„Valoarea omului se măsoară după greutățile pe care el le învinge.”

                                     Voltaire

Casa întunericului, Stephen King, Peter Straub

.........................................................................
                             17.

                ....Și sacul de piele îi alunecă de pe vârful tenisului şi cade în praf. Pleosc.
   - Stai de şase după el, nu-i aşa, Burny? gâfâie Ty. Trebuie s-o faci, pentru că eu sunt cu spatele la uşă. Tu eşti observatorul, corect? Tu eşti... Futu-i!
    De data aceasta, sacul i-a căzut de pe picior înainte să apuce să-l ridice. Loveşte cu mâna dreaptă în perete.
    De ce faci asta? întreabă o voce cu răceală. Este cea care pare a-i aparţine mamei lui, dar nu este a ei, nu tocmai. Te ajuta cu ceva?
   - Nu, răspunde Ty oţărât, dar mă face să mă simt mai bine.
    O să te simţi mai bine când o să fii liber. Acum, încearcă, din nou.
    Ty trage din nou sacul de piele la perete. Îl apasă cu piciorul, pipăind după ce-ar mai putea fi în el - o cheie, de pildă - dar nu-şi dă seama. Nu încălţat. Reîncepe să tragă sacul pe perete în sus. Cu grijă... nu prea repede... ca împingerea mingii către poartă...
   - Nu-l lăsa să intre, Burny, gâfâie el spre omul mort din spatele lui. Îmi eşti dator cu asta. Nu vreau să merg cu monoul. Nu vreau să merg în Lumea din Capăt. Şi nu vreau să devin un Spărgător. Nu vreau să fiu asta, orice ar însemna. Eu vreau să fiu explorator... poate subacvatic, ca Jacques Cousteau... sau pilot în Air Force... sau poate... FUTU-I!
    De data asta nu simte iritare când sacul îi cade de pe picior, ci furie şi aproape panică.
    Domnul Munşun, opintindu-se şi împleticindu-se.
    Apropiindu-se. Vrând să-l ia de acolo. Din-tah. Abbalah-dun. În vecii vecilor.
   - Cheia aia afurisită probabil că nici nu-i acolo. Vocea îi tremură, aproape un suspin.
   - Nu-i aşa, Burny?
    „Grăsuliul” Burnside nu-şi spune părerea.
   - Pun pariu că nu e nimic acolo. Poate doar... ştiu eu... nişte pastile antiacid sau altceva. Când mănânci oameni trebuie că faci indigestie.
    Cu toate acestea, Ty prinde din nou sacul cu piciorul şi din nou începe laborioasa încercare de a-l ridica pe perete atât cât degetele sale întinse să îl poată apuca.

           Dale Gilbertson a locuit în ţinutul Coulee toată viaţa şi e obişnuit cu verdeaţa. Pentru el, copacii şi peluzele şi câmpiile care se întind până la orizont sunt ceva obişnuit. Poate din cauza asta se uită la pământul ars şi fumegând care înconjoară Conger Road cu un asemenea dezgust şi oroare crescândă.
    - Ce este locul ăsta? îl întreabă pe Jack.
    Cuvintele ies în răbufniri scurte.
    Banda Sawyer nu are maşinuţă de golf şi trebuie să grăbească pasul. De fapt, Jack a stabilit un ritm puţin mai rapid decât a mers Ty cu E-Z-Go-ul.
   - Nu ştiu exact, spune Jack. Am văzut un loc asemănător cu mult timp în urmă. Îi spunea ţinuturile Spulberate. Erau...
   Un om verzui cu piele solzoasă sare brusc la el din spatele unui bolovan uriaş. Într-o mână ţine un bici scurt - ceea ce Jack crede că se numeşte de fapt cravaşa.
    - Bahhrrr! face apariţia aceasta, semănând ciudat de tare cu Richard Sloat atunci când râdea.
    Jack ridică bâta lui Ty şi se uită întrebător la apariţie:
    - Vrei o bucată?
    Din câte se pare, apariţia nu vrea. Rămâne pe loc o clipă, apoi se întoarce şi fuge. Când dispare înapoi în labirintul de bolovani, Jack vede că, din ambele tendoane ale lui Ahile, îi cresc spini răsuciţi într-o linie zigzagată.
    - Nu le place de Wonderboy, zice Beezer, uitându-se apreciativ la bâtă. Încă este o bâtă, exact cum pistoalele de 9 milimetri şi Rugerul 357 sunt încă pistoale şi ei sunt încă ei: Jack, Dale, Beezer, Doc. Şi Jack decide că nu e foarte surprins de asta. Parkus i-a spus că aici nu era vorba de îngemănări, i-a spus asta în timpul sporovăielii lor de lângă cortul-spital. Locul ăsta trebuie să fie alături de Teritorii, însă nu este Teritoriile. Jack a uitat asta.
    Ei bine, da... dar am mai avut câteva lucruri pe cap.
   - Nu ştiu dacă voi v-aţi uitat bine la peretele din cealaltă parte a acestui fermecător drum de ţară, spune Doc, dar pietrele alea mari şi albe par să fie de fapt cranii.
    Beezer aruncă zidului de cranii o privire fugară, apoi se uită din nou înainte.
   - Ce mă îngrijorează pe mine este lucrul ăla, spune el.
    Deasupra dinţilor rupţi ai orizontului se înalţă un amestec gigantic de oţel, sticlă şi maşinării. Dispare între nori.
    Reuşesc să vadă siluetele mici care urcă şi se luptă acolo, aud pocnetele de bici. De la distanţa aceasta seamănă cu pocnetele unor puşti de calibru 22.
    - Ce-i aia, Jack?

         Primul gând la lui Jack e că se uită la Spărgătorii Regelui Purpuriu, dar nu... sunt prea mulţi la număr. Clădirea de acolo e un soi de fabrică sau de centrală, pusă în funcţiune de sclavi. De copii nu destul de talentaţi să se califice la statutul de Spărgători. În sufletul lui se ridică o revoltă necuprinsă.
    Parcă simţind-o, zumzetul albinelor devine mai puternic în spatele lui.
    Vocea lui Speedy, şoptindu-i în minte: Lasă furia deoparte, Jack - datoria ta principală e să-l salvezi pe băieţel. Iar timpul a devenit foarte, foarte scurt.
   - O, Hristoase, spune Dale şi arată cu degetul. Aia-i ce cred eu că este?
    Spânzurătoare atârnă ca un schelet deasupra drumului în pantă. Doc spune:
    - Dacă te gândeşti la o spânzurătoare, cred că primeşti setul de farfurii din oţel inoxidabil şi poţi trece la runda următoare.
    - Uită-te câţi pantofi, spune Dale. De ce să adune pantofii într-un morman?
   - Dumnezeu ştie, zice Beezer. O fi obiceiul pământului, cred. Cât mai avem de mers, Jack? Ai cât de cât idee?
    Jack se uită la drumul din faţa lor, apoi la cel care duce în stânga, cel cu spânzurătoarea veche la capăt.
    - Suntem aproape, spune. Cred că suntem...
   Apoi, în faţa lor, se aud strigăte. Sunt ţipetele unui copil împins la graniţa nebuniei. Sau poate dincolo de ea.
        Ty Marshall aude zumzetul albinelor care se apropie, dar crede că e doar în mintea sa, că nu e decât sunetul neliniştii sale tot mai mari.
    Nu mai ştie de câte ori a încercat să ridice sacul de piele al lui Burny pe peretele barăcii; a pierdut socoteala.
    Nu-i trece prin gând că, dacă şi-ar da jos ciudata şapcă - cea care pare făcută din pânză şi, la atingere, pare de metal - coordonarea i-ar putea spori, căci a uitat complet de şapcă. Tot ce ştie este că e obosit şi transpirat şi că tremură probabil din cauza şocului şi că, dacă nu reuşeşte să prindă sacul la timp, probabil că va renunţa pur şi simplu.
    Probabil că m-aş duce cu domnul Munşun dacă mi-ar promite doar un pahar cu apă, gândeşte el. Însă are într-adevăr duritatea lui Judy în oase, la fel cum are şi stăruinţa regală a Sophiei. Şi, ignorând durerea din coapsă, începe din nou să tragă sacul pe perete, întinzând în acelaşi timp mâna dreaptă în jos.
     Douăzeci şi cinci de centimetri... douăzeci... cel mai aproape de până acum...
    Sacul alunecă în stânga. Îi va cădea de pe picior. Din nou.
  - Nu, zice el încet. Nu şi de data asta.
    Apasă tenisul şi mai tare în lemn, apoi începe să-l ridice din nou. Cincisprezece centimetri... zece centimetri... şapte şi sacul începe să se încline mai tare spre stânga, o să cadă...
   - Nu! ţipă Ty şi se apleacă în faţă cu toată forţa. Spatele îi pârâie.
    La fel şi chinuitul umăr stâng. Dar degetele ating sacul... şi-apoi îl apucă. Îl aduce spre el şi-apoi aproape că-l scapă!
   - Nici vorbă, Burny, gâfâie el, mai întâi apucând bine sacul de piele şi-apoi strângându-l la piept. N-o să mă păcăleşti cu trucul ăla bătrân, nici într-o mie de ani nu mă păcăleşti cu el.
    Prinde cu dinţii colţul sacului. Acesta emană o putoare îngrozitoare, putredă - eau de Burnside. O ignoră şi desface sacul.
    La început crede că e gol şi scoate un strigăt scurt, tânguit. Apoi vede un singur licăr argintiu. Plângând cu dinţii încleştaţi, Ty bagă mâna dreaptă în sac şi scoate cheia.
    Să n-o scap, îşi spune. Dacă o scap, o să-mi pierd minţile. Chiar o să mi le pierd.
    N-o scapă. O ridică deasupra capului, o vâră în găurica din lateralul cătuşei care-i ţine strânsă încheietura stângă şi-o învârte. Cătuşa se desface.
    Încet, încet, Ty îşi trage mâna prin inelul de fier. Cătuşa cade pe podeaua de pământ a barăcii. Stând acolo, o idee ciudat de convingătoare îi vine lui Ty: se află de fapt încă în Casa întunericului, doarme pe saltea cu găleata de zoaie într-un colţ al celulei şi cu farfuria de tocană de carne Dinty Moore reîncălzită în celălalt. Toate astea nu sunt decât exerciţiul minţii sale epuizate care-i dă puţină speranţă. O ultimă vacanţă înainte să ajungă el însuşi în cazanul cu tocană.
    De afară se aud zăngănitul Marii Combinaţii şi strigătele copiilor care mărşăluiesc, mărşăluiesc, mărşăluiesc pe picioruşele lor însângerate, menţinând-o în funcţiune.
    Undeva se află domnul Munşun, care vrea să-l ducă într-un loc şi mai rău ca acesta.
    Nu este un vis. Ty nu ştie unde o să se ducă de aici sau cum o să se întoarcă vreodată în lumea lui, dar primul pas e să iasă din baraca aceasta şi să plece din preajma ei.

             Mişcându-se pe picioarele-i care-i tremură, ca o victimă a unui accident care se dă jos din pat pentru prima dată după o perioadă lungă de convalescenţă, Ty Marshall păşeşte peste cadavrul lăbărţat al lui Burny şi iese din baracă.
    Ziua e noroasă, peisajul steril şi până şi aici acel zgârie-nori şubred al durerii şi caznelor domină privirea, însă Ty tot simte o imensă fericire doar pentru că e din nou la lumină. Pentru că e liber.
    Doar după ce a lăsat baraca în urmă îşi dă cu adevărat seama cât de mult s-a aşteptat să moară acolo.
    Pentru un moment, închide ochii şi întoarce faţa spre cerul cenuşiu. În felul acesta, nu vede deloc silueta care a stat într-o parte a barăcii, aşteptând prudent să se asigure că Ty, când va ieşi, încă mai poartă şapca.
    Odată convins de asta, Lord Malşun - acesta e numele cel mai apropiat de numele lui adevărat - păşeşte în faţă. Faţa lui grotescă este ca şi cupa unei uriaşe linguri adânci trase în piele. Singurul lui ochi iese oribil în evidenţă. Buzele roşii rânjesc.
    Când îşi lasă braţele în jurul băiatului, Ty începe să strige - nu doar de teamă şi surprindere, ci şi de disperare. S-a străduit aşa de tare să fie liber, atât de-al naibii de tare.
   - Linişte, şopteşte Lord Malşun şi, când Ty continuă să scoată acele strigăte sălbatice (la nivelurile de sus ale Marii Combinaţii, unii dintre copii se întorc spre acele strigăte până când căpcăunii troglodiţi care îi supraveghează îi conving cu biciul să-şi reia munca), lordul abbalahului vorbeşte din nou, un singur cuvânt în Vorbirea întunecată: Pnung.
    Ty se moaie. Dacă Lord Malşun nu l-ar fi ţinut din spate, ar fi căzut. Gemete guturale de protest continuă să iasă din gura moale a copilului, dar strigătele au încetat.
    Lord Malşun înclină faţa sa lungă, ca o lingură, spre Marea Combinaţie şi rânjeşte. Viaţa e bună! Apoi trage cu ochiul în baracă - scurt, dar cu mare interes.
   - I-ai făcut-o, zice Lord Malşun. Şi, pe deasupra, cu şapca pe cap. Uimitor băiat! Regele vrea să te cunoască în persoană înainte să mergi în Din-tah, să ştii. S-ar putea să-ţi dea prăjitură şi cafea. Imaginează-ţi, tinere Tyler! Prăjitură şi cafea cu abbalah! Prăjitură şi cafea cu Regele!
    - ...nu vrea merg... vreau să merg acasă... la maaaa....
    Cuvintele acestea se revarsă nearticulate şi joase, precum sângele dintr-o rană mortală.
    Lord Malşun pune degetul peste buzele lui Ty, care se strâng la atingerea lui.
   - Taci, zice din nou căutătorul de talente al abbalahului. Puţine lucruri în viaţă sunt mai sâcâitoare decât un tovarăş de călătorie gălăgios. Iar pe noi ne aşteaptă un drum lung. Departe de casă şi prieteni şi familie... a, dar nu plânge.
    Căci Malşun a observat lacrimile care au început să se reverse pe la colţul ochilor băiatului şi să se rostogolească pe obrajii lui netezi.
    - Nu plânge, micuţule Ty. O să-ţi faci prieteni noi. Spărgătorul-şef, de pildă. Toţi copiii îl plac pe Spărgătorul-şef. Numele lui e domnul Brautigan. Poate c-o să-ţi povestească despre numeroasele lui evadări.  Ce comice sunt! De-a dreptul hilare! Iar acum trebuie să mergem! Prăjitură şi cafea cu Regele! Să nu uiţi asta!

          Lord Malşun e corpolent şi crăcănat (picioarele lui sunt, de fapt, mult mai scurte decât faţa grotesc de lungă), însă e puternic. Îl ia pe Ty la subsuoară ca şi când băiatul n-ar cântări mai mult decât două sau trei foi de hârtie prinse laolaltă.
    Se uită înapoi la Burny o ultimă dată, fără mult regret - e un flăcău în nordul New Yorkului care pare foarte promiţător, iar Burny era oricum destul de uzat.
    Lord Malşun lasă capul pe-o parte şi scoate un râset hidos, mut. Apoi o ia la picior, fără a neglija să dea şepcii băiatului un bobârnac zdravăn. Băiatul nu este doar un Spărgător; este poate cel mai puternic care a trăit vreodată. Din fericire, încă nu-şi dă seama de propriile puteri. Probabil că nu s-ar întâmplat nimic dacă şapca chiar ar cădea, însă e mai bine să nu-ţi asumi niciun risc.
    Grăbindu-se - chiar fredonând ceva în barbă - Lord Malşun ajunge la capătul drumului, o ia la stânga pe Conger Road pe-o distanţă de un kilometru spre Station House Road şi rămâne încremenit locului. În calea lui stau patru oameni din ceea ce Lord Malşun ar defini drept Ter-tah. E-un termen argotic, şi încă nu unul măgulitor.
    În Cartea Bunului Fermier, Ter este acea perioadă a Pământului Plin în care se realizează înmulţirea vitelor. Lord Malşun vede lumea de dincolo de intrarea în Casa întunericului ca un fel de mare caldo largo, o supă vie în care el poate vârî lingura când pofteşte - întotdeauna în numele abbalahului, desigur!
    Patru oameni din Ter? Buza lui Malşun se răsfrânge de mulţumire, provocând un tremur pe toată lungimea feţei sale.
    Ce caută ei aici? Oare ce speră să înfăptuiască aici?

         Zâmbetul începe să ezite când vede băţul pe care-l are în mână unul dintre ei. Străluceşte de-o lumină schimbătoare cu multe culori, dar care, cine ştie cum, e întotdeauna albă în mijloc. O lumină orbitoare.
    Lord Malşun cunoaşte doar un lucru care a strălucit vreodată de-o asemenea lumină, iar acela e Globul Veşniciei, cunoscut de cel puţin un băieţel rătăcitor drept Talismanul. Băiatul acela l-a atins cândva şi, aşa cum Laura DeLoessian i-ar fi putut spune - aşa cum Jack însuşi ştie acum -, atingerea Talismanului nu dispare niciodată de tot.
    Zâmbetul se şterge complet când Lord Malşun înţelege că bărbatul cu bâta în mână a fost acel băiat. S-a întors acum ca să le strice jocul, dar dacă crede că va lua înapoi marele premiu, se înşală amarnic.
    În definitiv, nu e decât în băţ şi nu Globul însuşi; poate că puţin din puterea reziduală a Globului încă mai sălăşluieşte în bărbat, dar cu siguranţă nu mult. Cu siguranţă nu poate fi mai mult decât praf, după atâţia ani scurşi de atunci.
    Şi praful s-ar alege de viaţa mea dacă-i voi lăsa să-mi ia băiatul, gândeşte Lord Malşun. Trebuie să...
    Singurul lui ochi e atras de norul negru de furtună care pluteşte în spatele oamenilor din Ter. Emană un murmur vast, adormitor. Albine? Albine cu ace? Albine cu ace între el şi Station House Road?
    Ei bine, o să le arată el. Cu timpul. Întâi trebuie să se ocupe de oamenii ăştia sâcâitori.
    - O zi bună, domnilor, spune Lord Malşun pe vocea sa cea mai afabilă. Falsul accent german a dispărut; acum vorbeşte ca un fals aristocrat englez într-o comedie West End din anii cincizeci. Sau poate ca Lord Haw-Haw, propagandistul nazist din al Doilea Război Mondial. Mă bucur enorm că aţi bătut atâta drum pentru a face o vizită, mă bucur nespus de mult, şi încă într-o zi atât de mohorâtă. Dar mă tem că majoritatea zilelor sunt mohorâte aici, Din-urile Lumii din Capăt au fost pur şi simplu făcute pentru posacii incurabili, ştiţi, şi - fir-ar să fie - nu pot rămâne cu domniile voastre. Mă tem că marfa pe care o am cu mine are un timp de livrare bine stabilit.
    Lord Malşun îl ridică pe Ty şi-l scutură. Deşi ochii băiatului sunt deschişi şi e evident conştient, braţele şi picioarele lui se bălăngăne aidoma picioarelor unei păpuşi de cârpă.
    - Pune-l jos, Munşun, zice cel cu bâta, şi Lord Malşun îşi dă seama cu o uluire crescândă că ar putea să aibă probleme cu acesta.
    Chiar ar putea. Şi totuşi, zâmbetul lui se lăţeşte, expunând un rând neîntrerupt de dinţi de hienă. Sunt ascuţiţi şi întorşi cu vârful înăuntru. Orice ar muşca s-ar rupe în bucăţi dacă ar încerca să-i iasă din capcana aceea de oase.
    - Munşun? Munşun? Nu e nimeni aici cu numele acesta. Sau cu cel de Domnul Luni, la o adică. Toţi au plecat, sal'tare, pa-pa, ciao. Cât despre să-l pun jos pe puşti, nu pot face asta, scumpul meu, pur şi simplu nu pot. Mi-am luat angajamente, să ştii. Şi sincer, oameni buni, ar trebui să vă consideraţi fericiţi. Domnia terorii în care aţi trăit s-a sfârşit! Caput! Pescarul e mort - l-a rezolvat chiar băiatul aici de faţă, de fapt băieţelul ăsta absolut adorabil.
    Îl mai scutură o dată pe Ty, având iarăşi grijă să-i ţină capul ridicat. Nu vrea să-i cadă şapca aia, nu, nici vorbă.
   Albinele îl neliniştesc. Cine a trimis albinele?
   - Mama băiatului e într-un azil de nebuni, zice bărbatul cu bâta.
    Bâta aceea străluceşte mai tare ca niciodată, îşi dă seama Lord Malşun cu o teamă tot mai mare. Acum este foarte speriat şi odată cu teama vine furia. E oare posibil să-l ia? Chiar să-l ia pe băiat?
    - E într-un azil şi îşi vrea fiul înapoi.
    În cazul ăsta, în schimbul eforturilor lor vor primi un cadavru.

          Speriat sau nu, rânjetul Lordului Malşun se lărgeşte şi mai tare. (Dale Gilbertson are o bruscă viziune coşmarescă: William F. Buckley Jr., cu un singur ochi şi-o faţă lungă de un metru şi jumătate.) Ridică trupul flasc al lui Ty aproape de gură şi muşcă de câteva ori aerul la mai puţin de doi centimetri de gâtul lui expus.
   - Pune-l pe soţul ei să-şi vâre puţa-n ea şi să mai facă unul, bătrâne - sunt sigur că-i în stare de asta. Locuiesc în Ter-tah, la urma urmei. Femeile rămân gravide în Ter-tah doar plimbându-se pe stradă.
    Unul dintre bărbaţii bărboşi spune:
   - Ea-l vrea pe băiatul ăsta.
   - Dar la fel şi eu, dragul meu. La fel şi eu.
   De data aceasta, Lord Malşun chiar ciupeşte pielea lui Ty şi sângele începe să curgă, ca de la o tăietură de ras. În spatele lor, Marea Combinaţie macină în continuare, dar strigătele au încetat. E ca şi când copiii care acţionează maşinăria îşi dau seama că ceva s-a schimbat sau s-ar putea schimba; că lumea a ajuns într-un punct de echilibru.
    Bărbatul cu băţul luminos face un pas în faţă.
    Lord Malşun se trage în spate fără voia lui. E-o greşeală să dea semne de slăbiciune şi teamă, ştie asta, dar nu se poate abţine. Pentru că acesta nu-i un tah ca oricare altul. Acesta e cineva aidoma vechilor pistolari, acei războinici ai înaltului.
    - Mai fă un pas şi-o să-i sfâşii gâtul, dragul meu. N-o să-mi facă plăcere, o să-mi displacă mult, dar să nu te gândeşti că n-o voi face.
    - Două secunde după aia vei fi tu însuţi mort, zice bărbatul cu băţul.
   Pare complet netemător, nici pentru el, nici pentru Ty.
    - Asta vrei?

             De fapt, dacă are de ales între moarte şi să se întoarcă la Regele Purpuriu cu mâna goală, moartea este alegerea Lordului Malşun, da. Dar s-ar putea să nu se ajungă la asta.
    Cuvântul fermecat a avut efect asupra băiatului şi va avea efect asupra a cel puţin trei dintre aceştia - cei trei care sunt normali. Odată ce ei vor sta cu ochii căscaţi şi lipsiţi de simţuri în drum, Lordul Malşun se poate ocupa de al patrulea.
    E Sawyer, desigur. Acesta e numele lui.
    Cât despre albine, cu siguranţă ştie destule cuvinte de apărare ca să ajungă pe Station House Road până la mono. Iar dacă va fi înţepat de câteva, ce-i cu asta?
   - Asta vrei? insistă Sawyer.
    Lord Malşun zâmbeşte.
   - Pnung! strigă el şi, în spatele lui Jack Sawyer, Dale, Beezer şi Doc se cufundă în tăcere.
    Zâmbetul Lordului Malşun devine un rânjet larg.
   - Acum ce-o să faci, prietenul meu băgăreţ? Ce-o să faci fără ca prietenii tăi să te aju...
    Arman „Beezer” St Pierre păşeşte în faţă. Primul pas reprezintă un efort, dar după aceea e mai uşor. Propriul său zâmbet mic şi rece expune dinţii de după barbă.
    - Tu eşti răspunzător pentru moartea fiicei mele, spune el. Poate că n-ai făcut-o cu mâna ta, dar l-ai îndemnat pe Burnside s-o facă. Nu-i aşa? Eu sunt tatăl ei, potaie. Crezi că mă poţi opri cu un singur cuvânt?
    Doc sare lângă prietenul lui.
    - Mi-ai distrus oraşul, mârâie Dale Gilbertson.
    Păşeşte şi el în faţă.
    Lord Malşun se uită la ei fără să-i vină să creadă. Vorbirea întunecată nu i-a oprit. Pe niciunul dintre ei. Blochează drumul! Îndrăznesc să-i aţină calea!
   - O să-l omor! mârâie el spre Jack. O să-l omor. Aşadar, ce spui, frumosule? Ce alegi?

             Aşadar, iată-ne ajunşi în sfârşit la înfruntarea finală. N-o putem urmări de sus, din păcate, căci corbul cu care am făcut atâtea drumuri (toate neştiute de Gorg, vă putem asigura) este mort, dar chiar şi stând deoparte, recunoaştem această scenă arhetipală din zece mii de filme - în cel puţin o duzină dintre ele a jucat Lily Cavanaugh.
    Jack ridică bâta, cea pe care până şi Beezer a recunoscut-o ca fiind Wonderboy. O ţine cu mânerul lipit de partea inferioară a antebraţului şi cu măciulia îndreptată direct spre capul Lordului Malşun.
   - Pune-l jos, spune el. Ultima ocazie, prietene.
    Lordul Malşun ridică băiatul mai mult.
   - Dă-i drumul! strigă el.
    Trage o salvă de energie din treaba aia!
   - Ştiu că o poţi face! Dar o să nimereşti şi băiatul! O să nimereşti şi băia...
    O linie de foc pur alb sare din capătul bâtei lui Richie Sexson; e la fel de subţire ca mina unui creion. Loveşte singurul ochi al Lordului Malşun şi-l prăjeşte în orbită.
    Arătarea scoate un ţipăt - n-a crezut nicio clipă că Jack nu va ţine cont de jocul lui, nu o creatură din ter, oricât de temporar elevată ar fi - şi sare în faţă, deschizând fălcile să muşte, chiar şi în moarte.
    Înainte să apuce, altă jerbă de lumină albă, izvorâtă din inelul de argint de la mâna stângă a lui Beezer St Pierre, ţâşneşte şi-l loveşte pe emisarul abbalahului drept în gură.
    Buzele roşii ale Lordului Malşun izbucnesc în flăcări... şi el tot continuă să se împleticească în drum, cu scheletul de zgârie-nori al Marii Combinaţii în spate, încercând să muşte, încercând să pună capăt vieţii dotatului fiu al lui Judy Marshall.
    Dale sare înainte, îl prinde pe băiat de mijloc şi umeri şi-l trage spre marginea drumului. Chipul său cinstit e palid şi umbrit şi hotărât.
    - Termină-l, Jack! urlă Dale. Termină-l pe nemernic!

        Jack păşeşte în faţă spre locul unde arătarea orbită, urlătoare, arzătoare se bălăbăne înainte şi-napoi pe Conger Road, cu vesta lui osoasă fumegând, cu mâinile albe şi lungi dibuind. Jack sprijină bâta pe umărul drept şi o apucă de la capătul mânerului.
    Astăzi nu va da greş; astăzi mânuieşte o bâtă care scapără de-o lumină albă şi puternică şi-ar fi păcat să nu dea tot ce poate.
   - Capul sus, iubire, zice el şi aplică o lovitură de care ar fi fost mândru şi Richie Sexson. Sau Big Mac.
    Se aude un sunet cărnos, apos, când bâta, încă în acceleraţie, intră în contact cu lateralul uriaşului cap al Lordului Malşun. Acesta se afundă ca un pepene putred şi-o ploaie purpurie izbucneşte. Un moment mai târziu, capul pur şi simplu explodează, împroşcându-i pe toţi cu substanţa oribilă din el.
   - Se pare că Regele va trebui să-şi găsească alt băiat, zice Beezer încet.
    Se şterge pe faţă, se uită la palma plină de sânge şi ţesut gelatinos, apoi şi-o şterge nepăsător de jeanşi.
    - Tur complet, Jack. Până şi un orb ar vedea asta.
    Dale, strângându-l pe Tyler la piept, spune:
   - Joc terminat, caz închis, trage-ţi fermoarul.
    Şeful poliţiei din French Landing îl pune pe Ty cu grijă în picioare.
    Băiatul ridică privirea spre el, apoi spre Jack. În ochii lui începe să apară o lumină ceţoasă. S-ar putea să fie lumina uşurării; s-ar putea să fie chiar lumina înţelegerii.
   - Bâta, zice el.
    Vocea lui e răguşită, aproape imposibil pentru ei de înţeles. Îşi drege glasul şi încearcă din nou:
   - Bâta. Am visat-o.
   - Chiar aşa?
    Jack îngenunchează în faţa băiatului şi întinde bâta.
    Ty nu dă niciun semn că ar vrea să ia bâta-minune a lui Richie Sexson, dar o atinge cu o mână. Mângâie măciulia mânjită de sânge a bâtei. Ochii lui îl privesc doar pe Jack. E ca şi când ar încerca să priceapă cine este. Să vadă cât e de adevărat. Să înţeleagă că, în cele din urmă, a fost salvat.
   - George, spune băiatul. George. Rathbun. Chiar este orb.
   - Da, confirmă Jack. Dar uneori orbirea nu te orbeşte. Ştii asta, Tyler?
   Băiatul încuviinţează. Jack n-a văzut niciodată în viaţa sa pe cineva care să arate atât de epuizat, atât de şocat şi pierdut, atât de uzat.
    - Vreau, zice băiatul.
    Se linge pe buze şi-şi drege iar glasul.
    - Vreau... de băut. Apă. Vreau mama. Să văd mama.
    - Mi se pare un plan bun, zice Doc.
    Se uită stingherit la rămăşiţele creaturii pe care încă o consideră domnul Munşun.
    - Să-l ducem pe tânăr înapoi în Wisconsin, înainte să apară mai ştiu eu ce prieten de-al Bătrânului Ochi de Ciclop.
    - Aşa-i, întăreşte Beezer. Să ardem din temelii Casa întunericului; şi asta figurează pe agenda mea. Eu arunc primul chibrit. Sau poate-o să reuşesc să arunc iar foc din inel. Mi-ar plăcea asta. Mai întâi, însă, trebuie s-o luăm la picior.
    - Sunt întru totul de acord, zice Dale. Oricum, nu cred că Ty o să poată umbla mult sau foarte repede, dar putem să-l ducem cu rândul în câr...
   - Nu, zice Jack.
    Se uită la el cu grade diferite de surprindere şi consternare.
   - Jack, zice Beezer. Vorbeşte cu o ciudată blândeţe. Omule, să ştii că nu e bine să abuzezi de ospitalitatea cuiva.
   - Nu am terminat, îi spune Jack.
    Apoi clatină din cap şi se corectează:
   - Ty nu a terminat.
    Jack Sawyer îngenunchează în Conger Road şi-şi spune:
   - Nu eram mult mai în vârstă decât puştiul ăsta când am pornit de-a latul Americii - şi Teritoriilor - ca să salvez viaţa mamei mele.
    Ştie că acesta este adevărul şi, în acelaşi timp, nu-i vine deloc să creadă. Nu-şi aminteşte cum e să ai doisprezece ani, să fii mic şi terorizat, ignorat de lume şi să fugi de umbrele ei. Totul ar trebui să se fi sfârşit; Ty a trecut prin nouă feluri de iad şi merită să ajungă acasă.
   - Din păcate, nu s-a sfârşit. Mai e un lucru de făcut.
   - Ty.
   - Vreau. Acasă.

          Dacă a existat lumină în ochii băiatului, acum s-a stins.
    Are pe chip expresia şocată a refugiaţilor la punctele de trecere a frontierei şi la porţile lagărelor de concentrare. Are privirea goală a cuiva care a petrecut prea mult timp în alunecosul peisaj opopanax al alunecării. Şi este un copil, fir-ar să fie, doar un copil. Merită mai mult decât ceea ce Jack Sawyer e pe cale să-i ofere.
    Dar, la fel, Jack Sawyer a meritat odată mai mult decât ceea ce a primit şi-a supravieţuit. Asta nu-i o justificare, desigur, însă îi dă totuşi curajul de-a acţiona ca un nemernic.
  - Ty.
    Îl prinde pe băiat de umăr.
    - Apă. Mamă. Casă.
    - Nu, zice Jack. Nu încă.
    Întoarce băiatul cu faţa spre el. Petele de sânge al Lordului Malşun de pe chipul lui sunt foarte aprinse. Jack îi vede pe oamenii cu care a venit - oamenii care şi-au riscat viaţa şi sănătatea mentală pentru el - cum încep să se încrunte. Nu contează. El are o datorie de îndeplinit. El e un ţopilist şi o crimă încă se află în desfăşurare.
    - Ty.
    Nimic. Băiatul stă pleoştit. Încearcă să se transforme într-o bucată de carne care nu face altceva decât să respire.
    Jack arată spre amalgamul urât de stâlpi şi curele şi grinzi şi coşuri fumegânde. Arată spre furnicile ajunse la capătul puterilor. Marea Combinaţie dispare sus între nori şi jos în pământul mort. Cât de departe în fiecare direcţie? Un kilometru? Doi? Oare sunt copii şi deasupra norilor, tremurând cu măştile de oxigen pe faţă în vreme ce trag de manete şi pun maşinăria în mişcare? Copii sub pământ care fierb în căldura focurilor subterane? Acolo jos în vizuinile de vulpe şi-n văgăunile de şobolani unde soarele nu pătrunde niciodată?
   - Ce-i aia? îl întreabă Jack. Cum îi spune? Cum i-a spus Burny?
    Nimic din partea lui Ty.
    Jack îl scutură puţin, dar nu foarte blând.
    - Cum îi spune?
   - Hei, sare Doc. Vocea lui e dezaprobatoare. Nu-i nevoie să faci asta.
   - Taci, ripostează Jack fără să se uite la el.
    Se uită la Ty. Încearcă să vadă altceva în ochii aceia albaştri în afară de golul lăsat de şoc. Are nevoie ca Ty să vadă maşinăria gigantică din zare. S-o vadă cu adevărat. Căci, până atunci, cum s-o poată detesta?
   - Ce este aia?
    După o pauză lungă, Ty spune:
    - Mare. Marea. Marea Combinaţie.
    Cuvintele ies încet şi tărăgănate, de parcă ar vorbi în somn.
   - Marea Combinaţie, da, spune Jack. Acum opreşte-o.
    Beezer icneşte. Dale spune:
    - Jack, ai luat-o ra...
    Apoi rămâne tăcut.
   - Nu. Pot.
    Ty îi aruncă o privire rănită, ca pentru a spune că Jack ar trebui să ştie asta.
   - Ba poţi, insistă Jack. Poţi şi-o vei face. Ce crezi, Ty? C-o să le întoarcem spatele şi-o să te ducem înapoi la mama ta şi ea o să-ţi facă un pahar de lapte cu cacao şi toţi vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi?
    Vocea lui se ridică şi nu încearcă deloc s-o oprească, chiar şi când vede că Tyler plânge. Îl scutură din nou pe băiat.
    Tyler se crispează, dar nu schiţează niciun gest de scăpare.
    - Crezi că vei avea parte de asta cât timp copiii ăia vor munci până la capătul puterilor şi-apoi vor fi înlocuiţi cu alţii?
    O să le vezi chipurile în somn, Tyler. O să le vezi chipurile şi mânuţele murdare şi picioarele însângerate în visele tale afurisite.
   - Încetează! zice Beezer tăios. Încetează chiar acum sau îţi trag una!
    Jack se întoarce şi, văzând văpaia feroce din ochii lui, Beezer face un pas în spate. Să-l vadă pe Jack Sawyer în starea asta e ca şi cum s-ar uita direct în din-tah.
    - Tyler.
    Gura lui Tyler tremură. Lacrimile i se rostogolesc pe obrajii murdari, însângeraţi.
    - Termină. Vreau să merg acasă!
    - Imediat ce faci Marea Combinaţie să se oprească. Apoi mergi acasă. Nu înainte.
    - Dar nu pot!
    - Ba da, Tyler. Poţi.

          Tyler se uită la Marea Combinaţie şi Jack simte cum băiatul face o încercare ezitantă. Nu se întâmplă nimic.
    Curelele continuă să se învârtă; bicele continuă să pocnească; din partea sudică a clădirii se revarsă (sau sar) ţipete prelungi.
    Tyler se uită din nou la el, iar Jack urăşte golul idiot din ochii băiatului, îl dispreţuieşte.
   - Nu pooot, se tânguieşte Tyler şi Jack se întreabă cum de a reuşit un copil atât de plăpând să supravieţuiască aici.
    Să-şi fi folosit toate puterile într-o singură încercare disperată de evadare? Asta să fie?
    Nu, Jack nu acceptă asta. Furia se ridică în el şi-l pălmuieşte pe Tyler.
    Tare. Dale icneşte. Capul lui Ty sare într-o parte, ochii căscându-se de surprindere.
    Şi şapca îi zboară de pe cap.
    Jack a stat îngenuncheat în faţa băiatului. Acum e dat pe spate, stând în fund în mijlocul Conger Road. Puştiul l-a... ce?
    M-a împins. M-a împins cu mintea.
    Da. Iar Jack e brusc conştient de-o nouă forţă luminoasă în locul acesta mohorât, un ghem puternic de lumină care îl pune-n umbră pe cel care a iluminat bâta lui Richie Sexson.
    - Oau, căcat, ce s-a întâmplat? strigă Doc.
    Şi albinele o simt, o simt poate mai bine decât oamenii.
    Zumzetul lor somnoros se înalţă şi devine un ţipăt strident, şi norul se întunecă când corpurile lor se strâng laolaltă. Acum arată ca un pumn uriaş sub norii grei, pântecoşi.
    - De ce m-ai lovit? strigă Ty la Jack, şi Jack e conştient pe dată că băiatul l-ar putea ucide dintr-o lovitură, dacă asta ar vrea.
    În Wisconsin, puterea aceasta a stat ascunsă (cu excepţia ochilor învăţaţi s-o vadă). Aici, însă... aici...
    - Ca să te trezesc, strigă Jack. Se opinteşte să se ridice în picioare. Aia a fost de vină? şi arată spre şapcă.
    Ty se uită la ea, apoi încuviinţează. Da. Şapca. Dar nu ştii, nu poţi să ştii, cât de tare te secătuieşte şapca până ce n-o dai jos. Sau până când nu ţi-o dă cineva jos. Întoarce privirea spre Jack. Ochii îi sunt mari şi semeţi. Acum nu e nici urmă de şoc în ei, nici-o goliciune. Biatul nu străluceşte, nu tocmai, însă emană o lumină interioară pe care o simt cu toţii - cu o forţă care-o întrece pe-a Lordului Malşun.
    - Ce vrei să fac? întreabă el. Tyler Marshall: puiul leoaicei.
    Din nou, Jack arată spre Marea Combinaţie.
    - Despre tine a fost vorba în toată povestea asta, Ty. Tu eşti un Spărgător.
    Inspiră adânc şi-apoi şopteşte în pavilionul roz al urechii băiatului:
    - Sparge-o.

               Tyler Marshall întoarce capul şi se uită adânc în ochii lui Jack. Spune:
    - S-o sparg?
    Jack încuviinţează şi Ty se uită din nou la Marea Combinaţie.
    - Bine, zice el, vorbindu-i nu lui Jack, ci lui însuşi.
    Clipeşte, înfige bine picioarele în pământ şi îşi pune mâinile în şolduri. O cută mică îi apare între sprâncene şi colţurile gurii se ridică într-o iluzie de zâmbet.
    - Bine, şopteşte Ty.
    Pentru o secundă, nu se întâmplă nimic.
    Apoi un huruit iese din pântecele Marii Combinaţii.
    Porţiunea superioară se unduieşte ca un miraj de căldură.
    Pilonii ezită şi strigătele de metal chinuit străpung aerul.
    Vizibil nedumeriţi, copiii munciţi ridică privirea, se uită în toate direcţiile. Ţipătul mecanic se intensifică, apoi se separă într-o sută de versiuni diferite de chin. Angrenajele dau îndărăt. Roţile dinţate se blochează scoţând fum; roţile dinţate accelerează şi-şi rup dinţii. Întreaga Mare Combinaţie
se cutremură. În adâncul pământului, cazanele explodează şi trâmbe de foc şi abur ţâşnesc în sus, oprind, alteori rupând curele care s-au învârtit mii de ani, puse-n mişcare de miliarde de picioruşe însângerate.
    E ca şi când într-un uriaş ulcior de metal ar fi apărut sute de spărturi deodată. Jack vede copiii cum sar de la nivelurile inferioare şi se caţără pe exteriorul structurii în coloane lungi, continue. Copiii se revarsă din clădirea trepidantă în zeci de şuvoaie neîntrerupte.
    Înainte ca acei mânuitori de bice cu piele verde să poată face o încercare organizată de a-şi împiedica sclavii să evadeze, albinele se adună în masă în jurul masivei centrale.
    Când paznicii încep să se întoarcă împotriva copiilor, albinele coboară într-un val furios de aripi zumzăitoare şi ace înţepătoare. O parte din puterea lui Ty a trecut asupra lor şi înţepăturile lor sunt fatale.
    Paznicii îşi pierd echilibrul şi cad de pe curelele inerte şi angrenajele tremurătoare. Alţii se întorc înnebuniţi asupra semenilor lor, lovind din bici şi fiind loviţi până când cad prin aerul întunecat.

            Banda Sawyer nu zăboveşte să vadă sfârşitul carnajului.
    Regina albinelor vine către ei ieşind din haosul viermuitor, planează deasupra feţelor lor ridicate şi-i conduce înapoi spre Casa întunericului.
    Într-un caleidoscop de lumi - alăturate la infinit în direcţii multiple - răul se chirceşte şi se împrăştie: despoţi se îneacă cu oase de pui; tirani cad pradă gloanţelor asasinilor, otrăvurilor pregătite de amantele lor trădătoare; torţionari mascaţi se prăbuşesc morţi pe podele de lespezi din piatră însângerată.
    Fapta lui Ty se răspândeşte prin marele lanţ nesfârşit de universuri, distrugând răul în calea ei.
    La distanţă de trei lumi de-a noastră şi în marele oraş cunoscut acolo drept Londinorium, Turner Topham, vreme de două decenii un respectat membru al Parlamentului şi vreme de trei un pedofil sadic, izbucneşte din senin în flăcări pe când se plimbă de-a lungul bulevardului aglomerat cunoscut drept Puck-a-Derry.
    Două lumi mai încolo, un tânăr şi chipeş sudor pe nume Freddy Garver din insula Irse, un alt membru mai puţin răsărit al clanului Topham, întoarce lampa de sudură spre propria-i mână stângă şi incinerează toată carnea până la os.
    Sus, sus de tot, în celula lui îndepărtată, Regele Purpuriu simte o durere intensă în stomac şi cade într-un scaun, schimonosit. Ceva, ştie el, ceva fundamental s-a schimbat în oribilul său regat.
 
           Pe urmele Reginei albinelor, Tyler Marshall, cu ochii luminaţi şi fără nici-o urmă de teamă pe faţă, stă pe umerii lui Jack ca un băiat-rege.
    În spatele lui Jack şi-al prietenilor lui, sute şi sute de copii care fug din clădirea năruită a Marii Combinaţii se revarsă în Conger Road şi pe câmpiile pustiite de lângă el. Unii dintre aceşti copii sunt din lumea noastră; mulţi nu sunt.
    Copiii se deplasează pe câmpiile întunecate şi goale în armate neordonate, înaintând spre intrarea în propriile lor universuri. Batalioane târşâite de copii se împleticesc înainte asemenea unor coloane de furnici bete.
    Copiii care urmează Banda Sawyer nu sunt mai puţin jerpeliţi decât ceilalţi. Jumătate dintre ei sunt goi sau aproape goi. Copiii aceştia au feţe pe care le-am văzut pe cutiile de lapte şi pe fluturaşii cu cuvântul DISPĂRUT pe ei şi pe site-urile celor care-şi caută copiii, feţe din visele mamelor cu sufletul frânt şi-ale taţilor neconsolaţi.
    Unii dintre ei râd, alţii plâng, iar alţii le fac pe amândouă. Cei mai în puteri îi ajută pe cei slabi să meargă. Nu ştiu încotro se îndreaptă şi nici nu le pasă. Le ajunge că merg. Tot ce ştiu este că sunt liberi. Uriaşa maşinărie care le-a furat puterile şi bucuriile şi speranţele e în spatele lor şi deasupra lor se află o boltă mătăsoasă, protectoare, de albine, şi sunt liberi.
    La exact patru şi şaisprezece după-amiaza, Banda Sawyer iese pe uşa Casei întunericului. Tyler stă acum pe umerii masivi ai lui Beezer. Coboară scările şi rămân în faţa maşinii de patrulă a lui Dale Gilbertson (pe capotă sunt câteva albine moarte, la fel şi în locaşul ştergătoarelor de parbriz).
    - Uită-te la casă, Hollywood, murmură Doc.
    Jack se uită. Nu e decât o casă acum - o construcţie cu două etaje care, cândva, poate că a fost o casă respectabilă de fermă, dar care a căzut pradă neglijenţei de-a lungul anilor. Pentru a înrăutăţi şi mai mult lucrurile, cineva a vopsit-o în negru de sus până jos - până şi geamurile au fost mânjite cu acea vopsea. Efectul de ansamblu e trist şi excentric, dar nici pe departe sinistru.
    Forma ei alunecoasă a prins substanţă şi, cu magoria abbalahului dispărută, ceea ce rămâne este doar casa abandonată a unui bătrân care a fost cam nebun şi extrem de periculos.
    Un bătrân care se poate lua de mână cu monştrii umani ca Dahmer, Haarman şi Albert Fish. Răul lacom care a locuit cândva în această clădire s-a risipit, a fost spulberat, şi ceea ce rămâne e la fel de trivial ca un bătrân care bâiguie neînţeles într-o celulă din aripa condamnaţilor la moarte. Jack trebuie să facă ceva cu clădirea asta jalnică - ceva ce Mouse, pe patul de moarte, l-a pus să-i promită.
    - Doc, zice Beezer. Uite acolo.

           Un câine mare - mare, dar nu monstruos - se împleticeşte încet pe drumeagul care duce înapoi la Autostrada 35. Pare o corcitură între un boxer şi un dog german. O parte din cap şi una din labele din spate i-au fost spulberate.
    - Ăla-i câinele drăcesc, zice Beez.
    Doc rămâne gură-cască.
    - Cum, ăla?
    - Ăla, confirmă Beezer.
    Scoate pistolul, intenţionând să-i curme animalului suferinţa, dar înainte s-o poată face, acesta se prăbuşeşte pe-o rână, trage o singură gură poticnită de aer, apoi rămâne nemişcat. Beezer se întoarce spre Jack şi Dale.
    - Totul e mult mai mic odată ce maşinăria a fost oprită, nu-i aşa?
   - Vreau s-o văd pe mama, spune Ty încet. Te rog, se poate?
    - Da, răspunde Jack. Nu vrei să trecem pe acasă şi să-l luăm şi pe tatăl tău? Cred că şi el ar vrea să vină.
    Tyler afişează un zâmbet obosit.
   - Ba da, zice el. Să mergem.
   - S-a făcut, îi spune Jack.
    Dale întoarce atent maşina în curte şi tocmai ajunge la capătul drumeagului, când Ty strigă:
   - Uite! Uite, băieţi! Uite-le că vin!
    Dale se opreşte, se uită în oglinda retrovizoare şi şopteşte:
   - O, Jack. Sfântă Maică Precistă.

                Scoate schimbătorul la liber şi coboară. Coboară toţi şi se uită la Casa întunericului. Forma ei rămâne comună, dar se pare că nu şi-a pierdut totuşi toată magia.
    Undeva, o uşă - poate în pivniţă sau la un dormitor sau la o bucătărie murdară şi neglijată, dar altfel perfect normală - rămâne deschisă. De partea aceasta este ţinutul Coulee; de cealaltă este Conger Road, carcasa fumegândă, de curând scoasă din funcţiune a Marii Combinaţii, şi Din-tah.
    Albinele ies în veranda Casei întunericului. Albinele şi copiii pe care albinele îi conduc. Ies în cete, râzând şi plângând şi ţinându-se de mână.
    Jack Sawyer are o scurtă şi luminoasă viziune cu animalele care ieşeau din Arca lui Noe după potop.
    - Maică Sfântă! şopteşte Dale din nou.
    Curtea se umple de copii care râd, plâng, murmură. Jack se duce lângă Beezer, care se întoarce spre el cu un zâmbet luminos.
   - După ce ies toţi copiii, trebuie să închidem uşa, spune Jack. Pentru totdeauna.
   - Ştiu, zice Beezer.
   - Ai cumva vreo idee strălucită?
    - Păi, face Beezer, să spunem în felul următor: dacă-mi promiţi solemn că nu vei pune nicio întrebare cu subînţeles şi că nu vei spune nimic despre asta mai târziu, înainte de miezul nopţii s-ar putea să reuşesc să pun mâna pe-o cantitate substanţială de ceva al naibii de eficient.
    - Ce? Dinamită?
   - Te rog, spune Beezer. Am spus cumva eficient?
    - Te referi la?...
    Beezer zâmbeşte şi ochii i se îngustează.
   - Mă bucur că eşti de partea mea, spune Jack. Ne vedem pe drum înainte de miezul nopţii. O să trebuiască să intrăm pe furiş, dar nu cred c-o să avem vreo problemă.
    - Cu siguranţă n-o să avem niciuna la ieşire, completează Beezer.
    Doc îl bate pe Dale peste umăr.
    - Sper că aveţi vreo organizaţie de asistenţă a copiilor prin părţile astea, şefule. Cred c-o să vă prindă bine.
   - Maică...
    Dale se întoarce spre Jack cu o privire disperată.
    - Ce-o să mă fac? Jack rânjeşte.
    - Cred c-ar fi bine să-i suni... cum le spune Sarah? Potera Culorilor?
    O scânteiere de speranţă apare în ochii lui Dale Gilbertson. Sau poate că e lumina victoriei. John P. Redding de la FBI, ofiţerii Perry Brown şi Jeffrey Black de la Poliţia Statului Wisconsin.
    Îşi imaginează acest trio de nătărăi puşi în faţa apariţiei unei cruciade medievale de copii în vestul Wisconsinului. Îşi imaginează teancurile dickensiene de acte pe care un asemenea eveniment fără precedent trebuie să le producă. Or să aibă de lucru luni sau ani la rând. S-ar putea să le provoace căderi nervoase. Cu siguranţă le va da altceva la care să se gândească în afară de şeriful Dale Gilbertson din French Landing.
    - Jack, spune el. Ce propui, mai exact?
    - În linii mari, zice Jack, propun să cadă toată munca în cârca lor şi tu să primeşti toţi laurii. Cum ţi se pare asta?
    Dale cumpăneşte o clipă.
   - Foarte corect, spune. Hai să-l ducem pe puşti la tatăl lui, apoi îi ducem pe amândoi la Arden să-şi vadă mama şi soţia?
    - Bine, spune Jack. Îmi doresc numai ca Henry să fi fost şi el aici.
    - Înseamnă că suntem doi, zice Dale şi urcă înapoi la volan.

           O clipă mai târziu, merg de-a lungul drumeagului.
    - Cum rămâne cu copiii ăia? întreabă Ty, uitându-se prin lunetă. O să-i lăsaţi acolo, aşa, pur şi simplu?
    - Imediat ce ajungem pe autostradă, sun la poliţia statală, spune Dale. Cred că trebuie să treacă imediat la treabă, nu-i aşa, băieţi? La fel şi federalii, desigur.
   - Corect, spune Beezer.
   - Bine zici, întăreşte Doc.
    - Excelentă decizie administrativă, zice Jack şi-l aşază pe Tyler în poala sa. Între timp, or să fie bine, îi spune băiatului la ureche. Au văzut lucruri mai rele decât Wisconsinul.

         Haideţi să ne strecurăm afară pe geamul şoferului ca o boare de vânt (ceea ce şi suntem) şi să-i urmărim cum pleacă - patru oameni curajoşi şi un copil curajos care nu va mai fi niciodată la fel de tânăr (sau la fel de inocent). În spatele lor, curtea acum inofensivă şi lipsită de magie a Casei întunericului e plină de copii cu feţe murdare, cu ochii măriţi de mirare.
    Engleza e-o limbă minoritară aici şi unele dintre limbile care se vorbesc i-ar pune în dificultate pe cei mai buni lingvişti din lume în anii ce vor veni.
    Acesta este începutul unei poveşti care va face senzaţie în întreaga lume (articolul de primă pagină al Time din următoarea săptămână va fi Miracolul copiilor veniţi de nicăieri) şi, aşa cum Dale a presupus deja, al unui coşmar birocratic.
    Totuşi, copiii sunt în siguranţă. În siguranţă sunt şi eroii noştri. Toţi s-au întors nevătămaţi din cealaltă parte, iar la asta cu siguranţă nu ne-am aşteptat; majoritatea încercărilor de felul acesta cer de obicei măcar un sacrificiu (al unui personaj relativ minor, ca Doc, de pildă).
    Totul e bine când se termină cu bine.
    Iar acesta poate fi sfârşitul, dar vreţi să fie aşa; niciunul dintre scriitoraşii care v-au adus până aici nu v-ar nega alegerea aceasta.
    Dar dacă preferaţi să mergeţi mai departe, să nu spuneţi că nu aţi fost preveniţi: n-o să vă placă ce se întâmplă în continuare.

      XXXXX RAPORT OFICIAL XXXXX
    ŞEFUL POLIŢIEI DIN FRENCH LANDING REFUZĂ SĂ ANULEZE CONFERINŢA DE PRESĂ Şl AFIRMĂ CĂ A CERUT SUPORTUL AUTORITĂŢILOR LOCALE; UNELE SURSE CONFIRMĂ PREZENŢA CELEBRULUI INVESTIGATOR DIN LOS ANGELES; FBI Şl POLIŢIA STATULUI ÎŞI EXPRIMĂ PUTERNIC DEZAPROBAREA
      ** Exclusiv **
    Unul dintre ei, Tyler Marshall, este chiar din French Landing. Alta, Josella Rakine, este din Bating, un sătuc din sudul Angliei. Un al treilea e din Baghdad. În săptămâna scursă de la descoperirea aşa-numiţilor Copii ai Miracolului de-a lungul unei autostrăzi rurale (Route 35) din vestul Wisconsinului, au fost identificaţi şaptesprezece.
    Şi totuşi, aceştia şaptesprezece nu sunt decât vârful aisbergului.
    Surse apropiate echipei de cercetare alcătuite de FBI şi poliţia statului Wisconsin (cărora probabil li s-a alăturat CIA) vorbesc de cel puţin 750 de copii, un număr mult mai mare decât cel comunicat presei. Cine sunt aceştia? Cine i-a luat şi unde i-a dus?
    Cum au ajuns în French Landing, oraş care a fost victima unui criminal în serie (declarat acum decedat) în ultimele săptămâni? Ce rol a jucat Jack Sawyer, detectivul din Los Angeles care a atins celebritatea şi s-a pensionat la vârsta de doar treizeci şi unu de ani?
    Şi cine e răspunzător pentru uriaşa explozie care a distrus o locuinţă misterioasă din pădure, punct central, se pare, în cazul Pescarului?
    Unele dintre aceste întrebări ar putea primi răspunsuri mâine în parcul La Follette din French Landing, când şeful poliţiei locale, Dale Gilbertson, va ţine o conferinţă de presă. Bunul său prieten Jack Sawyer - care se spune că a rezolvat singur cazul Pescarului - îi va fi alături pe podium. Se aşteaptă să fie prezenţi şi doi adjuncţi de poliţie, Armand St Pierre şi Reginald Amberson, care au participat la misiunea de salvare de săptămâna trecută.
    Conferinţa de presă va avea loc în pofida puternicelor - aproape stridentelor - obiecţii ale grupului operativ FBI/PSW condus de agentul FBI John P. Redding şi detectivul Jeffrey Black de la poliţia statului Wisconsin.
    „Cred că aceasta nu e decât o ultimă încercare disperată din partea lui Gilbertson de a-şi salva postul”, a declarat o sursă. „A comis o serie de grave erori, dar, din fericire, are un prieten foarte priceput în probleme de relaţii cu publicul.”
    Membrii administraţiei locale din French Landing sunt de-o cu totul altă părere. „Vara aceasta a fost un coşmar pentru locuitorii din French Landing”, afirmă trezorierul municipal Beth Warren. „Şeriful Gilbertson vrea să-i asigure pe oameni că acest coşmar a luat sfârşit. Dacă ne poate oferi şi unele răspunsuri despre copii, cu atât mai bine.”
    Interesul e concentrat asupra lui Jack „Hollywood” Sawyer, care a făcut cunoştinţă cu şeriful Gilbertson şi cu oraşul French Landing în timpul anchetării cazului lui Thomberg Kinderling, aşa-numitul Ucigaş de Prostituate.
    Sawyer a fost rugat de Gilbertson să-şi asume un rol activ în cazul Pescarului şi, din câte se pare, a
reprezentat un element fundamental în derularea evenimentelor care au urmat.
    Despre ce evenimente discutăm, mai exact? Asta aşteaptă lumea să afle. Primele răspunsuri ar putea veni mâine, în parcul La Follette, pe malurile tumultuosului Mississippi.
    Vă vom ţine la curent cu cele ce se întâmplă.

                                             29.

         - Sunteţi pregătiţi? întreabă Dale.
   - Ăă, nu ştiu, omule, ezită Doc.
    Aceasta nu a cincea oară când spune asta, poate nici măcar a cincisprezecea. E palid, aproape că a intrat în hiperventilaţie.
    Toţi patru se află într-o rulotă Winnebago - un soi de cameră verde pe roţi - care a fost montată la marginea parcului La Follette. În apropiere este podiumul pe care vor sta ei (presupunând, desigur, că Doc va reuşi să stea în picioare) şi de pe care vor oferi răspunsurile îndelung ticluite.
    Pe panta care duce-n jos spre fluviu lat sunt adunaţi aproape patru sute de reporteri, plus echipe de filmare de la şase reţele americane şi Dumnezeu ştie câţi corespondenţi străini. Domnii de la presă nu sunt în cea mai bună dispoziţie, pentru că locul din faţa podiumului a fost rezervat unui număr reprezentativ (tras la sorţi) de locuitori ai French Landingului. Aceasta a fost cerinţa fermă a lui Dale pentru susţinerea conferinţei de presă.
    Ideea conferinţei de presă în sine i-a aparţinut lui Jack Sawyer.
    - Calmează-te, Doc, zice Beezer.
    Pare mai mare ca niciodată în pantalonii lui cenuşii largi şi cămaşa albă descheiată la gât - aproape ca un urs în frac. A făcut chiar efortul de a-şi pieptăna hectarele de păr.
    - Iar dacă chiar crezi c-o să faci o treabă jenantă - să te pişi pe tine, să vomiţi sau să leşini - rămâi aici.
    - Nee, face Doc chinuit. Dacă te-ai încins în horă, trebuie să joci. Dacă am început cu asta, hai s-o ducem la capăt.
    Dale, radiind în uniforma sa cea bună, se uită la Jack.
    Acesta e la fel de radiant în costumul lui cenuşiu de vară şi cravată de mătase albastru-închis. O batistă asortată i se iţeşte din buzunarul de la piept al sacoului.
   - Eşti sigur că asta trebuie să facem?

           Jack e absolut sigur.
    Ideea nu e să evite ca Potera Culorilor a lui Sarah Gilbertson să-şi aroge toate meritele; ideea e să se asigure că vechiul său prieten se află într-o poziţie inatacabilă.
    Şi poate face asta spunând o poveste foarte simplă, pe care ceilalţi trei o vor susţine până la capăt. Ty va face şi el acelaşi lucru, Jack e convins. Povestea e asta: celălalt vechi prieten al lui Jack, răposatul Henry Leyden, a descoperit identitatea Pescarului pe baza înregistrării de la 911.
    Caseta i-a fost dată de Dale, nepotul său. Pescarul l-a ucis pe Henry, dar nu înainte ca eroicul domn Leyden să-l rănească mortal şi să-i divulge numele poliţiei. (Celălalt scop pe care Jack îl urmăreşte cu această conferinţă de presă, înţeles perfect şi susţinut complet de Dale, este să se asigure că Henry va primi laurii pe care-i merită.) O cercetare a registrelor cadastrale ale French Landingului a scos la iveală faptul că Charles Burnside deţinea o casă pe Autostrada 35, nu departe de oraş.
    Dale le-a oferit statutul de ajutor de poliţist lui Jack şi altor doi voluntari care se întâmpla să se afle în apropiere (aceştia ar fi domnii Amberson şi St Pierre) şi s-au dus împreună acolo.
   - Din acel moment, le-a spus Jack prietenilor săi în repetate rânduri în zilele de dinaintea conferinţei de presă, e vital să ţineţi minte cele trei cuvintele care duc la majoritatea achitărilor în procesele criminalilor. Şi care sunt aceste cuvinte?
   -  ”Nu îmi amintesc”, a zis Dale.
    Jack încuviinţă.
   - Aşa-i. Dacă nu ai o poveste pe care să ţi-o aminteşti, nemernicii nu te pot prinde niciodată cu ocaua mică. Era ceva în aer în casa aia...
   - Nu zău, a hohotit Beezer cu o grimasă pe faţă.
   - ...Şi ne-a întunecat minţile. Ceea ce ne amintim este că: Ty Marshall era în curtea din spate, încătuşat de turnichetul sârmei pentru uscat rufe.

         Înainte ca Beezer St Pierre şi Jack Sawyer să se furişeze pe lângă baricadele poliţiei şi să arunce în aer Casa întunericului folosind exploziv plastic, un reporter a ajuns acolo şi-a făcut numeroase fotografii.
    Ştim despre ce reporter este vorba, desigur; Wendell Green şi-a materializat în sfârşit visul de a deveni celebru şi bogat.
   - Iar Burnside era mort la picioarele lui, zise Beezer.
   - Aşa-i. Cu cheia de la cătuşe în buzunar. Dale, tu ai găsit-o şi l-ai eliberat pe băiat. În curte mai erau câţiva copii, însă câţi erau...
   - Nu ne amintim, zise Doc.
   - Cât despre sexele lor...
   - Câţiva băieţi, câteva fete, completă Dale. Nu ştim exact câţi din fiecare.
   - Cât despre Ty, cum a fost luat, ce s-a întâmplat cu el...
   - A spus că nu-şi aminteşte, zise Dale, zâmbind.
   - Am plecat. Poate le-am spus ceva celorlalţi copii...
   - Dar nu ne amintim precis... intervine Beez.
   - Aşa-i, şi în orice caz păreau destul de-n siguranţă unde se aflau pentru moment. Doar când l-am urcat pe Ty în maşină i-am văzut pe toţi ieşind încolonaţi din curte.
   - Şi-am sunat la Poliţia Statului Wisconsin după întăriri, zise Dale. Asta chiar mi-o amintesc.
   - Sigur că da, zise Jack binevoitor.
   - Dar habar n-avem cum de locul ăla blestemat a fost aruncat în aer şi nu ştim cine a făcut-o.
   - Unii oameni, zise Jack, sunt mult prea dornici să-şi facă singuri dreptate.
   - Norocul lor că nu s-au aruncat şi pe ei în aer, spuse Dale.
   - Bine, le spune Jack acum.
    Stau la uşa rulotei. Doc a scos jumătate de joint şi, după patru inhalări rapide şi adânci, s-a calmat vizibil.
   - Ţineţi doar minte de ce facem asta. Mesajul este că noi am ajuns acolo primii, noi l-am găsit pe Ty, noi am văzut doar câţiva alţi copii, am considerat că sunt în siguranţă, având în vedere că Charles Burnside, cunoscut şi drept Carl Bierstone, Monstrul din South Side, sau Pescarul, murise. Mesajul e că Dale s-a comportat adecvat - cu toţii ne-am comportat aşa - şi că apoi a predat frâiele anchetei FBI-ului şi poliţiei statale, cei care se ocupă acum de situaţie. Mesajul este că French Landing e din nou un loc sigur. În ultimul rând, dar nu cel mai puţin important, mesajul e că Henry Leyden este adevărata vedetă. Eroul orb care l-a identificat pe Charles Burnside şi-a rezolvat cazul Pescarului, rănind mortal monstrul şi, în acelaşi timp, pierzându-şi viaţa.
   - Amin, zice Dale. Bunul unchi Henry.
    De dincolo de uşa rulotei aude vuietul ca de valuri produs de sutele de oameni. Poate chiar mii. Îşi spune: Asta aud cântăreţii rock înainte să urce pe scenă. Un nod i se ridică brusc în gât şi el face tot posibilul să-l înghită. Crede că dacă va continua să se gândească la unchiul Henry se va descurca bine.
   - Altceva, zice Jack, întrebările prea precise...
   - Nu ne amintim, spune Beezer.
   - Pentru că aerul era rău, e de acord Doc. Mirosea a eter sau cloroform sau ceva de felul ăsta.
    Jack îl priveşte pe fiecare în parte, încuviinţează, zâmbeşte.
    Una peste alta, asta va fi o ocazie fericită, crede. O sărbătoare a iubirii. Fără doar şi poate, ideea că ar putea să moară în următoarele câteva minute nu i-a trecut prin cap.
   - Bine, zice el, să mergem pe scenă şi să-i dăm drumul. În după-amiaza asta suntem politicieni, politicieni la o conferinţă de presă, iar politicienii care sunt aleşi sunt cei care se concentrează asupra mesajului.
    Deschide uşa rulotei. Vuietul mulţimii creşte în aşteptare.

          Se apropie de podium în această ordine: Beezer, Dale, Jack şi bunul Doctor.
    Se mişcă într-o strălucire de lumină albă caldă de bliţuri şi reflectoare de televiziune. Jack n-are idee la ce le trebuie aşa ceva - ziua e luminoasă şi caldă, o adevărată minunăţie - dar se pare că le trebuie. Se pare că întotdeauna le trebuie.
    Voci strigă: „Aici!” în mod repetat. Se aud şi întrebări răzleţe, pe care ei le ignoră. Vor răspunde - cât de bine posibil - la ele la timpul cuvenit, dar pentru moment sunt pur şi simplu uluiţi de mulţime.
    Rumoarea începe cu două sute sau aşa ceva de locuitori ai French Landingului care stau pe scaune pliante într-o zonă împrejmuită cu frânghie chiar în faţa podiumului. Aceştia se ridică în picioare, unii bătând din palme, alţii fluturând pumni încleştaţi în aer ca nişte boxeri câştigători.
    Presa le preia uralele şi, când cei patru prieteni ai noştri urcă scările podiumului, zarva devine un tunet. Noi suntem alături de ei, sus pe podium, şi Dumnezeule, vedem atât de multe feţe cunoscute care se uită la noi.
    Îl vedem pe Morris Rosen, care i-a dat lui Henry CD-ul cu Dirtysperm în prima noastră zi în oraş. În spatele lui e un contingent venit de la acum defuncta casă de bătrâni Maxton: încântătoarea Alice Weathers e înconjurată de Elmer Jesperson, Ada Meyerhoff (în scaun cu rotile), Flora Flostad şi fraţii Boettcher, Hermie şi Tom Tom.
    Tansy Freneau, părând puţin buimacă, dar nu complet nebună, ca înainte, stă lângă Lester Moon, care şi-a petrecut braţul pe după ea. Arnold „Lanternă” Hrabowski, Tom Lund, Bobby Dulac şi ceilalţi membri ai departamentului lui Dale sunt în picioare, ţopăind şi scandând ca nebunii.
    Uitaţi-vă acolo - iată-l pe Enid Purvis, vecina care l-a sunat pe Fred la serviciu în ziua în care Judy a luat-o în cele din urmă razna.
    Acolo e Rebecca Vilas, semănând cu o călugăriţă în rochia aia cu guler înalt (dar să nu verşi lacrimi pentru ea, Argentina; Becky şi-a pus deoparte o rezervă frumuşică de bani, mulţumim foarte mult). Butch Yerxa e lângă ea.
    În spatele mulţimii, ascunzându-se ruşinaţi, dar neputând lipsi de la victoria prietenilor lor, sunt William Strassner şi Hubert Cantinaro, cunoscuţi mai bine drept Kaiser Bill şi Sonny.
    Uite acolo! Herb Roeper, frizerul lui Jack, stă lângă Buck Evitz, poştaşul lui. Cunoaştem atât de mulţi şi de toţi trebuie să ne despărţim în împrejurări atât de fericite.
    În primul rând, Wendell Green ţopăie ca o găină în apă fiartă (Dumnezeu ştie cum a ajuns în zona împrejmuită, el fiind din La Riviere şi nu din French Landing, dar uite-l acolo) şi face poze. De două ori se loveşte de Elvena Morton, menajera lui Henry. Când o face a treia oară, ea îl pocneşte zdravăn peste cap. Wendell nici nu pare să observe. În timpul anchetei asupra cazului Pescarului a primit în cap bobârnace mult mai tari.
    Iar într-o parte vedem pe altcineva pe care s-ar putea sau nu să-l recunoaştem. Un domn vârstnic, cu pielea tuciurie, cu ochelari fumurii pe nas. Seamănă puţin cu un vechi cântăreţ de blues. Seamănă puţin şi cu un actor de film pe nume Woody Strode.

         Aplauzele bubuie şi bubuie. Oamenii ovaţionează. Pălării sunt aruncate în aer şi purtate de briza verii.
    Salutul lor devine un fel de miracol în sine, o afirmare, poate chiar o acceptare a copiilor, care se presupune că au fost supuşi unei ciudate perversiuni sexuale legate de Internet. (Oare nu toate chestiile alea ciudate sunt legate de Internet?) şi sigur că aplaudă pentru că s-a sfârşit coşmarul. Baubaul a murit în curtea lui din spate, a murit la un pas de un prozaic turnichet de aluminiu pentru întins rufe, acum dispărut, iar ei sunt din nou în siguranţă.
    O, cum sună uralele în aceste ultime momente ale vieţii lui Jack Sawyer pe Pământ! Păsările se înalţă speriate de pe malul râului şi urcă spre cer cârâind, căutând un loc mai liniştit. Pe râu, un cargobot răspunde la urare - sau poate li se alătură - sunând iar şi iar din sirenă. Alte vase prind ideea şi sporesc tărăboiul.
    Fără să se gândească ce face, Jack ia mâna dreaptă a lui Doc în mâna sa stângă şi mâna stângă a lui Dale în dreapta sa. Dale ia mâna lui Beezer şi Banda Sawyer ridică braţele împreună, cu faţa la mulţime.
    Mulţime care, desigur, o ia razna. Dacă n-ar fi ceea ce se va întâmpla în scurt timp, aceasta ar fi imaginea deceniului, poate chiar a secolului.
    Ei stau acolo triumfători, simboluri vii ale victoriei, cu mâinile unite către cer, mulţimea scandând, videocamerele rulând, aparatele Nikon scăpărând, şi acela e momentul în care femeia din al treilea rând începe să se mişte.
    Şi pe ea o cunoaştem, dar ne ia o secundă sau două ca s-o recunoaştem, pentru că ea n-a avut nicio legătură cu cazul pe care l-am urmărit. Ea doar a... dat târcoale.
    Două sute de locuri din faţă au fost atribuite prin tragere la sorţi cetăţenilor din French Landing, câştigătorii fiind anunţaţi de Debbi Anderson, Pam Steven şi Dit Jesperson. Femeia aceasta a fost numărul 199. Când trece pe lângă ei, mai mulţi oameni se fac mici, deşi în frenezia fericirii care i-a cuprins nici nu sunt conştienţi că o fac; această femeie cu şuviţe de păr de culoarea paiului lipite de obraji miroase a transpiraţie şi-a nesomn şi-a vodcă. Are cu ea o poşetuţă. Poşetuţa e deschisă. Ea duce mâna înăuntru.
    Iar noi, care am trăit în a doua jumătate a secolului XX şi, graţie miracolului reprezentat de televizor, am fost martorii a zeci de asasinate şi tentative de asasinat, ştim exact după ce duce ea mâna. Vrem să-i avertizăm cumva pe cei patru bărbaţi care stau cu mâinile unite spre cer, dar nu putem decât să privim.
    Numai negrul cu ochelari de soare vede ce se întâmplă. Se întoarce şi începe să umble, conştient că femeia i-a luat-o probabil înainte, că probabil el va ajunge prea târziu.
    Nu, gândeşte Speedy Parker. Nu se poate sfârşi aşa, nu se poate.
   - Jack, lasă-te jos! strigă el, dar nu-l aude nimeni din cauza aplauzelor, a uralelor, a strigătelor frenetice.
    Mulţimea pare să-i blocheze intenţionat calea, închizându-i drumul ori de câte ori încearcă o altă rută. Pentru un moment, Wendell Green, care continuă să ţopăie ca un epileptic în criză, e în calea asasinei. Apoi ea îl aruncă în lături cu forţa unei nebune. Şi de ce nu? Ea este nebună.
   - Oameni buni...
    Dale aproape că şi-a lipit gura de microfon şi difuzoarele cocoţate în copacii din apropiere ţiuie puternic. Încă mai ţine ridicată mâna dreaptă a lui Jack în mâna sa stângă şi pe-a lui Beezer în cea dreaptă. Pe faţă are un zâmbet slab, năuc.
   - Mulţumesc, oameni buni, apreciem sincer susţinerea dumneavoastră, dar dacă aţi putea să faceţi linişte...
    Acela e momentul în care Jack o vede.

           A trecut mult timp, ani întregi, dar o recunoaşte imediat.
    Aşa şi trebuie; ea l-a scuipat în faţă într-o zi când ieşea din tribunalul Los Angeles. L-a scuipat şi l-a făcut nemernic dus cu pluta. A pierdut douăzeci de kilograme de atunci, îşi spune Jack. Poate mai mult. Apoi vede că ţine mâna în poşetă şi, chiar înainte ca femeia s-o scoată, el ştie ce se întâmplă aici.
    Mai rău e că nu poate face nimic în privinţa asta. Doc şi Dale îi ţin mâinile prinse tare. Trage adânc aer în piept şi strigă aşa cum a fost învăţat să facă în asemenea situaţii – „Armă!” - iar Dale Gilbert-son încuviinţează din cap ca pentru a spune: Da, lumea ne aclamă.
    În spatele ei, croindu-şi drum prin mulţimea fremătătoare, îl vede pe Speedy Parker, dar, dacă Speedy nu are cumva în mânecă un truc magic deosebit de bun...
    Nu are. Speedy Parker, cunoscut în Teritorii drept Parkus, tocmai se luptă să ajungă pe culoarul din mijloc, când femeia din faţa platformei scoate arma.
    E-un pistolaş urât, de calibru 32, cu mânerul înfăşurat în bandă adezivă neagră, şi Jack are exact jumătate de secundă să-şi spună că poate îi va exploda în mână.
   - Armă! strigă Jack din nou şi Doc Amberson e cel care-l aude şi o vede pe femeia rânjitoare ghemuită chiar în faţa lor.
   - O, futu-i, zice Doc.
   - Wanda, nu! strigă Jack.
    Doc i-a dat drumul la mână (Dale încă-i mai ţine dreapta ridicată în aerul văratic) şi Jack o întinse spre ea ca un agent de trafic.
    Primul glonţ al Wandei Kinderling îi trece drept prin palmă, se înclină uşor, începe să trepideze şi-i pătrunde în scobitura umărului stâng.
    Wanda îi vorbeşte. E prea mare larma ca Jack s-o audă, dar ştie ce-i spune: Poftim, cretin dus cu pluta - Thorny îţi transmite salutări.
    Goleşte restul de cinci gloanţe în pieptul şi gâtul lui Jack Sawyer.

***

          Nimeni nu aude pocnetele nesemnificative scoase de pistolaşul Wandei, nu peste toate aplauzele şi uralele, dar Wendell Green şi-a ridicat aparatul foto şi, când detectivul sare în spate, degetul reporterului nostru preferat apasă butonul Nikonului din simplu reflex.
    Aparatul face opt instantanee.
    A treia e Poza cu „p" mare, cea care va ajunge la fel de cunoscută ca fotografia puşcaşilor marini înălţând steagul pe Iwo Jima şi aceea cu Lee Harvey Oswald strângându-se de burtă în garajul secţiei de poliţie din Dallas.
    În fotografia lui Wendell, Jack Sawyer se uită calm în jos spre trăgător (care e doar o ceaţă în partea inferioară a cadrului).
    Expresia feţei lui ar putea fi una de iertare. Lumina zilei e clar vizibilă prin gaura din palma mâinii sale întinse. Picături de sânge roşu ca rubinul plutesc încremenite în aer lângă gâtul lui rănit.
    Uralele şi aplauzele încetează brusc, parcă amputate.
    Urmează un moment de îngrozitoare şi perplexă tăcere.
    Jack Sawyer, împuşcat de două ori în plămâni şi o dată în inimă, dar şi în mână şi în gât, rămâne locului, uitându-se atent la gaura de sub degetele răşchirate şi deasupra încheieturii.
    Wanda Kinderling se holbează la el cu dinţii înnegriţi dezgoliţi.
    Speedy Parker se uită la Jack cu o expresie de pură oroare pe care ochelarii de soare n-o pot ascunde. La stânga lui, urcat pe unul dintre cele patru turnuri de control care înconjoară platforma, un cameraman tânăr leşină şi cade la pământ.
    Apoi, pe nepusă masă, instantaneul pe care Wendell l-a prins fără să ştie se spulberă şi totul îşi reia mişcarea.
    Wanda Kinderling strigă: Ne vedem în iad, Hollywood - mai mulţi oameni vor confirma asta - şi-apoi îşi pune pistolul la tâmplă. Expresia ei de satisfacţie malefică face loc uneia mai tipice de neînţelegere năucă atunci când zvâcnetul degetului nu produce decât un declic sec. Pistolaşul e gol.

          Un moment mai târziu este aproape complet spulberată - gâtul rupt, umărul drept rupt, patru coaste rupte - când Doc sare de pe scenă peste ea şi-o lăţeşte la pământ.
    Papucul său stâng loveşte capul lui Wendell Green, însă de data aceasta Wendell nu se alege decât cu o ureche însângerată. Ei, mai devreme sau mai târziu trebuia să-i surâdă şi lui norocul, nu-i aşa?
    Pe podium, Jack Sawyer se uită incredul la Dale, încearcă să vorbească şi nu reuşeşte. Se împleticeşte, rămâne în picioare încă un moment, apoi se prăbuşeşte.
    Faţa lui Dale a trecut într-o frântură de secundă de la încântare la şoc extrem şi spaimă. Apucă microfonul şi strigă:
   - A FOST ÎMPUŞCAT! NE TREBUIE UN DOCTOR!
    Difuzoarele ţiuie şi de data asta. Niciun doctor nu se arată.
    Mulţi oameni din mulţime intră în panică şi o rup la fugă.
    Panica se răspândeşte.
    Beezer e în genunchi, îl întoarce pe Jack cu faţa în sus.
    Jack îl priveşte, încercând în continuare să vorbească. De la colţurile gurii îi curge sânge.
   - O, futu-i, e grav, Dale, e chiar grav, strigă Beezer, după care e lăţit la pământ.

          Nimeni n-ar crede că bătrânul negru şi costeliv care a sărit pe scenă ar putea doborî la pământ o huidumă ca Beezer, însă acesta nu e-un om ca oricare altul. După cum ştim cu toţii. Îl înconjoară o aură subţire, dar perfect vizibilă de lumină albă. Beezer o vede. Ochii i se măresc.
    Mulţimea, între timp, fuge spre cele patru zări. Panica le cuprinde şi pe doamnele şi domnii de la presă. Nu însă şi pe Wendell Green; el rămâne ferm pe poziţie ca un erou, făcând poze până când Nikonul îi e la fel de gol ca şi pistolul Wandei Kinderling.
    Îl surprinde în cadru pe negru când stă cu Jack Sawyer în braţe; îl surprinde pe Dale Gilbertson punând o mână pe umărul negrului; îl surprinde pe negru întorcându-se şi vorbindu-i lui Dale. Când Wendell îl va întreba mai târziu pe şeful poliţiei din French Landing ce i-a spus bătrânul, Dale îi zice că nu-şi aduce aminte - pe deasupra, în tot haosul ăla, abia dacă a desluşit vreun cuvânt.
    Aiureli, desigur, dar putem fi siguri că, dacă Jack Sawyer ar fi auzit răspunsul lui Dale, ar fi fost mândru. Când ai îndoieli, spune-le că nu-ţi aminteşti.

            Ultima poză a lui Wendell îi înfăţişează pe Dale şi Beezer privind cu expresii la fel de împietrite cum bătrânul urcă scările rulotei Winnebago cu Jack Sawyer în braţe.
    Wendell habar nu are cum de un aşa boşorog poate căra un om aşa de voinic - Sawyer are un metru nouăzeci şi cântăreşte optzeci şi şase de kilograme - însă bănuieşte că e aceeaşi treabă ca atunci când o mamă în suferinţă ridică maşina sau camioneta sub care e prins copilul ei. Şi nici nu contează. E-o nimica toată în comparaţie cu ce urmează.
    Pentru că atunci când un grup de oameni condus de Dale, Beez şi Doc dau buzna în rulotă (Wendell e în spatele grupului), nu găsesc altceva decât un singur scaun răsturnat şi mai multe pete de sânge lăsate de Jack Sawyer în chicineta în care le-a dat membrilor bandei sale restrânse ultimele instrucţiuni. Dâra de sânge duce către spate, unde se află un pat pliant şi-o toaletă mică. Şi acolo, picăturile şi petele pur şi simplu se opresc.
    Jack şi bătrânul care l-a dus în braţe aici înăuntru au dispărut.
    Doc şi Beezer se bâlbâie, aproape isterici. Sar de la întrebări despre unde s-ar fi putut duce Jack la amintirile chinuite ale ultimelor momente petrecute pe podium înainte să înceapă împuşcăturile.
    Nu reuşesc să accepte situaţia şi Dale are o bănuială că va trece destul de mult timp până să reuşească şi el s-o accepte. Îşi dă seama acum că Jack a văzut-o pe femeie venind, că încerca să-şi elibereze mâna dintr-a lui ca să poată reacţiona.
    Dale crede că poate e totuşi momentul să renunţe la slujba de şerif, să-şi găsească o altă meserie. Nu chiar acum, însă.
    Acum vrea să-i scape pe Beezer şi Doc de Potera Culorilor şi vrea să-i calmeze. Are să le spună ceva care s-ar putea să ajute la asta.

            Tom Lund şi Bobby Dulac vin lângă el şi toţi trei îi escortează pe Beezer şi Doc departe de rulotă, unde agentul special Redding şi detectivul Black de la poliţia statului Wisconsin stabilesc deja perimetrul. Odată ajunşi în spatele podiumului, Dale se uită la feţele uluite ale celor doi motociclişti masivi.
   - Ascultaţi-mă, spune el.
   - Trebuia să păşesc în faţa lui, zice Doc. Am văzut-o venind, de ce n-am păşit în faţa...
   - Taci din gură şi ascultă!
    Doc tace. Tom şi Bobby ascultă şi ei cu ochii căscaţi.
   - Negrul mi-a spus ceva.
   - Ce? întreabă Beezer.
   - A spus: „Lasă-mă să-l iau eu... s-ar putea să mai aibă o şansă.”
    Doc, care a tratat destule răni prin împuşcare la viaţa lui, scoate un chicotit incredul.
   - Şi tu l-ai crezut?
   - Nu atunci, nu în întregime, zice Dale. Dar când am intrat în rulotă şi rulota era goală...
   - Şi nu e prevăzută cu vreo ieşire secundată, adaugă Beezer.
    Scepticismul lui Doc s-a mai diminuat.
   - Chiar crezi că?...
   - Da, zice Dale Gilbertson şi se şterge la ochi. Trebuie să sper. Iar voi, băieţi, trebuie să mă ajutaţi.
   - Bine, spune Beezer. Aşa o să facem.

           Şi credem că aici trebuie să-i părăsim cu adevărat, stând acolo sub cerul albastru de vară, aproape de Părintele Apelor, stând lângă un podium cu scândurile mânjite de sânge.
    Curând, viaţa îi va prinde din urmă şi-i va trage înapoi în vâltoarea ei, dar pentru câteva momente sunt împreună, uniţi de speranţa faţă de prietenul nostru comun.
    Haideţi să-i lăsăm aşa, bine?
    Haideţi să-i lăsăm sperând.

           A FOST ODATĂ CA NICIODATĂ ÎN TERITORII...

        A fost odată ca niciodată (cum începeau toate vechile poveşti frumoase pe când trăiam cu toţii în pădure şi nimeni nu trăia altundeva) un Căpitan al Avangărzilor cu o cicatrice mare pe faţă pe nume Farren, care a condus un băieţel speriat pe nume Jack Sawyer prin Pavilionul Reginei.
    Băieţelul acela n-a văzut însă curtea Reginei; nu, a fost dus printr-un labirint de coridoare în spatele scenei, în locuri secrete şi rareori vizitate unde păianjenii ţeseau pânze în colţurile înalte şi curenţii calzi de aer miroseau puternic a mâncare.
    În cele din urmă, Farren a pus mâinile la subsuorile băiatului şi l-a ridicat. E un panou în faţa ta acum, i-a şoptit el - vă amintiţi? Cred că eraţi acolo. Cred că amândoi eram, deşi eram mai tineri pe-atunci, nu-i aşa? Împinge-l către stânga.
    Jack a făcut cum i s-a spus şi s-a trezit că trage cu ochiul în camera Reginei, încăperea în care aproape toţi se aşteptau ca ea să moară... exact cum Jack se aştepta ca mama lui să moară în camera ei din Alhambra Inn and Gardens din New Hampshire.
    Era o cameră albă, luminoasă, plină de infirmiere agitate care adoptaseră o stare neastâmpărată pentru că nu aveau nicio idee clară despre cum să-şi ajute pacienta.
    Băiatul s-a uitat prin vizor în această cameră, la o femeie care la început a crezut că este mama lui transportată cumva, magic, în locul acesta, iar noi ne-am uitat odată cu el, niciunul dintre noi bănuind că la mulţi ani după, devenit bărbat în toată firea, Jack Sawyer va zace în acelaşi pat în care a văzut-o pentru întâia oară pe îngemănară mamei lui.
   Parkus, care l-a adus din French Landing în Baroniile Interioare, stă acum la panoul prin care Jack, adus de Căpitanul Farren, s-a uitat odinioară. Lângă el este Sophie de Canna, cunoscută acum în Teritorii deopotrivă ca Tânăra Regină şi Sophie cea Bună.
    Astăzi, în camera de dormit nu este nicio infirmieră; Jack zace tăcut sub un ventilator care se roteşte încet. Acolo unde nu e înfăşurat în bandaje, pielea îi e palidă. Pleoapele închise sunt spuzite cu o delicată pudră purpurie. Mişcarea sus-jos a cearşafului fin de olandă tras până sub bărbie abia dacă se observă... dar există.
    Jack respiră.
    Pentru moment, cel puţin, Jack trăieşte.
    Vorbind încet, Sophie spune:
   - Dacă n-ar fi atins Talismanul...
   - Dacă n-ar fi atins Talismanul, dacă nu l-ar fi ţinut în braţe, ar fi murit acolo pe podium înainte să mă pot apropia de el, spune Parkus. Dar, sigur, dacă n-ar fi fost Talismanul, nici nu s-ar fi aflat pe scena aceea.
   - Ce şanse are?
    Femeia se uită la el. Undeva, într-o altă lume, Judy Marshall a reînceput deja să-şi reia ritmul normal de viaţă.
    Pentru îngemănară ei, însă, o asemenea viaţă nu va exista - vremurile grele au venit din nou în partea asta de univers - şi în ochi îi scânteiază o lumină regală, imperială.
   - Spune-mi adevărul, sir, nu accept o minciună.
   - Şi nici n-am să te mint, doamna mea, îi spune el. Cred că, graţie protecţiei reziduale oferite de Talisman, îşi va reveni. Veţi sta alături de el într-o dimineaţă sau seară şi ochii i se vor deschide. Nu astăzi şi probabil că nici săptămâna asta, dar curând.
   - Şi cu întoarcerea în lumea lui? Lumea prietenilor lui?

         Parkus a adus-o în locul acesta pentru că spiritul băiatului care a fost Jack încă mai dăinuie, fantomatic şi cu dulceaţa copilăriei. Aici a fost înainte ca drumul încercărilor să i se deschidă în faţă şi, în unele feluri, să-l întărească. A fost aici când inocenţa-i era încă neatinsă.
    Ce l-a surprins la Jack ca om matur - şi l-a emoţionat într-un fel în care Parkus nu s-a aşteptat niciodată să mai fie emoţionat - este cât de mult din acea inocenţă a rămas încă în bărbatul care s-a născut din băiat.
    Şi aceasta, desigur, se datorează Talismanului.
    - Parkus? Rătăceşti cu mintea.
   - Nu departe, doamna mea, nu departe. Întrebi dacă se va putea întoarce în lumea lui după ce-a fost rănit mortal de trei, poate chiar de patru ori - după ce i-a fost străpunsă inima, de fapt. L-am adus aici pentru că toată magia care l-a atins şi i-a schimbat viaţa e mai puternică aici; la bine şi la rău, Teritoriile au fost un izvor al vieţii pentru Jack Sawyer încă din copilărie. Şi a funcţionat. Încă trăieşte. Dar când se va trezi va fi altfel. Va fi ca...
    Parkus pregetă, căzând pe gânduri. Sophie aşteaptă tăcută lângă el. De departe, din bucătărie, se aude urletul unui bucătărese care se răsteşte la un ucenic.
    - Sunt animale care trăiesc în mare şi respiră prin branhii, zice Parkus într-un târziu. Şi, de-a lungul timpului, unele dintre el îşi dezvoltă plămâni. Astfel de creaturi pot trăi deopotrivă sub apă şi pe uscat. Aşa-i?
    - Aşa am învăţat în copilărie, aprobă Sophie cu răbdare.
    - Dar unele dintre aceste creaturi îşi pierd branhiile şi nu mai pot trăi decât pe uscat. Acum, Jack Sawyer cred că e genul ăsta de creatură. Tu sau eu putem sări în apă şi să înotăm la adâncime puţin timp, iar el s-ar putea întoarce să-şi viziteze lumea pentru perioade scurte... cu timpul, desigur. Dar dacă tu sau eu ar fi să încercăm să trăim sub apă...
    - Ne-am îneca.
    - Întocmai. Iar dacă Jack ar încerca să trăiască din nou în lumea lui, să se întoarcă la căsuţa lui din valea Norway, de pildă, rănile i-ar reapărea în câteva zile sau săptămâni. Poate sub altă formă - pe certificatul lui de deces ar putea figura un infarct, de pildă - însă, chiar şi aşa, tot glonţul Wandei Kinderling ar fi cauza morţii sale. Glonţul Wandei Kinderling care i-a străpuns inima.
    Parkus îşi dezgoleşte dinţii.
    - Odioasă femeie! Cred că abbalah nu ştia de ea cum nu ştiam nici eu, dar uite ce pagube a produs!
    Sophie ignoră asta. Ea se uită la bărbatul tăcut, care doarme în camera alăturată.
   - Condamnat să trăiască într-un tărâm plăcut ca ăsta...
    Se întoarce spre el.
   - Este un tărâm plăcut, nu-i aşa, sir? E tot un tărâm plăcut, în ciuda tuturor lucrurilor?
    Parkus zâmbeşte şi se închină. În jurul gâtului, un dinte de rechin atârnă la capătul unui colier fin de aur.
    - Întocmai.
    Ea încuviinţează rapid.
   - Aşadar, să trăiască aici s-ar putea să nu fie atât de îngrozitor.
    El nu spune nimic. După un moment sau două, vioiciunea ei conştientă dispare şi umerii îi cad.
   - Nu mi-ar plăcea deloc, zice ea pe-o voce firavă. Să fiu alungată din propria lume şi să-mi fie permise doar scurte vizite sporadice... eliberări condiţionate... să trebuiască să plec la prima tuse sau primul junghi în piept... nu mi-ar plăcea deloc.
    Parkus ridică din umeri.
   - Va trebui să accepte lucrurile aşa cum sunt. Că-i place sau nu, branhiile i-au dispărut. Acum e-o creatură a Teritoriilor. Şi Dumnezeu Dulgherul ştie că este de lucru pentru el aici. Povestea Turnului se apropie de punctul culminant. Cred că Jack Sawyer ar putea avea un rol de jucat în ea, deşi nu pot spune sigur care. În orice caz, când se va vindeca, va vrea să lucreze. E-un ţopilist şi pentru ei e întotdeauna de lucru.
    Sophie se uită prin despicătura din perete şi minunatu-i chip exprimă suferinţă.
   - Trebuie să-l ajuţi, draga mea, spune Parkus.
   - Îl iubesc, spune ea, vorbind foarte încet.
   - Şi el te iubeşte pe tine. Dar ceea ce urmează va fi greu.
   - De ce trebuie să fie aşa, Parkus? De ce viaţa trebuie întotdeauna să ceară atât de mult şi să ofere atât de puţin?
    El o ia în braţe şi ea nu se opune, lipindu-şi faţa de pieptul lui.
    În întunericul de dincolo de camera în care Jack Sawyer doarme, Parkus răspunde la întrebarea ei cu un singur cuvânt:
    - Ka.

          Epilog

          Ea stă lângă patul lui în prima noapte a Lunii Pământului Plin, la zece zile după discuţia ei cu Parkus în pasajul secret.
    În faţa pavilionului, aude copiii cum cântă. E ziua porumbului verde. În poală are o broderie mică. Este vară, încă este vară, şi în aer pluteşte dulce misterul verii.
    Iar în camera învolburată în care îngemănară mamei lui a zăcut cândva, Jack Sawyer deschide ochii.
    Sophie pune broderia deoparte, se apleacă în faţă şi duce buzele sale moi lângă ghiocul urechii lui.
   - Bine-ai revenit, spune ea. Sufletul meu, viaţa mea, iubirea mea: bine-ai revenit.

                                        SFÂRȘIT

Casa întunericului, Stephen King, Peter Straub

......................................................................
                                 16-17

                   „Bun”, zice Lily.
    Are o voce dură, iar ochii îi sunt și mai duri. Filmul e-o porcărie, dar, ca întotdeauna, interpretarea ei e impecabilă. Jack nu izbuteşte să-şi reţină un surâs.
    - Ce-i? îl întreabă Dale. Toată lumea a luat-o razna, aşa că ce găseşti de râs?
    La televizor, Woody Strode spune: „Ce vrei să spui cu bun? Toată lumea asta afurisită a luat-o razna.”
    Jack Sawyer spune foarte încet:
    - O să doborâm cât de mulţi putem. O să le dăm de veste că am fost aici.
    Pe ecran, Lily îi spune acelaşi lucru lui Woody. Amândoi sunt pe cale să facă un carnaj şi multe capete vor cădea... bunii, răii şi urâţii. Dale se uită descumpănit la prietenul său.
    - Îi ştiu cam toate replicile, spune Jack aproape ca o scuză. A fost mama mea, înţelegi?
    Înainte ca Dale să poată răspunde (presupunând că i-ar fi venit vreun răspuns în minte), Jack se alătură lui Beezer şi Doc la bar.
    Ridică privirea spre ceasul Kingsland Ale de lângă televizor: unsprezece patruzeci. Ar trebui să fie în toiul amiezii - în astfel de situaţii, întotdeauna se presupune că este în toiul amiezii, nu-i aşa?
    - Jack, zice Beezer şi înclină din cap spre el. Ce mai faci, amice?
    - Nu prea rău. Sunteţi înarmaţi, băieţi?
    Doc îşi ridică vesta, arătând patul unui pistol.
    - E-un Colt 9. Beez are şi el unul la fel. Arme de calitate şi înregistrate aşa cum trebuie. Aruncă o privire spre Dale. Vii cu noi, nu?
    - E oraşul meu, spune Dale, şi Pescarul tocmai mi-a ucis unchiul. Nu înţeleg prea mult din ce mi-a spus Jack, dar asta o înţeleg. Iar dacă el spune că avem o şansă de a-l aduce înapoi pe băiatul lui Judy Marshall, cred că ar fi bine să n-o ratăm.
    Îl priveşte pe Jack.
    - Ţi-am adus un revolver de la secţie. Un Ruger automatic. E în maşină.
    Jack încuviinţează absent. Nu-i pasă cine ştie cât de arme, pentru că, odată ajunşi de cealaltă parte, aproape cu siguranţă se vor transforma în altceva. Săbii, probabil suliţe. Poate chiar praştii.
    Va fi o reglare de conturi - ultima faptă de curaj a bandei Sawyer - dar se îndoieşte că va semăna prea mult cu aceea din filmul turnat de mama lui în anii şaizeci.
    Dar va lua Rugerul. I-ar putea fi de folos în lumea asta. Nu se ştie niciodată, nu?
    - Suntem gata de drum? îl întreabă Beezer pe Jack.
    Ochii lui sunt afundaţi în orbite, bântuiţi. Jack bănuieşte că Beez n-a prea avut parte de somn azi-noapte. Ridică iar privirea spre ceas şi hotărăşte - din niciun alt motiv în afară de-o pură superstiţie - că, totuşi, nu vrea încă să pornească spre Casa întunericului. Vor pleca din Sand Bar când ceasul Kingsland vor indica ora doisprezece, nu mai devreme. Ora vrăjitoarelor lui Gary Cooper.
    - Aproape, spune el. Ai harta, Beez?
    - O am, dar mai am şi-o bănuială că nu-ţi serveşte la mare lucru, nu-i aşa?
   - Poate că nu, recunoaşte Jack, dar paza bună trece primejdia rea.
    Beezer încuviinţează.
    - De-acord cu tine. Eu mi-am trimis nevasta la maică-sa în Idaho. După ce s-a întâmplat cu săracul de Mousie, n-a fost nevoie de prea multă muncă de convingere. N-am mai trimis-o niciodată până acuma, omule. Nici chiar atunci când am avut marea încleştare cu motocicliştii de la Pagans. Dar am un presentiment îngrozitor cu privire la asta.
    Ezită, apoi o spune verde-n faţă:
    - Am senzaţia că nici-unul dintre noi n-o să se mai întoarcă acasă.
    Jack pune mâna pe antebraţul cărnos al lui Beezer.
    - Nu e târziu să te retragi. N-o să te desconsider pentru asta.
    Beezer reflectează, apoi scutură din cap.
    - Uneori, Amy mă vizitează în vis. Stăm de vorbă. Cum o să-i mai vorbesc dacă nu fac acuma ceva pentru ea? Nu, omule, vin.
    Jack se uită la Doc.
    - Sunt de-acord cu Beez, zice Doc. Uneori trebuie pur şi simplu să rămâi pe poziţie. Pe deasupra, după ce i s-a întâmplat lui Mouse...
    Ridică din umeri.
    - Dumnezeu ştie de ce ne-am molipsit de la el. Sau din preajma casei ăleia futute. S-ar putea ca, indiferent ce facem, viitorul să ne fie scurt.
    - Cum a mers cu Mouse? întreabă Jack.
    Doc scoate un râset scurt.
    - Exact cum a spus el. Pe la trei dimineaţa, am spălat pur şi simplu vana de rămăşiţele lui. N-au mai rămas decât spumă şi păr.
    Face o grimasă ca şi când stomacul ar încerca să i se revolte, apoi îşi goleşte repede paharul de cola.
    - Dacă vrem să facem ceva, sare Dale, atunci hai s-o facem şi gata. Jack ridică ochii spre ceas. E unsprezece cincizeci.
    - În curând.
    - Mie nu mi-e frică de moarte, spune Beezer pe nepusă masă. Nu mi-e frică nici chiar de câinele ăla malefic. Poate fi rănit dacă scuipi în el destule gloanţe, măcar asta am aflat. Mai rău e felul în care casa aia te face să te simţi. Aerul se îngroaşă. Te doare capul şi muşchii îţi slăbesc.
    Şi-apoi, cu un accent britanic surprinzător de bun:
    - Şi nu-i ca o mahmureală, bătrânii mei.
    - Stomacul era cel mai rău, zice Doc. Asta şi...
    Dar tace. Nu vrea să vorbească despre Daisy Temperly, fata pe care a ucis-o cu mâzgăleală de cerneală greşit aplicată pe-o reţetă, dar o vede acum mai clar decât pe cowboy-ii falşi de la televizorul din Sand Bar. Era blondă. Cu ochi căprui.
    Uneori, el o făcea să zâmbească (în pofida durerii) cântându-i cântecul acela, cântecul lui Van Morrison despre fata cu ochi căprui.
    - Eu mă duc pentru Mouse, zice Doc. Trebuie s-o fac. Dar locul ăla... e-un loc bolnăvicios. Nu ştiu, omule. Poate crezi că înţelegi, dar nu-i aşa.
    - Înţeleg mai mult decât crezi, spune Jack.
    Acum e rândul lui să se oprească şi să reflecteze. Oare Beezer şi Doc îşi mai amintesc cuvântul pe care Mouse l-a rostit înainte să moară?

         Îşi mai amintesc de d'yamba? Ar trebui, erau chiar acolo, au văzut cărţile cum au ieşit de pe raft şi au plutit în aer când Jack a spus cuvântul acela cu voce tare... dar Jack e aproape sigur că, dacă i-ar întreba în clipa asta, îi vor arunca priviri fie nedumerite, fie de-a dreptul goale.
    În parte pentru că d'yamba e greu de reţinut, ca locul precis al drumeagului care duce de la antialunecarea „sănătoasă” a Autostrăzii 35 la Casa întunericului. În cea mai mare parte, însă, deoarece cuvântul îi fusese menit lui, Jack Sawyer, fiul lui Phil şi Lily.
    El e căpetenia bandei Sawyer pentru că el e diferit. El a călătorit, iar călătoria îţi deschide orizonturile.
    Cât din toate acestea ar trebui să le spună şi lor? Nimic, probabil. Dar ei trebuie să creadă, iar pentru asta el trebuie să folosească cuvântul lui Mouse. Ştie în străfundul sufletului că va trebui să-l folosească cu băgare de seamă - d'yamba e ca o armă; ai un număr fix de cartuşe - şi urăşte să-l folosească aici, atât de departe de Casa întunericului, dar o va face. Pentru că ei trebuie să creadă.
    Dacă nu, curajoasa lor întreprindere de salvare a lui Ty are şanse să se încheie cu ei toţi îngenuncheaţi în curtea Casei întunericului, cu nasurile însângerate, cu ochii însângeraţi, vomitând şi scuipându-şi dinţii în aerul otrăvit. Jack le poate spune că mare parte din otravă provine din propriile lor minţi, dar asta n-ar prea ajuta. EI trebuie să creadă.
    În plus, nu e decât unsprezece cincizeci şi trei.
    - Lester, spune el.
    Barmanul a stat, uitat, lângă uşa batantă a bucătăriei. Nu trăgea cu urechea - e prea departe pentru asta -, însă nu voia să se mişte şi să atragă atenţia. Acum se pare că, totuşi, a atras-o.
    - Ai miere? întreabă Jack.
    - M-miere?
    - D-aia făcută de albine, Lester. Bancherii fac bani şi albinele fac miere.
    În ochii lui Lester pare o urmă de înţelegere.
    - Mda, sigur. O folosesc la plăcinte. Dar şi...
    - Pune-o pe bar, îi spune Jack.
    Dale se fâţâie.
    - Nu-şi găseşte locul.
    - Dacă timpul e atât de scurt cum crezi, Jack...
    - E-un lucru important.
    Îl urmăreşte pe Lester Moon cum pune pe bar un flacon mic de plastic cu miere şi gândul îl duce la Henry. Ce mult i-ar fi plăcut lui Henry micul miracol pe care e pe cale să-l înfăptuiască! Dar, desigur, pentru Henry nu ar fi fost nevoie să înfăptuiască un asemenea miracol. N-ar fi trebuit să irosească o parte din preţioasă putere a cuvântului. Pentru că Henry ar fi crezut pe dată, exact cum crezuse că poate conduce de la Trempealeau până la French Landing - la naiba, până la lună - dacă cineva ar îndrăzni să-i ofere şansa şi cheile de la maşină.
    - Vi-l aduc acolo, zice Lester curajos. Nu mi-e frică.
    - Lasă-l doar la capătul barului, îi spune Jack. E bine aşa.
    Barmanul se conformează. Flaconul are formă de urs. Stă acolo în bătaia unei raze de soare, a soarelui care mai are şase minute până la zenit. La televizor, schimbul de focuri a început. Jack îl ignoră. Ignoră totul, concentrându-şi mintea la fel de puternic ca un punct de lumină printr-o lupă.
    Pentru un moment, lasă ca acea intensă concentrare să rămână goală, după care o umple cu un singur cuvânt:
    (DYAMBA)
    Pe dată, aude un zumzet jos. Devine un bâzâit. Beezer, Doc şi Dale se uită în jur. Pentru un moment, nu se întâmplă nimic, după care intrarea însorită se întunecă. E aproape ca şi când un nor foarte mic de ploaie ar fi intrat în Sand Bar...
    Brânză Puturoasă scoate un scâncet strangulat şi se împleticeşte în spate.
    - Viespi! strigă el. Sunt viespi! Feriţi-vă!
    Dar nu sunt viespi. Doc şi Lester Moon ar putea să nu ştie asta, dar Beezer şi Dale Gilbertson s-au născut amândoi la ţară. Ei ştiu să recunoască nişte albine atunci când le văd.
    Jack, între timp, se uită doar la roi. Fruntea îi era plină de broboane de sudoare. Se concentrează cu toată puterea asupra a ceea ce vrea el să facă albinele.
    Insectele se adună în jurul flaconului de miere într-un strat atât de gros, că acesta aproape dispare. Apoi zumzetul lor se îngroaşă şi sticla începe să se ridice, clătinându-se dintr-o parte în alta ca o rachetă mică prevăzută cu un sistem de ghidare neperformant. Apoi, încet, îşi croieşte drum către banda Sawyer. Flaconul pluteşte pe-o pernă de albine la cincisprezece centimetri deasupra barului.
    Jack întinde mâna, cu palma desfăcută. Flaconul i se aşază în ea şi Jack strânge degetele. Andocare încheiată.
    O clipă, albinele i se ridică în jurul mâinii, zumzetul lor concurând cu Lily, care strigă: „Lasă-mi-l mie la lungan! El a violat-o pe Stella!”
    După aceea ies pe uşă şi duse sunt.
    Ceasul Kingsland Ale indică unsprezece cincizeci şi şapte.
    - Maică Precistă, şopteşte Beezer.
    Are ochii larg căscaţi, aproape să-i iasă din orbite.
    - Mi se pare că ai fost cam modest în privinţa numeroaselor tale talente, spune Dale cu o voce nesigură.
    De la capătul barului se aude o bufnitură înfundată. Lester „Brânză Puturoasă” Moon, pentru prima oară în viaţa lui, a leşinat.
    - Acum putem pleca, zice Jack. Beez, tu şi Doc deschideţi drumul. Noi vă urmăm îndeaproape, cu maşina lui Dale. Când ajungeţi la drumeagul cu indicatorul TRECEREA OPRITĂ, nu intraţi. Parcaţi-vă motocicletele şi aşteptaţi. Restul drumului îl facem cu maşina, dar mai întâi o să ne dăm cu puţină din-asta sub nas.
    Ridică flaconul în aer.  E-o versiune de plastic a Ursuleţului Winnie, murdar la mijloc, acolo unde Lester îl apucă şi-l strânge de obicei.
    - Am putea chiar să ne vârâm puţin în nări. E cam lipicios, dar e mai bine decât să vomităm convulsiv.
    În ochii lui Dale se conturează ideea confirmării şi-a aprobării.
    - Aşa cum te dai sub nas cu loţiune mentolată Vicks când te afli la locul unei crime, zice el.
    Nu e deloc aşa, dar Jack încuviinţează. Pentru că, aici, ideea e să crezi.
    - O să meargă? întreabă Doc cu îndoială.
    - Da, răspunde Jack. Tot o să simţiţi o stare de disconfort, nu mă îndoiesc deloc de asta, dar o să fie uşor. Apoi o să trecem în... ei bine, într-un alt loc. După aceea, totul e posibil.
    - Credeam că puştiul se află în casă, zice Beez.
    - Cred că a fost mutat. Iar casa... e-un fel de gaură de vierme. Se deschide spre o altă...
    Lume este primul cuvânt care-i vine în minte, dar, cumva, nu crede că este o lume, nu aşa cum sunt Teritoriile.
    - Spre un alt loc.

         La televizor, Lily tocmai a încasat primul din cele aproximativ şase gloanţe. În filmul acesta moare şi, în copilărie, Jack l-a urât mereu, dar măcar îşi dă duhul apăsând pe trăgaci. Ia destul de mulţi nemernici cu ea, inclusiv pe lunganul care i-a violat prietena, iar asta-i bine.
    Jack speră să poată face acelaşi lucru. Mai mult ca orice, însă, speră să-l poată aduce pe Tyler Marshall înapoi la mama şi tatăl lui.
    Lângă televizor, acele ceasului trec de la unsprezece cincizeci şi nouă la doisprezece.
    - Haideţi, băieţi, spune Jack Sawyer. Pe cai şi la drum.
    Beezer şi Doc urcă pe caii lor de fier. Jack şi Dale se duc cu paşi lenţi către maşina şefului poliţiei, dar se opresc când un Ford Explorer intră valvârtej în parcarea Sand Bar, derapând pe pietriş şi grăbindu-se spre ei, ridicând în aerul de vară o trâmbă de praf.
    - O, Hristoase, murmură Dale.
    Jack îşi dă seama după şapca de baseball prea mică de pe capul şoferului că acesta este Fred Marshall. Dar dacă tatăl lui Ty crede că va lua parte la misiunea de salvare, ar face bine să se mai gândească o dată.
    - Slavă Cerului că v-am prins! strigă Fred când aproape se prăvăleşte din camionetă. Slavă Cerului!
    - Cine urmează? întreabă Dale încet. Wendell Green? Tom Cruise? George W. Bush, la braţ cu Miss Univers, futu-i?
    Jack abia îl aude. Fred se căzneşte să dea jos un pachet mare de pe platforma camionetei şi, dintr-odată, Jack e interesat. În pachetul acela ar putea fi o puşcă, dar, cine ştie de ce, nu crede că asta este. Jack se simte brusc ca un flacon ridicat de albine; simte că, în loc să facă el acţiunea, acţiunea este făcută asupra lui. Porneşte înainte.
    - Hei, să-i dăm bice! ţipă Beezer. Sub el, Harley-ul prinde viaţă cu o explozie. Hai să...
    Apoi Beezer urlă. La fel face şi Doc, care tresare aşa tare că aproape scapă motocicleta care merge la ralanti între coapsele sale. Jack simte ceva asemănător unui fulger trecându-i prin cap şi se avântă asupra lui Fred, care ţipă şi el incoerent. Pentru un moment, amândoi par fie să danseze cu obiectul lung, împachetat, pe care Fred li l-a adus, fie să se lupte pentru el.
    Numai Dale Gilbertson - care nu a fost în Teritorii, n-a fost aproape de Casa întunericului şi nu este tatăl lui Ty Marshall - nu e afectat. Şi totuşi, până şi el simte că i se ridică ceva în cap, ceva ca un ţipăt lăuntric. Lumea se cutremură.
    Dintr-odată, totul pare mai strălucitor, mai profund.

   - Ce-a fost asta? strigă el. E bine sau rău? E bine sau rău? Ce naiba se întâmplă aici?
    Un moment, niciunul nu-i răspunde. Sunt prea uluiţi pentru asta.
    În timp ce un roi de albine poartă pe sus un flacon de miere de-a lungul unui bar într-o altă lume, Burny îi spune lui Ty Marshall să se întoarcă cu faţa la perete, blestemăţie, să se-ntoarcă odată cu faţa la perete.
 
          Se află într-o cocioabă mică şi urât mirositoare. Zgomotele metalice de maşinării sunt mult mai aproape. Ty aude şi strigăte şi suspine şi ţipete aspre şi ceea ce pot fi numai şuierături şi pocnete de bice. Acum sunt foarte aproape de Marea Combinaţie.
    Ty a văzut-o, un mare amalgam zigzagat de metal înălţându-se în nori dintr-o groapă fumegândă  aflată cam la un kilometru spre est. Pare a fi ideea de zgârie-nori a unui nebun, o adunătură a la Rube Goldberg de jgheaburi şi cabluri şi curele şi platforme, totul pus în mişcare de copii ce aleargă împleticit ca să învârtă curele şi să tragă de manivele uriaşe. Un fum roşiatic se ridică din ea în fuioare pestilenţiale.
    De două ori în timp ce maşinuţa de golf rula încet, cu Ty la volan şi Burny stând strâmb în scaunul pasagerului cu taserul îndreptat spre el, pe lângă ei au trecut grupuri de înfiorători oameni verzi. Trăsăturile lor erau răvăşite; pielea era solzoasă, reptiliană. Purtau tunici de piele semi-tăbăcită, pe care, ici-colo, încă se mai vedeau smocuri de blană.
    Majoritatea aveau săbii; destul de mulţi aveau bice.
    Supraveghetorii, i-a explicat Burny. Eu ţin în mişcare roţile progresului. A început să râdă, dar râsetul s-a transformat într-un geamăt şi geamătul într-un strigăt aspru şi fără suflu de durere.
    Bun, şi-a spus Ty cu sânge rece. Şi-apoi, folosind pentru prima dată un cuvânt preferat de-a lui Ebbie Wexler: Mori repede, futangiu cretin.
    Cam la trei kilometri de Casa întunericului, au ajuns la o uriaşă platformă de lemn, aflată în stânga lor. Pe ea era instalată un soi de schelă, din vârful căreia se întindea aproape până la drum un stâlp lung. De stâlp atârnau mai multe frânghii roase, care se legănau în briza caldă şi sulfuroasă. Sub platformă, pe terenul pe care lumina soarelui nu cădea niciodată, erau mormane străvechi de oase şi de pulbere albă. Într-o parte era o movilă mare de încălţări.
    De ce să ia hainele şi să lase încălţările era un mister pe care Ty probabil că nu l-ar fi rezolvat nici dacă nu ar fi purtat şapca (jugării speceale bendru băiezi speceali), dar o expresie neaşteptată i-a apărut în minte: obiceiul pământului.
    Avea o bănuială că asta era ceva ce tatăl lui spunea uneori, dar nu era sigur. Nu-şi putea aminti nici măcar chipul tatălui său, nu cu claritate.
    Spânzurătoarea era înconjurată de corbi. Se loveau unul de celălalt şi s-au întors să urmărească înaintarea maşinuţei.
    Niciunul nu era corbul cel special, cel cu nume pe care Ty nu şi-l mai amintea, dar ştia de ce sunt acolo. Aşteptau carne proaspătă de ciugulit, asta făceau. Aşteptau ochi morţi de curând pe care să-i înfulece. Fără a mai pomeni de torsurile goale ale morţilor desculţi.
    Dincolo de mormanul de încălţări putrede, o cale ferată defectă ducea înspre nord, traversând un deal fumegător.
    - Station House Road, a zis Burny.
    Atunci părea să vorbească mai mult pentru sine decât pentru Ty. Probabil că intra uşor-uşor în delir. Şi totuşi, taserul rămânea îndreptat spre gâtul lui Ty, neabătut.
    - Acolo ar trebui să-l duc pe băiatul special. (Dug be băiadu sbejal.)
    Acolo ajung cei speciali. Domnul Munşun s-a dus după mono. Monoul Lumii din Capăt. Cândva erau doi. Patricia... şi Blaine. S-au dus.
    Au înnebunit. S-au sinucis.
    Ty a condus maşinuţa şi-a păstrat tăcerea, dar era de părere că bătrânul Burn-Burn era cel care înnebunise (înnebunise şi mai mult, îşi reaminti). Ştia de existenţa monoraiurilor, chiar se plimbase cu unul la Disney World din Orlando, dar monoraiuri pe nume Blaine şi Patricia? Asta era aiurea.
    Station House Road a rămas în urma lor. În faţă, roşul-ruginiu şi cenuşiul de fier al Marii Combinaţii se apropia tot mai mult. Ty vedea furnici care se mişcau pe curele înclinate într-un unghi crud.
    Copii.
    Unii din alte lumi, poate - lumi alăturate acesteia - dar mulţi dintr-a lui. Copii ale căror feţe apăreau pentru o vreme pe cutiile de lapte şi apoi dispăreau pentru totdeauna. Mai rămâneau puţin în sufletele părinţilor, desigur, dar în cele din urmă praful se aşternea chiar şi acolo, transformându-i din amintiri vii în fotografii vechi.
    Copii presupuşi morţi, îngropaţi undeva în morminte superficiale de perverşi care-i folosiseră şi apoi scăpaseră de ei. În schimb, ei erau aici. Unii dintre ei, în orice caz. Mulţi dintre ei. Luptându-se să tragă de manete şi să întoarcă roţile şi să mişte curelele în vreme ce supraveghetorii cu ochi galbeni şi piele verde pocneau din bice.
    În timp ce Ty privea, una dintre furnicuţe a căzut de pe-o latură a clădirii întortocheate, înfăşurate în aburi. I s-a părut că aude un strigăt slab. Sau poate că a fost un ţipăt de uşurare?
    - Ce zi frumoasă, a zis Burny încet. O să-mi placă şi mai mult după ce-o să îmbuc ceva. Întotdeauna... mă înveselesc după ce îmbuc ceva.
    Ochii lui bătrâni îl studiază pe Ty, strângându-se puţin pe la colţuri de-o căldură bruscă.
    - Fundul de copilaş e cea mai bună mâncare, dar nici al tău n-o să fie rău. Mnu, n-o să fie deloc rău. El mi-a spus să te duc la staţie, dar nu-s sigur că mi-ar da porţia care mi se cuvine. Comisionul meu. Poate e cinstit... poate că încă-mi e prieten... dar mă gândesc să-mi iau mai întâi porţia, aşa, ca să fiu sigur. Majoritatea agenţilor îşi primesc cele zece procente din capul locului.
    Întinde mâna şi-l împunge pe Ty puţin sub mijloc.
    Chiar şi prin jeanşi, băiatul simţi muchia dură şi boantă a unghiei bătrânului.
    - Eu mă gândesc să-mi iau porţia din fundul locului.
    Un râset şuierat, dureros, şi Ty n-a fost tocmai neplăcut surprins să vadă o bulă luminoasă de sânge apărând între buzele crăpate ale bătrânului.
    - Din fundul locului, pricepi?
    Unghia împunse din nou lateralul fesei lui Ty.
    - Pricep, a zis Ty.
    - O să poţi trage pârţuri la fel de uşor, a zis Burny. Doar că atunci o să trebuiască să faci şmecheria cu strânsul dintr-o bucă de fiecare dată!
    Tot un râset şuierat. Da, părea să delireze, sigur că da - să delireze sau pe punctul de-a o face - şi totuşi, vârful taserului rămânea nemişcat.
   - Mergi mai departe, băiete. Încă un kilometru pe Conger Road. O să vezi o cocioabă cu acoperiş de tinichea, jos într-o viroagă. E pe dreapta. E-un loc special. Special pentru mine. Intră acolo.
    Ty, neavând de ales, s-a supus. Iar acum...
   - Fă ce-ţi spun! Stai cu faţa la peretele ăla afurisit! Ridică mâinile şi bagă-le în inelele alea!
    Ty nu poate defini cuvântul eufemism pe loc, dar ştie că a le spune cerculeţelor acelora de metal „inele” e-o subapreciere. De peretele din spate atârnă, de fapt, cătuşe de tortură.

       Panica îi fâlfâie în creier ca un stol de păsări mici, ameninţând să-i ascundă gândurile. Se luptă să reziste - se luptă cu o intensitate feroce. Dacă cedează panicii, dacă începe să strige ca din gură de şarpe, va fi terminat.
    Fie bătrânul îl va omorî în timp ce-l ciopleşte, fie prietenul bătrânului îl va duce într-un loc oribil pe care Burny îl numeşte Din-tah. În orice caz, Ty nu-şi va revedea niciodată părinţii. Sau French Landingul. Dar dacă îşi poate păstra cumpătul... dacă poate aştepta ocazia potrivită...
    A, dar e greu. Şapca pe care o poartă chiar îl ajută puţin la asta - are un efect de amorţire care îl ajută să ţină panica în frâu - însă tot greu este.
    Pentru că el nu este primul copil pe care bătrânul l-a adus aici, aşa cum n-a fost primul care a stat lungi şi lente ore în celula aceea din casa bătrânului.
    În colţul din stânga barăcii, sub o gaură pentru ieşirea fumului acoperită cu tinichea, se află un set de barbecue înnegrit şi mânjit de grăsime întărită. Grătarul e legat la două sticle cu combustibil pe care scrie LA RIVIERE PROPAN. Pe perete sunt agăţate mănuşi de bucătărie, spatule, cleşti, perii de sârmă şi furculiţe pentru grătare. Sunt foarfeci şi ciocane pentru carne şi cel puţin patru cuţite de măcelărie cu lame bine ascuţite. Unul dintre acestea din urmă pare aproape la fel de lung cât o sabie de paradă.
    Lângă acesta este atârnat un şorţ mizerabil pe care e imprimat mesajul PUTEŢI PUPA BUCĂTARUL.
    Mirosul din aer îi aminteşte lui Ty de picnicul VFW la care l-au dus mama şi tata cu ocazia ultimei Zile a Muncii.
    Maui Wowie, aşa i se spunea, şi asta pentru că oamenii care mergeau acolo trebuiau să se simtă ca şi când s-ar fi aflat în Hawaii. În mijlocul parcului La Follette, lângă râu, era o groapă mare pentru barbecue, îngrijită de femei în fuste verzi şi bărbaţi în cămăşi ţipătoare pline de păsări şi copaci tropicali. Porci întregi se perpeleau deasupra unei găuri scăpărătoare din pământ şi mirosul se asemăna cu acesta din baracă. Numai că mirosul de aici este stătut... şi vechi... şi...
    Şi nu tocmai de porc, îşi spune Ty. Este...
   - Trebuie să stau aici şi să mă holbez toată ziua la tine, păduche?

      Taserul scoate un sfârâit electric. O durere gâdilitoare îi paralizează gâtul lui Ty. Vezica îi cedează şi îşi udă pantalonii.
    Nu se poate abţine. De fapt, abia dacă îşi dă seama. Undeva (într-o galaxie foarte îndepărtată), o mână care tremură, dar care încă mai deţine o forţă teribilă îl aruncă pe Ty spre peretele din spate şi spre cătuşele ce-au fost sudate de plăcile de oţel dispuse la înălţime de un metru şaizeci de sol.
   - Poftim! strigă Burny şi scoate un al treilea râset obosit, isteric. Ştiam c-o să te alegi până la urmă cu una care să-ţi aducă noroc! Te crezi deştept, n-aşa? Un mic geniu! Acuma, vâră mâinile prin inelele alea şi hai să terminăm cu prostiile!
    Ty a întins braţele pentru a nu se lovi cu faţa de peretele din spate al barăcii. Are ochii la mai puţin de treizeci de centimetri de lemn şi are ocazia să vadă bine straturile vechi de sânge care-l acoperă. Care-l îmbracă. Sângele emană o duhoare metalică străveche. Sub picioare, solul pare spongios. Ca jeleul. Scârbos.
    S-ar putea ca asta să fie o iluzie de ordin fizic, dar Ty ştie că ceea ce simte este, cu toate acestea, destul de real. Acesta e un loc al morţii. Bătrânul s-ar putea să nu-şi pregătească aici teribilele mese de fiecare dată - s-ar putea să nu-şi permită acest lux - dar ăsta e locul care-i place. Cum a spus: e special pentru el.
    Dacă-l las să-mi prindă mâinile în cătuşele alea, gândeşte Ty, s-a zis cu mine. O să mă facă bucăţi. Şi, odată ce-o să înceapă să taie, s-ar putea să nu reuşească să se mai oprească - nici pentru domnul Muson ăsta, nici pentru nimeni.
    Aşa că pregăteşte-te.
    Acesta din urmă nu seamănă deloc cu unul dintre gândurile sale. E ca şi cum ar auzi vocea mamei lui în minte.
    Mama lui sau cineva ca ea. Ty îşi recapătă echilibrul. Stolul de păsări ale panicii dispare brusc şi are capul limpede atât cât îi permite şapca. Ştie ce trebuie să facă. Sau să încerce să facă.
 
        Simte vârful taserului alunecându-i între picioare şi se gândeşte la şarpele care a străbătut aleea năpădită de ierburi, şarpele acela cu gura plină de colţi.
   - Vâră-ţi mâinile prin inelele alea chiar acum, altfel o să-ţi prăjesc boaşele ca pe nişte stridii.
    Zdridii, aşa sună.
   - Bine, zice Ty.
    Vorbeşte pe-o voce piţigăiată, plângăreaţă. Speră să pară speriat de moarte. Dumnezeu ştie că n-ar trebui să fie greu de lăsat impresia asta.
    - Bine, bine, numa' nu mă răni, o fac acuma, vezi? Vezi?
    Îşi vâră mâinile prin inele. Acestea sunt mari şi lăbărţate.
   - Mai sus!
    Vocea mârâită încă-i răsună în ureche, dar taserul măcar i-a dispărut dintre picioare.
   - Vâră-le cât poţi de departe!
    Ty face cum i s-a poruncit. Cătuşele alunecă până mai sus pe încheieturile mâinilor sale, mâini care, în semiîntuneric, seamănă cu nişte stele de mare. În spatele lui aude din nou clincul acela moale când Burny scotoceşte prin sac. Ty înţelege. Şapca îi bruiază puţin gândurile, dar asta e prea evident ca s-o rateze. Bătrânul are acolo cătuşe adevărate.
    Cătuşe care au fost folosite de multe, multe ori. Le va prinde la încheieturile lui Ty deasupra cătuşelor de tortură şi acolo va sta Ty - sau va atârna, dacă va leşina - câtă vreme bătrânul monstru îl va ciopârţi.
   - Acum ascultă, zice Burny.
    Pare cu răsuflarea tăiată, dar mai pare şi din nou însufleţit. Gândul la masă i-a redat forţele, i-a adus un plus de vitalitate.
   - Îndrept spre tine treaba asta cu o singură mână. Cu cealaltă o să-ţi pun o cătuşă la încheietură. Dacă te mişti... şi numai dacă tresari, băiete... primeşti curent. Înţeles?
   Ty încuviinţează spre peretele pătat de sânge.
    - N-o să mă mişc, bâiguie el. Sincer o spun.
    - Mai întâi o mână, apoi cealaltă. Aşa procedăm.
    În vocea lui se simte o satisfacţie revoltătoare. Taserul îl apasă pe Ty între omoplaţi destul de tare ca să-l doară.
    Icnind de efort, bătrânul i se apleacă peste umărul stâng. Ty simte miros de transpiraţie şi sânge şi bătrâneţe. Chiar este ca în Hansel şi Gretel, îşi spune, numai că el nu are un cuptor în care să-şi împingă torţionarul.
    Ştii ce să faci, îi spune Judy cu răceală. S-ar putea să nu-ţi ofere el ocazia, iar dacă aşa va fi, aşa să fie. Dar dac-o va face...

          O cătuşă i se strecoară la încheietura mâinii stângi. Burny îi geme încet, revoltător, în ureche. Bătrânul întinde mâna... taserul se mişcă... dar nu destul de departe.
    Ty stă nemişcat cât timp Burny închide o cătuşă şi-o strânge bine. Acum, mâna lui stângă e legată de peretele barăcii. De la încheietura acelei mâini, la capătul lanţului de oţel, atârnă cătuşa pe care Burny are de gând să i-o pună la încheietura mâinii drepte.
    Bătrânul, încă gâfâind de efort, se duce în dreapta. Se întinde prin faţa lui Ty, dibuind după cătuşa liberă. Taserul îl apasă din nou tare în spate. Dacă bătrânul prinde cătuşa, soarta lui Ty probabil că e pecetluită (şi nu doar într-un singur fel). Şi aproape că o prinde. Dar cătuşa îi scapă din mână şi, în loc să aştepte să-i penduleze înapoi în palmă, Burny se apleacă după ea. Latura osoasă a feţei lui e lipită de umărul drept al lui Ty.
    Iar când se apleacă să prindă cătuşa care se leagănă, Ty simte cum atingerea taserului mai întâi slăbeşte, apoi dispare.
    Acum! strigă Judy în mintea lui. Sau poate că e Sophie. Sau poate că sunt amândouă laolaltă. Acum, Ty! Asta e ocazia pe care o aşteptai, alta nu va mai fi!
    Ty trage braţul drept în jos, eliberându-se din cătuşa de tortură. Nu-l va ajuta la nimic să încerce să-l împingă pe Burny de lângă el - bătrânul monstru îl depăşeşte în greutate cu treizeci de kilograme sau mai mult - şi Ty nici nu încearcă.
    Se trage în schimb în stânga, exercitând o presiune chinuitoare asupra umărului şi-a încheieturii de la mâna stângă, care s-a blocat în cătuşa care o ţine captivă.
    - Ce... începe Burny, iar apoi mâna dreaptă a lui Ty prinde ceea ce urmărea să prindă: săculeţul moale, bălăbănit al boaşelor bătrânului.
    Strânge cu toată forţa corpului său.
    Simte testiculele monstrului cum se strivesc unul de celălalt; simte cum unul se sparge şi se dezumflă. Ty strigă, un sunet de disperare şi oroare şi triumf sălbatic, toate amestecate.
    Burny, luat cu totul prin surprindere, ţipă. Încearcă să se tragă în spate, dar Ty l-a apucat zdravăn. Mâna lui - atât de mică, atât de incapabilă (sau aşa ai fi tentat să crezi) de orice apărare serioasă - s-a transformat într-o gheară. Dacă există un moment când trebuie să folosească taserul, acesta este... dar în uimirea sa, mâna lui Burny s-a relaxat. Taserul zace pe pământul străvechi şi impregnat de sânge al podelei barăcii.
    - Dă-mi drumul! Mă DOARE! Mă, doarrr...
    Înainte să termine, Ty trage în faţă de săculeţul spongios şi dezumflat din pantalonii de bumbac ai bătrânului; trage cu toată forţa generată de panică şi ceva de-acolo se rupe.
    Cuvintele lui Burny se dizolvă într-un urlet lichid de agonie.
    E-o durere mai mare decât şi-a închipuit el vreodată că există... cu siguranţă nu în ceea ce-l priveşte pe el.
    Dar nu este suficient. Vocea lui Judy spune că nu este şi Ty s-ar putea s-o ştie oricum şi el. L-a rănit pe bătrân - i-a dat ceea ce Ebbie Wexler ar numi fără-ndoială „o ruptură futută” - dar nu este suficient.
    Îi dă drumul şi se întoarce la stânga, pivotând pe mâna încătuşată. Îl vede pe bătrân cum se clatină înaintea lui în umbre. În spatele lui, maşinuţa de golf stă în uşa deschisă, profilată pe un cer plin de nori şi fum. Ochii bătrânului monstru sunt uriaşi şi increduli, umflaţi de lacrimi. Se holbează la băieţelul care i-a făcut asta.
    Curând îşi va reveni în simţiri. Când asta se va întâmpla, Burny va apuca unul dintre cuţitele de pe perete - sau poate una dintre furculiţele pentru grătare - şi-şi va omorî prin înjunghiere prizonierul înlănţuit, strigându-i înjurături în timp ce-o va face, spunându-i maimuţă, bastard, cur belit nenorocit. Orice gând referitor la marele talent al lui Ty va fi dispărut. Orice teamă de ce i s-ar putea întâmpla lui Burny însuşi dacă domnului Munşun - şi abbalahului - ar fi privat de premiul lui va fi dispărut şi ea.
    De fapt, Burny nu e decât un animal psihopat şi, într-o clipă, adevărata lui fire va fi eliberată şi-l va face să se năpustească asupra copilului încătuşat.

           Tyler Marshall, fiul lui Fred şi-al formidabilei Judy, nu-i dă lui Burny şansa asta. În ultima parte a drumului încoace s-a gândit în repetate rânduri la cele spuse de bătrân despre domnul Munşun - m-a rănit, m-a tras de maţe - şi-a sperat să aibă şi el ocazia să tragă de ceva. Acum ocazia a venit.
    Atârnând de cătuşă cu mâna stângă trasă crud în sus, avântă mâna dreaptă în faţă. Prin gaura din cămaşa lui Burny. Prin gaura pe care a făcut-o Henry cu briceagul.
    Brusc, Ty prinde de ceva umed, asemănător cu o frânghie.
    Apucă bine şi trage prin spărtura din cămaşă o bucată din intestinele lui Charles Burnside.
    Capul lui Burny se ridică spre tavanul cocioabei. Clănţăne convulsiv din maxilar, muşchii gâtului său ridat ies în relief şi scoate un răcnet puternic, agonic. Încearcă să se îndepărteze, lucru care s-ar putea să fie cel mai rău pe care-l poate face cineva care e ţinut de măruntaie. O bucată albastru-cenuşie de maţ, moale ca un cârnat şi probabil încă încercând să digere ultima masă luată de Burny la cantina de la Maxton, iese cu pocnetul audibil al unui dop de şampanie sărind din gâtul sticlei.
    Ultimele cuvinte ale lui Charles „Grăsuliul” Burnside:
    - DĂ-MI DRUMU', POR C MIIIC CE EŞTI!
    Tyler nu-i dă drumul. În schimb, smuceşte furios de intestin într-o parte şi-n alta ca un terier cu un şobolan între dinţi. Sânge şi lichid gălbui ţâşnesc din gaura din burta lui Burny.
   - Mori! se aude Tyler cum strigă. Mori, jigodie bătrâna, MORI ODATĂ!
    Burny mai face un pas împleticit în spate. Gura i se cască involuntar şi o parte din proteza dentară superioară cade la pământ. Se uită cu ochi mari la doi colaci din propriile sale viscere, care se întind ca nişte cartilaje de la gaura roş-neagră a cămăşii sale şi până la mâna dreaptă a copilului ăluia infect. Şi vede un alt lucru şi mai teribil: un soi de strălucire albă l-a înconjurat pe băiat. Îi dă mai multă putere decât ar fi avut altfel. Îi dă puterea de-a trage măruntaiele lui Burny din corpul lui însufleţit şi ce tare doare, ce tare doare, cât de tala tale tale doaleeee...
    - Mori! strigă băiatul pe-o voce ascuţită şi spână. O, te rog, NU VREI SĂ MORI ODA TĂ?
    Şi-n cele din urmă - după mult, mult timp - Burny se prăbuşeşte în genunchi. Privirea lui slabă se fixează asupra taserului şi întinde o mână tremurândă spre el. Înainte să ajungă prea departe, lumina conştiinţei îi părăseşte ochii. N-a îndurat destulă durere pentru a egala măcar a o suta parte din suferinţa pe care a provocat-o, însă mai mult nu suportă corpul său bătrân. Scoate un muget aspru din gât, apoi se prăvăleşte pe spate, mişcare care face să-i iasă şi mai multe intestine din abdomen. E inconştient de asta sau de orice altceva.
    Carl Bierstone, cunoscut şi drept Charles Burnside, cunoscut şi drept „Grăsuliul” Burnside, este mort.

             Pentru mai bine de treizeci de secunde, nimic nu se mişcă.
    Tyler Marshall este în viaţă, dar la început atârnă doar de axul braţului său stâng încătuşat, strângând în continuare un colac din intestinele lui Burny în mâna dreaptă.
    Strângându-l cu toată forţa. Într-un târziu, un fel de însufleţire îi animă trăsăturile. Îşi trage picioarele sub el şi se ridică împleticit, îndepărtând aproape intolerabila presiune exercitată asupra umărului stâng. Devine imediat conştient că braţul drept e împroşcat cu sânge până la biceps şi că pumnul i-e plin de măruntaiele unui mort. Le dă drumul şi ţâşneşte către uşă, neamintindu-şi că e încă legat de perete decât când e tras în spate, umărul urlându-i din nou de durere.
    Te-ai descurcat bine, şopteşte vocea lui Judy-Sophie. Dar trebuie să ieşi cât mai repede de aici.
    Lacrimile reîncep să-i curgă pe faţa murdară şi palidă. Cât îl ţine vocea, începe să strige:
    - Ajutor! Să mă ajute cineva! Sunt în baracă! SUNT ÎN BARACĂ!

            În faţa Sand Bar, Doc stă pe loc, cu motocicleta huruindu-i între picioare, însă Beezer o opreşte pe-a sa, coboară propteaua cu călcâiul bocancului şi se duce la Jack, Dale şi Fred. Jack a pus stăpânire pe obiectul împachetat adus de tatăl lui Ty. Fred, între timp, a pus stăpânire pe cămaşa lui Jack. Dale încearcă să-l imobilizeze, dar, în ceea ce-l priveşte pe Fred Marshall, doar două persoane există pe lume: el şi Hollywood Jack Sawyer.
    - El a fost, nu-i aşa? A fost Ty. A fost băiatul meu, l-am auzit!
    - Da, zice Jack. Cu siguranţă el a fost şi cu siguranţă l-ai auzit.
    Şi-a cam pierdut culoarea feţei, vede Beezer, dar altfel e calm. Nu-l deranjează absolut deloc că tatăl băiatului dispărut i-a smuls cămaşa din pantaloni. Nu, întreaga atenţie a lui Jack e îndreptată asupra pachetului.
   - Pentru Dumnezeu, ce se petrece aici? întreabă Dale tânguitor. Se uită la Beezer. Tu ştii?
    - Puştiul e într-o baracă undeva, spune Beezer. Am dreptate?
   - Da, răspunde Jack.
    Fred dă brusc drumul cămăşii lui Jack şi se împleticeşte în spate, suspinând. Jack nu-i acordă nici-o atenţie şi nu face niciun efort de-a îndesa în pantaloni poalele cămăşii sale şifonate. Încă se uită la pachet. Aproape că se aşteaptă să vadă timbre rupte din pliculeţe de zahăr, dar nu, acesta e un colet clasic. Orice ar fi, a fost trimis cu poşta rapidă domnului Tyler Marshall, Aleea Robin Hood nr. 16, French Landing.
    Adresa expeditorului a fost scrisă cu roşu: domnul George Rathbun, KDCU, Peninsula Drive nr. 4, French Landing. Sub asta, cu litere negre, mari:
    PÂNĂ ŞI UN ORB VEDE CĂ ŢINUTUL COULEE IUBEŞTE GALA BREWER!
    - Henry, nu te dai niciodată bătut, aşa-i? murmură Jack.
    Lacrimile îi înţeapă ochii. Ideea unei vieţi fără vechiul său prieten îl loveşte din nou, făcându-l să se simte neputincios şi pierdut şi nesăbuit şi rănit.
    - Ce-i cu unchiul Henry? întreabă Dale. Jack, unchiul Henry e mort.
    Cine ştie cum, Jack nu mai e atât de sigur de asta.
    - Să mergem, spune Beezer. Trebuie să-l aducem pe băiat. E-n viaţă, dar nu e-n siguranţă. Ştiu asta limpede ca lumina zilei. Să pornim la drum. Putem lămuri restul mai târziu.
    Dar Jack - care n-a făcut doar să audă strigătul lui Tyler, ci, pentru nu moment, chiar a văzut prin ochii lui - nu are cine ştie ce de lămurit. De fapt, înţelegerea se reduce acum la un singur lucru. Ignorându-i pe Beezer şi Dale, se apropie de tatăl înlăcrimat al lui Ty.
    - Fred.
    Fred continuă să plângă.
   - Fred, dacă vrei să-ţi revezi băiatul, revino-ţi în fire chiar acum şi ascultă-mă.
    Fred ridică privirea, cu ochii roşii şiroind. Are încă pe cap şapca de baseball ridicol de mică.
   - Ce-i asta, Fred?
   - Trebuie să fie un premiu la concursul pe care George Rathbun îl organizează în fiecare vară - Gala Brewer. Dar nu ştiu cum de-a putut Ty câştiga ceva. Acum vreo două săptămâni se smiorcăia că a uitat să se înscrie. M-a întrebatchiar dacă nu l-am înscris eu şi eu m-am cam... ei bine, m-am răstit la el.
    La această amintire, noi lacrimi încep să curgă pe obrajii ţepoşi ai lui Fred.
   - Asta se întâmpla cam pe când Judy începea să se comporte... ciudat... îmi făceam griji pentru ea şi pur şi simplu... m-am răstit la el. Ştii?
    Pieptul lui Fred tresaltă. Scoate un sunet apos ca de sughiţ şi mărul lui Adam i se mişcă în sus şi-n jos. Se şterge cu braţul la ochi.
   - Iar Ty... tot ce-a spus el a fost: „Nu face nimic, tati.” Nu s-a supărat pe mine, nu s-a bosumflat sau altceva. Pentru că genul ăsta de băiat era. Este.
   - De unde ai ştiut să-l aduci la mine?
   - M-a sunat prietenul tău, zice Fred. Mi-a spus că poştaşul a adus ceva şi că eu trebuie să-l aduc aici numaidecât. Înainte să pleci. S-a referit la tine ca la...
    - S-a referit la mine ca la Jack Călătoru.
    Fred Marshall se uită la el întrebător.
   - Exact.
   - Bine, spune Jack blând, aproape absent. Acum o să mergem să-ţi aducem băiatul.
    - Vin şi eu. Am puşca de vânat căprioare în maşină...
    - Şi acolo o să şi rămână. Du-te acasă. Pregăteşte casa pentru el. Pregăteşte casa pentru soţia ta. Şi lasă-ne pe noi să facem ce avem de făcut.
    Jack se uită mai întâi la Dale, apoi la Beezer.
    - Haideţi, spune. Să pornim la drum.
   
       Cinci minute mai târziu, maşina şefului poliţiei din French Landing goneşte spre vest pe Autostrada 35. Direct în faţă, ca o gardă de onoare, Beezer şi Doc merg unul lângă celălalt, soarele strălucind pe ornamentele cromate ale motocicletelor lor.
    Copacii înfrunziţi se îngrămădesc aproape de drum pe ambele părţi.
    Jack simte zumzetul care e semnul distinctiv al Casei întunericului cum începe să-i răsune în cap. A descoperit că poate bloca acel sunet dacă e nevoit s-o facă, să-l împiedice să se răspândească şi să-i acopere întregul proces intelectual cu bruiaj static, însă tot e al naibii de neplăcut. Dale i-a dat unul dintre Rugerele 357 - armele de serviciu ale departamentului de poliţie - acum o are îndesată la betelia jeanşilor.
    A fost surprins de cât de mult i-a plăcut greutatea lui în mână, aproape ca o întoarcere acasă. Armele s-ar putea să nu fie cine ştie de ce mare ajutor în lumea din spatele Casei întunericului, însă trebuie să ajungă mai întâi acolo, nu? Şi, după spusele lui Beezer şi Doc, calea de acces nu este tocmai neapărată.
    - Dale, ai un cuţit de buzunar?
    - Uită-te în torpedou, zice Dale.
    Aruncă o privire la pachetul lung din poala lui Jack.
    - Presupun că vrei să desfaci aia.
   - Presupui corect.
   - Îmi poţi explica nişte lucruri între timp? Cum ar fi dacă, odată intraţi în Casa întunericului, ne putem aştepta ca Charles Burnside să sară de după o uşă secretă cu toporul în mână şi să înceapă să...
   - Zilele Grăsuliului Burnside de-a sări la oameni s-au terminat, zice Jack. E mort. Ty Marshall l-a ucis. Asta ne-a izbit în faţa Sand Bar.
    Maşina şerifului virează aşa tare - până pe partea stângă a drumului - încât Beezer se uită în spate pentru un moment, uimit de ceea ce tocmai a văzut în oglinda retrovizoare. Jack îi face iute şi scurt cu mâna - Du-te, nu te gândi la noi - şi Beez se întoarce înapoi în faţă.
   - Ce-i? icneşte Dale.
   - Bătrânul nemernic era rănit, dar am o bănuială că Ty tot a făcut o treabă a naibii de curajoasă. Curajoasă şi îndemânatică, totodată.
    Jack se gândeşte că Henry l-a început pe Burnside şi că Ty l-a terminat. Ceea ce George Rathbun ar fi numit fără-ndoială un minunat joc dublu.
   - Cum...
   - L-a eviscerat. Cu mâinile goale. Cu mâna. Sunt sigur că cealaltă e înlănţuită sus, cumva.
    Dale rămână tăcut o clipă, urmărindu-i pe motocicliştii din faţă cum se înclină într-o curbă cu părul fluturându-le în spate de sub căştile regulamentare în Wisconsin. Jack, între timp, desface ambalajul de hârtie maro şi scoate la iveală o cutie lungă şi albă. Ceva se rostogoleşte înainte şi-napoi în ea.

       - Vrei să-mi spui că un băiat de zece ani a eviscerat un ucigaş în serie? Un canibal în serie. Că ştii cumva lucrul ăsta.
   - Da.
   - Asta mi se pare extrem de greu de crezut.
   - Gândindu-mă la tatăl lui, înţeleg asta. Fred e...
    Un pămpălău, asta-i vine în gând, însă asta e deopotrivă nedrept şi neadevărat.
   - Fred e milos, zice Jack. Judy, însă...
   - E tare pe poziţie, zice Dale. Aşa am auzit.
    Jack îi oferă prietenului său un surâs lipsit de umor. A reuşit să limiteze zumzetul la o porţiune mică din creier, însă în acea bucăţică urlă ca o alarmă de pompieri. Aproape au ajuns la destinaţie.
   - Întocmai, fără doar şi poate, îi spune lui Dale. Şi la fel şi băiatul. El e... curajos.
    Ceea ce Jack aproape că a spus este: El e un prinţ.
   - Şi e în viaţă.
   - Da.
   - Înlănţuit într-o baracă undeva.
   - Corect.
   - În spatele casei lui Burnside.
   - Îhî.
   - Dacă mi-e clară geografia în cap, asta înseamnă că e undeva în pădure lângă Schubert şi Gale.
    Jack zâmbeşte şi nu spune nimic.
   - Bine, zice Dale apăsat. Cu ce am greşit?
   - Nu contează. Ceea ce-i bine, pentru că-i imposibil de explicat.
    Jack speră doar ca mintea lui Dale să fie bine înfiptă în loc, pentru că în următoarea oră sau aşa ceva o să încaseze câteva lovituri date naibii.

           Taie cu unghia banda adezivă cu care e lipită cutia. O deschide. Dedesubt e o folie cu bule de aer. Jack o scoate, o aruncă pe jos şi se uită la premiul Galei Brewer al lui Ty Marshall - un premiu pe care l-a câştigat chiar dacă, se pare, nici nu s-a înscris în concurs.
    Jack scoate un suspin slab de uimire. A mai rămas în el destul din copilul care a fost odată pentru a reacţiona la obiectul pe care-l vede, chiar dacă n-a mai jucat niciodată după ce-a fost prea mare pentru Liga de Juniori. Pentru că o bâtă de baseball are ceva aparte, nu-i aşa?
    Ceva care stârneşte credinţele noastre primitive cu privire la puritatea luptei şi-a puterii echipei din care facem parte. Echipa gazdă. Cu privire la ce e drept şi ce e alb.
    Cu certitudine, Bernand Malamud ştia asta; Jack a citit The National de mai multe ori, de fiecare dată sperând că se va sfârşi altfel (iar când versiunea cinematografică i-a oferit alt final, nu i-a plăcut de nicio culoare), de fiecare dată plăcându-i faptul că Roy Hobbs şi-a numit bâta Wonderboy. Cine să-i bage în seamă pe critici, cu toată vorbăria lor despre legenda arthuriană şi simbolurile falice? Uneori, un trabuc e doar un trabuc şi uneori o bâtă e doar o bâtă. Un băţ mare. Ceva cu care să marchezi un tur complet.
   - Maică soare, zice Dale, aruncând o privire într-acolo.
    Până şi el pare mai tânăr. Ca un băiat. Cu ochii larg căscaţi.
    Aşadar, Jack nu e singurul, se pare.
   - A cui e bâta?
    Jack o ridică încet din cutie. Pe mâner, scris cu un magic marker negru, se află mesajul:
    PENTRU TYLER MARSHALL NU TE DA BĂTUT! AMICUL TĂU, RICHIE SEXSON
   - A lui Richie Sexson, zice Jack. Cine e Richie Sexson?
   - Cel mai tare jucător de la Brewers, îi explică Dale.
   - E la fel de bun ca şi Roy Hobbs?
   - Roy...
    Apoi Dale surâde.
   - O, din filmul ăla! Cu Robert Redford, aşa-i? Nu, nu cred... Hei, ce faci?
    Ţinând în continuare bâta în mână (de fapt, aproape că-l loveşte pe Dale în obrazul drept cu capătul ei), Jack se întinde şi apasă claxonul.
   - Trage pe dreapta, zice el. Aici e. Aiuriţii ăia au fost aici doar ieri şi uite cum trec pe lângă.

           Dale trage pe marginea drumului, făcând maşina să se oprească brusc, şi scoate schimbătorul de viteze la liber.
    Când întoarce privirea spre Jack, faţa i s-a albit uimitor de tare.
   - O, Jack... Nu mă simt prea bine. Poate din cauza micului dejun. Hristoase, sper să nu încep să vomit.
    - Tot de la micul dejun se trage şi zumzetul pe care-l auzi în cap? întreabă Jack.
    Ochii lui Dale se măresc.
   - De unde...
   - Pentru că şi eu îl aud. Şi-l simt în stomac. Nu-i din vina micului dejun. E din vina Casei întunericului.
    Jack ridică flaconul cu miere.
   - Dă-i drumul. Mai dă-ţi puţină în jurul nărilor. Bagă ceva şi înăuntru. O să te simţi mai bine.
    Afişează o siguranţă absolută. Pentru că aici nu e vorba de arme secrete sau de formule mistice; şi cu siguranţă nu e vorba de miere. E vorba de credinţă. Au părăsit tărâmul raţionalului şi au intrat în tărâmul alunecării. Jack ştie asta sută la sută de-ndată ce deschide portiera maşinii.
    Înainte, motocicliştii virează şi fac cale întoarsă. Beezer, cu o expresie nerăbdătoare pe faţă, scutură din cap: Nu, nu, nu aici.
    Dale vine lângă Jack în faţa maşinii. E tot palid la faţă, însă pielea din jurul şi de sub nas străluceşte de miere, şi pare că se ţine destul de bine pe picioare.
   - Mersi, Jack. E mult mai bine. Nu ştiu cum nişte miere aplicată în jurul nasului mi-ar putea afecta auzul, dar zumzetul e mai slab. Nu mai e decât un bâzâit surd.
   - Ai greşit locul! strigă Beezer oprind Harley-ul în faţa maşinii de patrulă.
    - Mnu, zice Jack calm, uitându-se la pădurea deasă.
    Lumina soarelui căzând pe frunzele verzi contrastează cu nebuneşti zigzaguri negre de umbră. Totul tremură şi e instabil: joacă feste perspectivei. Ba aici e. Ascunzătoarea domnului Munşun şi-a Bandei Casei întunericului, după cum n-a spus niciodată Ducele.

           Acum, când motocicleta lui Doc se opreşte lângă a lui Beezer, larma creşte.
   - Beez are dreptate! De-abia ieri am fost aici! Doar nu crezi că am şi uitat locul?
   - Aici nu e decât pădure, pe ambele părţi ale drumului, intervine şi Dale. Arată cu degetul dincolo de şosea, unde, cam la cincizeci de metri sud-est de locul unde stau ei, bandă galbenă de poliţie fâlfâie legată de câţiva copaci. Ăla-i drumul care duce la Ed's Eats. Pe noi ne interesează un loc care probabil e dincolo de el...
    Cu toate astea, ştii că aici este, gândeşte Jack. Se minunează, de fapt. Altfel de ce te-ai fi mânjit cu miere ca ursuleţul Pooh într-o zi norocoasă?
    Îşi mută privirea la Beezer şi Doc, care nici ei nu arată prea bine. Jack deschide gura să le vorbească... şi ceva fâlfâie în partea de sus a câmpului său vizual. Îşi înfrânează impulsul natural de-a ridica privirea şi de-a identifica sursa acelei mişcări. Ceva - probabil vechea parte Jack Călătoru din el - crede că ar fi o idee foarte proastă să facă asta. Ceva îi priveşte deja. E mai bine să nu ştie că a fost observat.
    Lasă jos bâta lui Richie Sexson, sprijinind-o de maşina pornită la ralanti. Ia mierea de la Dale şi i-o întinde lui Beez.
    - Poftim, zice, unge-te bine.
   - Nu are niciun rost, nătărău fără minte! strigă Beezer exasperat. Nu... Ăsta este... locul!
   - Îţi sângerează nasul, spune Jack cu blândeţe. Doar puţin. Şi ţie, Doc.
    Doc dă cu un deget pe sub nas şi se uită uimit la pata roşie. Începe:
    - Dar ştiu că nu ăsta-i...
    Din nou fâlfâitul acela în partea de sus a câmpului vizual al lui Jack. Îl ignoră şi arată cu degetul înainte. Beezer, Doc şi Dale se uită în acea direcţie şi Dale e primul care-l vede.
    - Fir-aş să fiu, zice el încet. Un indicator cu TRECEREA INTERZISĂ. Acolo a fost până acum?
   - Mda, spune Jack. E acolo de treizeci de ani sau mai bine, cred.
    - Futu-i, sare Beez şi începe să se dea cu miere în jurul nasului, îndeasă cantităţi generoase şi în nări; picături răşinoase îi scânteiază în barba roş-brună de viking. Am fi mers liniştiţi mai departe, Doctore. Taman până în oraş. La naiba, poate taman până în Rapid City, Dakota de Sud.
    Îi dă mierea lui Doc şi face o grimasă spre Jack.
   - Îmi pare rău, omule. Trebuia să ştim. Nu avem scuze.
   - Unde-i drumeagul? întreabă Dale, apoi: O! Uite-l acolo. Puteam şi. jur...
   - Că nu era nimic acolo. Ştiu, spune Jack.
    Zâmbeşte. Se uită la prietenii lui. La Banda Sawyer. În cel mai sigur mod nu se uită la zdrenţele negre care fâlfâie neîncetat la periferia superioară a vederii sale, nici în jos la brâu, unde mâna sa scoate încet Rugerul 357 de la betelia pantalonilor.
   A fost întotdeauna unul dintre cei mai buni. A câştigat medalii doar de câteva ori la tragerea din punct fix, dar la concursul de viteză s-a descurcat foarte bine. Se situa între primii cinci, de obicei. Nu ştie dacă şi-a păstrat îndemânarea asta, dar crede că va afla chiar acum.

         Zâmbindu-le, privindu-l pe Doc cum îşi vâră miere în nări, Jack zice cu o voce degajată:
   - Ceva se uită la noi. Nu ridicaţi privirea. O să încerc să-l împuşc.
   - Ce este? întreabă Dale, zâmbind la rândul lui.
    Nu ridică privirea, se uită drept înainte. Acum vede cât se poate de clar drumeagul umbros care trebuie că duce la casa lui Burnside.
    Nu era acolo, putea să jure că nu era, dar acum este.
   - E-o pacoste, spune Jack şi, brusc, scoate Rugerul, apucându-l de mâner cu ambele mâini.
    Deschide focul aproape înainte să poată vedea cu ochii lui şi prinde corbul mare şi negru aşezat pe creanga de sus a unui stejar complet prin surprindere. Acesta scoate un singur ţipăt puternic, şocat - „AOOOO!” - apoi e spulberat pe loc. Sângele zboară pe profilul cerului albastru de vară, la apus. Penele planează în ghemotoace la fel de întunecate ca umbrele nopţii. Şi un corp.
    Cade la marginea drumului, în faţă, cu un bufnet puternic.
    Un singur ochi negru, lucios, se uită la Jack Sawyer cu o expresie de surpriză.
   - Ai tras cinci sau şase gloanţe? întreabă Beezer pe-un ton de mirare profundă. A fost atât de rapid, că nu mi-am dat seama.
    - Le-am tras pe toate, spune Jack. Se pare că, totuşi, nu mi-am ieşit din mână.
    - Ce corb mare! zice Doc.
    - Nu-i un corb ca oricare altul, îi spune Jack. E Gorg.
    Înaintează spre corpul spulberat care zace în praf.
   - Ce mai faci, amice? Cum te mai simţi?
    Scuipă pe Gorg, o hârcă mare şi groasă.
   - Asta-i pentru că i-ai ademenit pe copii, spune el.
    Apoi, brusc, loveşte cu bocancul cadavrul corbului, care, într-un arc slab, cu aripile înfăşurate în jurul corpului ca un linţoliu, ajunge între ierburi.
   - Iar asta-i pentru că ţi-ai bătut joc de mama Irmei.
    Toţi trei se uită la el la fel de uimiţi. Aproape temători.
    Sunt priviri care-l obosesc pe Jack, deşi presupune că trebuie să le accepte, îşi aminteşte că vechiul său prieten Richard Sloat s-a uitat la el în acelaşi fel, odată ce Richard şi- a dat seama că ceea ce el numea „poveşti din insula Seabrook” nu se limita doar la insula Seabrook.
   - Haideţi, zice Jack. Toată lumea în maşină. Să trecem la treabă.
    Da, şi trebuie să se mişte repede, pentru că un domn cu un singur ochi va începe în scurt timp să-l caute pe Ty.
   Domnul Munşun. Ochiul Regelui, îşi spune Jack. Ochiul abhalahului. La asta se referea Judy - la domnul Munşun.
    Oricine sau orice ar fi el de fapt.
    - Nu-mi place că trebuie să lăsăm motocicletele aici, pe marginea drumului, omule, zice Beezer. Oricine ar putea veni şi să le...
   - N-o să le vadă nimeni, îl linişteşte Jack. De când ne-am oprit, au trecut trei sau patru maşini şi nimeni nici măcar n-a întors capul spre noi. Şi ştii de ce.
    - Pentru că am început deja să trecem pragul, nu-i aşa? întreabă Doc. Asta-i marginea. Graniţa.
   - Opopanax, zice Jack. Cuvântul îi iese pur şi simplu pe gură.
    Jack ia bâta de baseball câştigată de Ty şi se urcă pe scaunul pasagerului.
    - Asta înseamnă să mergem, explică el. Hai să terminăm odată.

           Aşadar, Banda Sawyer porneşte în ultima aventură - de-a lungul drumeagului împădurit, otrăvit, care duce la Casa întunericului. Lumina puternică a după-amiezii se estompează repede şi devine o strălucire mată a unei seri noroase de noiembrie. Printre copacii deşi de pe-o parte şi cealaltă a drumului, siluete întunecate se împletesc şi se târăsc şi uneori zboară. Nu au cine ştie ce importanţă, consideră Jack; nu sunt decât fantome.
    - Ai de gând să-ţi încarci „Rugelatorul” ăla? întreabă Beezer de pe bancheta din spate.
   - Mnu, răspunde Jack, uitându-se la Ruger fără mare interes. Cred că şi-a încheiat misiunea.
   - Pentru ce ar trebui să ne pregătim? întreabă Dale pe-o voce firavă.
    - Pentru orice, răspunde Jack.
   Îi oferă lui Dale Gilbertson un rânjet lipsit de umor. Înainte îi aşteaptă o casă care nu-şi păstrează forma, ci se-nvârte şi se unduieşte în cel mai neliniştitor fel. Uneori nu pare mai mare decât o umilă casă de fermă; o clipire de ochi, şi pare un monolit care ascunde vederii tot cerul; încă o clipire şi pare să fie o construcţie joasă, inegală, întinzându-se în spate sub bolta pădurii cale de, probabil, kilometri întregi.
    Emană un zumzet slab care seamănă cu nişte voci.
    - Fiţi pregătiţi pentru absolut orice.

                                            28.

             Dar, la început, nu se întâmplă nimic.
    Toţi patru coboară şi rămân în faţa maşinii lui Dale, arătând până la ultimul ca nişte oameni care pozează pentru fotografia de grup care va ajunge în cele din urmă pe peretele cuiva.
   Numai că fotograful s-ar afla pe veranda Casei întunericului - într-acolo stau ei cu faţa - iar veranda e goală cu excepţia celui de-al doilea indicator cu TRECEREA INTERZISA, care stă sprijinit de un stâlp scorojit. Cineva a desenat pe el un craniu cu un magic marker sau creion chimic. Burny? Vreun adolescent intrepid care a venit până la casă într-o demonstraţie de curaj?
    Dale a făcut unele lucruri nebuneşti în adolescenţă, şi-a riscat viaţa cu un tub de vopsea sub presiune nu doar o singură dată, însă varianta aceasta tot i se pare greu de crezut.
    Atmosfera e apăsătoare şi tăcută, ca înaintea unei furtuni cu fulgere. Aerul miroase urât, însă mierea pare să acţioneze ca un filtru bun. În pădure, ceva scoate un sunet gros pe care Dale nu l-a mai auzit niciodată până acum. Gruu-uuu.
   - Ce-i aia? îl întreabă pe Jack.
   - Nu ştiu, răspunde acesta.
    Doc spune:
   - Am auzit cum fac aligatorii în călduri şi aşa sună.
   - Dar aici nu suntem în Everglades, zice Dale. Doc îi oferă un zâmbet subţire.
   - Nici în Wisconsin nu mai suntem, Toto. Sau poate nu ai observat.
    Dale a observat foarte bine. Pentru început, e felul în care casa nu vrea să-şi menţină forma - felul în care pare uneori enormă, ca şi când ar fi mai multe case cumva suprapuse.
    Un oraş poate de mărimea Londrei împăturit sub un singur acoperiş straniu. Şi-apoi mai sunt copacii: stejari bătrâni şi pini, mesteceni care seamănă cu nişte fantome uscăţive, arţari roşii - toţi specifici acestei zone - dar mai vede şi plante răsucite, rădăcinoase, care seamănă cu nişte copaci banyan mutanţi. Şi se mişcă oare aceştia? Hristoase, Dale speră că nu. Dar, că e aşa sau nu, aceştia şoptesc. E aproape sigur de asta. Le aude cuvintele cum i se înfiripă prin zumzetul din cap, şi nu sunt cuvinte încurajatoare, nu, nici pe departe.
    Ucidtine... mânctine... urăsctine...
   - Unde-i câinele? întreabă Beezer.
    Ţine pistolul de 9 milimetri într-o mână.
   - Vino, cuţu-cuţu! Am ceva bun pentru tine! Vino repede să-l iei!
   În schimb, din pădure se aude din nou mârâitul acela gutural, de data asta mai aproape: GRUU-UUUU! Şi copacii şoptesc.
   Dale ridică privirea spre casă, care creşte, etaj după etaj, până la cerul alb şi rece, şi brusc e asaltat de ameţeală ca de un val vâscos de căldură. Are vaga senzaţie că Jack îl apucă de cot ca să-l împiedice să cadă. Asta-l ajută puţin, dar nu destul; şeful poliţiei din French Landing se întoarce spre stânga şi vomită.
    - Bun, zice Jack. Dă afară. Scapă de tot. Dar tu, Doc? Beez?
    Thunder Two spun că sunt în regulă. Pentru moment aşa este, dar Beezer nu ştie cât va putea rezista. Stomacul i se agită. Ei, şi ce dacă aş da la boboci? gândeşte el. După spusele lui Jack, Bumside e mort şi n-o să-l deranjeze.
    Jack îi conduce pe scările verandei, oprindu-se să arunce indicatorul cu TRECEREA INTERZISĂ cu graffitiul lui cu cap de mort într-un boschet care-l înghite pe dată, ca o gură vorace. Asta îi aminteşte lui Dale cum Jack a scuipat pe corb.
    Prietenul lui pare diferit, cumva, mai tânăr şi mai în putere.
    - Dar noi o să încălcăm indicaţia şi-o să trecem, spune Jack. O să trecem cât ne vor muşchii.
    La început, însă, pare că nu o vor face. Uşa din faţă a Casei întunericului nu e doar încuiată. Între uşă şi canat nu e nici urmă de crăpătură. De fapt, odată ajunşi sus, uşa pare desenată, un trompe-l'oeil.

             În spatele lor, în pădure, ceva strigă. Dale tresare. Strigătul se ridică până la o notă dureros de ascuţită, se transformă într-un acces de râs maniacal şi dispare brusc.
    - Indigenii sunt al naibii de agitaţi, comentează Doc.
    - Vrei să încercăm un geam? îl întreabă Jack pe Beezer.
    - Nu. O să intrăm prin faţă.
    Rostind acestea, Jack ridică bâta de baseball a lui Richie Sexson. Când termină, o lasă jos, părând nedumerit. Din spatele lor se aude un huruit surd, care creşte repede în intensitate. Iar lumina zilei, deja slabă în această ciudată pădure deasă, pare să se micşoreze tot mai mult.
   - Acum ce mai e? întreabă Beezer, întorcându-se înapoi spre drumeag şi spre maşina parcată.
    Ţine pistolul ridicat lângă urechea dreaptă. Ce mamă...
    După care tace. Arma coboară. El cască gura.
   - Maică Precistă, zice Doc imediat.
    Dale, şi mai încet:
   - Tu ai făcut asta, Jack? Dacă da, chiar că ţi-ai ascuns bine talentele.

          Lumina a scăzut în intensitate pentru că în luminişul din faţa Casei întunericului a apărut acum o boltă de albine. Dinspre drum se revarsă altele, o auriu-maronie coadă de cometă. Produc un bâzâit somnoros, benefic, dar acoperă complet ţiuitul aspru, de alarmă antiincendiu, al casei. Arătarea-aligator răguşită din pădure tace şi siluetele pâlpâitoare dintre copaci dispar.
    Mintea lui Jack e imediat plină de gânduri şi imagini ale mamei sale: Lily dansând, Lily plimbându-se de colo-colo în spatele uneia dintre camerele de luat vederi înaintea unei scene importante cu o ţigară între dinţi, Lily stând în faţa geamului din living şi uitându-se afară în vreme ce Patsy Cline cântă Crazy Arms.
    Într-o altă lume, desigur, ea a fost un alt fel de regină, şi ce este o regină fără un cortegiu loial?
    Jack Sawyer se uită la uriaşul nor de albine - milioane, poate miliarde; toţi stupii din Midwest trebuie că sunt goi în după-amiaza aceasta - şi zâmbeşte. Asta face să i se schimbe forma ochilor şi lacrimile care s-au strâns acolo i se revarsă pe obraji. Salut, gândeşte el. Salutare, băieţi.
    Zumzetul surd, plăcut, al albinelor pare să se schimbe uşor, parcă răspunzându-i. Sau poate că asta se întâmplă doar cu imaginaţia lui.
    - La ce folosesc ele, Jack? întreabă Beezer.
    În vocea lui se simte accentul de veneraţie.
    - Nu ştiu precis, spune Jack. Se întoarce înapoi spre uşă, ridică bâta şi loveşte o dată, tare, cu ea în lemn. Deschide! strigă el. O cer în numele reginei Laura DeLoessian! Şi în numele mamei mele!
    Se aude un scârţâit ascuţit, atât de tare şi de pătrunzător, încât Dale şi Beez se trag amândoi în spate, crispându-se.
    Beezer chiar îşi acoperă urechile. În partea de sus a uşii apare o crăpătură, care se lungeşte apoi în ambele părţi. În colţul din dreapta sus al uşii, crăpătura coteşte şi continuă drept în jos, lărgindu-se destul cât prin ea să iasă un aer muced. Jack surprinde o pală de ceva deopotrivă acru şi familiar: mirosul morţii pe care l-au întâlnit prima dată la Ed's Eats.
    Întinde mâna spre clanţă şi o încearcă. Aceasta se roteşte fără probleme. Jack deschide uşa de la intrarea în Casa întunericului.
    Dar, înainte să-i poată invita pe ceilalţi înăuntru, Doc Amberson începe să strige.

          Cineva - poate Ebbie, poate T.J., poate pezevenchiul de Ronnie Metzger - îl trage pe Ty de braţ. Îl doare de nu se vede, dar nu asta e partea cea mai rea. Cel care-l trage scoate şi un zumzet ciudat care pare să vibreze adânc în capul lui. Se aude şi un zăngănit
    (Marea Combinaţie, asta-i de la Marea Combinaţie)
    dar zumzetul ăla!... Mamă, zumzetul ăla doare.
   - Termină, bâiguie Ty. Termină, Ebbie, sau o să...
    Strigăte slabe pătrund prin zumzetul acela electric şi Ty Marshall deschide ochii. Nu există nicio perioadă de graţie când să fie  nesigur de locul unde se află şi ce i se întâmplă. Îşi aminteşte totul cu forţa unor imagini teribile - un accident de maşină cu oameni morţi întinşi peste tot, să spunem - care-ţi sunt puse sub ochi înainte să-ţi poţi feri privirea.
    Se ţinuse tare până când bătrânul murise; dăduse ascultare vocii mamei lui şi îşi păstrase cumpătul. Dar odată ce începuse să strige după ajutor, panica se întorsese şi-l înghiţise. Sau poate că fusese vorba despre şoc. Sau amândouă. În orice caz, leşinase în timp ce încă striga după ajutor. Cât timp a stat atârnat aici de braţul încătuşat, inconştient?
    E imposibil de spus după lumina care se revarsă înăuntru prin uşa barăcii; aceasta pare neschimbată. La fel şi feluritele zăngănituri şi mormăituri ale uriaşei maşinării, şi Ty înţelege că aceasta nu se opreşte niciodată, că ţipetele copiilor şi pocnetele de bici ale paznicilor cumpliţi care insistă să nu înceteze munca sunt veşnice. Marea Combinaţie nu stă niciodată în loc. Funcţionează cu sânge şi teroare şi nu-şi ia nicio zi liberă.
    Dar zumzetul acela - acel suculent zumzet electric, aidoma celui mai mare aparat de ras Norelco din lume -, ce naiba e ăla?
    Domnul Munşun s-a dus după mono. Vocea lui Burny în capul lui. O şoaptă abjectă. Monoul Lumii din Capăt.
    O spaimă groaznică se furişează în inima lui Ty. Nu se îndoieşte absolut deloc că ceea ce aude este tocmai monoraiul acela, trăgând chiar acum sub bolta de la capătul Station House Road. Domnul Munşun îşi va căuta băiatul, băiadu zbejial, iar când nu-l va vedea (când nu-l va vedea nici pe Burn-Burn), va veni oare să-l caute?
    - Sigur că da, croncăneşte Ty. O, mamă. Pun prinsoare că va veni.
    Ridică privirea spre mâna stângă. Dacă n-ar avea cătuşa, i-ar fi atât de uşor s-o scoată prin inelul de fier din perete.
    Trage în jos de mai multe ori, totuşi, însă cătuşa nu face decât să se lovească de inel. Cealaltă cătuşă, cea după care se întindea Burny când Ty l-a prins de boaşe, se bălăngăne, făcându-l pe băiat să se gândească la spânzurătoarea de la capătul Station House Road.
    Zumzetul acela care-i aduce lacrimi în ochi şi care-i face dinţii să clănţăne dispare brusc.
    El l-a făcut să dispară. Mă caută la staţie, se asigură că nu sunt acolo. Iar când va fi sigur, ce se va întâmpla atunci? Ştie oare de locul ăsta? Sigur că ştie.
    Spaima lui Ty se transformă într-un fior rece de oroare.
    Burny ar nega-o. Burny ar spune că baraca din văgăuna asta este secretul lui, un loc special de-al lui. În aroganţa lui lunatică, nu i-a trecut niciodată prin gând cât de bine această idee greşită ar putea sluji scopurilor presupusului său prieten.
    Mama lui îi vorbeşte din nou în minte şi, de data asta, Ty e cât se poate de sigur că este într-adevăr mama lui. Nu te poţi baza pe nimeni. S-ar putea să ajungă la timp, dar s-ar putea să nu ajungă. Trebuie să presupui că nu o vor face. Trebuie să ieşi singur din încurcătură.
    Dar cum?
    Ty se uită la corpul contorsionat al bătrânului, întins pe pământul însângerat cu capul aproape ieşit pe uşă. Gândul la domnul Munşun încearcă să vină nepoftit, prietenul lui Burny grăbindu-se chiar în clipa aceasta pe Station House Road (sau poate la volanul propriei sale maşinuţe de golf E-Z- Go), dorind să-l recupereze şi să-l ducă la abbalah.
    Tyler alungă imaginea. Îl va face să intre din nou în panică şi nu-şi permite asta. Nu mai are deloc timp.
   - Nu ajung la el, zice băiatul. Dacă cheia e în buzunarul lui, sunt terminat. Caz închis, joc terminat, trage-ţi fer...
    Ochii îi cad pe ceva de pe podea. E vorba de sacul pe care l-a adus bătrânul. Cel în care era şapca. Şi cătuşele.
    Dacă acolo erau cătuşele, poate că tot acolo e şi cheia.
    Ty întinde piciorul stâng, îl întinde cât de mult poate. Nu ajunge. Nu reuşeşte să ajungă la sac. Îl despart cel puţin zece centimetri. Zece centimetri şi domnul Munşun vine, vine.
    Ty aproape că-i simte mirosul.

         Doc urlă şi urlă, vag conştient că ceilalţi strigă la el să înceteze, că totul e-n ordine, că nu are de ce să fie speriat, vag conştient că-şi răneşte gâtul, că probabil îl face să sângereze.
    Lucrurile astea nu contează. Ceea ce contează este că, atunci când Hollywood a deschis uşa din faţă a Casei întunericului, i-a apărut o viziune înaintea ochilor.
    Viziunea este Daisy Temperly, iubita cu ochi căprui a lui Doc. Poartă o rochie roz frumoasă. Are pielea albă ca varul, cu excepţia părţii drepte a frunţii, unde o bucată de piele atârnă, expunând craniul roşu de dedesubt.
   - Intră, Doc, spune Daisy. Putem discuta despre cum m-ai omorât. Şi poţi să cânţi. Îmi poţi cânta.
    Fata zâmbeşte. Zâmbetul devine un rânjet. Rânjetul scoate la iveală o gură plină de dinţi mari de vampir.
   - Îmi poţi cânta o eternitate.
    Doc face un pas împleticit în spate, se întoarce ca să fugă şi acela e momentul când Jack îl apucă şi-l scutură.
    Doc Amberson e un individ bine făcut - o sută douăzeci de kilograme tocmai ieşit de sub duş, mai bine de o sută treizeci când e îmbrăcat în costumul de motociclist, cum e acum -, dar Jack îl scutură cu uşurinţă, făcând capul huidumei să sară din faţă în spate. Părul lung al lui Doc zboară prin aer.
   - Sunt iluzii, zice Jack. Imagini create să ţină la distanţă musafirii nedoriţi ca noi. Nu ştiu ce ai văzut, Doc, dar nu există.
    Doc se uită precaut pe după umărul lui Jack. O clipă, vede un vârtej roz, evanescent - e ca şi venirea câinelui malefic, numai că invers - şi-apoi dispare. Ridică privirea spre Jack.
    Lacrimile îi curg încet pe faţa arsă de soare.
   - N-am vrut s-o omor, spune el. O iubeam. Dar eram obosit în noaptea aia. Foarte obosit. Ştii cum e când eşti obosit, Hollywood?
    - Da, recunoaşte Jack. Şi dacă scăpăm din asta, am de gând să dorm o săptămână întreagă. Dar pentru moment...
    Se uită de la Doc la Beezer. De la Beezer la Dale.
   - O să vedem şi alte lucruri. Casa va folosi împotriva ta amintirile tale cele mai rele: greşelile pe care le-ai făcut, oamenii pe care i-ai rănit. Una peste alta, însă, sunt încrezător. Cred că mare parte din otravă s-a scurs din locul ăsta odată cu moartea lui Burny. Tot ce avem de făcut este să găsim calea care să ne ducă de cealaltă parte.
   - Jack, zice Dale. Stă în cadrul uşii, chiar în locul din care Daisy şi-a întâmpinat fostul medic curant. Are ochii larg deschişi.
    - Ce e?
    - Să ne găsim calea de trecere... asta s-ar putea să fie mai uşor de zis decât de făcut.
    Se adună toţi în jurul lui. Dincolo de uşă se află un uriaş foaier circular, un loc atât de mare încât pe Jack îl duce cu gândul în treacăt la bazilica Sfântul Petru. Pe podea e-un acru de covor verde-otravă ţesut cu scene de tortură şi blasfemie. Din această încăpere se deschid uşi spre toate locurile. Pe lângă asta, Jack numără patru seturi de scări încrucişate. Clipeşte şi acum sunt şase. Clipeşte din nou şi acum sunt o duzină, la fel de uluitor pentru ochi ca un desen de Escher.
   Aude murmurul idiot şi profund care este vocea Casei întunericului. Dar mai aude ceva: un râset.
    Intraţi, le spune Casa întunericului. Intraţi şi rătăciţi prin camerele astea pentru totdeauna.
    Jack clipeşte şi vede o mie de scări, unele mişcându-se, umflându-se şi dezumflându-se. Uşi stau deschise spre galerii cu tablouri, galerii cu sculpturi, spre vortexuri în mişcare, spre goliciune.
   - Ce facem acum? întreabă Dale sumbru. Ce dracu' facem acum?
   
          Ty nu l-a văzut niciodată pe prietenul lui Burny, dar cum atârnă de inelul de fier, descoperă că şi-l poate imagina destul de uşor. În lumea aceasta, domnul Munşun este o creatură reală... Însă nu o fiinţă umană.
    Ty vede o siluetă agitată, împleticită, într-un costum negru şi-o cravată roşie curgătoare grăbindu-se de-a lungul Station House Road.
    Creatura aceasta are o mare faţă albă dominată de o gură roşie şi-un singur ochi înceţoşat. Emisarul şi mâna dreaptă a abbalahului arată, în ochiul imaginaţiei lui Ty, ca un Humpty-Dumpty înnebunit. Poartă o vestă cu nasturi făcuţi din oase.
    Trebuie să ies de etici. Trebuie să ajung la sacul ăla... dar cum?
    Se uită iar la Burny. La hidoasa încâlceală de maţe scoase a lui Burny. Şi, cât ai clipi, răspunsul vine. Întinde din nou piciorul, dar de data asta nu către sac. În schimb, prinde cu vârful tenisului un colac plin de pământ de intestine. Îl ridică, pivotează şi-apoi loveşte încet. Colacul de intestine părăseşte vârful tenisului său.
    Şi se agaţă după sacul de piele.
    Până aici totul bine. Acum dacă ar reuşi să-l tragă destul de aproape ca să poată pune piciorul pe el.
    Încercând să nu se gândească la silueta îndesată, agitată, cu acea grotescă faţă lungă, Ty dibuie din nou cu piciorul. Reuşeşte să-l pună sub şarpele murdar de intestine şi începe să tragă încet şi cu o grijă infinită.

          - E imposibil, zice Beezer plat. Nimic nu poate fi atât de mare. Ştii asta, nu?
    Jack inspiră adânc, expiră, mai inspiră o dată şi rosteşte un singur cuvânt cu o voce fermă, joasă.
   - Di-yamber? întreabă Beez bănuitor. Ce naiba e di-yamber?
    Jack nu se oboseşte să-i răspundă. Din vastul nor întunecat al albinelor zumzăitoare care planează deasupra luminişului (maşina lui Dale nu mai e acum decât o movilă păroasă, negru-aurie, în faţa verandei), se desprinde o singură albină. Aceasta - ea, căci este fără-ndoială o regină - zboară între Dale şi Doc, se opreşte o clipă în faţa lui Beezer, ca pentru a-l analiza (sau analizând mierea cu care el s-a uns generos), după care planează în faţa lui Jack. E durdulie şi aerodinamică, fragilă şi absurdă, şi cumva de-a dreptul minunată.
    Jack ridică un deget ca un profesor care e pe cale să sublinieze o idee sau un dirijor care se pregăteşte să puncteze o schimbare de notă. Albina se aşază pe vârful lui.
   - Ea te trimite?
    Jack pune întrebarea aceasta pe-o voce joasă - prea joasă ca să-l audă ceilalţi, nici măcar Beezer, care stă chiar în dreapta lui. Jack nu ştie foarte sigur la cine se referă. La mama lui? La Laura DeLoessian? La Judy? La Sophie? Sau să mai existe oară o altă Ea, o forţă opusă Regelui Purpuriu?
    S-ar putea să fie aşa, dar presupune că nu va şti niciodată sigur.
    În orice caz, albina doar se uită la el cu ochii ei negri şi largi, bătând repede din aripi. Şi Jack înţelege că acestea sunt întrebări la care nu are nevoie de răspuns. Înainte a fost confuz, dar acum e cu totul treaz. Casa aceasta e uriaşă şi adâncă, un loc care geme de răutate şi plin de secrete, dar ce dacă? El are bâta câştigată de Ty, el are prieteni, el are d'yamba, şi iat-o aici pe Regina Albinelor. Aceste lucruri sunt suficiente. Poate merge mai departe. Mai bine - poate cel mai bine - e bucuros să meargă mai departe.
    Duce vârful degetului la gură şi suflă albina încet în foaierul Casei întunericului. Pentru un moment, aceasta zboară fără ţintă în cerc, după care ţâşneşte spre stânga şi intră pe-o uşă cu o ciudată formă umflată, burtoasă.
   - Haideţi, zice Jack. Suntem pe cai.
    Ceilalţi trei schimbă priviri neliniştite, apoi îl urmează spre ceea ce e clar că le-a rezervat încă de la început destinul.

         E imposibil de spus cât timp petrece Banda Sawyer în Casa întunericului, gaura aceea prin care s-au revărsat lucruri alunecoase în French Landing şi-n oraşele dimprejur.
    E la fel de imposibil de spus cât de cât sigur ce văd ei acolo.
    Într-un sens foarte real, să umbli prin Casa întunericului e ca şi cum ai umbla prin creierul unui scelerat, iar într-o asemenea dispoziţie mentală nu ne putem aştepta să găsim vreun plan pentru viitor sau vreo amintire a trecutului. În creierul unui nebun există doar prezentul aburind, cu nesfârşitele lui nevoi presante, speculaţii paranoice şi presupuneri grandioase.
    Aşadar, nu e surprinzător că lucrurile pe care le văd în Casa întunericului le dispar din minte aproape de-ndată ce le trec prin faţa ochilor, lăsând în urmă doar şoapte vagi de nelinişte care ar putea fi strigătul îndepărtat al opopanaxului. Această amnezie e bine-venită.
    Regina albinelor îi conduce, iar celelalte albine îi urmează într-un roi care decolorează aerul cu vastitatea lui şi tremură prin camerele în care tăcerea a domnit secole la rând (căci cu siguranţă înţelegem - intuitiv, dacă nu logic - că locul acesta a existat cu mult înainte ca Burny să-i construiască cel mai recent tentacul în French Landing).
    La un moment dat, cvartetul coboară pe o scară de sticlă verde. În abisul de sub scări, văd păsări care zboară în cerc ca nişte vulturi cu feţe albe, schimonosite, de copilaşi rătăciţi. Într-o cameră lungă şi îngustă ca un vagon Pullman, desene animate în viaţă - doi iepuri, o vulpe şi o broască parcă de piatră cu mănuşi albe - stau în jurul unei mese prinzând şi mâncând ceea ce par să fie păduchi.
    Sunt într-adevăr personaje de benzi desenate, din-acelea în alb-negru din anii patruzeci, şi pe Jack îl dor ochii să se uite la ele, pentru că sunt de asemenea reale.
    Când Banda Sawyer trece pe lângă ei, iepurele îi face ştiutor din ochi, iar în ochiul care rămâne deschis Jack citeşte o pură intenţie criminală. Întâlnesc un salon gol, plin cu voci care strigă într-o limbă străină ce seamănă cu franceza, dar nu este. Mai e o cameră plină cu o junglă verde-vomă şi luminată de-un soare tropical dogoritor.
    De unul dintre copaci atârnă un cocon mare care pare să conţină un pui de dragon încă înfăşurat în propriile-i aripi, „ăla nu poate fi un dragon”, zice Doc Amberson cu o voce ciudat de rezonabilă.
    „Ies fie din ouă, fie din dinţii altor dragoni. Poate din amândouă.” Merg de-a lungul unui coridor nesfârşit care se rotunjeşte încet, devine un tunel, după care îi aruncă pe-o pantă lungă şi unsuroasă în vreme ce, din difuzoare nevăzute, se aude o bătaie nebunească de tobe.
    Lui Jack i se pare că sună a Cozy Cole sau poate Gene Krupa.
    Pereţii dispar şi, pentru un moment, ei alunecă deasupra unei prăpăstii care pare de-a dreptul să nu aibă fund.
    „Ghidaţi-vă cu mâinile şi picioarele!” strigă Beezer. „Dacă nu vreţi să săriţi peste margine, GHIDAŢI-VĂ!”
    Sunt în cele din urmă aruncaţi în ceea ce Dale numeşte Camera Mizeriilor. Se luptă se treacă peste mormane de pământ puţind a gunoi sub un tavan de tinichea ruginită festonat cu becuri goale. Armate de păianjeni verzi-albicioşi se plimbă de colo-colo ca nişte peşti.
    Când ajung în cealaltă parte, gâfâie cu toţii cu răsuflarea tăiată, au încălţările pline de noroi şi hainele murdare. Sunt trei uşi acolo. Conducătorul lor zumzăie şi face lupinguri în faţa celei din mijloc.
    „Nici poveste”, zice Dale. „Prefer să văd ce e în spatele cortinei.”
    Jack îi spune că-l aşteaptă un viitor strălucit ca măscărici, nu încape îndoială în privinţa asta, după care deschide uşa pe care albina le-a ales-o. În spatele ei e o uriaşă spălătorie automată, pe care Beezer o intitulează imediat Sala Curăţeniei.
    Strânşi laolaltă, merg după albină pe-un coridor jilav mărginit de maşini de spălat pline de zoaie şi de uscătoare huruitoare, care trepidează. În aer miroase a pâine coaptă. Maşinile de spălat - fiecare cu câte-un ochi căscat de hublou - sunt stivuite pe-o distanţă de cincisprezece metri sau mai mult. Deasupra lor, într-un ocean de aer prăfos, porumbeii plutesc pe curenţi. Din când în când, păşesc pe lângă mormane de oase sau pe lângă alte semne ale trecerii (sau aducerii) pe-acolo a altor fiinţe umane.
    Într-un hol găsesc un scuter năpădit de pânze de păianjen.
    Mai departe, o pereche de patine pentru fete, pline de praf.
    Într-o necuprinsă sală de bibliotecă, cuvântul RÂS a fost alcătuit din oase de om pe-o masă de mahon. Într-un salonaş bogat mobilat (chiar dacă evident neglijat) prin care-i conduce albina într-o aiuritoare linie dreaptă, Dale şi Doc observă că obiectele de artă de pe un perete par să constea din feţe omeneşti tăiate de pe os, tratate şi apoi întinse pe bucăţi pătrate de lemn. Uriaşi ochi uimiţi au fost pictaţi în găvanele goale.
    Lui Dale i se pare că recunoaşte cel puţin una dintre feţe: Milton Wanderly, un profesor care a dispărut cu trei sau patru ani în urmă. Toată lumea a presupus că fratele mai mic al lui Don Wanderly pur şi simplu plecase din oraş. Ei bine, gândeşte Dale, a plecat, asta-i sigur.
    La jumătatea unui coridor de piatră mărginit de celule, albina intră brusc într-o cămăruţă infectă şi zboară în cerc deasupra unei saltele jerpelite. La început, niciunul dintre ei nu spune nimic. Nu e nevoie s-o facă. Ty a fost acolo şi asta nu cu mult timp în urmă. Aproape că-i simt mirosul, îi simt teama. Apoi Beezer se întoarce spre Jack. Ochii albaştri de deasupra luxuriantei bărbi brun-roşcate sunt îngustaţi de furie.
    - Nemernicul ăla bătrân l-a ars cu ceva. Sau l-a curentat.
    Jack încuviinţează. Simte şi el mirosul acela, deşi dacă o face cu nasul sau cu mintea nu ştie şi nici nu-i pasă.
   - Burnside n-o să mai curenteze pe nimeni, zice el.
   Regina albinelor ţâşneşte între ei şi se învârte nerăbdătoare în coridor. La stânga, înapoi pe unde au venit, coridorul este negru de albine. Ei se întorc în schimb spre dreapta şi, curând, albina îi conduce în jos pe-o altă scară aparent nesfârşită. La un punct, trec printr-o scurtă burniţă - undeva deasupra părţii ăsteia de scări, o ţeava din inimaginabilul pântece al Casei întunericului probabil că a cedat.
    O jumătate de duzină de trepte sunt ude şi toţi văd urme acolo. Sunt prea şterse pentru o analiză lămuritoare (Jack şi Dale se gândesc la acelaşi lucru), dar Banda Sawyer se simte încurajată: se vede o pereche de urme mare şi una mică, iar ambele perechi sunt relativ proaspete.
    În sfârşit au o ţintă, pentru Dumnezeu!
    Încep să se mişte mai repede şi, în spatele lor, albinele coboară într-un uriaş nor zumzăitor, ca o ciumă din Vechiul Testament.

           Timpul poate că a încetat să existe pentru Banda Sawyer, însă pentru Ty Marshall a devenit o prezenţă chinuitoare.
    Nu mai e sigur dacă senzaţia apropierii domnului Munşun ţine de imaginaţie sau de precogniţie, dar se teme foarte tare că este vorba despre cea din urmă. Trebuie să iasă din baraca asta, trebuie, însă afurisitul ăla de sac continuă să i se împotrivească.
    A reuşit să-l tragă aproape de el ajutându-se de colacul de intestine; ironic, aceea a fost partea cea mai uşoară. Partea grea este chiar să apuce blestemăţia aia.
    Nu ajunge la el; oricât de tare s-ar întinde şi oricât de mult şi-ar forţa umărul stâng şi încheietura încătuşată a mânii stângi, îl mai desparte încă un metru. Lacrimi de durere i se rostogolesc pe obraji.
    Orice lichid pierdut în felul acesta este repede înlocuit de sudoarea care-i curge de pe fruntea unsuroasă şi-i înţeapă ochii.
    - Loveşte-l cu piciorul, zice el. Exact ca la fotbal.
    Se uită la corpul desfigurat şi lăbărţat în uşă - fostul lui torţionar.
   - Exact ca la fotbal, nu, Burn-Burn?
    Lipeşte lateralul piciorului de sac, îl împinge la perete, apoi începe să-l tragă pe lemnul pătat de sânge. În acelaşi timp, se întinde în jos... acum mai are patruzeci de centimetri... acum doar treizeci... se întinde...

.....................................................................