Casa întunericului, Stephen King, Peter Straub

...............................................................
                               12-17

              - Bine, atunci, zice Beezer. Nu-i nimic de aici și până la Queen Street. Știm că nu-i niciun drumeag afurisit pe bucata asta de drum. O să ne întoarcem pe unde am venit, o să mai facem o încercare. Mergem în coloană tot drumul. Mouse, treci din nou în faţă.
    Mouse încuviinţează şi se pregăteşte să simtă din nou mâinile acelea pe umeri. Turând motorul Fat Boy-ului său, o ia în faţă şi-şi ocupă locul în fruntea coloanei. Beezer se aşază după el, iar Sonny după Beezer. Doc şi Kaiser ocupă ultimele două poziţii.
    Cinci perechi de ochi, gândeşte Sonny. Dacă nu-l vedem de data asta, n-o să-l vedem niciodată,. Şi n-o să-l vedem, pentru că autostrada asta afurisită străbate jumătate din stat. Când Mouse şi femeia lui s-au drogat cu acid, poate că au făcut sute de kilometri crezând că au dat o raită prin cartier.
    Toată lumea scrutează partea opusă a drumului şi liziera pădurii. Cinci perechi de ochi, cum a spus Sonny, zăresc un şir neîntrerupt de stejari şi pini. Mouse a stabilit o viteză de parcurs undeva între o plimbare iute şi-o alergare medie, şi copacii trec încet pe lângă ei. La această viteză, observă şi muşchii care parazitează trunchiurile stejarilor şi petele de lumină solară pe podeaua pădurii, care e de-un cenuşiu-maroniu şi seamănă cu un strat de fetru şifonat.
    O lume ascunsă de copaci semeţi, trâmbe de lumină şi uscăciuni se întinde dincolo de primul rând de apărare. În acea lume, poteci ce nu sunt poteci şerpuiesc ca într-un labirint printre trunchiurile groase şi duc spre luminişuri misterioase.
    Sonny devine brusc conştient de-un trib de veveriţe care execută gimnastică veveriţească pe harta de crengi care se întrepătrund într-o boltă intermitentă. Şi, odată cu veveriţele, la vedere apar o sumedenie de păsări.
    Toate astea îi amintesc de adâncile păduri din Pennsylvania pe care le cercetase în copilărie, înainte ca părinţii lui să vândă casa şi să se mute în Illinois. Pădurile acelea avuseseră o vrajă pe care n-o mai găsise nicăieri altundeva. Convingerea lui Sonny că Mouse nu are reperele potrivite şi că ei caută în locul greşit câştigă o şi mai mare densitate lăuntrică. Mai devreme, Sonny a vorbit despre locuri malefice, dintre care a văzut măcar unul de natura căruia era absolut convins. Judecând după experienţa sa, locurile malefice, cele care-ţi dădeau de veste că nu eşti bine-venit, aveau tendinţa să se afle la sau aproape de graniţe.

          În vara de după absolvirea liceului, el şi cei mai buni doi prieteni ai săi, toţi pasionaţi de motociclete, îşi luaseră motoarele şi merseseră la Rice Lake, Wisconsin, unde el avea două verişoare destul de frumuşele ca să le arate prietenilor.
    Sal şi Harry au fost încântaţi de fete, iar fetele erau de părere că motocicliştii erau sexy şi exotici. După vreo două zile petrecute ca o literală a cincea roată (sau a cincea şi a şasea roată, în funcţie de ce luai la socoteală), Sonny a propus saşi lungească excursia cu o săptămână şi, în scopul de a-şi extinde cunoştinţele, să ia calea Chicagoului şi să cheltuiască restul banilor pe bere şi prostituate până când trebuiau să se întoarcă acasă.
    Lui Sal şi Harry le-a plăcut ideea la nebunie şi, în a treia seară la Rice Lake, şi-au făcut bagajele şi-au tulit-o spre sud, făcând cât mai multă gălăgie posibil. Până la zece seara, reuşiseră să se piardă complet.
    De vină poate că a fost berea, poate că a fost neatenţia, dar, oricare ar fi fost, ieşiseră de pe autostradă şi, în negrul adânc al unei nopţi la ţară, se treziseră la marginea unui oraş aproape inexistent pe nume Harko. Harko nu era de găsit pe harta lor rutieră cumpărată de la benzinărie, însă trebuia să fie aproape de graniţa cu Illinois, de-o parte sau de alta.
    Harko părea să constea dintr-un motel abandonat, un magazin general în curs de prăbuşire şi-o moară de cereale goală. Când băieţii au ajuns la moară, Sal şi Harry au bombănit că sunt epuizaţi şi înfometaţi şi că vor să se întoarcă pentru a rămâne peste noapte la motel.
    Sonny, care nu era nici el mai puţin istovit, i-a însoţit; de-ndată ce au intrat în curtea din faţa motelului, a avut un presentiment rău în privinţa locului. Aerul părea mai greu, întunericul mai întunecat decât ar fi trebuit să fie. Lui Sonny i se părea că locul era bântuit de prezenţe maligne, invizibile.
    Aproape că le desluşea cum fâlfâiau printre cabane. Sal şi Harry au râs de reţinerile lui: era un laş, un papă-lapte, o fată. Ei doi au spart o uşă şi şi-au desfăcut sacii de dormit într-o cameră dreptunghiulară goală şi plină de praf. El s-a dus de cealaltă parte a străzii şi a dormit pe câmp.
    L-au trezit zorii şi avea faţa udă de rouă. A sărit în picioare, a urinat în iarba înaltă şi-a aruncat o privire spre motocicletele de peste drum. Acolo erau toate trei, înclinate pe proptele în faţa unei uşi sparte. Pe firma arsă de neon de la intrarea în curte scria: ALCOVUL PROASPEŢILOR ÎNSURĂŢEI. A traversat drumul îngust şi-a dat cu mâna peste umezeala care strălucea neagră pe şeile motocicletelor.
    Un sunet straniu a ieşit din camera în care dormeau prietenii lui. Simţind deja un puseu de spaimă, Sonny a împins uşa spartă. Dacă n-ar fi refuzat la început să considere logic ceea ce se afla în faţa lui, ce-a văzut în camera aia l-ar fi făcut să leşine.
    Cu faţa şiroind de sânge şi lacrimi, Sal Turso şedea pe podea. Capul retezat al lui Harry Reilley i se odihnea în poală şi un ocean de sânge îmbiba podeaua şi pereţii, corpul lui Harry zăcea lălâu peste sacul lui de dormit plin de sânge.
    Trupul era gol; Sal purta doar un tricou roşu de sânge. Sal a ridicat ambele mâini - cea în care ţinea cuţitul său cu lamă lungă şi cea în care ţinea doar un pumn de sânge - şi-a înălţat chipul contorsionat spre privirea încremenită a lui Sonny.
    - Nu ştiu ce s-a întâmplat.
    Vocea lui era ascuţită şi şuierătoare, nu a sa.
    - Nu-mi amintesc să fi făcut asta, cum să o pot face!'Ajută-mă, Sonny. Nu ştiu ce s-a întâmplat.
    Neputând să vorbească, Sonny ieşise din cameră cu spatele şi fugise cu motocicleta. Habar nu avea unde se ducea, ştia doar că trebuia să iasă din Harko. După trei kilometri parcurşi, a ajuns într-un un orăşel, unul adevărat, locuit de oameni, şi cineva l-a dus într-un sfârşit la biroul şerifului.
    Harko: ăla a fost un loc malefic. Într-un fel, amândoi prietenii săi din liceu muriseră acolo, pentru că Sal Turso s-a spânzurat la şase luni după ce a fost închis pe viaţă într-un penitenciar statal sub acuzaţia de omor de gradul doi. În Harko, nu vedea nici ţipenie de mierle sau ciocănitori. Până şi vrăbiile ocoleau Harko.

          Bucata asta mică din Autostrada 35? Nimic altceva decât o frumoasă zonă împădurită. Daţi-mi voie să vă spun, domnule senator, Sonny Cantinaro a văzut Harko, iar asta nu seamănă deloc cu Harko. Asta nu e nici pe departe ca Harko.
    La fel de bine ar putea fi într-o altă lume. Ceea ce reţine ochiul vigilent şi spiritul tot mai neliniştit al lui Sonny se află cam la doi kilometri de minunat peisaj forestier. I-ai putea spune minipădure. Crede că ar fi fain să vină aici singur într-o zi, să ascundă Harlevul şi doar să se plimbe printre impunătorii stejari şi pini, călcând pe covorul ăla mare de pâslă, observând păsările şi veveriţele nebune.
    Sonny se uită la şi prin copacii santinelă de pe partea îndepărtată a drumului, bucurându-se de sentimentul de anticipare a plăcerii ce va să vie şi, din întunericul de lângă un stejar uriaş, ceva alb scapără spre el. Prins în viziunea unei plimbări solitare pe sub bolta aceea verde, aproape că o alungă drept un truc al luminii, o scurtă iluzie. Apoi îşi aminteşte ce ar trebui să caute şi încetineşte. Se apleacă într-o parte şi vede, ieşind din încâlceala de ierburi de la baza stejarului, o gaură ruginită de glonţ şi o mare şi neagră literă T. Trage de cealaltă parte a drumului şi T devine TR.
    Nu-i vine să creadă, dar uite-l acolo, afurisitul ăla de indicator al lui Mouse. Mai face jumătate de metru şi tot avertismentul apare la vedere.
    Sonny scoate motocicleta din viteză şi pune un picior pe pământ, întunericul de lângă stejar se întinde ca o plasă la copacul următor de pe marginea drumului, care este tot un stejar, deşi nu la fel de masiv.
    În spatele lui, Doc şi Kaiser traversează drumul şi se opresc, ii ignoră şi se uită la Beezer şi Mouse, care sunt deja cu zece metri mai în faţă, scrutând cu atenţie copacii.
    - Hei, strigă el. Beezer şi Mouse nu-l aud. Hei! Staţi!
    - L-ai găsit? strigă Doc.
    - Du-te la zevzecii ăia şi adu-i înapoi, zice Sonny.
    - E aici? întreabă Doc, uitându-se printre copaci.
    - Ce, crezi că am găsit un cadavru? Sigur că-i aici.
    Doc vine iute, se opreşte chiar în spatele lui Sonny şi se holbează la pădure.
   - Doc, tu-l vezi? strigă Kaiser Bill şi vine şi el repede.
    - Nu, face Doc.
    - Nu-l vezi de acolo, îi spune Sonny. Vrei, te rog, să-ţi pui fundu-n mişcare şi să-i spui lui Beezer să vină aici?
    - Da' de ce n-o faci tu? zice Doc.
    - Pentru că, dacă plec din locul ăsta, s-ar putea să nu mai reuşesc să-l găsesc dracului, zice Sonny.
    Mouse şi Beezer, acum cam cu douăzeci de metri mai în faţă pe drum, îşi văd nestingheriţi de căutare.
    - Ei, eu tot nu-l văd, zice Doc. Sonny suspină.
    - Vino lângă mine.
    Doc îşi împinge Fat Boy-ul paralel cu motocicleta lui Sonny, apoi face câţiva centimetri în faţă.
    - Acolo, zice Sonny, arătând spre indicator.
    Doc strânge ochii şi se apleacă în faţă, cu capul deasupra ghidonului lui Sonny.
    - Unde? O, acum îl văd. E îndoit ca vai de el.
    Jumătatea de sus a indicatorului e îndoită în faţă şi umbreşte partea de jos. Cine ştie ce puşti cu porniri antisociale a trecut pe acolo şi i-a tras indicatorului o lovitură de bâtă. Fraţii lui mai mari, mai iniţiaţi în problema criminalităţii, încercaseră deja să-l omoare folosind puşti de calibru 22, iar el nu făcea decât să-i aplice lovitura de graţie.
    - Şi unde ar trebui să fie drumeagul? întreabă Doc.
    Sonny, pe care-l nedumereşte puţin problema asta, arată dâra plată de întuneric din dreapta indicatorului, care se întinde la următorul stejar, mai mic. Uitându-se la el, întunericul îşi pierde cele două dimensiuni şi se afundă ca o peşteră sau ca o gaură neagră perforată prin aer. Peştera, gaura neagră, se topeşte şi se lărgeşte devenind drumeagul de pământ, lat cam de un metru şi jumătate, care trebuie că a fost încă de la început.
    - Ăl a-i cum te văd şi cum mă vezi, zice Kaiser Bill. Nu ştiu cum de am trecut toţi pe lângă el prima dată.
    Sonny şi Doc aruncă o privire unul spre celălalt, dându-şi seama că Kaiser a venit prea târziu ca să vadă drumul părând să se materializeze dintr-un zid negru de grosimea unei foi de hârtie.
   - E cam aiurea, zice Sonny.
    - Trebuie să ţi se adapteze ochii, spune Doc.
    - Bine, zice şi Kaiser Bill, dar dacă voi doi vreţi să vă certaţi despre cine le zice lui Mouse şi Beeze, daţi-mi voie să vă scutesc de chinuri.
    Ambalează motocicleta şi-o taie din loc ca un mesager din Primul Război Mondial cu un răvaş ultraimportant de pe front. Acum cu mult în faţă pe drum, Mouse şi Beezer se opresc şi întorc privirea, auzind zgomotul motocicletei sale.
    - Cred că asta-i, zice Sonny, privindu-l înfrigurat pe Doc. Trebuia să ni se adapteze ochii.
    - Altceva nu poate să fie.

          Mai puţin convinşi decât le-ar plăcea, amândoi abandonează subiectul şi-l privesc pe Kaiser Bill cum discută cu Beezer şi Mouse. Kaiser arată cu degetul spre Sonny şi Doc, arată şi Beezer. Apoi Mouse arată spre ei şi Kaiser arată din nou. Pare a fi o discuţie într-o versiune extrem de rudimentară de limbaj al semnelor. Când toată lumea a prins ideea, Kaiser Bill învârte motocicleta şi se întoarce huruind, urmat îndeaproape de Beezer şi Mouse.
    Planează în continuare senzaţia aceea de dezordine, de neorânduială, când Beezer nu se află în faţă.
    Kaiser se opreşte pe marginea drumeagului. Beezer şi Mouse se opresc lângă el, iar Mouse ajunge să pună frână chiar în faţa deschiderii dintre copaci.
    - Nu trebuia să fie aşa greu de văzut, zice Beezer. Dar uite-l, totuşi, începeam să am îndoieli, Mouse.
    - Îhî, face Mouse.
    Atitudinea sa obişnuită, aceea a unui ţărănoi intelectual cu vederi ludice asupra lumii, şi-a pierdut tot optimismul. Sub tenul lui bronzat de motociclist, pielea îi pare palidă şi încreţită.
    - Vreau să vă spun adevărul, băieţi, zice Beezer. Dacă Sawyer are dreptate în legătură cu locul ăsta, jigodia care l-a construit ar fi putut instala capcane şi tot soiul de surprize. Asta a fost acum mult timp, dar dacă el este într-adevăr Pescarul, are mai multe motive ca niciodată să-i ţină pe oameni departe de bârlogul lui. Aşa că tre' să ne păzim spatele. Cel mai bun mod de-a face asta e să intrăm valvârtej şi să fim pregătiţi. Puneţi-vă armele undeva de unde să le puteţi scoate repede, bine?
    Beezer deschide o desagă şi scoate un pistol Colt de 9 milimetri, cu mâner de ivoriu şi ţeava din oţel albastru. Bagă un glonţ pe ţeava şi coboară siguranţa. Sub privirea lui, Sonny scoate masivul său Magnum 357 din geantă, Doc un Colt identic cu al lui Beezer, iar Kaiser Bill o veche S&W 38 Special pe care o are de la sfârşitul anilor şaptezeci. Pun armele (care, până în acest moment, au văzut lumina doar în poligoanele de tir) în buzunarele jachetelor lor de piele.
    Mouse, care nu are armă, atinge cuţitele pe care le-a dosit la spate, la şold şi în buzunarele din faţă ale jeanşilor şi, puse-n teci, în bocanci.
    - Bun, zice Beezer. Oricine ar fi acolo înăuntru o să ne audă orice am face, şi poate că deja ne-a auzit, aşa că n-are rost să mergem furişându-ne. Vreau o intrare rapidă şi agresivă - exact genul de lucru la care vă pricepeţi, băieţi. Putem folosi viteza în avantajul nostru. În funcţie de ce se întâmplă, ne apropiem de casă cât mai mult posibil.
    - Şi dacă nu se întâmplă nimic? întreabă Kaiser. Cum ar fi, dacă ne ducem într-acolo şi continuăm pur şi simplu să mergem până ce ajungem la casă? Adică, nu văd vreun motiv clar să fim speriaţi. Bine, ceva rău i s-a întâmplat lui Mouse, dar... ştiţi voi. Asta nu-nseamnă c-o să se întâmple din nou.
    - Atunci o să ne bucurăm de călătorie, zice Beezer.
   - Nu vrei să arunci o privire înăuntru? întreabă Kaiser. S-ar putea să aibă copii acolo.
    - El s-ar putea să fie acolo, îi zice Beezer. Dacă este, orice i-aş fi spus lui Sawyer, îl scoatem la lumină. Viu ar fi mai bine decât mort, dar nu m-ar deranja să-l cotonogim de să nu se vadă.
    Primeşte un murmur de aprobare. Mouse nu contribuie la această încuviinţare mută, dar altfel universală; el îşi lasă capul în pământ şi strânge mai tare ghidonul motocicletei.
    - Pentru că Mouse a mai fost aici, el va deschide drumul. Eu şi cu Doc venim după el, iar Sonny şi Kaiser ne apără cururile.
    Beezer se uită la ei şi zice:
    - Staţi la doi-trei metri mai în spate, bine?
    Nu-l pune pe Mouse să deschidă coloana; tu trebuie să mergi primul, spune Sonny în gând, dar cu voce tare zice:
    - Bine, Beeze.
    - Alinierea, comandă Beezer.
    Îşi aşază motocicletele în poziţiile specificate de Beezer.

              Oricine ar conduce cu viteză pe Autostrada 35 va trebui să frâneze ca să evite să dea peste cel puţin doi bărbaţi solizi pe motociclete, însă drumul rămâne gol. Toţi, inclusiv Mouse, turează motoarele şi se pregătesc să pornească. Sonny loveşte cu pumnul peste pumnul lui Kaiser şi se uită în spate la acel tunel întunecat prin pădure.
    Un corb mare se aşază pe-o creangă ce atârnă jos, înclină capul şi pare să-l privească pe Sonny. Corbul probabil că se uită la ei toţi, Sonny ştie asta, dar nu poate alunga iluzia că pasărea se uită drept la el şi că ochii ei negri nesătui sunt plini de răutate. Incomoda senzaţie că pasărea e amuzată de vederea lui aplecat peste motocicletă îi face pe Sonny să se gândească la Magnumul său.
    Te fac terci de pene cu sânge, scumpo.
    Fără să-şi strângă aripile, corbul ţopăie în spate şi dispare între frunzele stejarului.
    - START! strigă Beezer.
    Din momentul în care Mouse accelerează, mâinile putrede ale Micuţei Nancy îi cad peste umeri. Oasele ei subţiri apasă pielea destul de tare ca să-i lase vânătăi pe piele. Deşi ştie că asta e imposibil - nu te poţi descotorosi de ceva ce nu există - brusca fulgerară de durere îl face să încerce să se scuture de mâinile ei. Smuceşte din umeri şi trage de ghidon, iar motocicleta se poticneşte. Când motocicleta se hurducă, Micuţa Nancy îl strânge şi mai tare.
    Când Mouse se îndreaptă,  ea se apleacă în faţă, îşi înfăşoară braţele ei osoase în jurul pieptului său şi-şi lipeşte corpul de spatele lui. Craniul ei se freacă de ceafa lui; dinţii ei îl muşcă de piele.
    Asta e prea mult. Mouse a ştiut că va reapărea, dar nu şi că-l va strânge la menghină. Şi, în pofida vitezei cu care merge, are senzaţia că trece printr-o substanţă mai grea şi mai vâscoasă decât aerul, un soi de sirop care-l încetineşte, îl ţine în spate. Atât el, cât şi motocicleta par nenatural de denşi, ca şi când gravitaţia ar exercita o atracţie mai puternică pe drumeagul acela decât oriunde altundeva.
    Capul îi bubuie şi aude deja câinele acela cum mârâie în pădure, în dreapta lui. Ar putea suporta toate astea, bănuieşte, dacă n-ar fi ceea ce l-a oprit ultima dată când a străbătut cărarea asta: o femeie moartă.
    Atunci era Kiz Martin; acum femeia moartă este Micuţa Nancy, şi-l călăreşte ca un derviş, lovindu-l cu palmele peste cap, trăgându-i pumni în coaste, plesnindu-i urechile. Îi simte dinţii cum se desprind de gât şi se afundă în umărul stâng al jachetei. Un braţ al ei îi sare în faţă şi, când îşi dă seama că acest braţ e vizibil, Mouse intră într-un stadiu mai profund de şoc şi oroare. Fâşii de piele flutură peste oase lungi; observă viermi albi care se zvârcolesc în cele câteva urme de carne rămase.
    O mână care pare deopotrivă spongioasă şi osoasă îl loveşte peste obraz şi i se urcă pe faţă. Mouse nu se mai poate stăpâni: mintea i se umple de-o panică albă şi pierde controlul motocicletei. Când intră în curba care duce la Casa întunericului, roţile se înclină deja periculos, iar brusca mişcare laterală a lui Mouse, generată de repulsie, îi împinge pe-o rână fără nicio şansă de a se mai redresa.
    Când motocicleta se prăvăleşte la pământ, el aude câinele mârâind de la doar câţiva metri depărtare. Harley-ul îi aterizează peste piciorul stâng, apoi alunecă în faţă şi el şi înfiorătorul lui pasager îl urmează. Când Mouse vede Casa întunericului desprinzându-se din ungherul ei de beznă dintre copaci, o mână putredă i se lipeşte peste ochi.
    Strigătul lui e-un fir luminos, subţire împotriva furiei câinelui.
    La câteva secunde după ce intră în pădure, Beezer simte cum aerul se îngroaşă în jurul său. Mişto truc, îşi spune, o iluzie produsă de toxinele psihedelice ale Pescarului. Sperând că ceilalţi nu se vor lăsa păcăliţi de această iluzie, ridică privirea şi se uită peste spatele lat şi capul cu păr împletit al lui Mouse ca să vadă drumul făcând o curbă la stânga cam peste cincisprezece metri. Aerul gros pare să îi apese braţele şi umerii, şi simte începutul unei migrene date naibii, o durere surdă, insistentă care începe sub forma unui junghi ascuţit în spatele ochilor şi-i avansează tot mai mult în creier.
    Beezer îi acordă lui Doc o jumătate de secundă de atenţie şi, din ceea ce vede, Doc se descurcă foarte bine. O privire spre vitezometru îi spune că merge cu cincizeci şi cinci de kilometri la oră şi încă accelerează, aşa că ar trebui să aibă nouăzeci şi cinci când vor ajunge în curbă.
    La stânga lui, un câine mârâie. Beezer scoate pistolul din buzunar şi ascultă cum mârâitul ţine pasul cu ei în vreme ce gonesc spre curbă. Chinga de durere din cap se lăţeşte şi se intensifică; pare să-i împingă ochii în afară, făcându-i să se bulbuce în orbite. Câinele cel mare - trebuie să fie un câine, ce altceva ar putea fi? - se apropie, iar furia zgomotelor pe care le scoate îl face pe Beezer să vadă un cap gigantic, agitat, cu ochi roşii scăpărători şi funii de bale atârnând dintr-o gură deschisă, plină de dinţi de rechin.
    Două lucruri distincte îi captează atenţia: primul este că-l vede pe Mouse dându-se pe spate şi-n faţă pe motocicletă în vreme ce se intră în curbă, de parcă ar încerca să se scarpine pe spate frecându-se de aerul dens; al doilea este că prezenţa din spatele ochilor săi îşi triplează forţa şi, imediat după ce-l vede pe Mouse făcând primele mişcări ale ceea ce e cu siguranţă o cădere, vasele din sânge din ochi i se sparg. De la un roşu-aprins, vederea i se schimbă repede în negru absolut.
    O voce urâtă se face auzită în minte, spunând:
    - Amy a jezut în puoala mea ji m-a îmbrăzijat. M-am hotălât ş-o mănââânc. Cat s-a mai jbătut ş-a zzzgâr'at. Am zugrumat-o ş-a mulit...
    - Nu! strigă Beezer, şi vocea care-i împinge ochii izbucneşte într-un chicot aspru.
    Pentru mai puţin de-o secundă, vede imaginea unei creaturi înalte, umbroase şi-a unui singur ochi, scăpărarea unui dinte sub o pălărie sau o glugă...
    ...şi lumea începe brusc să se învârtă în jurul lui, şi el sfârşeşte întins pe spate, cu motocicleta apăsându-i pieptul.
    Tot ceea ce vede are-un ton roşu întunecat, clocotit. Mouse ţipă, şi când Beezer întoarce capul în direcţia ţipetelor, vede un Mouse roşu zăcând pe-un drum roşu şi un uriaş câine roşu năpustindu-se asupra lui. Beezer nu-i găseşte pistolul; a zburat în pădure. Ţipete, strigăte şi huruit de motociclete, toate îi umplu urechile. Se târăşte de sub motocicletă ţipând nici el nu ştie ce. Un Doc roşu trece valvârtej pe lângă el pe motocicleta lui roşie şi aproape că-l trânteşte din nou la pământ. Aude o împuşcătură, apoi încă una.
    Doc îl vede pe Beezer că ridică privirea spre el şi încearcă să nu arate cât de rău se simte. În stomac îi fierb zoaie şi maţele i se revoltă.
    I se pare că merge cu zece kilometri la oră, atât e aerul de gros şi de dezgustător. Din cine ştie ce cauză, capul îi cântăreşte cincisprezece sau douăzeci de kilograme, blestemăţia dracului; ar fi aproape interesant dacă ar putea pune capăt dezastrului dinăuntrul său. Aerul pare să se concentreze, să se solidifice, şi-apoi bum, capul i se transformă într-o bilă de biliard de categorie supergrea pe care el vrea s-o lase pe piept. Un mârâit puternic se aude lângă el, din pădure, şi Doc aproape îmbrăţişează impulsul de-a vomita. E vag conştient că Beezer îşi scoate pistolul şi bănuieşte că asta ar trebui să facă şi el, însă o parte a problemei sale e că amintirea unei copile pe nume Daisy Temperly i-a venit în gând, iar această amintire îi paralizează voinţa.
    Ca medic chirurg rezident la spitalul universitar din Urbana, Doc efectuase, sub supraveghere, aproape o sută de operaţii de toate felurile şi ajutase la tot atâtea. Până când Daisy Temperly a fost adusă în sala de operaţie, toate decurseseră bine. Complicat, dar nu deosebit de dificil sau periculos pentru viaţa ei, cazul fetiţei implica unele grefe de os şi alte operaţii reparatorii. Daisy era reconstruită după un grav accident rutier şi suferise deja alte două intervenţii chirurgicale.
    La două ore după începutul operaţiei, şeful departamentului, supervizorul lui Doc, a fost chemat pentru o intervenţie de urgenţă şi Doc a rămas să conducă intervenţia. În parte pentru că nu mai dormise de patruzeci şi opt de ore, în parte pentru că, în oboseala lui, se imaginase hoinărind pe autostradă cu Beezer, Mouse şi ceilalţi noi prieteni ai săi, a făcut o greşeală - nu în timpul operaţiei, ci după aceea, în timp ce scria o reţetă, a calculat greşit doza şi, două ore mai târziu, Daisy Temperly era moartă. Şi-ar fi putut salva cariera, dar nu a făcut nimic pentru asta.
    I s-a permis să-şi încheie rezidenţiatul, după care a renunţat la medicină. În discuţia cu Jack Sawyer simplificase mult motivele.
    Revolta din mijlocul corpului său nu mai poate fi stăpânită.
    Doc întoarce capul şi vomită în vreme ce goneşte mai departe.
    Nu e prima dată când vomită pe motocicletă din mers, însă e cea mai mizerabilă şi dureroasă dată. Greutatea capului său ca o bilă de popice nu-i permite să întindă gândul, aşa că voma îi împroaşcă umărul şi braţul drept; iar ceea ce iese în valuri din el pare însufleţit şi dotat cu dinţi şi gheare. Nu e surprins să vadă sânge amestecat cu voma care-i erupe pe gură. Stomacul i se chirceşte de durere.
    Fără să vrea, Doc a încetinit şi, când accelerează şi se uită iar în faţă, îl vede pe Mouse căzând pe-o rână şi alunecând în spatele motocicletei sale în curba dinainte. Urechile lui aud un vuiet, ca acela al unei cascade îndepărtate. Vag, Mouse ţipă; la fel de vag, Beezer strigă „Nu!” Imediat după aceea, Beeze intră de-a dreptul într-o stâncă mare sau cine ştie ce alt obstacol, căci Electra Glide-ul lui se desprinde de sol, face o rotaţie completă în aerul compact şi cade peste el. Lui Doc îi trece prin gând că misiunea asta a luat-o complet razna.
    Lumea întreagă s-a dus pe copcă şi, acum, ei sunt în rahat până la gât. Face singurul lucru logic: scoate pistolul de 9 milimetri din buzunar şi încearcă să-şi dea seama în ce să tragă mai întâi.
    I se desfundă urechile şi sunetele din jur prind viaţă.
    Mouse încă mai chirăie. Doc nu reuşeşte să înţeleagă cum de n-a auzit înainte câinele, pentru că şi cu huruitul motoarelor şi strigătele lui Mouse, mârâitul ăla în mişcare e cel mai puternic sunet din pădure. Afurisitul Câine din Baskervilles aleargă pe urmele lor, şi în acelaşi timp Mouse şi Beezer sunt scoşi din funcţiune. După zgomotul pe care-l face, animalul trebuie să fie de mărimea unui urs. Doc îndreaptă pistolul în faţă şi conduce cu o mână.
    Trece pe lângă Beezer, care se târăşte de sub motocicletă. Sunetul acela necuprins - Doc îşi imaginează un câine cât un urs deschizând fălcile să poată apuca scăfârlia lui Mouse, dar alungă imediat imaginea.

         Lucrurile se întâmplă prea repede şi, dacă nu e atent, fălcile alea au să-l prindă pe el.
    Are timp doar cât să-şi spună: ăla nu-i un câine obişnuit, nici măcar unul uriaş...
    ...când ceva enorm şi negru ţâşneşte din pădure în dreapta sa şi aleargă pe diagonală spre Mouse. Doc apasă pe trăgaci, şi la auzul împuşcăturii, animalul se întoarce pe jumătate şi mârâie la el. Tot ce Doc poate vedea clar sunt doi ochi roşii şi o gură roşie deschisă, cu o limbă lungă şi-o mulţime de  dinţi câineşti ascuţiţi. Tot restul e ceţos şi indistinct, lipsindu-i definiţia ca şi când ar fi fost înfăşurat într-o pelerină umflată de vânt.
    Un fulger de teroare pură cu gust la fel de clar şi de tăios ca al votcii ieftine îl străbate pe Doc din gâtlej şi până în testicule, şi roata din spate a motocicletei sale derapează şi înţepeneşte - a oprit-o doar din reflex. Brusc, pare că e miezul nopţii. Sigur că nu-l poate vedea - cum să vezi un câine negru în crucea nopţii?
    Creatura se întoarce înapoi şi o zbugheşte către Mouse.
    Nu vrea să mă atace din cauza armei şi pentru că ceilalţi doi sunt chiar în spatele meu, îşi spune Doc. Capul şi braţele par să mai fi dobândit fiecare câte douăzeci de kilograme, însă el se luptă cu greutatea muşchilor, îndreaptă braţele şi trage din nou. De data asta ştie că nimereşte arătarea, dar singura ei reacţie e să se clatine o clipă. Capul mare şi neclar se întoarce spre Doc. Mârâitul e şi mai puternic, şi fuioare lungi, argintii de bale îi ţâşnesc din gura deschisă. Ceva ce aduce cu o coadă loveşte dintr-o parte în alta.
    Când Doc se uită în gura aia roşie deschisă, hotărârea îi slăbeşte, braţele i se îngreunează şi abia dacă-şi mai poate ţine capul drept. Are impresia că pică în gâtlejul ăla roşu; pistolul îi tremură în mana vlăguită. Într-o clipă suspendată în eternitate, aceeaşi mână scrie o reţetă postoperatorie pentru Daisy Temperly. Creatura se furişează spre Mouse.
    Doc aude vocea lui Sonny, înjurând cu furie. O explozie zgomotoasă în dreapta sa îi astupă ambele urechi, şi lumea cade într-o tăcere perfectă. Ca să vezi, îşi spune Doc. Întuneric la prânz.

           Pentru Sonny, întunericul cade deodată cu durerea pârjolitoare din cap şi stomac. O singură undă agonică îi sfâşie corpul în două, un fenomen atât de nemaiîntâlnit şi de extrem, încât el bănuieşte că asta a şters şi lumina zilei. El şi Kaiser Bill sunt la doi metri în spatele lui Beezer şi Doc, şi cam la patru de la intrarea pe drumeagul de pământ. Kaiser lasă ghidonul şi se prinde cu mâinile de cap.
    Sonny înţelege perfect ce simte: o bucată de ţeava încinsă, lungă de un metru, i-a fost înfiptă prin creştetul capului şi împinsă înspre măruntaie, arzând tot ce atinge în cale.
    - Hei, omule, zice el, în chinul său observând că aerul a devenit mâlos, ca şi când atomii de oxigen şi dioxid de carbon ar fi suficient de gumoşi încât să i se lipească de piele.
    Apoi Sonny observă că ochii lui Kaiser se dau peste cap şi înţelege că omul leşină chiar aici, lângă el. Aşa rău cum îi este, trebuie să facă ceva pentru a-l proteja pe Kaiser.
    Sonny întinde mâna după motocicleta lui, urmărind cât de bine poate dispariţia irişilor lui Kaiser sub pleoape. Din nări îi ţâşneşte sânge şi corpul i se prăvăleşte în spate şi se rostogoleşte pe-o parte. Pentru câteva secunde, e târât de-un bocanc prins la desagi, însă bocancul îi iese din picior şi motocicleta se opreşte uşor.
    Drugul de fier înroşit pare să-i spargă stomacul şi Sonny nu are de ales; lasă cealaltă motocicletă să cadă şi scoate un vaier şi se apleacă într-o parte şi vomită parcă toată mâncarea pe care a mâncat-o vreodată. Când n-a mai rămas nimic în el, se simte mai bine la stomac, însă John Henry s-a hotărât să-i înfigă uriaşe traverse de cale ferată in craniu.
    Braţele şi picioare îi sunt făcute din cauciuc. Sonny se con- centrează asupra motocicletei. Aceasta pare să stea în loc. Nu înţelege cum poate să meargă mai departe, însă urmăreşte o mână plină de sânge cum turează motorul şi reuşeşte să stea drept în şa atunci când vehiculul o ia din loc. Ăla-i sângele meu? se întreabă şi-şi aminteşte de cele două fuioare lungi şi roşii care-au ieşit din nările lui Kaiser.
    Un zgomot care acumula forţă în fundal se transformă în sunetul unui Boeing 747 apropiindu-se de pista de aterizare.
    Sonny îşi spune că ultimul lucru pe care vrea să-l facă astăzi e să vadă animalul capabil să scoată un asemenea sunet.
    Mouse avea perfectă dreptate: ăsta-i un loc malefic, se poate lua de mână cu fermecătorul oraş Harko, Illinois. Sonny nu-şi mai doreşte să întâlnească alte asemenea locuri, bine?
    Unul i-a fost de ajuns. Aşadar, de ce se duce înainte în loc să întoarcă şi să alerge spre pacea însorită a Autostrăzii 35? De ce scoate pistolul ăla masiv din buzunar? E simplu. Nu are de gând să-l lase pe câinele-ăla-avion-cu-reacţie să-i facă tovarăşii terci, indiferent cât de tare l-ar durea capul.

          John Henry continuă să înfigă traversele alea de doi bani în vreme ce Sonny prinde viteză şi priveşte cu ochii mijiţi la drumul din faţa lui, încercând să-şi dea seama ce se întâmplă. Cineva strigă, nu-şi dă seama cine. Printre mârâituri, aude inconfundabilul sunet al unei motociclete aterizând la pământ după o rotire prin aer şi inima îi tresare.
    Beezer ar trebui să stea mereu în fruntea noastră, îşi spune, altfel ne-o căutăm cu lumânarea.
    O armă se declanşează într-o explozie puternică. Sonny se forţează să înainteze prin atomii lipicioşi din aer şi, după alte cinci sau şase secunde, îl zăreşte pe Beezer, care se chinuie să se ridice în picioare, răscolit de dureri, lângă motocicleta răsturnată. La câţiva metri în spatele lui Beezer, silueta mătăhăloasă a lui Doc prinde formă, şezând călare pe motocicletă şi îndreptând pistolul spre ceva de pe drum, în faţa lui. Doc trage şi flăcări roşii ţâşnesc din ţeava pistolului.
    Simţindu-se mai frânt şi neputincios ca niciodată în viaţă, Sonny sare de pe motocicleta în mişcare şi aleargă spre Doc, încercând să se uite pe lângă el.
    Primul lucru pe care-l vede este o fulgerare de lumină reflectată de motocicleta lui Mouse, care apare în câmpul vizual culcată pe-o parte cam la şase metri mai încolo pe drum, chiar in curbă. Apoi îl găseşte pe Mouse, în fund şi târându-se în spate, apărându-se de-un animal pe care Sonny abia dacă-l poate desluşi, cu excepţia ochilor şi-a dinţilor.
    Fără să conştientizeze şuvoiul de obscenităţi care i se revarsă din gură, Sonny ridică pistolul spre creatură şi trage tocmai când aleargă pe lângă Doc.
    Doc rămâne locului; Doc a luat-o pe câmpii. Ciudatul animal de pe drumeag strânge maxilarele pe piciorul lui Mouse. Va rupe o bucată de muşchi cât să faci un hamburger din ea, însă Sonny îl loveşte cu un afurisit de proiectil cu vârf scobit pornit din Magnumul său, o mişcare puţin cam exagerată pentru trasul la ţintă, dar, în situaţia de faţă, nicicum altcumva decât prevăzătoare, mulţumesc foarte mult.
    În pofida tuturor aşteptărilor şi-a legilor fizicii, minunatul glonţ fermecat al lui Sonny nu face o gaură de mărimea unei mingi de fotbal în blana creaturii. Glonţul fermecat împinge animalul într-o parte şi-i distrage atenţia de la piciorul lui Mouse; nici măcar nu-l doboară pe-o rână.
    Mouse scoate un urlet de durere.

         Câinele se întoarce brusc şi-l ţintuieşte pe Sonny cu doi ochi roşii, mari cât nişte mingi de baseball. Deschide gura dezvelind dinţi albi, zimţaţi, şi muşcă în aer. Funii de bale ţâşnesc din ea. Creatura se lasă la pământ şi păşeşte înainte.
    Uimitor, mârâitul creşte în volum şi ferocitate. Sonny e avertizat: dacă nu face cale-ntoarsă şi nu fuge, el urmează în meniu.
     - Să te fut, zice Sonny şi trage drept spre gura animalului.
    Tot capul ar trebui să-i zboare într-o ploaie de sânge şi oase, dar pentru o secundă după ce Magnumul se declanşează, nu se întâmplă nimic.
    O, căcat, gândeşte Sonny.
    Ochii arătării-câine scapără, iar capul ei ascuţit, fioros, pare să se adune din întunericul înconjurător şi să iasă la vedere.
    Ca şi când o mantie glacială ar fi fost parţial trasă de-o parte, Sonny poate vedea un gât gros coborând spre umeri cărnoşi şi labe posterioare vânjoase. Poate că se schimbă roata, poate că monstrul ăsta va dovedi că este totuşi vulnerabil. Sonny se prinde de încheietura mâinii drepte cu mana stângă, ţinteşte spre pieptul arătării-câine şi mai trage un glonţ. Explozia pare să-i umple urechile cu vată. Toate traversele de cale arată din cap se încălzesc ca nişte electrozi şi o durere luminoasă îi vibrează între tâmple.
    Din pieptul creaturii ţâşneşte sânge negru. În miezul fiinţei lui Sonny Cantinaro, un sentiment pur şi primitiv de triumf prinde viaţă. Monstrul iese şi mai mult la vedere; acum e clar un spate lat şi sunt aproape clare labele din spate.
    Neaparţinând niciunei rase anume şi înalt de un metru şi jumătate, arătarea-câine are aproximativ dimensiunile unui lup uriaş. Când se îndreaptă spre el, Sonny trage din nou. Ca un ecou, sunetul armei sale se repetă undeva aproape în spate; un glonţ ca o viespe super-rapidă şuieră pe lângă pieptul său.
    Creatura se împleticeşte în spate, şontâcăind pe un picior rănit. Ochii ei înfuriaşi îi sfredelesc pe ai lui Sonny. El riscă o privire peste umăr şi-l vede pe Beezer ghemuit în mijlocul drumeagului.
    - Nu te uita la mine, trage! ţipă Beezer.
    Vocea lui pare să-l aducă la viaţă pe Doc, care ridică braţul şi ocheşte. Apoi toţi trei apasă pe trăgaci şi drumeagul sună ca un poligon de tir într-o zi aglomerată. Arătarea-câine (ogarul iadului, îi spune Sonny) şchioapătă un pas în spate şi deschide larg gura ei teribilă ca să urle de furie şi frustrare.
    Înainte să se sfârşească urletul, creatura îşi strânge labele din spate sub corp, ţâşneşte peste drum şi dispare în pădure.
    Sonny se opune impulsului de-a se prăbuşi sub valul de uşurare şi istovire care-l năpădeşte. Doc se întoarce şi trage mai departe în întunericul din spatele copacilor, până când Beezer pune o mână pe braţul său şi-i cere să înceteze. În aer miroase a cordită şi-a animal, un iz de mosc, deosebit de dulce. Fum de-un cenuşiu palid tremură aproape alb în vreme ce urcă în aerul întunecat.
    Beezer se întoarce spre Sonny cu o faţă răvăşită şi albul ochilor săi e stacojiu.
    - Ai nimerit animalul ăla futut, nu?
    Prin dopurile de vată din urechile sale, vocea lui Beezer pare firavă.
    - Da, fir-ar să fie. Cel puţin de două ori, probabil de trei.
    - Şi eu şi Doc l-am nimerit fiecare câte o dată. Ce dracu-i arătarea aia?
    - ”Ce dracu'„, bine zis, completează Sonny.

           Plângând de durere, Mouse repetă a treia oară strigătul de „Ajutor!” şi ceilalţi, în sfârşit, îl aud. Mişcându-se încet şi apăsându-şi cu mâinile părţile corpului care-i dor mai tare, ţopăie în susul drumului şi îngenunchează în faţa lui Mouse.
     Cracul drept al jeanşilor lui e sfâşiat şi îmbibat cu sânge, iar faţa îi e schimonosită.
    - Sunteţi surzi, cretinilor?
    - Aproape, zice Doc. Spune-mi că n-ai încasat un glonţ în picior.
    - Nu, dar probabil doar prin minune.
    Se crispează şi inspiră tare. Aerul îi şuieră printre dinţi.
    - După cum trăgeaţi voi... Păcat că n-aţi putut trage niciun pârţ înainte să mă muşte de picior.
    - Eu am tras, zice Sonny. Din cauza asta încă mai ai piciorul.
    Mouse se uită atent la el, apoi scutură din cap.
    - Ce s-a întâmplat cu Kaiser?
    - A pierdut cam un litru de sânge pe nas şi-a leşinat, îi spune Sonny.
    Mouse suspină parcă la gândul fragilităţii speciei umane.
    - Cred că ar trebui să încercăm să plecăm din locul ăsta de căcat.
    - Ţi-e bine piciorul? întreabă Beezer.
    - Nu e rupt, dacă asta vrei să ştii. Dar nu-i nici bine.
    - Ce-i? întreabă Doc.
    - Nu-mi dau seama, îi zice Mouse. N-am răspuns niciodată întrebărilor unui doctor plin de vomă.
    - Poţi să conduci motocicleta?
    - Cum dracu' nu, Beezer? Spune-mi tu când n-am putut eu să merg pe motor.
    Beezer şi Sonny se aşază de-o parte şi de alta a lui şi, cu un efort chinuitor, îl ridică pe Mouse în picioare. Când îi dau drumul la braţe, Mouse se împleticeşte în lateral câţiva paşi.
    - Asta nu-i bine, zice el.
    - Excelent, spune Beezer.
    - Beeze, bătrâne, ştii că ochii ţi-s cam roşii? Arăţi ca afurisitul de Dracula.

              Se grăbesc atât cât le stă în puteri. Doc vrea să inspecteze piciorul lui Mouse; Beezer vrea să se asigure că Kaiser Bill e încă în viaţă; şi toţi vor să plece din locul ăsta înapoi unde aerul e normal şi soarele străluceşte. Capetele le bubuie şi muşchii îi dor de efort. Niciunul nu e sigur că arătarea-câine nu se pregăteşte de un alt atac.
    Cât au vorbit, Sonny a ridicat Fat Boy-ul lui Mouse şi l-a adus lângă al său. Mouse apucă ghidonul şi îşi împinge motorul înainte, crispându-se. Beezer şi Doc îşi recuperează motocicletele şi, doi metri mai în faţă, Sonny şi-o ridică pe a sa dintr-o încâlceală de buruieni.
    Beezer îşi dă seama că, atunci când s-a aflat în curbă, nu s-a uitat la Casa întunericului. Îşi aminteşte că Mouse a spus: Căcatul ăsta nu vrea să fie văzut, şi e de părere că Mouse a nimerit-o la fix: Pescarul nu-i vrea acolo şi Pescarul nu vrea să-i fie văzută casa. Tot restul i se învârte în cap aşa cum Electra Glide-ul s-a rotit în aer după ce vocea aceea urâtă a prins viaţă în mintea sa. Beezer e convins de un lucru, totuşi; Jack Sawyer nu va mai face pe secretosul cu el.
    Apoi un gând teribil îl loveşte şi întreabă:
    - Vi s-a întâmplat ceva ciudat - ceva cu adevărat bizar înainte să iasă din pădure câinele iadului? În afară de chestiile fizice, vreau să zic.
    Se uită la Doc, şi Doc roşeşte. Ca să vezi! îşi spune Beezer.
    Mouse zice:
    - Du-te-n mă-ta. N-o să vorbesc despre asta.
    - Sunt de acord cu Mouse, zice Sonny.
    - Se pare că răspunsul e da, spune Beezer.
    Kaiser Bill zace pe marginea drumului cu ochii închişi şi cu partea din faţă a corpului, de la gură până la brâu, plină de sânge. Aerul e încă cenuşiu şi lipicios; corpurile lor par să cântărească cinci sute de kilograme, iar motocicletele par că merg pe roţi de plumb. Sonny ocoleşte motocicleta şi se apropie de corpul culcat pe spate al lui Kaiser şi-l loveşte cu piciorul, nu tocmai blând, în coaste.
    Kaiser deschide ochii şi mormăie.
    - Futu-i, Sonny, zice el. M-ai lovit.
    Clipeşte, ridică fruntea şi observă sângele care-i îmbibă hainele.
    - Ce s-a întâmplat? Sunt împuşcat?
    - Te-ai comportat ca un erou, spune Sonny. Cum te simţi?
    - Jalnic. Unde am fost lovit?
    - De unde să ştiu eu? zice Sonny. Haide, plecăm de-aici.
  
            Ceilalţi trec pe lângă în şir indian. Kaiser Bill izbuteşte să se ridice în picioare şi, după încă o sforţare de proporţii biblice, îşi ridică motocicleta lângă el. O împinge pe drum după ceilalţi, minunându-se de durerea pe care o simte în cap şi de cantitatea de sânge care-i mânjeşte corpul.
    Când iese de după ultimii copaci şi se alătură prietenilor săi pe Autostrada 35, neaşteptata lumină îi înţeapă ochii, îşi simte corpul destul de uşor ca să fie luat de vânt şi aproape că leşină din nou.
    - Nu cred că am fost împuşcat, spune.
    Nimeni nu-i acordă atenţie. Doc îl întreabă pe Mouse dacă vrea să meargă la spital.
    - Să nu aud de spital, omule. Ăia de la spital te omoară.
    - Măcar lasă-mă să mă uit la picior.
    - Bine, uită-te.
    Doc îngenunchează pe marginea drumului şi ridică jeanşii lui Mouse până sub genunchi. Apasă cu degete surprinzător de delicate şi Mouse se crispează.
    - Mouse, zice el, n-am mai văzut niciodată o muşcătură de câine ca asta.
    - Nici eu n-am mai văzut niciodată un câine ca ăla.
    Kaiser zice:
    - Ce câine?
    - Ceva nu-i în regulă cu rana asta, spune Doc. Îţi trebuie antibiotice şi îţi trebuie chiar acum.
    - Tu nu ai antibiotice?
    - Sigur că am.
    - Atunci, hai să ne întoarcem acasă la Beezer şi te las să mă-mpungi cu câte ace vrei.
    - Cum zici tu, acceptă Doc.

                                                   20.

                Cam pe când Mouse şi Beezer trec pentru prima dată pe lângă drumeag şi indicatorul cu TRECEREA INTERZISA de lângă el fără să le vadă, Jack Sawyer răspunde la sâcâitorul semnal al mobilului, sperând ca persoana care-l apelează să fie Henry Leyden cu informaţii despre vocea de pe caseta cu înregistrarea apelului efectuat la 911.
    Deşi ar fi minunat să o identifice, nu se aşteaptă la asta din partea lui Henry; Pescarul-Burnside e de vârsta lui Potsie, şi Jack nu crede că bătrânul răufăcător are cine ştie ce viaţă socială, aici sau în Teritorii. Ceea ce Henry poate să facă, totuşi, e să asculte cu urechile-i bine acordate nuanţele vocii lui Burnside şi să descrie ce aude.
    Dacă nu am şti că încrederea lui Jack în capacitatea prietenului său de a percepe tipare sonore inaudibile altora este justificată, încrederea aceasta ar părea la fel de iraţională ca şi credinţa în magie: Jack e convins că un Henry Leyden împrospătat şi înviorat va sesiza cel puţin unul sau două detalii cruciale de caracter sau trecut care va restrânge aria căutării. Orice ar depista Henry va fi folositor pentru Jack.
    Dacă-l sună altcineva, are de gând să scape repede de el sau de ea.
    Vocea care-i răspunde la salut îl face să-şi schimbe planurile. Fred Marshall vrea să discute cu el, iar Fred e atât de surescitat şi de incoerent, încât Jack trebuie să-i ceară s-o lase mai moale şi să o ia de la capăt.
    - Judy o ia din nou razna, zice Fred. Doar... bolboroseşte şi aiurează, şi face pe nebuna ca înainte, încearcă să treacă prin pereţi, rupându-i o, Doamne, au băgat-o în cămaşă de forţă şi ea urăşte asta, vrea să-l ajute pe Ty, totu-i din cauza casetei ăleia. Hristoase, lucrurile încep să se înrăutăţească prea mult, Jack, domnule Sawyer adică, şi ştiu că-mi merge gura ca o moară stricată, dar sunt cu adevărat îngrijorat.
    - Nu-mi spune că i-a trimis cineva caseta cu apelul de la 911, zice Jack.
    - Nu, nu... ce casetă, ce apel de la 911? Vorbesc despre aia care a fost adusă la spital astăzi. Adresată lui Judy. Îţi vine să crezi că au lăsat-o să o asculte? Îmi vine să-i strâng de gât pe doctorul Spiegleman şi pe infirmiera aia, Jane Bond. Ce-i cu oamenii ăştia? A venit caseta, zic ei, o, ce bine, uite ce casetă frumoasă ai să asculţi, doamnă Marshall, stai aşa, mă întorc imediat cu casetofonul. În secţia de boli mentale? Nici nu se sinchisesc să o asculte înainte? Uite, orice ai face acum, ţi-aş fi recunoscător pe veci dacă ai fi de acord să vin după tine şi să te duc acolo. Ai putea să discuţi cu ea. Eşti singura persoană care o poate calma.
    - Nu e nevoie să vii după mine, pentru că sunt deja pe drum într-acolo. Ce era pe casetă?
    - Nu pricep.
    Fred Marshall a devenit considerabil mai lucid.
    - De ce te duci acolo fără mine?
    După o secundă de gândire, Jack îi spune o minciună sfruntată:
    - Mă gândeam că te voi găsi acolo. Păcat nu eşti.
    - Eu aş fi avut prezenţa de spirit să verific caseta înainte să o las pe ea să o asculte. Ştii ce era pe ea?
    - Pescarul, spune Jack.
    - De unde ştii?
    - E-un om slobod la gură, zice Jack. Cât de grav e?
    - Spune-mi tu asta, şi-atunci o să ştim amândoi. Eu pun lucrurile cap la cap din ce am înţeles de la Judy şi din ce mi-a spus doctorul Spiegleman mai târziu.

             Vocea lui Fred Marshall începe să tremure.
    - Pescarul o necăjeşte. Îţi vine să crezi? A spus: Băieţelul tău se simte foarte singur. Apoi a zis ceva de genul: S-a tot rugat să sune acasă fi să-şi salute mămica. Numai că Judy zice că avea un ciudat accent străin, sau o problemă de vorbire, sau ceva, aşa că nu era uşor să-l înţelegi din prima. Apoi a zis: Salut-o pe mămica ta, Tyler, şi Tyler...
    Vocea lui Fred se frânge şi Jack îl aude înăbuşindu-şi agonia înainte să reînceapă.
    - Tyler... Tyler se pare că era prea disperat şi n-a reuşit decât să strige după ajutor.
    O lungă, nesigură inspiraţie se aude la telefon.
    - Şi a plâns, Jack, a plâns.
    Nemaiputându-şi ţine sentimentele în frâu, Fred plânge fără să se mai ascundă. Respiraţia îi hârâie în gât; Jack ascultă toate sunetele ude, lipsite de demnitate, neputincioase pe care la scot oamenii când durerea anulează toate celelalte sentimente, şi sufletul îi plânge pentru Fred Marshall.
    Suspinele se potolesc.
    - Scuze. Uneori cred că ar trebui să mă bage pe mine în cămaşa de forţă.
    - Aşa se sfârşeşte caseta?
    - A reînceput el să vorbească.
    Fred respiră zgomotos pentru o clipă, limpezindu-şi gândurile.
    - Se lăuda cu ce voia să facă. Orr ză hie şiii mai muuulte crrrime, Juuu-dii, o ză ne diztrrrăm ajaa bine - Spiegleman mi-a reprodus gunoiul ăsta! Copiii din French Landing vor fi strânşi ca grâul. Zdrrrrânşi ca grrâu. Cine vorbeşte aşa? Ce fel de persoană e asta?
    - Aş vrea şi eu să ştiu, zice Jack. Poate că vorbea cu accent ca să pară mai înfricoşător. Sau ca să-şi mascheze vocea.
    Nu şi-ar masca niciodată vocea, gândeşte Jack, e prea plin de sine ca să se ascundă în spatele unui accent.
    - O să trebuiască să iau caseta de la spital şi s-o ascult şi eu. Şi-o să te sun imediat ce am informaţii.
    - Mai e ceva, zice Marshall. Probabil că am făcut o greşeală. Wendell Green a trecut pe la mine acum o oră.
    - Orice are legătură cu Wendell Green e automat o greşeală. Ce s-a întâmplat?
    - Parcă ar fi ştiut totul despre Tyler şi avea nevoie doar de confirmarea mea. Am crezut că a auzit de la Dale sau de la cei din poliţia statală. Însă Dale nu a făcut încă publică povestea noastră, nu?
    - Wendell are o reţea de nevăstuici care-i livrează informaţii. Dacă ştie ceva, aşa a aflat. Tu ce i-ai spus?
    - Mai mult sau mai puţin totul, recunoaşte Marshall. Inclusiv despre casetă. O, Doamne, sunt un idiot! Dar am crezut că e-n ordine... am crezut că oricum o să se afle.
    - Fred, i-ai spus ceva despre mine?
    - Numai că Judy are încredere în tine şi că îţi suntem amândoi recunoscători pentru ajutor. Şi cred că am spus că probabil o să mergi să-i faci o vizită în dup-amiaza asta.
    - Ai pomenit de şapca lui Ty?
    - Crezi că-s nebun? În ce mă priveşte, treaba asta-i între tine şi Judy. Dacă eu n-o pricep, n-am de gând să vorbesc despre ea cu Wendell Green. Cel puţin l-am făcut să-mi promită că nu se va apropia de Judy. Are o bună reputaţie, dar am impresia că nu se ridică deloc la înălţimea ei.
    - Ai spus prea multe, zice Jack. Ţinem legătura.

          Când Fred Marshall închide, Jack formează numărul lui Henry.
    - S-ar putea să întârzii puţin, Henry. Sunt în drum spre spitalul districtului French. Judy Marshall a primit o casetă de la Pescar şi, dacă mi-o vor da, o să ţi-o aduc. Se întâmplă ceva ciudat - pe caseta lui Judy se pare că are un accent străin, ceva.
    Henry îi spune lui Jack că nu e nicio grabă. Încă nu a ascultat prima casetă şi acum va aştepta până se va întoarce el cu a doua. S-ar putea să audă ceva folositor dacă le ascultă una după cealaltă. Cel puţin, i-ar putea spune dacă vocea îi aparţine aceleiaşi persoane.
    - Şi nu-ţi face griji pentru mine, Jack. În scurt timp, doamna Morton o să treacă pe aici ca să mă ducă la KDCU. George Rathbun îmi ţine azi companie - şase sau şapte reclame radiofonice. „Până şi-un orb ştie că vrei să-ţi tratezi scumpetea, dulceaţa, frumuseţea de soţie, cel mai bun prieten la bine şi la rău, cu o mm-mmm delicioasă cină deseară, şi nu-i loc mai bun să-ţi arăţi aprecierea faţă de cine ţine frâiele decât s-o duci la Cousin Buddy's Rib Crib de pe South Wabash Street în frumosul centru al La Riviere!”
    - ”Cine ţine frâiele”?
    - Când plăteşti pentru George Rathbun, te alegi cu George Rathbun, cu toate defectele lui.
    Râzând, Jack îi spune lui Henry că se vor întâlni mai târziu şi accelerează până la o sută zece kilometri. Ce-o să-i facă Dale, o să-i dea amendă pentru depăşirea vitezei?
    În loc să meargă în parcarea din spate, parchează în faţa spitalului şi străbate cimentul cu gândul doar la Teritorii şi Judy Marshall. Lucrurile se precipită, se accelerează, şi Jack are senzaţia că totul converge spre Judy - nu, spre Judy şi el.
    Pescarul i-a ales mai conştient decât şi-a ales primele trei victime: Amy St Pierre, Johnny Irkenham şi Irma Freneau aveau pur şi simplu vârsta potrivită - oricare alţi trei copii ar fi fost buni -, însă Tyler era fiul lui Judy Marshall, şi asta-l făcea special. Judy a văzut crâmpeie din Teritorii, Jack a
călătorit prin ele, iar Pescarul trăieşte acolo aşa cum o celulă canceroasă trăieşte într-un organism sănătos. Pescarul i-a trimis lui Judy o casetă şi lui Jack un cadou oribil. La Tansy Freneau acasă, i-o trimisese pe Judy în chip de cheie a sa şi uşa pe care o deschidea, şi unde dădea uşa aceea dacă nu în
Lumea de Departe a lui Judy?
    Lumea de Departe. Doamne, ce frumos e. Splendid, de fapt.
    Aaa... cuvintele astea evocă faţa lui Judy Marshall, iar când el vede acel chip, o uşă în mintea sa, o uşă care-i aparţine lui şi numai lui, se deschide şi, pentru un moment, Jack Sawyer rămâne complet nemişcat şi, cuprins de şoc, spaimă şi veselă nerăbdare, încremeneşte pe ciment la doi metri de intrarea în spital.
    Prin uşa din mintea sa curge un şuvoi de imagini disparate: o roată Ferris împietrită, poliţişti din Santa Monica agitându-se în spatele unei benzi galbene de izolare a perimetrului, lumină reflectată pe tigva chilugă a unui negru. Da, capul negru al unui chelios, ceea ce cu toată fiinţa şi hotărârea, de fapt cu toată disperarea, îşi dorise să nu vadă, aşa că uită-te bine, puştiule, iată-l din nou. Mai fusese şi o chitară, însă chitara era altundeva; chitara îi aparţinea magnificului exigentului încurajatorului neconsolatului Speedy Parker, Dumnezeu să-l binecuvânteze Dumnezeu să-i afurisească ochii Dumnezeu să-l iubească pe Speedy, care atingea corzile şi cânta Jack Călătoru, moş Jack Călătoru Cale lungă are de făcut, uite-aşa, și mai lungă cale spre a se-napoia.
    Lumi se învârt în jurul său, lumi în lumi şi alte lumi pe lângă ele, separate de-o membrană subţire compusă dintr-o mie de mii de uşi, numai să ştii cum să le găseşti. O mie de mii de pene roşii, mititele, pene de la un măcăleandru, sute de măcălendri au zburat prin una dintre acele uşi, a lui Speedy. Măcăleandru, cum ar veni albastru ca oul de măcăleandru, mulţumesc, Speedy, şi un cântec care spunea:
    Scoală-te, scoală-te, adormitule.
    Sau: Scoală-te, scoală-te, NĂTĂRĂULE!
    Cât se poate de nebunesc, Jack aude acum nu chiar atât de genialul strigăt al lui George Rathbun: Până şi-un ORB ar fi prevăzut-o pe ASTA, CAP SEC!
    - O, mda? zice Jack cu voce tare.
    Bine că infirmiera-şefă Jane Bond, Temnicera Bond, Agenta OO Zero, nu-l aude. E-o femeie dură, dar, pe de altă parte, e incorectă, iar dacă ar fi să apară lângă el acum, probabil că l-ar lega fedeleş, l-ar seda şi l-ar târî înapoi pe domeniul ei.
    - Ei bine, eu ştiu ceva ce tu nu ştii, bătrâne: Judy Marshall are un îngemănar, iar îngemănarul ei şopteşte prin zid deja de foarte mult timp. Nu-i de mirare că ea în sfârşit a început să strige.

           Un adolescent roşcovan într-un tricou ARDEN S.B. BASEBALL deschide brusc uşa palpabilă aflată la doi metri de Jack şi-i aruncă o privire circumspectă. Mamă, ciudaţi mai sunt oamenii mari, spune privirea; cât mă bucur că-s copii deoarece e-un elev de liceu şi nu un specialist în sănătate mentală, nu-l leagă fedeleş pe eroul nostru şi nu-l trage sedat în camera capitonată.
    Are doar grijă să-l ocolească mult pe nebun şi îşi vede mai departe de drum, chiar dacă în pas i se intuieşte o uşoară rigiditate conştientă de sine.
    Totul se reduce la îngemănări, desigur. Mustrându-se pentru stupiditatea de care a dat dovadă, Jack se loveşte în tâmplă cu încheieturile degetelor. Trebuia să fi înţeles mai repede; trebuia să fi înţeles imediat. Dacă are vreo scuză, aceasta e că la început a refuzat să ia cazul în calcul în pofida încercărilor lui Speedy de a-l trezi, apoi a rost atât de prins să se concentreze la Pescar, încât, până în dimineaţa asta, când şi-a văzut mama la televizorul cel mare din Sand Bar, neglijase să ia în considerare îngemănarul monstrului.
    În copilăria lui Judy Marshall, îngemănarul ei îi vorbise prin acea membrană dintre cele două lumi; devenind din ce în ce mai alarmat în ultima lună, îngemănarul aproape că-şi trecuse mâinile prin membrană şi-o zgâlţâise pe Judy. Pentru că Jack are o singură natură şi îi lipseşte îngemănarul, această sarcină a căzut în seama lui Speedy. Acum că totul pare să aibă un sens, lui Jack nu-i vine să creadă că i-a luat atât de mult să vadă tiparul.
    Şi ăsta e motivul pentru care l-a enervat tot ce-l împiedica să stea faţă în faţă cu Judy Marshall: Judy este uşa către îngemănarul ei, către Tyler şi către distrugerea deopotrivă a Pescarului şi-a corespondentului său în Teritorii, constructorul satanicei, înflăcăratei construcţii pe care un corb pe nume Gorg i-a arătat-o lui Tansy Freneau. Orice s-ar întâmpla astăzi în Secţia D, va afecta într-un fel lumea.

           Cu inima trepidându-i de anticipare, Jack trece din lumina intensă a soarelui în vastul spaţiu ocru al holului. Aceiaşi pacienţi în halate de baie par să ocupe numeroasele scaune; într-un colţ îndepărtat, aceiaşi doctori discută un caz îngrijorător sau, cine ştie, acea dificilă a zecea gaură de la terenul de golf Arden Country Club; aceleaşi lalele aurii îşi ridică luxuriantele, atentele capete din magazinul cu cadouri.
    Această repetiţie îl reasigură pe Jack, îi grăbeşte pasul, căci asta înconjoară şi protejează întâmplările imprevizibile care-l aşteaptă la etajul patru.
    Acelaşi funcţionar plictisit răspunde la rostirea aceleiaşi parole cu un identic, chiar dacă nu acelaşi, ecuson verde pe care e imprimat cuvântul VIZITATOR. Liftul surprinzător de asemănător cu cel de la Ritz Hotel din Place Vendome se cutremură ascultător în sus, dincolo de primul, al doilea şi al treilea etaj, oprindu-şi mersul tărăgănat pentru a lăsa înăuntru un tânăr doctor deşirat care-i aminteşte de Roderick Usher, apoi îl lasă pe Jack să coboare la patru, unde frumoasa lumină ocru pare cu un ton sau două mai întunecată decât jos, în holul uriaş. De la lift, Jack reface paşii pe care i-a parcurs împreună că Fred Marshall, ghidul său, de-a lungul coridorului, trecând prin cele două uşi duble şi cabinetele de geriatrie şi oftalmologie ambulatorie şi anexa arhivei, apropiindu-se tot mai mult de imprevizibilul imprevizibil în timp ce coridoarele devin tot mai înguste şi mai întunecate, şi ajunge ca şi data trecută în camera veche de-un secol, cu geamuri înalte şi subţiri, şi-o mulţime de lemn de culoarea nucului.
    Şi-acolo vraja se spulberă, căci îngrijitorul care stă la tejgheaua lustruită, persoana care slujeşte acum drept gardian al acestui domeniu, e mai înalt, mai tânăr şi considerabil mai ursuz decât omologul lui din ziua precedentă. Când Jack cere s-o vadă pe doamna Marshall, tânăra persoană aruncă o privire dispreţuitoare la ecusonul de VIZITATOR şi întreabă dacă e cumva rudă sau - încă o privire la ecuson - medic.
    Nici una, nici alta, recunoaşte Jack, dar dacă tânăra persoană s-ar putea deranja s-o informeze pe Infirmiera Bond că domnul Sawyer doreşte să discute cu doamna Marshall, Infirmiera Bond e aproape sută la sută  sigur că va deschide ameninţătoarele uşi metalice şi-i va face semn să intre, deoarece asta e ceea ce, mai mult sau mai puţin, a făcut ieri.
    Asta-i bine mersi, dacă se-ntâmplă să fie adevărat, concede tânăra persoana, însă Infirmiera Bond nu va deschide nicio uşă şi nu va face niciun semn astăzi, căci astăzi Infirmiera Bond are zi liberă. E oare posibil ca domnul Sawyer, când a venit ieri s-o vadă pe doamna Marshall, să fi fost însoţit de un membru al familiei, să zicem de domnul Marshall?
    Da. Iar dacă domnul Marshall ar fi întrebat, să zicem la telefon, ar îndemna tânăra persoană care discută acum problema, într-un mod lăudabil de responsabil, cu domnul Sawyer să permită numaidecât accesul domnului.
    S-ar putea să fie aşa, acceptă tânăra persoană, dar regulile spitalului cer ca personalul nemedical aflat în poziţii precum aceea a tinerei persoane să obţină autorizaţie pentru orice apel telefonic cu exteriorul.
    Şi din partea cui, doreşte să ştie Jack, ar trebui obţinută această autorizaţie?
    Din partea infirmierei-şefe de serviciu, Infirmiera Rack. Jack, căruia începe să-i cam sară, cum se spune, muştarul, sugerează în cazul acesta ca tânăra persoană s-o caute pe excelenta Infirmieră Rack şi să obţină autorizaţia necesară, aşa încât lucrurile să decurgă în maniera pe care domnul Marshall, soţul pacientei, ar dori-o.
    Nu, tânăra persoană nu vede niciun motiv de-a acţiona în felul acesta, motivul fiind că a face asta ar însemna o mare risipă de timp şi efort. Domnul Sawyer nu este membru al familiei doamnei Marshall; prin urmare, excelenta Infirmieră Rack nu i-ar oferi sub nici-o formă autorizaţia.
    - Bine, zice Jack, dorindu-şi să-l poată strânge de gât pe pricăjitul ăsta nesuferit, hai să urcăm cu o treaptă scara administrativă, ce zici? E doctorul Spiegleman undeva prin apropiere?
    - S-ar putea, zice tânăra persoană. De unde să ştiu eu? Doctorul Spiegleman nu-mi spune ce face.
    Jack arată spre telefonul de la capătul tejghelei.
    - Nu mă aştept să ştii, mă aştept să afli. Treci la telefonul ăla acum.
    Tânărul bărbat se întinde pe tejghea după telefon, îşi dă ochii peste cap, formează două numere şi se sprijină de tejghea cu spatele la cameră. Jack îl aude cum murmură ceva despre Spiegleman, suspină, apoi spune:
    - Bine, fă-mi legătura, cum o fi.
    Odată făcută legătura, bolboroseşte ceva care include numele lui Jack. Orice aude ca răspuns îl face să sară drept şi să arunce o privire furişă peste umăr la Jack.
    - Da, domnule. E-aici acum, da. Îi spun.
    Pune receptorul în furcă.
    - Doctorul Spiegleman va veni imediat.
    Băiatul - nu are mai mult de douăzeci de ani - păşeşte în spate şi-şi vâră mâinile în buzunare.
    - Tu eşti poliţistul ăla, hă?
    - Ce poliţist? întreabă Jack, încă iritat.
    - Ăla din California care a venit aici şi l-a arestat pe domnul Kinderling.
    - Da, eu sunt.
    - Eu sunt din French Landing şi, mamă, ce şoc a fost ăla pentru tot oraşul. Nimeni n-ar fi bănuit. Domnul Kinderling? Glumeşti? N-ai fi crezut niciodată că cineva ca el ar... Ştii tu, ar omorî oameni.
    - L-ai cunoscut?
    - Păi, într-un oraş ca French Landing, toţi se cam ştiu între ei, dar eu nu l-am cunoscut cu adevărat pe domnul Kinderling, numa' că ne salutam. Eu o ştiam pe soţia lui. Îmi era profesoară la şcoala duminicală la biserica luterană Muntele Hebron.
    Jack nu se poate abţine; râde de absurditatea situaţiei în care soţia ucigaşului predă cursuri de şcoală duminicală.
    Amintirea unei Wanda Kinderling radiind ură spre el în timpul condamnării soţului ei îl opreşte din râs, însă e prea târziu. Vede că l-a ofensat pe tânăr.
    - Cum era ea? întreabă. Ca profesoară.
    - Doar o profesoară, răspunde băiatul. Vocea lui e lipsită de inflexiuni, indignată.
    - Ne-a pus să memorăm toate evangheliile din Biblie.
    Se întoarce şi murmură:
    - Unii cred că nu el e făptaşul.
    - Ce ai spus?
    Băiatul se întoarce din profil spre Jack, însă se uită la peretele maroniu din faţa lui.
    - Am spus că unii cred că nu el e făptaşul. Domnul Kinderling. Cred că a fost trimis la pârnaie pentru că era un locuitor dintr-o orăşel de provincie care nu avea nicio cunoştinţă în oraşul cel mare.
    - Mare păcat, zice Jack. Vrei să ştii motivul adevărat pentru care domnul Kinderling a mers la închisoare?
    Băiatul se întoarce complet spre Jack şi se uită la el.
    - Pentru că era vinovat de crimă şi a mărturisit-o. Asta e, asta-i tot. Doi martori l-au recunoscut de la locul faptei şi alţi doi oameni l-au văzut într-un avion spre L.A., când el le-a spus tuturor că pleacă la Denver. După aia, a spus: bine, eu am făcut-o. Întotdeauna am vrut să ştiu cum e să omori o fată şi, într-o zi, n-am mai răbdat, aşa că m-am dus şi am omorât două târfe. Avocatul a încercat să-l scape invocând nebunia, însă juriul, la audiere, l-a găsit sănătos, aşa că a ajuns la închisoare.
    Băiatul lasă capul în pământ şi mormăie ceva.
    - Nu te-am auzit, zice Jack.
    - Sunt multe feluri să-l faci pe un om să mărturisească.
    Băiatul repetă propoziţia atât de tare cât să fie auzit.
    Apoi zgomot de paşi răsună pe hol şi un bărbat durduliu, îmbrăcat în alb, cu ochelari cu ramă de oţel şi barbişon, se apropie de Jack cu paşi mari şi mâna întinsă. Băiatul se întoarce în altă parte. Ocazia de a-l convinge pe îngrijitor că n-a obţinut mărturisirea lui Thornberg Kinderling cu bătaia i-a scăpat. Bărbatul zâmbitor cu jachetă albă şi barbişon prinde mâna lui Jack, se prezintă drept doctorul Spiegleman şi declară că e o plăcere să întâlnească un personaj atât de celebru. (Personaj, persiflaj, gândeşte Jack.)
    De la un pas în spatele doctorului, un om neobservat până în clipa aceasta păşeşte în faţă şi spune:
    - Hei, doctore, ştii ce-ar fi perfect? Dacă domnul Celebritate şi cu mine am intervieva-o astăzi pe doamnă. De două ori mai multe informaţii în jumătate din timpul stabilit - perfect.
    Lui Jack i se strânge stomacul. Wendell Green a intrat în joc.

            După ce-l salută pe doctor, Jack se întoarce spre reporter.
   - Ce cauţi aici, Wendell? I-ai promis lui Fred Marshall că o s-o laşi în pace pe soţia lui.
    Wendell Green ridică mâinile şi dansează în spate pe bombeuri.
    - Suntem mai calmi astăzi, locotenente Sawyer? Nu suntem înclinaţi să dăm cu pumnul în presa muncitoare, nu? Trebuie să spun, încep să mă cam satur să fiu atacat de poliţie.
    Doctorul Spiegleman se încruntă la el.
    - Ce tot vorbiţi, domnule Green?
    - Ieri, înainte ca poliţistul ăla să-mi tragă una cu lanterna, locotenentul Sawyer aici de faţă m-a lovit cu pumnul în stomac fără niciun motiv. Bine că sunt un om rezonabil, altfel i-aş fi dat deja în judecată. Dar, doctore, ştii ce? Eu nu aşa procedez. Eu cred că totul iese mai bine atunci când cooperăm.
    La jumătatea acestui discurs egolatru, Jack îşi spune: O, căcat, şi aruncă o privire la tânărul îngrijitor.
    Ochii băiatului ard de dispreţ. O cauză pierdută: acum, Jack nu-l va mai convinge niciodată pe băiat că nu i-a forţat mâna lui Kinderling. Pe când Wendell Green termină să se felicite singur, Jack e sătul până peste cap de linguşelile lui ipocrite.
    - Domnul Green mi-a oferit un procent din câştigul său dacă-l las să vândă fotografii cu cadavrul Irmei Freneau, îi spune el doctorului. Ceea ce cere acum este la fel de incalificabil. Domnul Marshall m-a îndemnat să vin aici şi să mă întâlnesc cu soţia sa, iar pe domnul Green l-a făcut să promită că nu va veni.
    - Teoretic, asta s-ar putea să fie adevărat, zice Green. În calitate de jurnalist cu experienţă, ştiu că oamenii spun deseori lucruri pe care nu le cred şi pe care mai târziu le regretă. Fred Marshall înţelege că povestea soţiei sale va ieşi la iveală mai devreme sau mai târziu.
    - Chiar aşa?
    - Mai cu seamă în lumina celei mai recente comunicări din partea Pescarului, spune Green. Caseta asta dovedeşte că Tyler Marshall este cea de-a patra victimă a sa şi că, minune, este încă în viaţă. Cât de mult crezi că lucrul ăsta va putea fi ascuns de public? Şi nu eşti de acord că mama băiatului ar trebui să aibă ocazia să explice situaţia cu propriile-i cuvinte?
    - Refuz să fiu hărţuit în felul ăsta.
    Doctorul se încruntă la Green şi-i aruncă lui Jack o privire de avertizare.
    - Domnule Green, mai am puţin şi-o să pun să fiţi dat afară din spital. Am de discutat câteva lucruri cu locotenentul Sawyer, în particular. Dacă dumneata şi locotenentul puteţi cădea la vreo înţelegere, asta-i treaba voastră. Eu cu siguranţă n-am să permit un dublu interviu cu pacienta mea. Nu sunt deloc sigur nici dacă ar fi bine ca ea să discute cu locotenentul Sawyer. E mai calmă decât dimineaţă, dar e încă fragilă.
    - Cea mai bună metodă de-a rezolva problema ei este să o lăsăm sa-şi spună părerea, zice Green.
    - Dumneata să taci acum, domnule Green, zice doctorul Spiegleman.
    Bărbia dublă care i se pliază sub barbişon devine de-un roz cald.
   Se uită grav la Jack. Mai exact, ce ceri, locotenente?
    - Ai un birou în spitalul ăsta, doctore?
    - Da.
    - Ar fi perfect dacă aş putea discuta în jur de o jumătate de oră, poate mai puţin, cu doamna Marshall într-un mediu sigur, liniştit, unde conversaţia noastră ar putea fi absolut confidenţială. Biroul dumitale ar fi, probabil, perfect. În secţie sunt prea mulţi oameni şi nu poţi vorbi fără să fii întrerupt sau ca alţi pacienţi să tragă cu urechea.
    - Biroul meu, zice Spiegleman.
    - Dacă nu ai nimic împotrivă.
    - Vino cu mine, zice doctorul. Domnule Green, dumneata o să rămâi în spate lângă tejghea cât timp eu şi locotenentul Sawyer ieşim pe hol.
    - Cum spuneţi dumneavoastră.
    Green execută o plecăciune exagerată şi se apropie încet, cu mişcări aluzive de dans, de tejghea.
    - În lipsa domniilor voastre sunt sigur că tânărul acesta chipeş şi cu mine vom găsi ceva despre care să schimbăm o vorbă.
    Zâmbind, Wendell Green se sprijină cu cotul pe tejghea şi-i urmăreşte pe Jack şi pe doctorul Spiegleman cum ies din cameră. Paşii lor se aud pe dalele de gresie până când sunetul anunţă că au ajuns la jumătatea coridorului. Apoi se lasă tăcerea. Încă zâmbind, Wendell face stânga-mprejur şi-l vede pe îngrijitor holbându-se fără fereală la el.
    - Vă citesc întotdeauna, zice băiatul. Scrieţi foarte bine.
    Zâmbetul lui Wendell de lărgeşte.
    - Chipeş şi inteligent. Ce combinaţie uluitoare. Spune-mi cum te cheamă.
    - Ethan Evans.
    - Ethan, nu avem mult timp la dispoziţie, aşa că trebuie să fim rapizi. Crezi că reprezentanţii responsabili ai presei ar trebui să aibă acces la informaţii de care publicul este interesat?
    - Ba bine că nu.
    - Şi nu eşti de acord că o presă informată este una dintre armele noastre cele mai bune împotriva monştrilor precum Pescarul?
    O singură cută verticală apare între sprâncenele lui Ethan Evans.
    - Arme?
    - Să-ţi explic altfel. Nu e adevărat că, cu cât ştim mai multe despre Pescar, cu atât avem mai multe şanse să-l oprim?
    Băiatul încuviinţează şi cuta dispare.
    - Spune-mi, crezi că doctorul o să-l lase pe Sawyer să-i folosească biroul?
    - Probabil da, zice Evans. Da' nu-mi place cum lucrează Sawyer ăsta. E-un poliţist brutal. Ca ăia care lovesc oamenii ca să-i facă să mărturisească. Asta-i brutal.
    - Mai am o întrebare pentru tine. Două întrebări, de fapt. Există vreo debara lângă biroul doctorului Spiegleman? Şi ai cum să mă duci acolo fără să trecem prin coridor?
     - O!
     Ochii şterşi ai lui Evans strălucesc o clipă de lumina înţelegerii.
     - Vreţi să ascultaţi.
    - Să ascult şi să înregistrez.
    Wendell Green loveşte uşor buzunarul în care are reportofonul.
    - Pentru binele marelui public, Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi laolaltă şi pe fiecare-n parte.
    - Păi, poate că da, zice băiatul. Dar doctorul Spiegleman...
    O bancnotă de douăzeci de dolari împăturită a apărut ca prin magie pe degetul mijlociu al mâinii drepte a lui Wendell Green.
    - Mişcă-te repede şi doctorul Spiegleman n-o să ştie nimic. Aşa-i, Ethan?
    Ethan Evans înşfacă bancnota din mâna lui Wendell şi face semn spre spatele tejghelei, unde deschide o uşă şi spune:
    - Haideţi repede.

            Becuri slabe ard la ambele capete ale coridorului întunecos.
    Doctorul Spiegleman spune:
    - Să înţeleg că soţul pacientei mele ţi-a vorbit despre caseta pe care a primit-o în dimineaţa asta.
    - Da. Ştii cumva cum a ajuns aici?
    - Crede-mă, locotenente, după ce am văzut efectele pe care caseta aia le-a avut asupra doamnei Marshall şi după ce am ascultat-o şi eu, am încercat să aflu cum a ajuns la pacienta mea. Toată corespondenţa noastră trece prin sala de poştă a spitalului înainte să fie livrată, toată, la pacienţi, personalul medical sau în birourile administrative. De acolo, doi voluntari o trimit la destinatari. Am înţeles că pachetul care conţinea caseta se afla în camera de poştă a spitalului când un voluntar s-a uitat acolo dimineaţă. Pentru că pe pachet scria doar numele pacientei mele, voluntarul s-a dus la biroul nostru de informaţii generale. Una dintre fete l-a adus sus.
    - Nu trebuia să se consulte cineva cu tine înainte să-i dea caseta şi un casetofon lui Judy?
    - Sigur că da. Infirmiera Bond ar fi făcut asta imediat, însă ea are liber astăzi. Infirmiera Rack, care e de serviciu, a presupus că adresa se referea la o poreclă din copilărie şi-a crezut că unul dintre vechii prieteni ai doamnei Marshall i-a trimis nişte muzică pentru a o înveseli. În sala infirmierelor este un casetofon, aşa că doamna Rack a pus caseta în el şi i l-a dat doamnei Marshall.
    În întunecimea din coridor, ochii doctorului capătă o scânteiere sardonică.
    - Atunci, aşa cum îţi poţi imagina, s-a dezlănţuit iadul pe pământ. Doamna Marshall a recăzut în starea pe care o avea la internare, care se manifestă printr-o gamă întreagă de comportamente alarmante. Din fericire, s-a întâmplat să fiu în spital şi, când am auzit ce s-a întâmplat, am cerut să fie sedată şi pusă într-o cameră sigură. O cameră sigură, locotenente, are pereţii capitonaţi - doamna Marshall şi-a redeschis rănile cu degetele şi nu voiam să-şi mai provoace şi altele. Odată ce sedativul şi-a făcut efectul, m-am dus şi am discutat cu ea. Am ascultat caseta. Poate că ar fi trebuit să chem imediat poliţia, dar prima mea responsabilitate este faţă de pacienţi aşa că l-am sunat în schimb pe domnul Marshall.
    - De unde?
    - Din camera sigură, de pe mobil. Domnul Marshall, desigur, a insistat să discute cu soţia sa, iar ea voia să discute cu el. În timpul discuţiei, ea a devenit foarte agitată şi a trebuit să-i mai administrez un sedativ uşor. Când s-a calmat, am ieşit din cameră şi l-am sunat din nou pe domnul Marshall, ca să-i descriu mai în amănunt conţinutul casetei. Vrei să o asculţi?
    - Nu acum, doctore, mulţumesc. Dar vreau să te întreb cu privire la un aspect legat de ea.
     - Atunci, întreabă.
    - Fred Marshall a încercat să imite felul în care ai reprodus accentul omului care a înregistrat caseta. Ţi s-a părut că e un accent recognoscibil? German, poate?
    - M-am gândit şi eu la asta. Era un fel de pronunţie germanică a englezei, dar nu până la capăt. Dacă suna a ceva recognoscibil, atunci era engleza vorbită de un francez care încerca să imite accentul unui neamţ, dacă asta are sens pentru tine. Dar, sincer, n-am auzit niciodată aşa ceva. De la începutul discuţiei, doctorul Spiegleman l-a măsurat pe Jack, comparându-l cu standarde pe care Jack nici măcar nu le poate ghici. Expresia lui rămâne la fel de neutră şi impersonală ca aceea a unui poliţist de la circulaţie.
    - Domnul Marshall mi-a spus că are de gând să te sune. Se pare că dumneata şi doamna Marshall aţi stabilit o legătură de-a dreptul extraordinară. Ea îţi respectă priceperea în meserie, lucru de aşteptat, dar pare de asemenea să aibă încredere în tine. Domnul Marshall a cerut să ţi se dea voie să discuţi cu soţia lui, iar soţia lui mi-a sus că trebuie neapărat să vorbească cu dumneata.
    - Atunci, n-ar trebui să fie probleme să mă laşi să stau de vorbă cu ea între patru ochi o jumătate de oră.
    Zâmbetul doctorului Spiegleman dispare de îndată ce apare.
    - Pacienta mea şi soţul ei şi-au demonstrat încrederea pe care o au în dumneata, locotenente Sawyer, dar nu asta e problema. Problema e dacă eu pot sau nu să am încredere în dumneata.
    - Să ai încredere în mine în ce sens?
    - În mai multe sensuri. În primul rând, că acţionezi strict în interesul pacientei mele. Că te fereşti s-o îndurerezi inutil, dar şi să-i dai speranţe false. Pacienta mea a dezvoltat o serie de iluzii concentrate asupra existenţei unei alte lumi cumva alăturate alei noastre. Crede că fiul ei e ţinut captiv în această lume separată. Trebuie să-ţi spun, locotenente, că deopotrivă pacienta mea şi soţul ei cred că dumneata nu eşti străin de această lume fantastică - adică, pacienta mea acceptă această idee pe de-a-ntregul, iar soţul ei doar temporar, spunându-şi că asta o linişteşte pe soţia sa.
    - Nu înţeleg.
    Jack nu-i poate spune doctorului acum decât un singur lucru şi îl spune:
    - Iar ceea ce ar trebui să înţelegi este că în toate discuţiile pe care le-am purtat cu soţii Marshall, am acţionat în numele funcţiei mele neoficiale de consultant pentru Departamentul de Poliţie French Landing pentru şeful acestei instituţii, Dale Gilbertson.
    - Funcţia ta neoficială.
    - Şeriful Gilbertson mi-a tot cerut să-l asist la anchetarea cazului Pescarului şi, acum două zile, după dispariţia lui Tyler Marshall, am acceptat în cele din urmă să mă implic. Nu am un statut oficial. Îi ajut doar pe şerif şi pe ofiţerii săi punându-le la dispoziţie experienţa mea.
    - Stai să văd dacă am priceput bine, locotenente. I-ai păcălit pe soţii Marshall cu privire la familiaritatea ta cu lumea fantastică a lui Judy?
   - Îţi pot răspunde în felul următor, doctore. Ştim datorită casetei că Pescarul îl ţine într-adevăr captiv pe Tyler Marshall. Am putea spune că el nu se mai află în lumea aceasta, ci în a  Pescarului.
    Doctorul Spiegleman ridică sprâncenele.
    - Crezi că monstrul ăsta e de găsit în acelaşi univers cu noi? întreabă Jack. Eu nu, şi nici tu. Pescarul trăieşte într-o lume proprie, una condusă după nişte reguli fantastic de amănunţite pe care el le-a născocit sau le-a inventat în decursul anilor. Cu tot respectul cuvenit, dar experienţa m-a făcut să fiu mult mai familiar cu structuri de felul ăsta decât soţii Marshall, poliţia şi, doar dacă nu ai lucrat mult cu criminali psihopaţi, chiar decât tine. Scuze dacă par arogant, fiindcă nu vreau să fiu.
    - Vorbeşti despre stabilirea profilului ucigaşilor? Ceva de genul ăsta?
    - Cu ani în urmă, am fost invitat într-o unitate specială a FBI de stabilire a profilului ucigaşilor şi am învăţat multe acolo, dar ceea ce spun acum depăşeşte cu mult stabilirea profilului psihologic al ucigaşilor.
    Iar asta-i declaraţia anului, îşi spune Jack. Acum mingea-i în terenul tău, doctore.
    Spiegleman încuviinţează cu mişcări lente din cap. Lumina îndepărtată scapără în lentilele ochelarilor săi.
    - Cred că înţeleg, da.
    Cade pe gânduri. Suspină, îşi încrucişează braţele la piept şi mai cugetă o vreme. Apoi ridică ochii spre Jack.
    - Bine. Te las să o vezi. Singur. În biroul meu. Treizeci de minute. Nu vreau să împiedic o avansată procedură investigativă.
    - Mulţumesc, spune Jack. O să ne fie extrem de folositor, te asigur.
    - Sunt medic de prea mult timp ca să mai cred în asemenea asigurări, locotenente Sawyer, dar sper să reuşiţi să-l salvaţi pe Tyler Marshall. Să te duc la biroul meu. Poţi aştepta acolo până îmi aduc pacienta pe un alt hol. E ceva mai repede aşa.

          Doctorul Spiegleman se îndreaptă cu paşi iuţi spre capătul coridorului şi o ia la stânga, apoi iar la stânga, scoate din buzunar o legătură groasă de chei şi deschide o uşă fără însemne. Jack îl urmează într-o cameră care arată ca şi când ar fi fost creată prin alipirea a două birouri mici. Jumătate e ocupată de-o masă lungă de lemn, un scaun, o măsuţă pentru cafea cu tăblie de sticlă, doldora de reviste medicale, de fişete; cealaltă jumătate e dominată de o canapea şi un fotoliu din Piele aşezat la capătul ei. Pereţii sunt decoraţi cu postere care reproduc tablouri de Georgia O'Keeffe. În spatele mesei e o uşă care Jack presupune că dă într-o debara mică; uşa opusă ei, în spatele fotoliului şi aflată chiar în mijlocul jumătăţilor de birou, pare că ar da într-o cameră alăturată.
    - După cum vezi, explică doctorul Spiegleman, folosesc spaţiul acesta deopotrivă ca birou şi cameră suplimentară de consultaţie. Majoritatea pacienţilor mei intră din sala de aşteptare şi pe acolo o voi aduce şi pe doamna Marshall. Dă-mi două sau trei minute.
    Jack îi mulţumeşte şi doctorul iese degrabă pe uşa care duce în sala de aşteptare.
    În micuţa debara, Wendell Green scoate reportofonul din buzunarul jachetei şi-l lipeşte, împreună cu urechea sa, de uşă. Degetul mare i se odihneşte pe butonul RECORD şi inima îi goneşte. Din nou, cel mai distins jurnalist din vestul Wisconsinului îşi face datoria faţă de cetăţeanul obişnuit.
    Păcat că-n debara e-un întuneric ca-n nucă, însă a fi înghesuit într-o gaură neagră nu e primul sacrificiu pe care l-a făcut el în numele chemării sale sacre; pe deasupra, tot ce are cu adevărat nevoie să vadă e beculeţul roşu al reportofonului.
    Apoi, o surpriză: deşi doctorul Spiegleman a părăsit încăperea, iată-i vocea, întrebând de locotenentul Sawyer.
    Cum a reuşit şarlatanul ăla freudian să se întoarcă fără să deschidă sau să închidă o uşă, şi ce s-a întâmplat cu Judy Marshall?
    Locotenente Sawyer, trebuie să vorbesc cu dumneata.
    Ridică receptorul. Ai un apel şi pare a fi urgent.
    Sigur că da - vorbeşte la interfon. Gine l-ar putea suna pe Jack Sawyer şi de unde urgenţa asta? Wendell speră că Băiatul de Aur va apăsa butonul SPEAKER al telefonului, dar, iată, Băiatul de Aur n-o face, şi Wendell trebuie să se mulţumească să audă doar o parte din conversaţie.
    - Un apel? întreabă Jack. De la cine?
    - Refuză să se identifice, zice doctorul. Cineva căruia i-ai spus că vei fi la Secţia D. Beezer, cu veşti despre Casa întunericului.
    - Cum fac să preiau apelul?
    - Apasă butonul care pâlpâie, îl instruieşte doctorul. Linia unu. O s-o aduc în cabinet pe doamna Marshall când văd că ai închis telefonul.
    Jack apasă butonul şi spune:
    - Jack Sawyer.
    - Slavă Domnului, face Beezer St Pierre cu vocea lui tabagică. Hei, omule, tre' să vii aci la mine-acasă, cu cât mai repede cu atât mai bine. Totu' a luat-o razna.
    - Aţi găsit-o?
    - O, da, am găsit Casa întunericului, sigur că da. Nu ne-a primit tocmai cu braţele deschise. Locul ăla vrea să rămână ascuns şi îţi spune asta. Câţiva dintre băieţi au avut de suferit. Majoritatea o să fim bine, dar Mouse... nu ştiu. A luat ceva groaznic de la o muşcătură de câine, dacă a fost într-adevăr câine, lucru de care mă îndoiesc. Doc a făcut tot ce a putut, dar la naiba, tipu' şi-a ieşit din minţi şi nu vrea să ne lase să-l ducem la spital.
    - Beezer, de ce nu-l duceţi oricum, dacă de asta are nevoie?
    - Noi nu acţionăm aşa. Mouse n-a mai călcat într-un spital de când babacul lui a crăpat într-unui. E de două mai speriat de spitale decât de ceea ce i se întâmplă cu piciorul. Dacă l-am duce la La Riviere General, probabil că ar muri pe loc la Urgenţe.
    - Iar dacă nu-l duceţi, nu v-ar ierta niciodată.
    - Ai prins ideea. Cât de repede poţi ajunge aici?
    - Încă mai trebuie să vorbesc cu femeia despre care v-am povestit. Poate într-o oră, nu mai mult, oricum.
    - Ai auzit ce am spus? Mouse ne moare în braţe. Avem o grămadă de lucruri să ne spunem unul altuia.
    - De-acord, spune Jack. Ajută-mă cu treaba asta, Beez.
    Închide telefonul, se întoarce spre uşa de lângă fotoliul de consultaţii şi aşteaptă să i se schimbe lumea.
    Ce dracu a fost asta? se întreabă Wendell. A irosit două minute de bandă pe-o conversaţie între Jack Sawyer şi netrebnicul idiot care 'a stricat filmul cu care şi-ar fi putut cumpăra o maşină frumoasă şi o casă cochetă pe-o faleză de lângă râu, şi nu s-a ales decât cu un rahat inutil.
    Wendell merită maşina frumoasă şi casa cochetă, le-a muncit de trei ori mai mult, şi senzaţia de privare îl face să fiarbă de ranchiună. Băieţii de Aur primesc de toate pe tăvi bătute în diamante, oamenii dau buzna peste ei să le ofere lucruri de care nici măcar nu au nevoie, însă pentru un altruist muncitor în breasla presei precum Wendell Green cum stau lucrurile? Pe Wendell Green îl costă douăzeci şi dolari să se ascundă într-o debara mică, înghesuită şi întunecată, doar ca să-şi facă meseria!
    Urechile îi ţiuie când aude uşa deschizându-se. Beculeţul roşu e aprins, vrednicul reportofon trece banda de pe-un mosor pe celălalt şi orice se întâmplă acum va schimba totul: pântecele lui Wendell, acel infailibil organ, cel mai bun prieten al său, se încinge, încredinţat că, în curând, dreptatea va fi de partea sa.
    Vocea doctorului Spiegleman e filtrată prin uşa debaralei şi se înregistrează pe banda magnetică: „Vă las singuri acum.”
    Băiatul de Aur: „Mulţumesc, doctore. Îţi sunt foarte recunoscător.”
    Doctorul Spiegleman: „Treizeci de minute, bine? Asta înseamnă c-o să mă întorc la... hm... două şi zece.”
    Băiatul de Aur: „Bine.”
    Uşoară închidere a uşii, declicul ivărului. Apoi lungi secunde de tăcere. De ce nu discută între ei? Dar sigur că da... întrebarea e retorică. Aşteaptă ca grăsanul de Spiegleman să fie destul de departe, încât să nu-i mai poată auzi.
    O, asta-i chiar delicios, exact aşa e! Şoapta paşilor Băiatului de Aur mişcându-se spre uşă aproape confirmă intuiţia reporterului veritabil. O, instinct al lui Wendell Green, o, Instrument Minunat şi Loial, aduci încă o dată bunătăţile jurnalistice! Wendell aude, aparatul înregistrează, inevitabilul sunet următor: declicul încuietorii.
    Judy Marshall: „Nu uita de uşa din spatele tău.”
    Băiatul de Aur: „Cum te simţi?”
    Judy Marshall: „Mult, mult mai bine, acum că eşti aici. Uşa, Jack.”
    Încă o tură de paşi, încă o inconfundabilă glisare în tocul uşii a unei limbi de încuietoare.
    Băiatul În-Curând-Ruinat: „M-am gândit la tine toată ziua. M-am gândit la asta.”'
    Otreapă, Târfa, Curva: „Ajunge o jumătate de oră?”
    El, Cel Cu Piciorul în Capcana de Urs: „Dacă nu ajunge, va trebui să bată cu pumnii în uşi.”
    Wendell abia se înfrânează să nu cârâie de încântare.
    Oamenii ăştia doi chiar or să facă sex, or să-şi sfâşie hainele şi-o să şi-o pună ca animalele. Mamă, asta da răzbunare!
    Când Wendell Green o să termine cu el, reputaţia lui Jack Sawyer o să fie mai proastă ca a Pescarului.

              Ochii lui Judy par obosiţi, părul îi e lipsit de viaţă şi buricele degetelor poartă uimitorul alb al pansamentului proaspăt, însă chipul, pe lângă că-i exprimă profunzimea sentimentelor, radiază de frumuseţea clară, greu dobândită, a forţei imaginative la care a apelat pentru a vedea ceea ce a văzut. Pentru Jack, Judy Marshall arată ca o regină întemniţată pe nedrept. În loc să ascundă înnăscuta nobleţe spirituală, halatul de spital şi cămaşa de noapte spălăcită o scot şi mai mult în evidenţă. Jack îşi desprinde ochii de la ea atât cât să încuie a doua uşă, apoi face un pas spre Judy. Înţelege că nu-i poate spune nimic ce să nu ştie deja. Judy completează mişcarea începută de el; vine spre el şi întinde mâinile ca să-i fie prinse.
    - M-am gândit la tine toată ziua, zice el, luându-i mâinile. M-am gândit la asta.
    Răspunsul ei însumează tot ce a venit să vadă, tot ceea ce ei trebuie să facă împreună.
    - Ajunge o jumătate de oră?
    - Dacă nu ajunge, va trebui să bată cu pumnii în uşi.
    Zâmbesc; ea creşte presiunea asupra mâinilor lui.
    - Atunci n-are decât să bată.
    Cu o mişcare slabă, îl trage în faţă şi inima lui Jack bubuie, tunată de aşteptarea unei îmbrăţişări.
    Ceea ce face ea e de departe mai extraordinar decât o simplă îmbrăţişare: îşi pleacă fruntea şi cu două atingeri uşoare, uscate, ale buzelor, îi sărută mâinile. Apoi apasă dosul mâinii lui drepte de obrazul său şi păşeşte în spate.
    Ochii îi scapără.
    - Ştii de casetă.
    El încuviinţează.
    - Am înnebunit când am auzit-o, dar a fost o greşeală să mi-o trimită. M-a împins prea tare. Pentru că am redevenit copilul acela care ascultă alt copil cum şopteşte printr-un zid. Am luat-o razna şi-am încercat să sfâşii zidul. Mi-am auzit fiul strigând după ajutor. Şi era acolo... de cealaltă parte a zidului. Unde trebuie să te duci tu.
    - Unde trebuie să ne ducem noi.
    - Unde trebuie să ne ducem noi. Da. Dar eu nu pot trece de zid, dar tu poţi. Aşa că ai o misiune, cea mai importantă misiune care poate exista. Trebuie să-l găseşti pe Ty şi trebuie să-l opreşti pe abbalah. Nu ştii ce-i asta, exact, dar să-l opreşti e de datoria ta. O spun cum trebuie: eşti un ţopilist?
    - O spui cum trebuie, zice Jack. Sunt un ţopilist. De asta-i de datoria mea s-o fac.
    - Atunci şi asta-i cum trebuie. Trebuie să scapi de Gorg şi de stăpânul lui, domnul Munşun. Nu ăsta-i numele lui adevărat, dar aşa sună: domnul Munşun. Când am înnebunit şi am încercat să ies sfâşiind din lume, ea mi-a spus, iar ea-mi putea şopti direct în ureche. Am fost atât de aproape!

          Ce pricepe Wendell Green, cu urechea şi reportofonul pornit lipite de uşă, din conversaţia asta? Nu-i nici pe departe ceea ce se aştepta să audă: gâfâieli şi gemete animalice de dorinţe degrabă satisfăcute. Wendell Green scrâşneşte din dinţi, îşi schimonoseşte faţa într-o grimasă de frustrare.
    - Îmi place la nebunie că ţi-ai îngăduit să vezi, zice Jack. Eşti o fiinţă umană uimitoare. Nici într-o mie de oameni nu găseşti pe cineva care măcar să. Înţeleagă ce înseamnă asta, darămite s-o facă.
    - Vorbeşti prea mult, spune Judy.
    - Vreau să zic că te iubesc.
    - În felul tău, mă iubeşti. Dar ştii ce? Doar venind aici, ai făcut din mine mai mult decât eram. Din tine iese un fel de rază. Şi eu n-am făcut decât s-o captez. Jack, tu ai trăit acolo, iar eu n-am putut decât să trag cu ochiul puţin timp. Dar asta e destul. Sunt mulţumită. Tu şi Secţia D, voi mă lăsaţi să călătoresc.
    - Ceea ce ai înăuntru te lasă să călătoreşti.
    - Bine, de trei ori ura pentru un bine-examinat acces de nebunie. Acum e timpul. Trebuie să fii ţopilist. Nu poţi ajunge decât până la jumătatea drumului, dar o să ai nevoie de toate forţele.
    - Cred că o să te surprindă ce forţe ai.
    - Ia-mă de mâini şi fă-o, Jack. Treci pragul. Ea aşteaptă şi trebuie să te predau ei. Ştii cum o cheamă, nu-i aşa?
    Jack deschide gura, dar nu reuşeşte să vorbească. O forţă care pare să vină din mijlocul pământului îi urcă prin corp, pulsându-i electricitate prin fluxul sangvin, strângându-i scalpul, lipindu-i degetele tremurătoare de ale lui Judy Marshall, care tremură şi ele. Un sentiment de colosală uşurătate şi mobilitate se strânge în toate spaţiile goale ale corpului său; în acelaşi timp, niciodată n-a mai fost atât de conştient de rigiditatea corpului său, de rezistenţa lui la zbor.
    Când vor pleca, îşi spune, va fi ca o lansare de rachetă.
    Podeaua pare să-i vibreze sub picioare.
    Reuşeşte să se uite de-a lungul braţelor la Judy Marshall, care stă înclinată pe spate cu capul paralel cu podeaua care se zdruncină, cu ochii închişi, zâmbind într-o transă a împlinirii. O bandă de lumină albă pâlpâitoare o înconjoară.
    Frumoşii ei genunchi, picioarele ei strălucind sub vechiul halat albastru, labele picioarelor ei lipite de podea. Lumina aceea pâlpâie şi în jurul lui. Toate astea vin de la ea, îşi spune Jack, şi de la...
    Un vâjâit umple aerul şi imitaţiile după Georgia O'Keeffle zboară de pe pereţi. Canapeaua joasă se depărtează de perete cu mişcări parcă de dans; hârtii se ridică într-un turbion de pe masa cuprinsă de trepidaţii. O mică veioză cu halogen se zdrobeşte de podea. În tot spitalul, la fiecare etaj, în fiecare cameră şi secţie, paturile vibrează, televizoarele se întunecă, instrumentele zăngănesc în tăviţele lor zdrăngănitoare, luminile pâlpâie. Jucăriile cad de pe rafturile magazinului de cadouri şi lalelele înalte alunecă pe marmura pardoselii în vazele lor. La etajul al patrulea, becurile explodează într-o ploaie de scântei aurii.
    Zgomotul de uragan creşte, creşte şi, cu un puternic şuierat, devine o perdea lată şi albă de lumină, care se strânge imediat într-un vârf de ac şi dispare. Dispare odată cu ea şi Jack Sawyer; şi dispare din debara şi Wendell Green.
    Absorbit în Teritorii, expulzat dintr-o lume şi absorbit în alta, împins şi tras, mamă, suntem cu o sută de niveluri mai sus de simplul, bine cunoscutul salt. Jack zace jos, uitându-se în sus la perdeaua albă ruptă care flutură ca o velă sfâşiată. În urmă cu un sfert de secundă, a văzut o altă perdea albă, una făcută din lumină pură şi nu palpabilă, ca aceasta. Moalele, aromatul aer îl binecuvântează. La început, e conştient doar că e ţinut de mâna dreaptă, apoi că o femeie răpitoare zace lângă el. Judy Marshall. Nu, nu Judy Marshall, pe care o iubeşte cu adevărat, în felul lui, ci o altă femeie răpitoare, care i-a şoptit cândva lui Judy printr-un zid de noapte şi care în ultima vreme s-a apropiat extrem de mult.
    Era pe cale să-i rostească numele, când...

             În câmpul său vizual apare o faţă încântătoare deopotrivă asemănătoare şi deosebită de a lui Judy. A fost făurită la acelaşi strung, coaptă în acelaşi cuptor, cioplită de acelaşi sculptor genial, însă cu mai multă delicateţe, cu o atingere mai uşoară, mai mângâietoare. Fermecat, Jack nu se poate mişca. Abia dacă poate respira. Femeia aceasta al cărei chip se află acum deasupra lui, zâmbindu-i cu o nerăbdare blândă, n-a adus niciodată pe lume un copil, n-a călătorit niciodată dincolo de Teritoriile ei natale, n-a zburat niciodată cu avionul, n-a condus o maşină, n-a deschis un televizor, n-a luat îngheţată din frigider şi nici n-a folosit cuptorul cu microunde: şi radiază de spirit şi graţie lăuntrică. Ea este, vede el, luminată dinlăuntru.
    Voioşia, blândeţea, compasiunea, inteligenţa, forţa îi strălucesc în ochi şi vorbesc de la comisura gurii ei, din chiar trăsăturile chipului ei. Jack îi cunoaşte numele şi numele i se potriveşte perfect. I se pare că s-a îndrăgostit de femeia aceasta într-o clipă, că s-a alăturat cauzei ei imediat şi, în cele din urmă, descoperă că-i poate rosti perfectul nume: Sophie.

                                                  21.

             - Sophie.
    Ţinând-o în continuare de mână, se ridică de la pământ.
    Odată cu el, o ridică şi pe ea. Îi tremură picioarele. Îşi simte ochii încinşi şi prea mari pentru orbitele în care stau. E îngrozit şi exaltat în egală măsură, perfect egală. Inima îi bubuie, dar, o!, ce plăcute sunt bătăile ei. A doua oară când încearcă, reuşeşte să-i rostească numele puţin mai tare, dar tot nu are cine ştie ce voce, iar buzele îi sunt aşa de amorţite, încât parcă au fost frecate cu gheaţă. Vorbeşte ca un om care tocmai îşi revine după o lovitură puternică în plex.
    - Da.
    - Sophie.
    - Da.
    - Sophie.
    - Da.
    Ceva e ciudat de familiar în toată treaba asta, el care rosteşte numele iar şi iar şi ea care răspunde cu acea simplă afirmaţie. Familiar şi comic. Şi îşi dă seama: este o scenă aproape identică acesteia în The Tenor of Deadwood Gultch, după ce unul dintre clienţii saloon-ului Lazy 8 l-a lovit pe Bill Towns cu o sticlă de whisky de a leşinat. Lily, în rolul adorabilei Nancy O'Neal, îi aruncă o găleată cu apă în faţă, iar când el se ridică în şezut, ei...
    - Ce ciudat e, zice Jack. E-o bucată bună. Ar trebui să râdem.
    Cu un zâmbet foarte firav, Sophie zice:
    - Da.
    - Să râdem de să ne plesnească burţile.
    - Da.
    - Să ne plesnească afurisitele de burţi.
    - Da.
    - Nu mai vorbesc engleza, nu-i aşa?
    - Nu.
    Vede două lucruri în ochii ei albaştri. Primul e că ea nu cunoaşte cuvântul engleză. Al doilea e că ştie cu precizie ce vrea să spună el.
    - Sophie.
    - Da.
    - Sophie-Sophie-Sophie.
    Încearcă să-i simtă realitatea. Încearcă să-l ţintuiască precum un cui.
    Un surâs luminează faţa femeii şi-i înfrumuseţează gura.
    Jack se gândeşte la cum ar fi să sărute gura aceea şi îşi simte genunchii moi. Dintr-odată, are din nou paisprezece ani şi se întreabă dacă are curaj să-i dea fetei un sărut mic de noapte bună după ce o conduce acasă.
    - Da-da-da, spune ea, zâmbetul mărindu-se.
    Şi-apoi:
   - Ai priceput? Înţelegi că eşti aici şi cum ai ajuns aici?
    Deasupra şi în jurul lui, falduri de pânză albă diafană fâlfâie şi suspină ca o răsuflare vie. O jumătate de duzină de adieri contrare îi ating blând faţa şi-l fac conştient că a adus o peliculă de sudoare din cealaltă lume, şi că miroase urât.
    Îşi şterge fruntea şi obrajii cu braţul, cu gesturi iuţi, nedorind să o piardă din vedere mai mult de o clipă.
    Se află într-un fel de cort. E uriaş - cu multe încăperi - şi Jack se gândeşte pentru scurt timp la pavilionul în care Regina Teritoriilor, îngemănarul mamei lui, zăcea pe patul de moarte. Locul acela fusese bogat în culori, plin de camere, radiind miasme şi durere (căci moartea Reginei păruse inevitabilă, sigură - doar o problemă de timp). Acesta este şubred şi zdrenţuit. Pereţii şi tavanul sunt plini de găuri, iar acolo unde materialul alb e intact, e atât de subţire că Jack poate chiar să vadă înclinaţia terenului de afară şi copacii care îl acoperă. Când suflă vântul, de la marginile unora dintre găuri flutură franjuri. Chiar deasupra capului său vede o umbroasă formă maronie. Un soi de cruce.
    - Jack, înţelegi cum ai...
    - Da. Am sărit.
    Deşi nu acesta este cuvântul care-i iese pe gură. Sensul literal al cuvântului pe care îl rosteşte pare să fie drum la orizont.
    - Şi se pare că am tras după mine câteva din accesoriile lui Spiegleman.
    Se apleacă şi ridică o piatră plată în care e cioplită o floare.
    - Cred că în lumea mea, asta era o reproducere George O'Keeffle. Şi că...
    Arată spre o torţă înnegrită, stinsă, care stă sprijinită de unul dintre fragilii pereţi ai pavilionului.
    - Şi cred că aia era o...
    Dar nu există cuvinte pentru ea în lumea aceasta, iar ceea ce-i iese pe gură sună la fel de urât ca o înjurătură în germană:
    - ...o lampă cu halogen. Ea se încruntă.
    - Limpă? Lempă... cu hal-do-jen?
    Jack îşi simte buzele amorţite cum se ridică într-un surâs uşor.
    - Nu contează.
    - Dar tu eşti bine.
    Înţelege că ea are nevoie ca el să fie bine, aşa că va spune că este, dar nu e aşa. Se simte rău şi asta îl bucură. E-un căţelandru amorezat, şi altfel nici că vrea să fie. Dacă nu pui la socoteală ce a simţit pentru mama lui - o iubire de-o cu totul altă natură, în ciuda a ce-ar putea crede freudienii - asta e prima oară pentru el. O, sigur că a crezut că a mai fost îndrăgostit şi că i-a trecut, dar asta se întâmpla înainte de ziua de azi. Înaintea ochilor ei de-un albastru răcoros, a zâmbetului ei şi chiar a felului în care umbrele aruncate de cortul şubrezit i se mişcă pe faţă ca un banc de peşti.
    În clipa aceasta, dacă i-ar cere, ar încerca să se arunce de pe un munte pentru ea, sau să treacă printr-un incendiu de pădure, sau să-i aducă gheaţă polară ca să-i răcească ceaiul, iar lucrurile asta nu înseamnă că este bine.
    Însă ea are nevoie ca el să fie.
    Tyler are nevoie de asta.
    Sunt un ţopilist, îşi spune. La început, conceptul pare lipsit de substanţă în comparaţie cu frumuseţea ei - cu simpla ei realitate - dar apoi începe să câştige teren. Aşa cum face mereu. Ce altceva l-a adus aici, în definitiv? L-a adus împotriva voinţei şi-a intenţiilor sale cele mai bune?
    - Jack?
    - Da, sunt bine. Am mai sărit înainte.
    Dar niciodată în prezenţa unei asemenea frumuseţi, gândeşte el. Asta-i problema. Tu eşti problema, doamna mea.
    - Da. Să vii şi să pleci e talentul tău. Unul dintre talentele tale. Aşa mi s-a spus.
    - De către cine?

.............................................................