Casa întunericului, Stephen King, Peter Straub

............................................................
                             11-17

            - Dac-o să vorbim despre păcăleli şi suflări, mai bine spune-mi Potsie.
    - Bine, Potsie. Când ai dat peste tipu' ăsta în Chicago?
    - Asta-i uşor, zice Potter. Când s-a ţinut licitaţia era vară, dar mahării încă mai vociferau despre cum hipioţii au venit în oraş cu un an înainte şi le-au învineţit ochii poliţiştilor şi primarului. Aşa că aş zice 1969. Ce s-a întâmplat a fo' că îi făcusem licitantului un mare favor şi-i mai făcusem unul şi bătrânei care trăgea la cântat în Comisia pentru Apărarea Egalităţii de şanse pe care o înfiinţase primarul Daley. Aşa că, atunci când a început licitaţia, oferta mea a avut parte de tratament special. Tipu' ăstălalt - păcăliciul - n-am nicio îndoială că oferta lui a fost mai proastă. Ştia cum să se-nvârtă şi probabil că avea propriile lui contacte, dar de data asta eu eram privilegiatul.
    Zâmbeşte. Dinţii aceia oribili apar, apoi dispar din nou.
    - Oferta păcăliciului? S-a pierdut cumva. A ajuns prea târziu. Ghinion. Chicago Potsie primeşte contractul. Apoi, după patru ani, păcăliciul îşi face iar apariţia, ofertând pentru contractul Libertyville. Numai că atunci când l-am înfrânt, totul a fost la vedere. N-am tras nicio sfoară. L-am întâlnit în barul hotelului Nelson în seara de după atribuirea contractului, din pură întâmplate. Şi-mi zice: „Tu eşti ăla din Chicago.” Şi eu zic: „Sunt mulţi oameni în Chicago.” Ei, tipu' ăsta era un păcălici, da' era un păcălici înfricoşător. Emana un miros urât. Mai bine de atât nu ştiu să spun. Oricum, în zilele alea eram mare şi puternic, puteam să fiu rău, dar de data aia am fost destul de paşnic.
    „Mda”, zice el, „Îs mulţi oameni în Chicago, da' numa' unu' care m-a păcălit. Încă mă resimt de pe urma faptei ăleia, Potsie, şi am o memorie lungă.”
     Oricând altcândva, oricine altcineva ar fi fost, l-aş fi întrebat cât de bună i-ar fi rămas memoria după ce era dat cu capul de podea, da' cu el... doar am înghiţit-o. N-am mai schimbat niciun cuvânt. El a ieşit din bar. Nu cred că l-am mai văzut vreodată, dar am auzit despre el din când în când cât am lucrat la contractul Libertyville.
    Cel mai adesea de la subordonaţii mei. Se pare că păcăliciul îşi construia şi el o casă în French Landing. Pentru pensie. Nu c-ar fi fost aproape de pensionare pe-atunci, da' nici în floarea vârstei nu mai era. Cincizeci, aş zice... Şi asta se-ntâmpla în '72.
    - Construia o casă aici, în oraş, zice Jack meditativ.
    - Mda. Ş-avea şi un nume, ca una dintre casele alea englezeşti. The Birches, Lake House, Beardsley Manor, aşa ceva.
    - Ce nume?
    - La naiba, nu-mi amintesc nici măcar numele păcăliciului, cum te-aştepţi să-mi amintesc numele casei pe care-a construit-o? Da' un lucru îmi amintesc: niciunuia dintre subalternii mei nu-i plăcea. Avea o reputaţie...
    - Proastă?
    - Cea mai proastă. Au avut loc accidente. Un tip şi-a retezat mâna la un fierăstrău electric, aproape că a murit de hemoragie înainte să-l ducă la spital. Un altul a căzut de pe-o schelă şi-a paralizat... e ceea ce ei numesc cvadriplegic. Ştii ce-i asta?
    Jack încuviinţează.
    - Singura casă despre care i-am auzit pe oameni zicând că-i bântuită încă dinainte să fie construită de tot. Am impresia c-a trebuit să termine mare parte din ea el însuşi.
    - Ce se mai spune despre casa asta?
    Jack pune întrebarea într-o doară, ca şi când nu i-ar păsa cine ştie cât, însă-i pasă mult de tot. N-a auzit până acum de-o aşa-numită casă bântuită în French Landing. Ştie că nu locuieşte aici de destul timp să audă toate poveştile şi legendele, dar ceva de felul ăsta... ai crede că ceva de felul ăsta ar ieşi printre primele la iveală.
    - A, omule, nu-mi amintesc. Doar că...
    Face o pauză, cu ochii uitându-se departe. În faţa clădirii, mulţimea începe în sfârşit să se risipească. Jack se întreabă cum se descurcă Dale cu Brown şi Black. Timpul pare să gonească şi el încă n-a obţinut ceea ce-i trebuie de la Potter.
    Ce are până acum abia ajunge să-i stârnească dorinţele.
    - Un individ mi-a spus că soarele nu străluceşte niciodată acolo nici chiar atunci când străluceşte, zice Potter dintr-o suflare. A zis că se află la scurtă distanţă de drum, într-un luminiş, şi că ar trebui să aibă soare cel puţin cinci ore pe zi vara, dar, cine ştie cum... nu are. Zicea că oamenii îşi pierdeau umbrele, exact ca într-un basm, şi că nu le plăcea. Şi uneori auzeau un câine mârâind în pădure. Părea a fi unul mare. Unul rău. Dar nu l-au văzut niciodată. Ştii cum e, cred. Poveştile încep să circule şi-apoi se alimentează cumva cu propria lor substanţă...
    Umerii lui Potter se prăbuşesc brusc. Lasă capul în pământ.
    - Hei, asta-i tot ce-mi amintesc.
    - Cum îl chema pe păcălici pe când era în Chicago?
    - Nu-mi aduc aminte.

         Jack îşi bagă într-o clipă palmele desfăcute sub nasul lui Potter. Cu capul în pământ, Potter nu le vede până ce nu sunt acolo şi se trage în spate, icnind. Trage tare pe nas mirosul evanescent de pe pielea lui Jack.
    - Ce?... Iisuse, ce-i asta?
    Potter apucă una din mâinile lui Jack şi miroase din nou, lacom.
    - Mamă, ce bine miroase. Ce-i?
    - Lalele, zice Jack, dar nu asta şi gândeşte.
    Ceea ce gândeşte este: Memoria mamei mele.
    - Cum îl chema pe păcălici pe când era în Chicago?
    - E... ceva care sună ca un nume nemţesc. Beerstein. Nu-i tocmai ăsta, dar nici pe departe. Mai mult nu ştiu.
    - Beerstein, zice Jack. Şi cum îl chema când a ajuns în French Landing trei ani mai târziu?
    Imediat, pe scări se aud voce puternice, înflăcărate.
    - Nu-mi pasă! strigă cineva.
    Jack crede că e Black, cel mai oficios.
    - E cazul nostru, e prizonierul nostru şi-l luăm de aici! Acum!
    Dale:
    - Nu mă împotrivesc. Spun doar că hârtiile...
    Brown:
    - A, mă fut pe hârtii. Îl luăm cu noi.
   - Cum îl chema în French Landing, Potsie?
    - Nu pot să...
    Potsie ia din nou mâinile lui Jack. Mâinile lui Potsie sunt uscate şi reci. Miroase palmele lui Jack, cu ochii închişi.
    Când expiră prelung, zice:
   - Burnside. Grăsuliul Burnside. Nu c-ar fi fost grăsuliu. Porecla era o glumă. Cred că adevăratul lui prenume e posibil să fi fost Charlie.
    Jack îşi trage mâinile. Charles „Grăsuliul” Burnside. Cunoscut odinioară drept Beer Stein. Sau ceva ca Beer Stein.
    - Şi casa? Cum îi zicea casei?
    Brown şi Black se apropie acum pe coridor, Dale urmându-i grăbit. Nu mai e timp, îşi spune Jack. Fir-ar să, fie, dacă aş mai fi avut măcar cinci minute...
    Si atunci Potsie zice:
    - Casa întunericului. Nu ştiu dacă aşa a botezat-o el sau dacă aşa au început s-o numească muncitorii, dar ăsta era numele, da-da.
    Ochii lui Jack se măresc. Imaginea livingului comod al lui Henry Leyden îi trece prin minte: stând cu un pahar lângă cot şi citind despre Jarndyce şi Jarndyce.
    - Ai spus cumva Casa umbrelor?
    - A întunericului, repetă Potsie cu iuţeală. Pentru că într-adevăr aşa era. Era...

          - O, Hristoase, fiu ceresc, zice unul dintre poliţiştii statali cu o voce ţâfnoasă de „uite ce-a adus pisica-n casă” care-l face pe Jack să-i vină să-i rearanjeze faţa.
    E vorba de Brown, dar când Jack ridică privirea, ochii săi dau de partenerul lui Brown. Coincidenţa numelui celuilalt ofiţer îl face pe Jack să zâmbească.
    - Salut, băieţi, zice Jack, ridicându-se de pe prici.
    - Ce cauţi aici, Hollywood? zice Black.
    - Ardeam doar gazul şi vă aşteptam, spune Jack, şi surâde scânteietor. Presupun că-l vreţi pe omul ăsta.
    - Mare dreptate ai, mârâie Brown. Iar dacă ne-ai stricat cazul...
    - Doamne, nu cred, zice Jack.
    E-o luptă, dar reuşeşte să atingă un ton de amabilitate. Apoi, lui Potsie:
    - O să fiţi mai în siguranţă cu ei decât aici în French Landing, domnule.
    George Potter pare din nou pierdut. Resemnat.
    - Nu-mi pasă cine ştie cât, spune el, apoi zâmbeşte când îi vine un gând. Dacă bătrânul Grăsuliu e încă-n viaţă şi-o să dai peste el, poate-l întrebi dacă se mai resimte de pe urma păcălelii pe care i-am tras-o în '69. Şi transmite-i că Chicago Potsie îl salută.
    - Despre ce dracu' vorbeşti? întreabă Brown, încruntându-se.
    A scos cătuşele şi e clar că abia aşteaptă să le pună la încheieturile lui George Potter.
     - Despre vremuri demult apuse, zice Jack.
    Îşi îndeasă mâinile plăcut mirositoare în buzunare şi iese din celulă. Le zâmbeşte lui Brown şi Black.
    - Nu merită să vă ocupaţi mintea cu asta, băieţi.
    Ofiţerul Black se întoarce spre Dale.
    - Ai terminat-o cu cazul ăsta, zice el. Cuvintele astea-s destul de clare. Mai simplu nu ştiu cum să-ţi explic. Aşa că spune-mi o dată pentru totdeauna, şerifule: Ai înţeles?
    - Sigur că da, zice Dale. Luaţi cazul şi spălaţi-vă cu el pe cap. Dar nu mai face pe ăla pe cal alb, bine? Dacă te aştepţi să stau pur şi simplu deoparte şi să las o mulţime de beţivi de la Sand Bar să-l scoată pe omul ăsta din Lucky's şi să-l linşeze...
    - Nu te pune într-o lumină mai proastă decât aia în care te afli deja, ripostează Brown. I-au aflat numele de pe frecvenţa radio a poliţiei.
    - Mă îndoiesc de asta, zice Dale încet, gândindu-se la mobilul drogatului luat cu împrumut din magazia cu dovezi.
    Black îl apucă pe Potter de umărul îngust, îl răsuceşte violent, apoi îi împinge atât de tare spre uşa de la capătul coridorului, că omul aproape cade la pământ. Potter îşi recapătă echilibrul, cu faţa ridată plină de durere şi demnitate.
    - Ofiţeri, zice Jack.
    Nu vorbeşte tare sau cu furie, însă amândoi ofiţerii se întorc.
    - O singură dată să-l mai bruscaţi pe prizonier şi, din clipa când aţi plecat, o să sun la Madison şi credeţi-mă, ofiţeri, baştanii de-acolo or să mă asculte. Aveţi o atitudine arogantă, coercitivă şi contraproductivă pentru rezolvarea acestui caz. Abilităţile voastre de cooperare interdepartamentală sunt inexistente. Aveţi un comportament lipsit de profesionalism, care aruncă o lumină foarte rea asupra statului Wisconsin. Aveţi două variante: fie o să vă comportaţi frumos, fie de vinerea viitoare o să căutaţi să vă angajaţi ca agenţi de pază pe undeva.
    Chiar dacă vocea lui rămâne egală de la început până la sfârşit, Black şi Brown par să se micşoreze pe măsură ce cuvintele îi ies pe gură. Când termină, statalii arată ca doi copii pedepsiţi. Dale îl priveşte pe Jack cu admiraţie. Numai Potter pare neafectat; el se uită la mâinile sale încătuşate cu ochi ce ar putea fi la distanţă de o mie de kilometri.
    - Acum, plecaţi, zice Jack. Luaţi-vă prizonierul, luaţi dosarele cazului şi căraţi-vă.
    Black deschide gura să vorbească, apoi o închide la loc.

         Pleacă. Când uşa se închide în urma lor, Dale se uită la Jack şi zice foarte încet:
    - Oau!
    - Ce?
    - Dacă nu ştii, spune Dale, eu n-o să-ţi spun.
    Jack ridică din umeri.
    - Potter îi va ţine ocupaţi, ceea ce nouă ne va da ocazia să facem puţină muncă adevărată. Dacă seara de-acum are o parte bună, asta este.
    - Ce ai aflat de la el? Ai aflat ceva?
    - Un nume. S-ar putea să însemne ceva. Charles Burnside. Poreclit Grăsuliul. Ai auzit de el?
    Dale scoate în afară buza de jos şi se trage gânditor de ea. Apoi îi dă drumul şi scutură din cap.
    - Numele în sine mi se pare vag cunoscut, dar asta s-ar putea să fie doar pentru că e aşa comun. Porecla, nu.
    - Era constructor, contractor în Chicago acum mai bine de treizeci de ani. După ce spune Potsie, cel puţin.
    - Potsie, zice Dale.
    Banda adezivă se desprinde pe la un colţ al afişului cu UN APEL ÎNSEAMNĂ UN APEL şi Dale o netezeşte cu aerul unuia care nu ştie prea bine ce face.
    - V-aţi împrietenit binişor, nu?
    - Nu, zice Jack. Burnside e Grăsuliul. Iar ofiţerul Black nu e stăpânul Casei întunericului.
    - Ţi-ai pierdut minţile. Ce casă a întunericului?
    - Întâi de toate, e-un nume propriu. Casă, cu C mare. Casa întunericului. Ai auzit vreodată de-o casă numită aşa prin apropiere?
    Dale râde.
    - Doamne, nu.
    Jack îi întoarce zâmbetul, dar pe dată e vorba de zâmbetul pe care-l foloseşte la interogatorii, nu acela care spune „discut ceva cu prietenul meu”. Asta pentru că acum e-un ţopilist. Şi-a văzut o scânteiere ciudată în ochii lui Dale Gilbertson.
    - Eşti sigur? Nu te grăbi. Gândeşte-te bine.
    - Ţi-am spus că nu. Prin părţile astea, oamenii nu dau nume caselor. O, mi se pare că bătrâna doamnă Graham şi doamna Pentle îi spun locuinţei lor de cealaltă parte a bibliotecii orăşeneşti Caprifoi, din pricina tufelor de caprifoi care împânzesc gardul din faţă, dar asta-i singura de prin părţile astea de care am auzit să aibă un nume.
    Din nou, Jack vede acea scânteiere. Potter e cel care va fi acuzat de crimă de către Poliţia Statului Wisconsin, însă Jack n-a văzut acea scăpărare profundă în ochii lui Potter nici măcar o singură dată în timpul discuţiei lor. Asta pentru că Potter fusese sincer cu el.
    Dale nu este sincer.
    Dar trebuie să fiu blând cu el, îşi spune Jack. Pentru că el nu ştie că nu e sincer. Cum e posibil aşa ceva?
    Ca un răspuns, aude vocea lui Chicago Potsie: Un individ mi-a spus că soarele nu străluceşte niciodată acolo nici chiar atunci când străluceşte... Zicea că oamenii îşi pierdeau umbrele, exact ca într-un basm.

         Memoria e o umbră; orice poliţist care încearcă să reconstituie o crimă sau un accident pe baza relatărilor contradictorii ale martorilor oculari ştie asta foarte bine. Oare aşa să fie Casa întunericului a lui Potsie? Ceva ce nu aruncă nicio umbră?
    Răspunsul lui Dale (s-a întors acum drept cu faţa la posterul care se desprinde şi lucrează la el la fel de serios cum ar lucra cu o victimă a unui atac de cord în stradă, făcându-i respiraţie gură la gură aşa cum scrie la carte, până la sosirea ambulanţei) îi sugerează lui Jack că s-ar putea să fie ceva exact aşa. Acum trei zile nu şi-ar fi permis să ia în calcul o asemenea idee, dar în urmă cu trei zile nu se întorsese în Teritorii.
   - După spusele lui Potsie, locul ăsta şi-a dobândit reputaţia de casă bântuită încă dinainte să fie complet construit, spune Jack, forţând puţin nota.
    - Nu.
    Dale trece la afişul despre întâlnirile Alcoolicilor Anonimi şi Drogaţilor Anonimi. Examinează grav banda adezivă, fără să-l privească pe Jack.
    - Nu-mi sună deloc cunoscut.
    - Sigur? Un om aproape că a murit din cauza hemoragiei. Altul a căzut şi a paralizat. Oamenii s-au plâns - ascultă asta, Dale, că-i bună - aşa spune Potsie, oamenii s-au plâns că şi-au pierdut umbrele. Nu le vedeau nici la miezul zilei, când soarele strălucea cu putere maximă. Nu-i aşa că-i ciudat?
    - Ba cum să nu, dar eu nu-mi amintesc să fi auzit asemenea poveşti.
    Când Jack se apropie de Dale, acesta se îndepărtează. Aproape că spală putina, deşi şeriful Gilbertson nu e de obicei omul care să spele putina. E puţin comic, puţin trist, puţin oribil. Nu ştie că o face, Jack e sigur de asta. Există o umbră. Jack o vede şi, la un anumit nivel, Dale ştie asta. Dacă Jack l-ar forţa prea tare, Dale va trebui să o vadă şi el...
    Şi Dale nu vrea asta. Pentru că e o umbră rea. E oare mai rău decât un monstru care ucide copii şi apoi mănâncă anumite părţi din corpurile lor? Aparent, o parte din Dale aşa crede.
    L-aş putea face să vadă umbra aia, îşi spune Jack cu răceală. Să-i pun mâinile sub nas - mâinile mele mirosind a lalele - şi să-l fac să o vadă. O parte din el chiar vrea să o vadă. Partea de ţopilist.
    Apoi o altă parte a minţii lui Jack se face auzită pe vocea tărăgănată a lui Speedy Parker pe care acum şi-o aminteşte din copilărie. L-ai putea face să aibă o cădere nervoasă, Jack.
    Dumnezeu ştie că e aproape de una, după toate prin câte a trecut de cân' a fo' răpit băiatu' Irkenham. Vrei să rişti asta? Şi pentru ce? N-a ştiut numele, în privinţa asta a fost sincer.

           - Dale?
    Dale îi aruncă lui Jack o privire iute şi luminoasă, apoi îşi fereşte ochii. Acea scurtă privire îi frânge inima lui Jack.
    - Ce-i?
    - Hai să mergem să bem o cafea.
    La această schimbare de subiect, pe faţa lui Dale se vede o veselă uşurare. Îl loveşte pe Jack peste umăr.
    - Bună idee!
    A naibii de bună idee, chiar aici şi-acum, îşi zice Jack, apoi zâmbeşte. Sunt mai multe feluri de-a beli o pisică şi mai multe feluri de-a găsi o Casă a întunericului. A fost o zi lungă.
    E mai bine, poate, să lase asta deoparte. Cel puţin pentru seara asta.
    - Cum rămâne cu Railsback? întreabă Dale în vreme ce coboară scările. Mai vrei să vorbeşti cu el?
    - Absolut, răspunde Jack, cât poate de însufleţit, dar are puţine speranţe în legătură cu Andy Railsback, un martor ales care a văzut exact ceea ce Pescarul a vrut ca el să vadă. Cu o singură mică excepţie... poate. Papucul de casă.
    Jack nu ştie dacă asta va duce la ceva, dar e posibil. În sala de judecată, de pildă... ca legătură identificatoare...
    Asta n-o să ajungă niciodată în instanţă şi-o ştii bine. S-ar putea chiar sa nu se termine săptămâna as...
    Gândurile îi sunt întrerupte de un val de sunet vesel când păşesc în combinaţia de cameră de recreere şi centru de dispecerat. Membrii Departamentului de Poliţie French Landing stau în picioare şi aplaudă. Henry Leyden stă şi el în picioare şi aplaudă. Dale se alătură curentului dominant.
    - Iisuse, băieţi, încetaţi, zice Jack, râzând şi înroşindu-se în acelaşi timp.
    Dar n-o să încerce să se mintă, să-şi spună că nu-i face plăcere acel ropot de aplauze. Le simte căldura, simte lumina privirii lor. Lucrurile astea nu-s importante.
    - Dar te fac să te simţi ca acasă, şi asta e important.
    Când Jack şi Henry ies din secţia de poliţie după o oră sau aşa ceva, Beezer, Mouse şi Kaiser Bill sunt încă acolo. Ceilalţi doi s-au întors pe Row să le pună la curent pe bătrânele doamne de acolo cu privire la evenimentele serii.
    - Sawyer, zice Beezer.
    - Da, răspunde Jack.
    - Orice putem face, omule. Pricepi asta? Orice.
    Jack se uită intens la motociclist, întrebându-se care o fi povestea lui... alta în afară de durere, adică. Durerea unui tată. Ochii lui Beezer rămân aţintiţi asupra ochilor săi. Puţin într-o parte, Henry Leyden stă cu capul ridicat pentru a mirosi ceaţa de fluviu, murmurând din adâncul gâtului.
    - O să trec să văd ce face mama Irmei mâine pe la unsprezece, zice Jack. Crezi că tu şi prietenii tăi mă puteţi aştepta la Sand Bar în jurul prânzului? Femeia locuieşte prin apropiere, am înţeles. O să vă fac cinste cu un rând de limonadă.
    Beezer nu zâmbeşte, dar ochii i se încălzesc uşor.
    - Acolo o să fim.
    - Bine, zice Jack.
    - Vrei să-mi spui de ce?
    - Trebuie să găsim un loc.
    - Are legătură cu ucigaşul lui Amy şi al celorlalţi copii?
     - Poate.
    Beezer încuviinţează.
    - Mă mulţumesc cu „poate”.

             Jack conduce înapoi spre valea Norway încet, dar nu doar din cauza ceții. Deşi e încă seara devreme, e obosit ca un câine şi are o bănuială că Henry e şi el obosit. Nu pentru că e tăcut; Jack s-a obişnuit că ocazionalele perioade de latenţă ale lui Henry. Nu, e vorba de tăcerea din maşină. În împrejurări normale, Henry e-un neobosit ascultător de radio, reglând aparatul, pe rând, pe toate posturile din La Riviere, verificând KDCU de-aici din oraş, apoi extinzând aria, căutând prin Milwaukee, Chicago, poate chiar Omaha, Denver şi St Louis, dacă o permit condiţiile meteorologice. Un aperitiv bop aici, o salată gospel acolo, poate o frântură de Perry Como taman la capătul scalei de reglaj: hot-diggity, dog-diggity, boom what-ya-do-to-me. Nu şi-n seara asta, însă.
    În seara asta, Henry stă doar tăcut pe partea lui de maşină, cu mâinile împreunate în poală. În cele din urmă, când nu mai au mai mult de trei kilometri până la aleea casei sale, Henry spune:
    - În seara asta îl lăsăm pe Dickens, Jack. Mă duc direct la culcare.
    Oboseala din vocea lui Henry îl uimeşte pe Jack, îl nelinişteşte.
    Henry nu pare în apele lui sau în ale vreunui alt personaj radiofonic de-al său; în momentul acesta pare doar bătrân şi obosit, aproape ajuns la capătul puterilor.
    - Asta am să fac şi eu, zice Jack, încercând să nu-şi lase îngrijorarea să i se citească în voce. Henry sesizează fiecare nuanţă a glasului. Asta-i ciudăţenia lui.
    - Pot să întreb ce ai de gând să faci cu Thunder Five?
    - Nu-s tocmai sigur, zice Jack şi, poate pentru că e obosit, Henry înghite minciuna.
    Are de gând să-i pună pe Beezer şi amicii lui să caute locul despre care i-a spus Potsie, locul unde umbrele au obiceiul de-a dispărea. Asta cel puţin în anii şaptezeci. A mai avut de gând Şi să-l întrebe pe Henry dacă a auzit vreodată de o locuinţă din French Landing numită Casa întunericului. Dar nu acum. Nu după ce-a auzit ce frânt pare Henry. Mâine, poate. Aproape sigur, de fapt, pentru că Henry e-o resursă prea bună ca să n-o folosească.
    Însă e mai bine să-l lase să-şi încarce mai întâi bateriile.
    - Ai caseta, nu?
    Henry scoate puţin din buzunarul de la piept caseta cu înregistrarea apelului Pescarului la 911, apoi o vâră la loc.
    - Da, mamă. Dar nu cred că în seara asta pot asculta ce spune un ucigaş de copilaşi, Jack. Nici dacă intri şi asculţi împreună cu mine.
    - Mâine va fi bine, spune Jack, sperând că, zicând asta, nu condamnă la moarte alţi copii din French Landing.
    - Nu eşti prea sigur.
    - Nu, recunoaşte Jack, dar să asculţi caseta cu urechi obosite ar putea face mai mult rău decât bine. Sunt sigur de asta.
    - Mâine la prima oră. Promit.
    Casa lui Henry e deja în faţă. Pare singură doar cu un bec aprins deasupra garajului, însă, sigur, Henry nu are nevoie de lumini înăuntru ca să-şi găsească drumul.
    - Henry, o să fii bine?
    - Da, zice Henry, însă lui Jack nu i se pare întru totul sigur.
    - Să-l laşi pe şobolan în seara asta, îi zice Jack cu fermitate.
    - Da.
    - La fel şi pe şeicul, şarmul, şocul.
    Buzele lui Henry se ridică într-un zâmbet uşor.
    - Nici măcar un promo făcut de George Rathbun pentru French Landing Chevrolet, unde preţul e rege şi tu nu plăteşti niciun ban dobândă în primele şase luni de la aprobarea creditului. Direct în pat.
    - Şi eu, zice Jack.

           Dar după o oră după ce s-a întins şi-a stins veioza de pe noptieră, Jack încă nu reuşeşte să adoarmă. Feţe şi voci i se rotesc în minte ca nişte minutare nebune de ceas. Sau ca un carusel într-un bâlci pustiu.
    Tansy Freneau: Adu afară monstrul care mi-a omorât copilaşul Beezer St Pierre: Trebuie să vedem cu evoluează lucrurile, nu?
    George Potter: Căcatul ăia îţi intră-n corp şi aşteaptă. Teoria mea e că niciodată nu pleacă, nu cu adevărat.
    Speedy, o voce din trecutul îndepărtat la genul de telefon care era de domeniul SF-ului atunci când Jack l-a întâlnit pentru întâia oară: Sal'tare, Jack Călătoru.... vorbind ca de la un ţopilist la altul, fiule, cred că ar trebui să faci o vizită în baia şerifului Gilbertson. Chiar în clipa asta. Ca de la un ţopilist la altul, aşa-i.
    Şi mai mult ca orice, iar şi iar, Judy Marshall: Nu spui doar: Sunt pierdut şi nu ştiu să mă întorc - continui să mergi...
    Da, dar încotro continui să mergi? Încotro?
    Până la urmă, se ridică şi iese pe verandă cu perna la subsuoară. Noaptea e călduţă; în valea Norway, unde ceaţa a fost rară încă de la început, ultimele rămăşiţe ale ei au dispărut acum, purtate de-un blând vânt dinspre est. Jack ezită, apoi coboară scările, doar în chiloţi. Veranda nu e bună, însă. E locul unde a găsit cutia aia diavolescă cu timbre decupate din pliculeţe de zahăr.
    Merge pe lângă camionetă, pe lângă cuşca păsărilor şi intră pe terenul dinspre nord. Deasupra lui sunt un miliard de stele. Greierii zumzăie moale în iarbă. Poteca pe care a croit-o prin fân şi timoftică a dispărut sau poate că acum el intră pe teren printr-un alt loc.
    Puţin mai încolo, se întinde pe spate, îşi pune perna sub cap şi se uită în sus la stele. Dar pentru puţin timp, îşi spune.
    Doar până când vocile alea fantomă îmi pleacă din cap. Doar pentru puţin timp.
    Gândind asta, începe să moţăie.
    Gândind asta, trece dincolo.

                 Deasupra sa, tiparul stelelor se schimbă. El vede cum se formează noile constelaţii. Ce-i aia, acolo unde cu o clipă înainte s-a aflat Carul Mare? Să fie oare Sacrul Opopanax?
    Poate că este.
    Aude un scârţâit jos, plăcut, şi ştie că e moara de vânt pe care a văzut-o când a trecut în dimineaţa asta, în urmă cu o mie de ani. Nu e nevoie să se uite la ea ca să fie sigur, cum nu e nevoie să se uite nici unde s-a aflat casa lui pentru a vedea că a devenit din nou un hambar.
    Scârţ... scârţ... scârţ: mari vane de lemn rotindu-se în acelaşi vânt dinspre est. Numai că acum vântul e infinit mai dulce, infinit mai pur. Jack îşi atinge chiloţii şi simte o ţesătură dură. În lumea asta nu există boxeri Jockey. Şi perna s-a schimbat. Buretele s-a transformat în pene de gâscă, însă tot comodă e. Mai comodă ca niciodată, de fapt.
    Dulce sub cap.
    - O să-l prind, Speedy, şopteşte Jack Sawyer în sus spre noile forme ale noilor stele. Cel puţin, o să încerc.
    Adoarme.

     Când se trezeşte, e dimineaţă devreme. Briza a dispărut. În direcţia din care a venit, la orizont e o luminoasă linie portocalie - soarele e pe drum. E înţepenit şi-l doare fundul şi e ud de la rouă, însă e odihnit. Scârţâitul egal, ritmic, nu se mai aude, dar asta nu-l surprinde. A ştiut din momentul când a deschis ochii că se află iar în Wisconsin. Şi mai ştie ceva: se poate duce înapoi. Oricând pofteşte. Adevăratul ţinut Coulee, profundul ţinut Coulee, este la distanţă de doar o dorinţă şi-o mişcare. Asta îl umple în egală măsură de bucurie şi spaimă.
    Jack se ridică şi se întoarce spre casă în picioarele goale, cu perna la subsuoară. Estimează e că cam cinci dimineaţa.
    Încă trei ore de somn îl vor pregăti pentru orice. Pe scările verandei, atinge bumbacul boxerilor săi Jockey. Deşi are pielea umedă, boxerii sunt aproape uscaţi. Sigur că sunt. Mare parte din orele pe care le-a petrecut dormind în natură (aşa cum a petrecut multe nopţi în toamna aceea când avea doisprezece ani), aceştia nici măcar nu erau pe el. Erau în altă parte.
    - În ţara Opopanaxului, zice Jack şi intră în casă.
    Trei minute mai târziu, doarme din nou, în propriul său pat. Când se trezeşte la opt, cu soarele sensibil strecurându-se înăuntru pe geam, aproape că-i vine să creadă că ultima sa călătorie a fost un vis.
    Dar, în străfundul inimii, ştie că nu este aşa.

                                               18.

             Vă mai amintiţi microbuzele alea de la ştiri care au intrat în parcarea din spatele secţiei de poliţie? Şi contribuţia lui Wendell Green la tărăboi, înainte ca uriaşa lanternă a ofiţerului Hrabowski să-l trimită în ţara lui Nod?
    Odată ce echipele din microbuze au observat aparent inevitabila revoltă populară, putem fi siguri că s-au ridicat la înălţimea situaţiei, căci a doua zi dimineaţă filmările realizate de ele domină ecranele televizoarelor din tot statul. Până la ora nouă, locuitorii din Racine şi Milwaukee, cei din Madison şi Delafield şi oamenii care locuiesc atât de departe în nordul statului, încât au nevoie de antene parabolice pentru a recepţiona o brumă de semnal, ridică privirile de la clătite, bolurile cu cereale Special K, ouăle prăjite sau brioşele englezeşti cu unt, pentru a urmări un poliţist scund cu aer nervos punând capăt înfloritoarei cariere de demagog a unui masiv reporter când îl pocneşte în cap cu un instrument bont.
    Şi-am putea fi de asemenea siguri de încă un lucru: că nicăieri reportajul nu este mai urmărit ca în French Landing şi-n comunităţile învecinate, Centralia şi Arden.
    Gândindu-se la mai multe lucruri deodată, Jack Sawyer urmăreşte totul la un mic televizor portabil aşezat pe poliţa din bucătărie. Speră ca Dale Gilbertson să nu-i retragă suspendarea lui Arnold Hrabowski, deşi bănuieşte că în scurt timp Ungurul Nebun va îmbrăca din nou uniforma.
    Dale numai crede că-l vrea definitiv afară din forţele de poliţie: e prea bun la suflet să asculte rugile lui Arnie - şi după seara trecută, până şi un orb vede că Arnie o să se roage - fără să cedeze. Jack mai speră că îngrozitorul Wendell Green va fi concediat sau va pleca, în sfârşit căzut în dizgraţie. Reporterii nu trebuie să se arunce în mijlocul evenimentelor despre care scriu şi uite-l pe bunul şi bătrânul Wendell gură spurcată, cerând sânge ca un lup pe lună plină.
    Totuşi, Jack are deprimanta senzaţie că Wendell Green va scăpa din problema aceasta cu ajutorul vorbelor mieroase (adică, va minţi ca să scape) şi va continua să fie un junghi puternic. Iar Jack se gândeşte la descrierea pe care Andy Railsback a făcut-o bătrânului înfiorător care apăsa pe clanţele de la etajul doi al hotelului Nelson.
    Iată-l, Pescarul, în sfârşit prinzând formă. Un bătrân în halat albastru şi-un papuc de casă, cu dungi negre şi galbene, ca un bondar. Andy Railsback se întrebase dacă individul ăsta bătrân şi dizgraţios nu se rătăcise cumva de la casa de bătrâni Maxton. Asta era o chestie interesantă, credea Jack.
    Dacă „Grăsuliul” Burnside este omul care a pus fotografiile în camera lui George Potter, Maxton's ar fi o ascunzătoare perfectă pentru el.
    Wendell Green se uită la ştiri la televizorul Sony din camera sa de hotel. Nu-şi poate dezlipi ochii de la ecran, deşi ceea ce vede îl bombardează cu o sumedenie de sentimente - furie, ruşine şi umilinţă - care-i fac stomacul să fiarbă.
    Cucuiul de la cap îi pulsează şi, de fiecare dată când vede acea jalnică scuză de poliţist furişându-se în spatele lui cu lanterna ridicată, împinge cu degetele în părul des şi buclat de la ceafă şi îl palpează blând. Afurisenia aia pare să aibă mărimea unei roşii coapte şi pare să fie la fel de pregătită să explodeze. E norocos că nu a făcut o comoţie. Pişorcosul ăla putea să-l omoare.
    Bine, poate că a depăşit puţin măsura, poate că a trecut cu un pas peste graniţa profesionalismului, dar nu a susţinut niciodată că este perfect. Tipii de la ştirile locale îl calcă pe bătături cu atâta gargară despre Jack Sawyer. Cine-i reporterul principal care urmăreşte zilnic povestea Pescarului? Cine s-a ocupat de ea de la început, spunându-le cetăţenilor ceea ce trebuiau să ştie? Cine îşi pune curul la bătaie zi după nenorocită de zi? Cine i-a dat făptaşului nume?
    Nu capetele alea seci de Bucky şi Stacey, reporterii ăia şi prezentatorii de ştiri aspiranţi care zâmbesc în obiectiv ca să-şi arate dinţii plombaţi, asta-i sigur. Wendell Green e-o legendă prin părţile astea, o vedetă, singurul gigant - aproape - al jurnalismul care a trăit vreodată în vestul Wisconsinului. Până şi în Madison, numele Wendell Green ţine loc de... ei bine, de excelenţă neîndoielnică. Iar dacă numele Wendell Green e ca un stindard de aur acum, aşteptaţi să-l vedeţi călărind pe umerii pătaţi de sânge ai Pescarului hăt, până la un Premiu Pulitzer.
    Aşa că luni dimineaţă trebuie să se ducă la birou şi să-şi calmeze editorul. Mare scofală. Nu e prima dată şi nu va fi nici ultima. Reporterii buni fac valuri; nimeni nu recunoaşte asta, dar aşa stau lucrurile, asta e legea scrisă cu litere mărunte pe care nimeni n-o citeşte decât după ce e prea târziu. Când va intra pe uşa editorului, ştie ce va spune: Cea mai mare ştire a zilei, şi-ai mai văzut vreun alt reporter acolo?
    Iar când editorul îi va mânca iar din palmă, lucru pentru care va trebui să muncească în jur de zece minute, are de gând să treacă pe la un vânzător de la Goltz's pe nume Fred Marshall.
    Una dintre cele mai valoroase surse ale lui Wendell a sugerat că domnul Marshall deţine nişte informaţii interesante despre copilaşul lui special foc, şi anume cazul Pescarului.
    Arnold Hrabowski, acum un erou în ochii scumpei sale soţii, Paula, urmăreşte ştirile într-o aură postcoitală şi îşi spune că ea are dreptate: chiar ar trebui să-l sune pe şeriful Gilbertson şi să-i ceară să-i retragă suspendarea.
    Întrebându-se cu jumătate de minte unde l-ar putea căuta pe vechiul competitor al lui George Potter, Dale Gilbertson îi urmăreşte pe Bucky şi Stacey prezentând din nou imagini de la spectacolul oferit de Ungurul Nebun când s-a ocupat de Wendell Green şi se gândeşte că ar trebui să-l readucă pe micuţ la serviciu. Uită-te ce lovitură frumoasă a aplicat Arnie!

          Dale nu se poate abţine - pălitura aia chiar îi luminează ziua.
    E ca şi cum l-ai vedea pe Mark McGwire, ca şi cum l-ai vedea pe Tiger Woods.
    Singură în căsuţa întunecată de lângă autostradă, Wanda Kinderling, la care ne-am referit în trecere din când în când, ascultă radioul. De ce ascultă ea radioul? În urmă cu câteva luni, a trebui să hotărască dacă să plătească factura la cablu sau să mai cumpere o jumătate de galon de votcă Aristocrat, şi scuze, Bucky şi Stacey, dar Wanda şi-a urmat impulsul de moment, şi-a ascultat inima. Fără cablu, televizorul ei nu arată mare lucru în afară de-o mulţime de purici şi-o dungă neagră groasă care urcă pe ecran într-un circuit continuu.
    Wanda oricum i-a urât întotdeauna pe Bucky şi Stacey, dimpreună cu aproape toţi ceilalţi care apar la televizor, mai ales dacă arată satisfăcuţi Şi bine îngrijiţi. (Nutreşte un dispreţ special pentru gazdele programelor de ştiri matinale şi pentru prezentatorii marilor reţele de televiziune.) Wanda n-a fost satisfăcută sau bine îngrijită de când soţul ei, Thorny, a fost acuzat de crimele acelea teribile pe care nici în ruptul capului nu le-ar fi putut comite, a fost acuzat de către fanfaronul ăla de Jack Sawyer.
    Jack Sawyer i-a distrus viaţa, şi Wanda nu e înclinată să ierte şi să uite.
    Omul ăla i-a prins bărbatul în cursă. I-a înscenat totul. A mânjit numele inocent al lui Thorny şi l-a trimis la pârnaie doar ca să apară el într-o lumină bună. Wanda speră să nu-l prindă niciodată pe Pescar, pentru că Pescarul este exact ceea ce merită ei, nemernicii ăia murdari. Dacă joci murdar, eşti murdar, iar oamenii de felul ăsta pot ajunge drept în cele mai adânci hrube ale iadului - asta crede Wanda Kinderling.
    Pescarul e-un semn de răzbunare - asta crede Wanda. N-are decât să omoare o sută de plozi, n-are decât să omoare o mie şi, după aia, n-are decât să înceapă cu părinţii lor. Thorny n-ar fi putut omorî târfele alea în Los Angeles. Alea au fost crime de natură sexuală, iar pe Thorny nu-l interesa deloc sexul, slavă Domnului. Restul din el creştea, însă partea lui bărbătească niciodată; trebuşoara lui era cam de mărimea degetului lui mic. Îi era imposibil să-l intereseze femeile dezmăţate şi chestiile legate de sex.
    Însă Jack Sawyer locuia în Los Angeles, nu-i aşa? Aşadar, de ce să nu fi putut el să le omoare pe târfele alea, pe curvele alea, şi să dea vina pe Thorny?
    Prezentatorul de ştiri descrie acţiunile fostului locotenent Sawyer din seara precedentă, şi Wanda Kinderling îşi scuipă bila, apucă paharul de pe noptieră şi-şi stinge focul din pântece cu cinci centimetri de votcă.

      Gorg, care ar părea drept un vizitator natural celor de seama Wandei, nu acordă deloc atenţie ştirilor, căci el e departe în Lumea de Departe.
    În patul său de la Maxton's, Charles Burnside se bucură de vise care nu-i aparţin tocmai lui, căci ele emană dinspre o altă fiinţă, de altundeva, şi descriu o lume pe care el nu a văzut-o niciodată cu ochii lui. Copii zdrenţuiţi, înrobiţi, umblă pe picioruşele lor însângerate pe lângă flăcări săltătoare, rostogolind roţi uriaşe care întorc roţi şi mai mare oho aha puterea flumoaşele motoale ale distrugerii urcând urcând spre cerul negru şi roşu. Marea Combinaţie!
    O putoare râncedă de carne putredă şi ceva cu adevărat scârbos, ceva ca urina de balaur, parfumează aerul, la fel ca şi izul greu al disperării.
    Deruoni-şopârlă cu cozi groase îi biciuiesc pe copii să înainteze. O larmă de zăngănituri şi bubuituri, de zdrobituri şi bufnituri enorme chinuieşte urechile.
    Acestea sunt visele celui mai bun prieten şi stăpân iubit al lui Burny, domnul Munşun, o fiinţă de-o nesfârşită şi perversă desfătare.

           Dincolo de capătul sectorului Daisy, de cealaltă parte a antreului fercheş şi după ce treci de separeul mic al Rebeccăi Vilas, Chipper Maxton e preocupat de probleme considerabil mai lumeşti. Micuţul televizor de pe raftul de deasupra seifului difuzează minunata imagine a Ungurului Nebun Hrabowski zvântându-l pe Wendell Green cu o frumoasă, precisă lovitură cu lanterna sa din dotare, însă Chipper abia dacă observă splendidul moment. El trebuie să scoată de undeva cei treisprezece mii de dolari pe care-i datorează agentului său de pariuri şi nu are decât aproximativ jumătate din sumă.
    Ieri, încântătoarea Rebecca s-a dus la Miller să retragă mare parte din ceea ce depozitase el acolo, şi poate folosi cam două mii de dolari din contul său propriu, atâta vreme cât îi pune la loc înainte de sfârşitul lunii. Aşa că mai rămân în jur de şase miare, o sumă care va necesita o şmecherie contabilă al naibii de creativă. Din fericire, contabilitatea creativă e-o specialitate a lui Chipper, şi când începe să-şi analizeze opţiunile, consideră dificultatea de acum o oportunitate.
    În definitiv, a intrat în afacere în primul rând ca să fure cât mai mulţi bani posibil, nu-i aşa? Pe lângă farmecele domnişoarei Vilas, furtul e cam singura activitate care-l face cu adevărat fericit. Suma e aproape irelevantă: după cum am văzut, Chipper găseşte la fel de multă plăcere în stoarcerea de bani de la rudele venite în vizită după Sărbătoarea Căpşunelor ca şi din fentarea guvernului cu zece sau cincisprezece mii de dolari. Fiorul apare atunci când scapă basma curata. Aşa că are nevoie de şase mii; de ce să nu ia zece mii?
    În felul asta, îşi poate lăsa contul propriu neatins şi să rămână cu două mii ui plus cu care să jongleze. În computer are două rânduri de registre contabile şi poate cu uşurinţă să extragă banii din contul bancar al companiei fără să declanşeze clopoţei în timpul următoarei inspecţii contabile din partea statului, care e programată peste aproximativ o lună. Doar dacă inspectorii nu vor cere extrasele bancare, dar chiar şi atunci sunt vreo două trucuri pe care le poate folosi.
    Păcat de treaba cu inspecţia, însă - lui Chipper i-ar plăcea să mai aibă puţin timp să acopere găurile cu hârtii. Problema nu a fost că a pierdut cei treisprezece mii de dolari, crede el. Problema a fost că i-a pierdut într-un moment nepotrivit.
    Pentru ca totul să-i fie limpede în minte, Chipper trage tastatura spre el şi-i cere computerului să printeze declaraţiile complete ale ambelor seturi de registre contabile din ultima lună. Când vor apărea inspectorii, drăguţă, paginile alea vor fi fost introduse în aparatul de distrus documente şi vor fi ieşit sub formă de macaroane.

            Haideţi să trecem de la o formă de nebunie la alta. După ce proprietarul parcului de case mobile Holiday a întins un arătător tremurând ca să-i indice reşedinţa Freneau, Jack conduce spre ea pe poteca prăfuită cu îndoieli tot mai mari.
    Rulota Airstream a lui Tansy este ultima şi cea mai prost întreţinută dintr-un şir de patru. Două dintre celelalte au flori care alcătuiesc o graniţă luminoasă în jurul lor, iar a treia a fost festonată cu umbrare verzi dungate care o fac să semene mai mult cu o casă. A patra rulotă nu arată niciun semn de decorare sau îmbunătăţire. Flori uscate şi buruieni calice se luptă în pământul bătătorit din jurul ei. Draperiile sunt trase. Un aer de mister şi paragină planează deasupra ei, împreună cu o calitate pe care Jack ar defini-o, dacă ar sta să se gândească, drept alunecare.
    În niciun fel evident, rulota nu pare în regulă. Nefericirea a schimonosit-o, aşa cum poate schimonosi o persoană, şi când Jack coboară din camioneta sa şi se-ndreaptă spre blocurile de zgură aflate la intrare, îndoielile sale sporesc. Nu mai poate fi sigur de ce a venit aici.
    Îi trece prin minte că nu poate să-i dea lui Tansy Freneau decât mila sa, iar gândul ăsta îl nelinişteşte.
    Apoi îi trece prin gând că aceste îndoieli ascund adevăratele sale sentimente, care au legătură cu disconfortul pe care rulota îl trezeşte în el. Nu vrea să intre acolo. Tot restul ţine de raţionalizare; nu are de ales decât să înainteze.
    Ochii săi găsesc covoraşul de la uşă, o liniştitoare tuşă a lumii normale pe care el o simte deja că dispare din jurul lui.
    Păşeşte pe scândura de sus şi bate la uşă. Nu se întâmplă nimic. Poate că femeia într-adevăr mai doarme şi ar prefera să continue s-o facă. Dacă ar fi în locul lui Tansy, ar rămâne în pat cât mai mult posibil. Dacă ar fi în locul lui Tansy, ar rămâne în pat săptămâni întregi.
    Alungându-şi încă o dată reţinerea, Jack bate iarăşi la uşă şi întreabă:
    - Tansy? Eşti sus?
    O voce slabă dinăuntru spune:
    - Sus unde?
    Oho, gândeşte Jack, şi zice:
    - Sus în picioare. Te-ai trezit? Sunt Jack Sawyer, Tansy. Ne-am întâlnit aseară. Ajut poliţia şi ţi-am spus c-o să vin astăzi..
    Aude paşi apropiindu-se de uşă.
    - Tu eşti cel care mi-a dat florile? A fost un om drăguţ.
    - Eu sunt acela.
    O încuietoare păcăneşte şi butonul clanţei se roteşte. Uşa se întredeschide. O frântură de faţă vag măslinie şi-un ochi strălucesc în întunericul dinăuntru.
    - Tu eşti. Intră repede. Repede.
    Femeia se dă înapoi, deschizând uşa doar atât cât să treacă el. De-ndată ce Jack e înăuntru, ea o trânteşte şi-o încuie din nou.

           Lumina lichidă care arde la marginile perdelelor şi draperiilor întunecă interiorul lung al rulotei. O veioză palidă e aprinsă deasupra chiuvetei şi o alta, la fel de slabă, iluminează o măsuţă altfel ocupată de-o sticlă de brandy cu cafea, un pahar mânjit decorat cu poza unui personaj de desen animat şi un clasor.
    Cercul de lumină aruncat de veioză se extinde pentru a cuprinde jumătate din scaunul scund, acoperit cu pânză, de lângă masă. Tansy Freneau se împinge de lângă uşi şi face doi paşi uşori, delicaţi, spre el.
    Înclină capul şi îşi împreunează mâinile sub bărbie. Expresia nerăbdătoare, uşor scăpărătoare a ochilor ei îl îngrozeşte pe Jack. După cea mai largă, cea mai cuprinzătoare definiţie a sănătăţii mentale, femeia aceasta nu e sănătoasă. Nu ştie ce să-i spună.
   - Nu vrei să... stai jos?
    Cu o fluturare de mână, ea indică un scaun de lemn cu spătar înalt.
    - Dacă nu ai nimic împotrivă.
    - Ce să am împotrivă? Eu o să stau jos în scaunul meu, tu de ce să nu stai jos în ăla?
    - Mulţumesc, spune Jack şi se aşază, privind-o cum se întoarce încet la uşă ca să verifice dacă a încuiat-o.
    Satisfăcută, Tansy îi oferă un zâmbet luminos şi se întoarce la scaun, mişcându-se aproape cu graţia săltată a unei balerine. Când se lasă în scaun, el zice:
    - Te temi că ar putea intra cineva, Tansy? Vrei să ţii pe cineva încuiat afară?
    - O, da, zice ea şi se apleacă în faţă, unindu-şi sprâncenele într-o mină exagerată de seriozitate infantilă. Însă nu e cineva, e ceva. Şi n-am să-l mai las niciodată, niciodată să-mi intre în casă. Dar pe tine o să te las, pentru că tu eşti un om foarte drăguţ şi mi-ai dat florile alea frumoase. Şi eşti şi foarte chipeş.
    - Gorg e lucrul pe care vrei să-l ţii afară, Tansy? Te temi de Gorg?
    - Da, zice ea, cu afectare. Vrei o ceaşcă de ceai?
    - Nu, mulţumesc.
    - Ei, eu o să beau o ceaşcă. E-un ceai foarte, foarte bun. Are gust cam ca de cafea.
    Ridică din sprâncene şi-i aruncă o privire luminoasă, întrebătoare. El scutură din cap. Fără să se mişte din scaun, Tansy toarnă două degete de brandy în pahar şi pune sticla înapoi pe masă. Personajul de pe pahar, vede Jack, este Scooby-Doo. Tansy soarbe din pahar.
    - Miam. Ai o iubită? Aş putea fi iubita ta, ştii, mai ales dacă mi-ai mai da nişte flori din-alea încântătoare. Le-am pus într-o vază.
    Pronunţă cuvântul ca o parodie la adresa unei matroane bostoneze: wazzz.
    - Vezi?
    Pe tejgheaua din bucătărie, lalelele se veştejesc într-un borcan umplut pe jumătate cu apă. Scoase din Teritorii, nu mai au mult de trăit. Lumea asta, bănuieşte Jack, le otrăveşte mai repede decât pot face faţă. Fiecare fărâmă de bunătate pe care o răspândesc împrejur le slăbeşte esenţa.
    Tansy, îşi dă el seama, a fost ţinută pe linia de plutire de reziduurile Teritoriilor din lalele - când acestea vor muri, fiinţa ei protectoare de fetiţă se va nărui în praf, iar nebunia s-ar putea să o sufoce. Acea nebunie venită de la Gorg; şi-ar pune viaţa la bătaie pentru asta.
    - Eu am un iubit, dar asta nu contează. Numele lui e Lester Moon. Beezer şi prietenii lui îi spun Brânză Puturoasă, dar nu ştiu de ce. Lester nu-i deloc aşa puturos, cel puţin nu când e lucid.
    - Vorbeşte-mi despre Gorg, zice Jack.
    Depărtându-şi degetul mic de paharul cu Scooby-Doo, Tansy mai ia o gură de brandy cu cafea. Se încruntă.
    - O, ăsta-i un lucru cam scârbos despre care să vorbim.
    - Vreau să ştiu ce-i cu el, Tansy. Dacă mă ajuţi, pot avea grijă să nu te mai deranjeze niciodată.
    - Adevărat?
    - Iar tu mei vei ajuta astfel să-l găsesc pe cel care ţi-a ucis fiica.
    - Nu pot vorbi despre asta acum. E prea tulburător.
    Tansy flutură mâna liberă deasupra poalei ca pentru a îndepărta o firimitură. Faţa i se contractă şi-n ochi îi apare o nouă expresie. Pentru o secundă, disperata, neprotejata Tansy se ridică la suprafaţă, ameninţând să explodeze într-o nebunie de durere şi furie.
    - Gorg arată ca o persoană sau are altă înfăţişare?
    Tansy scutură încet din cap dintr-o parte în cealaltă. Se reculege din nou, reconstruieşte o personalitate care să-i poată ignora adevăratele sentimente.
     - Gorg nu arată ca o persoană. Deloc aşa.
    - Ai spus că el ţi-a dat pana pe care o purtai. Arată cumva ca o pasăre?
    - Gorg nu arată ca o pasăre, el este o pasăre. Şi ştii ce fel de pasăre?
    Se apleacă în faţă şi chipul ei adoptă expresia unei fetiţe de şase ani care e pe cale să spună cel mai urât lucru pe care-l ştie.
    - Un corb. Asta-i el, un corb mare şi bătrân. Tot negru. Dar nu negru strălucitor.
    Ochii i se măresc datorită seriozităţii celor pe care le are de spus.
    - A venit de pe ţărmul Nopţii. Asta-i dintr-un poem pe care doamna Normandie ni l-a predat în clasa a şasea. Corbul, de Edgar Allan Poe.
    Tansy se îndreaptă de spate, acum că a spus această perlă de istorie literară. Jack bănuieşte că doamna Normandie avea probabil aceeaşi expresie satisfăcut-pedagogică care se vede acum pe faţa lui Tansy, însă fără sclipirea luminoasă, nesănătoasă din ochii lui Tansy.
    - Ţărmul Nopţii nu face parte din lumea asta, continuă Tansy. Ştiai asta? E alături de lumea asta şi în afara ei. Trebuie să găseşti o uşă, dacă vrei să mergi acolo.
    E ca şi când ar vorbi cu Judy Marshall, îşi dă brusc seama Jack, însă cu o Judy fără profunzimea sufletului şi incredibilul curaj care au salvat-o de la nebunie. Din clipa în care Judy Marshall i-a venit în minte, vrea s-o revadă, vrea atât de mult, încât Judy pare a fi singura cheie, cea esenţială, a puzzle-ului din jurul său. Iar dacă ea este cheia, ea este şi uşa pe care o deschide cheia.
    Jack vrea să iasă din atmosfera întunecoasă şi apăsătoare a rulotei Airstream a lui Tansy; vrea să amâne întâlnirea cu Thunder Five şi să gonească pe autostradă şi peste deal la Arden şi în sumbrul spital unde radianta Judy Marshall şi-a găsit libertatea într-un sector încuiat pentru bolnavii mental.
    - Dar nici măcar nu vreau să găsesc uşa aia, pentru că nu vreau să merg acolo, zice Tansy pe-o voce melodioasă. Ţărmul Nopţii e-o lume rea. Totul e în flăcări acolo.
    - De unde ştii asta?
    - Mi-a spus Gorg, şopteşte ea.
    Privirea lui Tansy fuge de la el şi se fixează asupra paharului cu Scooby-Doo.
   - Lui Gorg îi place focul. Dar nu pentru că îl încălzeşte. Pentru că arde totul, iar asta îl face fericit. Gorg a spus...
    Scutură din cap şi duce paharul la gură. În loc să bea din el, înclină lichidul spre buza paharului şi îl loveşte cu limba ca un căţel. Ridică ochii pentru a se uita din nou la el.
    - Cred că ceaiul meu e magic.
    Pun pariu pe asta, îşi spune Jack şi aproape că i se frânge inima pentru delicat pierduta Tansy.
    - Nu poţi să plângi aici, îi spune ea. Mi s-a părut că-ţi vine să plângi, dar nu poţi. Doamna Normandie n-o permite. Dar mă poţi săruta. Vrei să mă săruţi?
    - Sigur că vreau, spune el. Dar doamna Normandie nu permite nici asta.
    - O, asta e.
    Tansy lipăie din nou din lapte.
    - O putem face mai târziu, când ea va pleca din cameră. Şi mă poţi lua în braţe, ca Lester Moon. Şi orice mai face Lester poţi face şi tu. Cu mine.
    - Mulţumesc, zice Jack. Tansy, îmi poţi spune ce ţi-a mai zis Gorg?
    Ea lasă capul într-o parte şi împinge buzele înăuntru şi afară.
    - A zis că a venit aici printr-o gaură făcută de foc. Cu margini răsfrânte înapoi. Şi-a spus că sunt mamă şi că trebuie să-mi ajut fiica. În poemul ăla, numele ei e Lenore, dar numele ei adevărat e Irma. Şi-a spus... a spus că un om bătrân şi rău i-a mâncat piciorul, dar că sunt lucruri şi mai rele care i s-ar fi putut întâmpla Irmei mele.
    Câteva secunde, Tansy pare să se cufunde în sine, să dispară dincolo de suprafaţa ei imobilă. Gura îi rămâne pe jumătate deschisă; nici măcar nu clipeşte. Când se întoarce din locul în care s-a dus, e ca şi cum ai vedea o statuie care prinde încet viaţă. Vocea e aproape prea slabă ca să o auzi.
    - Trebuia să-l rezolv pe bătrânul ăla, să-l rezolv pentru totdeauna. Numai că tu mi-ai dat lalelele alea frumoasă şi el nu era făptaşul, nu-i aşa?
    Lui Jack îi vine să strige.
    - A spus că sunt lucruri mai rele, zice Tansy într-o şoaptă de neîncredere. Dar n-a spus ce anume. Mi-a arătat, în schimb. Iar când am văzut, am crezut că mi-au ars ochii. Chiar dacă încă mai puteam să văd.
    - Ce ai văzut?
    - Un loc mare, mare, făcut tot numai din foc, zice Tansy. Urcând mult, mult.
    Se afundă în tăcere şi un cutremur lăuntric o străbate, începând cu faţa, coborând şi ieşindu-i prin degete.
    - Irma nu e acolo. Nu, nu e. A murit şi un om bătrân şi rău i-a mâncat piciorul. Mi-a trimis o scrisoare, dar n-am primit-o încă. Aşa că mi-a citit-o Gorg. Nu vreau să mă gândesc la scrisoarea aia.
    Pare o fetiţă care descrie ceva ce a auzit de la prietena unei prietene, sau ceva ce a inventat. O cortină groasă se află între Tansy şi ceea ce a văzut şi auzit, iar cortina aceea îi permite să funcţioneze. Jack se întreabă din nou ce se va întâmpla cu ea când vor muri lalelele.
    - Şi acum, spune ea, dacă nu ai de gând să mă săruţi, e timpul să pleci. Vreau să fiu singură o vreme.
    Surprins de fermitatea ei, Jack se ridică şi dă să spună ceva politicos şi lipsit de sens. Tansy îi face semn să plece.
    Afară, aerul pare îngreunat de izuri neplăcute şi chimicale nevăzute. Lalelele din Teritorii păstrează mai multă putere decât şi-a închipuit Jack, destulă să îndulcească şi să purifice aerul lui Tansy. Pământul de sub picioarele lui Jack a fost uscat ca iasca şi în aer pluteşte o acreală înfierbântată.
  
          Jack, în vreme ce se îndreaptă spre camionetă, trebuie aproape să se forţeze să respire şi, cu cât respiră mai mult, cu atât se va reobişnui mai repede cu lumea normală. Cu lumea lui, deşi acum aceasta pare otrăvită. Vrea să mai facă un singur lucru: să o ia pe Autostrada 93 spre punctul de observare al lui Judy Marshall şi să meargă mai departe, să străbată Ardenul şi să intre în parcare, apoi să treacă de uşile spitalului, de barierele doctorului Spiegleman şi Temnicerului Jane Bond, până ce se va afla încă o dată în prezenţa dătătoare de viaţă a lui Judy Marshall însăşi.
    Aproape îşi spune că o iubeşte pe Judy Marshall. Poate că o iubeşte cu adevărat. Ştie că are nevoie de ea: Judy e uşa şi cheia lui.
    Uşa lui, cheia lui. Orice ar însemna asta, e adevărat. Bine, femeia de care are nevoie e căsătorită cu extrem de simpaticul Fred Marshall, însă el nu vrea să o ia de soaţă; de fapt, nu vrea nici măcar să se culce cu ea, nu tocmai - vrea doar să stea în faţa ei şi să vadă ce se întâmplă. Ceva se va întâmpla, asta-i sigur, însă când încearcă să-şi imagineze ce, tot ceea ce vede e o explozie de pene mici şi roşii, nici pe departe imaginea pe care o spera.
    Simţindu-se nesigur, Jack se sprijină de cabina camionetei cu o mână în vreme ce cu cealaltă apucă de mânerul portierei.
    Ambele suprafeţe îi ard mâinile şi el le flutură scurt în aer. Când urcă în cabină, şi scaunul e încins. Lasă geamul jos şi, cu o undă de regret, observă că lumea i se pare din nou normală. Miroase bine. Miroase a vară. Unde se va duce?
    Asta-i o întrebare interesantă, îşi spune, dar după ce ajunge înapoi pe drum şi parcurge nu mai mult de o sută de metri, silueta joasă de lemn cenuşiu a Sand Bar apare la stânga lui şi, fără ezitare, virează în absurd de întinsa parcare, ca şi când ar fi ştiut din capul locului unde se ducea. Căutând din priviri un loc umbrit, Jack rulează încet spre spatele clădirii şi vede singura aluzie de amenajare peisagistică a clădirii, un arţar mare care se înalţă din asfalt în capătul îndepărtat al parcării. Parchează Ram-ul la umbra arţarului şi coboară, lăsând geamul întredeschis. Valuri de căldură se ridică tremurat dinspre singurele două maşini care mai sunt în parcare.
    Este ora unsprezece douăzeci dimineaţa. I se face şi lui foame, dat fiind că la micul dejun a băut doar o cană de cafea şi a mâncat doar o felie de pâine prăjită mânjită cu marmeladă, iar asta se întâmpla acum trei ore. Jack are senzaţia că după-amiaza va fi una lungă. Mai bine să mănânce ceva cât timp îi aşteaptă pe motociclişti.
 
          Uşa din spate a Sand Bar se deschide într-un alcov îngust care duce într-un spaţiu lung, dreptunghiular, cu un bar luminos într-o Parte şi un şir de separeuri din lemn în cealaltă. Două mese mari de biliard ocupă mijlocul încăperii şi un tonomat se află lângă perete, intre ele. În faţa camerei, un ecran mare de televizor atârnă astfel încât să poată fi văzut de toată lumea, suspendat la doi metri şi jumătate deasupra podelei curate de lemn.
    Sunetul a fost redus la minim în timpul unui spot publicitar care nu dezvăluie nicio clipă întrebuinţarea produsului pe care-l promovează. După lumina puternică din parcare, localul pare liniştitor de întunecat şi, în timp ce ochii lui Jack se adaptează, puţinele lămpi joase par să emane raze ceţoase de lumină.
    Barmanul, pe care Jack îl ia drept faimosul Lester „Brânză Puturoasă” Moon, ridică privirea imediat ce Jack intră, apoi se întoarce la exemplarul din Herald deschis pe bar. Când Jack ocupă un taburet la câţiva metri în dreapta sa, ridică din nou privirea. Brânză Puturoasă nu e atât de îngrozitor cum s-a aşteptat Jack. Poartă o cămaşă curată doar cu câteva tonuri mai albă decât faţa sa rotundă, cu trăsături neconturate şi ţeasta rasă. Moon are inconfundabilul aer, jumătate profesionist, jumătate indignat, a cuiva care a preluat afacerea familiei şi bănuieşte că s-ar fi descurcat mai bine în altă parte.
    Intuiţia îi spune lui Jack că această senzaţie de frustrare istovitoare este sursa poreclei sale printre motociclişti, pentru că-i oferă aerul unuia care se aşteaptă să dea din clipă-n clipă peste un miros pestilenţial.
    - Pot lua ceva de mâncare? îl întreabă Jack.
    - Meniul e scris pe tablă.
    Barmanul se întoarce din profil şi arată tabla albă şi literele mobile care alcătuiesc meniul. Hamburger, cheesburger, hotdog, bratwurst, kielbasa, sandviciuri, cartofi prăjiţi, rondele de ceapă. Gestul bărbatului e menit să-l facă pe Jack să se simtă aiurit, şi reuşeşte.
    - Scuze, nu am văzut anunţul. Barmanul ridică din umeri.
    - Un cheesburger mediu, cu cartofi prăjiţi, te rog.
    - Prânzul nu se serveşte decât după unşpe treizeci, aşa cum scrie şi pe tablă. Vezi?
    Un alt gest aproape batjocoritor spre anunţ.
    - Dar mama se pregăteşte în spate. I-aş putea da comanda acum şi-o să se apuce de ea când e gata.
    Jack îi mulţumeşte şi barmanul ridică ochii spre ecranul televizorului, se duce la capătul barului şi dispare după colţ.
    Câteva secunde mai târziu, se întoarce, ridică ochii spre ecran şi-l întreabă pe Jack ce-ar vrea de băut.
    - Suc de ghimbir, zice Jack.
    Uitându-se la ecran, Lester Moon toarnă suc de ghimbir dintr-un robinet într-un pahar de bere şi împinge paharul spre Jack. Apoi întinde mâna pe tejghea pentru a lua telecomanda şi spune:
    - Sper că nu te superi, dar mă uitam la filmul ăsta vechi. E comic, într-un fel.
    Apasă un buton de pe telecomandă şi, de deasupra umărului său drept, Jack aude vocea mamei sale spunând: Se pare că Smoky vine mai târziu azi. Ce mi-ar plăcea ca prăpăditul ăla să înveţe să ţină băutura sub control!
    Înainte să se poată întoarce cu faţa la ecran, Lester Moon îl întreabă dacă o ţine minte pe Lily Cavanaugh.
    - O, da.
    - Mi-a plăcut mult în copilărie.
    - Şi mie, spune Jack.

              După cum a ştiut imediat, filmul este The Terror of Deadwood Gulch, un western comic din 1950 în care pe atunci celebrul şi încă adoratul Bill Towns, un fel de Bob Hope al săracilor, juca rolul unui cartofor laş care ajunge în micuţa comunitate potemkin din Deadwood Gulch, Arizona, şi e curând confundat cu un notoriu pistolar.
    În calitate de frumoasă proprietară cu mintea brici a unui saloon numit Lazy 8, centrul vieţii sociale, Lily Cavanaugh e foarte apreciază de mulţimea de văcari, pierde-vară, fermieri, neguţători, avocaţi şi terchea-berchea care-i umplu localul în fiecare seară. Îşi pune clienţii să-şi lase revolverele la intrare şi să aibă grijă la maniere, care au o înclinaţie spre opopanax.
    În scena de acum, care se desfăşoară cam la jumătate de oră după începutul filmului, Lily e singură în saloon, încercând să scape de-o albină insistentă.
    O albină pentru Regina filmelor de categorie B, îşi spune Jack şi zâmbeşte.
    Lily loveşte în pacostea aia zumzăitoare cu o cârpă, un plici, un mop, o mătură, o curea de pistol. Albina scapă de fiecare dată, ţâşnind de ici-colo, de pe bar la masa de jucat cărţi, pe capacul unei sticle de whisky, pe capacele altor trei sticle aşezate în rând, pe un pian, deseori aşteptând cât adversarul ei se furişează uşor pe ocolite, apoi luându-şi zborul o secundă înainte ca ultima armă să lovească. E-o secvenţă încântătoare aflată la graniţa bufoneriei şi, când Jack avea şase, şase, şase sau poate şapte ani, pe jumătate înnebunit de râs la vederea mamei sale dibace ratând în repetate rânduri să alunge insecta aia sâcâitoare şi pe dată curios cum reuşiseră cei care turnau filmul să convingă albina să facă toate treburile alea, mama lui îi explicase că nu era o albină adevărată, ci una falsă, fabricată de departamentul care se ocupa cu efectele speciale.

           Lester Moon spune:
    - Nu mi-am dat seama niciodată cum au convins albina să meargă acolo unde voiau ei. Adică, ce-au făcut, au dresat-o?
    - Mai întâi au filmat-o pe ea singură în platou, zice Jack, ajungând la concluzia că, în definitiv, Brânză Puturoasă e-un om cumsecade cu gusturi bune la actriţe. Albina a fost adăugată mai apoi prin efecte speciale. Nu-i o albină adevărată, e-un desen - o animaţie. Chiar nu-ţi dai seama, aşa-i?
    - Nici vorbă. Eşti sigur? Totuşi, de unde ştii asta?
    - Am citit-o într-o carte undeva, zice Jack, folosindu-şi răspunsul bun la toate întrebările de genul ăsta.
    Strălucind în straie dichisite de cartofor, Bill Towns intră şăgalnic pe uşile batante şi priveşte pofticios la proprietara saloon-ului fără să observe că ea se apropie acum de albina aşezată din nou pe barul sclipitor. Mintea îi stă la chestii romantice şi, când păşeşte, se clatină falnic.

         Văd că te-ai întors, viteazule, zice Lily. Înseamnă că-ţi place locul Iubire, ăsta-i cel mai fain local de la vest de Missouri. Mi- aminteşte de locul unde l-am bătut pe Black Jack McGurk la mustaţă. Sărmanul Black Jack. N-a ştiut niciodată când să dubleze miza.
    Cu un sunet ca huruitul unui B-52, albina fermecată, o creatură fictivă înăuntrul unei ficţiuni, se avântă asupra tigvei acoperite cu pălărie a lui Billy Towns. Faţa comediantului se scurge de-o teroare comică. Flutură din braţe, saltă de pe-un picior pe altul, chirăie. Albina fermecată execută cascadorii aeronautice în jurul pseudopistolarului panicat. Splendida pălărie a lui Towns cade; părul i se răvăşeşte. Se apropie încet de masa şi, cu o ultima fluturare de mână, sare sub ea şi cere ajutor.
    Cu ochii aţintiţi asupra albinei care merge agale, Lily se duce la bar şi ia un pahar şi un ziar împăturit. Se apropie de masă, privind albina cum se plimbă în cerc. Sare în faţă şi lasă paharul jos, prinzând insecta în capcană. Aceasta zboară în sus şi se loveşte de fundul paharului. Lily înclină paharul, strecoară ziarul împăturit sub el şi ridică mâinile, ţinând ziarul peste gura paharului.
    Obiectivul se trage în spate şi-l vedem pe cartoforul poltron trăgând cu ochiul de sub masă în vreme ce Lily împinge uşile şi dă drumul albinei.
 
         În spatele lui, Lester Moon zice:
    - E gata cheesburgerul, domnule.

          În următoarea oră şi jumătate, Jack îşi mănâncă burgerul şi încearcă să se piardă în film. Burgerul e minunat, de calitate superioară, cu gustul acela zemos pe care-l obţii doar de la un grătar bine uns, iar cartofii prăjiţi sunt perfecţi, aurii şi crocanţi pe dinafară,  ar nu reuşeşte să fie atent la The Terror of Deadwood Gulch. Problema nu este că a văzut filmul de poate o duzină de ori; problema e Tansy Freneau.
    Anumite lucruri pe care le-a spus îl tulbură. Cu cât se gândeşte mai mult la ele, cu atât mai puţin înţelege ce se întâmplă.
    După spusese lui Tansy, cioara - corbul - numit Gorg a venit dintr-o lume aflată alături şi în afara celei pe care o ştim. Probabil că vorbea despre Teritorii. Folosind o sintagmă din Corbul lui Poe, ea a numit această altă lume „ţărmul Nopţii”, ceea ce era binişor pentru cineva ca Tansy, însă nu părea în niciun fel să se aplice magicelor teritorii. Gorg i-a spus lui Tansy că totul în acea lume este în flăcări şi nici măcar ţinuturile Spulberate nu se potrivesc acestei descrieri.
    Jack îşi aminteşte de ţinuturile Spulberate şi de straniul tren care-i purtase pe el şi pe Richard Raţionalu, atunci un Richard Raţionalu bolnav şi istovit, peste întinsul deşert roşu.
    Creaturi stranii trăiau acolo, oameni-aligator şi păsări cu feţe de maimuţe cu barbă, însă în mod cert nu fuseseră în flăcări. Ţinuturile Spulberate erau produsul unui dezastru din trecut, nu locul unei conflagraţii prezente. Ce spusese Tansy? Un loc mare, mare, făcut tot numai din foc... urcând mult, mult. Oare ce văzuse ea, spre ce peisaj îi deschisese oare Gorg ochii? Părea a fi un mare turn arzător sau o înaltă clădire consumată de foc. Un turn arzător, o clădire arzătoare într-o lume arzătoare - cum ar putea lumea aceea să fie Teritoriile?
    Jack a fost în Teritorii de două ori în ultimele patruzeci şi opt de ore şi ceea ce a văzut a fost frumos. Mai mult decât frumos - purificator. Cel mai profund adevăr pe care Jack îl ştie despre Teritorii este că acestea conţin un soi de magie sacră: magia pe care a văzut-o la Judy Marshall. Datorită acelei magii, Teritoriile pot conferi o minunată binecuvântare fiinţelor umane.
    Viaţa acelei extraordinar de puternice femei care îl ia peste picior pe Bill Towns pe ecranul cel mare din faţa lui a fost salvată de un obiect din Teritorii. Pentru că Jack a fost în Teritorii - şi poate pentru că a ţinut Talismanul în mână - aproape fiecare cal pe care pariază iese primul, fiecare acţiune pe care o cumpără îşi triplează valoarea, fiecare mână de pocher pe care o joacă câştigă potul cel mare.
    Aşadar, despre ce lume vorbeşte Tansy? Şi ce-i toată treaba asta cu Gorg care vine printr-o gaură făcură de foc?
    Când Jack sărise dincolo ieri, simţise ceva nefericit, ceva nesănătos, departe înspre sud-vest, şi bănuise că acolo era locul în care-l va găsi pe îngemănând Pescarului. Ucide Pescarul, ucide îngemănarul; pe care l-ar rezolva întâi, puterile celuilalt ar slăbi. Dar...
    Tot nu avea sens. Când călătoreşti între lumi, pur şi simplu sari - nu pui foc la marginea lumii şi alergi prin el în altă lume.

           Câteva minute mai târziu, huruitul de motociclete acoperă vocile de pe ecran.
    - Îh, domnule, poate că ai vrea să pleci, zice Moon. Ăştia-s...
    - Thunder Five, zice Jack. Ştiu.
    - Bine. Doar că-i sperie de moarte pe unii dintre clienţii mei. Da' atâta vreme cât te comporţi bine cu ei, îs de treabă.
    - Ştiu. Nu ai de ce să-ţi faci griji.
    - Adică, dacă le cumperi bere sau ceva, or să creadă că eşti în regulă.
    Jack coboară de pe scaun şi se întoarce spre barman.
    - Lester, n-ai de ce să fii agitat. Vin aici să se întâlnească cu mine.
    Lester clipeşte. Pentru întâia dată, Jack observă că sprâncenele lui sunt două fuioare subţiri şi curbate, ca acelea ale unei vampe din anii douăzeci.
    - Mai bine să-ncep să torn o halbă de Kingsland.
    Ia o halbă de sub bar, o pune sub robinetul de Kingsland Ale şi deschide valva. Un şuvoi gros de lichid chihlimbariu năvăleşte în halbă şi se transformă în spumă.
    Sunetul motocicletelor creşte şi devine un vuiet în faţa clădirii, apoi se opreşte. Beezer St Pierre tropăie pe uşă înăuntru, urmat îndeaproape de Doc, Mouse, Sonny şi Kaiser Bill. Seamănă cu nişte vikingi şi Jack e foarte bucuros să-i vadă.
    - Puturosule, închide dracului televizorul ăla, rage Beezer. Şi n-am venit aici să bem, aşa că goleşte halba aia în chiuvetă. Aşa cum o torni tu, oricum e toată răsuflată. Iar după ce-ai terminat, du-te înapoi în bucătărie la maică-ta. Treaba noastră cu omu' ăsta n-are nicio legătură cu tine.
    - Bine, Beezer, zice Moon cu o voce tremurată. Nu-mi trebuie decât o secundă.
    - Atunci atâta o să şi primeşti, zice Beezer.

         Beezer şi ceilalţi se aliniază în faţa barului, unii dintre ei uitându-se la Brânză Puturoasă, alţii, mai blânzi, la Jack.
    Mouse încă mai are părul împletit, ca un jucător de fotbal american. Kaiser Bill şi Sonny şi-au strâns laţele în coadă.
    Bere şi spumă curg din halbă şi se scurg în chiuvetă.
    - Bine, băieţi, spune Moon.
    Paşii lui se retrag în spatele barului. O uşă se închide.
    Membrii Thunder Five se despart şi se răspândesc în faţa lui Jack. Majoritatea şi-au încrucişat braţele la piept şi muşchii le ies în evidenţă.
    Jack îşi împinge farfuria mai încolo pe tejghea, se ridică şi spune:
    - Înainte de aseară, a auzit careva dintre voi de George Potter?
    Stând pe marginea mesei de biliard aflate cel mai aproape de uşa din faţă, Jack stă cu faţa la Beezer şi Doc, care se apleacă înainte pe scaunele lor de la bar. Kaiser Bill, cu un deget lipit de buze şi cu capul aplecat, stă lângă Beezer.
    Mouse e întins pe a doua masă de biliard, sprijinindu-şi capul cu o mână. Lovind cu pumnii unul de altul şi încruntându-se, Sonny păşeşte de colo-colo între bar şi tonomat.
    - Eşti sigur că n-a spus Casa umbrelor, ca romanul lui Dickens? zice Mouse.
    - Sunt sigur, răspunde Jack, amintindu-şi că n-ar trebui să fie surprins de fiecare dată când unul dintre indivizii ăştia demonstrează că a urmat colegiul. A spus Casa întunericului.
    - Iisuse, aproape cred că...
    Mouse clatină din cap.
    - Cum îl chema pe constructor? întreabă Beezer.
    - Burnside. Numele mic probabil că era Charles, cunoscut uneori ca „Grăsuliul”. Cu mult timp în urmă, şi l-a schimbat din ceva de genul „Beer Stein”.
    - Beerstein? Bernstein?
    - Aşa ceva, zice Jack.
    - Şi tu crezi că el e Pescarul.
    Jack încuviinţează. Beezer se uită drept la el, ca şi când ar încerca să-i vadă ceafa.
    - Cât eşti de sigur?
    - Nouăzeci şi nouă la sută. El a pus pozele alea în camera lui Potter.
    - Fir-ar să fie.
    Beezer se împinge de pe scaun şi se duce în spatele tejghelei.
    - Vreau să mă asigur că nimeni nu uită ceea ce e evident.
    Se apleacă şi se ridică ţinând într-o mână o carte de telefon.
    - Ştii la ce mă refer?
    Beezer deschide cartea pe bar, întoarce câteva pagini, le dă înapoi şi trece degetul său gros în josul unei coloane de nume.
    - Niciun Burnside. Păcat.
    - Bună idee, însă, zice Jack. În dimineaţa asta, am încercat şi eu acelaşi lucru.
    Sonny se opreşte locului pe când se îndepărtează de tonomat şi arată cu degetul spre Jack.
    - Cu cât timp în urmă a fost construită casa asta afurisită?
    - Cu aproape treizeci de ani. În anii şaptezeci.
    - La naiba, pe-atunci eram toţi copii, în Illinois. De unde să ştim noi de casa asta?
    - Voi vă plimbaţi prin preajmă. Credeam că sunt şanse bune s-o fi văzut. Iar locul e înfiorător. Oamenii au tendinţa să vorbească despre casele de felul ăsta.
    Aşa se întâmplă în cazurile normale, cel puţin, îşi spune Jack. În cazurile normale, casele înfiorătoare ajungeau aşa pentru că au stat goale câţiva ani sau pentru că în ele s-a întâmplat ceva groaznic. În cazul de faţă, credea el, casa în sine era groaznică, iar oamenii care altfel ar fi vorbit despre ea abia îşi amintesc că au văzut-o. Judecând după descrierea lui Dale, Casa întunericului a dispărut în propria-i umbră inexistentă.
    Zice:
    - Gândiţi-vă la asta. Încercaţi să vă aduceţi aminte. De când locuiţi în French Landing, aţi auzit vreodată de o casă care părea să fie blestemată? Casa întunericului a provocat rănirea oamenilor care au lucrat la ea. Muncitorii o urau; se temeau de ea. Spuneau că nu-ţi poţi vedea umbra când te apropiai de ea. Susţineau că era bântuită în vreme ce lucrau la ea! În cele din urmă, au renunţat cu toţii şi Burnside a trebuit s-o termine singur.
    - E izolată, zice Doc. Evident, casa asta nu-i undeva la vedere. Nu-i într-un cartier rezidenţial ca Libertyville. N-o s-o găseşti pe Aleea Robin Hood.
    - Aşa-i, spune Jack. Trebuia să menţionez asta înainte. Potter mi-a spus că a fost construită puţin mai încolo de ceea ce el a numit „drum”, într-un soi de luminiş. Aşa că-i în pădure, Doc, ai dreptate. E izolată.
    - Hei, hei, hei, face Mouse, legănându-şi picioarele peste marginea mesei de biliard şi ridicându-se anevoie în şezut.
    Îşi ţine ochii bine închişi şi se loveşte cu o mână cărnoasă peste frunte.
    - Dacă mi-aş putea aduce aminte...
    Scoate un strigăt de frustrare.
    - Ce?
    Vocea lui Beezer are de două ori volumul ei normal şi cuvântul sună ca o piatră de pavaj lovindu-se de un trotuar de ciment.
    - Ştiu că am văzut casa aia futută, spune el. Imediat ce ai început să vorbeşti despre ea, am avut sentimentul că totul pare cumva familiar. Mi-a tot stat gândul la asta, dar n-am găsit nimic concret. Când am încercat să mă concentrez la asta - ştii, să încerc să-mi amintesc - am văzut doar lumini scânteietoare. Când Jack a spus că e-n pădure, am ştiut despre ce vorbeşte. Am văzut o imagine clară a clădirii. Înconjurată de toate luminile alea scânteietoare.
    - Nu prea sună a Casă a întunericului, zice Jack.
    - Ba cum să nu! Luminile nu erau cu adevărat acolo, doar că le-am văzut.
    Mouse spune asta ca şi când ar fi fost ceva absolut raţional.
    Sonny începe să râdă şi Beezer clatină din cap, spunând:
    - Căcat.
    - Nu pricep, zice Jack.
    Beezer se uită la el, ridică un deget şi-l întreabă pe Mouse:
    - Vorbim cumva de iulie, august, acum doi ani?
    - Desigur, răspunde Mouse. Vara Super Acidului.
    Se uită la Jack şi zâmbeşte.
    - Acum doi ani, am pus mâna pe-un acid extraordinar. O doză mică şi vreme de cinci sau şase ore aveai pare de-o călătorie incredibilă. Nimeni n-a avut vreodată o experienţă negativă cu treaba aia.  Era o pură plăcere, ştii ce zic?
    - Îmi pot imagina, zice Jack.
    - Puteai şi să lucrezi cât îl aveai la bord. Fără-ndoială puteai să conduci, amice. Săreai în maşină şi te duceai unde voiai. Era floare la ureche să faci orice lucru normal. Nu erai dat peste cap, ci funcţionai cu mult peste limitele tale maxime.
    - Timothy Leary nu s-a înşelat complet, zice Doc.
    - Doamne, aia era treabă de calitate, zice Mouse. Am luat-o până când n-am mai avut, şi-apoi totul s-a terminat. Toată treaba cu acidul. Dacă nu puteai lua treaba aia, nu avea rost să iei nimic altceva. N-am ştiut niciodată de unde provenea.
    - N-ai vrea să ştii de unde provenea, zice Beezer. Crede-mă.
    - Aşadar, erai sub efectul acidului ăstuia când ai văzut Casa întunericului, zice Jack.
    - Sigur. Din cauza asta am văzut luminile.
    Foarte încet, Beezer întreabă:
    - Unde-i casa, Mouse?
    - Nu ştiu cu precizie. Dar stai aşa, Beezer, lasă-mă să vorbesc. Aia a fost vara în care eram cu Mititica Nancy Hale, ţi-aminteşti?
    - Sigur, spune Beezer. Mare păcat.
    Aruncă o privire la Jack.
    - Micuţa Nancy a murit la sfârşitul verii ăleia.
    - Asta m-a dat peste cap, zice Mouse. Parcă ar fi devenit alergică la aer şi lumina soarelui, cât ai clipi. Îi era rău tot timpul. Avea iritaţii pe tot corpul. Nu suporta să stea afară, pentru că lumina îi rănea ochii. Doc nu şi-a putut da seama care era problema cu ea, aşa că ara dus-o la spitalul cel mare din La Riviere, dar nici ei n-au putut afla ce nu era în regulă cu ea. Am vorbit cu doi indivizi de la Mayo, dar n-au fost de niciun ajutor. A murit greu, omule. Ţi se rupea inima să vezi cum se stingea. Pe-a mea a rupt-o, asta-i sigur.
    Rămâne tăcut un moment îndelungat, în care se uită ţintă în jos la pântecele şi genunchii săi şi nimeni altcineva nu mai spune un cuvânt.
    - Bine, rosteşte într-un târziu Mouse, ridicând capul. Uite ce-mi amintesc eu. În sâmbăta aia, Micuţa Nancy şi cu mine aveam acid la bord şi ne plimbam fără ţintă, doar să vedem nişte locuri care ne plăceau. Ne-am dus în parcul de lângă râu, în La Riviere, ne-am dus la Dog Island şi Lookout Point. Ne-am întors în direcţia asta şi-am urcat pe faleză - frumos, omule. După aia, n-am prea avut chef să ne întoarcem acasă, aşa că am hoinărit aiurea. Micuţa Nancy a observat un indicator cu TRECEREA INTERZISĂ pe lângă care probabil că trecusem de o mie de ori fără să-l văd.
    Se uită la Jack Sawyer.
    - Nu ştiu sigur, dar cred că era pe 35.
    Jack încuviinţează.
    - Dacă n-am fi luat acid, cred că nici ea n-ar fi văzut indicatorul. O, mamă, mi-amintesc totul acum. „Ce-i aia?” zice ea şi jur c-a trebuit să mă uit de două sau trei ori înainte să văd indicatorul ăla - era tot zgâriat şi îndoit, cu vreo două găuri ruginite de gloanţe în el. Stătea pe-o rână între copaci, cam aşa ceva. „Cineva vrea să nu intrăm pe drumul ăla”, zice Micuţa Nancy. „Ce a ascuns oare acolo?” Ceva de felul ăsta. „Ce drum?” întreb eu, apoi îl văd. Nici măcar nu-i un drum adevărat. E lat doar cât să încapă o singură maşină, iar asta numai dacă ai una mică şi compactă. Copaci groşi pe ambele părţi. La naiba, n-am crezut că acolo se ascunde ceva interesant, doar dacă nu era o baracă veche. Pe deasupra, nu-mi plăcea cum arăta.
    Aruncă o privire la Beezer.
    - Cum adică, nu-ţi plăcea cum arăta? întreabă Beezer. Te-am văzut intrând în locuri care ştiai al naibii de bine că nu-s bune. Sau începi să faci pe misticul cu mine, Mouse?
    - Spune-i cum dracului vrei, eu îţi zic cum era. Era aşa cum zicea indicatorul ăla PĂSTREAZĂ DISTANŢA DACĂ ŞTII CE-I BINE PENTRU TINE. Mi-a lăsat o impresie rea.
    - Şi asta pentru că era un loc malefic, intervine Sonny. Am văzut eu locuri malefice. Nu te vor acolo şi îţi spun asta.
    Beezer îi aruncă o privire echilibrată şi zice:
    - Nu-mi pasă cât de malefic e locul ăsta rău; dacă acolo locuieşte pescarul, acolo mă duc.
    - Şi eu mă duc cu tine, zice Mouse, dar ascultă odată. Voiam s-o şterg de acolo şi să iau nişte pui prăjit sau ceva, care combinat cu acid ar fi fost ca şi când ai mânca hrana Paradisului, ori cum naiba a spus Coleridge, dar Micuţa Nancy voia să mergem pe acolo pentru că avea şi ea impresia pe care o aveam eu. Era o muiere de acţiune, omule. Şi căpoasă, pe deasupra. Aşa că am intrat pe drum, iar Micuţa Nancy îmi stă pe cap şi zice: „Nu fi aşa un fătălău, Mouse, dă-i pedală”, aşa că-i dau puţin pedală şi totu' pare ciudat ca naiba, dar tot ce văd e poteca aia care şerpuieşte printre copaci şi căcatul care ştiu că nu-i acolo.
    - Cum ar fi? întreabă Sonny, în ceea ce pare a fi spiritul interesului ştiinţific.
    - Nişte siluete întunecate venind la marginea drumului şi uitându-se printre copaci. Două au fugit spre mine, dar am trecut drept prin ele ca prin fum. Nu ştiu, poate că erau fum.
    - La dracu' cu asta, acidul era de vină, zice Beezer.
    - Poate, dar nu aşa aveam impresia. Pe deasupra, acidul nu te afecta niciodată în felul ăsta, ţii minte? Nu făcea să te cuprindă întunericul. În orice caz, chiar înainte ca totul s-o ia razna, dintr-odată m-am gândit la Kiz Martin. Mi-amintesc asta foarte bine. Era ca şi când o puteam vedea de-a dreptul, chiar în faţa mea - aşa cum arăta când au urcat-o în ambulanţă.
    - Kiz Martin, repetă Beezer.
    Mouse se întoarce spre Jack.
    - Kiz era o fată cu care am ieşit pe când eram cu toţii la universitate. Ne implora s-o lăsăm să vină cu noi pe motociclete şi, într-o zi, Kaiser a zis, bine, putea să împrumute motorul lui. Kiz s-a bucurat la culme, omule, a fost foarte fericită. Şi-apoi a dat peste-o crenguţă afurisită, cred...
    - Era mai mare ca o crenguţă, zice Doc. Era mai mult o ramură, cu diametru poate cam de cinci centimetri.
    - Exact cât trebuie ca să-ţi pună echilibrul la încercare, mai ales dacă nu eşti obişnuit cu motoarele mari, zice Mouse. A dat peste ramura aia şi motocicleta s-a dat peste cap, iar Kiz a zburat şi-a căzut pe şosea. Aproape că mi-a stat inima în piept, omule.
    - Am ştiut că s-a dus din secunda în care m-am apropiat destul cât să văd unghiul în care-i stătea capul, zice Doc. Nici nu mai avea rost să încerc manevre de resuscitare. Am acoperit-o cu jachetele noastre şi eu m-am dus să chem o ambulanţă. Zece minute mai târziu o urcau în maşină. Unul dintre băieţi m-a recunoscut de la orele de practică la Urgenţe, altfel ne-ar fi făcut probleme.
    - Chiar mă întrebam dacă eşti cu adevărat doctor, zice Jack.
    - Mi-am făcut rezidenţiatul în chirurgie la Universitatea din Illinois, apoi am renunţat la tot.
    Doc îi zâmbeşte.
    - Să stau cu băieţii ăştia şi să mă dedic producerii de bere mi s-a părut mai distractiv decât să-mi petrec toată ziua tăind oameni.
    - Mouse, zice Beezer.
    - Mda. Tocmai ajungeam la curba drumeagului şi Kiz parcă stătea drept în faţa mea, aşa era de viu totul. Cu ochii închişi şi capul atârnând ca o frunză gata să cadă. O, mama, mi-am zis, în clipa asta numai aşa ceva nu vreau să văd. Am simţit totul din nou - aşa cum m-am simţit când Kiz a căzut în drum. O spaimă bolnăvicioasă. Asta-i ce-am simţit: o spaimă bolnăvicioasă. Şi am luat curba şi-am auzit un câine mârâind undeva în pădure. Nu doar mârâind, mârâind. Ca douăzeci de câini mari şi toţi nebuni ca dracu'. Am început să-mi simt capul ca şi cum era gata să explodeze. Şi m-am uitat înainte ca să văd că o haită de lupi sau ceva fuge spre noi şi mi-a luat o vreme să-mi dau seama că treaba aia ciudată, umbroasă, pe care-o văd înainte e-o casă. O casă neagră, întunecată.
    Micuţa Nancy m-a lovit peste spate şi cap, strigând să opresc. Crede-mă, ştiu ce-i bine pentru mine, pentru că ultimul lucru pe care-l voiam era să mă apropii mai tare de casa aia. Am oprit motocicleta şi Micuţa Nancy a sărit jos şi-a vomitat pe marginea drumeagului. S-a ţinut de cap şi a mai vomitat o dată. Eu simţeam că picioarele mi s-au făcut de gumă, aveam impresia că ceva greu mă apăsa pe piept.
    Treaba aia, orice ar fi, încă-şi făcea de cap în pădure şi se apropia tot mai mult. M-am mai uitat o dată spre capătul drumului şi casa aia urâtă se întindea în spate în pădure, ca şi când s-ar fi târât în ea, numai că stătea nemişcată. Cu cât mă uitam mai mult, cu atât mai mare părea! Apoi am văzut luminile scânteietoare plutind în jurul ei şi păreau periculoase - Păstrează distanţa, îmi spuneau, dispari de aici, Mouse. De verandă mai era sprijinit un anunţ cu TRECEREA INTERZISĂ, iar anunţul ăla, omule... anunţul ăla parcă a scăpărat, ca şi când ar fi spus DE DATA ASTA VORBESC SERIOS, AMICE.
    Simţeam că-mi crapă capul în două, dar am urcat-o pe Micuţa Nancy pe motor şi ea s-a lăsat pe mine, ca şi când ar fi fost moartă, numai că nu era, şi-am pornit motorul şi-am întors şi am tulit-o. Când am ajuns înapoi la mine acasă, ea s-a dus în pat şi-a rămas acolo trei zile. Mie mi s-a părut că abia-mi amintesc ce s-a întâmplat. Toată tărăşenia s-a cam întunecat, cumva. În mintea mea. Oricum,  abia am avut timp să mă gândesc la ea, pentru că Micuţa Nancy s-a îmbolnăvit şi-a trebuit să am grijă de ea ori de câte ori nu eram la serviciu. Doc i-a dat ceva ca să-i scadă temperatura şi s-a simţit mai bine, dar n-a mai fost cu adevărat aceeaşi niciodată. La sfârşitul lui august, starea ei a reînceput să se agraveze şi a trebuit să o internez în spital. În a doua săptămână din septembrie, în ciuda îndârjirii ei, Micuţa Nancy a plecat dintre noi.
   - Cât de mare era Micuţa Nancy? întreabă Jack, imaginându-şi o femeie cam de mărimea lui Mouse.
   - Micuţa Nancy Hale era cam de mărimea şi constituţia lui Tansy Freneau, zice Mouse, părând surprins de întrebare. Dacă-mi stătea pe palmă, o puteam ridica doar cu o mână.
    - Şi n-ai vorbit niciodată cu cineva despre asta, zice Jack.
    - Cum să vorbesc? întreabă Mouse. Întâi de toate, eram înnebunit de griji pentru Micuţa Nancy, după care mi s-a şters complet din minte. Aşa fac chestiile ciudate, omule. În loc să-ţi rămână în minte, se șterg singure.
    - Ştiu exact ce vrei să spui, întăreşte Jack.
    - Cred că şi eu ştiu, zice Beezer, dar aş zice că acidul ăla ţi-a dat o vreme peste cap simţul realităţii. Dar ai văzut casa aia... Casa întunericului.
    - Absolut, zice Mouse.
    Beezer se concentrează la Jack.
    - Şi spui că Pescarul, jigodia asta de Burnside, a construit-o.
    Jack încuviinţează.
    - Deci poate că locuieşte acolo şi-a pregătit o grămadă de dispozitive ca să-i sperie pe oameni ca să nu se apropie.
    - S-ar putea.
    - Numai că mă gândesc să-l las pe Mouse să ne ducă pe Autostrada 35 şi să vedem dacă reuşeşte să găsească drumeagul despre care vorbea. Vii cu noi?
    - Nu pot, zice Jack. Trebuie să mă întâlnesc întâi cu cineva în Arden, cineva care cred că ne poate ajuta. La ea se află altă piesă a puzzle-ului, dar nu vă pot explica nimic până ce n-o văd.
    - Femeia asta ştie ceva?
    - O, da, zice Jack. Ştie ceva.
    - Bine, spune Beezer şi se ridică din scaun. Tu alegi. Dar o să vrem să discutăm cu tine după aceea.
    - Beezer, vreau să fiu lângă tine când vei intra în Casa întunericului. Orice va trebui să facem acolo, orice o să vedem...
    Jack face o pauză, încercând să-şi găsească vorbele potrivite. Beezer se leagănă pe călcâie, de-a dreptul ieşindu-şi din piele de nerăbdare să dibuiască bârlogul Pescarului.

         - O să vrei să fiu acolo cu tine. În treaba asta sunt mai multe lucruri implicate decât îţi poţi imagina, Beezer. O să ştii despre ce vorbesc în scurtă vreme şi-o să te poţi bizui pe asta - cred că voi toţi o să puteţi face asta - dar dacă aş încerca să vă descriu acum situaţia, nu m-aţi crede. Când va veni timpul, vei avea nevoie de mine ca să te călăuzesc, dacă voi răzbi până la capăt. O să fii bucuros că am fost acolo. Ne aflăm într-un punct periculos aici şi niciunul dintre noi nu vrea să stricăm totul.
    - Ce te face să crezi că o să stric totul? întreabă Beezer cu o blândeţe amăgitoare.
    - Oricine ar strica totul dacă n-ar avea ultima piesă a puzzle-ului. Du-te acolo. Vezi dacă Mouse poate găsi casa pe care a văzut-o acum doi ani. Inspecteaz-o. Nu intra - pentru asta ai nevoie de mine. După ce o inspectezi, întoarce-te aici şi-o să vin şi eu cât de repede pot. Ar trebui să mă întorc înainte de două treizeci, trei, cel târziu.
    - Unde te duci în Arden? Poate c-o să vreau să te sun.
    - Spitalul luteran al districtului French. Secţia D. Dacă nu dai de mine, lasă un mesaj la doctorul Spiegleman.
     - Secţia D, hă? zice Beezer. Bine, bănuiesc că toţi sunt nebuni în ziua de azi. Şi bănuiesc că m-aş putea mulţumi doar cu o privire aruncată casei alea, atâta vreme cât ştiu că la un moment dat în după-amiaza asta mă pot bizui pe tine că vei explica toate bucăţile astea pe care sunt prea prost să le înţeleg singur.
    - Nu mai e mult, Beezer. Suntem aproape. Şi prost e ultimul calificativ pe care ţi l-aş da.
    - Bănuiesc că ai fost un poliţist dat naibii, zice Beezer. Chiar dacă cred că jumătate din lucrurile pe care le spui sunt prostii, nu pot decât să le cred.
    Se întoarce şi loveşte cu pumnii în bar.
    - Brânză Puturoasă! Acum e sigur. Scoate-ţi curul ăla palid din bucătărie.

                                         19.

               Jack iese din parcare pe urmele Thunder Five şi, pentru moment, îl lăsăm să se ducă singur la nord pe Autostrada 93 către locul de popas al lui Judy Marshall şi, mai departe, spre secţia ei încuiată. Asemenea lui Jack, motocicliştii se îndreaptă spre necunoscut, însă necunoscutul lor se află la vest de Autostrada 35, în tărâmul trecutului care se adună fără încetare, şi vrem să aflăm ce vor găsi acolo.
    Oamenii aceştia nu par să fie agitaţi; încă mai emană enorma încredere cu care au dat buzna în Sand Bar. De fapt, ei nu afişează niciodată semne de agitaţie, căci situaţiile care pe alţii i-ar îngrijora sau le-ar da o stare de nerăbdare de obicei pe ei îi întărâtă. Şi teama îi afectează altfel decât pe ceilalţi oameni: în rarele momente când au simţit teamă, au fost înclinaţi pe de-a-ntregul să se bucure de ea. În ochii lor, teama reprezintă o ocazie divină de-a se concentra.
    Datorită remarcabilei lor solidarităţi, concentrarea aceasta este formidabilă. Pentru aceia dintre noi care nu sunt membrii unei găşti de motociclişti sau nu fac parte din Marina Militară, solidaritatea nu înseamnă mai mult decât impulsul de milostenie care ne face să alinăm suferinţa unui prieten; pentru Beezer şi vesela lui gaşcă, solidaritatea înseamnă să te asiguri că cineva îţi acoperă întotdeauna spatele. Viaţa unuia e în mâinile celorlalţi şi o ştiu bine. Pentru Thunder Five, siguranţa ţine într-adevăr de strângerea rândurilor.
    Şi totuşi, întâlnirea spre care zboară ca vântul şi ca gândul nu are niciun precedent sau termen de comparaţie în experienţa lor de până acum. Casa întunericului e ceva nou şi noutatea ei - absoluta ciudăţenie a poveştii lui Mouse - le provoacă cârcei în pântece, tuturor, fără excepţie.

        La treisprezece kilometri vest de Centralia, unde terenul plat din jurul cartierului rezidenţial vechi de treizeci de ani al lui Potsie face loc unei bucăţi întinse de pădure care ajunge chiar până la Maxton's, Mouse şi Beezer merg unul lângă altul în faţa celorlalţi. Beezer se uită din când în când la prietenul său, punând o întrebare mută. A treia oare când Mouse clatină din cap, completează gestul cu o fluturare de mână care spune Nu mă mai sâcâi, o să-ţi spun când ajungem acolo. Beezer rămâne în urmă; Sonny, Kaiser Bill şi Doc presupun imediat că Beezer le dă un semnal şi se întind pe un singur şir.
    În fruntea coloanei, Mouse îşi ia încontinuu ochii de la autostradă pentru a inspecta partea dreaptă a drumului.
    Drumeagul e greu de observat, Mouse ştie, şi acum va fi şi mai mult acoperit de ierburi decât în urmă cu doi ani. Încearcă să zărească albul rablagitului anunţ cu TRECEREA INTERZISĂ. Şi acesta s-ar putea să fie parţial ascuns de buruieni noi. Încetineşte până la cincizeci şi cinci de kilometri la oră. Cei patru din urma lui îşi potrivesc viteza după el cu îndemânarea dată de-o practică îndelungată.
    Singurul din Thunder Five, Mouse a văzut deja destinaţia lor şi, în cele mai ascunse unghere ale sufletului său, abia îi vine să creadă că se duce acolo din nou. La început, uşurinţa şi iuţeala cu care amintirile s-au revărsat din hruba lor întunecată l-au surprins plăcut; acum, în loc să simtă că şi-a redobândit fără efort o parte pierdută a vieţii sale, simte că este la mila acelei după-amiezi pierdute. Un mare pericol atunci - şi nu se îndoieşte că o uriaşă şi periculoasă forţă l-a atins cu o mână prevenitoare - este un pericol sporit acum.
    Amintirea i-a redat o chinuitoare concluzie de care se scăpase cu mult timp în urmă: că hidoasa structură pe care Jack Sawyer o numea Casa întunericului o omorâse pe Micuţa Nancy Hale la fel de sigur ca şi când grinzile ei i-ar fi căzut în cap. Morală mai mult decât fizică, urâţenia Casei întunericului împrăştie aburi toxici.
    Micuţa Nancy fusese ucisă de otrăvurile invizibile aduse de mâna aceea prevenitoare; acum Mouse trebuie să contemple aceste fapte fără să cârtească. Simte mâinile ei pe umeri şi oasele lor subţiri sunt acoperite de carne putredă.
    Dacă aş fi avut un metru şaizeci şi patruzeci şi şapte de kilograme în loc de unu nouăzeci şi o sută treizeci de kilograme, acum mi-ar putrezi şi mie oasele, îşi spune el.
   
            S-o fi uitând Mouse după drumeag şi anunţul de lângă el cu ochii unui pilot de luptă, dar altcineva trebuie să le vadă, pentru că el n-o va face niciodată. Subconştientul său a supus la vot şi decizia a fost unanimă.
    Fiecare dintre ceilalţi, Sonny, Doc, Kaiser şi până şi Beezer, a făcut legătura dintre moartea Micuţei Nancy şi Casa întunericului Şi prin gând i-au trecut aceleaşi speculaţii cu privire la diferenţa de greutate şi înălţime. Totuşi, Sonny Cantinaro, Doc Amberson, Kaiser Bill Strassner şi în special Beezer St Pierre presupun că orice otravă ar înconjura Casa întunericului a fost inventată într-un laborator de către nişte fiinţe umane care ştiau ce fac.
    Aceşti patru oameni îşi extrag vechea şi primitiva încredere de sine din compania celorlalţi, de care s-au bucurat încă din colegiu; dacă ceva îi face să se simtă cât de cât neliniştiţi, acesta e faptul că Mouse Baumann, nu Beezer, se află în fruntea coloanei. Chiar dacă Beezer i-a permis lui Mouse să-l trimită în spate, poziţia acestuia din urmă conţine o fărâmă de insurecţie, de răzvrătire: universul a fost uşor distorsionat.
    La douăzeci de metri de spatele proprietăţii Maxton, Sonny hotărăşte să pună capăt acestei farse, accelerează motocicleta sa Softail, trece în trombă pe lângă prietenii săi şi se poziţionează paralel cu Mouse. Acesta se uită la el cu o urmă de îngrijorare şi Sonny face semn spre marginea drumului.
    Când au tras toţi pe dreapta, Mouse zice:
    - Care-i problema cu tine, Sonny?
    - Tu eşti problema, zice Sonny. Fie ai trecut de drumeag, fie toată povestea ta-i o cacealma.
    - Am spus că nu-s sigur unde se află.
    Observă cu o aproape incomensurabilă uşurare că mâinile moarte ale Micuţei Nancy nu-l mai strâng de umeri.
    - Sigur că nu. Pluteai pe aburi de acid!
    - Acid bun.
    - Ei, nu e niciun drumeag în faţă, atâta ştiu şi eu. Nu-s decât copaci tot drumul până la căminul ăla de babalâci.
    Mouse scrutează bucata de drum din faţă ca şi când drumeagul ar putea, în definitiv, să fie acolo, deşi ştie că nu este.
    - La dracu', Mouse, aproape c-am ajuns în oraş. Văd Queen Street de aici.
    - Mda, zice Mouse. Bine.
    Dacă reuşeşte să ajungă pe Queen Street, îşi spune, mâinile alea nu-l vor mai prinde niciodată.
    Beezer îşi împinge Electra Glide-ul până la ei şi spune:
    - Bine ce, Mouse? Eşti de acord că e mai în spate sau drumeagul se află altundeva?
    Încruntându-se, Mouse întoarce capul pentru a se uita înapoi de-a lungul autostrăzii.
    - Fir-ar să fie. Cred că-i aici pe undeva, doar dacă în ziua aia n-am feştelit-o rău de tot.
    - Doamne, cum s-o fi făcut? zice Sonny ironic. Am cercetat fiecare centimetru de pământ pe lângă care am trecut şi-s sigur ca naiba că n-am văzut un drumeag. Tu ai văzut, Beezer? Dar un anunţ cu TRECEREA INTERZISĂ, ai văzut cumva aşa ceva?
    - Nu pricepi, zice Mouse. Rahatu' ăsta nu vrea să fie văzut.
    - Poate-ar fi trebuit să te duci la Secţia D cu Sawyer, zice Sonny. Oamenilor de-acolo le plac mult vizionarii.
    - Ciocu' mic, Sonny, sare Beezer.
    - Eu am fost acolo înainte, nu tu, zice Mouse. Care dintre noi ştie despre ce vorbeşte?
    - V-am ascultat destul, intervine Beezer. Mai crezi că e aici pe undeva, Mouse?
    - Din câte-mi pot aduce aminte, mda.
    - Atunci am trecut pe lângă el. O să ne întoarcem şi-o să verificăm din nou, iar dacă nu-l vom putea găsi, o să căutăm în altă parte. Dacă nu-i aici, e între două dintre văile de-a lungul Autostrăzii 93 sau în pădurea de pe dealul care duce la locul de observare. Avem timp berechet.
    - Ce te face să fii atât de sigur? întreabă Sonny.
    Uşoara nelinişte cu privire la ceea ce ar putea întâlni îl face să scoată colţii. Mai degrabă s-ar întoarce la Sand Bar şi ar da pe gât o halbă de Kingsland în vreme ce s-ar lua de Puturosul decât să-şi piardă timpul pe autostrăzi.
    Beezer se uită la el şi ochii îi scapără.
    - Ştii cumva unde altundeva mai sunt destui copaci ca să poţi spune că-i o pădure?
    Sonny dă imediat înapoi. Beezer nu va renunţa niciodată şi nu se va întoarce la Sand Bar. Beezer a investit în asta trup şi suflet. În principal, asta se datorează lui Amy, însă i se datorează şi lui Jack Sawyer. Sawyer l-a impresionat foarte tare pe Beezer în seara precedentă, asta s-a întâmplat, iar acum Beezer ia de-a gata tot ce spune tipul. Pentru Sonny, asta n-are niciun sens, însă Beezer e cel care ia hotărârile, aşa că acum, bănuieşte Sonny, vor alerga toţi în cerc o vreme, ca nişte soldăţeii începători. Dacă programul ăsta de „poliţist la domiciliu” continuă mai mult de două zile, Sonny plănuieşte să poarte o scurtă discuţie cu Mouse şi cu Kaiser.
    Doc va fi întotdeauna de partea lui Beezer, orice-ar fi, însă ceilalţi doi sunt capabili să plece urechea la vocea raţiunii.

..........................................................