vineri, 27 decembrie 2019

Casa întunericului, Stephen King, Peter Straub

......................................................................
                                 16-17

                   „Bun”, zice Lily.
    Are o voce dură, iar ochii îi sunt și mai duri. Filmul e-o porcărie, dar, ca întotdeauna, interpretarea ei e impecabilă. Jack nu izbuteşte să-şi reţină un surâs.
    - Ce-i? îl întreabă Dale. Toată lumea a luat-o razna, aşa că ce găseşti de râs?
    La televizor, Woody Strode spune: „Ce vrei să spui cu bun? Toată lumea asta afurisită a luat-o razna.”
    Jack Sawyer spune foarte încet:
    - O să doborâm cât de mulţi putem. O să le dăm de veste că am fost aici.
    Pe ecran, Lily îi spune acelaşi lucru lui Woody. Amândoi sunt pe cale să facă un carnaj şi multe capete vor cădea... bunii, răii şi urâţii. Dale se uită descumpănit la prietenul său.
    - Îi ştiu cam toate replicile, spune Jack aproape ca o scuză. A fost mama mea, înţelegi?
    Înainte ca Dale să poată răspunde (presupunând că i-ar fi venit vreun răspuns în minte), Jack se alătură lui Beezer şi Doc la bar.
    Ridică privirea spre ceasul Kingsland Ale de lângă televizor: unsprezece patruzeci. Ar trebui să fie în toiul amiezii - în astfel de situaţii, întotdeauna se presupune că este în toiul amiezii, nu-i aşa?
    - Jack, zice Beezer şi înclină din cap spre el. Ce mai faci, amice?
    - Nu prea rău. Sunteţi înarmaţi, băieţi?
    Doc îşi ridică vesta, arătând patul unui pistol.
    - E-un Colt 9. Beez are şi el unul la fel. Arme de calitate şi înregistrate aşa cum trebuie. Aruncă o privire spre Dale. Vii cu noi, nu?
    - E oraşul meu, spune Dale, şi Pescarul tocmai mi-a ucis unchiul. Nu înţeleg prea mult din ce mi-a spus Jack, dar asta o înţeleg. Iar dacă el spune că avem o şansă de a-l aduce înapoi pe băiatul lui Judy Marshall, cred că ar fi bine să n-o ratăm.
    Îl priveşte pe Jack.
    - Ţi-am adus un revolver de la secţie. Un Ruger automatic. E în maşină.
    Jack încuviinţează absent. Nu-i pasă cine ştie cât de arme, pentru că, odată ajunşi de cealaltă parte, aproape cu siguranţă se vor transforma în altceva. Săbii, probabil suliţe. Poate chiar praştii.
    Va fi o reglare de conturi - ultima faptă de curaj a bandei Sawyer - dar se îndoieşte că va semăna prea mult cu aceea din filmul turnat de mama lui în anii şaizeci.
    Dar va lua Rugerul. I-ar putea fi de folos în lumea asta. Nu se ştie niciodată, nu?
    - Suntem gata de drum? îl întreabă Beezer pe Jack.
    Ochii lui sunt afundaţi în orbite, bântuiţi. Jack bănuieşte că Beez n-a prea avut parte de somn azi-noapte. Ridică iar privirea spre ceas şi hotărăşte - din niciun alt motiv în afară de-o pură superstiţie - că, totuşi, nu vrea încă să pornească spre Casa întunericului. Vor pleca din Sand Bar când ceasul Kingsland vor indica ora doisprezece, nu mai devreme. Ora vrăjitoarelor lui Gary Cooper.
    - Aproape, spune el. Ai harta, Beez?
    - O am, dar mai am şi-o bănuială că nu-ţi serveşte la mare lucru, nu-i aşa?
   - Poate că nu, recunoaşte Jack, dar paza bună trece primejdia rea.
    Beezer încuviinţează.
    - De-acord cu tine. Eu mi-am trimis nevasta la maică-sa în Idaho. După ce s-a întâmplat cu săracul de Mousie, n-a fost nevoie de prea multă muncă de convingere. N-am mai trimis-o niciodată până acuma, omule. Nici chiar atunci când am avut marea încleştare cu motocicliştii de la Pagans. Dar am un presentiment îngrozitor cu privire la asta.
    Ezită, apoi o spune verde-n faţă:
    - Am senzaţia că nici-unul dintre noi n-o să se mai întoarcă acasă.
    Jack pune mâna pe antebraţul cărnos al lui Beezer.
    - Nu e târziu să te retragi. N-o să te desconsider pentru asta.
    Beezer reflectează, apoi scutură din cap.
    - Uneori, Amy mă vizitează în vis. Stăm de vorbă. Cum o să-i mai vorbesc dacă nu fac acuma ceva pentru ea? Nu, omule, vin.
    Jack se uită la Doc.
    - Sunt de-acord cu Beez, zice Doc. Uneori trebuie pur şi simplu să rămâi pe poziţie. Pe deasupra, după ce i s-a întâmplat lui Mouse...
    Ridică din umeri.
    - Dumnezeu ştie de ce ne-am molipsit de la el. Sau din preajma casei ăleia futute. S-ar putea ca, indiferent ce facem, viitorul să ne fie scurt.
    - Cum a mers cu Mouse? întreabă Jack.
    Doc scoate un râset scurt.
    - Exact cum a spus el. Pe la trei dimineaţa, am spălat pur şi simplu vana de rămăşiţele lui. N-au mai rămas decât spumă şi păr.
    Face o grimasă ca şi când stomacul ar încerca să i se revolte, apoi îşi goleşte repede paharul de cola.
    - Dacă vrem să facem ceva, sare Dale, atunci hai s-o facem şi gata. Jack ridică ochii spre ceas. E unsprezece cincizeci.
    - În curând.
    - Mie nu mi-e frică de moarte, spune Beezer pe nepusă masă. Nu mi-e frică nici chiar de câinele ăla malefic. Poate fi rănit dacă scuipi în el destule gloanţe, măcar asta am aflat. Mai rău e felul în care casa aia te face să te simţi. Aerul se îngroaşă. Te doare capul şi muşchii îţi slăbesc.
    Şi-apoi, cu un accent britanic surprinzător de bun:
    - Şi nu-i ca o mahmureală, bătrânii mei.
    - Stomacul era cel mai rău, zice Doc. Asta şi...
    Dar tace. Nu vrea să vorbească despre Daisy Temperly, fata pe care a ucis-o cu mâzgăleală de cerneală greşit aplicată pe-o reţetă, dar o vede acum mai clar decât pe cowboy-ii falşi de la televizorul din Sand Bar. Era blondă. Cu ochi căprui.
    Uneori, el o făcea să zâmbească (în pofida durerii) cântându-i cântecul acela, cântecul lui Van Morrison despre fata cu ochi căprui.
    - Eu mă duc pentru Mouse, zice Doc. Trebuie s-o fac. Dar locul ăla... e-un loc bolnăvicios. Nu ştiu, omule. Poate crezi că înţelegi, dar nu-i aşa.
    - Înţeleg mai mult decât crezi, spune Jack.
    Acum e rândul lui să se oprească şi să reflecteze. Oare Beezer şi Doc îşi mai amintesc cuvântul pe care Mouse l-a rostit înainte să moară?

         Îşi mai amintesc de d'yamba? Ar trebui, erau chiar acolo, au văzut cărţile cum au ieşit de pe raft şi au plutit în aer când Jack a spus cuvântul acela cu voce tare... dar Jack e aproape sigur că, dacă i-ar întreba în clipa asta, îi vor arunca priviri fie nedumerite, fie de-a dreptul goale.
    În parte pentru că d'yamba e greu de reţinut, ca locul precis al drumeagului care duce de la antialunecarea „sănătoasă” a Autostrăzii 35 la Casa întunericului. În cea mai mare parte, însă, deoarece cuvântul îi fusese menit lui, Jack Sawyer, fiul lui Phil şi Lily.
    El e căpetenia bandei Sawyer pentru că el e diferit. El a călătorit, iar călătoria îţi deschide orizonturile.
    Cât din toate acestea ar trebui să le spună şi lor? Nimic, probabil. Dar ei trebuie să creadă, iar pentru asta el trebuie să folosească cuvântul lui Mouse. Ştie în străfundul sufletului că va trebui să-l folosească cu băgare de seamă - d'yamba e ca o armă; ai un număr fix de cartuşe - şi urăşte să-l folosească aici, atât de departe de Casa întunericului, dar o va face. Pentru că ei trebuie să creadă.
    Dacă nu, curajoasa lor întreprindere de salvare a lui Ty are şanse să se încheie cu ei toţi îngenuncheaţi în curtea Casei întunericului, cu nasurile însângerate, cu ochii însângeraţi, vomitând şi scuipându-şi dinţii în aerul otrăvit. Jack le poate spune că mare parte din otravă provine din propriile lor minţi, dar asta n-ar prea ajuta. EI trebuie să creadă.
    În plus, nu e decât unsprezece cincizeci şi trei.
    - Lester, spune el.
    Barmanul a stat, uitat, lângă uşa batantă a bucătăriei. Nu trăgea cu urechea - e prea departe pentru asta -, însă nu voia să se mişte şi să atragă atenţia. Acum se pare că, totuşi, a atras-o.
    - Ai miere? întreabă Jack.
    - M-miere?
    - D-aia făcută de albine, Lester. Bancherii fac bani şi albinele fac miere.
    În ochii lui Lester pare o urmă de înţelegere.
    - Mda, sigur. O folosesc la plăcinte. Dar şi...
    - Pune-o pe bar, îi spune Jack.
    Dale se fâţâie.
    - Nu-şi găseşte locul.
    - Dacă timpul e atât de scurt cum crezi, Jack...
    - E-un lucru important.
    Îl urmăreşte pe Lester Moon cum pune pe bar un flacon mic de plastic cu miere şi gândul îl duce la Henry. Ce mult i-ar fi plăcut lui Henry micul miracol pe care e pe cale să-l înfăptuiască! Dar, desigur, pentru Henry nu ar fi fost nevoie să înfăptuiască un asemenea miracol. N-ar fi trebuit să irosească o parte din preţioasă putere a cuvântului. Pentru că Henry ar fi crezut pe dată, exact cum crezuse că poate conduce de la Trempealeau până la French Landing - la naiba, până la lună - dacă cineva ar îndrăzni să-i ofere şansa şi cheile de la maşină.
    - Vi-l aduc acolo, zice Lester curajos. Nu mi-e frică.
    - Lasă-l doar la capătul barului, îi spune Jack. E bine aşa.
    Barmanul se conformează. Flaconul are formă de urs. Stă acolo în bătaia unei raze de soare, a soarelui care mai are şase minute până la zenit. La televizor, schimbul de focuri a început. Jack îl ignoră. Ignoră totul, concentrându-şi mintea la fel de puternic ca un punct de lumină printr-o lupă.
    Pentru un moment, lasă ca acea intensă concentrare să rămână goală, după care o umple cu un singur cuvânt:
    (DYAMBA)
    Pe dată, aude un zumzet jos. Devine un bâzâit. Beezer, Doc şi Dale se uită în jur. Pentru un moment, nu se întâmplă nimic, după care intrarea însorită se întunecă. E aproape ca şi când un nor foarte mic de ploaie ar fi intrat în Sand Bar...
    Brânză Puturoasă scoate un scâncet strangulat şi se împleticeşte în spate.
    - Viespi! strigă el. Sunt viespi! Feriţi-vă!
    Dar nu sunt viespi. Doc şi Lester Moon ar putea să nu ştie asta, dar Beezer şi Dale Gilbertson s-au născut amândoi la ţară. Ei ştiu să recunoască nişte albine atunci când le văd.
    Jack, între timp, se uită doar la roi. Fruntea îi era plină de broboane de sudoare. Se concentrează cu toată puterea asupra a ceea ce vrea el să facă albinele.
    Insectele se adună în jurul flaconului de miere într-un strat atât de gros, că acesta aproape dispare. Apoi zumzetul lor se îngroaşă şi sticla începe să se ridice, clătinându-se dintr-o parte în alta ca o rachetă mică prevăzută cu un sistem de ghidare neperformant. Apoi, încet, îşi croieşte drum către banda Sawyer. Flaconul pluteşte pe-o pernă de albine la cincisprezece centimetri deasupra barului.
    Jack întinde mâna, cu palma desfăcută. Flaconul i se aşază în ea şi Jack strânge degetele. Andocare încheiată.
    O clipă, albinele i se ridică în jurul mâinii, zumzetul lor concurând cu Lily, care strigă: „Lasă-mi-l mie la lungan! El a violat-o pe Stella!”
    După aceea ies pe uşă şi duse sunt.
    Ceasul Kingsland Ale indică unsprezece cincizeci şi şapte.
    - Maică Precistă, şopteşte Beezer.
    Are ochii larg căscaţi, aproape să-i iasă din orbite.
    - Mi se pare că ai fost cam modest în privinţa numeroaselor tale talente, spune Dale cu o voce nesigură.
    De la capătul barului se aude o bufnitură înfundată. Lester „Brânză Puturoasă” Moon, pentru prima oară în viaţa lui, a leşinat.
    - Acum putem pleca, zice Jack. Beez, tu şi Doc deschideţi drumul. Noi vă urmăm îndeaproape, cu maşina lui Dale. Când ajungeţi la drumeagul cu indicatorul TRECEREA OPRITĂ, nu intraţi. Parcaţi-vă motocicletele şi aşteptaţi. Restul drumului îl facem cu maşina, dar mai întâi o să ne dăm cu puţină din-asta sub nas.
    Ridică flaconul în aer.  E-o versiune de plastic a Ursuleţului Winnie, murdar la mijloc, acolo unde Lester îl apucă şi-l strânge de obicei.
    - Am putea chiar să ne vârâm puţin în nări. E cam lipicios, dar e mai bine decât să vomităm convulsiv.
    În ochii lui Dale se conturează ideea confirmării şi-a aprobării.
    - Aşa cum te dai sub nas cu loţiune mentolată Vicks când te afli la locul unei crime, zice el.
    Nu e deloc aşa, dar Jack încuviinţează. Pentru că, aici, ideea e să crezi.
    - O să meargă? întreabă Doc cu îndoială.
    - Da, răspunde Jack. Tot o să simţiţi o stare de disconfort, nu mă îndoiesc deloc de asta, dar o să fie uşor. Apoi o să trecem în... ei bine, într-un alt loc. După aceea, totul e posibil.
    - Credeam că puştiul se află în casă, zice Beez.
    - Cred că a fost mutat. Iar casa... e-un fel de gaură de vierme. Se deschide spre o altă...
    Lume este primul cuvânt care-i vine în minte, dar, cumva, nu crede că este o lume, nu aşa cum sunt Teritoriile.
    - Spre un alt loc.

         La televizor, Lily tocmai a încasat primul din cele aproximativ şase gloanţe. În filmul acesta moare şi, în copilărie, Jack l-a urât mereu, dar măcar îşi dă duhul apăsând pe trăgaci. Ia destul de mulţi nemernici cu ea, inclusiv pe lunganul care i-a violat prietena, iar asta-i bine.
    Jack speră să poată face acelaşi lucru. Mai mult ca orice, însă, speră să-l poată aduce pe Tyler Marshall înapoi la mama şi tatăl lui.
    Lângă televizor, acele ceasului trec de la unsprezece cincizeci şi nouă la doisprezece.
    - Haideţi, băieţi, spune Jack Sawyer. Pe cai şi la drum.
    Beezer şi Doc urcă pe caii lor de fier. Jack şi Dale se duc cu paşi lenţi către maşina şefului poliţiei, dar se opresc când un Ford Explorer intră valvârtej în parcarea Sand Bar, derapând pe pietriş şi grăbindu-se spre ei, ridicând în aerul de vară o trâmbă de praf.
    - O, Hristoase, murmură Dale.
    Jack îşi dă seama după şapca de baseball prea mică de pe capul şoferului că acesta este Fred Marshall. Dar dacă tatăl lui Ty crede că va lua parte la misiunea de salvare, ar face bine să se mai gândească o dată.
    - Slavă Cerului că v-am prins! strigă Fred când aproape se prăvăleşte din camionetă. Slavă Cerului!
    - Cine urmează? întreabă Dale încet. Wendell Green? Tom Cruise? George W. Bush, la braţ cu Miss Univers, futu-i?
    Jack abia îl aude. Fred se căzneşte să dea jos un pachet mare de pe platforma camionetei şi, dintr-odată, Jack e interesat. În pachetul acela ar putea fi o puşcă, dar, cine ştie de ce, nu crede că asta este. Jack se simte brusc ca un flacon ridicat de albine; simte că, în loc să facă el acţiunea, acţiunea este făcută asupra lui. Porneşte înainte.
    - Hei, să-i dăm bice! ţipă Beezer. Sub el, Harley-ul prinde viaţă cu o explozie. Hai să...
    Apoi Beezer urlă. La fel face şi Doc, care tresare aşa tare că aproape scapă motocicleta care merge la ralanti între coapsele sale. Jack simte ceva asemănător unui fulger trecându-i prin cap şi se avântă asupra lui Fred, care ţipă şi el incoerent. Pentru un moment, amândoi par fie să danseze cu obiectul lung, împachetat, pe care Fred li l-a adus, fie să se lupte pentru el.
    Numai Dale Gilbertson - care nu a fost în Teritorii, n-a fost aproape de Casa întunericului şi nu este tatăl lui Ty Marshall - nu e afectat. Şi totuşi, până şi el simte că i se ridică ceva în cap, ceva ca un ţipăt lăuntric. Lumea se cutremură.
    Dintr-odată, totul pare mai strălucitor, mai profund.

   - Ce-a fost asta? strigă el. E bine sau rău? E bine sau rău? Ce naiba se întâmplă aici?
    Un moment, niciunul nu-i răspunde. Sunt prea uluiţi pentru asta.
    În timp ce un roi de albine poartă pe sus un flacon de miere de-a lungul unui bar într-o altă lume, Burny îi spune lui Ty Marshall să se întoarcă cu faţa la perete, blestemăţie, să se-ntoarcă odată cu faţa la perete.
 
          Se află într-o cocioabă mică şi urât mirositoare. Zgomotele metalice de maşinării sunt mult mai aproape. Ty aude şi strigăte şi suspine şi ţipete aspre şi ceea ce pot fi numai şuierături şi pocnete de bice. Acum sunt foarte aproape de Marea Combinaţie.
    Ty a văzut-o, un mare amalgam zigzagat de metal înălţându-se în nori dintr-o groapă fumegândă  aflată cam la un kilometru spre est. Pare a fi ideea de zgârie-nori a unui nebun, o adunătură a la Rube Goldberg de jgheaburi şi cabluri şi curele şi platforme, totul pus în mişcare de copii ce aleargă împleticit ca să învârtă curele şi să tragă de manivele uriaşe. Un fum roşiatic se ridică din ea în fuioare pestilenţiale.
    De două ori în timp ce maşinuţa de golf rula încet, cu Ty la volan şi Burny stând strâmb în scaunul pasagerului cu taserul îndreptat spre el, pe lângă ei au trecut grupuri de înfiorători oameni verzi. Trăsăturile lor erau răvăşite; pielea era solzoasă, reptiliană. Purtau tunici de piele semi-tăbăcită, pe care, ici-colo, încă se mai vedeau smocuri de blană.
    Majoritatea aveau săbii; destul de mulţi aveau bice.
    Supraveghetorii, i-a explicat Burny. Eu ţin în mişcare roţile progresului. A început să râdă, dar râsetul s-a transformat într-un geamăt şi geamătul într-un strigăt aspru şi fără suflu de durere.
    Bun, şi-a spus Ty cu sânge rece. Şi-apoi, folosind pentru prima dată un cuvânt preferat de-a lui Ebbie Wexler: Mori repede, futangiu cretin.
    Cam la trei kilometri de Casa întunericului, au ajuns la o uriaşă platformă de lemn, aflată în stânga lor. Pe ea era instalată un soi de schelă, din vârful căreia se întindea aproape până la drum un stâlp lung. De stâlp atârnau mai multe frânghii roase, care se legănau în briza caldă şi sulfuroasă. Sub platformă, pe terenul pe care lumina soarelui nu cădea niciodată, erau mormane străvechi de oase şi de pulbere albă. Într-o parte era o movilă mare de încălţări.
    De ce să ia hainele şi să lase încălţările era un mister pe care Ty probabil că nu l-ar fi rezolvat nici dacă nu ar fi purtat şapca (jugării speceale bendru băiezi speceali), dar o expresie neaşteptată i-a apărut în minte: obiceiul pământului.
    Avea o bănuială că asta era ceva ce tatăl lui spunea uneori, dar nu era sigur. Nu-şi putea aminti nici măcar chipul tatălui său, nu cu claritate.
    Spânzurătoarea era înconjurată de corbi. Se loveau unul de celălalt şi s-au întors să urmărească înaintarea maşinuţei.
    Niciunul nu era corbul cel special, cel cu nume pe care Ty nu şi-l mai amintea, dar ştia de ce sunt acolo. Aşteptau carne proaspătă de ciugulit, asta făceau. Aşteptau ochi morţi de curând pe care să-i înfulece. Fără a mai pomeni de torsurile goale ale morţilor desculţi.
    Dincolo de mormanul de încălţări putrede, o cale ferată defectă ducea înspre nord, traversând un deal fumegător.
    - Station House Road, a zis Burny.
    Atunci părea să vorbească mai mult pentru sine decât pentru Ty. Probabil că intra uşor-uşor în delir. Şi totuşi, taserul rămânea îndreptat spre gâtul lui Ty, neabătut.
    - Acolo ar trebui să-l duc pe băiatul special. (Dug be băiadu sbejal.)
    Acolo ajung cei speciali. Domnul Munşun s-a dus după mono. Monoul Lumii din Capăt. Cândva erau doi. Patricia... şi Blaine. S-au dus.
    Au înnebunit. S-au sinucis.
    Ty a condus maşinuţa şi-a păstrat tăcerea, dar era de părere că bătrânul Burn-Burn era cel care înnebunise (înnebunise şi mai mult, îşi reaminti). Ştia de existenţa monoraiurilor, chiar se plimbase cu unul la Disney World din Orlando, dar monoraiuri pe nume Blaine şi Patricia? Asta era aiurea.
    Station House Road a rămas în urma lor. În faţă, roşul-ruginiu şi cenuşiul de fier al Marii Combinaţii se apropia tot mai mult. Ty vedea furnici care se mişcau pe curele înclinate într-un unghi crud.
    Copii.
    Unii din alte lumi, poate - lumi alăturate acesteia - dar mulţi dintr-a lui. Copii ale căror feţe apăreau pentru o vreme pe cutiile de lapte şi apoi dispăreau pentru totdeauna. Mai rămâneau puţin în sufletele părinţilor, desigur, dar în cele din urmă praful se aşternea chiar şi acolo, transformându-i din amintiri vii în fotografii vechi.
    Copii presupuşi morţi, îngropaţi undeva în morminte superficiale de perverşi care-i folosiseră şi apoi scăpaseră de ei. În schimb, ei erau aici. Unii dintre ei, în orice caz. Mulţi dintre ei. Luptându-se să tragă de manete şi să întoarcă roţile şi să mişte curelele în vreme ce supraveghetorii cu ochi galbeni şi piele verde pocneau din bice.
    În timp ce Ty privea, una dintre furnicuţe a căzut de pe-o latură a clădirii întortocheate, înfăşurate în aburi. I s-a părut că aude un strigăt slab. Sau poate că a fost un ţipăt de uşurare?
    - Ce zi frumoasă, a zis Burny încet. O să-mi placă şi mai mult după ce-o să îmbuc ceva. Întotdeauna... mă înveselesc după ce îmbuc ceva.
    Ochii lui bătrâni îl studiază pe Ty, strângându-se puţin pe la colţuri de-o căldură bruscă.
    - Fundul de copilaş e cea mai bună mâncare, dar nici al tău n-o să fie rău. Mnu, n-o să fie deloc rău. El mi-a spus să te duc la staţie, dar nu-s sigur că mi-ar da porţia care mi se cuvine. Comisionul meu. Poate e cinstit... poate că încă-mi e prieten... dar mă gândesc să-mi iau mai întâi porţia, aşa, ca să fiu sigur. Majoritatea agenţilor îşi primesc cele zece procente din capul locului.
    Întinde mâna şi-l împunge pe Ty puţin sub mijloc.
    Chiar şi prin jeanşi, băiatul simţi muchia dură şi boantă a unghiei bătrânului.
    - Eu mă gândesc să-mi iau porţia din fundul locului.
    Un râset şuierat, dureros, şi Ty n-a fost tocmai neplăcut surprins să vadă o bulă luminoasă de sânge apărând între buzele crăpate ale bătrânului.
    - Din fundul locului, pricepi?
    Unghia împunse din nou lateralul fesei lui Ty.
    - Pricep, a zis Ty.
    - O să poţi trage pârţuri la fel de uşor, a zis Burny. Doar că atunci o să trebuiască să faci şmecheria cu strânsul dintr-o bucă de fiecare dată!
    Tot un râset şuierat. Da, părea să delireze, sigur că da - să delireze sau pe punctul de-a o face - şi totuşi, vârful taserului rămânea nemişcat.
   - Mergi mai departe, băiete. Încă un kilometru pe Conger Road. O să vezi o cocioabă cu acoperiş de tinichea, jos într-o viroagă. E pe dreapta. E-un loc special. Special pentru mine. Intră acolo.
    Ty, neavând de ales, s-a supus. Iar acum...
   - Fă ce-ţi spun! Stai cu faţa la peretele ăla afurisit! Ridică mâinile şi bagă-le în inelele alea!
    Ty nu poate defini cuvântul eufemism pe loc, dar ştie că a le spune cerculeţelor acelora de metal „inele” e-o subapreciere. De peretele din spate atârnă, de fapt, cătuşe de tortură.

       Panica îi fâlfâie în creier ca un stol de păsări mici, ameninţând să-i ascundă gândurile. Se luptă să reziste - se luptă cu o intensitate feroce. Dacă cedează panicii, dacă începe să strige ca din gură de şarpe, va fi terminat.
    Fie bătrânul îl va omorî în timp ce-l ciopleşte, fie prietenul bătrânului îl va duce într-un loc oribil pe care Burny îl numeşte Din-tah. În orice caz, Ty nu-şi va revedea niciodată părinţii. Sau French Landingul. Dar dacă îşi poate păstra cumpătul... dacă poate aştepta ocazia potrivită...
    A, dar e greu. Şapca pe care o poartă chiar îl ajută puţin la asta - are un efect de amorţire care îl ajută să ţină panica în frâu - însă tot greu este.
    Pentru că el nu este primul copil pe care bătrânul l-a adus aici, aşa cum n-a fost primul care a stat lungi şi lente ore în celula aceea din casa bătrânului.
    În colţul din stânga barăcii, sub o gaură pentru ieşirea fumului acoperită cu tinichea, se află un set de barbecue înnegrit şi mânjit de grăsime întărită. Grătarul e legat la două sticle cu combustibil pe care scrie LA RIVIERE PROPAN. Pe perete sunt agăţate mănuşi de bucătărie, spatule, cleşti, perii de sârmă şi furculiţe pentru grătare. Sunt foarfeci şi ciocane pentru carne şi cel puţin patru cuţite de măcelărie cu lame bine ascuţite. Unul dintre acestea din urmă pare aproape la fel de lung cât o sabie de paradă.
    Lângă acesta este atârnat un şorţ mizerabil pe care e imprimat mesajul PUTEŢI PUPA BUCĂTARUL.
    Mirosul din aer îi aminteşte lui Ty de picnicul VFW la care l-au dus mama şi tata cu ocazia ultimei Zile a Muncii.
    Maui Wowie, aşa i se spunea, şi asta pentru că oamenii care mergeau acolo trebuiau să se simtă ca şi când s-ar fi aflat în Hawaii. În mijlocul parcului La Follette, lângă râu, era o groapă mare pentru barbecue, îngrijită de femei în fuste verzi şi bărbaţi în cămăşi ţipătoare pline de păsări şi copaci tropicali. Porci întregi se perpeleau deasupra unei găuri scăpărătoare din pământ şi mirosul se asemăna cu acesta din baracă. Numai că mirosul de aici este stătut... şi vechi... şi...
    Şi nu tocmai de porc, îşi spune Ty. Este...
   - Trebuie să stau aici şi să mă holbez toată ziua la tine, păduche?

      Taserul scoate un sfârâit electric. O durere gâdilitoare îi paralizează gâtul lui Ty. Vezica îi cedează şi îşi udă pantalonii.
    Nu se poate abţine. De fapt, abia dacă îşi dă seama. Undeva (într-o galaxie foarte îndepărtată), o mână care tremură, dar care încă mai deţine o forţă teribilă îl aruncă pe Ty spre peretele din spate şi spre cătuşele ce-au fost sudate de plăcile de oţel dispuse la înălţime de un metru şaizeci de sol.
   - Poftim! strigă Burny şi scoate un al treilea râset obosit, isteric. Ştiam c-o să te alegi până la urmă cu una care să-ţi aducă noroc! Te crezi deştept, n-aşa? Un mic geniu! Acuma, vâră mâinile prin inelele alea şi hai să terminăm cu prostiile!
    Ty a întins braţele pentru a nu se lovi cu faţa de peretele din spate al barăcii. Are ochii la mai puţin de treizeci de centimetri de lemn şi are ocazia să vadă bine straturile vechi de sânge care-l acoperă. Care-l îmbracă. Sângele emană o duhoare metalică străveche. Sub picioare, solul pare spongios. Ca jeleul. Scârbos.
    S-ar putea ca asta să fie o iluzie de ordin fizic, dar Ty ştie că ceea ce simte este, cu toate acestea, destul de real. Acesta e un loc al morţii. Bătrânul s-ar putea să nu-şi pregătească aici teribilele mese de fiecare dată - s-ar putea să nu-şi permită acest lux - dar ăsta e locul care-i place. Cum a spus: e special pentru el.
    Dacă-l las să-mi prindă mâinile în cătuşele alea, gândeşte Ty, s-a zis cu mine. O să mă facă bucăţi. Şi, odată ce-o să înceapă să taie, s-ar putea să nu reuşească să se mai oprească - nici pentru domnul Muson ăsta, nici pentru nimeni.
    Aşa că pregăteşte-te.
    Acesta din urmă nu seamănă deloc cu unul dintre gândurile sale. E ca şi cum ar auzi vocea mamei lui în minte.
    Mama lui sau cineva ca ea. Ty îşi recapătă echilibrul. Stolul de păsări ale panicii dispare brusc şi are capul limpede atât cât îi permite şapca. Ştie ce trebuie să facă. Sau să încerce să facă.
 
        Simte vârful taserului alunecându-i între picioare şi se gândeşte la şarpele care a străbătut aleea năpădită de ierburi, şarpele acela cu gura plină de colţi.
   - Vâră-ţi mâinile prin inelele alea chiar acum, altfel o să-ţi prăjesc boaşele ca pe nişte stridii.
    Zdridii, aşa sună.
   - Bine, zice Ty.
    Vorbeşte pe-o voce piţigăiată, plângăreaţă. Speră să pară speriat de moarte. Dumnezeu ştie că n-ar trebui să fie greu de lăsat impresia asta.
    - Bine, bine, numa' nu mă răni, o fac acuma, vezi? Vezi?
    Îşi vâră mâinile prin inele. Acestea sunt mari şi lăbărţate.
   - Mai sus!
    Vocea mârâită încă-i răsună în ureche, dar taserul măcar i-a dispărut dintre picioare.
   - Vâră-le cât poţi de departe!
    Ty face cum i s-a poruncit. Cătuşele alunecă până mai sus pe încheieturile mâinilor sale, mâini care, în semiîntuneric, seamănă cu nişte stele de mare. În spatele lui aude din nou clincul acela moale când Burny scotoceşte prin sac. Ty înţelege. Şapca îi bruiază puţin gândurile, dar asta e prea evident ca s-o rateze. Bătrânul are acolo cătuşe adevărate.
    Cătuşe care au fost folosite de multe, multe ori. Le va prinde la încheieturile lui Ty deasupra cătuşelor de tortură şi acolo va sta Ty - sau va atârna, dacă va leşina - câtă vreme bătrânul monstru îl va ciopârţi.
   - Acum ascultă, zice Burny.
    Pare cu răsuflarea tăiată, dar mai pare şi din nou însufleţit. Gândul la masă i-a redat forţele, i-a adus un plus de vitalitate.
   - Îndrept spre tine treaba asta cu o singură mână. Cu cealaltă o să-ţi pun o cătuşă la încheietură. Dacă te mişti... şi numai dacă tresari, băiete... primeşti curent. Înţeles?
   Ty încuviinţează spre peretele pătat de sânge.
    - N-o să mă mişc, bâiguie el. Sincer o spun.
    - Mai întâi o mână, apoi cealaltă. Aşa procedăm.
    În vocea lui se simte o satisfacţie revoltătoare. Taserul îl apasă pe Ty între omoplaţi destul de tare ca să-l doară.
    Icnind de efort, bătrânul i se apleacă peste umărul stâng. Ty simte miros de transpiraţie şi sânge şi bătrâneţe. Chiar este ca în Hansel şi Gretel, îşi spune, numai că el nu are un cuptor în care să-şi împingă torţionarul.
    Ştii ce să faci, îi spune Judy cu răceală. S-ar putea să nu-ţi ofere el ocazia, iar dacă aşa va fi, aşa să fie. Dar dac-o va face...

          O cătuşă i se strecoară la încheietura mâinii stângi. Burny îi geme încet, revoltător, în ureche. Bătrânul întinde mâna... taserul se mişcă... dar nu destul de departe.
    Ty stă nemişcat cât timp Burny închide o cătuşă şi-o strânge bine. Acum, mâna lui stângă e legată de peretele barăcii. De la încheietura acelei mâini, la capătul lanţului de oţel, atârnă cătuşa pe care Burny are de gând să i-o pună la încheietura mâinii drepte.
    Bătrânul, încă gâfâind de efort, se duce în dreapta. Se întinde prin faţa lui Ty, dibuind după cătuşa liberă. Taserul îl apasă din nou tare în spate. Dacă bătrânul prinde cătuşa, soarta lui Ty probabil că e pecetluită (şi nu doar într-un singur fel). Şi aproape că o prinde. Dar cătuşa îi scapă din mână şi, în loc să aştepte să-i penduleze înapoi în palmă, Burny se apleacă după ea. Latura osoasă a feţei lui e lipită de umărul drept al lui Ty.
    Iar când se apleacă să prindă cătuşa care se leagănă, Ty simte cum atingerea taserului mai întâi slăbeşte, apoi dispare.
    Acum! strigă Judy în mintea lui. Sau poate că e Sophie. Sau poate că sunt amândouă laolaltă. Acum, Ty! Asta e ocazia pe care o aşteptai, alta nu va mai fi!
    Ty trage braţul drept în jos, eliberându-se din cătuşa de tortură. Nu-l va ajuta la nimic să încerce să-l împingă pe Burny de lângă el - bătrânul monstru îl depăşeşte în greutate cu treizeci de kilograme sau mai mult - şi Ty nici nu încearcă.
    Se trage în schimb în stânga, exercitând o presiune chinuitoare asupra umărului şi-a încheieturii de la mâna stângă, care s-a blocat în cătuşa care o ţine captivă.
    - Ce... începe Burny, iar apoi mâna dreaptă a lui Ty prinde ceea ce urmărea să prindă: săculeţul moale, bălăbănit al boaşelor bătrânului.
    Strânge cu toată forţa corpului său.
    Simte testiculele monstrului cum se strivesc unul de celălalt; simte cum unul se sparge şi se dezumflă. Ty strigă, un sunet de disperare şi oroare şi triumf sălbatic, toate amestecate.
    Burny, luat cu totul prin surprindere, ţipă. Încearcă să se tragă în spate, dar Ty l-a apucat zdravăn. Mâna lui - atât de mică, atât de incapabilă (sau aşa ai fi tentat să crezi) de orice apărare serioasă - s-a transformat într-o gheară. Dacă există un moment când trebuie să folosească taserul, acesta este... dar în uimirea sa, mâna lui Burny s-a relaxat. Taserul zace pe pământul străvechi şi impregnat de sânge al podelei barăcii.
    - Dă-mi drumul! Mă DOARE! Mă, doarrr...
    Înainte să termine, Ty trage în faţă de săculeţul spongios şi dezumflat din pantalonii de bumbac ai bătrânului; trage cu toată forţa generată de panică şi ceva de-acolo se rupe.
    Cuvintele lui Burny se dizolvă într-un urlet lichid de agonie.
    E-o durere mai mare decât şi-a închipuit el vreodată că există... cu siguranţă nu în ceea ce-l priveşte pe el.
    Dar nu este suficient. Vocea lui Judy spune că nu este şi Ty s-ar putea s-o ştie oricum şi el. L-a rănit pe bătrân - i-a dat ceea ce Ebbie Wexler ar numi fără-ndoială „o ruptură futută” - dar nu este suficient.
    Îi dă drumul şi se întoarce la stânga, pivotând pe mâna încătuşată. Îl vede pe bătrân cum se clatină înaintea lui în umbre. În spatele lui, maşinuţa de golf stă în uşa deschisă, profilată pe un cer plin de nori şi fum. Ochii bătrânului monstru sunt uriaşi şi increduli, umflaţi de lacrimi. Se holbează la băieţelul care i-a făcut asta.
    Curând îşi va reveni în simţiri. Când asta se va întâmpla, Burny va apuca unul dintre cuţitele de pe perete - sau poate una dintre furculiţele pentru grătare - şi-şi va omorî prin înjunghiere prizonierul înlănţuit, strigându-i înjurături în timp ce-o va face, spunându-i maimuţă, bastard, cur belit nenorocit. Orice gând referitor la marele talent al lui Ty va fi dispărut. Orice teamă de ce i s-ar putea întâmpla lui Burny însuşi dacă domnului Munşun - şi abbalahului - ar fi privat de premiul lui va fi dispărut şi ea.
    De fapt, Burny nu e decât un animal psihopat şi, într-o clipă, adevărata lui fire va fi eliberată şi-l va face să se năpustească asupra copilului încătuşat.

           Tyler Marshall, fiul lui Fred şi-al formidabilei Judy, nu-i dă lui Burny şansa asta. În ultima parte a drumului încoace s-a gândit în repetate rânduri la cele spuse de bătrân despre domnul Munşun - m-a rănit, m-a tras de maţe - şi-a sperat să aibă şi el ocazia să tragă de ceva. Acum ocazia a venit.
    Atârnând de cătuşă cu mâna stângă trasă crud în sus, avântă mâna dreaptă în faţă. Prin gaura din cămaşa lui Burny. Prin gaura pe care a făcut-o Henry cu briceagul.
    Brusc, Ty prinde de ceva umed, asemănător cu o frânghie.
    Apucă bine şi trage prin spărtura din cămaşă o bucată din intestinele lui Charles Burnside.
    Capul lui Burny se ridică spre tavanul cocioabei. Clănţăne convulsiv din maxilar, muşchii gâtului său ridat ies în relief şi scoate un răcnet puternic, agonic. Încearcă să se îndepărteze, lucru care s-ar putea să fie cel mai rău pe care-l poate face cineva care e ţinut de măruntaie. O bucată albastru-cenuşie de maţ, moale ca un cârnat şi probabil încă încercând să digere ultima masă luată de Burny la cantina de la Maxton, iese cu pocnetul audibil al unui dop de şampanie sărind din gâtul sticlei.
    Ultimele cuvinte ale lui Charles „Grăsuliul” Burnside:
    - DĂ-MI DRUMU', POR C MIIIC CE EŞTI!
    Tyler nu-i dă drumul. În schimb, smuceşte furios de intestin într-o parte şi-n alta ca un terier cu un şobolan între dinţi. Sânge şi lichid gălbui ţâşnesc din gaura din burta lui Burny.
   - Mori! se aude Tyler cum strigă. Mori, jigodie bătrâna, MORI ODATĂ!
    Burny mai face un pas împleticit în spate. Gura i se cască involuntar şi o parte din proteza dentară superioară cade la pământ. Se uită cu ochi mari la doi colaci din propriile sale viscere, care se întind ca nişte cartilaje de la gaura roş-neagră a cămăşii sale şi până la mâna dreaptă a copilului ăluia infect. Şi vede un alt lucru şi mai teribil: un soi de strălucire albă l-a înconjurat pe băiat. Îi dă mai multă putere decât ar fi avut altfel. Îi dă puterea de-a trage măruntaiele lui Burny din corpul lui însufleţit şi ce tare doare, ce tare doare, cât de tala tale tale doaleeee...
    - Mori! strigă băiatul pe-o voce ascuţită şi spână. O, te rog, NU VREI SĂ MORI ODA TĂ?
    Şi-n cele din urmă - după mult, mult timp - Burny se prăbuşeşte în genunchi. Privirea lui slabă se fixează asupra taserului şi întinde o mână tremurândă spre el. Înainte să ajungă prea departe, lumina conştiinţei îi părăseşte ochii. N-a îndurat destulă durere pentru a egala măcar a o suta parte din suferinţa pe care a provocat-o, însă mai mult nu suportă corpul său bătrân. Scoate un muget aspru din gât, apoi se prăvăleşte pe spate, mişcare care face să-i iasă şi mai multe intestine din abdomen. E inconştient de asta sau de orice altceva.
    Carl Bierstone, cunoscut şi drept Charles Burnside, cunoscut şi drept „Grăsuliul” Burnside, este mort.

             Pentru mai bine de treizeci de secunde, nimic nu se mişcă.
    Tyler Marshall este în viaţă, dar la început atârnă doar de axul braţului său stâng încătuşat, strângând în continuare un colac din intestinele lui Burny în mâna dreaptă.
    Strângându-l cu toată forţa. Într-un târziu, un fel de însufleţire îi animă trăsăturile. Îşi trage picioarele sub el şi se ridică împleticit, îndepărtând aproape intolerabila presiune exercitată asupra umărului stâng. Devine imediat conştient că braţul drept e împroşcat cu sânge până la biceps şi că pumnul i-e plin de măruntaiele unui mort. Le dă drumul şi ţâşneşte către uşă, neamintindu-şi că e încă legat de perete decât când e tras în spate, umărul urlându-i din nou de durere.
    Te-ai descurcat bine, şopteşte vocea lui Judy-Sophie. Dar trebuie să ieşi cât mai repede de aici.
    Lacrimile reîncep să-i curgă pe faţa murdară şi palidă. Cât îl ţine vocea, începe să strige:
    - Ajutor! Să mă ajute cineva! Sunt în baracă! SUNT ÎN BARACĂ!

            În faţa Sand Bar, Doc stă pe loc, cu motocicleta huruindu-i între picioare, însă Beezer o opreşte pe-a sa, coboară propteaua cu călcâiul bocancului şi se duce la Jack, Dale şi Fred. Jack a pus stăpânire pe obiectul împachetat adus de tatăl lui Ty. Fred, între timp, a pus stăpânire pe cămaşa lui Jack. Dale încearcă să-l imobilizeze, dar, în ceea ce-l priveşte pe Fred Marshall, doar două persoane există pe lume: el şi Hollywood Jack Sawyer.
    - El a fost, nu-i aşa? A fost Ty. A fost băiatul meu, l-am auzit!
    - Da, zice Jack. Cu siguranţă el a fost şi cu siguranţă l-ai auzit.
    Şi-a cam pierdut culoarea feţei, vede Beezer, dar altfel e calm. Nu-l deranjează absolut deloc că tatăl băiatului dispărut i-a smuls cămaşa din pantaloni. Nu, întreaga atenţie a lui Jack e îndreptată asupra pachetului.
   - Pentru Dumnezeu, ce se petrece aici? întreabă Dale tânguitor. Se uită la Beezer. Tu ştii?
    - Puştiul e într-o baracă undeva, spune Beezer. Am dreptate?
   - Da, răspunde Jack.
    Fred dă brusc drumul cămăşii lui Jack şi se împleticeşte în spate, suspinând. Jack nu-i acordă nici-o atenţie şi nu face niciun efort de-a îndesa în pantaloni poalele cămăşii sale şifonate. Încă se uită la pachet. Aproape că se aşteaptă să vadă timbre rupte din pliculeţe de zahăr, dar nu, acesta e un colet clasic. Orice ar fi, a fost trimis cu poşta rapidă domnului Tyler Marshall, Aleea Robin Hood nr. 16, French Landing.
    Adresa expeditorului a fost scrisă cu roşu: domnul George Rathbun, KDCU, Peninsula Drive nr. 4, French Landing. Sub asta, cu litere negre, mari:
    PÂNĂ ŞI UN ORB VEDE CĂ ŢINUTUL COULEE IUBEŞTE GALA BREWER!
    - Henry, nu te dai niciodată bătut, aşa-i? murmură Jack.
    Lacrimile îi înţeapă ochii. Ideea unei vieţi fără vechiul său prieten îl loveşte din nou, făcându-l să se simte neputincios şi pierdut şi nesăbuit şi rănit.
    - Ce-i cu unchiul Henry? întreabă Dale. Jack, unchiul Henry e mort.
    Cine ştie cum, Jack nu mai e atât de sigur de asta.
    - Să mergem, spune Beezer. Trebuie să-l aducem pe băiat. E-n viaţă, dar nu e-n siguranţă. Ştiu asta limpede ca lumina zilei. Să pornim la drum. Putem lămuri restul mai târziu.
    Dar Jack - care n-a făcut doar să audă strigătul lui Tyler, ci, pentru nu moment, chiar a văzut prin ochii lui - nu are cine ştie ce de lămurit. De fapt, înţelegerea se reduce acum la un singur lucru. Ignorându-i pe Beezer şi Dale, se apropie de tatăl înlăcrimat al lui Ty.
    - Fred.
    Fred continuă să plângă.
   - Fred, dacă vrei să-ţi revezi băiatul, revino-ţi în fire chiar acum şi ascultă-mă.
    Fred ridică privirea, cu ochii roşii şiroind. Are încă pe cap şapca de baseball ridicol de mică.
   - Ce-i asta, Fred?
   - Trebuie să fie un premiu la concursul pe care George Rathbun îl organizează în fiecare vară - Gala Brewer. Dar nu ştiu cum de-a putut Ty câştiga ceva. Acum vreo două săptămâni se smiorcăia că a uitat să se înscrie. M-a întrebatchiar dacă nu l-am înscris eu şi eu m-am cam... ei bine, m-am răstit la el.
    La această amintire, noi lacrimi încep să curgă pe obrajii ţepoşi ai lui Fred.
   - Asta se întâmpla cam pe când Judy începea să se comporte... ciudat... îmi făceam griji pentru ea şi pur şi simplu... m-am răstit la el. Ştii?
    Pieptul lui Fred tresaltă. Scoate un sunet apos ca de sughiţ şi mărul lui Adam i se mişcă în sus şi-n jos. Se şterge cu braţul la ochi.
   - Iar Ty... tot ce-a spus el a fost: „Nu face nimic, tati.” Nu s-a supărat pe mine, nu s-a bosumflat sau altceva. Pentru că genul ăsta de băiat era. Este.
   - De unde ai ştiut să-l aduci la mine?
   - M-a sunat prietenul tău, zice Fred. Mi-a spus că poştaşul a adus ceva şi că eu trebuie să-l aduc aici numaidecât. Înainte să pleci. S-a referit la tine ca la...
    - S-a referit la mine ca la Jack Călătoru.
    Fred Marshall se uită la el întrebător.
   - Exact.
   - Bine, spune Jack blând, aproape absent. Acum o să mergem să-ţi aducem băiatul.
    - Vin şi eu. Am puşca de vânat căprioare în maşină...
    - Şi acolo o să şi rămână. Du-te acasă. Pregăteşte casa pentru el. Pregăteşte casa pentru soţia ta. Şi lasă-ne pe noi să facem ce avem de făcut.
    Jack se uită mai întâi la Dale, apoi la Beezer.
    - Haideţi, spune. Să pornim la drum.
   
       Cinci minute mai târziu, maşina şefului poliţiei din French Landing goneşte spre vest pe Autostrada 35. Direct în faţă, ca o gardă de onoare, Beezer şi Doc merg unul lângă celălalt, soarele strălucind pe ornamentele cromate ale motocicletelor lor.
    Copacii înfrunziţi se îngrămădesc aproape de drum pe ambele părţi.
    Jack simte zumzetul care e semnul distinctiv al Casei întunericului cum începe să-i răsune în cap. A descoperit că poate bloca acel sunet dacă e nevoit s-o facă, să-l împiedice să se răspândească şi să-i acopere întregul proces intelectual cu bruiaj static, însă tot e al naibii de neplăcut. Dale i-a dat unul dintre Rugerele 357 - armele de serviciu ale departamentului de poliţie - acum o are îndesată la betelia jeanşilor.
    A fost surprins de cât de mult i-a plăcut greutatea lui în mână, aproape ca o întoarcere acasă. Armele s-ar putea să nu fie cine ştie de ce mare ajutor în lumea din spatele Casei întunericului, însă trebuie să ajungă mai întâi acolo, nu? Şi, după spusele lui Beezer şi Doc, calea de acces nu este tocmai neapărată.
    - Dale, ai un cuţit de buzunar?
    - Uită-te în torpedou, zice Dale.
    Aruncă o privire la pachetul lung din poala lui Jack.
    - Presupun că vrei să desfaci aia.
   - Presupui corect.
   - Îmi poţi explica nişte lucruri între timp? Cum ar fi dacă, odată intraţi în Casa întunericului, ne putem aştepta ca Charles Burnside să sară de după o uşă secretă cu toporul în mână şi să înceapă să...
   - Zilele Grăsuliului Burnside de-a sări la oameni s-au terminat, zice Jack. E mort. Ty Marshall l-a ucis. Asta ne-a izbit în faţa Sand Bar.
    Maşina şerifului virează aşa tare - până pe partea stângă a drumului - încât Beezer se uită în spate pentru un moment, uimit de ceea ce tocmai a văzut în oglinda retrovizoare. Jack îi face iute şi scurt cu mâna - Du-te, nu te gândi la noi - şi Beez se întoarce înapoi în faţă.
   - Ce-i? icneşte Dale.
   - Bătrânul nemernic era rănit, dar am o bănuială că Ty tot a făcut o treabă a naibii de curajoasă. Curajoasă şi îndemânatică, totodată.
    Jack se gândeşte că Henry l-a început pe Burnside şi că Ty l-a terminat. Ceea ce George Rathbun ar fi numit fără-ndoială un minunat joc dublu.
   - Cum...
   - L-a eviscerat. Cu mâinile goale. Cu mâna. Sunt sigur că cealaltă e înlănţuită sus, cumva.
    Dale rămână tăcut o clipă, urmărindu-i pe motocicliştii din faţă cum se înclină într-o curbă cu părul fluturându-le în spate de sub căştile regulamentare în Wisconsin. Jack, între timp, desface ambalajul de hârtie maro şi scoate la iveală o cutie lungă şi albă. Ceva se rostogoleşte înainte şi-napoi în ea.

       - Vrei să-mi spui că un băiat de zece ani a eviscerat un ucigaş în serie? Un canibal în serie. Că ştii cumva lucrul ăsta.
   - Da.
   - Asta mi se pare extrem de greu de crezut.
   - Gândindu-mă la tatăl lui, înţeleg asta. Fred e...
    Un pămpălău, asta-i vine în gând, însă asta e deopotrivă nedrept şi neadevărat.
   - Fred e milos, zice Jack. Judy, însă...
   - E tare pe poziţie, zice Dale. Aşa am auzit.
    Jack îi oferă prietenului său un surâs lipsit de umor. A reuşit să limiteze zumzetul la o porţiune mică din creier, însă în acea bucăţică urlă ca o alarmă de pompieri. Aproape au ajuns la destinaţie.
   - Întocmai, fără doar şi poate, îi spune lui Dale. Şi la fel şi băiatul. El e... curajos.
    Ceea ce Jack aproape că a spus este: El e un prinţ.
   - Şi e în viaţă.
   - Da.
   - Înlănţuit într-o baracă undeva.
   - Corect.
   - În spatele casei lui Burnside.
   - Îhî.
   - Dacă mi-e clară geografia în cap, asta înseamnă că e undeva în pădure lângă Schubert şi Gale.
    Jack zâmbeşte şi nu spune nimic.
   - Bine, zice Dale apăsat. Cu ce am greşit?
   - Nu contează. Ceea ce-i bine, pentru că-i imposibil de explicat.
    Jack speră doar ca mintea lui Dale să fie bine înfiptă în loc, pentru că în următoarea oră sau aşa ceva o să încaseze câteva lovituri date naibii.

           Taie cu unghia banda adezivă cu care e lipită cutia. O deschide. Dedesubt e o folie cu bule de aer. Jack o scoate, o aruncă pe jos şi se uită la premiul Galei Brewer al lui Ty Marshall - un premiu pe care l-a câştigat chiar dacă, se pare, nici nu s-a înscris în concurs.
    Jack scoate un suspin slab de uimire. A mai rămas în el destul din copilul care a fost odată pentru a reacţiona la obiectul pe care-l vede, chiar dacă n-a mai jucat niciodată după ce-a fost prea mare pentru Liga de Juniori. Pentru că o bâtă de baseball are ceva aparte, nu-i aşa?
    Ceva care stârneşte credinţele noastre primitive cu privire la puritatea luptei şi-a puterii echipei din care facem parte. Echipa gazdă. Cu privire la ce e drept şi ce e alb.
    Cu certitudine, Bernand Malamud ştia asta; Jack a citit The National de mai multe ori, de fiecare dată sperând că se va sfârşi altfel (iar când versiunea cinematografică i-a oferit alt final, nu i-a plăcut de nicio culoare), de fiecare dată plăcându-i faptul că Roy Hobbs şi-a numit bâta Wonderboy. Cine să-i bage în seamă pe critici, cu toată vorbăria lor despre legenda arthuriană şi simbolurile falice? Uneori, un trabuc e doar un trabuc şi uneori o bâtă e doar o bâtă. Un băţ mare. Ceva cu care să marchezi un tur complet.
   - Maică soare, zice Dale, aruncând o privire într-acolo.
    Până şi el pare mai tânăr. Ca un băiat. Cu ochii larg căscaţi.
    Aşadar, Jack nu e singurul, se pare.
   - A cui e bâta?
    Jack o ridică încet din cutie. Pe mâner, scris cu un magic marker negru, se află mesajul:
    PENTRU TYLER MARSHALL NU TE DA BĂTUT! AMICUL TĂU, RICHIE SEXSON
   - A lui Richie Sexson, zice Jack. Cine e Richie Sexson?
   - Cel mai tare jucător de la Brewers, îi explică Dale.
   - E la fel de bun ca şi Roy Hobbs?
   - Roy...
    Apoi Dale surâde.
   - O, din filmul ăla! Cu Robert Redford, aşa-i? Nu, nu cred... Hei, ce faci?
    Ţinând în continuare bâta în mână (de fapt, aproape că-l loveşte pe Dale în obrazul drept cu capătul ei), Jack se întinde şi apasă claxonul.
   - Trage pe dreapta, zice el. Aici e. Aiuriţii ăia au fost aici doar ieri şi uite cum trec pe lângă.

           Dale trage pe marginea drumului, făcând maşina să se oprească brusc, şi scoate schimbătorul de viteze la liber.
    Când întoarce privirea spre Jack, faţa i s-a albit uimitor de tare.
   - O, Jack... Nu mă simt prea bine. Poate din cauza micului dejun. Hristoase, sper să nu încep să vomit.
    - Tot de la micul dejun se trage şi zumzetul pe care-l auzi în cap? întreabă Jack.
    Ochii lui Dale se măresc.
   - De unde...
   - Pentru că şi eu îl aud. Şi-l simt în stomac. Nu-i din vina micului dejun. E din vina Casei întunericului.
    Jack ridică flaconul cu miere.
   - Dă-i drumul. Mai dă-ţi puţină în jurul nărilor. Bagă ceva şi înăuntru. O să te simţi mai bine.
    Afişează o siguranţă absolută. Pentru că aici nu e vorba de arme secrete sau de formule mistice; şi cu siguranţă nu e vorba de miere. E vorba de credinţă. Au părăsit tărâmul raţionalului şi au intrat în tărâmul alunecării. Jack ştie asta sută la sută de-ndată ce deschide portiera maşinii.
    Înainte, motocicliştii virează şi fac cale întoarsă. Beezer, cu o expresie nerăbdătoare pe faţă, scutură din cap: Nu, nu, nu aici.
    Dale vine lângă Jack în faţa maşinii. E tot palid la faţă, însă pielea din jurul şi de sub nas străluceşte de miere, şi pare că se ţine destul de bine pe picioare.
   - Mersi, Jack. E mult mai bine. Nu ştiu cum nişte miere aplicată în jurul nasului mi-ar putea afecta auzul, dar zumzetul e mai slab. Nu mai e decât un bâzâit surd.
   - Ai greşit locul! strigă Beezer oprind Harley-ul în faţa maşinii de patrulă.
    - Mnu, zice Jack calm, uitându-se la pădurea deasă.
    Lumina soarelui căzând pe frunzele verzi contrastează cu nebuneşti zigzaguri negre de umbră. Totul tremură şi e instabil: joacă feste perspectivei. Ba aici e. Ascunzătoarea domnului Munşun şi-a Bandei Casei întunericului, după cum n-a spus niciodată Ducele.

           Acum, când motocicleta lui Doc se opreşte lângă a lui Beezer, larma creşte.
   - Beez are dreptate! De-abia ieri am fost aici! Doar nu crezi că am şi uitat locul?
   - Aici nu e decât pădure, pe ambele părţi ale drumului, intervine şi Dale. Arată cu degetul dincolo de şosea, unde, cam la cincizeci de metri sud-est de locul unde stau ei, bandă galbenă de poliţie fâlfâie legată de câţiva copaci. Ăla-i drumul care duce la Ed's Eats. Pe noi ne interesează un loc care probabil e dincolo de el...
    Cu toate astea, ştii că aici este, gândeşte Jack. Se minunează, de fapt. Altfel de ce te-ai fi mânjit cu miere ca ursuleţul Pooh într-o zi norocoasă?
    Îşi mută privirea la Beezer şi Doc, care nici ei nu arată prea bine. Jack deschide gura să le vorbească... şi ceva fâlfâie în partea de sus a câmpului său vizual. Îşi înfrânează impulsul natural de-a ridica privirea şi de-a identifica sursa acelei mişcări. Ceva - probabil vechea parte Jack Călătoru din el - crede că ar fi o idee foarte proastă să facă asta. Ceva îi priveşte deja. E mai bine să nu ştie că a fost observat.
    Lasă jos bâta lui Richie Sexson, sprijinind-o de maşina pornită la ralanti. Ia mierea de la Dale şi i-o întinde lui Beez.
    - Poftim, zice, unge-te bine.
   - Nu are niciun rost, nătărău fără minte! strigă Beezer exasperat. Nu... Ăsta este... locul!
   - Îţi sângerează nasul, spune Jack cu blândeţe. Doar puţin. Şi ţie, Doc.
    Doc dă cu un deget pe sub nas şi se uită uimit la pata roşie. Începe:
    - Dar ştiu că nu ăsta-i...
    Din nou fâlfâitul acela în partea de sus a câmpului vizual al lui Jack. Îl ignoră şi arată cu degetul înainte. Beezer, Doc şi Dale se uită în acea direcţie şi Dale e primul care-l vede.
    - Fir-aş să fiu, zice el încet. Un indicator cu TRECEREA INTERZISĂ. Acolo a fost până acum?
   - Mda, spune Jack. E acolo de treizeci de ani sau mai bine, cred.
    - Futu-i, sare Beez şi începe să se dea cu miere în jurul nasului, îndeasă cantităţi generoase şi în nări; picături răşinoase îi scânteiază în barba roş-brună de viking. Am fi mers liniştiţi mai departe, Doctore. Taman până în oraş. La naiba, poate taman până în Rapid City, Dakota de Sud.
    Îi dă mierea lui Doc şi face o grimasă spre Jack.
   - Îmi pare rău, omule. Trebuia să ştim. Nu avem scuze.
   - Unde-i drumeagul? întreabă Dale, apoi: O! Uite-l acolo. Puteam şi. jur...
   - Că nu era nimic acolo. Ştiu, spune Jack.
    Zâmbeşte. Se uită la prietenii lui. La Banda Sawyer. În cel mai sigur mod nu se uită la zdrenţele negre care fâlfâie neîncetat la periferia superioară a vederii sale, nici în jos la brâu, unde mâna sa scoate încet Rugerul 357 de la betelia pantalonilor.
   A fost întotdeauna unul dintre cei mai buni. A câştigat medalii doar de câteva ori la tragerea din punct fix, dar la concursul de viteză s-a descurcat foarte bine. Se situa între primii cinci, de obicei. Nu ştie dacă şi-a păstrat îndemânarea asta, dar crede că va afla chiar acum.

         Zâmbindu-le, privindu-l pe Doc cum îşi vâră miere în nări, Jack zice cu o voce degajată:
   - Ceva se uită la noi. Nu ridicaţi privirea. O să încerc să-l împuşc.
   - Ce este? întreabă Dale, zâmbind la rândul lui.
    Nu ridică privirea, se uită drept înainte. Acum vede cât se poate de clar drumeagul umbros care trebuie că duce la casa lui Burnside.
    Nu era acolo, putea să jure că nu era, dar acum este.
   - E-o pacoste, spune Jack şi, brusc, scoate Rugerul, apucându-l de mâner cu ambele mâini.
    Deschide focul aproape înainte să poată vedea cu ochii lui şi prinde corbul mare şi negru aşezat pe creanga de sus a unui stejar complet prin surprindere. Acesta scoate un singur ţipăt puternic, şocat - „AOOOO!” - apoi e spulberat pe loc. Sângele zboară pe profilul cerului albastru de vară, la apus. Penele planează în ghemotoace la fel de întunecate ca umbrele nopţii. Şi un corp.
    Cade la marginea drumului, în faţă, cu un bufnet puternic.
    Un singur ochi negru, lucios, se uită la Jack Sawyer cu o expresie de surpriză.
   - Ai tras cinci sau şase gloanţe? întreabă Beezer pe-un ton de mirare profundă. A fost atât de rapid, că nu mi-am dat seama.
    - Le-am tras pe toate, spune Jack. Se pare că, totuşi, nu mi-am ieşit din mână.
    - Ce corb mare! zice Doc.
    - Nu-i un corb ca oricare altul, îi spune Jack. E Gorg.
    Înaintează spre corpul spulberat care zace în praf.
   - Ce mai faci, amice? Cum te mai simţi?
    Scuipă pe Gorg, o hârcă mare şi groasă.
   - Asta-i pentru că i-ai ademenit pe copii, spune el.
    Apoi, brusc, loveşte cu bocancul cadavrul corbului, care, într-un arc slab, cu aripile înfăşurate în jurul corpului ca un linţoliu, ajunge între ierburi.
   - Iar asta-i pentru că ţi-ai bătut joc de mama Irmei.
    Toţi trei se uită la el la fel de uimiţi. Aproape temători.
    Sunt priviri care-l obosesc pe Jack, deşi presupune că trebuie să le accepte, îşi aminteşte că vechiul său prieten Richard Sloat s-a uitat la el în acelaşi fel, odată ce Richard şi- a dat seama că ceea ce el numea „poveşti din insula Seabrook” nu se limita doar la insula Seabrook.
   - Haideţi, zice Jack. Toată lumea în maşină. Să trecem la treabă.
    Da, şi trebuie să se mişte repede, pentru că un domn cu un singur ochi va începe în scurt timp să-l caute pe Ty.
   Domnul Munşun. Ochiul Regelui, îşi spune Jack. Ochiul abhalahului. La asta se referea Judy - la domnul Munşun.
    Oricine sau orice ar fi el de fapt.
    - Nu-mi place că trebuie să lăsăm motocicletele aici, pe marginea drumului, omule, zice Beezer. Oricine ar putea veni şi să le...
   - N-o să le vadă nimeni, îl linişteşte Jack. De când ne-am oprit, au trecut trei sau patru maşini şi nimeni nici măcar n-a întors capul spre noi. Şi ştii de ce.
    - Pentru că am început deja să trecem pragul, nu-i aşa? întreabă Doc. Asta-i marginea. Graniţa.
   - Opopanax, zice Jack. Cuvântul îi iese pur şi simplu pe gură.
    Jack ia bâta de baseball câştigată de Ty şi se urcă pe scaunul pasagerului.
    - Asta înseamnă să mergem, explică el. Hai să terminăm odată.

           Aşadar, Banda Sawyer porneşte în ultima aventură - de-a lungul drumeagului împădurit, otrăvit, care duce la Casa întunericului. Lumina puternică a după-amiezii se estompează repede şi devine o strălucire mată a unei seri noroase de noiembrie. Printre copacii deşi de pe-o parte şi cealaltă a drumului, siluete întunecate se împletesc şi se târăsc şi uneori zboară. Nu au cine ştie ce importanţă, consideră Jack; nu sunt decât fantome.
    - Ai de gând să-ţi încarci „Rugelatorul” ăla? întreabă Beezer de pe bancheta din spate.
   - Mnu, răspunde Jack, uitându-se la Ruger fără mare interes. Cred că şi-a încheiat misiunea.
   - Pentru ce ar trebui să ne pregătim? întreabă Dale pe-o voce firavă.
    - Pentru orice, răspunde Jack.
   Îi oferă lui Dale Gilbertson un rânjet lipsit de umor. Înainte îi aşteaptă o casă care nu-şi păstrează forma, ci se-nvârte şi se unduieşte în cel mai neliniştitor fel. Uneori nu pare mai mare decât o umilă casă de fermă; o clipire de ochi, şi pare un monolit care ascunde vederii tot cerul; încă o clipire şi pare să fie o construcţie joasă, inegală, întinzându-se în spate sub bolta pădurii cale de, probabil, kilometri întregi.
    Emană un zumzet slab care seamănă cu nişte voci.
    - Fiţi pregătiţi pentru absolut orice.

                                            28.

             Dar, la început, nu se întâmplă nimic.
    Toţi patru coboară şi rămân în faţa maşinii lui Dale, arătând până la ultimul ca nişte oameni care pozează pentru fotografia de grup care va ajunge în cele din urmă pe peretele cuiva.
   Numai că fotograful s-ar afla pe veranda Casei întunericului - într-acolo stau ei cu faţa - iar veranda e goală cu excepţia celui de-al doilea indicator cu TRECEREA INTERZISA, care stă sprijinit de un stâlp scorojit. Cineva a desenat pe el un craniu cu un magic marker sau creion chimic. Burny? Vreun adolescent intrepid care a venit până la casă într-o demonstraţie de curaj?
    Dale a făcut unele lucruri nebuneşti în adolescenţă, şi-a riscat viaţa cu un tub de vopsea sub presiune nu doar o singură dată, însă varianta aceasta tot i se pare greu de crezut.
    Atmosfera e apăsătoare şi tăcută, ca înaintea unei furtuni cu fulgere. Aerul miroase urât, însă mierea pare să acţioneze ca un filtru bun. În pădure, ceva scoate un sunet gros pe care Dale nu l-a mai auzit niciodată până acum. Gruu-uuu.
   - Ce-i aia? îl întreabă pe Jack.
   - Nu ştiu, răspunde acesta.
    Doc spune:
   - Am auzit cum fac aligatorii în călduri şi aşa sună.
   - Dar aici nu suntem în Everglades, zice Dale. Doc îi oferă un zâmbet subţire.
   - Nici în Wisconsin nu mai suntem, Toto. Sau poate nu ai observat.
    Dale a observat foarte bine. Pentru început, e felul în care casa nu vrea să-şi menţină forma - felul în care pare uneori enormă, ca şi când ar fi mai multe case cumva suprapuse.
    Un oraş poate de mărimea Londrei împăturit sub un singur acoperiş straniu. Şi-apoi mai sunt copacii: stejari bătrâni şi pini, mesteceni care seamănă cu nişte fantome uscăţive, arţari roşii - toţi specifici acestei zone - dar mai vede şi plante răsucite, rădăcinoase, care seamănă cu nişte copaci banyan mutanţi. Şi se mişcă oare aceştia? Hristoase, Dale speră că nu. Dar, că e aşa sau nu, aceştia şoptesc. E aproape sigur de asta. Le aude cuvintele cum i se înfiripă prin zumzetul din cap, şi nu sunt cuvinte încurajatoare, nu, nici pe departe.
    Ucidtine... mânctine... urăsctine...
   - Unde-i câinele? întreabă Beezer.
    Ţine pistolul de 9 milimetri într-o mână.
   - Vino, cuţu-cuţu! Am ceva bun pentru tine! Vino repede să-l iei!
   În schimb, din pădure se aude din nou mârâitul acela gutural, de data asta mai aproape: GRUU-UUUU! Şi copacii şoptesc.
   Dale ridică privirea spre casă, care creşte, etaj după etaj, până la cerul alb şi rece, şi brusc e asaltat de ameţeală ca de un val vâscos de căldură. Are vaga senzaţie că Jack îl apucă de cot ca să-l împiedice să cadă. Asta-l ajută puţin, dar nu destul; şeful poliţiei din French Landing se întoarce spre stânga şi vomită.
    - Bun, zice Jack. Dă afară. Scapă de tot. Dar tu, Doc? Beez?
    Thunder Two spun că sunt în regulă. Pentru moment aşa este, dar Beezer nu ştie cât va putea rezista. Stomacul i se agită. Ei, şi ce dacă aş da la boboci? gândeşte el. După spusele lui Jack, Bumside e mort şi n-o să-l deranjeze.
    Jack îi conduce pe scările verandei, oprindu-se să arunce indicatorul cu TRECEREA INTERZISĂ cu graffitiul lui cu cap de mort într-un boschet care-l înghite pe dată, ca o gură vorace. Asta îi aminteşte lui Dale cum Jack a scuipat pe corb.
    Prietenul lui pare diferit, cumva, mai tânăr şi mai în putere.
    - Dar noi o să încălcăm indicaţia şi-o să trecem, spune Jack. O să trecem cât ne vor muşchii.
    La început, însă, pare că nu o vor face. Uşa din faţă a Casei întunericului nu e doar încuiată. Între uşă şi canat nu e nici urmă de crăpătură. De fapt, odată ajunşi sus, uşa pare desenată, un trompe-l'oeil.

             În spatele lor, în pădure, ceva strigă. Dale tresare. Strigătul se ridică până la o notă dureros de ascuţită, se transformă într-un acces de râs maniacal şi dispare brusc.
    - Indigenii sunt al naibii de agitaţi, comentează Doc.
    - Vrei să încercăm un geam? îl întreabă Jack pe Beezer.
    - Nu. O să intrăm prin faţă.
    Rostind acestea, Jack ridică bâta de baseball a lui Richie Sexson. Când termină, o lasă jos, părând nedumerit. Din spatele lor se aude un huruit surd, care creşte repede în intensitate. Iar lumina zilei, deja slabă în această ciudată pădure deasă, pare să se micşoreze tot mai mult.
   - Acum ce mai e? întreabă Beezer, întorcându-se înapoi spre drumeag şi spre maşina parcată.
    Ţine pistolul ridicat lângă urechea dreaptă. Ce mamă...
    După care tace. Arma coboară. El cască gura.
   - Maică Precistă, zice Doc imediat.
    Dale, şi mai încet:
   - Tu ai făcut asta, Jack? Dacă da, chiar că ţi-ai ascuns bine talentele.

          Lumina a scăzut în intensitate pentru că în luminişul din faţa Casei întunericului a apărut acum o boltă de albine. Dinspre drum se revarsă altele, o auriu-maronie coadă de cometă. Produc un bâzâit somnoros, benefic, dar acoperă complet ţiuitul aspru, de alarmă antiincendiu, al casei. Arătarea-aligator răguşită din pădure tace şi siluetele pâlpâitoare dintre copaci dispar.
    Mintea lui Jack e imediat plină de gânduri şi imagini ale mamei sale: Lily dansând, Lily plimbându-se de colo-colo în spatele uneia dintre camerele de luat vederi înaintea unei scene importante cu o ţigară între dinţi, Lily stând în faţa geamului din living şi uitându-se afară în vreme ce Patsy Cline cântă Crazy Arms.
    Într-o altă lume, desigur, ea a fost un alt fel de regină, şi ce este o regină fără un cortegiu loial?
    Jack Sawyer se uită la uriaşul nor de albine - milioane, poate miliarde; toţi stupii din Midwest trebuie că sunt goi în după-amiaza aceasta - şi zâmbeşte. Asta face să i se schimbe forma ochilor şi lacrimile care s-au strâns acolo i se revarsă pe obraji. Salut, gândeşte el. Salutare, băieţi.
    Zumzetul surd, plăcut, al albinelor pare să se schimbe uşor, parcă răspunzându-i. Sau poate că asta se întâmplă doar cu imaginaţia lui.
    - La ce folosesc ele, Jack? întreabă Beezer.
    În vocea lui se simte accentul de veneraţie.
    - Nu ştiu precis, spune Jack. Se întoarce înapoi spre uşă, ridică bâta şi loveşte o dată, tare, cu ea în lemn. Deschide! strigă el. O cer în numele reginei Laura DeLoessian! Şi în numele mamei mele!
    Se aude un scârţâit ascuţit, atât de tare şi de pătrunzător, încât Dale şi Beez se trag amândoi în spate, crispându-se.
    Beezer chiar îşi acoperă urechile. În partea de sus a uşii apare o crăpătură, care se lungeşte apoi în ambele părţi. În colţul din dreapta sus al uşii, crăpătura coteşte şi continuă drept în jos, lărgindu-se destul cât prin ea să iasă un aer muced. Jack surprinde o pală de ceva deopotrivă acru şi familiar: mirosul morţii pe care l-au întâlnit prima dată la Ed's Eats.
    Întinde mâna spre clanţă şi o încearcă. Aceasta se roteşte fără probleme. Jack deschide uşa de la intrarea în Casa întunericului.
    Dar, înainte să-i poată invita pe ceilalţi înăuntru, Doc Amberson începe să strige.

          Cineva - poate Ebbie, poate T.J., poate pezevenchiul de Ronnie Metzger - îl trage pe Ty de braţ. Îl doare de nu se vede, dar nu asta e partea cea mai rea. Cel care-l trage scoate şi un zumzet ciudat care pare să vibreze adânc în capul lui. Se aude şi un zăngănit
    (Marea Combinaţie, asta-i de la Marea Combinaţie)
    dar zumzetul ăla!... Mamă, zumzetul ăla doare.
   - Termină, bâiguie Ty. Termină, Ebbie, sau o să...
    Strigăte slabe pătrund prin zumzetul acela electric şi Ty Marshall deschide ochii. Nu există nicio perioadă de graţie când să fie  nesigur de locul unde se află şi ce i se întâmplă. Îşi aminteşte totul cu forţa unor imagini teribile - un accident de maşină cu oameni morţi întinşi peste tot, să spunem - care-ţi sunt puse sub ochi înainte să-ţi poţi feri privirea.
    Se ţinuse tare până când bătrânul murise; dăduse ascultare vocii mamei lui şi îşi păstrase cumpătul. Dar odată ce începuse să strige după ajutor, panica se întorsese şi-l înghiţise. Sau poate că fusese vorba despre şoc. Sau amândouă. În orice caz, leşinase în timp ce încă striga după ajutor. Cât timp a stat atârnat aici de braţul încătuşat, inconştient?
    E imposibil de spus după lumina care se revarsă înăuntru prin uşa barăcii; aceasta pare neschimbată. La fel şi feluritele zăngănituri şi mormăituri ale uriaşei maşinării, şi Ty înţelege că aceasta nu se opreşte niciodată, că ţipetele copiilor şi pocnetele de bici ale paznicilor cumpliţi care insistă să nu înceteze munca sunt veşnice. Marea Combinaţie nu stă niciodată în loc. Funcţionează cu sânge şi teroare şi nu-şi ia nicio zi liberă.
    Dar zumzetul acela - acel suculent zumzet electric, aidoma celui mai mare aparat de ras Norelco din lume -, ce naiba e ăla?
    Domnul Munşun s-a dus după mono. Vocea lui Burny în capul lui. O şoaptă abjectă. Monoul Lumii din Capăt.
    O spaimă groaznică se furişează în inima lui Ty. Nu se îndoieşte absolut deloc că ceea ce aude este tocmai monoraiul acela, trăgând chiar acum sub bolta de la capătul Station House Road. Domnul Munşun îşi va căuta băiatul, băiadu zbejial, iar când nu-l va vedea (când nu-l va vedea nici pe Burn-Burn), va veni oare să-l caute?
    - Sigur că da, croncăneşte Ty. O, mamă. Pun prinsoare că va veni.
    Ridică privirea spre mâna stângă. Dacă n-ar avea cătuşa, i-ar fi atât de uşor s-o scoată prin inelul de fier din perete.
    Trage în jos de mai multe ori, totuşi, însă cătuşa nu face decât să se lovească de inel. Cealaltă cătuşă, cea după care se întindea Burny când Ty l-a prins de boaşe, se bălăngăne, făcându-l pe băiat să se gândească la spânzurătoarea de la capătul Station House Road.
    Zumzetul acela care-i aduce lacrimi în ochi şi care-i face dinţii să clănţăne dispare brusc.
    El l-a făcut să dispară. Mă caută la staţie, se asigură că nu sunt acolo. Iar când va fi sigur, ce se va întâmpla atunci? Ştie oare de locul ăsta? Sigur că ştie.
    Spaima lui Ty se transformă într-un fior rece de oroare.
    Burny ar nega-o. Burny ar spune că baraca din văgăuna asta este secretul lui, un loc special de-al lui. În aroganţa lui lunatică, nu i-a trecut niciodată prin gând cât de bine această idee greşită ar putea sluji scopurilor presupusului său prieten.
    Mama lui îi vorbeşte din nou în minte şi, de data asta, Ty e cât se poate de sigur că este într-adevăr mama lui. Nu te poţi baza pe nimeni. S-ar putea să ajungă la timp, dar s-ar putea să nu ajungă. Trebuie să presupui că nu o vor face. Trebuie să ieşi singur din încurcătură.
    Dar cum?
    Ty se uită la corpul contorsionat al bătrânului, întins pe pământul însângerat cu capul aproape ieşit pe uşă. Gândul la domnul Munşun încearcă să vină nepoftit, prietenul lui Burny grăbindu-se chiar în clipa aceasta pe Station House Road (sau poate la volanul propriei sale maşinuţe de golf E-Z- Go), dorind să-l recupereze şi să-l ducă la abbalah.
    Tyler alungă imaginea. Îl va face să intre din nou în panică şi nu-şi permite asta. Nu mai are deloc timp.
   - Nu ajung la el, zice băiatul. Dacă cheia e în buzunarul lui, sunt terminat. Caz închis, joc terminat, trage-ţi fer...
    Ochii îi cad pe ceva de pe podea. E vorba de sacul pe care l-a adus bătrânul. Cel în care era şapca. Şi cătuşele.
    Dacă acolo erau cătuşele, poate că tot acolo e şi cheia.
    Ty întinde piciorul stâng, îl întinde cât de mult poate. Nu ajunge. Nu reuşeşte să ajungă la sac. Îl despart cel puţin zece centimetri. Zece centimetri şi domnul Munşun vine, vine.
    Ty aproape că-i simte mirosul.

         Doc urlă şi urlă, vag conştient că ceilalţi strigă la el să înceteze, că totul e-n ordine, că nu are de ce să fie speriat, vag conştient că-şi răneşte gâtul, că probabil îl face să sângereze.
    Lucrurile astea nu contează. Ceea ce contează este că, atunci când Hollywood a deschis uşa din faţă a Casei întunericului, i-a apărut o viziune înaintea ochilor.
    Viziunea este Daisy Temperly, iubita cu ochi căprui a lui Doc. Poartă o rochie roz frumoasă. Are pielea albă ca varul, cu excepţia părţii drepte a frunţii, unde o bucată de piele atârnă, expunând craniul roşu de dedesubt.
   - Intră, Doc, spune Daisy. Putem discuta despre cum m-ai omorât. Şi poţi să cânţi. Îmi poţi cânta.
    Fata zâmbeşte. Zâmbetul devine un rânjet. Rânjetul scoate la iveală o gură plină de dinţi mari de vampir.
   - Îmi poţi cânta o eternitate.
    Doc face un pas împleticit în spate, se întoarce ca să fugă şi acela e momentul când Jack îl apucă şi-l scutură.
    Doc Amberson e un individ bine făcut - o sută douăzeci de kilograme tocmai ieşit de sub duş, mai bine de o sută treizeci când e îmbrăcat în costumul de motociclist, cum e acum -, dar Jack îl scutură cu uşurinţă, făcând capul huidumei să sară din faţă în spate. Părul lung al lui Doc zboară prin aer.
   - Sunt iluzii, zice Jack. Imagini create să ţină la distanţă musafirii nedoriţi ca noi. Nu ştiu ce ai văzut, Doc, dar nu există.
    Doc se uită precaut pe după umărul lui Jack. O clipă, vede un vârtej roz, evanescent - e ca şi venirea câinelui malefic, numai că invers - şi-apoi dispare. Ridică privirea spre Jack.
    Lacrimile îi curg încet pe faţa arsă de soare.
   - N-am vrut s-o omor, spune el. O iubeam. Dar eram obosit în noaptea aia. Foarte obosit. Ştii cum e când eşti obosit, Hollywood?
    - Da, recunoaşte Jack. Şi dacă scăpăm din asta, am de gând să dorm o săptămână întreagă. Dar pentru moment...
    Se uită de la Doc la Beezer. De la Beezer la Dale.
   - O să vedem şi alte lucruri. Casa va folosi împotriva ta amintirile tale cele mai rele: greşelile pe care le-ai făcut, oamenii pe care i-ai rănit. Una peste alta, însă, sunt încrezător. Cred că mare parte din otravă s-a scurs din locul ăsta odată cu moartea lui Burny. Tot ce avem de făcut este să găsim calea care să ne ducă de cealaltă parte.
   - Jack, zice Dale. Stă în cadrul uşii, chiar în locul din care Daisy şi-a întâmpinat fostul medic curant. Are ochii larg deschişi.
    - Ce e?
    - Să ne găsim calea de trecere... asta s-ar putea să fie mai uşor de zis decât de făcut.
    Se adună toţi în jurul lui. Dincolo de uşă se află un uriaş foaier circular, un loc atât de mare încât pe Jack îl duce cu gândul în treacăt la bazilica Sfântul Petru. Pe podea e-un acru de covor verde-otravă ţesut cu scene de tortură şi blasfemie. Din această încăpere se deschid uşi spre toate locurile. Pe lângă asta, Jack numără patru seturi de scări încrucişate. Clipeşte şi acum sunt şase. Clipeşte din nou şi acum sunt o duzină, la fel de uluitor pentru ochi ca un desen de Escher.
   Aude murmurul idiot şi profund care este vocea Casei întunericului. Dar mai aude ceva: un râset.
    Intraţi, le spune Casa întunericului. Intraţi şi rătăciţi prin camerele astea pentru totdeauna.
    Jack clipeşte şi vede o mie de scări, unele mişcându-se, umflându-se şi dezumflându-se. Uşi stau deschise spre galerii cu tablouri, galerii cu sculpturi, spre vortexuri în mişcare, spre goliciune.
   - Ce facem acum? întreabă Dale sumbru. Ce dracu' facem acum?
   
          Ty nu l-a văzut niciodată pe prietenul lui Burny, dar cum atârnă de inelul de fier, descoperă că şi-l poate imagina destul de uşor. În lumea aceasta, domnul Munşun este o creatură reală... Însă nu o fiinţă umană.
    Ty vede o siluetă agitată, împleticită, într-un costum negru şi-o cravată roşie curgătoare grăbindu-se de-a lungul Station House Road.
    Creatura aceasta are o mare faţă albă dominată de o gură roşie şi-un singur ochi înceţoşat. Emisarul şi mâna dreaptă a abbalahului arată, în ochiul imaginaţiei lui Ty, ca un Humpty-Dumpty înnebunit. Poartă o vestă cu nasturi făcuţi din oase.
    Trebuie să ies de etici. Trebuie să ajung la sacul ăla... dar cum?
    Se uită iar la Burny. La hidoasa încâlceală de maţe scoase a lui Burny. Şi, cât ai clipi, răspunsul vine. Întinde din nou piciorul, dar de data asta nu către sac. În schimb, prinde cu vârful tenisului un colac plin de pământ de intestine. Îl ridică, pivotează şi-apoi loveşte încet. Colacul de intestine părăseşte vârful tenisului său.
    Şi se agaţă după sacul de piele.
    Până aici totul bine. Acum dacă ar reuşi să-l tragă destul de aproape ca să poată pune piciorul pe el.
    Încercând să nu se gândească la silueta îndesată, agitată, cu acea grotescă faţă lungă, Ty dibuie din nou cu piciorul. Reuşeşte să-l pună sub şarpele murdar de intestine şi începe să tragă încet şi cu o grijă infinită.

          - E imposibil, zice Beezer plat. Nimic nu poate fi atât de mare. Ştii asta, nu?
    Jack inspiră adânc, expiră, mai inspiră o dată şi rosteşte un singur cuvânt cu o voce fermă, joasă.
   - Di-yamber? întreabă Beez bănuitor. Ce naiba e di-yamber?
    Jack nu se oboseşte să-i răspundă. Din vastul nor întunecat al albinelor zumzăitoare care planează deasupra luminişului (maşina lui Dale nu mai e acum decât o movilă păroasă, negru-aurie, în faţa verandei), se desprinde o singură albină. Aceasta - ea, căci este fără-ndoială o regină - zboară între Dale şi Doc, se opreşte o clipă în faţa lui Beezer, ca pentru a-l analiza (sau analizând mierea cu care el s-a uns generos), după care planează în faţa lui Jack. E durdulie şi aerodinamică, fragilă şi absurdă, şi cumva de-a dreptul minunată.
    Jack ridică un deget ca un profesor care e pe cale să sublinieze o idee sau un dirijor care se pregăteşte să puncteze o schimbare de notă. Albina se aşază pe vârful lui.
   - Ea te trimite?
    Jack pune întrebarea aceasta pe-o voce joasă - prea joasă ca să-l audă ceilalţi, nici măcar Beezer, care stă chiar în dreapta lui. Jack nu ştie foarte sigur la cine se referă. La mama lui? La Laura DeLoessian? La Judy? La Sophie? Sau să mai existe oară o altă Ea, o forţă opusă Regelui Purpuriu?
    S-ar putea să fie aşa, dar presupune că nu va şti niciodată sigur.
    În orice caz, albina doar se uită la el cu ochii ei negri şi largi, bătând repede din aripi. Şi Jack înţelege că acestea sunt întrebări la care nu are nevoie de răspuns. Înainte a fost confuz, dar acum e cu totul treaz. Casa aceasta e uriaşă şi adâncă, un loc care geme de răutate şi plin de secrete, dar ce dacă? El are bâta câştigată de Ty, el are prieteni, el are d'yamba, şi iat-o aici pe Regina Albinelor. Aceste lucruri sunt suficiente. Poate merge mai departe. Mai bine - poate cel mai bine - e bucuros să meargă mai departe.
    Duce vârful degetului la gură şi suflă albina încet în foaierul Casei întunericului. Pentru un moment, aceasta zboară fără ţintă în cerc, după care ţâşneşte spre stânga şi intră pe-o uşă cu o ciudată formă umflată, burtoasă.
   - Haideţi, zice Jack. Suntem pe cai.
    Ceilalţi trei schimbă priviri neliniştite, apoi îl urmează spre ceea ce e clar că le-a rezervat încă de la început destinul.

         E imposibil de spus cât timp petrece Banda Sawyer în Casa întunericului, gaura aceea prin care s-au revărsat lucruri alunecoase în French Landing şi-n oraşele dimprejur.
    E la fel de imposibil de spus cât de cât sigur ce văd ei acolo.
    Într-un sens foarte real, să umbli prin Casa întunericului e ca şi cum ai umbla prin creierul unui scelerat, iar într-o asemenea dispoziţie mentală nu ne putem aştepta să găsim vreun plan pentru viitor sau vreo amintire a trecutului. În creierul unui nebun există doar prezentul aburind, cu nesfârşitele lui nevoi presante, speculaţii paranoice şi presupuneri grandioase.
    Aşadar, nu e surprinzător că lucrurile pe care le văd în Casa întunericului le dispar din minte aproape de-ndată ce le trec prin faţa ochilor, lăsând în urmă doar şoapte vagi de nelinişte care ar putea fi strigătul îndepărtat al opopanaxului. Această amnezie e bine-venită.
    Regina albinelor îi conduce, iar celelalte albine îi urmează într-un roi care decolorează aerul cu vastitatea lui şi tremură prin camerele în care tăcerea a domnit secole la rând (căci cu siguranţă înţelegem - intuitiv, dacă nu logic - că locul acesta a existat cu mult înainte ca Burny să-i construiască cel mai recent tentacul în French Landing).
    La un moment dat, cvartetul coboară pe o scară de sticlă verde. În abisul de sub scări, văd păsări care zboară în cerc ca nişte vulturi cu feţe albe, schimonosite, de copilaşi rătăciţi. Într-o cameră lungă şi îngustă ca un vagon Pullman, desene animate în viaţă - doi iepuri, o vulpe şi o broască parcă de piatră cu mănuşi albe - stau în jurul unei mese prinzând şi mâncând ceea ce par să fie păduchi.
    Sunt într-adevăr personaje de benzi desenate, din-acelea în alb-negru din anii patruzeci, şi pe Jack îl dor ochii să se uite la ele, pentru că sunt de asemenea reale.
    Când Banda Sawyer trece pe lângă ei, iepurele îi face ştiutor din ochi, iar în ochiul care rămâne deschis Jack citeşte o pură intenţie criminală. Întâlnesc un salon gol, plin cu voci care strigă într-o limbă străină ce seamănă cu franceza, dar nu este. Mai e o cameră plină cu o junglă verde-vomă şi luminată de-un soare tropical dogoritor.
    De unul dintre copaci atârnă un cocon mare care pare să conţină un pui de dragon încă înfăşurat în propriile-i aripi, „ăla nu poate fi un dragon”, zice Doc Amberson cu o voce ciudat de rezonabilă.
    „Ies fie din ouă, fie din dinţii altor dragoni. Poate din amândouă.” Merg de-a lungul unui coridor nesfârşit care se rotunjeşte încet, devine un tunel, după care îi aruncă pe-o pantă lungă şi unsuroasă în vreme ce, din difuzoare nevăzute, se aude o bătaie nebunească de tobe.
    Lui Jack i se pare că sună a Cozy Cole sau poate Gene Krupa.
    Pereţii dispar şi, pentru un moment, ei alunecă deasupra unei prăpăstii care pare de-a dreptul să nu aibă fund.
    „Ghidaţi-vă cu mâinile şi picioarele!” strigă Beezer. „Dacă nu vreţi să săriţi peste margine, GHIDAŢI-VĂ!”
    Sunt în cele din urmă aruncaţi în ceea ce Dale numeşte Camera Mizeriilor. Se luptă se treacă peste mormane de pământ puţind a gunoi sub un tavan de tinichea ruginită festonat cu becuri goale. Armate de păianjeni verzi-albicioşi se plimbă de colo-colo ca nişte peşti.
    Când ajung în cealaltă parte, gâfâie cu toţii cu răsuflarea tăiată, au încălţările pline de noroi şi hainele murdare. Sunt trei uşi acolo. Conducătorul lor zumzăie şi face lupinguri în faţa celei din mijloc.
    „Nici poveste”, zice Dale. „Prefer să văd ce e în spatele cortinei.”
    Jack îi spune că-l aşteaptă un viitor strălucit ca măscărici, nu încape îndoială în privinţa asta, după care deschide uşa pe care albina le-a ales-o. În spatele ei e o uriaşă spălătorie automată, pe care Beezer o intitulează imediat Sala Curăţeniei.
    Strânşi laolaltă, merg după albină pe-un coridor jilav mărginit de maşini de spălat pline de zoaie şi de uscătoare huruitoare, care trepidează. În aer miroase a pâine coaptă. Maşinile de spălat - fiecare cu câte-un ochi căscat de hublou - sunt stivuite pe-o distanţă de cincisprezece metri sau mai mult. Deasupra lor, într-un ocean de aer prăfos, porumbeii plutesc pe curenţi. Din când în când, păşesc pe lângă mormane de oase sau pe lângă alte semne ale trecerii (sau aducerii) pe-acolo a altor fiinţe umane.
    Într-un hol găsesc un scuter năpădit de pânze de păianjen.
    Mai departe, o pereche de patine pentru fete, pline de praf.
    Într-o necuprinsă sală de bibliotecă, cuvântul RÂS a fost alcătuit din oase de om pe-o masă de mahon. Într-un salonaş bogat mobilat (chiar dacă evident neglijat) prin care-i conduce albina într-o aiuritoare linie dreaptă, Dale şi Doc observă că obiectele de artă de pe un perete par să constea din feţe omeneşti tăiate de pe os, tratate şi apoi întinse pe bucăţi pătrate de lemn. Uriaşi ochi uimiţi au fost pictaţi în găvanele goale.
    Lui Dale i se pare că recunoaşte cel puţin una dintre feţe: Milton Wanderly, un profesor care a dispărut cu trei sau patru ani în urmă. Toată lumea a presupus că fratele mai mic al lui Don Wanderly pur şi simplu plecase din oraş. Ei bine, gândeşte Dale, a plecat, asta-i sigur.
    La jumătatea unui coridor de piatră mărginit de celule, albina intră brusc într-o cămăruţă infectă şi zboară în cerc deasupra unei saltele jerpelite. La început, niciunul dintre ei nu spune nimic. Nu e nevoie s-o facă. Ty a fost acolo şi asta nu cu mult timp în urmă. Aproape că-i simt mirosul, îi simt teama. Apoi Beezer se întoarce spre Jack. Ochii albaştri de deasupra luxuriantei bărbi brun-roşcate sunt îngustaţi de furie.
    - Nemernicul ăla bătrân l-a ars cu ceva. Sau l-a curentat.
    Jack încuviinţează. Simte şi el mirosul acela, deşi dacă o face cu nasul sau cu mintea nu ştie şi nici nu-i pasă.
   - Burnside n-o să mai curenteze pe nimeni, zice el.
   Regina albinelor ţâşneşte între ei şi se învârte nerăbdătoare în coridor. La stânga, înapoi pe unde au venit, coridorul este negru de albine. Ei se întorc în schimb spre dreapta şi, curând, albina îi conduce în jos pe-o altă scară aparent nesfârşită. La un punct, trec printr-o scurtă burniţă - undeva deasupra părţii ăsteia de scări, o ţeava din inimaginabilul pântece al Casei întunericului probabil că a cedat.
    O jumătate de duzină de trepte sunt ude şi toţi văd urme acolo. Sunt prea şterse pentru o analiză lămuritoare (Jack şi Dale se gândesc la acelaşi lucru), dar Banda Sawyer se simte încurajată: se vede o pereche de urme mare şi una mică, iar ambele perechi sunt relativ proaspete.
    În sfârşit au o ţintă, pentru Dumnezeu!
    Încep să se mişte mai repede şi, în spatele lor, albinele coboară într-un uriaş nor zumzăitor, ca o ciumă din Vechiul Testament.

           Timpul poate că a încetat să existe pentru Banda Sawyer, însă pentru Ty Marshall a devenit o prezenţă chinuitoare.
    Nu mai e sigur dacă senzaţia apropierii domnului Munşun ţine de imaginaţie sau de precogniţie, dar se teme foarte tare că este vorba despre cea din urmă. Trebuie să iasă din baraca asta, trebuie, însă afurisitul ăla de sac continuă să i se împotrivească.
    A reuşit să-l tragă aproape de el ajutându-se de colacul de intestine; ironic, aceea a fost partea cea mai uşoară. Partea grea este chiar să apuce blestemăţia aia.
    Nu ajunge la el; oricât de tare s-ar întinde şi oricât de mult şi-ar forţa umărul stâng şi încheietura încătuşată a mânii stângi, îl mai desparte încă un metru. Lacrimi de durere i se rostogolesc pe obraji.
    Orice lichid pierdut în felul acesta este repede înlocuit de sudoarea care-i curge de pe fruntea unsuroasă şi-i înţeapă ochii.
    - Loveşte-l cu piciorul, zice el. Exact ca la fotbal.
    Se uită la corpul desfigurat şi lăbărţat în uşă - fostul lui torţionar.
   - Exact ca la fotbal, nu, Burn-Burn?
    Lipeşte lateralul piciorului de sac, îl împinge la perete, apoi începe să-l tragă pe lemnul pătat de sânge. În acelaşi timp, se întinde în jos... acum mai are patruzeci de centimetri... acum doar treizeci... se întinde...
.....................................................................

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu