    Strigasem? Da, cred că strigasem.
    - Nu eşti mulţumit de Putnam? Cred că s-ar simţi foarte supărată Debra să audă asta. Mai cred şi că Phillis Grann ar face aproape orice să-ţi lămurească orice problemă ai avea.
    Te culci cu Debra, Harold? mi-am spus şi, pe dată, mi s-a părut cea mai logică idee din lume: Harold Oblowski ăla mic şi îndesat, de vreo cincizeci de ani, chelind, îşi făcea de cap cu editoarea aia blondă, aristocrată, educată la colegiul Smith. Te culci cu ea, discuţi cu ea despre viitorul meu atunci când staţi întinşi în patul dintr-o cameră de la Hotelul Plaza? Încercaţi voi doi cumva să vă daţi seama câte ouă de aur puteţi scoate de la găsca asta bătrână şi obosită înainte să-i suciţi gâtul şi s-o faceţi pateu? Asta puneţi voi la cale?
    - Harold, nu pot discuta despre asta acum şi nu voi discuta despre asta acum.
    - Care-i problema? De ce eşti atât de supărat? Am crezut că vei fi mulţumit. La dracu', am crezut că nu-ţi vei vedea capul de fericire.
    - Nu-i nicio problemă. Pur şi simplu-i un moment nepotrivit pentru mine să discut despre un contract pe termen lung. Va trebui să mă scuzi, Harold. Trebuie să scot ceva din cuptor.
    - Am putea cel puţin să stau de vorbă despre următoarea...
    - Nu, am spus şi am închis.
    Cred că a fost pentru prima dată în viaţa mea de adult când am închis receptorul în nasul altcuiva decât al unui vânzător prin telefon.
    Nu trebuia să scot nimic din cuptor, desigur, şi eram prea nervos să mă gândesc măcar să pun ceva la cuptor. M-am dus în schimb în sufragerie, mi-am turnat o duşcă de whisky şi am stat în faţa televizorului. Am stat acolo aproape pentru o oră, uitându-mă la tot ce se poate şi nevăzând nimic. Afară, furtuna continua să se înteţească. În ziua următoare aveau să fie pomi căzuţi prin tot Derry-ul şi împrejurimile urmau să semene cu o sculptură gigantică în gheaţă.
    La nouă şi un sfert, curentul s-a întrerupt, a revenit cam pentru treizeci de secunde, după care s-a întrerupt şi aşa a rămas. Am interpretat asta ca pe o sugestie de-a nu mă mai gândi la contractul inutil al lui Harold şi la cât ar fi jubilat Jo gândindu-se la cele nouă milioane de dolari. M-am ridicat, am scos din priză televizorul ca să nu înceapă să trâmbiţeze la ora două noaptea (nu trebuia să-mi fac griji; curentul a rămas întrerupt în Derry pentru aproape două zile) şi am urcat la etaj. Mi-am aruncat hainele la picioarele patului, m-am târât înăuntru fără să mă mai deranjez să mă spăl pe dinţi şi am adormit în mai puţin de cinci minute. Nu ştiu la cât timp după aceea a venit coşmarul.
    Acesta a fost ultimul vis din ceea ce numesc acum "seria Manderley", visul culminant. A fost agravat, cred, chiar mai tare, de întunericul neplăcut cu care am dat ochii când m-am trezit.
    A început ca toate celelalte. Umblam în susul străzii, ascultând greierii şi cufundarii, uitându-mă aproape mereu la fâşia de cer întunecat de deasupra mea. Ajung la drumul de acces şi observ că aici s-a schimbat ceva; cineva a lipit un abţibild mic pe pancarta cu SARA LAUGHS.
    Mă aplec mai aproape şi observ că e abţibildul unui post de radio, WBLM, scrie pe el. 109.2, TRÂMBIŢA ROCK AND ROLL-ULUI DIN PORTLAND.
    Îmi mut ochii de la abţibild la cer, şi o văd pe Venus. Îmi pun o dorinţă, cum fac de fiecare dată, îmi doresc s-o am iarăşi pe Johanna alături, simţind în acelaşi timp mirosul sumbru şi vag înfricoşător al lacului în nări.
    Ceva se târâie prin pădure, făcând frunzele moarte să foşnească şi rupând o crenguţă. Pare a fi ceva mare.
    Ar fi mai bine să mergi la cabană, îmi spune vocea din mintea mea. A pus cineva un contract pe tine, Michael. Un contract pentru trei cărţi, şi acesta-i cel mai rău contract posibil.
    Nu mă pot mişca, niciodată nu mă pot mişca, nu pot decât să stau aici. Sufăr de o criză de umblet. Dar astea nu-s decât vorbe.
    Pot umbla. De data asta pot umbla. Sunt încântat.
    Am făcut un progres uluitor. Atunci, în vis, îmi spun: Asta schimbă totul! Asta schimbă totul!
    Pornesc pe drumul de acces în jos, pătrund din ce în ce mai adânc în mirosul impecabil, dar acru de pin, păşesc peste câteva dintre crengile căzute la pământ, pe altele le lovesc cu piciorul, înlăturându-le din drumul meu. Îmi ridic mâna să-mi iau părul ud de pe frunte şi observ zgârietura aceea mică, ce-mi străbate dosul palmei. Mă opresc în loc să mă uit curios la ea.
    N-ai timp de asta, îmi spune vocea din vis. Du-te la cabană. Ai de scris o carte.
    Nu pot scrie, răspund eu. Am încheiat cu treaba asta. Am intrat acum într-o altă etapă a vieţii mele.
    Nu, spune vocea. Simt ceva implacabil în ea care mă sperie. Ai suferit o criză de umblet, nu una de creaţie, şi, după cum poţi vedea, te-ai vindecat. Grăbeşte-te acum să ajungi la cabană.
    Mă tem, îi spun eu vocii.
    Te temi de ce?
    Păi... dacă-i acolo doamna Danvers?
    Vocea nu-mi răspunde. Ştie că nu mă tem de menajera Rebeccăi de Winter, aceasta nu-i decât un personaj dintr-o carte, nimic altceva decât o mână de oase. Aşa că încep iarăşi să păşesc. Nu am de ales, se pare, dar cu fiecare pas, teroarea mea se intensifică şi, când mă aflu pe jumătatea drumului către îngrămădirea de umbre întunecate a casei de buşteni, teama îmi pătrunde în oase aidoma unei febre. Ceva nu e bine aici, ceva e complet deplasat.
    O s-o iau la sănătoasa, îmi spun. O să fug înapoi pe unde am venit, o să fug ca şi omuleţul din turtă dulce, o să fug tot drumul înapoi până-n Derry, dacă va trebui, şi n-o să mai vin niciodată aici.
    Numai că, în spatele meu, aud sunetele unei respiraţii luctuoase şi ale unor paşi grei. Arătarea din pădure e acum arătarea de pe drumul de acces. E chiar în spatele meu. Dacă mă întorc, la vederea ei îmi voi pierde minţile cât ai clipi. E ceva cu ochi roşii, ceva gheboşat şi înfometat.
    Casa e singura mea speranţă de refugiu.
    Continuu să merg. Tufişurile dese se agaţă de mine ca nişte mâini. În lumina lunii la răsărit (niciodată n-a mai răsărit luna în acest vis, însă nici eu n-am stat atât de mult înăuntrul lui înainte), frunzele foşnitoare seamănă cu nişte feţe sardonice. Intuiesc ochi mijiţi şi guri rânjite. Jos, în faţa mea, se văd geamurile negre ale casei, iar eu ştiu atunci că nu se vor aprinde becurile când voi apăsa comutatorul, că furtuna a întrerupt curentul, că voi tot apăsa comutatorul, sus-jos, sus-jos, până ce mă va prinde ceva de încheietura mâinii şi mă va trage ca o iubită în întunericul dens.
    Am parcurs acum trei sferturi din drumul de acces. Văd deja scările făcute din traverse de cale ferată ce duc spre lac şi văd pluta de pe apă, un pătrat întunecat pe-o dâră luminată de lună. Bill Dean a pus-o acolo. Mai văd şi o formă alungită stând acolo unde drumul de acces se sfârşeşte în faţa verandei. N-a mai fost un asemenea obiect înainte în vis. Ce poate fi?
    Încă doi sau trei paşi şi ştiu. E un sicriu, sicriul pentru care s-a târguit Frank Arlen... fiindcă, a spus el, agentul de pompe funebre voia să mă tragă pe sfoară. E sicriul lui Jo şi stă într-o rână, cu partea superioară a capacului dată în lături, destul ca eu să-mi dau seama că e gol.
    Îmi vine să ţip. Îmi vine să mă-ntorc pe călcâie şi s-o iau la fugă înapoi pe drumul de acces - văd eu cum mă descurc cu vietatea din spatele meu. Dar înainte să pot face asta, uşa din spate a Sarei Laughs se deschide şi dinăuntru ţâşneşte în întunericul mereu mai des o siluetă îngrozitoare. E umană, această siluetă, şi totuşi nu e. E o arătare alb-mototolită, cu braţele lălâi ridicate în aer. Acolo unde-ar trebui să fie faţa nu e nimic şi, totuşi, arătarea ţipă pe-o voce glotală, asemănătoare cu a cufundarilor. Trebuie să fie Johanna. A reuşit să iasă din sicriu, nu însă şi din linţoliul ei plin de falduri. E înfăşurată din cap până-n picioare în el.
    Cât de hidos de rapidă e creatura asta! Nu pluteşte, aşa cum toată lumea se aşteaptă să facă fantomele, ci goneşte de-a lungul verandei către drumul de acces. A aşteptat aici la cabană în toate visele pe care le-am avut şi în care am stat locului împietrit, iar acum, că am reuşit într-un sfârşit să vin spre cabană, e hotărâtă să mă înhaţe. Voi ţipa când mă va învălui în braţele ei mătăsoase şi voi ţipa când voi simţi mirosul cărnii ei putrede, roasă de insecte, şi când voi vedea prin ţesătura rară a materialului ochii ei negri şi holbaţi. Voi ţipa şi atunci minţile mă vor părăsi pentru totdeauna. Voi ţipa... dar nu e nimeni aici care să mă audă. Am venit din nou la Manderley, dar de data asta nu voi mai pleca înapoi.
    Arătarea aia albă, urlătoare şi-a întins braţele spre mine, iar eu m-am trezit pe podeaua dormitorului, strigând cu o voce tremurată şi îngrozită şi lovindu-mă fără încetare cu capul de ceva. Cât mi-a luat oare până să-mi dau seama într-un sfârşit că nu mai visez, că nu mai sunt la Sara Laughs? Cât mi-a luat oare până să-mi dau seama că am căzut din pat şi că m-am târât pe jos prin cameră în somn, că stau în patru labe într-un colţ, izbindu-mă cu capul de îmbinarea celor doi pereţi, făcând asta fără oprire, ca un lunatic dintr-un azil de nebuni?
    Nu ştiu, n-aveam cum, având în vedere că nu era curent, iar ceasul de lângă pat nu funcţiona. Ştiu că la început, nu m-am putut mişca din colţ, fiindcă mă simţeam mai în siguranţă decât m-aş fi simţit în mijlocul încăperii vaste, şi mai ştiu că am fost pentru multă vreme în puterea visului chiar şi după ce m-am trezit (asta, îmi închipui, mai mult pentru că n-am putut aprinde o lumină şi să-i spulber astfel forţele). M-am temut că, dacă m-aş fi târât afară din colţul meu, arătarea aceea albă va ţâşni din baie, urlând urletul ei mort, dornică să termine ceea ce-a început. Ştiu că tremuram din tot corpul şi că eram ud şi-mi era frig de la brâu în jos, fiindcă-mi cedase vezica.
    Am rămas acolo în colţ, gâfâind, ud, uitându-mă ţintă în întuneric, întrebându-mă dacă era posibil să ai un coşmar atât de puternic vizual încât să-ţi pierzi minţile. Mi-am spus atunci (şi îmi spun şi acum) că era cât pe ce să aflu răspunsul în noaptea aceea de martie.
    Într-un sfârşit, am găsit puterea să părăsesc colţul. Ajuns în mijlocul încăperii, mi-am dat jos pantalonii uzi de la pijama şi, făcând asta, mi-am pierdut imediat simţul de orientare. Au urmat apoi cinci minute mizerabile şi incredibile în care m-am târât fără ţintă, când într-o parte, când într-alta, prin dormitorul meu familiar, lovindu-mă de tot soiul de lucruri şi suspinând de frică de fiecare dată când atingeam ceva cu mâna cu care dibuiam prin întuneric. Orice atingeam, mi se părea la început că e arătarea aceea albă, îngrozitoare. Nimic nu mi se părea cunoscut. Având în vedere că cifrele luminescente verzi ale ceasului de pe noptieră erau stinse şi că-mi pierdusem temporar simţul de orientare la fel de bine mă puteam târî şi printr-o moschee din Addis Abeba.
    Într-un târziu, m-am aruncat cu umărul înainte, pe pat. M-am ridicat în picioare, am smuls faţa de pernă şi m-am şters la pelvis şi pe pulpele picioarelor cu ea. M-am târât apoi la loc în pat, am tras la o parte păturile şi-am zăcut acolo tremurând, ascultând ciocănitul constant al măzărichii în geamuri.
    N-am mai avut parte de somn în noaptea aceea, iar visul n-a dispărut aşa cum fac visele după ce te trezeşti. Am stat întins pe partea mea de pat, tremurând din ce în ce mai puţin, gândindu-mă la sicriul ei zăcând acolo pe drumul de acces, spunându-mi că imaginea avea un soi de logică nebunească: Jo a iubit-o pe Sara şi, dacă ar vrea să bântuie vreo casă, aceasta ar fi. Dar de ce să-şi dorească să-mi facă mie vreun rău? De ce să vrea Jo a mea să mă rănească? Nu mi-a venit în minte niciun motiv.
    Cumva, timpul a trecut şi a sosit şi clipa când mi-am dat seama că întunericul a căpătat o tentă de gri-închis; am întrevăzut atunci siluetele mobilelor, care semănau cu nişte santinele stând în ceaţă. Mi-a fost un pic mai bine. Aşa mai mergea. Voi aprinde focul în soba din bucătărie, am hotărât eu, şi-mi voi face o cafea puternică. Voi începe să las întâmplarea asta în urmă.
    Mi-am coborât picioarele din pat şi am ridicat mâna să-mi şterg părul îmbibat cu sudoare de pe frunte. Am îngheţat cu mâna ridicată în faţa ochilor. Trebuie să mă fi zgâriat atunci când mă târam, dezorientat, prin întuneric, încercând să ajung înapoi la pat. Pe dosul palmei, chiar sub încheieturile degetelor, se vedea o tăietură superficială acoperită de-o crustă subţire de sânge închegat.

                                                    CAPITOLUL CINCI
                                                                1.

                                Odată, când aveam şaisprezece ani, un avion a trecut cu viteză supersonică pe deasupra capului meu. Când s-a întâmplat asta, eu tocmai mă plimbam prin pădure, gândindu-mă, poate, la o poveste pe care voiam s-o scriu sau la cât ar fi de minunat dacă aş prinde-o în toane bune pe Doreen Fournier într-o vineri şi m-ar lăsa să-i dau jos chiloţii în maşina oprită la capătul lui Cushman Road.
    În orice caz, băteam cu gândul coclauri imense, iar când s-a auzit bubuitura aia, am fost luat complet prin surprindere. M-am culcat pe covorul de frunze acoperindu-mi capul cu mâinile şi cu inima bătându-mi înnebunită, convins că-mi vedeam moartea cu ochii (virgin fiind încă). În patruzeci de ani de viaţă, acesta a fost singurul eveniment care să egaleze în teroare ultimul dintre visele "seriei Manderley".
    Am stat întins pe pământ, aşteptând căderea ciocanului, şi, când au trecut cam treizeci de secunde şi n-a căzut niciun ciocan, am început să realizez că nu fusese decât un pilot maniac de la Staţia Naval-Aviatică din Brunswick, prea zelos să mai aştepte până deasupra Atlanticului ca să comute pe motorul cu reacţie. Dar, blestemăţia dracului, cine ar fi crezut că se aude atât de puternic?
    M-am ridicat încet în picioare şi, rămânând pe loc, inima bătându-mi în sfârşit mai încet, mi-am dat seama că nu sunt eu singura fiinţă speriată până-n măduva oaselor de bubuitul acela iscat din senin. Pentru prima dată de când mă ştiam, păduricea din spatele casei noastre din Prout's Neck era cufundată într-o tăcere perfectă. Am rămas acolo, într-o jerbă prăfoasă de lumină, cu frunze sfărâmate agăţate pe tricou şi pe jeanşi, ţinându-mi răsuflarea, cu urechile ciulite. Nu mai auzisem niciodată o astfel de tăcere. Până şi într-o zi răcoroasă de ianuarie, pădurea ar fi fost plină de zarvă.
    Într-un târziu, a cântat un cintezoi. Au urmat două sau trei secunde de tăcere, după care i-a răspuns o gaiţă. Au mai trecut două sau trei secunde, apoi şi-a spus şi o cioară părerea neînsemnată. O ciocănitoare a început să ciocănească în căutare de larve. O veveriţă s-a foit prin frunzişul din stânga mea. La un minut după ce mă ridicasem în picioare, pădurea era din nou însufleţită de zgomote mici; îşi revenise din nou la cursul vieţii, iar eu mi-am continuat propriul meu curs al vieţii. N-am uitat, totuşi, niciodată, acel bubuit neaşteptat, şi nici tăcerea mormântală care i-a urmat.
    M-am gândit des la acea zi de iunie, atunci când mă trezeam din coşmar, şi asta nu era ceva chiar atât de ieşit din comun. Lucrurile se schimbaseră, cumva, sau se puteau schimba... dar înainte de asta vine tăcerea, atunci când ne convingem că suntem încă teferi şi că pericolul - dacă într-adevăr a fost vreun pericol - a trecut.
    Derry a stat, oricum, izolat de restul lumii, mare parte din săptămâna care a urmat. Îngheţul şi vânturile puternice au produs o mulţime de daune în timpul furtunii şi scăderea cu zece grade a temperaturii de după aceea a îngreunat operaţiunile de deszăpezire. Pe lângă asta, a mai fost şi atmosfera generală, care, după o furtună de martie, e întotdeauna posomorâtă şi pesimistă; păţim aşa în fiecare an pe-aici (şi mai avem parte de vreo două sau trei prin aprilie ca să ne săturăm, dacă nu suntem norocoşi), însă întotdeauna suntem parcă luaţi prin surprindere. De fiecare dată când suntem loviţi în felul ăsta, o percepem ca pe-un atac la persoană.
    Într-una din zilele de la sfârşitul săptămânii, vremea a început în sfârşit să se îmbuneze. Am profitat de situaţie într-o dimineaţă şi am ieşit în oraş la o ceaşcă de cafea şi la o prăjitură. Am ales micuţul restaurant cu trei clădiri mai jos de farmacia Rite Aid, unde şi-a făcut Johanna ultimele cumpărături. Sorbeam şi mestecam şi rezolvam rebusul din ziar, când m-a întrebat cineva:
    - Pot sta la masă cu dumneavoastră, domnule Noonan? E cam plin localul astăzi.
    Am ridicat privirea şi am văzut un bătrân pe care-l cunoşteam, dar nu ştiam de unde.
    - Ralph Roberts, a spus el. Sunt voluntar la Crucea Roşie. Eu şi soţia mea, Lois.
    - O, bine, sigur, am spus.
    Donez sânge la Crucea Roşie cam o dată la şase săptămâni. Ralph Roberts era unul dintre bătrâneii aceia care te servesc după aceea cu suc şi cu prăjiturele, spunându-ţi să nu te ridici în picioare şi să nu faci mişcări bruşte dacă te simţi ameţit.
    - Vă rog, staţi jos.
    Aşezându-se în separeu, s-a uitat la ziarul meu care era împăturit la pagina cu rebusul şi stătea într-un loc unde bătea lumina soarelui.
    - Nu vi se pare că rebusul din Derry News seamănă într-un fel cu un meci de base-ball din care a fost eliminat aruncătorul? m-a întrebat.
    Am râs şi am încuviinţat din cap.
    - Îl rezolv din acelaşi motiv pentru care unii urcă pe muntele Everest, domnule Roberts... fiindcă există. Doar că atunci când vine vorba de rebusul din News, nimeni nu cade.
    - Spuneţi-mi Ralph. Vă rog.
    - Bine. Iar eu sunt Mike.
    - Bun.
    A surâs larg, scoţând la iveală nişte dinţi cariaţi şi puţin cam galbeni, dar toţi naturali.
    - Îmi place să trec la o adresare directă, fără complezenţe. E ca atunci când îţi poţi da jos cravata. Am avut parte de-un vânticel cam zbuciumat, nu-i aşa?
    - Da, am spus, dar acum s-a mai încălzit puţin.
    Mercurul termometrului făcuse unul dintre salturile sale sprintene de martie, urcând de la minus zece grade în noaptea precedentă, la trei grade în acea dimineaţă.
    Un lucru mai bun decât saltul în temperatură era soarele care ne încălzea iarăşi feţele. Căldura aceasta mă determinase să ies din casă în acea zi.
    - Cred că vine primăvara. Îşi rătăceşte calea în unii ani, dar întotdeauna pare să-şi găsească drumul de întoarcere acasă.
    A sorbit din cafea, apoi a aşezat ceaşca jos.
    - Nu te-am mai văzut pe la Crucea Roşie în ultima vreme.
    - Aştept să mi se refacă sângele, am spus, însă era o minciună: aş fi avut de unde dona o halbă cu două săptămâni în urmă.
    Bileţelul de aducere aminte era lipit pe uşa frigiderului. Pur şi simplu îmi ieşise din gând.
    - Săptămâna viitoare sigur vin.
    - Am pomenit de asta doar fiindcă ai grupa A şi asta ne prinde bine oricând.
    - Ţine-mi loc pe-o canapea.
    - Fii sigur de asta. E totul în regulă? Întreb doar pentru că pari obosit. Dacă-i vorba de insomnie, ştiu cum e, crede-mă.
    Chiar are aspectul unui insomniac, mi-am spus: are ochii prea larg deschişi, parcă. Însă era, de asemenea, un bărbat ce bătea spre optzeci de ani şi nu cred că poate cineva ajunge atât de departe fără să dea câtuşi de puţin semne de oboseală. După câţiva ani, viaţa îţi ofileşte doar puţin obrajii şi-ţi înceţoşează privirea. După mai mulţi ani de viaţă începi să se meni cu Jake La Motta după o rundă de box foarte dură.
    Am dat să spun ce spun mereu când mă întreabă cineva dacă sunt bine, apoi m-am întrebat de ce simt întotdeauna nevoia să apelez la prostia asta obositoare de Bărbat din Marlboro, pe cine încerc să păcălesc? Ce credeam că se va întâmpla dacă-i voi spune tipului care-mi dă prăjiturele cu ciocolată la Crucea Roşie după ce mi-a scos asistenta acul din braţul pe care nu-l mai simt sută la sută ca înainte? Va avea loc un cutremur? Va veni potopul cu foc şi cu apă? Prostii.
    - Nu, am spus, de-o vreme încoace nu mă simt foarte bine, Ralph.
    - Gripă? Face ravagii prin oraş.
    - Mnu. De fapt, de data asta, m-a ocolit gripa. Şi dorm fără probleme.
    Era adevărat - visul cu Sara Laughs nu mă revizitase nici în varianta lui normală, nici în cea cu cifră octanică ridicată.
    - Cred că mă simt doar trist.
    - Ei bine, ar trebui să-ţi iei o vacanţă, a spus el, apoi a sorbit din cafea.
    Când şi-a ridicat iarăşi ochii spre mine, a încruntat din sprâncene şi şi-a aşezat ceaşca înapoi în farfurioară.
    - Ce-i? E vreo problemă?
    Nu, am vrut să-i spun. Doar că eşti prima pasăre care sparge tăcerea, Ralph, atâta tot.
    - Nu, nu-i nicio problemă, am spus şi apoi, fiindcă voiam parcă să văd ce gust au cuvintele pe propria mea limbă, le-am repetat: O vacanţă.
    - Îhâm, a spus el, zâmbind. E ceva obişnuit pentru multă lume.
    E ceva obişnuit pentru multă lume. Avea dreptate în privinţa asta; mergeau în vacanţe chiar şi cei care nu-şi permiteau neapărat acest huzur. Făceau asta când se simţeau obosiţi. Când se simţeau copleşiţi de mizeriile vieţii lor cotidiene. Când vârtejul lumii îi învârtea prea tare, cu sau fără voia lor. Eu, unul, clar îmi permiteam o vacanţă şi-mi permiteam cu siguranţă să-mi întrerup munca - care muncă, ha-ha? - şi totuşi a trebuit să-l aud pe bărbatul cu prăjiturelele de la Crucea Roşie spunând ceea ce, pentru un tip cu educaţie universitară ca mine, ar fi trebuit să fie evident: că n-am mai fost într-o vacanţă de când Jo şi cu mine am fost în Bermuda, în iarna dinaintea morţii ei.
    Moara mea nu mai producea nimic, însă eu am păstrat în continuare impresia contrară. Nu mi-am dat seama cât de mult îi datorez lui Ralph Roberts până ce nu i-am văzut necrologul în News (a fost lovit de-o maşină). Sfatul pe care mi l-a dat a fost mai bun ca orice pahar cu suc de portocale pe care l-am primit vreodată după ce-am donat sânge, vă spun sincer.

                                                                2.

                                    Când am plecat din restaurant, nu m-am dus acasă, ci am vagabondat prin jumătate de oraş, ţinând în acest timp, la subsuoară, ziarul în care se găsea rebusul rezolvat doar parţial. M-am plimbat până ce mi s-a făcut frig, în pofida temperaturii în creştere. Nu m-am gândit la nimic şi, totuşi, m-am gândit la toate lucrurile. A fost un soi special de gândire, soiul acela de care aveam mereu parte când mă apropiam de scrierea unei cărţi şi, deşi nu mai gândisem în felul ăsta de ani de zile, i-am căzut pradă cu uşurinţă şi fără sforţări, de parcă niciodată n-aş fi avut nimic.
    E ca şi când şi-ar fi parcat nişte tipi camionul în faţa casei tale şi s-au apucat să descarce tot soiul de lucruri în beci. Mai bine de aşa nu pot explica sentimentul. Nu vezi ce fel de lucruri sunt, fiindcă sunt toate înfăşurate în cearşafuri, dar nu e nevoie să le vezi. E vorba de mobilă, de tot ce ai nevoie ca să-ţi transformi casa în cămin, s-o faci să te simţi bine în ea, exact aşa cum ţi-o doreşti.
    Când au urcat tipii înapoi în camion şi au plecat, cobori în beci şi te plimbi fără busolă (aşa cum m-am plimbat eu prin Derry în acea dimineaţă târzie, urcând la deal şi coborând la vale cu galoşii mei cei vechi), atingând când o curbură acoperită, când un colţ. Asta de-aici e-o sofa? Ăla de acolo-i un şifonier? Nu contează. Toate sunt aici, transportatorii n-au uitat nimic să aducă şi, chiar dacă trebuie să le duci tu însuţi sus (luxându-ţi, cel mai probabil, sărmanul şi bătrânul spate făcând asta), nu te deranjează.
    Important e că livrarea s-a făcut în bună regulă.
    De data aceasta am crezut - am sperat - că a adus camionul cu cele de trebuinţă pentru următorii patruzeci de ani: pentru anii pe care-i voi avea poate de petrecut în Zona Fără Scris. Veniseră la uşa pivniţei şi ciocăniseră politicos şi, când nu primiseră niciun răspuns nici după câteva luni, puseseră în sfârşit mâna pe-o rangă mare.
    HEI, AMICE, SPERĂM CĂ NU TE-A DERANJAT PREA TARE GĂLĂGIA, SCUZE PENTRU UŞĂ!
    Nu-mi păsa de uşă; pe mine mă interesa mobila. Se spărsese sau lipsea vreo piesă? Nu credeam. Credeam că nu mai trebuie decât s-o duc sus, să dau jos prelatele şi să o aşez unde îi era locul.
    La drumul de întoarcere acasă, am trecut pe lângă The Shade, micuţul şi fermecătorul cinematograf din Derry unde rulau filme vechi, cinematograf care a prosperat în pofida (sau poate datorită) revoluţiei video. În luna aceasta, rulau filme clasice SF din anii cincizeci, însă luna aprilie îi era dedicată lui Humphrey Bogart, actorul preferat al lui Jo. Am rămas sub marchiză preţ de mai multe clipe, studiind unul dintre posterele de la capitolul Programul Viitor. Apoi m-am dus acasă, am ales la întâmplare din cartea de telefon o agenţie de voiaj şi i-am spus celui care mi-a răspuns că vreau să merg la Key Largo. La Key West vreţi să spuneţi, a zis individul. Nu, i-am zis eu, vreau să spun Key Largo, ca în filmul ăla cu Bogie şi Bacall. Pentru trei săptămâni. Apoi am reformulat ultima afirmaţie. Eram bogat, eram singur şi ieşisem la pensie. Ce era porcăria asta cu "trei săptămâni"? Să fie mai bine şase, i-am spus. Găsiţi-mi o căsuţă sau ceva. Va fi cam scump, mi-a spus el. Eu i-am spus că nu-mi pasă. La întoarcere în Derry, va fi deja primăvară. Între timp, aveam de despachetat nişte mobilă.
    Key Largo m-a fermecat în prima lună şi m-a plictisit de moarte în ultimele două săptămâni. N-am plecat, totuşi, fiindcă plictiseala face bine. Oamenii care rezistă bine la plictiseală pot rezolva o mulţime de gânduri. Am mâncat vreun milion de crevete, am băut cam vreo mie de cocteiluri margarita şi am citit nici mai mult, nici mai puţin de douăzeci şi trei de romane scrise de John D. MacDonald. M-am prăjit pe piele, m-am decojit şi într-un sfârşit m-am bronzat. Am cumpărat o şapcă cu un cozoroc mare pe care fuseseră brodate în fir verde-sclipitor cuvintele CAP DE PAPAGAL.
    Am bătut cu pasul aceeaşi fâşie de plajă până ce-i cunoşteam pe toţi oamenii după numele mic. Şi am despachetat mobilă. Multe dintre piesele din care era compusă nu însemnau nimic pentru mine, însă nu mă îndoiam deloc că toate aveau locul lor în casă.
    M-am gândit la Jo şi la viaţa noastră împreună. Mi-am amintit cum am întrebat-o dacă nu vor confunda oamenii Fiinţa duală cu Look Homeward, Angel. "Sper că n-ai de gând să mă sufoci cu tot soiul de nazuri de artist frustrat, nu, Noonan?" mi-a răspuns ea... şi, cât am stat la Key Largo, cuvintele astea mi-au tot venit în minte, aşa cum le rostise Jo: nazuri, nazuri de artist frustrat, tot soiul de nazuri blestemate de artist frustrat cu minte de şcolar.
    Mi-am amintit de Jo, îmbrăcată în şorţul ei lung, roşu-pădure, venind la mine cu o pălărie plină de ciuperci negre, râzând triumfătoare: "Nimeni din TR nu va mânca mai bine ca Noonanii astă-seară!" strigase ea. Mi-am amintit de ea vopsindu-şi cu ojă unghiile degetelor de la picioare, stând aplecată între picioarele depărtate aşa cum pot sta numai femeile îndeplinind ritualul acesta. Mi-am amintit cum a aruncat cu o carte în mine când am râs de noua ei frizură. Mi-am amintit cum încercase ea să înveţe să cânte ceva la banjo şi de cum arăta fără sutien într-un sveter subţire. Mi-am amintit cum plângea şi cum râdea şi cum arăta ea când era furioasă. Mi-am amintit cum mi-a spus că-s nazuri, tot soiul de nazuri de artist frustrat.
    Şi mi-am amintit de vise, în special de visul culminant. Putem face asta cu uşurinţă, fiindcă n-a dispărut din amintire aşa cum dispar visele obişnuite. Ultimul vis cu Sara Laughs şi primul meu vis erotic (în care penetram o fată ce zăcea dezbrăcată într-un hamac şi mânca o prună) sunt cele două vise pe care nu le-am uitat niciodată, păstrându-le vie amintirea, an după an; celelalte sunt fie nişte fragmente înceţoşate, fie nişte amintiri definitiv pierdute.
    Multe detalii îmi erau clare din visele cu Sara - cufundarii, greierii, steaua de seară şi dorinţa pe care mi-o pun, ca să amintesc doar câteva -, dar eram convins că cele mai multe dintre ele nu erau decât aparent reale. Doar nişte recuzite de decor, dacă vreţi. Aşadar, pe acestea le puteam trece cu vederea. Mai rămâneau, atunci, trei elemente majore, trei piese mari de mobilier care trebuiau despachetate.
    Stând pe plajă, privind cum apune soarele între degetele mele nisipoase de la picioare, nu credeam că trebuie să fii psiholog să-ţi dai seama cum se relaţionau aceste trei lucruri.
    În visele cu Sara, elementele importante erau pădurea din spatele meu, casa din faţa mea şi însuşi Michael Noonan, stând împietrit între ele. Se întunecă şi pădurea adăposteşte un pericol. Mă înspăimântă gândul de a intra în casa din faţă, poate pentru că a stat goală atât de mult timp, însă niciodată nu mă îndoiesc că asta trebuie să fac; înspăimântător sau nu, e singurul adăpost pe care-l am. Doar că nu pot face nimic. Nu mă pot mişca. Sufăr de o criză de umblet.
    În coşmar reuşesc în sfârşit să merg către adăpost, numai că adăpostul se dovedeşte a fi înşelător. Se dovedeşte a fi mult mai periculos decât mi-am închipuit eu în cele mai... ei bine, da, în cele mai sălbatice vise ale mele. Soţia mea moartă ieşind valvârtej dinăuntru, strigând, încă înfăşurată în linţoliul ei, voind să mă atace. Chiar şi cu cinci săptămâni mai târziu şi la aproape cinci mii de kilometri depărtare de Derry, amintirea arătării aleia albe, grăbite, cu braţe lălâi, mă făcea să tremur şi să mă uit în spate peste umăr.
    Era ea însă Johanna? N-aveam de unde şti cu siguranţă, nu-i aşa? Arătarea era înfăşurată din cap până-n picioare în pânză. Sicriul semăna cu cel în care fusese ea înmormântată, adevărat, dar asta e posibil să fie numai o capcană.
    Criză de umblet, criză de creaţie.
    Nu pot scrie, i-am spus vocii din vis. Vocea spune că pot. Vocea spune că m-am vindecat de criza de creaţie, iar eu îi dau crezare pentru că m-am vindecat şi de criza de umblet, în sfârşit merg în josul drumului de acces, merg spre adăpost. Mă tem, totuşi.
    Chiar şi înainte ca arătarea albă şi amorfă să-şi facă apariţia, eu mă tem. Eu spun că mă tem de doamna Davers, dar asta e doar pentru că mintea mea care visează confundă
    Sara Laughs cu Manderley. Mă tem de...
    - Mă tem de scris, m-am auzit spunând cu voce tare. Mă tem şi numai să încerc.
    Acestea s-au întâmplat în noaptea dinainte să iau avionul înapoi spre Maine, şi părăsisem deja starea de limpezime a minţii, îndreptându-mă spre beţie. Spre finele vacanţei mele, beam des seara.
    - Nu criza mă sperie, ci încercarea de-a o vindeca. Am încurcat-o de-a binelea, copiii mei. Am încurcat-o de zile mari.
    Încurcat sau nu, aveam impresia că atinsesem sâmburele problemei. Mă temeam să tratez criza, mă temeam poate să reiau frâiele vieţii mele şi să continui fără Jo.
    Totuşi, o parte adânc îngropată în mintea mea credea că trebuie să fac acest lucru; asta însemnau sunetele ameninţătoare din spatele meu. Iar credinţa cântăreşte greu. Prea greu, poate, mai ales dacă ai o imaginaţie bogată. Când o persoană imaginativă are probleme mentale, linia dintre a părea şi a fi tinde să dispară.
    Fiinţe fojgăind prin pădure, da, domnule. Ţineam una chiar în mână, chiar în timp ce mă gândeam la lucrurile astea. Am ridicat paharul, ţinându-l profilat pe cerul vestic, astfel încât soarele la apus părea că arde în el. Beam mult şi poate că asta nu era o problemă în Key Largo - la naiba, era chiar recomandat ca oamenii să bea mult în vacanţe, aproape că era o lege asta -, însă eu beam prea mult chiar şi înainte să plec în vacanţă. Beam exact atât cât trebuie să-ţi pierzi cât ai clipi controlul. Exact atât cât să devină o problemă.
    Fiinţe fojgăind în pădure şi posibilul loc sigur, păzit de-un baubau ce nu era soţia mea, ci poate doar amintirea soţiei mele. Avea logică, fiindcă Sara Laughs a fost dintotdeauna locul pe care Jo l-a preferat mai mult ca pe oricare alt loc din lume.
    Gândul acesta m-a dus la altul, un gând care m-a făcut să-mi arunc picioarele jos din şezlongul în care stăteam tolănit şi să mă îndrept înviorat de spate. Sara Laughs era în acelaşi timp şi locul unde începuse ritualul... şampania, ultimul rând şi, mai important ca orice, binecuvântarea: Păi, atunci asta-i de bine, nu? Chiar voiam ca lucrurile să intre iarăşi în normal? Voiam asta cu adevărat? Cu o lună sau cu un an în urmă, poate că n-aş fi fost sigur, acum însă eram. Răspunsul era da. Voiam să merg mai departe - să uit de soţia mea moartă, să-mi recondiţionez inima, să merg mai departe. Dar, pentru a face asta, trebuie să mă întorc înapoi.
    Înapoi la casa din buşteni. Înapoi la Sara Laughs.
    - Mda, am spus, şi mi s-a făcut pielea de găină pe tot corpul. Mda, asta e. De ce nu mă întorc, atunci?
    Întrebarea m-a făcut să mă simt la fel de prost cum mă făcuse să mă simt observaţia lui Ralph Roberts că am nevoie de-o vacanţă. Dacă simţeam nevoia să mă întorc la Sara Laughs, acum că mi se încheiase vacanţa, chiar aşa: de ce să nu mă-ntorc? Poate că va fi puţin înfricoşător în prima sau în primele două nopţi, va fi mahmureala din urma ultimului meu vis, însă faptul că mă voi afla acolo poate că va face visul să dispară mai repede.
    Şi (acestui ultim gând i-am permis să ocupe doar un colţ dosnic al minţii mele conştiente) poate că se va întâmpla ceva şi cu scrisul meu. Nu-mi puneam multe speranţe... dar nici nu era ceva imposibil.
    În lipsa unui miracol, nu aşa-mi spusesem în prima zi de după Revelion, şezând pe marginea căzii, ţinând o cârpă udă pe tăietura de la frunte?
    În lipsa unui miracol.
    Uneori, orbii cad la pământ, se lovesc la cap şi-şi recapătă vederea. Uneori, poate că ologii chiar pot să-şi arunce cârjele când ajung în capul scărilor de la biserică.
    Mai aveam opt sau nouă luni la dispoziţie înainte ca Harold şi Debra să înceapă să mă sâcâie cu adevărat în privinţa următorului roman. M-am hotărât să-mi petrec acest timp la Sara Laughs. Avea să-mi ia puţin să pun totul în ordine în Derry, iar lui Bill Dean avea să-i ia ceva mai mult să pregătească locuinţa de la lac pentru venirea unui locatar constant, însă mă puteam muta acolo până de Patru Iulie, fără probleme.
    M-am hotărât că acesta e un bun reper temporal: nu doar ziua de naştere a ţării noastre, ci mai mult sau mai puţin şi sfârşitul sezonului de insecte în Maine-ul de vest.
    Până în ziua în care mi-am împachetat echipamentul de vacanţă (romanele lui John D. MacDonald le-am lăsat viitorului ocupant al căsuţei), am ras ţepii lungi de-o săptămână de pe-o faţă atât de bronzată, că nu-mi mai părea a fi faţa mea, şi-am luat avionul înapoi spre Maine, ajunsesem la o rezoluţie: mă voi întoarce în locul pe care subconştientul meu l-a recunoscut drept adăpost împotriva întunericului mereu mai profund; mă voi întoarce chiar dacă mintea mi-a mai sugerat şi că nu e complet lipsit de riscuri să fac asta. Nu mă voi întoarce cu gândul că Sara este Lourdes, ... dar îmi voi permite să sper asta şi, când voi vedea steaua de seară arătându-şi sclipirea deasupra lacului pentru prima dată, îmi voi permite să-mi pun o dorinţă.
    Un lucru nu se potrivea, însă, în deconstrucţia mea atentă a viselor cu Sara şi, fiindcă nu-l puteam explica, am încercat să-l ignor. N-am avut parte de prea mult noroc, totuşi; în parte cred că încă eram scriitor, iar scriitorul e acea persoană care şi-a învăţat mintea să nu răspundă la comandă.
    Era vorba de tăietura de pe dosul palmei mele. Tăietura apăruse în toate visele, puteam jura că aşa era... şi-apoi apăruse de-adevăratelea. Porcării de genul ăsta nu găseşti în cărţile doctorului Freud; chestiile astea sunt rezervate exclusiv liniei fierbinţi a Prietenilor cu Puteri Extrasenzoriale.
    A fost o coincidenţă, atâta tot, mi-am spus, atunci când avionul în care mă aflam începea coborârea. Şedeam în locul A-2 (partea nostimă când stai chiar în faţă e că, dacă se prăbuşeşte avionul, tu eşti primul la locul evenimentului) şi, apropiindu-ne de pista de aterizare de la Aeroportul Internaţional Bangor, mă uitam la pădurile de pini.
    Zăpada din acel an dispăruse; stătusem în vacanţă până după moartea ei.
    Doar o coincidenţă. De câte ori te-ai tăiat la mână în viaţă? Adică, mâinile sunt cele mai expuse părţi ale corpului, nu, se vântură peste tot? Parcă cer să fie zgâriate.
    Explicaţia asta ar fi trebuit să mă convingă şi, totuşi, parcă nu m-a convins. Ar fi trebuit, dar... ei bine...
    Tipii din beci erau de vină. Ei nu voiau să înghită gogoaşa. Tipii din beci nu voiau să înghită niciun pic din gogoaşă.
    Atunci când Boeingul 737 a atins solul, s-a simţit o zdruncinătură puternică şi eu am lăsat tot acest fir de gândire în urmă.

                                                                  3.

                                    Într-o după-amiază, la scurtă vreme după ce-am revenit acasă, am scotocit prin dulapuri până ce am găsit cutia de pantofi în care erau vechile fotografii ale lui Jo. Le-am sortat, apoi le-am cules doar pe cele făcute la lacul Dark Score. Erau uimitor de multe, însă, fiindcă Johanna se dădea în vânt să le facă, ea nu apărea decât în foarte puţine. Am găsit una, totuşi, pe care-mi aminteam că am făcut-o în 1990 sau '91.
    Uneori, chiar şi un fotograf netalentat poate face o poză reuşită - chestia aia cu şapte sute de maimuţe care bat la şapte sute de maşini de scris vreme de şapte sute de ani -, iar asta era într-adevăr reuşită. În ea, Jo stătea pe plută, soarele apunând roşu-auriu în spatele ei. Tocmai ieşise din apă, care încă mai picura de pe ea, şi purta un costum de baie din două piese, cenuşiu cu şnururi roşii. O surprinsesem râzând şi dându-şi la o parte părul ud de pe frunte şi tâmple. Prin cupele sutienului se vedeau proeminenţele sfârcurilor ei. Arăta ca o actriţă de pe-un poster la una dintre peliculele alea dulci-amărui, de rangul doi, cu monştri care apar la Petrecerea de pe Plajă sau cu ucigaşul în serie care terorizează campusul şcolar.
    Am fost izbit pe neaşteptate de-o puternică şi neaşteptată dorinţă carnală pentru ea. Voiam s-o duc în dormitor chiar aşa cum era în fotografia aceea, cu şuviţe de păr lipite de obraji şi cu acel costum de baie ud, mulat pe corp.
    Cu mâinile care-mi tremurau puţin am pus deoparte fotografia, alături de alte câteva care-mi plăceau (deşi nu-mi plăcea nici o alta la fel de mult). Apoi am fost furios pe ea. Proasta naibii, de ce-a trebuit să fugă într-una dintre cele mai calde zile ale anului? Proasta şi necugetata de ea, să mă lase singur aşa, incapabil nici măcar să scriu.
    M-am aşezat pe scări şi m-am întrebat ce trebuie să fac. Trebuia să beau o duşcă, m-am hotărât, şi dup-aia poate încă una, ca s-o scarpine pe spate pe ailaltă. M-am ridicat chiar în picioare înainte să-mi spun că asta nu era deloc o idee foarte bună.
    Am mers în birou în schimb, am deschis calculatorul şi am rezolvat un rebus. În noaptea aia, când m-am dus la culcare, am vrut să mă uit iarăşi la fotografia cu Jo în costum de baie. Mi-am spus că asta-i o idee aproape la fel de proastă ca aceea cu nişte gâturi de tărie când te simţi furios şi deprimat.
    Dar o să am visul ăla iarăşi, mi-am spus, stingând lumina.
    Cu siguranţă o să am visul ăla.
    Nu l-am avut, totuşi. Visele mele cu Sara Laughs păreau să se fi terminat.

                                                             4.

                                     După o săptămână de meditație, ideea de a petrece în sfârşit vara la lac mi s-a părut mai bună ca niciodată. Aşa că, într-o sâmbătă după-amiaza, la începutul lunii mai, când mi-am făcut socoteala că orice îngrijitor din Maine care se respectă stă acasă să vadă meciul celor de la Red Sox, l-am sunat pe Bill Dean şi i-am spus că voi locui la casa de lângă lac de prin Patru Iulie... şi că, dacă vor merge lucrurile după cum speram eu, voi sta acolo şi în acea toamnă şi iarnă.
    - Păi, asta-i bine, a spus el. Astea-s veşti cu adevărat bune. Foarte mulţi de pe-acilea îţi duc doru', Mike. Îs destui ăi de vreau să-ţi spună condoleanţe pentru moartea soţiei, să ştii asta.
    Mi s-a părut mie sau chiar am auzit în vocea lui o undă vagă de reproş? Sigur că Jo şi cu mine ne-am lăsat amprenta printre oamenii din zona aceea; am făcut donaţii substanţiale micuţei biblioteci care deservea zona cuprinsă între Motton, Kashwakamak şi Castle View, iar Jo prezidase cu succes campania de strângere a fondurilor pentru achiziţionarea şi punerea în funcţiune a unei maşini bibliotecă-ambulantă. Pe lângă asta, ea a făcut parte şi din cercul femeilor care ţes (cuverturile din lână erau specialitatea ei) şi a fost o membră bine văzută în Cooperativa Manufacturieră din Districtul Castle. A făcut vizite celor bolnavi... a ajutat la colectarea anuală a sângelui donat de pompierii voluntari... a ţinut un stand în timpul Sărbătorii Verii din Castle Rock... iar cu chestiile astea n-a făcut decât să se încălzească. Şi n-a făcut-o nici în stilul ostentativ de Doamnă Generoasă, ci discret şi simplu, cu capul plecat (deseori pentru a ascunde un zâmbet destul de tăios, trebuie să adaug - Jo a mea avea un simţ al umorului demn de Bierce). Christoase, mi-am spus, poate că Bill avea dreptul să vorbească cu reproş.
    - Îi duc oamenii dorul, am spus.
    - Îhâm, chiar aşa.
    - Şi eu îi duc încă dorul. Cred că de-asta n-am venit la lac. Acolo am petrecut cele mai frumoase vremuri împreună.
    - Aşa cre' şi io. Da' o să fie a dracu' de bine să te vedem pe-acilea. Mă pun pe treabă. Casa-i bine, te-ai putea muta chiar şi dup-amiaza asta, dac-ai avea de gând asta -, da' cât rămâne-o casă goală cât o rămas Sara, capătă un aer închis.
    - Ştiu.
    - O s-o rog pe Brenda Meserve s-o cureţe prin toate ungherele. E-aceeaşi femeiuşcă la care-am apelat mereu, să ştii.
    - Nu-i Brenda puţin cam bătrână pentru a face curăţenia generală de primăvară?
    Doamna din discuţie avea în jur de şaizeci şi cinci de ani, era grăsuţă, amabilă şi vulgară într-un fel comic. Îi plăceau în mod deosebit glumele cu vânzătorul ambulant care-şi petrece nopţile ca şi un iepure, sărind dintr-o gaură-ntr-alta. Nu era pic de doamna Danvers în ea.
    - Femeile de seama Brendei Meserve nu-s niciodată prea bătrâne să se-ocupe de pregătitu' sărbătorii, a spus Bill. O să ia cu ea v'o două sau trei fete s-o ajute la aspirat şi să ridice mobilele alea mai grele. O să te taxeze probabil cu trei sute de dolari. Ţi se pare bine?
    - Un chilipir.
    - Tre' să verific puţu', la fel şi generatoru', deşi-s sigur că amândouă-s în bună regulă. Am văzut un cuib de bărzăuni lângă studiou' lu' Jo şi vreau să-l afum înainte să se uşte lemnu'-n pădure. Oh, şi acoperişu' casei celei vechi - ştii tu, aia din mijloc -, o să trebuiască să-i schimb ţigla. Ar fi trebuit să-ţi zic de-asta anu' trecut, da' fiin'că n-ai folosit casa, am lăsat-o-n pace. Eşti de-acord şi cu treaba asta?
    - Da, până la zece mii. Dacă-ţi trebuie mai mult, spune-mi.
    - Dac-o să trebuiască să depăşim zece, o să râd şi-o să pup un porc.
    - Încearcă să termini totul înainte să ajung acolo, bine?
    - Sigur. Îţi trăbă tihnă, ştiu... da' să ştii că n-o s-o ai de la-nceput. Am fo' şocaţi toţi cân' am auzit c-o murit aşa tânără; cu toţii am fost. Şocaţi şi trişti. O fo'-o scumpă.
    Rostit de-o limbă de yankeu, cuvântul acesta a sunat Şcupă.
    - Mulţumesc, Bill.
    Am simţit cum îmi înţeapă lacrimile ochii. Mâhnirea e ca un oaspete beat care se întoarce mereu pentru un păhărel de rămas bun.
    - Mulţumesc pentru că ai spus asta.
    - O să ai şi tu parte de-o droaie de plăcinte cu morcovi, prietenu' meu.
    A râs, dar puţin reţinut, de parcă-i era teamă că face o impietate.
    - Nu mă deranjează să mănânc o droaie de plăcinte cu morcovi, am spus, iar dacă exagerează cineva cu asta, ei bine, nu mai are Kenny Auster ogarul ăla irlandez?
    - Ba da, vietatea aia ar mânca plăcintă pân'-ar plesni! a strigat Bill cu o bucurie sinceră. A chicotit până ce l-a apucat tusea. Am aşteptat, zâmbind puţin în sinea mea.
    "Afină îi spune câinelui ăla, blestemat să fiu de ştiu de ce. Nu-i aşa că-i o adevărată bâzdâganie?” Am presupus că se referea la câine, nu la stăpânul acestuia. Kenny Auster, nu mai înalt de un metru cincizeci şi doi şi subţirel, era exact opusul unei bâzdâganii, adjectivul acesta specific Maine-ului, care defineşte o persoană stângace, stingheră şi împiedicată.
    Mi-am dat brusc seama că mi-e dor de oamenii aceştia - de Bill şi de Brenda şi de Buddy Jellison şi de Kenny Auster şi de toţi ceilalţi care locuiau tot timpul la lac.
    Îmi era dor şi de Afină, ogarul irlandez care se plimba peste tot cu capul ridicat, doar cât să lase impresia că nu are decât jumătate de creier înăuntrul lui, şi cu balele curgându-i în fuioare printre fălci.
    - O să tre' să merg acolo şi ca să curăţ ce-o lăsat iarna-n urmă, a spus Bill.
    Părea ruşinat.
    - Nu-i rău anu' ăsta - ultima mare furtună n-o aruncat decât zăpadă pe-aici, slavă Domnului -, da' mai îs câteva chestioare de care n-am apucat să m-ocup încă. Ar fi trebuit să le fi făcut demult deja. Faptu' că nu foloseşti casa nu-i o scuză. Io am încasat cecurile pe care mi le-ai trimis.
    Era amuzant într-un fel să-l ascult pe boşorogul ăsta grizonat cum se biciuieşte singur; Jo s-ar fi tăvălit pe jos de râs, sunt sigur de asta.
    - Dacă totul e bine până pe Patru Iulie, Bill, voi fi mulţumit.
    - O să fii mulţumit cum îi scoica de râu într-un banc de nămol, atunci. Asta-i o promisiune.
    Bill vorbea ca şi când el însuşi era o scoică într-un banc de nămol, iar asta m-a făcut bucuros.
    - Vii să scrii o carte lângă apă? Ca-n vremurile vechi? Nu că n-or fo' bune ultimele două, nevastă-mea n-o putut-o lăsa jos p-ultima, da'...
    - Nu ştiu, am spus, ceea ce era adevărat. Apoi, m-a fulgerat o idee: Bill, vrei să-mi faci o favoare înainte să cureţi drumul de acces şi s-o dezlănţui pe Brenda Meserve?
    - Mă bucur s-o pot face, a zis el, aşa că i-am spus ce voiam.

                                                          5.

                                 Patru zile mai târziu, am primit un colet cu următoarea adresă de expediere laconică: DEAN/ POST NORM/TR-90 (DARK SCORE).
    L-am desfăcut şi-am scuturat dinăuntru douăzeci de fotografii făcute cu unul dintre aparatele alea micuţe pe care le foloseşti o dată şi-apoi le arunci.
    Bill umpluse filmul cu diverse imagini ale casei, cele mai multe respirând aerul acela de neatenţie pe care-l capătă o casă dacă nu e locuită destul de mult timp... chiar şi o casă îngrijită (ca să folosesc exprimarea lui Bill) capătă aerul acela neglijent după o vreme.
    De-abia dacă m-am uitat la ele. Primele patru erau cele care-mi trebuiau mie, şi le-am aliniat pe masa din bucătărie, acolo unde lumina puternică a soarelui cădea direct asupra lor. Bill le făcuse pe acestea din capul drumului de acces, îndreptând aparatul de unică folosinţă în jos, către Sara Laughs cea lăbărţată. Se observau muşchii ce crescuseră nu numai pe buştenii casei principale, ci şi pe buştenii aripilor nordică şi sudică.
    Se vedeau covorul de crengi căzute şi valurile de ace de brad de pe drumul de acces. Trebuie să fi fost tentat Bill să cureţe toate astea înainte să facă pozele, dar nu le curăţase. Îi spusesem exact ce-mi trebuia - "cu negi cu tot" a fost expresia pe care am folosit-o - şi Bill îmi respectase dorinţa.
    Tufişurile de pe marginile drumului se îndesiseră mult de când Jo şi cu mine petrecuserăm ultima perioadă semnificativă de timp la lac; nu se sălbăticiseră tocmai, dar da, unele dintre crengile mai lungi chiar păreau să se întindă una către cealaltă deasupra asfaltului, aidoma unor amanţi dornici să se reîntâlnească.
    Totuşi, lucrul la care ochii mei continuau să se tot întoarcă era veranda de la poalele drumului de acces. Celelalte asemănări dintre fotografii şi visele mele cu Sara Laughs puteau fi doar nişte coincidenţe (sau opera imaginaţiei surprinzător de des probată de realitate a unui scriitor), însă nu puteam explica existenţa firelor de floarea-soarelui crescute prin scândurile verandei, mai mult decât putusem explica tăietura de pe dosul palmei.
    Am întors una dintre fotografii pe cealaltă parte. Pe spatele ei, Bill scrisese subţire ca firul de păianjen: Doamnele aste-au venit mult prea devreme... şi-au intrat ilegal!
    Am întors-o înapoi la partea cu imaginea. Erau, într-adevăr, trei fire de floarea-soarelui crescute prin scândurile verandei. Nu două, nu patru, ci trei fire de floarea-soarelui, cu feţe mari, semănând cu nişte reflectoare.
    Exact ca acelea din visul meu.

                                                        CAPITOLUL ȘASE
                                                                   1.

                                    Pe 3  iulie 1998, am aruncat două valize şi Power-Book-ul în portbagajul Chevrolet-ului, am dat să ies cu spatele din parcare, apoi m-am oprit şi-am intrat înapoi în casă. Mi se părea goală şi cumva dată uitării, asemenea unei iubite credincioase părăsită fără nicio explicaţie. Mobila nu era acoperită şi curentul încă era cuplat (luasem în calcul eventualitatea ca Marele Experiment de la Lac să se dovedească repede a fi un eşec total), însă, totuşi, locuinţa de pe strada Benton, nr. 14, părea părăsită. Camerele, prea încărcate cu mobilă să producă vreun ecou, îmi lăsau în continuare acest sentiment şi peste tot mi se părea că lumina e mult prea prăfoasă.
    În camera mea de lucru, monitorul calculatorului era acoperit cu o husă. Am îngenuncheat în faţa lui şi am deschis unul dintre sertarele biroului. Înăuntru se aflau patru topuri de hârtie. Am luat unul, am pornit spre ieşirea din cameră cu el la subsuoară, apoi m-am răzgândit şi m-am întors. Pusesem fotografia aceea provocatoare cu Jo în costum de baie în sertarul mare din mijloc al biroului. Am luat-o acum, am rupt un capăt al ambalajului de la topul de hârtie şi am vârât pe jumătate fotografia între pagini, asemenea unui semn de carte. Dacă, prin absurd, mă apucam într-adevăr să scriu din nou şi dacă mergea bine treaba, aveam s-o întâlnesc pe Johanna pe undeva pe la pagina două sute cincizeci.
    Am ieşit din casă, am încuiat uşa din spate, am urcat în maşină şi am plecat. De atunci, nu m-am mai întors niciodată înapoi.

                                                               2.

                                     Am foste tentat de câteva ori să merg la lac şi să văd cum merge treaba - care se dovedise a fi un pic mai amplă decât se aşteptase la început Bill Dean. M-a reţinut sentimentul nu foarte bine articulat de conştientul meu, dar totuşi foarte puternic, că nu aşa trebuie să decurgă lucrurile, că următoarea mea vizită la Sara trebuie să fie cea în care să-mi despachetez bagajele şi să rămân pentru o perioadă mai lungă de timp.
    Bill l-a angajat pe Kenny Auster să pună ţiglă pe acoperiş şi l-a angajat pe vărul lui Kenny, Timmy Larribee, s-o "cureţe pe bătrâna doamnă de muşchi", o operaţiune de curăţire vecină cu frecatul oalelor murdare, necesară uneori caselor din buşteni. Bill a mai chemat şi un instalator să verifice instalaţia de apă şi a primit consimţământul meu să înlocuiască vreo câteva ţevi vechi şi pompa pentru fântână.
    Bill a făcut la telefon gargară cu privire la toate aceste cheltuieli; nu l-am oprit.
    Când a cincea sau a şasea generaţie de yankei începe să vorbească despre cheltuirea banilor, mai înţelept e să păstrezi distanţa şi să aştepţi ca ei să epuizeze subiectul. Unui yankeu i se pare pur şi simplu de neconceput să scoţi imediat verzişorii, e cumva ca şi când te-ai deda unui gest de tandreţe în public. În ceea ce mă priveşte, nu mă deranja deloc să dau banii. Duc o viaţă simplă în general, nu datorită cine ştie cărui cod moral, ci fiindcă mintea mea, foarte vioaie în majoritatea celorlalte cazuri, nu funcţionează foarte bine când vine vorba de bani. Ce consider eu huzur sunt trei zile la Boston, un meci al echipei Red Sox, o excursie la magazinul Tower Records and Video, plus o vizită la librăria Wordsworth din Cambridge. O astfel de viaţă nu ştirbeşte nu ştiu cât din dobândă, ce să mai vorbesc de suma depusă; aveam un contabil bun care locuia în Waterville şi, în ziua în care am încuiat uşa casei din Derry şi am plecat spre vest către TR-90, deţineam cu puţin peste suma de cinci milioane de dolari. Nu e cine ştie ce în comparaţie cu Bill Gates, dar pentru zona asta e o cifră destul de mare şi-mi permiteam să zâmbesc când venea vorba de costul ridicat al renovării unei case.
    A fost un sfârşit de primăvară şi un început de vară ciudate pentru mine. N-am făcut, în mare, decât să-mi închei îndatoririle mele orăşeneşti, să-i răspund la telefon lui Bill Dean când m-a sunat să-mi spună ce probleme s-au mai ivit şi să încerc să nu mă gândesc. Am făcut interviul acela pentru Publishers Weekly, iar când m-a întrebat intervievatorul dacă am întâmpinat dificultăţi să-mi reiau munca "după pierderea persoanei mele iubite", am răspuns nu, fără să tresar absolut deloc. De ce nu? Era adevărat. Problemele n-au început decât după ce am terminat Cădere liberă; până atunci, am mers înainte ca tătarii.
    La mijlocul lui iunie, am luat prânzul împreună cu Frank Arlen la Starlite Cafe.
    Cafeneaua aceasta se află în Lewiston, care se află la jumătatea drumului dintre oraşul lui şi al meu. În timpul desertului (faimoasa tartă cu căpşune de la Starlite), Frank m-a întrebat dacă mă văd cu cineva. M-am uitat mirat la el.
    - La ce te holbezi? m-a întrebat, cu chipul luminându-i-se de una dintre cele nouă mii de emoţii fără nume - aceasta era ceva între amuzament şi iritare. Cu siguranţă nu mi s-ar părea că o înşeli pe Jo. În august se împlinesc patru ani de când a murit.
    - Nu, am spus. Nu mă văd cu nimeni.
    S-a uitat la mine tăcut. Eu i-am întors privirea preţ de câteva secunde, apoi am început să amestec aiurea cu lingura frişca de pe tarta din faţa mea. Aluatul încă era cald, cum fusese scos de la cuptor, şi frişca se topea pe el. M-a făcut să mă gândesc la cântecelul ăla prostesc despre cel care şi-a uitat prăjitura în ploaie.
    - Te-ai văzut cu cineva, Mike?
    - Nu cred că asta te priveşte pe tine.
    - O, pentru numele lui Dumnezeu. În vacanţă? Ai făcut...
    M-am convins să ridic ochii de la frişca topită.
    - Nu, am spus. Nu am făcut nimic.
    A rămas tăcut preţ de o clipă sau două. Am crezut că se pregăteşte să treacă la alt subiect. Nu m-ar fi deranjat asta. În schimb, m-a întrebat fără ocolişuri dacă am pus-o cu cineva de la moartea Johannei încoace. S-ar fi mulţumit să-i spun o minciună, chiar dacă n-ar fi putut-o crede în întregime - bărbaţii mereu mint când vine vorba despre sex. Eu i-am spus însă adevărul... şi-am simţit un fel de plăcere perversă.
    - Nu.
    - Nici măcar o dată?
    - Nici măcar o dată.
    - N-ai încercat nici la un salon de masaj? Ştii, să ţi se facă măcar un...
    - Nu.
    A tăcut, continuând să lovească cu linguriţa în buza bolului cu desertul. Nu luase nici măcar o muşcătură. Se uita la mine de parcă eram un specimen nou şi scârbos de insectă. Nu-mi prea convenea, dar credeam că-i înţeleg reacţia.
    A fost cât pe ce de vreo două ori să intru în ceea ce astăzi se numeşte "o relaţie", niciuna dintre ele în Key Largo, unde văzusem, cu aproximaţie, două mii de femei frumoase umblând pe plajă îmbrăcate doar într-un şnur şi o promisiune. O dată a fost vorba de o chelneriţă roşcată, Kelli, de la un restaurant situat la ieşirea din oraş, unde-mi luam deseori prânzul. După o vreme, am ajuns să ne vorbim, să glumim şi apoi am început să ne privim ochi în ochi, precis ştiţi despre ce vorbesc, genul acela de priviri care se susţin un pic mai mult ca de obicei. Am început să mă uit la picioarele ei şi la felul în care-i stătea uniforma pe şolduri când se întorcea, iar ea a observat că mă uit la ea.
    Şi a mai fost o femeie la Nu You, sala de antrenament unde mergeam să fac exerciţii fizice. O femeie înaltă căreia-i plăceau bustierele roz şi pantalonii negri de biciclist. Destul de apetisantă. Iarăşi, mi-a plăcut ce-şi aducea să citească pentru călătoriile alea aerobice nesfârşite şi fără destinaţie pe care le făcea pedalând la una din acele biciclete fixe - nu era vorba de reviste Mademoiselle sau Cosmo, ci de romane de autori ca John Irving şi Ellen Gilchrist. Îmi plac oamenii care citesc cărţi adevărate, şi nu doar pentru că eu însumi scriam aşa ceva. Cititorii de cărţi sunt la fel de înclinaţi ca oricine altcineva să înceapă o discuţie întrebându-te de vremea de afară, în general, însă, ei chiar pot merge mai departe la alt subiect.
    Numele blondei în bluză roz şi pantaloni scurţi negri era Adria Bundy. Pe când pedalam umăr la umăr din ce în ce mai departe spre nicăieri, am început să discutăm despre cărţi şi am ajuns la un moment dat s-o asist câte o dată sau de două ori pe săptămână în sala de forţă. E ceva ciudat de intim să asişti pe cineva când ridică greutăţi. În parte, datorită poziţiei aplecate a persoanei asistate, cred (mai ales când cel asistat e o femeie), însă nu în totalitate sau măcar în cea mai mare parte. În general, factorul de dependenţă face diferenţa. Deşi rareori se ajunge acolo, cel care ridică greutăţi îşi încredinţează viaţa în mâinile asistentului. Şi, cândva în iarna lui 1996, privirile acelea au început pe când ea stătea întinsă pe bancă, iar eu stăteam aplecat deasupra ei, uitându-mă în jos la chipul ei răsucit. Privirile acelea care se susţin un pic mai mult ca de obicei.
    Kelli avea în jur de treizeci de ani, Adria era poate puţin mai tânără. Kelli era divorţată, Adria nici nu se căsătorise. În ambele cazuri aveam undă verde şi cred că amândouă ar fi fost fericite să se culce cu mine fără nici o obligaţie. Un fel de test auto al compatibilităţii sexuale. Totuşi, în cazul lui Kelli eu am ales să-mi iau prânzul la un alt restaurant, iar când cei de la YMCA mi-au făcut o ofertă de abonament promoţional gratuit, am acceptat şi nu m-am mai dus niciodată la Nu You. Mi-amintesc că am trecut pe lângă Adria Bundy într-o zi, pe stradă, cam la şase luni după ce am făcut schimbul şi, chiar dacă i-am spus bună, am făcut în aşa fel încât să nu-i văd privirea încurcată, uşor rănită.
    Într-un sens pur fizic, le-am dorit pe amândouă, şi totuşi nu mi-o doream pe nici una. În parte, de vină a fost in apacitatea mea de a scrie - viaţa mea era destul de bulversată şi aşa, mulţumesc, fără să mai adaug şi eu complicaţii inutile.
    În parte, de vină a fost efortul pe care-l cere încercarea de a te convinge că femeia care-ţi răspunde la ocheade e interesată de tine şi nu de contul tău bancar suficient de extravagant.
    În mare parte, cred, de vină a fost faptul că încă o simţeam puternic pe Jo în minte şi în suflet. Nu era loc pentru altcineva, chiar şi după patru ani. Sufeream de-o durere densă precum colesterolul, iar dacă asta vi se pare comic sau ciudat, fiţi recunoscători că nu suferiţi de aşa ceva.
    - Cu prietenii cum stai? m-a întrebat Frank, începând în sfârşit să-şi mănânce tartina cu căpşune. Ai prieteni cu care să te întâlneşti, nu-i aşa?
    - Da, am spus. O mulţime de prieteni
    Ceea ce era o minciună, însă aveam o mulţime de rebusuri de rezolvat, o mulţime de cărţi de citit şi o mulţime de filme de văzut la aparatul video, noaptea; puteam efectiv să recit din gând avertismentul FBI-ului cu privire la copiile ilegale ale casetelor video. Când venea vorba de oameni în carne şi oase, singurii pe care-i sunam când mă simţeam pregătit să plec din Derry erau doctorul şi dentistul meu, iar mare parte din corespondenţa pe care am trimis-o în acel iunie a constat în cereri de redirecţionare la o nouă adresă a revistelor Harper's şi National Geographic.
    - Frank, am spus, parcă ai fi o mamă evreică.
    - Uneori când sunt cu tine mă simt ca o mamă evreică, a spus el. O mamă care crede în puterile vindecătoare ale cartofilor copţi în detrimentul mielului pascal. Arăţi mai bine decât ai arătat de multă vreme, te-ai îngrăşat în sfârşit puţin, cred...
    - Prea mult.
    - Prostii, când ai venit de Crăciun semănai cu Ichabod Crane. Te-ai mai şi bronzat puţin pe faţă şi pe braţe.
    - Am mers mult pe jos.
    - Aşa că arăţi mai bine... cu excepţia ochilor. Ai uneori o privire în ochi... şi-mi fac griji pentru tine de fiecare dată când o văd. Cred că Jo s-ar bucura să ştie că-şi face cineva griji pentru tine.
    - Despre ce privire vorbeşti? am întrebat.
    - De obişnuita ta privire la lungă distanţă. Vrei să-ţi spun adevărul? Arăţi ca o persoană dependentă de ceva de care nu mai poate scăpa.

                                                            3.

                                  Am plecat din Derry la trei şi jumătate, m-am oprit în Rumford să iau cina, apoi am condus încet printre dealurile din vestul Maine-ului, în vreme ce soarele cobora spre apus. Îmi plănuisem orarul de plecare şi cel de sosire cu grijă, chiar dacă nu în mod conştient, şi, pe când ieşeam din Motton şi intram în ţinutul neîncorporat numit TR-90, am devenit conştient de greutatea cu care-mi bătea inima. Pe faţă şi pe braţe îmi apăruse transpiraţie, în pofida sistemului de aer condiţionat din maşină. Nimic din ce auzeam la radio nu mi se părea normal, muzica mi se părea că-i doar un ţipăt, şi l-am închis.
    Eram speriat şi aveam motive întemeiate să fiu. Chiar şi lăsând deoparte ciudata polenizare încrucişată dintre vise şi lucrurile aparţinând lumii reale (ceea ce-am reuşit să fac destul de uşor, considerând tăietura de pe dosul palmei şi firele de floarea-soarelui crescute prin scândurile verandei fie doar nişte coincidenţe, fie numai nişte scânteieri de clarviziune), aveam motive să fiu speriat. Fiindcă acelea nu fuseseră nişte vise obişnuite, iar hotărârea mea de a mă întoarce la lac după atâta vreme nu fusese o hotărâre ca oricare alta. Nu mă simţeam ca un om fin-de-millenaire modern, pornit într-o călătorie spirituală să-şi înfrunte temerile (eu sunt bine, voi sunteţi bine, hai să trăim cu toţii un vertij emoţional, în vreme ce William Ackerman cântă în fundal), mă simţeam mai degrabă ca un profet nebun din Vechiul Testament pornind în deşert să trăiască mâncând lăcuste şi bând apă alcalină, fiindcă i s-a arătat Dumnezeu într-un vis.
    Dădusem de belea, viaţa mea era un dezastru moderat-mergând-spre-sever, iar faptul că nu puteam scrie era doar o parte a problemei. Nu violam copii şi nici nu fugeam prin Times Square predicând teorii conspiraţioniste printr-o portavoce, dar dădusem totuşi de belea. Îmi pierdusem rostul în lume şi nu-l mai puteam regăsi. Asta nu mă surprindea; la urma urmei, viaţa nu e-o carte. Ce făceam în acea seară călduroasă de iulie era să pornesc cu bună ştiinţă o terapie de şoc, şi măcar atâta credit să-mi acordaţi: eram conştient de asta.
    Ajungi la Dark Score astfel: 1-95 de la Derry la Newport; Route 2 de la Newport la Bethel (cu o oprire în Rumford, care putea ca antreul iadului înainte ca afacerile cu hârtie să sucombe în timpul celui de-al doilea mandat al lui Reagan); Route 5 de la Bethel la Waterford. De acolo o iei pe Route 68, vechiul Drum de Ţară, de-a lungul Castle View, prin Motton (în care centru înseamnă un hambar unde se vând aparate video, bere şi arme la mâna a doua), apoi treci de semnul care spune TR-90 şi de cel care spune GAME WARDEN E CEL MAI TARE LA NEVOIE, SUNAŢI LA l-800-555-GAME SAU LA *72 PE TELEFONUL CELULAR.
    Acestor cuvinte, cineva a adăugat cu vopsea la tub SĂ-I FUT PE EAGLES.
    La opt kilometri de la acest semn, ajungi pe dreapta la o stradelă îngustă, marcată doar cu o tablă pătrată din tinichea pe care stă scris un număr 42 şters.
    Deasupra acestuia, asemenea unui umlaut, sunt două găuri de dimensiunea unor cartuşe de calibru 22. Am intrat pe această stradelă cam atunci când mă aşteptam s-o fac: era 7.16 P.M., EDT, potrivit ceasului de la bordul Chevrolet-ului.
    Iar sentimentul era acela al întoarcerii acasă.

                                                             4.

                                 Am făcut încă vreo trei sute de metri după spusele indicatorului de kilometraj, ascultând iarna care împodobea stradela cum se freca de dedesubtul maşinii, ascultând câte o creangă cum zgâria capota sau cum se lovea de partea din dreapta a maşinii, asemenea unui pumn.
    Într-un sfârşit, am parcat şi am oprit motorul. Am coborât, am mers spre spatele maşinii, m-am aşezat pe burtă şi am început să smulg iarba care atingea ţeava încinsă de eşapament a Chevy-ului. Fusese o vară uscată şi era de preferat să-mi iau măsuri de precauţie. Ajunsesem exact la ora aceasta pentru a-mi putea reconstitui visele, sperând să le pot înţelege mai bine sau să-mi formez o idee despre ce am de făcut în continuare.
    Lucrul pentru care nu venisem era să dau foc pădurii.
    O dată treaba asta îndeplinită, m-am ridicat în picioare şi m-am uitat în jur.
    Greierii cântau, aşa cum făceau şi-n visele mele, iar copacii stăteau înghesuiţi unul într-altul de ambele părţi ale stradelei, aşa cum erau mereu în visele mele. Deasupra, cerul era o fâşie albastră, estompată.
    Am luat-o la pas, mergând pe făgaşul din dreapta. Jo şi cu mine avuseserăm un singur vecin în capătul acesta al drumului, pe bătrânul Lars Washburn, însă acum, drumul de acces al lui Lars era năpădit de tufe de ienupăr şi blocat cu un lanţ lung şi ruginit. Bătut în cuie de un copac din stânga lanţului era un însemn: ACCESUL INTERZIS.
    Bătut în cuie de un copac din dreapta era: AGENŢIA IMOBILIARĂ SECOLUL VIITOR şi un număr de telefon local. Cuvintele erau şterse şi greu de citit în întunericul din ce în ce mai adânc.
    Am continuat să merg, conştient încă o dată de bătăile grele ale inimii şi de felul în care-mi bâzâiau ţânţarii pe la urechi şi pe lângă braţe. Sezonul lor de vârf trecuse, însă transpiram mult şi ăsta-i un miros care le place. Probabil că le aminteşte de sânge.
    Cât eram de speriat când m-am apropiat de Sara Laughs? Nu-mi amintesc.
    Presupun că frica, asemeni durerii, e unul dintre acele lucruri care-ţi scapă din memorie o dată ce-ai scăpat de el. Ce-mi amintesc totuşi e sentimentul pe care l-am avut înainte, când am mai fost aici, mai cu seamă când umblam pe drumul acesta singur. Era sentimentul că realitatea e subţire. Cred că ea chiar este subţire, ştiţi, subţire ca gheaţa de pe lac după dezgheţ, iar noi ne umplem vieţile cu zgomote şi cu lumină şi cu mişcări, ca să ne ascundem de această subţirime. În locuri precum Stradela Patruzeci şi Unu, însă, descoperi că tot fumul şi toate oglinzile au fost luate. N-a rămas decât zgomotul greierilor şi priveliştea frunzelor verzi întunecându-se către negru; crengi ce alcătuiesc forme ca nişte feţe; bubuitul inimii tale în piept, zvâcnetul sângelui în spatele ochilor şi aspectul cerului, pe măsură ce sângele albastru al zilei i se scurge din obraji.
    După plecarea luminii zilei, îi ia locul un fel de certitudine: că în spatele pielii se ascunde un secret, un mister în acelaşi timp întunecat şi sclipitor. Simţi misterul ăsta o dată cu fiecare respiraţie, îl vezi în fiecare umbră, te aştepţi să dai nasul cu el la fiecare întoarcere de pas. E prezent; îi tai calea într-un fel de curbă vlăguită, asemeni unui patinator întorcându-se să plece spre casă.
    M-am oprit pentru o clipă la vreo jumătate de kilometru de locul unde-mi lăsasem maşina şi la încă jumătate de kilometru de drumul de acces. Aici drumul coteşte brusc şi în dreapta se află un câmp deschis care merge abrupt în pantă, către lac. Pajiştea Tidwell îi spun localnicii, sau uneori, Vechea Tabără. Aici şi-au construit Sara Tidwell şi tribul ei bizar cabanele, asta cel puţin după spusele Mariei Hingerman (şi, odată, când l-am întrebat pe Bill Dean, a confirmat că acesta e locul... deşi n-a părut interesat să continue discuţia, ceea ce mi s-a părut atunci puţin cam ciudat).
    Am rămas acolo pentru o clipă, uitându-mă în jos la capătul nordic al Dark Score-ului. Apa era sticloasă şi liniştită, încă de culoarea acadelei în ultimele străluciri ale apusului, fără să se vadă pe ea cel mai mic val sau cea mai mică ambarcaţiune. Iubitorii de bărci se aflau probabil deja la debarcader sau la barul Warrington's Sunset, mâncând crochete de homar şi bând halbe mari cu tot felul de tării amestecate.
    Mai târziu, câţiva dintre ei, ameţiţi de speed şi de martini, o vor lua la fugă în susul şi în josul lacului la lumina lunii. M-am întrebat dacă voi fi pe-acolo să-i ud. Mi-am spus că existau şanse bune ca pe atunci să fiu deja pe drumul de întoarcere spre Derry, fie înspăimântat de ceea ce am găsit, fie deziluzionat fiindcă n-am găsit absolut nimic.
    - Bufon mic ce eşti, spuse Strickland.
    N-am ştiut că voi vorbi până ce nu mi-au ieşit cuvintele din gură şi habar n-am avut de ce au fost tocmai acele cuvinte. Mi-am amintit atunci de visul în care Jo stătea sub pat şi am tremurat. Mi-a ţiuit un ţânţar în ureche. L-am plesnit şi am mers mai departe.
    Într-un sfârşit, sosirea mea la începutul drumului de acces a fost aproape prea perfect cronometrată, senzaţia că reintru în vis a fost aproape prea completă. Chiar şi baloanele legate de pancarta cu SARA LAUGHS (unul alb şi altul albastru, amândouă inscripţionate cu grijă în cerneală neagră cu BUN VENIT ÎNAPOI, MIKE!), plutind pe fundalul de-un negru atotcuprinzător al copacilor, păreau să intensifice sentimentul de deja vu pe care mi-l insuflasem aproape conştient, fiindcă două vise nu pot fi niciodată perfect identice, nu? Lucrurile fabricate de mâini şi de minţi umane nu pot fi niciodată perfect identice, chiar şi atunci când se încearcă asta cu toată puterea, fiindcă noi nu suntem aceiaşi de la o zi la alta sau chiar de la un moment la altul.
    Am păşit spre pancartă, simţind cum mă învăluie misterul acestui loc aflat la crepuscul. Mi-am închis mâna pe scândură, simţind prezenţa ei dură, şi apoi mi-am trecut buricul degetului mare peste litere, nepăsându-mi de aşchii şi citind prin piele, aşa cum citeşte un orb alfabetul Braille: S şi A şi R Şi A; L şi A şi U şi G şi H şi S.
    Drumul de acces fusese curăţat de acele şi de crengile căzute la suflarea vântului, însă Dark Score-ul licărea în nuanţe trandafirii, exact aşa cum licărea şi-n visele mele, iar silueta masivă şi lăbărţată a casei era neschimbată. Bill, prevăzător, lăsase aprinsă lumina de deasupra verandei şi firele de floarea-soarelui care crescuseră printre scânduri fuseseră demult tăiate, restul însă era identic cu ceea ce visasem.
    M-am uitat în sus la fâşia de cer de deasupra stradelei. Nimic... am aşteptat... şi nimic... am mai aşteptat... şi-apoi a apărut, a apărut chiar acolo unde-mi antrenasem privirea să stea aţintită. Într-o clipă nu era decât cerul şters (cu nuanţe indigo începând să se ivească pe la margini, asemeni unei infuzii de cerneală) şi în cealaltă, Venus strălucea pe el, vie şi neclintită. Am auzit oameni spunând că urmăresc ivirea stelelor şi presupun că unii chiar o fac, însă cred că atunci a fost singura dată în viaţa mea când am văzut una apărând din senin. Mi-am pus şi o dorinţă, însă de data asta totul se petrecea în realitate şi nu mi-am dorit-o pe Jo.
    - Ajută-mă, am spus, uitându-mă la stea.
    Aş fi spus mai multe, dar nu ştiam ce să spun. Nu ştiam de ce fel de ajutor am nevoie.

                                                             5.

                               Ajunge, a spus o voce neliniștită din mintea mea. Ajunge, acum. Întoarce-te şi urcă în maşină.
    Numai că nu acesta era planul meu. Planul era să o apuc pe drumul de acces, exact aşa cum am făcut în ultimul vis, în coşmar. Planul era să-mi demonstrez că nu există niciun monstru înfăşurat în linţoliu care să mă pândească din umbrele cabanei din faţa mea. Planul era întemeiat în cea mai mare parte pe vorba aceea înţeleaptă a Noii Generaţii care spune că "frica" este un acronim pentru Firea Rece Învinge în Confruntarea cu Ascunsul. Dar, stând acolo şi uitându-mă la sclipirea (foarte slaba în întunericul din ce în ce mai dens) becului de pe verandă, mi-a trecut prin minte că mai e o vorbă înţeleaptă, una nu chiar atât de senină, care sugera că "frica" e de fapt un acronim pentru Fii Realist În Confruntarea cu Ascunsul. Stând singur acolo în pădure, în timp ce lumina părăsea cerul, aceasta mi s-a părut de departe cea mai înţeleaptă interpretare a termenului.
    M-am uitat în jos şi am fost puţin amuzat să văd că luasem unul dintre baloane - l-am dezlegat fără să-mi dau seama cât întorsesem gândurile pe toate feţele. Plutea nepăsător la capătul sforii pe care o ţineam eu în mână, cuvintele imprimate pe el fiind acum imposibil de citit în întunericul profund.
    Poate că nu-i, totuşi, decât o chestie de perspectivă; poate că nu mă voi putea mişca din loc. Poate că m-a cuprins din nou vrăjitoarea aia bătrână de criză de umblet şi nu voi face decât să rămân locului asemenea unei statui, până ce va trece cineva pe aici şi mă va lua pe sus.
    Trăiam acum însă o realitate şi realitatea nu concepea existenţa unei crize de umblet. Mi-am deschis palma. Când s-a desprins sfoara pe care o ţineam, am păşit sub balonul ce se înălţa spre cer şi-am pornit de-a lungul drumului de acces. Pas după pas, cam aşa cum am făcut încă din 1959, când am învăţat şmecheria asta. Am pătruns din ce în ce mai adânc în mirosul impecabil, dar acru de pin, şi la un moment dat, m-am surprins făcând un pas mai mare, trecând peste o creangă căzută la pământ ce existase în vis, dar în realitate nu exista.
    Inima încă-mi bubuia puternic, iar transpiraţia încă-mi curgea în valuri pe corp, ungându-mi pielea şi atrăgând ţânţarii. Am ridicat o mână să-mi dau la o parte părul de pe frunte, apoi m-am oprit, ţinând-o cu degetele răşchirate în faţa ochilor. Am adus-o şi pe cealaltă lângă ea. Niciuna nu era însemnată; nu se vedea nici măcar urma cicatricei de la tăietura pe care-o căpătasem târându-mă prin dormitor în timpul furtunii aceleia cu gheaţă.
    - Sunt bine, am spus. Sunt bine.
    Bufon mic ce eşti, spuse Strickland, mi-a răspuns o voce. Nu era vocea mea, nici a lui Jo; era vocea extraterestră care mă însoţise în coşmar, cea care mă făcuse să mă mişc chiar şi atunci când voiam să mă opresc. Era vocea unui străin.
    Am pornit iarăşi la drum. Ajunsesem acum dincolo de jumătatea drumului de acces. Ajunsesem la punctul unde, în vis, i-am spus vocii că mă temeam de doamna Danvers.
    - Mă tem de doamna D, am spus, voind să aud cum sună cuvintele rostite în întunericul dens. Ce mă fac dacă-i acolo menajera aceea bătrână şi rea?
    Un cufundar a ţipat pe lac, însă vocea nu mi-a răspuns. Presupun că nu avea de ce s-o facă. Doamna Danvers nu exista, nu era decât o mână de oase dintr-o carte veche, iar vocea ştia asta.
    Am început iarăşi să umblu. Am trecut pe lângă pinul cel mare în care-a intrat cândva Jo cu jeep-ul nostru, încercând să meargă cu spatele pe drumul de acces. Ce-a mai înjurat! Ca un marinar! Eu am reuşit să-mi păstrez seriozitatea doar până ce-a ajuns la "Fute-o buhă", după care mi-am pierdut controlul, sprijinindu-mă de jeep, apăsându-mi tâmplele cu podul palmelor, râzând în hohote până ce mi-au curs lacrimile pe obraji, Jo trimiţându-mi din priviri scântei de un albastru-încins în tot acest timp.
    Am văzut pe trunchiul copacului urma rămasă după accident la vreun metru de la pământ, albul porţiunii decojite părând că pluteşte în mijlocul scoarţei negre, în obscuritate. Exact în momentul acesta degenerase neliniştea din celelalte vise în ceva cu mult mai rău. Chiar înainte ca arătarea înfăşurată în giulgiu să iasă în goană din casă, simţisem că era ceva complet nelalocul lui acolo, că era ceva complet denaturat; simţisem că, într-un fel, casa însăşi înnebunise. În acest moment, trecând pe lângă bătrânul pin rănit, voisem eu s-o iau la fugă, precum omul din turtă dulce.
    Acum, n-am simţit asta. Eram speriat, da, dar nu terorizat. Pentru început, în spatele meu nu era nimic, nu auzeam nici o respiraţie luctuoasă. Cel mai periculos lucru ce putea apărea din pădurea asta era un elan nervos. Sau, credeam eu, dacă eram cu adevărat nenorocos, un urs supărat la culme.
    În vis, se vedea luna plină aproape pe trei sferturi, însă, în acea noapte, nu era nici urmă de lună pe cerul de deasupra mea.
    Şi nici nu avea să fie; uitându-mă în treacăt peste pagina cu buletinul meteo din Derry News, observasem că era lună nouă.
    Până şi cel mai puternic deja vu e fragil şi, gândindu-mă la acel cer fără lună, deja vu-ul meu s-a spulberat. Sentimentul că-mi retrăiesc coşmarul m-a părăsit atât de brusc, că m-am întrebat până şi de ce făcusem toate astea, ce sperasem să-mi demonstrez sau să înfăptuiesc. Acum trebuia să merg pe jos, prin întuneric, tot drumul înapoi, să-mi recuperez maşina.
    Nicio problemă, dar aveam s-o fac cu una dintre lanternele din casă. Cu siguranţă mai trebuia să fie una în...
    O serie de explozii disparate s-au declanşat de partea cealaltă a lacului, ultima fiind suficient de puternică să producă ecou. M-am oprit, inspirând o dată rapid. Cu câteva clipe înainte, acele bubuituri neaşteptate m-ar fi făcut probabil s-o iau înapoi la fugă, cuprins de panică, însă acum n-am avut parte decât de clipa aceea scurtă de tresărire. Erau focuri de artificii, desigur, ultimul dintre ele - cel mai puternic - fiind probabil un M-80. Mâine era Patru Iulie şi, de cealaltă parte a lacului, copiii începuseră să sărbătorească mai devreme.
    Am mers mai departe. Tufişurile se tot întindeau spre mine ca nişte mâini, însă fuseseră tunse şi nu mai arătau atât de ameninţătoare. Nu mai trebuia să-mi fac probleme nici că va fi tăiat curentul; eram acum destul de aproape de veranda din spate să văd fluturii de noapte zburând în jurul becului lăsat aprins pentru mine de către Bill Dean. Chiar dacă ar fi fost tăiat curentul (în partea vestică a statului, multe dintre liniile de înaltă tensiune sunt încă deasupra solului şi curentul se întrerupe des), s-ar fi pornit automat generatorul.
    Totuşi, am fost uimit de cât de multe lucruri din vis se aflau şi aici, chiar dacă mă părăsise sentimentul puternic de repetiţie - sau de retrăire.
    Jardinierele lui Jo erau acolo unde fuseseră dintotdeauna, flancând poteca ce duce la micuţa plajă din faţa Sarei; cred că le găsise Brenda Meserve dosite în pivniţă şi o pusese pe una dintre ajutoarele ei să le scoată iarăşi la lumină. Nu creştea încă nimic în ele, dar mă aşteptam să se întâmple asta curând. Şi, chiar în absenţa lunii din visul meu, am putut vedea pătratul negru de pe apă, plutind la vreo patruzeci şi cinci de metri de mal. Pluta pentru înot.
    Nici urmă însă de forma aceea dreptunghiulară zâcând într-o rână în faţa verandei; nici urmă de sicriu. Totuşi, inima îmi bătea puternic iarăşi şi cred că dacă ar mai fi explodat atunci nişte artificii pe partea de lac aparţinând comunităţii Kashwakamak, aş fi ţipat.
    Bufon mic ce eşti, spuse Strickland.
    Dă-mi cartea înapoi, e cartea mea de omorât timpul.
    Şi dacă moartea ne fură minţile? Ce se-ntâmplă dacă-i supravieţuieşti, dar ne fură minţile? Ce se-ntâmplă atunci?
    Ajunsesem la punctul în care, în coşmar, uşa se dădea de perete şi silueta aceea albă se năpustea afară cu braţele ei albe şi înfăşurate în pânză, ridicate în aer. Am mai făcut un pas şi m-am oprit, auzind sunetul aspru al respiraţiei mele atunci când trăgeam aer în plămâni şi apoi îl împingeam afară peste suprafaţa uscată a limbii. Sentimentul de déjà vu nu s-a întors, dar, preţ de o clipă, am crezut că silueta tot va apărea - aici, în lumea adevărată, în timpul adevărat. Am rămas locului, aşteptând-o, cu mâinile transpirate, încleştate. Am mai inspirat o gură de aer uscat şi, de data aceasta, nu i-am mai dat drumul afară.
    Clipocitul tăcut al apei lovindu-se de mal.
    O adiere de vânt care mi-a mângâiat faţa şi a zornăit tufişurile.
    Un cufundar a strigat pe lac; fluturii s-au lovit de becul de pe verandă.
    N-a ieşit valvârtej de pe uşă niciun monstru înfăşurat în giulgiu şi, prin geamurile mari din stânga şi dreapta uşii, n-am văzut nimic mişcându-se, nimic alb sau de altă culoare. Deasupra clanţei se afla un bileţel, probabil de la Bill, şi asta era tot. Am lăsat în grabă aerul să iasă din plămâni şi-am parcurs cât îmi mai rămăsese din distanţa până la Sara Laughs.
    Biletul era într-adevăr de la Bill Dean. Îmi transmitea că Brenda făcuse nişte cumpărături pentru mine; chitanţa de la supermarket era pe masa din bucătărie şi voi găsi cămara bine aprovizionată cu tot soiul de conserve. Nu cumpărase multe alimente perisabile, însă aveam lapte, unt, bere brună englezească şi hamburgeri, ingredientul de bază al bucătăriei unui bărbat care locuieşte singur.
    Ne vedem lunea viitoare, îmi scrisese Bill.
    De-ar fi după mine, ţi-aş spune personal bun-venit, dar buna mea nevastă zice că-i rândul nostru să mergem în vizită, aşa că plecăm în Virginia (cald!!) să petrecem ziua de 4 cu sora ei. Dacă ai nevoie de ceva sau dacă dai de belele...
    Notase numărul de telefon al cumnatei sale din Virginia şi numărul lui Butch Wiggins din oraş, oraş pe care toţi îl numesc "TR", cum ar fi: "Eu şi cu mama ne-am săturat de Bether şi ne-am mutat cu rulota în TR." Mai erau câteva numere trecute acolo - al instalatorului, al electricianului, al Brendei Meserve, chiar şi al tipului de la depanări televizoare din Harrison, cel care repoziţionase antena parabolică pentru o recepţie maximă. Bill nu lăsase nimic pe dinafară. Am întors biletul pe cealaltă parte, aşteptându-mă la un P.S.:
    Ascultă, Mike, de porneşte războiul nuclear înainte ca eu şi Yvette să ne-ntoarcem din Virginia...
    Ceva s-a mişcat în spatele meu.
    M-am răsucit pe călcâie, scăpând biletul din mână. A aterizat pe scândurile cu care era podită veranda, asemenea unei versiuni mai mari şi mai albe a unuia dintre fluturii de noapte care se loveau în becul de deasupra. În clipa aceea am fost sigur că voi da ochii cu arătarea aia înfăşurată în linţoliu, un moroi nebun ascuns în trupul aflat în descompunere al soţiei mele:
    Dă-mi cartea de omorât timpul, dă-mi-o, cum de-ndrăzneşti să vii aici şi să-mi deranjezi odihna, cum de-ndrăzneşti să vii din nou la Manderley, iar, acum că eşti aici, cum crezi că vei mai putea pleca înapoi? În ceaţa misterului, cu tine, bufon mic ce eşti. În ceaţa misterului, cu tine.
    Nu era nimic acolo. Nu fusese decât adierea vântului, făcând iarăşi tufişurile să-şi scuture uşor frunzele... doar că nu atingerea vântului o simţisem eu pe pielea mea transpirată, nu şi de data asta.
    - Păi, numai asta trebuie să fie, nu-i nimic altceva acolo, am spus.
    Sunetul propriei tale voci poate să fie înfricoşător şi liniştitor când eşti singur. De data asta a fost cea din urmă variantă. M-am aplecat, am luat biletul de la Bill şi l-am îndesat în buzunarul de la spate al pantalonilor. Apoi am scos inelul cu chei. Am rămas acolo, sub becul din verandă, în umbrele mari şi unduitoare ale fluturilor orbiţi de lumină, căutând printre chei, până când am găsit-o pe cea de care aveam nevoie. Avea un aspect ciudat, de obiect nefolosit multă vreme, şi, frecând cu degetul mare marginea ei zimţată, m-am întrebat din nou de ce n-am venit la cabană - cu excepţia a două vizite grăbite în timpul zilei - în lunile şi anii scurşi de la moartea lui Jo încoace. Cu siguranţă că dacă ea ar fi trăit, ar fi insistat...
    Însă atunci mi-am dat seama de un lucru bizar nu era numai o chestiune de de la moartea lui Jo încoace.
    Era uşor să-mi spun că aşa era; nici măcar o dată în timpul celor şase săptămâni pe care le-am petrecut la Key Largo nu m-am gândit la asta altfel decât aşa... acum însă, tocmai stând aici, în umbrele fluturilor dănţuitori (era ca şi când aş fi stat sub un ciudat glob de discotecă organic), şi ascultând cufundării de pe lac, mi-am amintit că, deşi Johanna murise în luna august a anului 1994, murise în Derry.
    Fusese îngrozitor de cald în oraş... aşadar, de ce stătuserăm acolo? De ce nu ne aflam pe estacada umbrită de lângă lac, bând ceai cu gheaţă îmbrăcaţi în costumele de baie, urmărind bărcile tăind în sus şi-n jos lacul şi făcând comentarii cu privire la performanţele schiorilor de apă. Ce căutase ea, totuşi, în blestemata aia de parcare de la Rite Aid, când, în luna august a oricărui alt an, eram la kilometri buni de Derry?
    Şi asta nu era tot. Locuiam de obicei la Sara până la sfârşitul lui septembrie - era o perioadă liniştită şi frumoasă, la fel de călduroasă ca şi vara. În '93, însă, am plecat când nu se scursese decât o săptămână din luna august. Ştiam asta, fiindcă-mi aminteam că Johanna venise cu mine la New York mai târziu în luna aceea, pentru o chestiune editorială şi pentru obişnuitele porcării publicitare. Fusese cald ca-n cuptor în Manhattan, apa ţâşnea din hidranţii din East Village şi asfaltul din centru făcea bulbuci.
    În prima seară a acelei excursii am văzut Fantoma de la operă.
    Spre sfârşit, Jo s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit: "O, futu-i! Iar îi curg mucii Fantomei!" Tot restul filmului m-am luptat să nu izbucnesc în hohote dezlănţuite de râs. Jo ştia să fie de-o astfel de răutate.
    De ce venise cu mine în acel august? Lui Jo nu-i plăcea New York-ul nici în aprilie, nici în octombrie, atunci când e cât de cât frumos. Nu ştiam. Nu-mi puteam aminti. Nu eram sigur decât de faptul că nu se mai întorsese la Sara Laughs niciodată după acel scurt august din 1993... şi, în scurtă vreme, nici de asta n-am mai fost sigur.

                                                             6.

                                    Am introdus cheia în broască și am răsucit-o. Aveam de gând să intru, să aprind becurile din bucătărie, să înşfac o lanternă şi să mă întorc după maşină. Dacă nu făceam asta, putea veni cu viteză prea mare cine ştie ce beţiv care locuia într-un bordei la capătul dinspre sud al stradelei, îmi putea lovi Chevy-ul şi mă putea da în judecată cerând un miliard de dolari despăgubire.
    Casa fusese aerisită şi nu se simţea nici cel mai slab miros de închis; în locul aerului stătut, învechit, se simţea o aromă vagă şi plăcută de pin. Am pipăit după comutatorul dinăuntru şi atunci, undeva în întunecimea casei, a început să plângă un copil. N-am intrat tocmai în panică, dar întreaga logică mi-a părăsit mintea. Era un plânset, un plânset de copil, dar nu aveam nici cea mai vagă idee de unde se putea auzi.
    Apoi a început să se estompeze. Nu să se liniştească, ci să se estompeze, de parcă ar fi ridicat cineva acel copil şi-l ducea acum departe pe-un coridor lung... nu c-ar fi existat un asemenea coridor în Sara Laughs. Până şi cel care străbătea mijlocul casei, făcând legătura între secţiunea centrală şi cele două aripi, nu e cu adevărat lung.
    Estompându-se... estompat... aproape dispărut.
    Am rămas în întuneric străbătut de fiori, ţinând mâna pe comutator. O parte din mine voia să se sperie, voia s-o ia pur şi simplu la sănătoasa de acolo atât de repede cât o ţineau picioarele mele mici, voia să fugă precum omuleţul din turtă dulce. O altă parte, totuşi - partea raţională -, începuse deja să-şi reafirme întâietatea.
    Am apăsat comutatorul, partea care voia să fugă spunând las-o baltă, n-o să funcţioneze, e visul, prostule, e visul tău care se trezeşte la realitate. Însă a funcţionat.
    Becul din foaier s-a aprins repede, împrăştiind umbre, scoţând la iveală în stânga micuţa colecţie de vase din lut a lui Jo şi în dreapta biblioteca, lucruri pe care nu le mai văzusem de patru sau chiar mai mulţi ani, lucruri însă rămase tot acolo şi tot aceleaşi.
    Pe unul dintre rafturile din mijloc ale bibliotecii am văzut trei romane timpurii de-ale lui Elmore Leonard - Swang, The Big Bounce şi Mr. Majestick - pe care eu le pusesem deoparte pentru vremuri ploioase; trebuie să te pregăteşti în caz de ploaie când eşti plecat în natură. Fără o carte bună, până şi două zile de ploaie în mijlocul pădurii pot fi îndeajuns să te facă să te urci pe pereţi.
    S-a auzit o ultimă şoaptă de plânset, apoi tăcere. În spaţiul ei, am auzit un ticăit venind dinspre bucătărie. Ceasul de deasupra sobei, una dintre rarele căderi ale lui Jo în braţele prostului gust, e Pisica Felix cu ochi mari care se mişcă de la stânga la dreapta în vreme ce coada-pendul se leagănă neîncetat. Cred că a apărut în toate filmele ieftine de groază produse vreodată.
    - Cine-i acolo? am strigat.
    Am făcut un pas către bucătărie, doar un teritoriu difuz în spatele foaierului, apoi m-am oprit. Cufundată în întuneric, casa era o peşteră. Plânsetul ar fi putut veni de oriunde. Inclusiv din propria mea imaginaţie.
    - E cineva aici?
    Niciun răspuns... Însă nu credeam că sunetul venise din mintea mea. Să fi fost aşa, criza de creaţie era ultima mea grijă.
    Pe un raft al bibliotecii, la stânga romanelor lui Elmore Leonard, se afla o lanternă cu burduf lung, de genul celor care înghit opt baterii D şi care te orbesc pentru scurtă vreme dacă-ţi introduce cineva fasciculul direct în ochi. Am apucat-o, şi doar atunci când era s-o scap din mână mi-am dat seama cât de tare transpiram şi cât de speriat eram. Am prins-o din zbor înainte să cadă pe jos, inima bubuindu-mi în piept, aşteptându-mă ca plânsetul acela să înceapă iarăşi, aşteptându-mă ca arătarea aia înfăşurată în linţoliu să plutească spre mine din sufrageria întunecată, cu braţele ei amorfe ridicate în aer; o mârţoagă bătrână de politician întoarsă din mormânt şi pregătită să mai facă o încercare de viaţă. Votaţi pentru biletul sigur de Înviere din Morţi, fraţi şi surori, şi veţi fi salvaţi.
    Am prins bine de lanternă şi am aprins-o. A trimis un fascicul puternic şi drept în sufragerie, ţintuind capul de elan de deasupra şemineului zidit din pietre de câmpie; lumina făcea ochii de sticlă ai animalului împăiat să pară două becuri sclipind sub apă.
    Am văzut scaunele bătrâne din bambus bătrâna canapea, masa de cinat zgâriată, pe care trebuia s-o stabilizezi introducând sub unul dintre picioare o carte de joc împăturită sau două covoraşe pentru paharele de bere; nu am văzut nicio fantomă; am ajuns, totuşi, la concluzia că am de-a face cu o reprezentaţie de carnaval dată de-a dreptul peste cap. Folosind cuvintele nemuritorului Cole Porter, hai să anulăm întreaga tărăşenie. Dac-o luam spre est de-ndată ce ajungeam la maşină, puteam fi în Derry pe la miezul nopţii. Puteam dormi în patul meu.
    Am stins lumina din foaier şi am rămas doar la lumina lanternei. Am ascultat ticăitul ceasului ăluia prostesc în formă de pisică, pe care trebuie să-l fi pornit Bill, şi zumzetul constant al frigiderului. În timp ce le ascultam, am realizat că nu mă aşteptasem să mai aud vreunul din sunete. Cât despre plânset...
    Chiar fusese un plânset? Fusese cu adevărat?
    Da. Un plânset sau ceva.
    Ce anume, asta părea acum incert. Ce părea a fi sigur era că venirea aici fusese o idee periculoasă, o hotărâre prostească pentru o persoană care şi-a învăţat mintea să nu răspundă la comandă. Stând în foaier, înfăşurat doar de lumina de la lanternă şi de cea de la becul din verandă, care intra prin geamuri, mi-am dat seama că linia dintre ceea ce ştiam eu că e real şi ceea ce ştiam că aparţine doar imaginaţiei mele a dispărut în foarte mare măsură.
    Am ieşit din casă, am verificat dacă e încuiată uşa şi am pornit înapoi pe drumul de acces, trecând lumina lanternei din stânga în dreapta drumului, asemenea unui pendul - asemenea cozii bătrânului Felix, Pisoiul Nebun din bucătărie. Mi-a trecut prin gând, luând-o în sus pe stradelă, că va trebui să inventez o poveste pentru Bill Dean. N-ar ajunge să spun: "Ei bine, Bill, am ajuns acolo şi am auzit un copil scuipându-şi plămânii de plâns în casa mea încuiată şi m-a speriat atât de tare, că m-am transformat în omuleţul de turtă dulce şi-am fugit înapoi la Derry. O să-ţi trimit lanterna pe care-am luat-o; pune-o înapoi pe raft, lângă romanele alea în ediţie de buzunar, bine?" Nu era de-ajuns, fiindcă povestea va prinde picioare şi oamenii vor spune: "Nu ne surprinde. A scris probabil prea multe cărţi. O ocupaţie de-asta tre' că-ţi înmoaie creierii. Se sperie acum şi de propria lui umbră. Riscurile meseriei."
    Chiar dacă n-aş mai fi venit niciodată aici, nu voiam să le las oamenilor din TR impresia asta de spre mine, să le cultiv atitudinea aia aproape dispreţuitoare, care spune "vezi ce păţeşti dacă gândeşti prea mult?". E-o părere pe care multă lume o are despre cei care trăiesc de pe urma imaginaţiei lor.
    Îi voi spune lui Bill că m-am îmbolnăvit. Într-un fel, asta era adevărat. Sau nu... mai bine să-i spun că altcineva s-a îmbolnăvit... un prieten... cineva din Derry cu care mă vedeam... o iubită, poate. "Bill, vezi tu, s-a îmbolnăvit un prieten de-al meu, iubita mea, aşa că..."
    Brusc, m-am oprit, lumina sclipind pe partea din faţă a maşinii mele. Parcursesem drumul prin întuneric fără să bag de seamă multe dintre sunetele din pădure şi spunându-mi că şi cel mai puternic dintre ele e doar o căprioară care-şi face culcuş să doarmă. Nu mă întorsesem să văd dacă mă urmărea arătarea aceea înfăşurată în linţoliu (sau poate un copil fantomatic plângând). Mă cufundasem în încercarea de a inventa o poveste şi de a-i da credibilitate, făcând lucrul ăsta în gând şi nu pe hârtie de data aceasta, bătând însă chiar şi aşa cărări bine ştiute. Mă cufundasem atât de adânc, încât uitasem să mai fiu speriat. Bătăile inimii se întorseseră la un ritm normal, transpiraţia mi se usca pe piele, iar ţânţarii încetaseră să-mi mai ţiuie în urechi. Şi, stând acolo, mi-a venit o idee. Era de parcă mintea mea ar fi aşteptat răbdătoare să mă calmez suficient de mult să-mi poată aminti de un lucru esenţial. Ţevile. Bill primise undă verde de la mine să înlocuiască o mare parte din vechea instalaţie, iar instalatorul făcuse întocmai.
    Probabil că făcuse asta foarte recent.
    - Aer în ţevi, am spus, plimbând raza lanternei cu opt baterii peste grilajul Chevrolet-ului. Asta am auzit.
    Am aşteptat să văd dacă partea mai adâncă a minţii mele va spune că-i o minciună prostească, o explicaţie forţată. N-a făcut-o... fiindcă, bănuiesc, şi-a dat seama că acesta poate fi adevărul. Ţevile în care a rămas aer pot scoate sunete asemănătoare cu nişte conversaţii, cu lătratul unor câini sau cu plânsetul unui copil.
    Poate că le golise instalatorul şi sunetul însemnase altceva... dar poate că nu le golise.
    Întrebarea era dacă voi urca sau nu în maşină dacă voi merge sau nu cu spatele trei sute de metri până la autostradă şi dacă mă voi întoarce apoi la Derry, totul datorită unui sunet pe care l-am auzit pentru zece secunde (poate numai pentru cinci) şi cât eram într-o stare psihică de surescitare şi stres.
    Am hotărât că răspunsul e nu. Poate că nu era nevoie decât de un alt lucru bizar să fac cale întoarsă - bolborosind în neştire probabil, asemenea unui personaj din Poveşti din criptă -, însă sunetul pe care l-am auzit în foaier nu ajungea. Nu atunci când putea însemna atât de mult încercarea de-a locui în Sara Laughs.
    Aud voci în minte şi le-am auzit de când îmi pot aminti. Nu ştiu dacă asta-i o parte din echipamentul necesar să fii scriitor sau nu; n-am întrebat niciodată un alt scriitor. N-am simţit niciodată nevoia s-o fac, fiindcă ştiu că toate vocile pe care le aud sunt laturi ale fiinţei mele. Totuşi, deseori îmi par a fi laturi cât se poate de reale ale altor persoane, şi nici una nu-mi pare mai reală - sau mai familiară - ca vocea lui Jo.
    Vocea aceasta a vorbit acum, părând interesată, amuzată într-un fel ironic, dar blând... şi aprobatoare.
    Ai de gând să lupţi, Mike?
    - Mda, am spus, stând acolo în întuneric şi luminând cu lanterna bucăţi din ornamentul cromat al maşinii. Aşa cred, iubire.
    Păi, atunci - asta-i de bine, nu?
    Da. Era. Am urcat în maşină, am pornit-o şi am condus încet în josul stradelei. Şi când am ajuns la drumul de acces, am apucat-o pe el.
    N-am mai auzit niciun plânset când am intrat pentru a doua oară în casă. M-am plimbat încet pe la parter, ţinând lanterna în mână până ce am aprins toate becurile pe care le-am găsit; dacă mai erau oameni care să vâslească pe lac, probabil că bătrâna Sara li se părea a fi o ciudată farfurie zburătoare spielbergiană, plutind deasupra lor.
    Cred că locuinţele îşi duc viaţa de-a lungul unei curgeri temporale diferite de cea pe care plutesc proprietarii lor, o curgere mult mai lentă. Într-o casă, în special într-una veche, trecutul e mai aproape. În viaţa mea, Johanna era moartă de aproape patru ani, pentru Sara însă, ea era mult mai aproape. Nu mi-am dat seama decât după ce am intrat înăuntru, după ce am aprins toate luminile şi după ce am pus la loc lanterna de unde o luasem, cât de tare mă temusem să mă întorc aici. Mă temusem că urmele vieţii întrerupte a Johannei îmi vor reînvia durerea. O carte cu colţul îndoit aşezată cu faţa în jos pe masa de la capătul sofalei, acolo unde îi plăcea lui Jo să se aşeze în cămaşă de noapte să citească şi să mănânce prune; cutia din carton de cereale Quaker Oats, singurul fel de mâncare pe care-l voia la micul dejun, aşezată pe-un raft în cămară; vechiul ei capot verde agăţat pe spatele uşii de la baia din aripa stângă, cea căreia Bill Dean încă-i mai spunea "aripa cea nouă", deşi a fost construită cu mult înainte ca noi s-o vedem măcar pe Sara Laughs.
    Brenda Meserve făcuse o treabă de calitate - o treabă umanitară - luând toate aceste semne şi semnale, însă nu le putuse lua chiar pe toate. Colecţia completă a romanelor cu Peter Wimsey a lui Sayers în ediţie de lux, cartonată, încă mai trona cu mândrie în mijlocul bibliotecii din sufragerie. Jo i-a spus întotdeauna Bunter capului de elan de deasupra şemineului şi, odată, dintr-un motiv pe care nu mi-l amintesc (era categoric un accesoriu complet necaracteristic lui Bunter), agăţase un clopoţel în jurul gâtului lui păros. Acesta încă mai atârna acolo, pe-o panglică din catifea roşie. Poate că doamna Meserve a stat puţin pe gânduri uitându-se la clopoţel, întrebându-se dacă să-l ia sau nu jos, neştiind că atunci când eu şi cu Jo făceam dragoste pe canapeaua din sufragerie (şi da, eram deseori luaţi de val acolo), ne refeream la acel act cu fraza "să facem clopoţelul lui Bunter să sune". Brenda Meserve făcuse tot ce putuse, însă orice mariaj reuşit reprezintă un teritoriu secret, un necesar spaţiu alb pe harta societăţii. Îţi aparţine prin ceea ce alţii nu ştiu despre el.
    M-am plimbat prin casă, atingând diverse lucruri, uitându-mă la diverse lucruri, văzându-le cu alţi ochi. O vedeam pe Jo peste tot şi, la scurtă vreme, m-am cufundat într-unul dintre scaunele de bambus din faţa televizorului. Perniţele au ţiuit sub greutatea mea şi am auzit-o în gând pe Jo spunându-mi: "Cere-ţi frumos scuze, Michael!"
    Mi-am ascuns faţa în palme şi am plâns. Cred că a fost ultima mea criză de durere, însă asta n-a făcut-o mai uşor de îndurat. Am plâns până ce-am crezut că se va rupe ceva în mine dacă nu mă opresc. Când m-a lăsat într-un sfârşit, faţa-mi era udă leoarcă, am început să sughiţ şi mi se părea că n-am mai fost atât de obosit niciodată în viaţă. Îmi simţeam tot corpul încordat - în parte de la mersul pe jos, cred, însă, în special de la tensiunea întoarcerii aici... şi a hotărârii de a rămâne aici. Să lupt. Plânsetul acela ciudat, fantomatic, pe care-l auzisem când păşisem pentru prima dată în casă, deşi mi se părea acum foarte îndepărtat în timp, nu mă ajutase deloc.
    M-am spălat pe faţă la chiuveta din bucătărie, ştergându-mi lacrimile cu podul palmelor şi curăţându-mi nasul înfundat. Apoi mi-am dus valizele în dormitorul pentru oaspeţi din aripa nordică. Nu aveam intenţia să dorm în aripa sudică, în dormitorul principal în care dormisem ultima dată cu Jo.
    Aceasta a fost o alegere pe care Brenda Meserve o prevăzuse. Pe birou se aflau un buchet de flori proaspete de câmp şi o ilustrată:
    BUN VENIT ÎNAPOI, DOMNULE NOONAN.
    Dacă nu aş fi fost epuizat emoţional, cred că vederea acelui mesaj, scris în stilul ascuţit şi ordonat al doamnei Meserve, m-ar fi aruncat în braţele altei crize de plâns. Mi-am afundat faţa între flori şi am inspirat adânc. Miroseau bine, a lumină solară. M-am dezbrăcat apoi de haine, lăsându-le aruncate pe jos, şi-am dat la o parte cuvertura de pe pat. Cearşafuri proaspete, feţe de pernă proaspete; acelaşi Noonan bătrân strecurându-se între primele şi lăsându-şi capul să cadă pe cele din urmă.
    Am stat acolo întins cu veioza aprinsă, uitându-mă în sus la umbrele de pe tavan, aproape nevenindu-mi să cred că mă aflu în locul acela şi că stau în patul acela. Nu fusese nici o arătare înfăşurată în linţoliu dorind să mă înhaţe, desigur... aveam însă o bănuială că mă putea foarte bine găsi în vise.
    Uneori - pentru mine, cel puţin - există un tampon între starea de veghe şi somn. Nu şi în seara aceea. Am adormit imediat fără să-mi dau seama măcar şi m-am trezit în dimineaţa zilei următoare cu soarele strălucind prin fereastră şi cu veioza de pe noptieră încă aprinsă. Nu am avut parte de vreun vis de care să-mi amintesc, doar de o senzaţie vagă că m-am trezit cândva pentru scurtă vreme în timpul nopţii şi că am auzit un clopoţel sunând, foarte slab şi îndepărtat.

                                                       CAPITOLUL ȘASE

                                  Fetița - de fapt, nu era altceva decât un copilaş - umbla pe mijlocul lui Route 68, îmbrăcată într-un costum de baie roşu, şlapi galbeni din plastic, şi cu cozorocul întors la spate, o bască de base-ball purtând sigla echipei Red Sox. Eu tocmai trecusem cu maşina de Magazinul Universal Lakeview şi de Garajul Bun la Toate al lui Dickie Brooks, iar acolo viteza maximă legală scade de la nouăzeci de kilometri pe oră la şaizeci. Slavă cerului că mă supuneam acestei indicaţii în acea zi, altfel aş fi putut-o omorî.
    Era prima zi pe care o petreceam acolo. Mă trezisem târziu şi-mi petrecusem mare parte din dimineaţă plimbându-mă prin pădurea de pe malul lacului, observând ce se schimbase şi ce rămăsese la fel. Nivelul apei părea mai scăzut şi erau mai puţine bărci pe lac decât mă aşteptasem, mai ales că era vorba de cea mai mare sărbătoare a verii, dar altfel aş fi putut la fel de bine să nu fi fost plecat. Mi se părea că alung până şi aceleaşi insecte.
    Pe la unsprezece, stomacul îmi dăduse de veste că sărisem peste micul dejun. Mi-am spus că pot face un drum până la Village Cafe. Restaurantul lui Warrington era de departe mai select, însă acolo s-ar fi holbat oamenii la mine. Village Cafe era o alegere mai bună - asta dacă nu dăduse cumva faliment. Buddy Jellison era un nemernic iute la mânie, însă fusese dintotdeauna cel mai bun bucătar de fast-food din vestul Maine-ului şi stomacul meu tocmai un Villageburger mare şi unsuros cerea.
    Iar acum, uite-o pe fetiţa asta care mergea chiar pe linia albă, părând o majoretă ce conduce o paradă invizibilă.
    La şaizeci de kilometri pe oră, am văzut-o din timp, însă şoseaua era intenscirculată vara şi puţini se deranjau să reducă viteza pe porţiunea asta de drum. Poliţia Districtului Castle nu avea, la urma urmei, decât vreo şase maşini de patrulă şi nu mulţi dintre poliţişti se oboseau să treacă prin TR dacă nu erau chemaţi în mod special.
    Am parcat pe marginea şoselei, am tras frâna de mână şi-am coborât înainte ca praful să înceapă măcar să se aşeze la loc. Era o zi călduroasă şi extrem de umedă, cu un aer închis şi nemişcat, norii părând suficient de joşi să-i atingi cu mâna. Copilul - o blondină micuţă cu nasul cârn şi cu genunchi juliţi - stătea pe linia albă de demarcaţie, de parcă ar fi fost o sârmă pentru acrobaţii, şi se uita cum mă apropii, la fel de speriată ca şi un căţel care se gudură.
    - Bună, a spus ea. Melg la pajă. Mami nu vrea să mă ducă şi-s nelvoasă foc.
    A dat din picior să-mi arate că ştie la fel de bine ca oricine ce-nseamnă să fii nervos foc. Trei sau patru ani bănuiam eu că are. Vorbea bine atât cât vorbea şi era frumuşică foc, însă tot nu avea mai mult de trei sau patru ani.
    - Ei bine, da, sigur, să mergi la plajă în ziua de Patru e-o alegere bună, am spus eu, dar...
    - Patlu Iulie şi focuri de-altificii, s-a arătat ea de acord, făcând "şi"-ul să pară ceva exotic şi dulce asemenea unui cuvânt rostit în vietnameză.
    - ... dar dacă umbli pe mijlocul şoselei rişti să ajungi mai degrabă în spitalul din Castle Rock.
    Am decis că nu e bine să stau în mijlocul străzii şi să fac pe Misterogers cu ea, când era o curbă la nici patru sute de metri în faţă şi putea veni oricând o maşină cu o sută la oră de după ea. Auzeam, de fapt, zgomotul unui motor, şi mai şi accelera.
    Am luat copila în braţe şi am dus-o acolo unde maşina mea mergea la ralanti şi, deşi părea mulţumită s-o duc în braţe şi nu era deloc speriată, m-am simţit ca Chester Molestatorul chiar din clipa în care mi-am petrecut braţul pe sub fundul ei. Eram conştient că oricine ar fi stat în combinaţia de birou şi cameră de aşteptare a garajului lui Brooksie se putea uita pe fereastră şi să mă vadă. Aceasta e una dintre faptele ciudate ale generaţiei mele, a celor ajunşi la jumătatea vieţii: nu putem pune mâna pe un copil care nu ne aparţine fără să ne temem că alţii vor vedea ceva indecent în asta... sau fără să fie convinşi, adânc înlăuntrul sistemului de drenaj al psihicului lor, că probabil este ceva indecent în acea atingere. Am luat-o din drum, însă. Asta am făcut.
    N-aveau decât să vină Mamele Furioase ale Maine-ului de Vest şi să-mi facă ce e mai rău.
    - Mă duci la p'ajă? m-a întrebat copila.
    Speranţa îi sclipea în ochi, zâmbea. Mi-am spus că probabil va fi gravidă până la vârsta de doisprezece ani, văzând mai ales felul dezinvolt în care-şi purta şapca de base-ball cu cozorocul la spate.
    - Ai costumaşu' la tine?
    - Cred că mi-am lăsat costumaşu' acasă.
    - Nu-i aşa că-i păcat? Unde-i mama ta, scumpete?
    Ca un răspuns direct la întrebarea mea, maşina pe care o auzisem a ieşit atunci în goană de pe-un drum din apropierea curbei. Era un Jeep Scout împroşcat cu noroi pe ambele laturi. Motorul huruia ca un animal de pradă, nervos că i-a scăpat hrana urcându-se într-un copac. Prin geamul lateral era ieşit un cap de femeie. Mămica drăgălăşeniei ăsteia mici trebuie să fi fost prea speriată să şadă; conducea într-o poziţie ghemuită, şi dacă ar fi venit o maşină de dincolo de curbă când a intrat ea pe Route 68, prietena mea în costum de baie roşu ar fi devenit precis orfană cât ai clipi.
    Scout-ul a derapat, capul intrând pe dată înăuntrul cabinei, şi s-a auzit un scrâşnet când şoferiţa a schimbat vitezele, încercând să ajungă de la zero la o sută de kilometri pe oră în poate nouă secunde. Dacă ar fi putut teama învârti motorul, sunt sigur că manevra ar fi avut succes.
    - Ea-i Mattie, a spus fetiţa în costum de baie. Pe ea-s supălată. Am fugit să fac Patlule la p'ajă. Dacă-i supălată pe mine, mă duce la buni a'bă.
    Habar nu aveam despre ce vorbea, însă într-adevăr îmi trecuse prin gând că Miss Bosox din 1998 voia să-şi petreacă Patrule la plajă; ca urmare, însă, avea să-şi petreacă cincile sau chiar mai mult închisă în casă. În acest timp, fluturam din mâna pe care n-o ţineam sub fundul copilei şi-o fluturam destul de tare să-i fac părul perfect blond al fetiţei să salte în aer.
    - Hei! am strigat. Hei, doamnă! Am luat-o eu!
    Scout-ul a trecut în viteză pe lângă noi, continuând să accelereze şi încă părând un animal furios Ţeava de eşapament lăsa în urmă nori de fum. S-a mai auzit un ultim scrâşnet urât al sistemului de transmisie. Parcă era o versiune nesărată a concursului Batem palma: "Mattie, ai reuşit să schimbi în viteza a doua - vrei să renunţi şi să câştigi maşina de spălat vase Maytag sau vrei să încerci să schimbi într-a treia?"
    Am făcut singurul lucru la care m-am putut gândi, adică să păşesc afară de pe şosea, să mă feresc de jeepul care se-ndepărta acum de mine (mirosul de ulei era gros şi înţepător) şi să ţin copilul deasupra capului, sperând că ne va vedea Mattie în oglinda retrovizoare. Nu mă mai simţeam ca Chester Molestatorul; acum mă simţeam ca un licitator nemilos dintr-un desen animat de Disney, oferind ăl mai drăgălaş purceluş din turmă celui care oferă mai mult. A funcţionat, însă. Stopurile mânjite cu noroi ale Scout-ului s-au aprins şi s-a auzit un huruit demonic când au fost apăsate greşit frânele.
    Asta s-a întâmplat chiar în faţa garajului lui Brooksie. Dacă erau înăuntru câţiva bătrâni veniţi pentru un pahar sănătos de bârfa de Patru Iulie, acum vor avea destule lucruri despre care să bârfească. Mi-am spus că le va face deosebită plăcere partea în care mama îmi va striga să-i dau copilul. Când te întorci la casa de vacanţă după o absenţă lungă, întotdeauna dă bine să porneşti cu dreptul.
    Stopurile din spate au licărit şi jeepul a început să accelereze în josul drumului cu o viteză sănătoasă de treizeci de kilometri la oră. Acum, sistemul de transmisie părea nu doar enervat, ci panicat - te rog, spunea, te rog, opreşte-te, mă omori. Spatele Scout-ului se legăna dintr-o parte în alta precum coada unui câine fericit. L-am privit hipnotizat venind spre mine - acum pe partea dreaptă a şoselei, acum trecând de linia de demarcare şi intrând pe partea stângă, acum corectându-şi direcţia, aşa încât cauciucurile din partea stângă a maşinii ridicară praful de pe marginea şoselei.
    - Mattie melge lepede, a spus noua mea prietenă pe o voce colocvială, gen nu-i-aşa-că-i-interesant. Avea un braţ petrecut pe după gâtul meu; eram tovarăşi buni, pentru Dumnezeu.
    Dar ceea ce-a spus copilul m-a trezit la realitate. Mattie melge lepede, sigur că da, prea lepede. Mattie, cel mai probabil, va spulbera spatele Chevrolet-ului meu. Iar dacă eu nu făceam decât să stau locului, Baby Snooks şi cu mine aveam şanse mari să ajungem pastă de dinţi între cele două maşini.
    M-am dat în spate până-n faţa maşinii mele, ţinându-mi ochii fixaţi asupra jeepului şi strigând:
    - Încetineşte, Mattie! Încetineşte!
    Scumpetei de fetiţă îi plăcea asta.
    - Întetineşte! strigă ea, începând să râdă. Intetineşte, Mattie lea te eşti, întetineşte!
    Frâna a ţipat de-o agonie proaspătă. Jeepul a mai făcut o ultimă mişcare smucită, nefericită, în spate, când Mattie a oprit fără să apese ambreiajul. Ultima legănare aduse bara de protecţie din spate a Scout-ului atât de aproape de bara de protecţie din spate a Chevy-ului meu, că ai fi putut astupa spaţiul dintre ele cu o ţigară. Mirosul de ulei din aer era puternic şi dens. Copila îşi flutura o mână înaintea fetei şi tuşea teatral.
    Portiera şoferului s-a deschis cu viteză; Mattie Devore a ţâşnit afară asemenea unui acrobat de circ împuşcat dintr-un tun, asta dacă vă puteţi imagina un acrobat de circ îmbrăcat într-o pereche de pantaloni scurţi vechi şi cadrilaţi şi o bluză lalâie din bumbac. Primul meu gând a fost că sora mai mare a fetiţei fusese lăsată să aibă grijă de ea, că Mattie şi mami erau două persoane diferite. Ştiam că, deseori, copiii mici le spun părinţilor pe numele de botez, însă fata aceasta palidă în obraji şi blondă părea că nu are decât doisprezece, cel mult paisprezece ani. Am fost convins atunci că felul periculos de-a conduce Scout-ul se datorase nu spaimei pentru copilul ei (sau nu doar spaimei), ci unei totale lipse de experienţă.
    Mai era ceva, totuşi. O altă presupunere pe care am făcut-o. Maşina murdară de noroi, pantalonii scurţi cadrilaţi şi lălâi, bluza care mai că nu striga Kmart, părul lung şi blond prins la spate cu unul dintre elasticele acelea roşii şi, mai mult ca orice, neatenţia care permisese unui copil de trei ani să plece de capul lui... toate lucrurile astea-mi spuneau că e vorba de-o familie ce trăieşte prin rulote. Ştiu cum sună, însă aveam motive întemeiate să cred asta. Pe deasupra, sunt irlandez, pentru Dumnezeu. Strămoşii mei au stat în rulote încă de pe atunci când rulota însemna o căruţă cu coviltir trasă de cai.
    - Pute-ulât! a spus fetiţa, încă fluturându-şi mâna grăsulie prin faţa nasului. Putoale de Scoutie!
    Unde-i costumul de baie al lui Scoutie? mi-am spus şi atunci noua mea prietenă mi-a fost smulsă din braţe. Acum că era mai aproape, bănuiala mea că Mattie e sora frumoasei de pe plaja însorită a suferit o lovitură. Mattie nu avea să ajungă la vârsta de mijloc decât în secolul viitor, însă nici nu avea doisprezece sau paisprezece ani.
     Bănuiala mea era acum douăzeci, poate mai puţin cu un an. Când mi-a smuls copilul, am observat verigheta de pe mâna stângă. Am observat şi cercurile întunecate din jurul ochilor, o piele cenuşie bătând spre vineţiu. Era tânără, însă ce aveam eu în faţa ochilor era imaginea unei mame obosite şi terifiate.
    M-am aşteptat s-o plesnească pe copilă, fiindcă aşa reacţionează mamele care locuiesc în rulote când sunt obosite şi speriate. Când avea s-o facă, voiam s-o opresc, într-un fel sau altul - să atrag asupra mea mânia ei, dacă se ajungea la asta. Nu era nimic nobil în ideea asta, trebuie să adaug; tot ce-mi doream cu adevărat să fac era să amân bătaia la fund, scuturatul de umeri şi strigatul în faţă pentru cândva şi undeva unde nu voi fi eu de faţă. Era prima mea zi de şedere în oraş; nu voiam să-mi petrec nici măcar o clipă din ea uitându-mă la cum îşi abuzează copilul o mamă neatentă şi bună de nimic.
    În loc s-o scuture şi să strige la ea: "Unde credeai că mergi, nemernică mică ce eşti?", Mattie a îmbrăţişat mai întâi copila (care a îmbrăţişat-o entuziastă la rândul ei, fără să dea absolut niciun semn de teamă) şi apoi i-a acoperit toată faţa cu sărutări.
    - De ce-ai făcut asta? a plâns ea. Ce-a fost în capul tău? Ştii că era să mor atunci când nu te-am mai găsit?
    Mattie a izbucnit în lacrimi. Copilul în costum de baie s-a uitat la ea cu o expresie de surprindere atât de mare şi de completă, încât ar fi fost comică într-o altă situaţie.
    Apoi, propriul său chip s-a crâmpoţit. Eu stăteam în spate, uitându-mă cum plâng şi se îmbrăţişează, şi m-am simţit ruşinat de preconcepţiile pe care le-am avut.
    A trecut pe lângă noi o maşină şi a încetinit. Un cuplu în vârstă - bunica şi bunicul Ibric, mergând la magazin să-şi cumpere pachetul ăla de sărbători cu fructe asortate - se uită prelung în urmă. Le-am făcut un semn agitat cu ambele mâini, genul de semn care spune "ce aveţi de văzut, mergeţi mai departe, băgaţi-vă un ardei iute-n cur şi valea". Au mărit viteza, însă n-am văzut ca plăcuţa lor de înmatriculare să fie din afara statului, aşa cum sperasem să fie. Versiunea asta de bunică şi bunic era din partea locului, iar povestea avea să circule sprinţară prin jur destul de curând: Mattie, mireasa adolescentă, şi micuţul ei vlăstar al bucuriei (vlăstar conceput, fără îndoială, pe bancheta din spate sau în remorca unei camionete, la câteva luni înainte de oficierea ceremoniei), secându-şi ochii pe marginea drumului. Alături de un străin. Nu, nu chiar un străin. Ci Mike Noonan, scriitorul ăla din nordul statului.
    - Vloiam să melg la p'ajă şi să în-în-înot! s-a smiorcăit fetiţa şi, de data aceasta, "înot" a sunat exotic - cuvântul vietnamez pentru "extaz", poate.
    - Am zis că te duc eu în după-amiaza asta. (Mattie încă-şi mai trăgea nasul, însă îşi revenea încet sub control.) Să nu mai faci asta altă dată, micuţo, te rog să n-o mai faci altă dată, mami s-a speriat foarte tare.
    - Nu mai fac, a spus copilul. Sigul nu mai fac.
    Încă plângând, a îmbrăţişat-o tare pe fata cea mare, sprijinindu-şi capul pe-o parte a gâtului lui Mattie. Şapca de base-ball i-a căzut atunci de pe cap. Am ridicat-o, începând să mă simt din ce în ce mai puternic ca un străin. Am atins şapca albastră-cu-roşu de mâna lui Mattie până ce a prins-o între degete.
    Am ajuns la concluzia că eram destul de mulţumit de cum ieşiseră lucrurile şi poate că aveam dreptul să fiu. Am prezentat întâmplarea ca şi când ar fi fost ceva amuzant şi n-a fost aşa, a fost însă amuzantă într-un fel pe care nu-l înţelegi decât mai târziu. Când s-a întâmplat, a fost îngrozitor. Dacă ar fi venit un camion din cealaltă direcţie? Dacă ar fi venit de dincolo de curbă şi ar fi avut o viteză prea mare?
    Un vehicul chiar a venit, o camionetă de genul celor pe care turiştii nu le folosesc niciodată. Şi alţi doi localnici şi-au lungit gâturile, trecând pe lângă noi.
    - Doamnă? am spus. Mattie? Cred c-ar fi mai bine să plec. Mă bucur că-i bine fetiţa.
    Imediat ce-am rostit vorbele acestea, m-a încercat o pornire aproape irezistibilă de a râde. Mă puteam vedea servindu-i discursul ăsta lui Mattie (un nume care-şi afla locul mai mult decât oricare alt nume într-un film precum Unforgiven sau True Gift), cu degetele mari agăţate în cureaua de la perechea mea de pantaloni de cow-boy şi cu pălăria mea de fetru dată pe spate, să lase vederii sprânceana ridicată într-un gest nobil.
    Am simţit o pornire nebunească să adaug: "Eşti frumuşică foc, doamnă, nu eşti cumva profesoara a' nouă?"
    S-a întors către mine şi am observat că era într-adevăr frumuşică foc. Chiar şi cu cercurile de sub ochi şi cu părul blond care-i atârna în laţe pe umeri.
    Şi mi-am spus că se descurcă bine pentru o fată care probabil că nu e încă destul de mare să poată cumpăra o băutură alcoolică într-un bar. N-o luase, cel puţin, pe copilă la scatoalce.
    - Mulţumesc mult, a spus. Era chiar în drum? Spune că nu era, mă implora privirea ei. Spune-mi cel puţin că mergea pe margine.
    - Păi...
    - Am mels pe linie, a spus fetiţa, arătând cu degetul.
    Vocea ei adoptă un ton uşor justificativ:
    - Am avut glijă să nu calc pe lângă.
    Obrajii lui Mattie, deja albi, se albiră şi mai tare. Nu-mi plăcea s-o văd în starea aceasta şi nu-mi plăcea nici gândul că va conduce astfel spre casă, mai ales având un copil alături.
..............................................................................