luni, 9 decembrie 2019

Casa întunericului, Stephen King, Peter Straub

...................................................................
                         8-17

            Pam și Danny coboară din mașină, cu inima bubuindu-le în piept, cu adenalina la maximum. Patru băieți ies valvârtej din cabina camionetei ca nişte clovni dintr-o maşinuţă de circ. Doamna Morton i-ar recunoaşte pe toţi ca fiind clienţi fideli ai magazinului lui Roy. Tândăloşi, aşa i-ar numi ea.
    - Pentru numele lui Dumnezeu, ce faceţi? răcneşte Danny Tcheda.
    Duce mâna la tocul pistolului şi-apoi se dă în spate puţin fără să vrea.
    Începe să-l doară capul.
    Bărbaţii (Runkleman e singurul pe care ofiţerii îl cunosc pe nume, deşi amândoi recunosc feţele celorlalţi trei) au ochii holbaţi de nervi.
    - Câţ' aţi găsit? scuipă unul dintre ei.
    Pam vede saliva sărind de-a dreptul în aerul dimineţii, o privelişte de care s-ar fi putut lipsi.
    - Câţ' a omorât nemernicu'?
    Pam şi Danny schimbă o privire disperată. Şi înainte să apuce să răspundă, Dumnezeule mare, uite că apare un vechi Chevrolet Bel Air cu alţi patru sau cinci bărbaţi înăuntru. Nu, una dintre ei e femeie. Opresc motorul şi se revarsă afară, tot ca nişte clovni dintr-o maşinuţă.
    Dar noi suntem adevăraţii clovni, îşi spune Pam. Noi.
    Pam şi Danny sunt înconjuraţi de opt bărbaţi semiisterici şi de-o femeie semiisterică, toţi aruncând cu întrebări.
    - La dracu', mă duc acolo să văd cu ochii mei! strigă Teddy Runkleman, aproape jubilând, şi Danny îşi dă seama că situaţia e pe punctul de-a scăpa de sub control.
    Dacă nebunii ăştia parcurg drumul de acces pană la capăt, Dale îi  va perfora mai întâi înc-o gaură a curului şi-apoi va pune sare.
    - RĂMÂNEŢI PE LOC TOŢI! latră el şi chiar scoate pistolul.
    Asta-i o premieră pentru el, şi urăşte greutatea armei în mâna sa - aceştia sunt oameni obişnuiţi, în definitiv, nu nişte răufăcători -, însă le reţine atenţia.
    - Asta-i o scenă a crimei, zice Pam, reuşind în sfârşit să vorbească pe-un ton normal.
    Ceilalţi bodogănesc şi se uită unul la celălalt, cu cele mai groaznice temeri confirmate.
    Poliţista se apropie de şoferul Chevroletului.
    - Cine sunteţi, domnule? Un Saknessum? Arătaţi ca un Saknessum.
    - Freddy, recunoaşte el.
    - Ei, treci înapoi în vehicul, Freddy Saknessum, şi voi, ceilalţi care aţi venit cu el, treceţi şi voi înăuntru, şi plecaţi naibii de aici în marşarier. Nu vă deranjaţi să întoarceţi, c-o să vă împotmoliţi.
    - Dar..., începe femeia.
    Pam crede că e o Sânger, un clan de nătărăi, dacă a existat vreodată aşa ceva.
    - Pofta-n cui şi valea, îi spune Pam.
    - Şi tu imediat după el, îi spune Danny lui Teddy Runkleman.
    Speră doar pe ce-are mai sfânt să nu mai vină şi alţii, sau vor ajunge să pună-n practică o paradă în marşarier. Nu ştie cum s-a răspândit vestea şi, în clipa aceasta, nu-şi permite să-i pese.
     - Asta dacă nu vrei o citaţie pentru amestec în treburile poliţiei. Asta-ţi poate aduce cinci ani.
    Habar nu are dacă există o asemenea pedeapsă, dar îi pune pe oameni în mişcare chiar mai bine ca pistolul scos la vedere.
    Chevroletul dă în marşarier, spatele lui clătinându-se dintr-o parte în alta precum coada unui câine. Camioneta lui Runkleman îi urmează, cu doi dintre bărbaţi stând în picioare în spate şi uitându-se cu ochii mijiţi pe deasupra cabinei, încercând să zărească măcar acoperişul vechiului restaurant.
    Patrula de poliţie vine ultima, mânând maşina veche şi camioneta şi mai veche ca un corgi irlandez mânând oile, cu girofarurile acum aprinse. Pam e nevoită să calce mai mult pe frână şi, în vreme ce conduce, scoate un şuvoi tăios de cuvinte pe care cu siguranţă nu le-a învăţat de la mama ei.
    - Cu gura aia îţi săruţi copiii de culcare? întreabă Danny, nu fără admiraţie.
    - Tacă-ţi meliţa, zice ea.
    Apoi:
    - Ai vreo aspirină?
    - Asta voiam să te întreb şi eu, zice Danny.
    Ajung la drumul principal chiar la timp. Alte trei vehicule vin din direcţia French Landingului, două dinspre Centralia şi Arden. O sirenă se înalţă în aerul tot mai cald. O altă patrulă, a treia în ceea ce trebuia să fie un şir nebătător la ochi, se apropie şi ea, trecând pe lângă curioşii din oraş.
    - O, mamă!
    Danny pare gata să plângă.
    - O, mamă, o, mamă, o, mamă. O să fie-un carnaval, şi pun pariu că cei de la poliţia statală încă nu ştiu. O să-i apuce pandaliile. Pe Dale o să-l apuce pandaliile.
    - O să fie bine, spune Pam. Calmează-te. O să tragem de-a curmezişul drumului şi-o să parcăm. Şi pune-ţi dracului pistolul înapoi în toc.
    - Da, mămică.
    Îşi pune arma la loc în vreme ce Pam virează de-a latul drumului de acces, trăgând în spate ca să lase a treia patrulă să treacă, apoi trăgând iar în faţă ca să blocheze calea.
    - Mda, poate c-am reuşit să-i punem capac la timp.
    - Sigur că am reuşit.
    Se relaxează puţin. Amândoi au uitat vechiul drum care uneşte Ed's de Goltz's, însă în oraş sunt o sumedenie de oameni care ştiu de existenţa lui. Oameni cum ar fi Beezer St Pierre şi băieţii lui, de pildă. Şi deşi Wendell Green nu ştie, cei de teapa lui par a fi întotdeauna în stare să găsească drumul lăturalnic. Au un instinct pentru asta.

                                                       11.

                       Călătoria lui Beezer a început cu Myrtle Harrington, soţia iubitoare a lui Michael Harrington, care-i şuşotea la telefon lui Richie Bumstead, după care e-n limbă aşa cum scrie la carte în ciuda faptului că acesta a fost căsătorit cu prietena ei cea mai bună de-a doua, Glad, care a căzut lată, murind în bucătărie la uimitoarea vârstă de treizeci şi unu de ani. În ceea ce-l priveşte, Richie Bumstead a mâncat destule caserole de macaroane cu ton şi-a auzit destule şoapte la telefon din partea lui Myrtle încât să-i ajungă încă două vieţi, însă acestea sunt nişte şoapte care-l bucură, ba chiar îi oferă şi-o senzaţie stranie de uşurare, pentru că el e şofer la fabrica de bere Kingsland şi-a ajuns să-l cunoască pe Beezer St Pierre şi pe restul băieţilor măcar puţin-puţin.
    La început, Richie a crezut că Thunder Five sunt o gaşcă de mardeiaşi, tipii ăia masivi cu păr soios lung până la umeri şi bărbi încâlcite care duduie prin oraş călare pe motociclete Harley, însă într-o vineri s-a nimerit să stea lângă unul pe nume Mouse la rând la contabilitate, şi Mouse s-a uitat în jos la el şi-a spus ceva comic despre cum munca din plăcere n-a făcut niciodată cecul de salariu să pară mai mare, şi-au legat o discuţie care lui Richie Bumstead i-a făcut capul să se învârtă.
    Două seri mai târziu i-a văzut pe Beezer St Pierre şi pe cel numit Doc arzând gazul în curte pe când el ieşea din tură şi, după ce şi-a parcat maşina, s-a dus la ei şi-a mai legat o discuţie care l-a făcut să se simtă ca şi când ar fi intrat într-o combinaţie de bar mizerabil cu muzici blues şi-o campionat de Cine ştie câştigă! Indivizii ăştia - Beezer, Mouse, Doc, Sonny şi Kaiser Bill - păreau întruchiparea zbuciumată, turbată şi cu ochi roşii a violenţei, însă erau deştepţi.
    Beezer, se dovedise, era şeful secţiei de proiecte speciale de la Kingsland Ale, iar ceilalţi erau subalternii lui imediaţi. Făcuseră cu toţii colegiul. Îi interesa să facă bere de calitate şi să se distreze, iar Richie îşi dorea într-un fel să-şi cumpere şi el o motocicletă şi să renunţe la toate grijile ca ei, însă o după-amiază şi seară lungi de sâmbătă la Sand Bar au dovedit că linia dintre o distracţie de pomină şi abandonul complet era prea subţire pentru el.
    Nu avea rezistenţa necesară să dea pe gât două halbe de Kingsland, să joace o duzină de meciuri de biliard, să mai bea două halbe şi să discute în acelaşi timp despre influenţele lui Sherwood Anderson şi Gertrude Stein asupra tânărului Hemingway, să participe la o serioasă dezbatere filosofică, să mai dea pe gât două halbe, să iasă cu capul suficient de limpede ca să meargă la o tură cu motocicleta pe drumuri de ţară, să agate vreo două fete din Madison, să fumeze o grămadă de căcaturi euforice şi să petreacă până-n zori.
    Trebuie să-i respecţi pe oamenii care pot face asta şi să-şi mai păstreze şi slujbele bune pe care le au.
    În ceea ce-l priveşte pe Richie, are datoria să-i spună lui Beezer că poliţia a aflat în sfârşit ceva despre locul unde se află cadavrul Irmei Freneau. Băgăreaţa aia de Myrtle a spus că ăsta era un secret pe care Richie trebuie să-l păstreze pentru el, însă e aproape sigur că imediat după ce Myrtle i-a dat vestea, a sunat alţi patru sau cinci oameni. Aceştia îşi vor suna prietenii cei mai buni şi, cât ai clipi, jumătate din French Landing se va îndrepta într-acolo pe 35 ca să participe la acţiune. Beezer are dreptul să se afle acolo mai mult ca majoritatea dintre ei, nu-i aşa?
    La mai puţin de treizeci de secunde după ce-a scăpat de Myrtle Harrington, Richard Bumstead îl caută pe Beezer St Pierre în cartea de telefon şi-i formează numărul.
    - Richie, sper să nu mă iei peste picior, zice Beezer.
    - A sunat el, da?
    Beezer vrea ca Richie să repete.
    - Căcatul ăla nevolnic cu maşina DARE, Ungurul Nebun?... Şi unde a spus că e fata?
     - Futu-i, tot oraşul o să fie acolo, zice Beezer. Dar mersi, amice, mersi mult. Îţi rămân dator.
    În clipa dinainte ca receptorul să se trântească, Richie crede că-l aude pe Beezer începând să spună altceva, care se pierde într-o răbufnire răvăşitoare de emoţii.
    Şi în căsuţa de pe Nailhouse Row, Beezer St Pierre îşi şterge lacrimile din barbă, împinge uşor telefonul cu câţiva centimetri mai încolo pe masă şi se întoarce cu faţa la Bear Girl, soţia lui, doamna lui bătrână, mama lui Amy, al cărei nume adevărat este Susan Osgood Şi care se uită în sus la el de după bretonul blond şi des, ţinând semn cu un deget într-o carte.
     - E fata Freneau, spune el. Tre' să plec.
    - Du-te, îi zice Bear Girl. Ia mobilul şi sună-mă imediat ce poţi.
    - Mda, face el, scoţând mobilul din încărcător şi îndesându-l în buzunarul din faţă al jeanşilor.
    În loc să se îndrepte spre uşă, trece o mână prin încâlceala brun-roşcată a bărbii sale mari şi-o piaptănă absent cu degetele. Picioarele i-au prins rădăcini în podea; ochii văd în ceaţă.
    - Pescarul a sunat la 911, spune el. Îţi vine să crezi căcatul ăsta? Singuri n-au putut-o găsi pe fata Freneau, au avut nevoie să le spună el unde i se află corpul.
    - Ascultă la mine, zice Bear Girl, care se ridică în picioare şi străbate spaţiul care-i desparte mult mai repede decât pare că o face.
    Îşi lipeşte corpuşorul compact de trupul lui masiv, şi Beezer îşi umple plămânii de mireasma ei curată şi liniştitoare, o combinaţie de săpun şi pâine proaspătă.
    - Când tu şi băieţii veţi ajunge acolo, de tine va depinde să-i ţii în frâu. Aşa că trebuie să te ţii pe tine în frâu, Beezer. Oricât ai fi de furios, n-o poţi lua razna şi să-ncepi să cotonogeşti oamenii. Mai ales pe poliţist.
    - Bănuiesc că crezi că n-ar trebui să mă duc.
    - Trebuie să te duci. Doar că nu vreau să ajungi la răcoare.
    - Hei, face el, sunt fabricant de bere, nu de necazuri.
    - Să nu uiţi asta, zice ea şi-l mângâie pe spate. O să-i chemi?
    - Îi chem din stradă.

                Beezer se duce la uşă, se aplecă să-şi ia casca, după care iese în trombă. Transpiraţia i se rostogoleşte pe frunte şi i se strecoară prin barbă. Din doi paşi mari ajunge la motocicletă.
    Pune o mână pe şa, se şterge la frunte, apoi urlă:
    - PESCARUL ĂLA FUTUT I-A SPUS POLIŢISTULUI ĂLA FUTANGIU DE UNGUR UNDE SĂ CAUTE CADAVRUL IRMEI. CINE VINE CU MINE?
    Pe ambele părţi ale Nailhouse Row, capete bărboase se ivesc la geamuri şi voci puternice strigă „Aşteaptă!”, „Drăcia dracului!” şi „Yo!”. Patru bărbaţi solizi în jachete de piele, jeanşi şi bocanci ies valvârtej pe patru uşi.
    Beezer aproape că zâmbeşte - îi iubeşte pe tipii ăştia, dar uneori îi amintesc de nişte personaje de desen animat, înainte să ajungă la el, Beezer începe să le vorbească despre Richie Bumstead şi apelul de la 911 şi, când termină, Mouse, Doc, Sonny şi Kaiser Bill sunt călare pe motociclete şi aşteaptă semnalul.
    - Dar uitaţi care-i treaba, zice Beezer. Două lucruri. Mergem acolo pentru Amy şi Irma Freneau şi Johnny Irkenham, nu pentru noi înşine. Vrem să ne asigurăm că totul se face aşa cum trebuie şi nu vom sparge nimănui capul, asta dacă nu şi-o caută cu lumânarea. Aţi priceput?
    Ceilalţi se foşnesc, bodogănesc şi mormăie, aparent în semn de aprobare. Patru bărbi încâlcite flutură sus şi jos.
    - Şi numărul doi, când vom sparge capul cuiva, acela va fi al Pescarului. Pentru că am îndurat destul căcat pe-aici şi acum sunt destul de-al dracu' de sigur că e rândul nostru să-l vânăm pe cretinu' ăla futut care mi-a omorât fetiţa...
    Beezer rămâne fără glas şi, înainte să continue, ridică pumnul în aer.
    - Şi care a aruncat-o pe astalaltă fetiţă în dărăpănătura aia futută de lângă 35. Pentru c-o să pun mâinile pe labagiu' ăla futut şi, când o s-o fac, o să-i dau CEAIUL!
    Băieţii lui, echipa lui, potera lui scutură pumnii în aer şi strigă. Cinci motociclete prind zgomotos viaţă.
    - O să aruncăm o privire la locul ăla din autostradă şi-o să ne întoarcem spre drumul din spatele lui Goltz's, strigă Beezer, şi porneşte în trombă pe drum, în susul dealului, pe Chase Street, ceilalţi urmându-l îndeaproape.
    Trec prin centrul oraşului, Beezer în frunte, Mouse şi Sonny de-a dreptul în ţeava lui de eşapament, Doc şi Kaiser imediat după, cu bărbile fluturând în vânt. Tunetul motocicletelor lor face să se zguduie geamurile de la Schmitt's Allsorts şi sperie graurii de pe marchiza cinematografului Agincourt. Aplecat peste ghidonul Harley-ului său, Beezer seamănă puţin cu King Kong pregătindu-se să facă praf o sală de forţă în junglă. Odată trecuţi de 7- Eleven, Kaiser şi Doc vin lângă Sonny şi Mouse şi ocupă toată lăţimea autostrăzii.
    Cei care merg spre vest pe 35 se uită la figurile care se apropie furtunos de ei şi trag pe margine; şoferii care-i văd în oglinzile retrovizoare se lipesc de terasamentul drumului, scot braţele pe geamuri şi le fac semn să treacă.
    Pe când se apropie de Cent ralia, Beezer trece pe lângă cam de două ori mai multe maşini decât ar trebui să se afle de fapt pe-o autostradă de provincie într-o dimineaţă de weekend. Situaţia e şi mai gravă decât a crezut el că va fi: Dale Gilbertson va pune doi poliţişti să blocheze traficul dinspre 35, dar doi poliţişti nu pot face faţă la mai mult de zece sau doisprezece curioşi hotărâţi să vadă, chiar să vadă, opera Pescarului. French Landing nu are destui poliţişti să-i ţină la distanţă pe toţi băgăreţii care se-ndreaptă spre Ed's Eats.
    Beezer înjură, văzându-se cu ochiul minţii cum îşi pierde controlul, transformând o ceată de admiratori săriţi de pe fix ai Pescarului în piroane de cort. Să-şi piardă controlul este exact lucrul pe care nu-şi poate permite să-l facă, nu dacă se aşteaptă la vreo colaborare din partea lui Dale Gilbertson şi-a lacheilor săi.
    Beezer îşi conduce tovarăşii pe după o veche şi rablagită Toyota roşie şi are o idee atât de bună, încât uită să bage o teroare năucitoare în şoferul maşinii uitându-i-se în ochi şi mârâindu-i: „Eu fac Kingsland Ale, cea mai bună bere din lume, jigodie fără creier.” În dimineaţa asta, le-a făcut-o la doi şoferi şi niciunul nu l-a dezamăgit.
    Oamenii care-şi câştigă acest tratament fie din cauza unui şofat îngrozitor de prost, fie a maşinii lor cu adevărat urâte, îşi închipuie că-i ameninţă cu cine ştie ce formă grotescă de atac sexual, şi încremenesc ca iepurii, împietresc pe dată. O distracţie pe cinste, cum cântau cetăţenii Oraşului de Smarald în Vrăjitorul din Oz. Ideea care l-a distras pe Beezer de la aceste inofensive plăceri are simplitatea majorităţii inspiraţiilor vii.
    Cea mai bună cale de-a obţine cooperarea este să o oferi. Ştie exact cum să-l înmoaie pe Dale Gilbertson: răspunsul îşi pune o şapcă de baseball, îşi ia cheile de la maşină şi iese pe uşă - răspunsul e pretutindeni în jurul său.


              O parte infimă din acest răspuns stă la volanul unei Toyota roşu pe care Beezer şi echipa sa veselă tocmai o depăşeşte. Wendell Green şi-a câştigat falsa dojana pe care n-a reuşit s-o primească pe seama ambelor motive convenţionale.
    Maşinuţa lui poate că n-a fost urata la început, dar acum e atât de mutilată de multiple îndoituri şi zgârieturi, încât seamănă cu un rânjet batjocoritor; iar Green conduce cu o aroganţă fermă pe care el o consideră „nimicitoare”.
    Trece ca fulgerul pe lumina galbenă a semaforului, schimbă necugetat benzile şi, cu scopul de-a intimida, stă foarte aproape de maşina din faţă. Sigur că mai şi claxonează la cea mai uşoară provocare. Wendell e-o ameninţare. Felul în care-şi manevrează maşina îi defineşte perfect caracterul, care e nepăsător, egoist şi tot numai infatuare. În clipa de faţă, conduce şi mai prost ca de obicei, pentru că, în vreme ce încearcă să depăşească tot al doilea vehicul de pe drum, mare parte din concentrarea sa e aţintită asupra reportofonului de buzunar pe care-l ţine la gură şi-a cuvintelor poleite cu aur pe care gura sa la fel de poleită cu aur le revarsă în preţiosul aparat. (Wendell deseori regretă obtuzitatea posturilor locale de radio care dedică atât de mult spaţiu de emisie unor nebuni ca George Rathbun şi Henry Shake, când ar putea trece la un alt nivel doar lăsându-l pe el să ofere zilnic, preţ de o oră sau aşa ceva, un comentariu asupra ştirilor.)
    A, delicioasa combinaţie dintre cuvintele lui Wendell şi vocea lui Wendell - Edward R. Murrow  la apogeul carierei n-ar fi fost niciodată atât de elocvent, atât de sonor.
    Iată ce spune el:
    În dimineaţa asta m-am alăturat unei caravane virtuale a celor şocaţi, îndureraţi şi-a celor pur şi simplu curioşi porniţi într-un pelerina] funest ce se-ntindea spre est de-a lungul bucolicei Autostrăzi 35. Nu pentru prima dată, jurnalistul de faţă a fost izbit, şi izbit profund, de imensul contrast dintre duioşia şi pacea peisajului din ţinutul Coulee şi urâţenia şi sălbăticia pe care o singură fiinţă umană dezechilibrată le-a făcut să înflorească fără ştirea sa la sân. Paragraf nou.
    Vestea se răspândise ca focul de pădure. Un vecin l-a sunat pe alt vecin, un prieten l-a sunat pe alt prieten. Potrivit unui apel primit dimineaţă la 911, la secţia de poliţie din French Landing, corpul mutilat al micuţei Irma Freneau zace în ruinele unei foste gelaterii şi cafenele pe nume Ed's Eats and Dawgs.
    Şi cine a sunat? Cu certitudine un cetăţean de bine. Nici pe departe, doamnelor şi domnilor, nici pe departe...
    Doamnelor şi domnilor, acesta e-un reportaj de primă pagină, acestea sunt ştirile care se scriu în vreme ce se întâmplă, un concept care nu poate decât să-i murmure „Premiul Pulitzer” unui jurnalist fără experienţă.
    Wendell Green aflase vestea de la frizerul său, Roy Royal, care o auzise de la soţia sa, Tillie Royal, care fusese pusă la curent chiar de Myrtle Harrington, iar Wendell Green şi-a făcut datoria faţă de cititorii săi: şi-a înşfăcat reportofonul şi aparatul foto şi-a dat fuga la maşinuţa sa infectă fără să se oprească să-şi sune editorii de la Herald. Nu are nevoie de-un fotograf; poate face el toate pozele de trebuinţă cu acel vechi şi vrednic Nikon F2A de pe scaunul pasagerului.
    O împletire fără cusur de cuvinte şi imagini - o examinare pătrunzătoare a celei mai hidoase crime a noului secol - o explorare serioasă a naturii răului - un portret înţelegător al suferinţei unei comunităţi - un expozeu nemilos al inepţiei unui departament de poliţie...
    Cu toate acestea învârtindu-i-se în minte în vreme ce cuvintele-i mieroase picură unul câte unul în microfonul reportofonului ţinut sus, e de mirare că Wendell Green nu aude zgomotul motocicletelor, sau că nu observă prezenţa Thunder Five din nici-o direcţie, până când se întâmplă să se uite de la stânga la dreapta în căutarea frazei perfecte? Se uită de la stânga la dreapta, într-adevăr, şi observă cu un ghimpe de panică, la nu mai mult de un metrii în stânga sa, pe Beezer St Pierre călare pe Harley-ul duduitor, aparent cântând, judecând după mişcarea buzelor cântând hă?
    Nu se poate, nu. Din propria experienţă, Wendell ştie că Beezer St Pierre e mult mai probabil să înjure ca un birjar.
    Când, după moartea lui Amy St Pierre, Wendell, care nu făcea decât să urmeze străvechile reguli ale meseriei sale, şi-a făcut apariţia pe Nailhouse Row la numărul 1 şi l-a întrebat pe tatăl suferind cum e să ştie că fiica lui a fost măcelărită ca un porc şi parţial mâncată de un monstru cu chip uman, Beezer îl apucase de gât pe inocentul vânător de ştiri, dezlănţuise un torent de obscenităţi şi încheiase urlând că dacă-l va mai vedea vreodată pe domnul Green, îi va rupe capul de pe umeri şi va folosi ciotul ca orificiu sexual.
    Ameninţarea aceasta e cea care-i provoacă lui Wendell un moment de panică. Aruncă o privire în oglinda retrovizoare şi vede cohorta lui Beezer întinsă pe toată lăţimea drumului ca o armată invadatoare de gothi. În închipuirea sa, aceştia agită cranii pe frânghii făcute din piele umană şi strigă în gura mare ce vor face cu gâtul lui după ce-i vor smulge capul de pe umeri. Orice ar fi fost ceea ce avea de gând să dicteze în nepreţuitul aparat se evaporă pe dată, dimpreună cu visele cu ochii deschişi de-a câştiga Premiul Pulitzer.
    Stomacul i se strânge şi transpiraţia îi iese prin toţi porii de pe faţa lui lată, rumenă. Mâna stângă îi tremură pe volan, dreapta scutură reportofonul ca pe-o castanietă. Wendell ridică piciorul de pe acceleraţie şi se lasă jos în scaun, întorcând capul spre dreapta cât de mult îndrăzneşte. Dorinţa sa primară e să se încovrige în spaţiul de sub bord şi să pretindă că este un fetus. Huruitul uriaş din spatele său creşte în intensitate şi inima îi sare în piept ca un peşte. „Wendell scânceşte. Un set de tamburine bat aerul dincolo de pielea fragilă a portierei.
    Apoi motocicletele îl depăşesc în trombă şi gonesc mai departe pe autostradă. Wendell Green îşi şterge faţa. Încet, îşi convinge corpul să stea drept. Inima îşi încetează încercările de-a ieşi din piept. Lumea de cealaltă parte a parbrizului, care se contractase la mărimea unei muşte domestice, se extinde înapoi la dimensiunea ei normală. Lui Wendell îi trece prin gând că n-a fost mai speriat decât ar fi fost orice fiinţă umană normală, date fiind circumstanţele. Încrederea se sine îi umple aşa cum heliul umple un balon. Majoritatea bărbaţilor pe care-i cunoaşte ar fi ieşit cu maşina de pe drum, crede el; majoritatea s-ar fi căcat în pantaloni. Ce-a făcut Wendell Green? A încetinit puţin, atâta tot. S-a comportat ca un gentleman şi i-a lăsat pe găozarii din Thunder Five să-l depăşească. Când vine vorba de Beezer şi de maimuţele lui, crede Wendell, să fii gentleman e dovada supremă de curaj.
    Accelerează, urmărind motocicliştii cum gonesc în faţă.
    În mâna sa, reportofonul încă funcţionează. Wendell îl duce la gură, îşi linge buzele şi descoperă că a uitat ce voia să spună. Bandă goală se-nvârte de pe-o bobină pe alta.
    - Fir-ar să fie, zice el, şi apasă butonul de oprire.
    O frază inspirată, o cadenţă melodioasă, a dispărut în eter, poate pe veci. Dar situaţia este mult mai frustrantă. Lui Wendell i se pare că o întreagă serie de conexiuni logice au dispărut odată cu fraza pierdută: îşi aminteşte că a văzut forma unui mare subiect pentru cel puţin şase articole pătrunzătoare care ar fi depăşit problema Pescarului şi ar fi dus la... la ce? La câştigarea Pulitzerului, cu siguranţă, dar cum? Zona din mintea sa care îi oferise imensul crochiu al subiectului încă-şi mai păstrează forma, însă forma e goală.
    Beezer St Pierre şi haidamacii lui au ucis ceea ce acum pare a fi cea mai mare idee pe care Wendell Green a avut-o vreodată, iar Wendell nu are nicio certitudine c-o va mai putea aduce vreodată la viaţă.
    Totuşi, ce caută aici motocicliştii ăştia blestemaţi?
    Întrebarea îşi răspunde singură: cine ştie ce tâmpit cu intenţii bune a crezut că Beezer ar trebui să ştie despre apelul la 911 al Pescarului, iar acum motocicliştii blestemaţi se îndreaptă spre ruinele lui Ed's, exact ca el. Din fericire, atât de mulţi alţi oameni se duc în acelaşi loc, încât Wendell îşi face socoteala că-şi va putea ocoli duşmanul.
    Neasumându-şi niciun risc, rămâne cu două maşini în spatele motocicliştilor.
    Traficul se îndeseşte şi încetineşte; în faţă, motocicliştii alcătuiesc un şir şi trec în goană pe lângă coloana care se târăşte spre vechea şi prăfoasa alee care duce la Ed's. De la şaptezeci sau optzeci de metri în spate, Wendell poate vedea doi poliţişti, un bărbat şi o femeie, încercând să-i îndepărteze pe curioşi. De fiecare dată când o nouă maşină opreşte în faţa lor, ei trebuie să execute aceeaşi pantomimă a întoarcerii ocupanţilor ei din drum şi îndemnându-i să meargă mai departe pe şosea. Pentru a sublinia mesajul, o maşină de poliţie e parcată de-a curmezişul pe alee, blocând pe oricine ar vrea să încerce să facă pe şmecherul. Spectacolul acesta nu-l îngrijorează deloc pe Wendell, căci presa are acces automat la astfel de scene.
    Jurnaliştii sunt mediul, apertura, prin care locuri şi întâmplări altfel interzise ajung la marele public. Wendell Green e reprezentantul oamenilor aici şi, pe deasupra, e cel mai de seamă jurnalist din vestul Wisconsinului.
    După ce-a mai înaintat şontâc-şontâc alţi zece metri, vede că sticleţii care dirijează traficul sunt Danny Tcheda şi Pam Stevens, şi satisfacţia sa scade. Cu două zile în urmă, Tcheda şi Stevens răspunseseră amândoi cererii sale de informaţii spunându-i să se ducă dracului. Pam Stevens, oricum, e-o târfă ştie-tot, o acritură cu acte în regulă. Din ce alt motiv şi-ar dori o madamă rezonabil de arătoasă să se facă poliţistă?
    Stevens nu l-ar lăsa să ajungă la scena faptei doar de-al dracului - ar bucura-o asta! Probabil, îşi dă seama Wendell, probabil că va trebui să se furişeze cumva înăuntru. Se imaginează târându-se pe burtă printre ierburi şi dezgustul îl face să se cutremure.
    Cel puţin va avea plăcerea de-a vedea cum poliţiştii le arată degetul mijlociu lui Beezer şi cetei sale. Motocicliştii depăşesc huruind alte şase maşini fără să încetinească, aşa că Wendell presupune că plănuiesc să facă o spectaculoasă întoarcere prin alunecare, trecând drept pe lângă tăntălăii ăia doi în albastru, şi lăsând în urmă maşina de patrulă ca şi când nici n-ar exista. Ce-ar face atunci poliţiştii, se întreabă Wendell - ar scoate pistoalele şi-ar încerca să pară fioroşi? Ar trage focuri de avertizare şi s-ar nimeri unul pe celălalt în picior?
    Uimitor, Beezer şi coloana lui de motociclişti nu acordă nicio atenţie maşinilor care încearcă să se mişte pe banda de mers, lui Tcheda şi Stevens sau oricărui alt lucru de acolo.
    Nici măcar nu întorc capul să se holbeze la ruina barăcii, la maşina şefului poliţiei, la camionetă - pe care Wendell o recunoaşte imediat - şi la oamenii care stau pe iarba călcată în picioare, dintre care doi sunt Dale Gilbert-son şi proprietarul camionetei, Hollywood Jack Sawyer, înţepatul ăla din Los Angeles. (Al treilea individ, care poartă o pălărie ca de îngheţată, ochelari de soare şi-o vestă miţoasă, nu are absolut nici-o logică, cel puţin nu pentru Wendell. Pare că a aterizat dintr-un vechi hlm cu Humphrey Bogart.) Nu, trec valvârtej pe lângă toată acea scenă dezordonată cu căştile întoarse drept în faţă, ca şi când nu s-ar gândi decât să intre în Centralia şi să spargă becurile din Sand Bar.
    Îşi văd mai departe de drum, toţi cei cinci nemernici, indiferenţi ca o haită de câini sălbatici. De-ndată ce ajung din nou la drum deschis, ceilalţi patru trec în formaţie paralelă în spatele lui Beezer şi se întind pe toată autostrada. Apoi, în acelaşi timp, virează la stânga, ridică în aer cinci nori mari de praf şi pietriş, şi execută cinci întoarceri sub formă de U. Fără să-şi piardă ritmul - fără a părea măcar că încetinesc - se despart în aranjamentul lor de unu-doi-doi şi vin aţă înapoi către vest, către scena crimei şi French Landing.
    Blestemat să fie, îşi zice Wendell. Beezer a întors spatele şi-a renunţat. Ce papă-lapte. Ceata de motociclişti creşte din ce în ce mai mult în timp ce se apropie de el şi, curând, Wendell Green cel uluit desluşeşte faţa sumbră a lui Beezer St Pierre, care, sub cască, creşte şi ea tot mai mult în timp ce se apropie.
    - Nu te-am crezut niciodată unul care renunţă uşor, zice Wendell, privindu-l pe Beezer care se tot apropie.
    Vântul i-a despicat barba în două bucăţi egale care îi flutură în spate de-o parte şi de alta a capului. În spatele ochelarilor de protecţie, ochii lui Beezer arată ca şi când el s-ar uita de-a lungul ţevii unei arme. Gândul că Beezer ar putea întoarce ochii aceia de vânător asupra lui face viscerele lui Wendell să pară periculos de dezlegate.
    - Ratatule, zice el, nu foarte tare.
    Cu un huruit asurzitor, Beezer ţâşneşte pe lângă Toyota îndoită. Ceilalţi din Thunder Five lovesc aerul, apoi se întind mai departe la drum.
    Dovada aceasta a laşităţii lui Beezer îi saltă lui Wendell inima în timp ce-i urmăreşte pe motociclişti cum se micşorează în oglinda retrovizoare, însă un gând pe care nu-l poate ignora începe să-şi croiască drum în sus prin sinapsele creierului său. Poate că Wendell nu este un Edward R. Murrow al prezentului, însă e reporter de aproape treizeci de ani şi şi-a dezvoltat câteva instincte. Gândul care şerpuieşte pe canalele sale mentale declanşează o serie de alarme unduitoare care, în cele din urmă, îl împing în conştient.
    Wendell îl primeşte - şi vede planul ascuns; înţelege ce se petrece.
    - Ei, fir-aş ce n-aş fi, zice el şi, cu un rânjet larg, apasă claxonul, trage volanul spre stânga şi execută o întoarcere care se concretizează doar cu o minimă avariere a aripii sale de protecţie şi a aceleia a maşinii din faţă. Nemernic viclean, spune, aproape chicotind de încântare.
    Toyota iese din coloana de vehicule care se îndreaptă spre est şi se încadrează pe contrasens. Zăngănind şi pârţâind, ţâşneşte în urmărirea motocicliştilor şireţi.
    Wendell Green nu va avea parte de mers târâş prin lanurile de porumb: nemernicul ăla viclean de Beezer St Pierre cunoaşte o cale dosnică spre Ed's Eats! Tot ce are de făcut reporterul nostru vedetă e să rămână destul de în spate pentru a nu fi observat şi se va alege cu intrarea gratuită pe scenă. Frumos. A, ce ironie: Beezer dă o mână de ajutor presei - multe mulţumiri, huidumă arogantă. Wendell nici nu se aşteaptă ca Dale Gilbertson să-i ofere un tur al locului, însă va fi mai greu să-l alunge de acolo decât să-l întoarcă din drum.
    În timpul pe care-l are, poate pune câteva întrebări de încercare, poate face câteva poze sugestive şi - mai presus de toate! - poate absorbi destul din atmosfera locului pentru a produce unul dintre legendarele sale articole „colorate”.
    Cu sufletul înviorat, Wendell străbate autostrada cu optzeci de kilometri la oră, lăsând motocicliştii să gonească înaintea lui fără însă a-i scăpa din vedere. Numărul de maşini care vin spre el se micşorează până la grupuri extrem de rare de câte două sau trei, apoi la câte o maşină din când în când, apoi la niciuna. Ca şi când ar fi aşteptat să nu fie observaţi, Beezer şi prietenii lui traversează autostrada şi pornesc în plină viteză pe drumul de acces ce duce la domul de eră spaţială de la Goltz's.
    Wendell simte o furnicătură neplăcută de îndoială de sine, însă nu vrea să presupună că Beezer şi mocofanii lui au o bruscă nevoie de tractoare şi maşini de tuns iarba. Goneşte mai departe, întrebându-se dacă nu cumva l-au observat şi încearcă de fapt să-l atragă pe-o pistă greşită. Din câte ştie el, pe culmea aceea nu există altceva decât salonul de prezentate, garajul care ţine loc de service şi parcarea. Locul ăla afurisit pare pustiu. Dincolo de parcare... ce?
    Pe-o parte, îşi aminteşte un teren desţelenit întinzându-se spre orizont, iar pe cealaltă un pâlc de copaci, ca o pădurice, numai că nu atât de deasă. De unde se află acum, reuşeşte să vadă copacii, care urcă pe deal ca un paravânt.
    Fără să se sinchisească să semnalizeze, goneşte peste benzile de contrasens şi intră pe aleea care duce la Goltz's.
    Sunetul produs de motociclete e încă audibil, dar se stinge încet, şi Wendell simte un fulger de teamă la gândul că ei l-au păcălit cumva şi acum pleacă, râzând pe seama lui! În culmea ridicăturii, merge în faţa salonului de prezentare şi intră în parcarea mare. Două uriaşe tractoare galbene stau în faţa garajului de utilaje, dar maşina lui e singura de acolo. În celălalt capăt al parcării goale, un zid scund de ciment se ridică la înălţimea barei de protecţie între asfalt şi pajiştea mărginită de copaci. De cealaltă parte a liniei de pomi, zidul se sfârşeşte la cotul aleii asfaltate care vine din spatele salonului de prezentare.
    Wendell trage de volan şi goneşte spre celălalt capăt al zidului, încă mai aude motocicletele, dar sunetul lor e ca un zumzet îndepărtat de albine. Probabil că sunt la distanţă de un kilometru, îşi spune el, şi sare din Toyota. Îndeasă reportofonul într-un buzunar al jachetei, îşi petrece panglica aparatului Nikon pe după gât şi dă fuga pe după zidul scund, pe pajişte.
    Chiar înainte să ajungă la linia copacilor, vede rămăşiţele unui vechi drum de macadam, spart şi năpădit de ierburi, care o taie drept pe deal în jos, printre copaci.
    Wendell îşi imaginează, supraestimând, că vechiul local Ed's e la distanţă cam de un kilometru şi jumătate şi se întreabă dacă maşina lui ar putea străbate acea distanţă pe suprafaţa aceea desfundată, sălbatică. În unele locuri, macadamul s-a fisurat în plăci tectonice; în altele, s-a fărâmiţat, transformându-se în grohotiş negru. Afundături şi pârâiaşe ierboase radiază de la rădăcinile groase şi şerpuite ale copacilor.
    Un motociclist ar putea sări peste dezastrul ăsta fără prea mari probleme, dar Wendell vede că picioarele îl vor purta mai bine decât Toyota pe acest drum, aşa că porneşte pe vechiul traseu printre copaci. Din câte a aflat când era pe autostradă, încă mai are timp berechet până să apară medicul legist şi furgoneta de prelevare a dovezilor.
    Chiar şi cu ajutorul faimosului Hollywood Sawyer, sticleţii locali bâjbâie prin ceaţă.
    Zgomotul motocicletelor creşte în intensitate pe măsură ce Wendell îşi croieşte drum, ca şi când băieţii s-ar fi oprit pentru a purta o discuţie atunci când au ajuns la capătul vechiului drum lăturalnic. Asta-i perfect. Wendell speră că vor continua să pălăvrăgească până ce-i va fi prins din urmă; sper să strige unul la celălalt şi să agite pumnii în aer. Vrea să-i vadă puşi pe jar de furie şi adrenalină, plus că Dumnezeu ştie ce altceva mai au sălbaticii ăia în desagi.
    Lui Wendell i-ar plăcea la nebunie să facă o fotografie cu Beezer St Pierre spărgându-i lui Dale Gilbertson dinţii din faţă cu o dreaptă bine ţintită sau să-l strângă pe gât pe amicul lui, Sawyer. Fotografia pe care Wendell şi-o doreşte cel mai mult, însă, şi de dragul căreia e pregătit să mitu-iască orice poliţist, funcţionar districtual, oficial statal sau trecător nevinovat capabil să ţină mâna întinsă, e o imagine bună, clară, dramatică a cadavrului dezgolit al Irmei Freneau. De preferinţă una care nu lasă urmă de îndoială cu privire la mutilările făcute de Pescar, oricare ar fi acestea. Două ar fi ideale - una cu faţa ei pentru inimoşi, cealaltă un instantaneu cu tot corpul pentru perverşi - dar s-ar mulţumi cu instantaneul cu tot corpul, dacă e nevoie. O astfel de imagine ar face înconjurul lumii, strângând milioane de dolari pe drum.
    Numai National Enquirer ar decarta, cât - două sute de mii, trei? - pentru o fotografie cu sărmana de Irma cea mică răşchirată în moarte, cu mutilările perfect vizibile. Asta da mină de aur, ăsta da corn al abundenţei!
    Când Wendell a parcurs vreo două sute de metri din vechiul şi mizerabilul drum, concentrarea i se împarte între contemplarea ideii tuturor banilor pe care micuţa Irma i-i va vârî în buzunare şi teama de-a nu cădea şi a-şi scrânti glezna, tunetul provocat de Harley-urile membrilor Thunder Five încetează brusc. Tăcerea care se lasă pare imensă, apoi imediat se umple cu alte sunete, mai slabe. Wendell îşi aude respiraţia cum intră şi iese anevoie, dar şi alte zgomote, o combinaţie de zăngănit şi bufnet, venind din spatele său. Se întoarce şi vede, departe pe drumul distrus, o camionetă străveche avântându-se spre el.
    E aproape comic felul în care camioneta se clatină de pe-o parte pe alta în timp ce o roată, apoi alta, se afundă într-o depresiune invizibilă sau urcă pe-o porţiune înclinată a suprafeţei drumului. Adică, ar fi comic dacă oamenii aceştia n-ar da buzna pe ruta sa privată de acces la trupul Irmei Freneau. Ori de câte ori camioneta urcă pe-o bucată de rădăcină, cele patru capete întunecate din cabină tresaltă ca marionetele. Wendell face un pas în faţă, intenţionând să-i trimită pe ţărănoii ăştia înapoi de unde au venit. Suspensia camionetei se freacă de-o piatră plată şi de sub maşină sar scântei. Hardughia aia trebuie să aibă cel puţin treizeci de ani, îşi spune Wendell - este unul dintre puţinele vehicule de pe drum care arată şi mai rău ca maşina sa.
    Când camioneta se apropie, el vede că este o International Harvester. Ruginita bară de protecţie e decorată cu buruieni şi rămurele. I.H. mai fabrică oare camionete? Wendell ridică mâna ca un jurat care depune jurământul, şi camioneta se zdruncină şi se mai clatină cale de câţiva metri desfundaţi înainte să se oprească.
    Partea ei stângă stă evident mai sus decât cea dreaptă. În întunecimea aruncată de copaci, Wendell nu reuşeşte să desluşească chipurile care se uită la el prin parbriz, însă are senzaţia că cel puţin două dintre ele îi sunt familiare.
    Bărbatul de la volan scoate capul pe geamul şoferului şi zice:
    - Sal'tare, domnu' reporter barosan. Şi dumitale ţ-au trântit uşa-n nas?
    Acesta e Teddy Runkleman, peste care Wendell dă frecvent în timp ce trece în revistă rapoartele zilnice ale poliţiei.
    Ceilalţi trei pasageri din cabină strigă ca măgarii la remarca haioasă a lui Teddy. Wendell îi cunoaşte pe doi dintre ei - Freddy Saknessum, membru al unui clan de zgârie-brânză care se scurge în şi din tot soiul de barăci părăginite de-a lungul râului, şi Toots Billinger, un puşti sfrijit care se întreţine cumva strângând de la gunoi metal în La Riviere şi French Landing. Ca şi Runkleman, Toots a fost arestat pentru o serie de crime de gradul trei, însă n-a fost niciodată condamnat pentru ceva.
    Femeia soioasă şi ponosită dintre Freddy şi Toots îi trezeşte o amintire prea vagă pentru a fi identificată.
    - Salut, Teddy, zice Wendell. Şi vouă, Freddy şi Toots. Nu, după ce-am aruncat o privire la mizeria din faţă, m-am hotărât să intru prin spate.
    - Hei, Wendell, nu-ţ' aminteşti dă mine? zice femeia, puţin cam afectată. Doodles Sanger, în caz că ţi s-a dus memoria dracului. Am pornit c-o ceată-ntreagă de băieţi în Bel Air-ul lui Freddy, iar Teddy era c-o altă ceată-ntreagă, da' după ce-am fost trimişi la plimbare de Miss Curvă, ceilalţi or vrut să se-ntoarcă la bar.
    Sigur că-şi aminteşte de ea, deşi chipul înăsprit din faţa lui seamănă acum doar vag cu acela al fetişcanei petrecăreţe şi insolente pe nume Doodles Sânger, care servea băuturi la Nelson Hotel acum un deceniu. Wendell crede că ea a fost concediată mai mult pentru că bea în timpul serviciului decât pentru că fura, dar Dumnezeu ştie ci le făcea pe amândouă.
    Pe-atunci, Wendell arunca o grămadă de bani la barul hotelului Nelson. Încearcă să-şi amintească dacă s-a dat vreodată în bărci cu Doodles.
    Joacă pe cartea siguranţei şi spune:
    - Fir-ar, Doodles, cum naiba să uit o mititică frumuşică aşa ca tine?
    Băieţii se dau de ceasul morţii la dulcegăria asta. Doodles trage un cot în coastele vaporoase ale lui Toots Billinger, îi oferă lui Wendell un zâmbet mic şi ţuguiat, şi spune:
    - Ei, mulţam frumos, bunule domn.
    Mda, a tras-o pe sfoară, sigur că da.
    Acesta ar fi momentul perfect să le ordone dobitocilor ăstora să se-ntoarcă în vizuinile lor, dar Wendell e vizitat de-o inspiraţie de primă clasă.
    - Nu v-ar plăcea, oameni fermecători, să daţi o mână de ajutor unui gentleman din presă şi să câştigaţi în acelaşi timp cincizeci ie gologani?
    - Cincizeci de căciulă sau toţi laolaltă? întreabă Teddy Runkleman.
    - Haideţi, toţi laolaltă, zice Wendell.
    Doodles se apleacă în faţă şi spune:
    - Douăzeci de căciulă, e-n ordine, barosane? Dacă suntem de-acord să facem ce vrei tu.
    - A, îmi sfâşii inima, zice Wendell şi scoate portmoneul din buzunarul de la spate, după care scoate patru bancnote de douăzeci de dolari, lăsându-şi numai una de zece şi trei de un dolar pentru tot restul zilei.
    Ei îşi acceptă plata şi, cât ai clipi, îi pun la loc sigur.
    - Ei, uite ce vreau să faceţi, spune Wendell, şi se apleacă spre geam şi cele patru feţe ca nişte bostani de Halloween din cabină.

                                         12.

               Câteva minute mai târziu, camioneta se opreşte cu un legănat între ultimii copaci, acolo unde macadamul dispare în buruieni şi iarbă înaltă. Motocicletele celor din Thunder Five stau înclinate într-un şir ordinat cu câţiva metri în faţă şi la stânga. Wendell, care i-a luat locul lui Freddy Saknessum pe scaun, coboară şi face câţiva paşi înainte, sperând ca nimic din mirosul de transpiraţie uscată, carne nespălată şi bere răsuflată care emană din colegii săi pasageri nu i-a intrat în haine. În spatele lui, îl aude pe Freddy cum sare din spatele camionetei în vreme ce ceilalţi coboară şi închid portierele fără a face mai mult de două ori zgomotul necesar.
    Tot ce poate vedea Wendell din poziţia sa este peretele incolor şi putred al Ed's Eats ridicându-se dintr-un amestec des de morcov sălbatic şi gura-leului. Voci joase, una dintre ele aparţinându-i lui Beezer St Pierre, ajung până la el. Wendell face o scurtă inspecţie Nikonului, scoate capacul obiectivului şi vâră la locul ei o rolă nouă de film, şi-abia apoi înaintează cu paşi înceţi, fără să facă zgomot, pe lângă motociclete, de-a lungul structurii ruinate.
    Curând, poate să vadă drumul de acces plin de buruieni şi patrula aşezată de-a curmezişul lui ca o barieră. Aproape de autostradă, Danny Tcheda şi Pam Stevens se luptă cu jumătate de duzină de bărbaţi şi femei care şi-au lăsat maşinile alandala, ca nişte jucării în spatele lor. Asta n-o să mai meargă mult timp: dacă Tcheda şi Stevens s-ar presupune că sunt un dig, digul e pe cale să sufere nişte spărturi serioase.
    Veşti bune pentru Wendell: o confuzie maximă i-ar oferi o posibilitate mai mare de acces şi-ar crea premisele unui articol mult mai colorat. Îşi doreşte să poată murmura în reportofon chiar acum.
    Lipsa de experienţă a forţelor şefului Gilbertson a fost evidentă în încercările futile ale ofiţerilor Tcheda şi Stevens de-a întoarce din drum cetăţenii dornici să vadă cu ochii lor cea mai recentă dovadă a nebuniei Pescarului... A, ceva, ceva, apoi: însă jurnalistul de faţă a reuşit să ajungă în mijlocul scenei, unde s-a simţit mândru şi umil să fie ochii şi urechile cititorilor săi...
    Wendell urăşte să rateze un material atât de splendid, dar nu poate fi sigur că şi-l va aminti şi nu îndrăzneşte să-şi asume riscul de-a fi auzit. Se apropie mai mult de partea din faţă a Ed's Eats.
    Umilele urechi ale publicului îi aud pe Beezer St Pierre şi pe Dale Gilbertson purtând o discuţie surprinzător de amiabilă chiar în faţa clădirii; umilii ochi ai publicului îl observă pe Jack Sawyer cum apare în câmpul vizual, cu o pungă goală de plastic şi-o şapcă de baseball legănându-se de degetele mâinii sale drepte. Umilul nas al publicului simte o miasmă cu adevărat îngrozitoare care garantează prezenţa unui corp în descompunere în mica şi părăginita structură din dreapta. Jack se mişcă puţin mai repede ca de obicei şi, deşi e clar că se duce doar până la camioneta sa, se uită întruna în stânga şi în dreapta.
    Ce se petrece aici? Băiatul de Aur pare mai mult decât circumspect. Se comportă ca un hoţ din magazine care-şi îndeasă lucrurile furate sub haină, iar băieţii de aur n-ar trebui să aibă un asemenea comportament. Wendell ridică aparatul foto şi focalizează asupra ţintei.
    Iată-te, Jack băietane, bătrâne, amice, foşnitor ca o bancnotă nouă şi de două ori mai tăios. Stai frumos la poză, acum, şi lasă-ne să vedem ce ai în mână, bine?
    Wendell face o fotografie şi se uită prin obiectiv în vreme ce Jack se apropie de camionetă.
    Băiatul de Aur va dosi lucrurile alea în torpedou, crede Wendell, şi nu vrea să-l vadă nimeni când o face. Păcat, pustiu', eşti la Camera ascunsă. Şi păcat pentru mândrii şi totuşi umilii ochi şi urechi ai districtului French, pentru că, atunci când Jack Sawyer ajunge la camioneta sa, nu urcă în cabină, ci se apleacă peste margine şi-şi face de lucru cu ceva, arătându-i nobilului nostru jurnalist o imagine frumoasă a spatelui său şi nimic altceva. Nobilul jurnalist face totuşi o poză, pentru a stabili un lanţ al consecutivităţii cu următoarea fotografie, în care Jack Sawyer se întoarce cu spatele la camionetă, cu mâinile goale şi nemaipărând circumspect. Şi-a dosit comorile mizerabile acolo în spate şi le-a ascuns de văzul lumii, dar ce le făcea să fie comori?
    Apoi un fulger îl loveşte pe Wendell Green. Scalpul îi palpită, şi părul încreţit ameninţă să se îndrepte. O poveste minunată tocmai a devenit incredibil de minunată. Ucigaş diabolic, Copil mort şi mutilat şi Decăderea unui erou! Jack Sawyer iese din ruină aducând o pungă de plastic şi o şapcă Brewers, încearcă să fie sigur că nu e observat şi ascunde lucrurile în camioneta sa. A găsit lucrurile acelea în Ed's Eats, şi le-a pus la păstrare chiar sub nasul prietenului şi admiratorului său Dale Gilbertson. Băiatul de Aur a sustras dovezi de la locul unei crime! Iar Wendell are dovada pe film, Wendell îl are la mână pe marele şi babanul Jack Sawyer, Wendell va da cu el de pământ de să se cutremure şi cerul.
    Mamă-mamă, lui Wendell îi vine să danseze, da, chiar aşa, şi nu se poate opri să nu execute un salt stângaci cu minunatul aparat foto în mână şi-un rânjet oblic pe faţă.
    Se simte atât de bine, triumfător, încât aproape că se hotărăşte să uite de cei patru idioţi care-i aşteaptă semnalul şi să se cărăbănească. Dar, hei, să nu punem carul înaintea boilor. Tabloidele de super-market icnesc după o frumoasă şi revoltătoare fotografie cu cadavrul Irmei Freneau, iar Wendell Green e omul care le-o va da.
    Wendell mai face un pas precaut către partea din faţă a clădirii ruinate şi vede ceva care-l face să încremenească.
    Patru dintre motociclişti s-au dus la capătul aleii acoperite de iarbă, unde par să-i ajute pe Tcheda şi Stevens să-i întoarcă din drum pe cei care vor să arunce o privire la cadavre. Teddy Runkleman a auzit că Pescarul a pitit în dărăpănătura aia cel puţin şase, poate opt copii pe jumătate mâncaţi: vestea devenea din ce în ce mai senzaţională pe măsură ce se cernea prin comunitate. Aşa că sticleţilor le prinde bine ajutorul suplimentar, dar Wendell îşi doreşte ca Beezer şi echipa să fi turnat gaz peste foc, nu să fi dat ajutor la menţinerea lui în limite rezonabile. Ajunge la capătul clădirii şi aruncă o privire pe după colţ ca să vadă tot ce se petrece. Dacă e să obţină ce-şi doreşte, va trebui să aştepte momentul potrivit.

               O a doua maşină a poliţiei din French Landing se apropie încet printre vehiculele care merg la ralanti pe 35 şi trece pe lângă maşina lui Tcheda pentru a intra între buruienile şi mizeriile din faţa vechiului magazin. Doi poliţişti mai tineri, cu jumătate de normă, pe nume Holtz şi Nestler, coboară din ea şi vin alene spre Dale Gilbertson, încercând din răsputeri să nu reacţioneze la putoarea care devine mai ameţitoare cu fiecare pas pe care-l fac.
    Wendell vede că flăcăii aceştia întâmpină probleme şi mai mari în a-şi ascunde spaima şi uluirea la vederea şefului lor angajat într-o conversaţie aparent amiabilă cu Beezer St Pierre, pe care ei probabil că-l suspectează de-o sumedenie de crime fără nume. Ei sunt băieţi de la fermă, studenţi la UW-River Falls care au renunţat la studii, care împart un singur salariu şi încearcă atât de tare să-şi dea examenul ca ofiţeri de poliţie, încât au tendinţa să vadă lucrurile într-un alb-negru rigid. Dale îi calmează, iar Beezer, care i-ar putea ridica pe fiecare cu câte-o mână şi să le zdrobească ţestele ca pe nişte ouă moi, zâmbeşte afabil.
    Ca răspuns la ceea ce trebuie să fi fost ordinele lui Dale, băieţii se-ntorc repede şi cu paşi mărunţi la autostradă, aruncând în drum priviri extrem de admirative la Jack Sawyer, sărmanii tonţi.
    Jack se apropie de Dale pentru o scurtă discuţie. Păcat că Dale nu ştie că amicul lui ascunde dovezi, ha! Sau, îşi spune Wendell, ştie - e implicat şi el în asta? Un lucru e sigur: totul va ieşi la lumină odată ce Herald va publica pozele edificatoare.
    Între timp, tipul cu pălărie de pai şi ochelari de soare stă acolo cu braţele încrucişate la piept, părând senin şi încrezător, ca şi când ar avea totul sub control, aşa încât nici mirosul nu-l poate atinge.
    Individul ăsta e evident un jucător-cheie, îşi spune Wendell. El ia deciziile. Băiatul de Aur şi Dale vor să nu-i calce cuvântul; se vede asta din limbajul lor corporal. O urmă de respect, de deferentă. Dacă muşamalizează ceva, o fac pentru el. Dar de ce? Şi cine naiba e? Individul e de vârstă mijlocie, undeva la cincizeci de ani, cu o generaţie mai mare ca Jack şi Dale; e prea fercheş ca să locuiască la ţară, aşa că e din Madison, poate, sau Milwaukee. E clar că nu e poliţist, şi nu seamănă nici cu un om de afaceri. Ăsta e-un tătuc sigur de sine; lucrul ăsta se vede de la o poştă.
    Apoi încă o maşină de poliţie pătrunde prin bariera de pe 35 şi vine lângă patrula celor cu jumătate de normă. Băiatul de Aur şi Gilbertson se duc la ea şi-i întâmpină pe Bobby Dulac şi pe celălalt, grăsanul, Dit Jesperson, însă tipul cu pălărie nici măcar nu se uită în direcţia aceea. Ei, asta-i tare.
    Stă acolo, singur singurel, ca un general care-şi supraveghează soldaţii. Wendell îl priveşte pe omul misterios cum scoate o ţigară, o aprinde şi scoate un nor de fum alb.
    Jack şi Dale îi conduc pe ultimii sosiţi în vechiul magazin, iar păsăruica asta continuă să-şi fumeze ţigara, sublim detaşat de tot ce-l înconjoară. Prin peretele putred, Wendell reuşeşte să-i audă pe Dulac şi Jesperson cum se plâng de miros; apoi unul dintre noi mormăie îh! când vede cadavrul.
    - Hei, băieţi? zice Dulac. E de-adevăratelea căcatul ăsta? Hei, băieţi?
    Vocile îi dau lui Wendell o idee bună asupra locului în care se află cadavrul, în spate lângă zidul îndepărtat.
     Înainte ca cei trei poliţişti şi Sawyer să înceapă să se-apropie încet de partea din faţă a magazinului, Wendell se apleacă în afară, îndreaptă Nikonul şi face o fotografie cu omul misterios. Spre groaza sa, Pisica din Pălărie se uită imediat în direcţia lui şi spune:
    - Cine m-a fotografiat?
    Wendell se trage înapoi la adăpostul peretelui, dar ştie că tipul trebuie să-l fi văzut. Ochelarii ăia de oase erau îndreptaţi drept spre el! Tipul are urechi de liliac - a auzit sunetul obturatorului.
    - Ieşi la vedere, îl aude Wendell că spune. N-are rost să te ascunzi; ştiu că eşti acolo.
    Din locul său de observare cu siguranţă redusă, Wendell tocmai reuşeşte să vadă o maşină a poliţiei statale, urmată de Pontiacul DARE din French Landing, apropiindu-se dinspre hărmălaia de la capătul aleii. Lucrurile par să fi ajuns la punctul de fierbere pe-acolo. Dacă Wendell nu se înşală, i se pare că-l zăreşte pe unul dintre motociclişti trăgând un bărbat pe geamul unui Olds verde, frumos.
    E timpul să cheme cavaleria, sigur că da. Wendell păşeşte în spate din faţa clădirii şi face semn din mână soldaţilor.
    Teddy Runkleman ţipă:
    - Huu, mamă!
    Doodles chirăie ca o pisică în călduri şi cei patru asistenţi ai lui Wendell o iau la goană pe lângă el, făcând zarva pe care le-a cerut-o.

                                                       13.

                  Danny Tcheda şi Pam Stevens sunt deja ocupaţi până peste cap cu cei care forţau intrarea, când aud zgomotul motocicletelor care gonesc spre ei, şi sosirea celor din Thunder Five e tot ce le trebuie pentru ca ziua să le fie cu adevărat plină. Să scape de Teddy Runkleman şi Freddy Saknessum a fost destul de uşor, dar după nici cinci minute benzile de mers spre est ale Autostrăzii 35 s-au umplut de oameni care credeau că au tot dreptul să se binocleze la toate micile cadavre care se presupunea că sunt stivuite în epava lui Ed's Eats. În locul fiecărei maşini pe care reuşesc în sfârşit s-o trimită înapoi apar alte două.
    Toată lumea cere o explicaţie detaliată a motivului pentru care ei, în calitate de contribuabili şi cetăţeni îngrijoraţi, n-au voie să intre la scena crimei, mai ales când e vorba de o crimă aşa tragică, aşa sfâşietoare, aşa... ei bine, aşa tulburătoare. Majoritatea refuză să creadă că singurul cadavru din clădirea aceea dărăpănată e al Irmei Freneau; trei oameni, unul după celălalt, îl acuză pe Danny că se face complice la o muşamalizare şi unul dintre ei chiar foloseşte cuvântul „Fishergate”. Pfui.
    Într-un fel ciudat, mulţi dintre aceşti vânători de cadavre aproape cred că forţele poliţiei locale îl protejează pe Pescar!
    Unii dintre ei arată rozarii în vreme ce-l toacă mărunt. O doamnă îi flutură un crucifix în faţă şi-i spune că are un suflet murdar şi că îl aşteaptă iadul. Cel puţin jumătate dintre oamenii pe care-i întoarce din drum au cu ei aparate de fotografiat. Ce fel de persoană pleacă de acasă într-o dimineaţă de sâmbătă ca să facă poze cu copii morţi? Ce-l nedumereşte pe Danny e următorul lucru: cu toţii se cred perfect normali. Cine-i nemernicul? El este.

    Soţul bătrân al unei femei bătrâne de pe Calea Domniţei Marian spune:
    - Tinere, se pare că tu eşti singura persoană din districtul ăsta care nu înţelege că istoria se petrece de jur împrejurul nostru. Eu şi Madge credem că avem dreptul la un suvenir.
    Un suvenir?
    Asudat, bulversat şi sătul până peste cap, Danny îşi pierde cumpătul.
    - Amice, sunt absolut de-acord cu tine, zice el. Dacă ar fi după mine, tu şi încântătoarea ta soţie aţi putea pleca înapoi acasă cu tricoul pătat de sânge, poate chiar şi c-un deget retezat sau două, în portbagaj. Dar ce pot să spun? Şeful e-un tip inflexibil.
    Cei de pe Calea Domniţei Marian dispar, prea şocaţi ca să mai spună ceva. Următorul din rând începe să ţipe din momentul în care Danny se apleacă pe geam afară. Arată exact aşa cum Danny şi-l imaginează pe George Rathbun, însă vocea lui e mai aspră şi puţin mai piţigăiată.
    - Să nu crezi că nu ştiu ce faci, amice!
    Danny spune bine, pentru că încearcă să protejeze locul unei crime, iar tipul care seamănă cu George Rathbun, care conduce o veche Dodge Caravan albastră căreia-i lipseşte bara de protecţie din faţă şi oglinda retrovizoare laterală din dreapta, ţipă:
    - Stau p-aci de douăzeci de minute cât tu şi dama aia aţi frecat menta! Sper că n-o să fii surprins când o să vezi aplicată un pic de JUSTIŢIE PROPRIE pe-aci!
    Aceasta e clipa de tandreţe în care Danny aude inconfundabilul huruit al celor din Thunder Five gonind spre el pe autostradă.
    Nu s-a simţit bine încă de când a găsit bicicleta lui Tyler Marshall în faţa căminului de bătrâni, iar gândul de-a se lua la harţă cu Beezer St Pierre îi umple creierul cu un fum negru uleios şi scântei roşii învârtejite.
     Coboară privirea şi se uită direct în ochii sosiei rumene la faţă a lui George Rathbun. Vocea îi iese într-un şuvoi monoton lipsit de vlagă.
    - Domnule, dacă-ţi vei continua drumul, îţi voi pune cătuşele, te voi aşeza pe bancheta din spate a maşinii mele până ce voi putea părăsi locul şi-apoi te voi duce la secţie şi te voi acuza de orice-mi va veni în gând. Asta ţi-o promit. Acum, fă-ţi singur un serviciu şi cară-te naibii de aici.
    Gura bărbatului se deschide şi se închide, ca a unui peşte auriu. Pete de-un roşu şi mai aprins îi apar pe faţa veselă, deja rumenă.
    Danny nu-l slăbeşte din ochi, aproape sperând să-i furnizeze un motiv de a-l arunca în cătuşe şi de a-l pune la frăgezit pe bancheta din spate a maşinii sale. Tipul îşi analizează opţiunile şi precauţia iese învingătoare. Coboară ochii, mută schimbătorul în marşarier şi aproape că intră în Miata din spatele său.

    - Nu-mi vine să cred ce se întâmplă, spune Pam. Ce tâmpit o fi scăpat porumbelul pe gură?
    Ca şi Danny, şi ea îi urmăreşte pe Beezer şi pe prietenii lui cum se apropie huruind de ei, trecând pe lângă coloana de maşini în aşteptare.
    - Nu ştiu, dar mi-ar plăcea să-i vâr pulanul pe gât în jos. Şi după el o să vină rândul lui Wendell Green.
    - N-o să fie nevoie să-l cauţi prea departe. E-n coloană, cam cu șase maşini mai în spate.
    Pam arată cu degetul spre rânjetul pasager al lui Wendell.
    - Dumnezeule mare, zice Danny. De fapt, într-un fel mă bucur să-l văd pe trombonistul ăla mizerabil. Acum îi pot spune exact ce cred despre el.
    Zâmbind, se apleacă să-i vorbească adolescentului de la volanul Miatei. Băiatul pleacă, şi Danny îi face semn şoferului din spatele lui să plece şi el, urmărindu-i în acelaşi timp pe cei din Thunder Five cum se apropie din ce în ce mai mult. Îi spune lui Pam:
    - În clipa asta, dacă Beezer vine-n faţa mea şi numai pare că ar vrea să ne măsurăm puterile, scot pistolul, pe cuvânt de onoare.
    - Hârţoage, hârţoage, zice Pam.
    - Mă doare chiar în cot.
    - Ei, uite că-i dăm drumul, spune ea, zicându-i că dacă scoate arma, ea îi va acoperi spatele.
    Până şi şoferii care încearcă să intre pe alee prin forţa vorbelor dure se opresc o clipă pentru a-i urmări pe Beezer şi pe băieţii lui. În mişcare, cu părul şi bărbile în vânt, cu feţele severe, par gata să comită un dezastru cât mai mare posibil.
    Inima lui Danny Tcheda începe s-o ia la goană, şi îşi simte sfincterul cum se strânge.
    Însă motocicliştii din Thunder Five trec în trombă pe lângă el fără să întoarcă măcar capetele, unul după altul. Beezer, Mouse, Doc, Sonny şi Kaiser îşi văd mai departe de drum, părăsind scena.
    - Ei, fir-ar, zice Danny, neputându-se hotărî dacă se simte uşurat sau dezamăgit.
    Puseul brusc de spaimă pe care-l încearcă atunci când motocicliştii, după treizeci de metri, fac o întoarcere strânsă în U, care ridică pietrişul în aer, îi spune că ceea ce-a simţit a fost uşurare.
    - O, te rog, nu, zice Pam.
    În automobilele oprite, toate capetele se-ntorc când motocicliştii trec ca fulgerul din nou pe lângă ei, întorcându-se pe unde au venit. Preţ de câteva secunde, singurul sunet care se aude este huruitul în scădere a cinci motociclete Harley-Davidson.
    Danny Tcheda îşi dă jos pălăria şi îşi şterge fruntea. Pam Stevens îşi arcuieşte spatele şi expiră. Apoi cineva claxonează, şi alte două claxoane se fac auzite, şi un tip cu o mustaţă căruntă de morsă şi-o cămaşă de dril ridică o insignă măricică într-o învelitoare de piele şi spune că e vărul unui judecător districtual şi membru de onoare al forţelor de poliţie din La Riviere, ceea ce, în principiu, înseamnă că nu primeşte niciodată amenzi de parcare sau pentru depăşirea vitezei legale şi se poate duce unde vor muşchii lui. Mustaţa se lăţeşte într-un rânjet mare.
    - Aşa că lasă-mă doar să trec şi te poţi întoarce la treaba ta, ofiţere.
    Să nu-l lase să treacă este treaba lui, zice Danny, şi e nevoit să repete acest mesaj de mai multe ori înainte să poată trece la următorul caz. După ce trimite înapoi alţi câţiva cetăţeni nemulţumiţi, se uită să vadă cât mai are de aşteptat până să-i poată spune lui Wendell Green s-o şteargă de acolo.
    Cu siguranţă, reporterul nu poate fi la mai mult de două sau trei maşini în spate. De-ndată ce Danny ridică privirea, claxoanele sună şi oamenii încep să strige la el. Lasă-ne să intrăm! Hei, amice, eu îţi plătesc salariul, ţii minte? Vreau să vorbesc cu Dale, vreau să vorbesc cu Dale!
    Câţiva bărbaţi au coborât din maşini. Arată cu degetul spre Danny, dau din gură, însă el nu reuşeşte să desluşească ce ţipă acolo. O dâră de durere îl străbate ca un drug de fier înroşit în foc din spatele ochiului stâng până în mijlocul creierului. Ceva nu e bine; nu vede urâta maşină roşie a lui Green. Unde naiba e? La dracu', la dracu' şi de două ori la dracu', Green trebuie să se fi strecurat din coloană şi să fi intrat pe câmpul de lângă Ed's. Danny se-nvârte pe loc şi inspectează câmpul. Voci furioase şi claxoane i se împletesc în spate. Nicio Toyota roşie rablagită, niciun Wendell Green.
    Ca să vezi, a renunţat gură-spurcată!

      După câteva minute, traficul se subţiază, iar Danny şi Pam cred că treaba lor s-a cam terminat. Toate cele patru benzi ale Autostrăzii 35 sunt goale, aşa cum sunt de obicei într-o dimineaţă de sâmbătă. Singurul camion care rulează pe ea nu se opreşte, continuându-şi drumul spre Centralia.
    - Cred c-ar trebui să ne ducem acolo, spune Pam, dând din cap spre rămăşiţele magazinului.
    - Poate peste câteva minute.
    Danny nu e prea dornic să se apropie de mirosul acela. Ar fi întru totul fericit să rămână acolo până la venirea medicului legist şi-a echipei tehnice. Ce-i apucă pe oameni, totuşi? El ar renunţa cu bucurie la plata pe două zile ca să nu fie nevoit să vadă corpul neînsufleţit al sărmanei Irma Freneau.
    Apoi el şi Pam aud două sunete distincte, şi niciunul nu-i face să se simtă în largul lor. Primul este al unui val nou de vehicule care gonesc pe autostradă către ei; al doilea, duduitul motocicletelor care se apropie de scena crimei de undeva din spatele vechiului magazin.
    -  Există vreun drum care să ducă în spatele locului ăstuia? întreabă el incredul.
    Pam ridică din umeri.
    - Așa se pare. Dar uite ce-i... o să trebuiască să se ocupe Dale de haidamacii lui Beezer, pentru că noi o să fim ocupaţi până peste cap aici.
    - Ah, mamă, Dumnezeule, zice Danny.
    În jur de treizeci de maşini şi camionete converg la capătul scurtei alei, şi atât el, cât şi Pam îşi dau seama că oamenii aceştia sunt mai nervoşi şi mai hotărâţi decât cei din prima tură. În faţa mulţimii, câţiva bărbaţi şi femei îşi lasă maşinile pe marginea drumului şi se îndreaptă pe jos spre cei doi ofiţeri. Şoferii din fruntea cetei agită pumnii în aer şi strigă încă dinainte să-ncerce să intre pe alee. Incredibil, o femeie şi doi adolescenţi ţin ridicat un banner lung pe care scrie ÎL VREM PE PESCAR! Un bărbat într-un Caddy vechi şi prăfuit scoate braţul pe geam şi afişează o pancartă făcută manual: GILBERTSON TREBUIE DAT AFARĂ.
    Danny se uită peste umăr şi vede că membrii Thunder Five trebuie să fi găsit un drum dosnic, pentru că patru dintre ei stau în faţă la Ed's, semănând ciudat de tare cu nişte agenţi de la serviciile secrete, în vreme ce Beezer St Pierre e adânc cufundat într-o discuţie cu şeful. Iar ei doi, îi trece lui Danny prin gând, seamănă cu doi şefi de stat care negociază un tratat comercial.
    Asta n-are absolut nicio logică, şi Danny se întoarce înapoi la maşini, la lunaticii cu pancarte şi bărbaţii şi femeile care se apropie pe jos de el şi de Pam.
    Un bărbat de şaptezeci de ani, cu pieptul cât o butie şi cu o bărbiţă albă, Hoover Dalrymple, se înfiinţează în faţa lui Pam şi începe să-şi ceară drepturile inalienabile. Danny îşi aminteşte numele lui pentru că Dalrymple a provocat o încăierare în barul hotelului Nelson cam cu şase luni în urmă, iar acum iată-l din nou, căutându-şi revanşa.
    - Nu o să discut cu partenerul tău, ţipă el, şi nu o să ascult nimic din ce spune el, pentru că partenerul tău nu are nicio consideraţie pentru drepturile oamenilor din comunitatea aceasta.
    Danny trimite înapoi un Subaru portocaliu condus de-un adolescent posac cu un tricou Black Sabbath, apoi un Corvette negru cu plăcuţe de înmatriculare de La Riviere şi-o doamnă tânără izbitor de frumoasă şi cu o gură izbitor de spurcată la volan. De unde vin toţi oamenii ăştia? El nu recunoaşte pe nimeni cu excepţia lui Hoover Dalrymple.
    Majoritatea celor din faţa lui, presupune Danny, s-au strâns din afara oraşului.
    Se îndrepta s-o ajute pe Pam, când o mână îl prinde de umăr, iar el întoarce privirea şi-l vede pe Dale Gilbertson alături de Beezer St Pierre. Ceilalţi patru motociclişti aşteaptă la distanţă de câţiva metri. Cel pe nume Mouse, care e desigur cam de mărimea unei căpiţe de fân, prinde privirea lui Dale şi rânjeşte.
    - Ce faci? întreabă Danny.
    - Calmează-te, zice Dale. Prietenii domnului St Pierre s-au oferit voluntari să ne ajute la controlarea mulţimii şi cred că ne prinde bine tot ajutorul pe care ni-l pot da.
    Cu colţul ochiului, Danny îi zăreşte pe gemenii Neary ieşind în faţa mulţimii, şi ridică o mână pentru a-i opri.
    - Și cu ce se aleg în schimb?
    - Doar informaţii, răspunde şeful. Bine, băieţi, treceţi la treabă. Prietenii lui Beezer se despart şi se apropie de mulţime.
    Şeful vine lângă Pam, care mai întâi se uită la el amuzată, apoi încuviinţează. Mouse mârâie la Hoover Dalrymple şi zice:
    - În numele puterii cu care am fost învestit, îţi ordon să te cari dracului de-aici, Hoover.
    Bătrânul dispare atât de repede, de parcă s-ar fi dematerializat.
    Ceilalţi motociclişti au acelaşi efect asupra curioşilor furioşi. Danny speră să-şi poată menţine calmul în faţa abuzului constant: un bărbat de o sută patruzeci de kilograme care seamănă cu un membru al Hells Angels aflat pe muchie de cuţit între autocontrol şi-o furie crescândă face minuni asupra unei mulţimi de oameni răsculaţi.
    Motociclistul cel mai apropiat de Danny îi trimite de acolo pe Floyd şi Frank Neary doar ridicând pumnul la ei. Când aceştia dispar înapoi în maşina lor, motociclistul îi face cu ochiul lui Danny şi se prezintă drept Kaiser Bill. Amicului lui Beezer îi place să controleze mulţimea, şi un rânjet imens ameninţă să-i răzbată prin mina încruntată, deşi o furie lichidă fierbe dedesubt.
    - Cine-s ceilalţi tipi? întreabă Danny.
    Kaiser Bill i-i arată pe Doc şi Sonny, care împrăştie mulţimea la dreapta lui Danny.
    - De ce faceţi asta?
    Kaiser coboară capul astfel încât faţa lui să se afle la cinci centimetri de cea a lui Danny. E ca şi când ai da ochii cu un taur. Căldură şi furie se revarsă din trăsăturile late şi din pielea hirsută. Danny aproape se aşteaptă să vadă cum iese fum din nările laţe ale bărbatului. Una dintre pupile e mai mică decât cealaltă; prin albul ochilor se încâlcesc fire roşii, radiante.
    - De ce? O facem pentru Amy. Nu ţi-e limpede asta, ofiţere Tcheda?
    - Scuze, bâiguie Danny.
    Sigur că da. Speră ca Dale să poată să-i ţină sub control pe monştrii ăştia.
    Urmărindu-l pe Kaiser Bill cum zdruncină un Mustang străvechi aparţinând unui puşti prost care n-a reuşit să se dea la timp în spate, e extrem de fericit că motocicliştii nu au asupra lor niciun instrument bont.
    Prin locul gol ocupat înainte de Mustangul puştiului, o maşină de poliţie rulează spre Danny şi Kaiser. În timp ce-şi croieşte drum prin mulţime, o femeie îmbrăcată într-un tricou fără mâneci şi pantaloni Capri se loveşte cu capul de geamurile pasagerului. Când maşina ajunge lângă Danny, cei doi poliţişti cu jumătate de normă, Bob Holtz şi Paul Nestler, sar afară, se holbează la Kaiser şi întreabă dacă el şi Pam au nevoie de ajutor.
    - Duceţi-vă şi discutaţi şi şefu', îi instruieşte Danny, deşi n-ar fi fost nevoie s-o facă. Holtz şi Nestler sunt tipi de treabă, însă au multe de învăţat despre scara ierarhică, la fel ca şi despre toate celelalte lucruri.
    Cam după un minut şi jumătate, Bobby Dulac şi Dit Jesperson îşi fac apariţia. Danny şi Pam le fac semn să treacă, în vreme ce motocicliştii se avântă în gloata revoltată şi trag cetăţeni vocali de pe marginea şi capotele vehiculelor lor. Zgomote de luptă ajung la Danny peste strigăte mânioase provenind dinspre ceata din faţa sa. I se pare că se află acolo de ore întregi. Alungând oamenii din calea cu lovituri puternice din braţe, Sonny iese la iveală şi se opreşte lângă Pam, care face tot ce-i stă în puteri. Mouse şi Doc ies la lumină. Cu o dâră de sânge curgându-i din nas, cu o pată roşie întunecându-i barba la colţul gurii, Kaiser vine în pas alergător lângă Danny.

             Tocmai când mulţimea începe să scandeze: „NOI DE-AICEA NU PLECĂM, NU PLECĂM ACASĂ!”, Holtz şi Nestler se întorc să întărească rândurile.
    Noi de-aicea nu plecăm, nu plecam acasă? se întreabă Danny. Asta nu se referea cumva la Vietnam?
    Doar vag conştient de sunetul unei sirene de poliţie, Danny îl vede pe Mouse intrând în mulţime şi pocnindu-i pe primii trei oameni la care ajunge. Doc pune mâinile pe geamul deschis al unui Oldsmobile mult prea familiar şi-l întreabă pe micuţul şi cheliosul şofer ce naiba crede că face.
    - Doc, lasă-l în pace, zice Danny, dar sirena ţipă iar şi-i acoperă vorbele.
    Cu toate că omul mic de la volanul Olds-ului arată ca un profesor ineficient de matematică sau un funcţionar public de nivel inferior, e animat de hotărârea unui gladiator. Acesta e reverendul Lance Hovdahl, vechiul profesor de şcoală duminicală al lui Danny.
    - Mă gândeam că aş putea fi de folos, zice reverendul.
    - Cu tot tămbălăul ăsta, nu te aud prea bine. Hai să te ajut să ajungi mai aproape, zice Doc.
    Întinde mâinile pe geam în vreme ce sirena ţipă iar şi-o maşină a poliţiei statale trece încet pe cealaltă parte a drumului.
    - Stai aşa, Doc, OPREŞTE-TE! strigă Danny, văzându-i pe cei doi bărbaţi din maşina oficială, Brown şi Black, lungindu-şi gâturile ca să se uite la spectacolul oferit de-un bărbos cu constituţia unui urs grizzly care trage un preot luteran pe geamul maşinii sale. În spatele lor, altă surpriză, Arnold Hrabowski, Ungurul Nebun, se apropie încet, uitându-se cu ochii mari prin parbrizul DAREmobilului, parcă îngrozit de haosul din jurul lui.
    Capătul benzii de circulaţie e acum ca o zonă de război.
    Danny păşeşte hotărât în mijlocul mulţimii zgomotoase şi împinge câţiva oameni în lături, îndreptându-se spre Doc şi fostul său profesor de şcoală duminicală, care pare zdruncinat, însă întru totul teafăr şi nevătămat.
    - Ei, Danny, Doamne Dumnezeule, zice preotul. Mă bucur mult să te văd aici.
    Doc se uită încruntat la cei doi.
    - Vă cunoaşteţi?
    - Domnule reverend Hovdahl, acesta e Doc, zice Danny. Doc, acesta e domnul reverend Hovdahl, pastorul de la biserica luterană Muntele Hebron.
   - Maică precistă, sare Doc, şi începe imediat să netezească reverele bărbatului mic şi să tragă de tivul jachetei lui, încercând parcă să-i redea forma iniţială. Scuze, domnule reverend, sper că nu te-am rănit.
    Poliţiştii de la centru şi Ungurul Nebun reuşesc în cele din urmă să se strecoare prin mulţime. Nivelul de sunet scade şi devine un uruit slab - într-un fel sau altul, prietenii lui Doc i-au redus la tăcere pe cei mai zgomotoşi membri ai opoziţiei.
    - Din fericire, geamul e mai mare ca mine, zice reverendul.
    - Ce mă gândeam, poate că într-o zi aş putea veni să discutăm ceva, zice Doc. În ultimul timp am citit mult despre creştinismul din primul secol. Ştiţi, Geza Vermes, John Dominic Crossan, Paula Fredriksen, chestii de genul ăsta. Aş vrea să văd ce părere aveţi despre unele lucruri.
    Orice ar intenţiona să spună reverendul Hovdahl e acoperit complet de brusca explozie de sunete venind din celălalt capăt al benzii de circulaţie. Vocea unei femei se înalţă ca a unei banshee, într-un şuierat inuman care-i scoală părul pe ceafă lui Danny. I se pare că sună ca şi când nişte lunatici evadaţi de o mie de ori mai periculoşi decât membrii Thunder Five îşi fac de cap prin zonă. Ce dracu' s-o fi putut întâmpla acolo?
    - ”Salutare băieţi”?
    Neputându-şi stăpâni indignarea, Bobby Dulac se întoarce şi se uită ţintă mai întâi la Dale, apoi la Jack. Vocea i se ridică, se oţeleşte.
    - E de-adevăratelea tot căcatu' ăsta? „Salutare băieţi”?
    Dale tuşeşte în pumn şi ridică din umeri.
    - A vrut s-o găsim.
    - Păi, sigur că da, spune Jack. El ne-a spus să venim aici.
    - Dar de ce să facă asta? întreabă Bobby.
    - E mândru de opera sa.
    De la o răspântie neclară din memoria lui Jack, o voce urâtă spune: Nu te amesteca. Dacă te pui cu mine, îţi împrăştii maţele de la Racine până la La Riviere. A cui fusese vocea aia?
    Fără a avea alte dovezi decât convingerea sa, Jack înţelege că, dacă ar reuşi să identifice acea voce, ar putea afla numele Pescarului. Dar nu poate; tot ce Jack Sawyer poate să facă în clipa aceasta e să-şi amintească o putoare mai rea decât norul pestilenţial care umple clădirea asta părăginită - un miros hidos care provenea din sud-vestul unei alte lumi. Şi acolo fusese mâna Pescarului, sau a orice-ar fi fost Pescarul în lumea aia.
    Un gând pe măsura fostei vedete în ascensiune a Diviziei Omucideri din cadrul Departamentului de Poliţie din Los Angeles i se iveşte în gând, şi el spune:
    - Dale, cred că ar trebui să-l laşi pe Henry să asculte înregistrarea aia de la 911.
    - Nu înţeleg. De ce?
    - Henry aude lucruri pe care nici liliecii nu le pot auzi. Chiar dacă nu va recunoaşte vocea, va afla de o sută de ori mai multe lucruri decât ştim noi acum.
    - Păi, unchiul Henry nu uită niciodată o voce, asta-i adevărat. Bine, hai să plecăm de-aici. Medicul legist şi cei de la tehnic ar trebui să apară în câteva minute.
    Mergând în urma celorlalţi doi bărbaţi, Jack se gândeşte la şapca Brewers a lui Tyler Marshall şi la locul unde a găsit-o - la lumea aceea în care şi-a petrecut mai mult de jumătate din viaţă s-o nege, şi la întoarcerea sa în ea, de dimineaţă, care continuă să-i trimită şocuri prin tot corpul. Pescarul a lăsat şapca pentru el în Teritorii, tărâmul de care a auzit prima oară când avea şase ani - când Jack avea şase ani, şi tati cânta la saxofon. Îşi aminteşte totul, acea imensă aventură, nu pentru că şi-ar dori-o, ci pentru că trebuie să şi-o amintească: forţe străine de persoana lui îl ridică de ceafă şi-l poartă înainte. Înainte în propriul său trecut!
    Pescarul e mândru de lucrătura lui, da, Pescarul îi joacă intenţionat pe degete - un adevăr atât de evident, încât niciunul dintre cei trei bărbaţi nu trebuia să-l rostească - însă, de fapt, Pescarul îl momeşte doar pe Jack Sawyer, singurul care a văzut Teritoriile. Iar dacă asta-i adevărat, aşa cum trebuie să fie, atunci...

            ...atunci Teritoriile şi tot ce conţin ele sunt implicate cumva în crimele astea oribile, iar el a fost aruncat într-o dramă cu urmări enorme pe care, acum, nu reuşeşte să le pătrundă. Turnul. Grinda. A văzut asta în caligrafia mamei sale, ceva despre căderea Turnului şi ruperea Grinzilor: lucrurile astea fac parte din puzzle, orice ar însemna, la fel ca şi convingerea lui Jack că Tyler Marshall este încă în viaţă, ascuns în cine ştie ce colţ al celeilalte lumi. Conştiinţa faptului că nu poate vorbi nimănui despre toate astea, nici măcar lui Henry Leyden, îl face să se simtă extrem de singur.
    Gândurile lui Jack se risipesc în haosul zgomotos care erupe pe partea laterală şi în faţa barăcii. Sună ca un atac indian într-un film cu cowboy, strigăte de luptă şi ţipete şi zgomot de alergătură. O femeie scoate un ţipăt ascuţit care seamănă straniu cu uiu-uiu-ul sirenei de poliţie pe care n-a observat-o decât pe jumătate cu câteva momente în urmă.
    Dale mormăie: „Iisuse”, şi-o rupe la fugă, urmat de Bobby şi Jack.
    Afară, ceea ce pare să fie un grup de şase oameni nebuni aleargă care-ncotro pe pietrişul buruienos din faţa vechiului restaurant. Dit Jesperson şi Beezer, încă prea uluiţi ca să reacţioneze, îi privesc cum saltă de colo-colo. Nebunii fac o gălăgie de nedescris. Un bărbat ţipă: „OMORÂŢI-L PE PESCAR! OMORÂŢI-L PE NEMERNICUL ALA ÎMPUŢIT!” Altul strigă: „LEGE ŞI ORDINE ŞI BERE GRATIS!” Un personaj deşirat în salopetă preia: „BERE GRATIS! VREM BERE GRATIS!” O zgripţuroaică prea bătrână pentru bluza mulată şi jeanşii albaştri pe care-i poartă se-nvârte bezmetică fluturând din braţe şi chirăind din toţi bojocii. Rânjetele de pe feţele lor indică faptul că aceşti oameni pun în scenă o farsă de joasă speţă. Se distrează cât pentru toată viaţa.
    Din capătul aleii se apropie o maşină a poliţiei statale, urmată imediat de Pontiacul DARE al Ungurului Nebun. În mijlocul haosului, Henry Leyden înclină capul şi zâmbeşte în barbă.
    Când îşi vede şeful c-o ia la goană după unul dintre bărbaţi, grăsanul Dit Jesperson se avântă în acţiune şi-o observă pe Doodles Sânger, împotriva căreia are un dinte încă de când l-a refuzat târziu într-o noapte în hotelul Nelson.
    Dit îl recunoaşte pe Teddy Runkleman, vlăjganul cu nasul spart după care fuge Dale; şi-l ştie pe Freddy Saknessum, însă Freddy este fără-ndoială prea rapid pentru el şi, pe deasupra, Dit are senzaţia că, dacă ar fi să pună mâna pe Freddy Saknessum, cam peste opt ore probabil că se va îmbolnăvi de ceva foarte neplăcut. Bobby Dulac se ocupă de tipul deşirat, aşa că Doodles e ţinta lui Dit, şi el abia aşteaptă s-o tragă jos în iarbă şi s-o facă să plătească pentru că i-a spus cum i-a spus, acum şase ani în infectul bar de la Nelson.
    (În faţa a poate o duzină dintre cele mai ordinare personaje din French Landing, Doodles l-a comparat cu pe-atunci bătrâna şi puturoasa corcitură a şefului poliţiei, Tubby.)
    Dit o priveşte drept în ochi şi, preţ de o secundă, femeia se opreşte din ţopăit şi rămâne cu picioarele înfipte în pământ, făcându-i un vag gest de vino-ncoace cu degetele de la ambele mâini. El se avântă spre ea, dar când ajunge la locul unde s-a aflat, femeia e cu doi metri la dreapta, sărind de pe-un picior pe celălalt ca un jucător de baschet.
    - Tubby-Tubby, zice ea. Vino şi ia-o, Tub-Tub.
    Furios, Dit se întinde, ratează şi aproape-şi pierde echilibrul. Doodles pleacă ţopăind ţanţoş, râzând, şi rosteşte odioasa expresie. Dit nu pricepe - de ce Doodles n-o ia pur şi simplu la sănătoasa. E ca şi când aproape că vrea să fie prinsă, dar că mai întâi trebuie să tragă de timp.
    După încă un plonjon serios care-şi ratează ţinta cu doar unul sau doi centimetri, Dit Jesperson îşi şterge faţa de sudoare şi priveşte scena. Bobby Dulac îi pune cătuşele tipului deşirat, însă Dale şi Hollywood Sawyer se descurcă doar puţin mai bine ca el. Teddy Runkleman şi Freddy Saknessum se eschivează şi scapă de urmăritori, amândoi spărgându-se de râs ca nişte idioţi şi strigând sloganuri inepte. De ce troglodiţii de speţa asta joasă sunt întotdeauna atât de agili? Dit bănuieşte că prădătoarele ca Runkleman şi Saknessum au parte de mai mult exerciţiu fizic decât oamenii normali.
    Goneşte după Doodles, care se strecoară pe lângă el şi izbucneşte într-un râs înfundat, gâlgâitor. Peste umărul ei, Dit îl vede pe Hollywood care-l fentează în sfârşit pe Saknessum, înfăşoară un braţ pe după mijlocul lui şi-l trânteşte la pământ.
    - Nu era nevoie să te urci aşa pe mine, zice Saknessum.
    Îşi mută privirea şi înclină scurt din cap, aprobator.
    - Hei, Runks.
    Teddy Runkleman întoarce ochii spre el, scurt, apoi îşi mută şi el privirea. Nu se mai mişcă. Şeful poliţiei spune:
    - Ce-i, aţi rămas fără vlagă?
    - Petrecerea-i gata, zice Runkleman. Hei, nu făceam decât să ne distrăm, să ştii.
    - Oo, Runksie, eu vreau să mă mai joc puţin, zice Doodles, mişcând provocator din şolduri de câteva ori.
    Într-o străfulgerare, Beezer St Pierre îşi aruncă trupul mătăhălos între ea şi Dit. El păşeşte în faţă, huruind ca un camion care urcă o pantă abruptă. Doodles încearcă să danseze în spate, dar Beezer o cuprinde şi-o duce la şeful poliţiei.
    - Beezer, tu nu mă mai iubeşti? întreabă Doodles.
    Beezer mormăie dezgustat şi-o aşază în faţa şefului. Cei doi poliţişti statali, Perry Brown şi Jeff Black, stau în spate, părând şi mai dezgustaţi decât motociclistul. Dacă procesele mentale ale lui Dit ar fi să fie transcrise din stenograma lor în limba vorbită curent, rezultatul ar fi următorul: Tre' să aibă ceva la mansardă dacă el face berea aia Kingsland Ale, pentru că-i o bere tare bună. Şi uită-te la şefu'! E-aşa pregătit să facă măcel, că nici măcar nu vede că suntem pe cale să pierdem cazul.
    - Vă DISTRAŢI? rage şeful. Care-i PROBLEMA cu voi, idioţilor? Nu aveţi pic de respect pentru fata aia sărmană de-acolo?
    Când poliţiştii statali păşesc în faţă să preia conducerea, Dit îl vede pe Beezer cum se-mbăţoşează şocat pentru o clipă, apoi se îndepărtează cât mai ferit posibil de grup. Nimeni în afară de Dit Jesperson nu-i dă atenţie - uriaşul motociclist şi-a făcut datoria şi acum rolul său s-a încheiat. Arnold Hrabowski, care a fost mai mult sau mai puţin ascuns în spatele lui Brown şi Black, îşi vâră mâinile în buzunare, strânge umerii şi-i aruncă lui Dit o privire de scuză patetică.
    Dit nu-i pricepe sensul: De ce să se simtă Ungurul Nebun atât de vinovat? La naiba, de-abia a ajuns aici. Dit se uită înapoi la Beezer, care înaintează greoi către lateralul barăcii şi - surpriză, surpriză! - amicul cel mai bun şi reporterul favorit al tuturor, domnul Wendell Green, apare acum puţin alarmant. Se pare c-a ieşit la suprafaţă mai mult decât un singur fel de jigodii, gândeşte Dit.
    Lui Beezer îi plac femeile deştepte şi cu capul pe umeri, ca Bear Girl; bulendrele fără creier ca Doodles îl scot din ţâţâni.
    Întinde mâinile, apucă doi pumni de carne păstoasă, acoperită cu vâscoză, Şi-o aburcă pe Doodles cea zvârcolitoare la subsuoară.
    Doodles spune:
    - Beezer, tu nu mă mai iubeşti?
    O repune jos pe potaia tolomacă în faţa lui Dale Gilbertson.
    Când Dale răbufneşte în cele din urmă la aceşti patru delincvenţi în toată firea, Beezer îşi aminteşte semnalul pe care Freddy i l-a dat lui Runskie, şi se uită peste umărul şefului spre partea din faţă a vechiului restaurant.
    În stânga intrării putrezite, Wendell Green îndreaptă aparatul foto spre grupul din faţa lui, căutându-şi liniştit poziţia, aplecându-se şi înclinându-se, păşind într-o parte şi-n cealaltă în vreme ce face poze. Când vede prin obiectiv că Beezer se uită la el, îşi îndreaptă poziţia şi lasă aparatul jos. Are pe faţă un zâmbet mic, stângaci.
    Green trebuie să se fi furişat prin spate, îşi spune Beezer, pentru că în niciun caz poliţiştii din faţă nu l-ar fi lăsat să treacă. Dacă se gândeşte bine, Doodles şi fraţii Dodo trebuie să fi bătut acelaşi drum. Speră să nu fi aflat toţi de drumul lăturalnic urmându-l pe el, dar e şi asta o posibilitate.
    Reporterul îşi lasă camera foto să atârne de curea şi, privindu-l pe Beezer, se îndepărtează de bătrâna cocioabă.
    Felul vinovat, speriat în care se mişcă îi aminteşte lui Beezer de furişarea unei hiene spre un stârv. Wendell Green se teme într-adevăr de Beezer, iar Beezer nu-l poate învinui. Green e norocos că Beezer nu i-a smuls capul de pe umeri, în loc doar să-l ameninţe cu asta. Şi totuşi... mersul ferit ca de hienă al lui Green i se pare cam ciudat lui Beezer, date fiind îm- prejurările. Doar nu se teme că va fi bătut în faţa atâtor poliţişti, nu?
    Neliniştea lui Green face o legătură în mintea lui Beezer cu vorbele nerostite pe care văzuse că le schimbaseră Runkleman şi Freddy. Când s-au privit, când s-au uitat în altă parte, se uitau de fapt la reporter! El a pregătit totul dinainte. Green se folosea de fraţii Dodo ca distragere a atenţiei de la orice-ar fi fost ceea ce făcea el cu aparatul foto, desigur. O aşa viclenie, o aşa urâţenie morală îl înfurie pe Beezer. Pus de jar de scârbă, se îndepărtează repede de Dale şi de ceilalţi poliţişti şi se aproprie de Wendell Green, ţinându-şi ochii aţintiţi asupra reporterului.
    Îl vede pe Wendell cum se gândeşte să dea bir cu fugiţii, apoi cum respinge ideea, cel mai probabil pentru că nu are şanse să scape.
    Când Beezer ajunge la câţiva metri de el, Green spune:
    - Nu vreau să am probleme, domnule St Pierre. Îmi fac doar meseria. Sunt sigur că puteţi înţelege asta.
    - Înţeleg multe lucruri, zice Beezer. Cu cât i-ai plătit pe clovnii ăia?
    - Pe cine? Ce clovni?
    Wendell se prefacă să-i observe pe Doodles şi pe ceilalţi pentru întâia oară.
    - O, pe ei? Eu sunt cei care făceau tot tămbălăul ăsta?
    - Şi de ce-ar face ei o aşa poznă?
    - Pentru că sunt animale, cred.

    Expresia feţei lui Wendell comunică o mare dorinţă de-a se alia cu Beezer de partea fiinţelor umane, în opoziţie faţă de animalele precum Runkleman şi Saknessum.
    Având grijă să fixeze ochii lui Green, şi nu aparatul lui foto, cu propriii lui ochi, Beezer se apropie şi mai mult şi spune:
    - Wendy, eşti un tip dat dracului, ştii asta?
    Wendell ridică mâinile ca să se păzească de Beezer.
    - Hei, poate că am avut noi nişte daraveri în trecut, dar...
    Continuând să-l privească în ochi, Beezer strânge mâna dreaptă pe camera foto şi-o înfige pe stânga în pieptul lui Wendell Green. Smuceşte mâna dreaptă în spate şi cu stânga îi dă lui Green un brânci zdravăn. Unul din două se va rupe, fie gâtul lui Green sau cureaua care ţine camera, şi lui nu-i pasă cine ştie cât care va fi.
    Cu un zgomot ca pocnetul unui bici, reporterul se împleticeşte în spate, abia reuşind să rămână în picioare.
    Beezer trage camera foto din husa de care se bălăngănesc două fâşii de piele ruptă. Aruncă husa şi învârte aparatul în mâinile sale mari.
    - Hei, nu face asta! zice Wendell, pe-o voce mai puternică decât vorbirea normală, dar mai slabă ca un ţipăt.
    - Ce-i ăsta, un F2A model vechi?
    - Dacă ştii asta, ştii că-i un clasic. Dă-mi-l înapoi.
    - N-o să-i fac nimic, ci doar o să-l golesc.
    Beezer desface capacul din spatele aparatului, vâră un deget gros sub bucata de film expusă şi smulge toată rola. Îi zâmbeşte reporterului şi aruncă filmul în iarbă.
    - Vezi ce bine e fără toate căcaturile alea înăuntru? E-un aparat mic şi frumos... n-ar trebui să-l umpli cu gunoaie.
    Wendell nu îndrăzneşte să arate cât e de furios. Frecându-şi locul dureros de la ceafă, mârâie:
    - Acel aşa-numit gunoi e modalitatea mea de trai, bădăranule, cretinule. Acum, dă-mi aparatul înapoi.
    Beezer i-l întinde nepăsător.
    - N-am înţeles tot ce-ai spus. Despre ce vorbeai?
    Wendell smulge aparatul din mâna lui Beezer, singurul lui răspuns fiind o privire sumbră.

        Când cei doi poliţişti statali păşesc în sfârşit înainte, Jack simte un amestec de dezamăgire şi uşurare. Ceea ce vor face ei este evident, aşa că lasă-i s-o facă. Perry Brown şi Jeff Black vor lua cazul Pescarului de la Dale şi vor derula propria investigaţie. De acum înainte, Dale va fi norocos să primească firimituri de la masa celor de la poliţia statală.
    Cel mai mare regret al lui Jack e că Brown şi Black au trebuit să intre în casa asta de nebuni, în circul ăsta. Şi-au aşteptat de la început clipa de graţie - într-un fel, au aşteptat ca localnicul să-şi dovedească incompetenţa - dar ceea ce se întâmplă acum este o umilinţă publică pentru Dale, iar Jack îşi doreşte să nu se fi întâmplat. Nu şi-ar fi putut imagina că poate simţi recunoştinţă pentru sosirea unei găşti de motociclişti la scena unei crime, însă uite cât de rea e situaţia. Beezer St Pierre şi tovarăşii lui ţin mulţimea la distanţă mai eficient decât ofiţerii lui Dale. Întrebarea e cum de-au aflat toţi oamenii ăştia?
    Pe lângă daunele aduse reputaţiei şi încrederii de sine a lui Dale, însă, Jack simte puţine regrete pentru faptul că acest caz trece sub o altă jurisdicţie. Lasă-i pe Brown şi Black să scotocească toate beciurile din districtul French: Jack are senzaţia că nu vor ajunge mai departe decât le va permite Pescarul.
    Ca să mergi mai departe, crede el, ar trebui să călătoreşti în direcţii pe care Brown şi Black nu le-ar înţelege niciodată, să vizitezi locuri despre care ei sunt convinşi că nu există. Să mergi mai departe înseamnă să te împrieteneşti cu opopanax, iar oamenii de teapa lui Brown şi Black n-au încredere în nimic ce miroase măcar a opopanax. Ceea ce înseamnă că, în ciuda tuturor lucrurilor pe care Jack şi le-a spus de la uciderea lui Amy St Pierre încoace, el însuşi va trebui să-l prindă pe Pescar. Sau poate că nu chiar numai el.
    Dale va avea mult mai mult timp liber la dispoziţie, în definitiv, şi orice i-ar face poliţia statală, Dale e prea implicat în cazul ăsta ca să-l abandoneze complet.

          - Şefule Gilbertson, zice Perry Brown. Cred că am văzut destule aici. Asta numeşti tu asigurarea perimetrului?
    Dale îl lasă-n pace pe Teddy Runkleman şi se întoarce frustrat spre poliţiştii statali, care stau umăr lângă umăr, ca nişte soldaţi ai miliţiei naziste. Pe faţa sa, Jack citeşte că el ştie perfect ce se va întâmpla, şi că speră să nu fie umilitor de brutal.
    - Am făcut tot ce-mi stătea în puteri ca să asigur perimetrul aici, zice Dale. După apelul la 911, am vorbit cu oamenii mei faţă în faţă şi le-am ordonat să vină aici câte doi la intervale rezonabile, ca să prevenim trezirea vreunei curiozităţi.
   - Şefule, trebuie c-ai folosit radioul, zice Jeff Black. Pentru că sigur cineva a primit un pont.
    - Nu am folosit radioul, replică Dale. Şi oamenii mei au ştiut că nu-i cazul să răspândească vestea. Dar ştii ce, ofiţere Black? Dacă Pescarul ne-a sunat pe noi la 911, poate că a mai dat câteva apeluri anonime la diverşi cetăţeni.
    Teddy Runkleman a participat la discuţia aceasta ca un spectator la o finală de tenis. Perry Brown spune:
    - Să ne ocupăm mai întâi de priorităţi. Ce ai de gând să faci cu omul ăsta şi cu prietenii lui? Ai de gând să-i pui sub acuzare? Mă calcă pe nervi să-i văd faţa.
    Dale se gândeşte o secundă, apoi spune:
    - N-o să-i pun sub acuzare. Dispari de aici, Runkleman.
    Teddy se dă în spate, şi Dale zice:
    - Stai aşa o clipă. Cum ai ajuns aici?
    - Pe drumul din spate, răspunde Teddy. Vine drept pe după Goltz's. Thunder Five au venit pe-acolo. La fel ca şi reporteru' ăla baban, domnul Green.
    - Wendell Green e aici?
    Teddy arată cu degetul spre partea laterală a ruinei. Dale aruncă o privire peste umăr, şi Jack se uită în aceeaşi direcţie şi-l vede pe Beezer St Pierre cum smulge filmul din camera foto în vreme ce Wendell Green priveşte uluit.
    - Încă o întrebare, spune Dale. Cum ai aflat că aici e cadavrul fetei Freneau?
    - Îs cinci sau şase cadavre la Ed's, io aşa am auzit. Frate-mio Erland m-a sunat şi mi-a zis. El a auzit-o de la iubita lui.
    - Hai, şterge-o de aici, spune Dale, şi Teddy Runkleman se îndepărtează cu pas ţanţoş de parcă ar fi primit o medalie de cetăţean model.

            - Prea bine, spune Perry Brown. Şefule Gilbertson, ai ajuns la capătul lesei. Din momentul de faţă, investigaţia aceasta va fi condusă de locotenentul Black şi de mine. Vreau copii ale înregistrării apelului de la 911 şi ale însemnărilor şi declaraţiilor luate de tine şi de ofiţerii tăi. Activitatea va fi întru totul subordonată anchetei statale, şi va trebui să cooperezi fără reţineri arunci când ţi se va solicita asta. Vei primi informări după cum vom dispune locotenentul Black şi eu. Dacă mă întrebi pe mine, şefule Gilbertson, primeşti mult mai mult decât meriţi. N-am văzut niciodată o scenă a crimei mai dezorganizată. Ai încălcat siguranţa acestui loc într-o măsură incredibila. Câţi dintre voi aţi intrat în... structură?
    - Trei, răspunde Dale. Eu, ofiţerul Dulac şi locotenentul Sawyer.
    - Locotenentul Sawyer, zice Brown. Scuză-mă, dar ofiţerul Sawyer a fost reîncadrat în LAPD? A devenit oficial membru al departamentului tău? Şi dacă nu, de ce i-ai oferit acces la structura aceea? De fapt, ce caută totuşi aici domnul Sawyer?
    - A elucidat mai multe cazuri de omucidere decât o vom face vreodată tu şi cu mine, oricât de mult am mai avea de trăit.
    Brown îi aruncă lui Jack o căutătură cruntă, iar Jeff Black priveşte înainte. În spatele celor doi poliţişti statali, Arnold Hrabowski se uită şi el la Jack Sawyer, dar nu atât de hotărât ca Perry Brown. Expresia lui Arnold este aceea a unui om care-şi doreşte profund să fie invizibil, iar când vede că privirea lui Jack e aţintită asupra lui, îşi fereşte repede ochii şi-şi schimbă greutatea de pe-un picior pe celălalt.
    Oh, îşi zice Jack. Sigur că da, Ungurul Nebun Nebun Nebun Nebun Nebun, iată cine eşti.
    Perry Brown îl întreabă pe Dale ce caută domnul St Pierre şi prietenii lui la locul faptei, iar Dale răspunde că-i ajută la controlul mulţimii. Dale l-a informat pe domnul St Pierre că, în schimbul acestui serviciu, va fi ţinut la curent cu derularea anchetei. Aşa ceva, da.
    Jack păşeşte în spate şi porneşte în lateral într-un arc uşor care-l va aduce la Arnold Hrabowski.
    - Incredibil, pufneşte Brown. Spune-mi, şefule Gilbertson, tu ai hotărât să amâni puţin momentul de-a ne informa despre cele întâmplate pe mine şi pe locotenentul Black?
    - Am făcut totul conform procedurii, spune Dale.
    Ca răspuns la următoarea întrebare, el spune că da, a chemat medicul legist şi pe cei de la tehnic, pe care, apropo, îi vede chiar acum că se apropie pe alee.

          Încercările Ungurului Nebun de-a se controla reuşesc doar să-l facă să arate ca şi când ar avea o nevoie presantă de-a urina. Când Jack îi aşază o mână pe umăr, bărbatul înţepeneşte ca un indian dintr-un butic cu trabucuri.
    - Calmează-te, Arnold, spune Jack, apoi ridică vocea. Locotenente Black, dacă preluaţi cazul asta, sunt unele informaţii pe care ar trebui să le aflaţi.
    Brown şi Black îşi întorc privirea spre el.
    - Bărbatul care a sunat la 911 a folosit telefonul public de la magazinul 7-Eleven de pe Autostrada 35 din French Landing. Dale a pus să se sigileze telefonul, iar proprietarul ştie că nu are voie să lase pe nimeni să se atingă de el. S-ar putea să obţineţi nişte amprente folositoare de pe telefonul acela.
    Black notează ceva în carneţel şi Brown spune:
    - Domnilor, cred că rolul vostru s-a sfârşit aici. Şefule, pune-ţi oamenii să-i împrăştie pe indivizii ăia de la capătul aleii. Când eu şi medicul legist vom ieşi din structura aceea, nu vreau să mai văd nici ţipenie de om pe-aici, inclusiv pe tine şi pe ofiţerii tăi. Vei primi un telefon mai spre sfârşitul săptămânii, dacă voi avea informaţii noi.
    Fără nicio vorbă, Dale se întoarce şi arată cu degetul spre Bobby Dulac la capătul aleii, unde mulţimea s-a redus la câteva suflete încăpăţânate care se sprijină de maşinile lor. Brown şi Black dau mâna cu medicul legist şi se sfătuiesc cu specialiştii care se ocupă de prelevarea probelor.

    - Ei, Arnold, spune Jack, îţi place să fii poliţist, nu-i aşa?
    - Mie? Ador să fiu poliţist.
    Arnold nu prea reuşeşte să se forţeze să-l privească în ochi pe Jack.
    - Şi-aş putea fi unul bun, ştiu că aş putea, dar şeful nu are suficientă încredere în mine.
    Îşi vâră mâinile tremurătoare în buzunarele pantalonilor.
    Jack e frământat de sentimentele contrare de milă pentru acest făţarnic patetic şi impulsul de a-l lua la şuturi până la capătul aleii. Un poliţist bun? Arnold n-ar putea fi nici măcar un şef bun de cercetaşi. Graţie lui, Dale Gilbertson s-a ales cu un perdaf public care probabil l-a făcut să se simtă ca şi pus la zidul infamiei.
    - Dar nu ai ascultat ordinele, nu-i aşa, Arnold?
    Arnold tremură ca un copac lovit de fulger.
    - Poftim? N-am făcut nimic.
    - Ai spus cuiva. Poate ai spus mai multor oameni.
    - Nu!
    Arnold scutură violent din cap.
    - Mi-am sunat doar soţia, asta-i tot.
    Se uită implorator la Jack.
    - Pescarul a vorbit cu mine, mi-a spus mie unde a pus corpul fetei, şi voiam să ştie şi Paula asta. Sincer, Holl... locotenente Sawyer, nu credeam c-o să mai sune pe cineva, voiam doar să-i spun ei.
    - Proastă mişcare, Arnold, zice Jack. O să-i spui şefului ce ai făcut, şi o s-o faci chiar în clipa asta. Pentru că Dale merită să ştie ce n-a mers bine şi n-ar trebui să se învinovăţească singur. Îl placi pe Dale, nu-i aşa?
    - Şeful?
    Vocea lui Arnold palpită de respect pentru şeful său.
    - Sigur că da. El e, el e... e minunat. Dar n-o să mă dea afară?
    - Asta hotărăşte el, Arnold, spune Jack. Dacă-mi ceri părerea, o meriţi, dar poate c-o să ai noroc.
    Ungurul Nebun se împleticeşte spre Dale. Jack le urmăreşte din priviri conversaţia preţ de o clipă, apoi trece pe lângă ei către lateralul vechiului restaurant, unde Beezer St Pierre şi Wendell Green stau faţă în faţă înfăşuraţi într-o tăcere nefericită.
    - Salut, domnule St Pierre, spune el. Şi salut şi ţie, Wendell.
    - Depun o plângere, zice Green. Mă documentam pentru cel mai important articol din viaţa mea şi mocofanu' ăsta îmi strică o rolă întreagă de film. Nu te poţi comporta aşa cu presa; avem dreptul să fotografiem ce naiba vrem.
    - Presupun c-ai fi spus că ai dreptul să fotografiezi şi cadavrul fiicei mele.
    Beezer se uită încruntat la Jack.
    - Căcatul ăsta cu ochi i-a plătit pe Teddy şi pe ceilalţi zevzeci să facă tărăboi astfel încât nimeni să nu-l observe cum se furişează acolo înăuntru. A făcut poze cu fata.
    Wendell îndreaptă un deget spre pieptul lui Jack.
    - Nu are nicio dovadă în privinţa asta. Dar să-ţi spun ceva, Sawyer. Am făcut într-adevăr nişte poze. Ascundeai dovezi în camioneta ta şi eu te-am prins asupra faptei. Aşa că gândeşte-te de două ori înainte să-ncerci să te pui cu mine, pentru c-o să dai socoteală în faţa tuturor.
    O periculoasă ceaţă roşie pare să-i umple capul lui Jack.
...................................................................

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu