Casa întunericului, Stephen King, Peter Straub

..................................................................
                               15-17

             Pe fundalul infinit al nopții, vede uriaşul contur al Regelui Purpuriu care ţine un copil, care va fi folosit ca torţă pentru a da foc tuturor lumilor. Parkus avusese dreptate: nu va putea distruge uriaşul, dar poate va reuşi să salveze copilul.
    Albinele au spus: Salvează-l pe Ty Marshall.
    Albinele au spus: Iubeşte-l pe Henry Leyden.
    Albinele au spus: Iubeşte-o pe Sophie.
    Jack e de acord cu toate astea. Pentru albine, toate astea au fost una şi aceeaşi propoziţie. Presupune că albinele e posibil să mai fi spus şi: Fă-ţi datoria, ţopilistule, iar propoziţia aceasta nu era decât cu puţin diferită. Ei bine, îşi va face datoria, sigur. După ce i s-a oferit un asemenea miracol, altceva nu poate face.
    Când intră pe aleea lui Henry, inima i se încălzeşte. Ce era Henry dacă nu un alt fel de miracol?
    În seara asta, concluzionează Jack cu bucurie, îi va da lui Henry Leyden nişte fiori pe care nu-i va uita niciodată. În seara asta, îi va spune lui Henry toată povestea, toată lunga sa poveste a călătoriei pe care a făcut-o în al doisprezecelea an al vieţii lui: ţinuturile Spulberate, Richard Raţionalu, Agincourt şi Talismanul.
    Nu va uita Crâşma Oatley şi Sunlight Home, căci aceste episoade îl vor stârni mult pe Henry. Şi Wolf! Henry o să fie pe spate când o să audă de Wolf; Wolf o să-i gâdile interesul până în tălpile papucilor lui de velur maro-ciocolată. În vreme ce va vorbi, fiecare cuvânt pe care-l va rosti va fi o scuză pentru că păstrase tăcerea atât de mult timp.
    Iar când va fi terminat de spus întreaga poveste, după ce o va fi spus cât de bine se va pricepe, lumea, lumea aceasta, se va fi transformat, căci o persoană din ea, în afară de el, va şti tot ce s-a întâmplat. Jack abia îşi poate imagina cum va fi să distrugă în felul acesta barajul singurătăţii sale, însă numai gândul la asta îl umple de bucuria uşurării care va veni.

         Ei, asta-i ciudat... Henry nu a aprins luminile, şi casa lui pare întunecată şi goală. Probabil că a adormit.
    Zâmbind, Jack opreşte motorul şi coboară din cabina camionetei. Din experienţă ştie că nu va face mai mult de trei paşi în living înainte ca Henry să se ridice şi să pretindă că a fost treaz tot timpul. Odată, când Jack l-a găsit aşa în întuneric, a spus:
    - Îmi odihneam doar ochii.
    Aşadar, ce scuză va avea în seara asta? Că pregătea o emisiune în cinstea lui Lester Young şi Charlie Parker şi că a preferat să se concentreze în felul ăsta? Se gândea se prăjească nişte peşte şi voia să vadă dacă mâncarea are alt gust când e pregătită pe întuneric? Orice ar fi, va fi distractiv.
    Şi poate că vor sărbători noul contract cu cei de la ESPN!
    - Henry?
    Jack bate la uşă, apoi o deschide şi se apleacă înăuntru.
    - Henry, prefăcutule, dormi?
    Henry nu răspunde şi întrebarea lui Jack cade într-un vid surd. Nu vede nimic. Camera e-un plan bidimensional de întunecime.
    - Hei, Henry, sunt aici. Şi, mamă, ce poveste am să-ţi spun!
    Din nou tăcere mormântală.
    - Hă, face Jack, şi păşeşte înăuntru.
    Imediat, instinctele sale strigă că ar trebui să iasă, să spele putina, să-şi ia picioarele la spinare. Dar de ce să simtă asta? Nu e decât casa lui Henry, şi atât; a fost în ea de o sută de ori şi ştie că Henry fie a adormit pe sofa, fie ş-a dus acasă la el, ceea ce, dacă se gândeşte mai bine, este exact lucrul pe care l-a făcut.
    Henry a primit o ofertă senzaţională din partea reprezentatului ESPN şi, în culmea euforiei - căci până şi Henry poate fi euforic, doar că trebuie să fii puţin mai atent ca s-o observi -, s-a hotărât să-i facă o surpriză venind la el acasă. Când Jack nu a ajuns până la cinci sau şase, s-a hotărât să-l aştepte. Iar în clipa asta, probabil că doarme tun nu pe propria lui sofa, ci pe a lui Jack.
    Toate acestea sunt plauzibile, însă nu schimbă cu nimic mesajul pe care-l transmit la intensitate maximă terminaţiile nervoase ale lui Jack. Du-te! Pleacă! Nu e bine să fii aici!
    Îl mai strigă o dată pe Henry şi-i răspunde, cum s-a aşteptat, tăcerea.
    Starea visătoare care l-a însoţit pe drum a dispărut deja, însă el nici nu i-a observat lipsa, ci doar că e-un lucru care aparţine trecutului. Dacă ar mai fi detectiv de omucideri, acesta e momentul în care şi-ar scoate pistolul din toc. Jack intră pe tăcute în camera de zi. Două izuri puternice îl atacă. Primul este cel de parfum, iar celălalt...
    Ştie care este celălalt. Prezenţa lui aici înseamnă că Henry este mort. Partea din el care nu e poliţist susţine că mirosul de sânge nu înseamnă aşa ceva. Poate că Henry a fost rănit într-o luptă şi Pescarul e posibil să-l fi dus în cealaltă lume, aşa cum a făcut cu Tyler Marshall. Henry ar putea fi aruncat într-un ungher al Teritoriilor, pus la sărat pentru a fi folosit ca bun de schimb sau ca momeală. El şi Ty s-ar putea să se afle unul lângă celălalt, aşteptând să fie salvaţi.
    Jack ştie că nimic din toate astea nu e adevărat. Henry e mort, ucis de Pescar. E de datoria lui acum să-i găsească trupul neînsufleţit. E-un ţopilist; trebuie să se comporte în consecinţă. Faptul că ultimul lucru pe care vrea să-l facă este să caute cadavrul lui Henry nu schimbă cu nimic natura sarcinii sale.
    Durerea îmbracă multe forme, însă genul de durere care s-a acumulat în el pare făcută din granit. Îi încetineşte pasul şi-i încleştează maxilarul. Când se mişcă în stânga şi întinde mâna după comutator, durerea aceasta de piatră îi îndrumă mâna spre locul corect de pe perete la fel de sigur ca şi când el ar fi Henry.
    Pentru că, atunci când se aprinde lumina, el se uită la perete, surprinde restul încăperii doar cu vederea periferică, şi dezastrul nu pare la fel de cuprinzător cât s-a temut. O veioză a fost răsturnată, un scaun doborât. Dar când întoarce capul, două lucruri din livingul lui Henry i se lipesc de retină. Primul este un slogan scris cu roşu de pe peretele opus, alb ca laptele; al doilea, cantitatea mare de sânge de pe podea. Petele de sânge sunt ca o hartă a intrării şi ieşirii lui Henry din cameră.
    Urme de sânge ca acelea lăsate de-un animal rănit încep în antreu şi duc, însoţite de multe bucle şi bălţi mici, în spatele sofalei coloniale, unde sângele a format o baltă mare. O altă baltă mare acoperă podeaua de lemn de sub masa lungă şi joasă, unde Henry obişnuia uneori să-şi pună CD-player-ul portabil şi teancul de CD-uri pe care voia să le asculte într-o seară anume. De la masă, o altă serie de pete mici şi mari duc înapoi în antreu. Lui Jack i se pare că Henry trebuie să fi avut foarte puţin sânge în organism atunci când se simţise destul de în siguranţă să se târască afară de sub masă. Dacă aşa se derulaseră evenimentele.
    În vreme ce Henry zăcea mort sau în agonie, Pescarul luase ceva făcut din pânză - cămaşa lui? batista lui? - şi-o folosise ca pe-o pensulă groasă, greu de mânuit. O muiase în sângele din spatele sofalei, o ridicase picurând spre perete şi mâzgălise câteva litere. Apoi repetase şi repetase acţiunea până când desenase şi ultima literă a mesajului pe perete.
    SALUT HOLLYWOOD VIN-O DUPÂ MIINE
          RP RP RP RP

           Însă nu Regele Purpuriu scrisese iniţialele acelea batjocoritoare, şi nici Charles Burnside n-o făcuse. Fuseseră mâzgălite pe perete de către stăpânul Pescarului, al cărui nume, în urechile noastre, sună ca domnul Munşun.
    Nicio grijă, o să vin după tine nu peste mult timp, gândeşte Jack.
    În acest moment, nu putem să-l criticăm pentru că se duce afară, unde aerul nu duhneşte a sânge şi parfum, şi pentru că-şi foloseşte mobilul ca să sune pe Sumner Street. Poate că Bobby Dulac e de serviciu. S-ar putea să-l găsească la secţie chiar pe Dale. Pentru a-şi îndeplini toate obligaţiile cetăţeneşti, nu trebuie să rostească decât opt sau nouă cuvinte. După aceea, poate pune mobilul în buzunar şi să stea pe scările din faţa casei lui Henry până când apărătorii legii şi ordinii vor veni de-a lungul aleii lungi.
    Vor fi mulţi la număr, cel puţin patru maşini, poate cinci. Dale va trebui să sune la poliţia statală, iar Brown şi Black poate că se vor simţi obligaţi să anunţe FBI. În aproximativ patruzeci şi cinci de minute, livingul lui Henry va fi plin de oameni care fac măsurători, scriu în carneţele, etichetează probele şi fotografiază petele de sânge. Vor fi prezenţi medicul legist şi cei de la tehnic. Iar când prima etapă a datoriei fiecăruia în parte va lua sfârşit, doi oameni în haine albe vor ieşi cu o targa pe uşa din faţă şi-o vor urca în maşina pe care o conduc.
    Jack nu se gândeşte la asta pentru mai mult de câteva secunde. Vrea să vadă ce i-au făcut Pescarul şi domnul Munşun lui Henry - trebuie să vadă, nu are de ales. I-o cere durerea apăsătoare pe care o simte, iar dacă nu se supune comenzilor acestei dureri, nu se va mai simţi niciodată întreg.
    Durerea lui, care închide ca într-un seif de oţel iubirea sa pentru Henry Leyden, îl face să înainteze şi mai adânc în cameră. Se mişcă încet, păşind aşa cum păşeşte de pe-o piatră pe alta un om care traversează un râu. Caută locurile goale unde să poată pune piciorul. Din cealaltă parte a camerei, litere roşii scurse, mari de douăzeci de centimetri, râd de progresul său.
    SALUT HOLLYWOOD
    Pare să pâlpâie ca o firmă cu neon. SALUT HOLLYWOOD
    SALUT HOLLYWOOD.
    VIN-O DUPÂ MIINE
    VIN-O DUPÂ MIINE

           Îi vine să înjure, dar povara durerii sale nu-l lasă să rostească cuvintele care-i plutesc în minte. La capătul coridorului care duce la studio şi bucătărie, păşeşte peste o pată mare de sânge şi se întoarce cu spatele la living şi la îndepărtatele pâlpâiri de neon. Lumina pătrunde doar cale de un metru în hol. Bucătăria e-un bloc solid şi amorf de întuneric. Uşa studioului stă pe jumătate deschisă şi în geamul ei de sticlă se reflectă slab lumina.
    Sângele e împrăştiat pe toată podeaua holului. Nu se mai poate feri să calce în el, ci înaintează cu ochii aţintiţi la uşa întredeschisă a studioului. Henry Leyden nu lăsa niciodată uşa dinspre coridor deschisă; o ţinea închisă. Henry era ordonat. Trebuia să fie: dacă lăsa uşa studioului deschisă, dădea drept în ea data următoare când se ducea în bucătărie.
    Dezastrul, dezordinea rămasă în urma asasinării lui Henry îl tulbură pe Jack mai mult decât ar recunoaşte, poate chiar mai mult decât îşi dă seama. Această brambureală reprezintă o adevărată violare şi, în numele prietenului său, Jack se simte ofensat până la cer şi înapoi.
    Ajunge la uşă, o atinge, o deschide până la capăt. În aer pluteşte un miros puternic de parfum şi sânge. Aproape la fel de întunecat ca bucătăria, studioul îi dezvăluie lui Jack doar silueta vagă a consolei şi dreptunghiurile neclare ale difuzoarelor prinse în perete. Geamul care dă în bucătărie planează ca o pânză neagră, invizibilă.
    Cu mâna încă pe uşă, Jack se apropie şi vede, sau crede că vede, spătarul unui scaun înalt şi-o siluetă întinsă peste masa din faţa consolei.
    Numai atunci aude vup-vup-vup-ul benzii ajunse la capătul rolei.
    - Odumnezeulemare, zice el, totul într-un singur cuvânt, ca şi când până acum nu s-ar fi aşteptat deloc la ceea ce se află acum în faţa lui.
    Cu o teribilă, insistentă certitudine, sunetul benzii întăreşte convingerea că Henry e mort.
    Durerea lui Jack depăşeşte dorinţa sa laşă de-a ieşi de acolo şi de-a chema toţi poliţiştii din statul Wisconsin, şi-l împinge să dibuie după comutator. Nu poate să plece; trebuie să vadă totul, aşa cum a făcut cu cadavrul Irmei Freneau.
    Degetele sale ating comutatorul de plastic şi rămân acolo.
    În fundul gâtului îi urcă un gust metalic, acid. Apasă butonul şi lumina inundă studioul.
    Corpul lui Henry, în scaunul înalt de piele, stă aplecat peste masă, cu mâinile de-o parte şi de cealaltă a preţuitului său microfon, cu faţa lipită de tăblia mesei în stânga lui.
    Poartă în continuare ochelarii fumurii, însă una dintre arcadele subţiri de metal e îndoită. La început, totul pare să fi fost vopsit în roşu, căci aproape uniformul strat de sânge care acoperă masa i-a picurat în poală lui Henry de ceva vreme, şi tot echipamentul a fost stropit cu roşu. O parte din obrazul lui Henry a fost muşcată, smulsă. Îi lipsesc două degete de la mâna dreaptă. În ochii lui Jack, care au făcut inventarul tuturor lucrurilor din cameră, mare parte din sânge s-a scurs din Henry printr-o rană la spate.
    Rana e ascunsă vederii de hainele îmbibate cu sânge, dar la fel de mult sânge stă adunat în bălţi, picurând, lângă speteaza scaunului, ca şi pe masă. Aproape tot sângele de pe podea s-a scurs de pe scaun. Pescarul trebuie că a atins un organ intern sau a retezat o arteră.
    Foarte puţin sânge, pe lângă o spuzeală rară peste comenzi, a atins magnetofonul. Jack abia îşi mai aminteşte cum funcţionează aparatele de felul acela, însă l-a văzut deseori pe Henry schimbând rolele, aşa încât ştie cât de cât ce e de făcut. Închide magnetofonul şi prinde capătul benzii în rola goală. Apoi deschide aparatul şi apasă REWIND. Banda trece lin peste capetele de înregistrare, derulându-se de pe o rolă pe alta.
    - Ai făcut o înregistrare pentru mine, Henry? întreabă el. Pun pariu că ai făcut, dar sper că nu ai murit spunându-mi ceea ce ştiu deja.
    Banda se opreşte. Jack apasă PLAY şi îşi ţine răsuflarea.
    În toată gloria lui rumenă-n obraji, George Rathbun tună din difuzoare.
    - Finalul reprizei a noua şi echipa gazdă se îndreaptă spre duşuri, amice. Dar jocul nu se TERMINĂ până când şi ultimul ORB este MORT!
    Jack se sprijină de perete.
    Henry Shake intră în scenă şi-i spune să sune la Maxton's.
    Şobolanul de Wisconsin îşi iţeşte şi el capul şi strigă în gura mare despre Casa întunericului. Şeicul, şarmul, şocul şi George Rathbun poartă o scurtă discuţie în contradictoriu, pe care o câştigă şarmul. E prea mult pentru Jack; nu-şi poate opri lacrimile şi nici nu se străduieşte să încerce. Le lasă să curgă. Ultima reprezentaţie a lui Henry îl emoţionează incredibil de mult. Este atât de frumoasă, atât de pură - atât de caracteristică lui Henry.
    Henry Leyden a rămas în viaţă apelând la personajele pe care le-a creat şi acestea au vorbit în locul său. Formau o echipă unită, George şi şarmul şi şobolanul, şi s-au dus la fund odată cu vasul, nu că ar fi avut de ales. Henry Leyden reapare, pe o voce care se stinge cu fiecare nouă frază, spune că Jack poate înfrânge îngâmfarea şi prostia. Vocea muribundă a lui Henry spune că a avut o viaţă minunată. Vocea lui devine o şoaptă şi rosteşte trei cuvinte pline-ochi de-o surpriză încântătoare: A, Ciocârlie. Bună. Jack aude zâmbetul din acele cuvinte.

            Plângând, Jack părăseşte studioul împleticindu-se. Vrea să se prăbuşească într-un scaun şi să plângă până ce-i vor seca lacrimile, dar nu poate greşi atât de mult nici faţă de el însuşi, nici faţă de Henry. Înaintează pe coridor, îşi şterge lacrimile şi aşteaptă ca durerea de piatră să-l ajute să facă faţă chinului sufletesc. Îl va ajuta să facă faţă şi Casei întunericului. Durerea nu trebuie împiedicată sau abătută; e ca o tijă de oţel care-i susţine coloana vertebrală.
    Fantoma vocii lui Henry Shake şopteşte: Jack, durerea asta nu te va părăsi niciodată. Te-ai consolat cu asta?
    Altfel nici nu-mi doresc s-o simt.
    Ajunge că o ştii. Oriunde ai merge, orice ai face. Trecând orice prag. Cu orice femeie. Dacă vei avea copii, cu fiii tăi. O s-o auzi în orice muzică ai asculta, o s-o vezi în orice carte ai citi.
    Va fi parte din mâncarea pe care o mănânci. Alături de tine pentru totdeauna. În toate lumile. În Casa umbrelor.
    Eu sunt durerea şi durerea sunt eu.
    Şoapta lui George Rathbun e de două ori mai puternică decât a şeicului: Ei, fir-ar să fie, fiule, vrei să spui D'YAMBA? D'yamba.
    Presupun că ştii de ce te-au îmbrăţişat albinele. Nu ai de dat un telefon?
    Ba da, are. Dar nu mai suportă să stea în casa asta îmbibată de sânge; simte nevoia să fie afară, în călduroasa noapte de vară. Păşind la voia întâmplării, Jack străbate livingul distrus şi calcă pragul. Durerea umblă împreună cu el, căci el e ea şi ea e el. Cerul necuprins stă deasupra lui, înţesat de stele. Scoate fidelul telefon mobil.
    Şi cine răspunde la telefonul secţiei de poliţie din French Landing? Arnold „Lanternă” Hrabowski, desigur, repus în funcţie şi cu o nouă poreclă. Cele spuse de Jack îl aruncă pe „Lanternă” Hrabowski într-o stare de agitaţie extremă. Ce? Doamne! O, nu. O, cine-ar fi crezut? Mamă. Da, dom'le. Mă ocup imediat de asta, sigur că da.
    Aşadar, în timp ce fostul Ungur Nebun încearcă să-şi împiedice deopotrivă mâinile şi vocea să nu tremure cât formează numărul de acasă al şefului şi transmite mesajul lui Jack, Jack se îndepărtează de casă, de alee şi de camioneta sa, se îndepărtează de orice-i aduce aminte de fiinţele umane şi intră pe-o pajişte plină de ierburi înalte, galben-verzi. Durerea îl călăuzeşte, căci durerea ştie mai bine decât el ce are nevoie.
    Mai presus de orice, are nevoie de odihnă. De somn, dacă e posibil. Un loc moale pe teren drept, departe de girofarurile roşii şi sirenele şi poliţiştii furioşi şi hiperactivi care se apropie. Departe de toată disperarea aceea. Un loc unde un om îşi poate odihni capul şi să vadă cum trebuie cerul. După aproape un kilometru, Jack ajunge la un asemenea loc între un lan de porumb şi începuturile stâncoase ale dealurilor împădurite. Mintea sa îndurerată îi spune corpului său îndurerat, epuizat, să se întindă pe jos şi să stea comod, iar corpul se supune.
    Deasupra, stelele par să vibreze şi să devină neclare, deşi, desigur, stelele de pe familiarul cer adevărat nu fac asta, aşadar trebuie să fie o iluzie optică.
    Corpul lui Jack se întinde, iar stratul de iarbă şi pământ de sub el pare să se muleze după forma sa, deşi şi asta trebuie că este o iluzie, căci toată lumea ştie că, în lumea reală, pământul are tendinţa să fie rigid, inflexibil şi pietros. Mintea îndurerată a lui Jack Sawyer îi spune corpului său îndurerat să adoarmă şi, oricât ar părea de imposibil, exact asta şi face.
    În câteva minute, corpul adormit al lui Jack Sawyer suferă o vagă transformare. Unghiurile lui par să se înmoaie, culorile lui - părul lui auriu, jacheta deschisă la culoare, pantofii maronii - devin mai palide. O stranie transparenţă, o înceţoşare sau înnorare, intervine în acest proces. E ca şi când ne-am putea uita prin masa noroasă, indistinctă, a corpului său care respiră uşor pentru a vedea frunzele moi şi zdrobite ale ierbii care alcătuiesc salteaua pe care stă aşezat.
    Cu cat ne uităm mai mult, cu atât vedem mai clar iarba de sub el, căci corpul lui devine din ce în ce mai vag. În cele din urmă, nu mai e decât o licărire deasupra ierbii şi, pe când covorul de verdeaţă care -a susţinut începe să se îndrepte, corpul care i-a dat formă a dispărut de mult.

                                                             25.

                A, s-o lăsăm baltă. Ştim unde s-a dus Jack Sawyer când a dispărut de la marginea lanului de porumb şi ştim pe cine e posibil să întâlnească atunci când va ajunge acolo. Gata cu asta. Vrem distracţie, vrem emoţii puternice! Spre norocul nostru, bătrânul acela fermecător de Charles Burnside, pe care ne putem baza oricând să pună gumă de mestecat pe scaunul cuiva, să ungă clanţa cu cremă de dinţi, să se băşească în biserică, iese în clipa aceasta dintr-un vas de toaletă în secţiunea Daisy de la Maxton's.
    Observăm că moş Burny, Burn-Burn al nostru, strânge la pieptul scobit foarfecă de grădinărit a lui Henry Leyden, legănând-o, ca şi când ar ţine un copilaş. Pe ososul lui braţ drept, sângele iese dintr-o rană urâtă şi curge către cot. Când pune un picior - încălţat în papucii-albină ai altui rezident - pe buza vasului, se împinge în sus şi păşeşte afară, clătinându-se puţin.
    Are gura răsucită într-un rictus şi ochii îi seamănă cu nişte găuri de gloanţe, însă nu putem bănui că şi el poartă povara unei dureri grele. Partea de jos a pantalonilor şi pieptul cămăşii sunt îmbibate cu sânge, aceasta din urmă fiind înnegrită de sângele scurs dintr-o rană de cuţit în abdomen.
    Crispându-se, Burny deschide uşa separeului şi păşeşte în toaleta goală. Neoanele din tavan se reflectă în oglinda lungă de deasupra şirului de chiuvete; mulţumită lui Butch Yerxa, care face un schimb dublu pentru că cel care trebuie să lucreze de noapte a sunat şi-a spus că e beat, dalele albe de gresie strălucesc.
    În toată această albeaţă scânteietoare, sângele de pe hainele şi corpul lui Charles Burnside pare a fi de-un roşu radiant. Îşi dă jos cămaşa şi-o aruncă într-o chiuvetă, după care se împleticeşte în celălalt capăt al băii spre un dulăpior marcat cu o bucată de bandă adezivă pe care cineva a scris BANDAJE. Bătrânii au tendinţa să cadă în baie şi tatăl lui Chipper, precaut, a instalat dulăpiorul acolo unde a crezut că va fi de folos. Picături de sânge mânjesc dalele albe de gresie.
    Burny rupe un pumn de prosoape de hârtie dintr-un distribuitor, le umezeşte cu apă rece şi le pune pe marginea celei mai apropiate chiuvete. Apoi deschide dulăpiorul cu bandaje, scoate o rolă mare de leucoplast şi un teanc de bandaje din tifon. Rupe o bucată de cincisprezece centimetri de leucoplast. Şterge sângele de pe pielea din jurul rănii de pe abdomen şi apasă prosoapele de hârtie udă peste deschizătură. Ia prosoapele şi apasă pe tăietură un tampon de pansament. Cu stângăcie, lipeşte leucoplastul peste pansament. În acelaşi fel îşi doftoriceşte şi rana de cuţit de la braţ.
    Acum, cârcei şi cheaguri de sânge acoperă gresia albă.
    Se întoarce pe lângă chiuvete şi dă drumul la apă peste cămaşă. Apa se înroşeşte în vasul chiuvetei. Burny continuă să frece vechea cămaşă sub jetul de apă rece până ce aceasta devine de-un trandafiriu palid cu doar câteva nuanţe mai deschis ca pielea sa.
    Satisfăcut, stoarce cămaşa, o scutură o dată sau de două ori şi-o îmbracă la loc. Faptul că i se lipeşte de corp nu-l deranjează câtuşi de puţin. Ţelul său e-o versiune foarte rudimentară a decenţei, nu a eleganţei: pe cât posibil, vrea să treacă neobservat. Manşetele îi sunt îmbibate cu sânge şi papucii lui Elmer Jesperson sunt de-un roşu-închis şi uzi, însă crede că majoritatea oamenilor nu se gândi să se uite la picioarele sale.
    Înlăuntrul său, o voce aspră continuă să spună: Mhai rrepedi, Burn-Burn, mhai rrepedi!
    Singura greşeală a lui Burny este că, în timp ce închide nasturii cămăşii umede, se uită în oglindă. Ceea ce vede îl face să înmărmurească de şoc. În pofida urâţeniei, Charles Burnside a fost întotdeauna mulţumit de imaginea pe care i-o arătau oglinzile. După părerea sa, arată ca un tip care ştie cum stau lucrurile - viclean, imprevizibil şi isteţ.
    Bărbatul care se holbează la el din cealaltă parte a oglinzii nu seamănă defel cu bătrânul şiret pe care şi-l aminteşte Burny. Bărbatul care-l priveşte pare slab la minte, epuizat şi grav bolnav. Ochi afundaţi în orbite şi înroşiţi, obraji ca nişte cratere, vene care i se târăsc pe tigva cheală... până şi nasul îi pare mai osos şi mai răsucit ca altă dată. E genul de bătrân care-i sperie pe copii.
    Da' tre' ză-i zberii, Burn-Bunr. E timbu' z-o iei la pişor.
    Nu e posibil să arate aşa rău, nu? Dacă ar fi aşa, ar fi observat cu mult timp înainte. Nee, nu aşa dădea Charles Burnside ochii cu lumea. Baia-i prea a naibii de albă, asta-i tot. Iar un alb ca ăsta te face să pari spălăcit. Te face să pari jupuit, ca un iepure. Oroarea bătrână şi muribundă din oglindă se apropie şi petele decolorate de pe piele par să se întunece. Imaginea dinţilor săi îl face să închidă gura.
    Apoi stăpânul lui e ca un cârlig de pescuit în mintea sa: îl trage către uşă şi bâiguie: timbu, timbu.
    Burny ştie de ce e timbu: domnul Munşun vrea să ajungă înapoi la Casa întunericului. Domnul Munşun vine dintr-un Ioc aflat la o distanţă incredibilă de French Landing şi anumite părţi din Casa întunericului, pe care le-au construit împreună, lasă impresia lumii din care vine - părţile cele mai adânci, pe care Charles Burnside le vizitează rareori, şi care-l fac să se simtă hipnotizat, slăbit de jinduire şi cu dureri de stomac atunci când le calcă pragul.
    Când încearcă să-şi imagineze lumea care i-a dat naştere domnului Munşun, vede un peisaj întunecat, stâncos, plin de cranii. Pe pantele şi piscurile sterpe stau case ca nişte castele care-şi modifică dimensiunea, sau dispar, atunci când clipeşti. Din trecătorile pâlpâitoare vine o larmă industrială amestecată cu strigătele unor copii torturaţi.
    Burnside abia aşteaptă şi el să se întoarcă la Casa întunericului, dar pentru plăcerile mai simple oferite de primul set de camere, unde se poate odihni, poate mânca hrană conservată şi să citească clasoare cu tăieturi din ziare.
    Îi place în mod deosebit mirosul din acele camere, o duhoare de putreziciune, transpiraţie, sânge uscat, must, canalizare.
    Dacă ar putea distila acea mireasmă, s-ar da cu ea ca şi cu o apă de colonie. De asemenea, o îmbucătură mică şi dulce pe nume Tyler Marshall stă încuiat într-o încăpere localizată într-un alt strat al Casei întunericului - şi într-o altă lume -, iar Burny abia aşteaptă să-l chinuiască pe micuţul Tyler, să-şi plimbe mâinile zbârcite peste pielea frumoasă a băiatului.

            Tyler Marshall îi dă fiori lui Burny.
    Însă există plăceri ce mai trebuie culese din lumea asta şi este timbu să se ocupe de ele. Burny se uită printr-o crăpătură a uşii de la baie şi vede că Butch Yerxa s-a lăsat pradă oboselii şi-a fripturii de la bufet. Stă pe scaun ca o păpuşă supradimensionată, cu braţele pe masă şi cu bărbia grasă sprijinită în ceea ce, la o persoană normală, ar fi gâtul.
    Acea folositoare piatră vopsită se află la câţiva centimetri de mâna dreaptă a lui Butch, însă lui Burny nu-i trebuie piatra, căci s-a ales cu un instrument mult mai ofertant. Îşi doreşte să fi descoperit potenţialul foarfecii de grădinărit cu mult timp în urmă. În loc de-o singură lamă, aveai două. Una sus, una jos, clanc-clanc! Şi ascuţite!
    Nu avusese de gând să-i taie orbului degetele. Pe-atunci considera foarfecă drept un soi de cuţit mare şi primitiv, dar când a fost înjunghiat în braţ, a smucit foarfecă către orb şi aceasta, mai mult sau mai puţin, i-a retezat singură degetele, şi a făcut-o la fel de uşor şi de iute cum măcelarii din Chicago feliau mai demult şunca.
    Cu Chipper Maxton o să se distreze de minune. Omul merită ce-o să primească. Burny crede că Chipper e răspunzător pentru felul în care s-a deteriorat el. Oglinda i-a spus că are cam cu zece kilograme mai puţin decât ar trebui, poate chiar cu cincisprezece, şi nu-i de mirare: uită-te ce lături le dau la bufet. Chipper şterpeleşte din mâncare, crede Burny, la fel cum şterpeleşte din toate celelalte lucruri. De la stat, de la guvern, de la Sănătate; Chipper fură de la toţi. De vreo două ori când credea că Charles Burnside e prea dus cu pluta ca să ştie ce se întâmplă, Maxton îl pusese să semneze formulare care spuneau că a suferit o operaţie, o intervenţie la prostată, una la plămâni.
    După cum vede Burny lucrurile, jumătate din banii de la Sănătate care achitau operaţii neefectuate trebuiau să fie ai lui. Doar pe formular apărea numele lui, nu?
    Burnside se strecoară pe coridor şi şontâcăieşte către antreu, lăsând amprente sângerii cu papucii umezi. Pentru că va trebui să treacă pe lângă sala infirmierelor, vâră foarfecă după betelia pantalonilor şi o acoperă cu cămaşa.
    Burnside vede peste tejgheaua sălii infirmierelor obrajii flasci, ochelarii cu rame aurii şi părul de culoarea levănţicii ai unei hoaşte inutile pe nume Georgette Porter. Se putea şi mai rău, îşi spune. De când femeia a intrat în D18 şi l-a surprins gol-puşcă, încercând să se masturbeze în mijlocul camerei, Georgette Porter e îngrozită de el.
    Se uită în direcţia lui, pare să-şi reprime un fior şi coboară privirea înapoi la orice-ar fi ceea ce face cu mâinile.
    Croşetează, probabil, sau citeşte genul de roman poliţist în care o pisică rezolvă misterul. Burny se apropie şi mai tare şi se gândeşte să-i taie faţa lui Georgette cu foarfecă, dar hotărăşte că n-are rost să-şi irosească forţele. Când ajunge la tejghea, se uită peste ea şi vede că femeia ţine în mâini o carte în ediţie de masă, exact cum şi-a imaginat el. Cu o profundă suspiciune, ea ridică ochii spre el.
    - Da' ştiu că arăţi delicios în noaptea asta, Georgie.
    Femeia se uită de-a lungul holului, apoi la antreu şi îşi dă seama că trebuie să-i ţină piept singură.
    - Ar trebui să fii în camera dumitale, domnule Burnside. E târziu.
    - Vezi-ţi de treaba ta, Georgie. Am dreptul să fac o plimbare.
   - Domnului Maxton nu-i place ca rezidenţii să intre în celelalte secţii, aşa că te rog să rămâi în Daisy.
    - E pe-aici şefu' ăl mare?
   - Aşa cred, da.
    - Bun.
    Se întoarce cu spatele şi merge mai departe spre antreu.
    Infirmiera îl strigă:
    - Stai!

         El întoarce capul. Femeia stă în picioare, semn sigur de mare îngrijorare.
    - Doar nu ai de gând să-l deranjezi pe domnul Maxton, nu?
    - Dacă mai spui ceva, te deranjez pe tine.
    Femeia duce mâna la gât şi în sfârşit observă podeaua.
    Lasă bărbia în piept şi ridică brusc sprâncenele.
    - Domnule Burnside, ce ai pe papuci? Şi pe manşetele pantalonilor? Laşi urme peste tot!
   - Chiar nu poţi să-ţi ţii fleanca?
    Încruntat, se împleticeşte înapoi la camera infirmierelor.
    Georgette Porter se lipeşte eu spatele de perete şi, când înţelege că ar fi putut încerca să scape, Burny e deja în faţa ei. Ia mâna de la gât şi-o ţine în faţă în semn de oprire.
    - Curvă proastă.
    Burnside scoate foarfecă de la betelia pantalonilor, o apucă şi-i retează degetele la fel de uşor ca şi când ar fi nişte rămurele.
    - Cretino.
    Georgette a intrat într-o stare de neîncredere şocată care-o paralizează. Se holbează la sângele care-i ţâşneşte din ce-i mai rămăsese din degete.
    - Tâmpită afurisită.
    Desface foarfecă şi-i înfige o lamă în gât. Georgette scoate un sunet gâlgâit, gâtuit. Încearcă să prindă foarfecă, dar Burny o trage şi o ridică la nivelul capului ei. Mâinile femeii se zbat, împrăştiind sânge. Expresia de pe faţa lui Burny este cea a unui om care recunoaşte în sfârşit că trebuie să schimbe nisipul la pisică. Îndreaptă lama udă în faţa ochiului ei drept şi-o înfige, iar Georgette e moartă înainte ca trupul ei să se prelingă pe lângă perete şi să se adune grămadă la podea.
    La zece metri mai încolo, Butch Yerxa mormăie în somn.
   - Nu ascultă niciodată, bâiguie Burny în barbă. Încerci şi iar încerci, dar întotdeauna şi-o cer până la urmă. Se pare că o vor... ca şi căcaţii ăia proşti din Chicago.

             Smulge lama foarfecii din capul Georgettei şi-o şterge de umărul bluzei ei. Amintirea căcaţilor ălora din Chicago îi face mădularul să-l furnice, şi membrul începe să i se scoale în pantalonii largi şi vechi. Sa-lut! A... magia blândelor amintiri.
    Deşi, aşa cum am văzut, Charles Burnside se bucură din când în când de erecţii în timpul somnului, în stare de veghe acestea sunt atât de rare, încât sunt aproape inexistente, şi el se simte tentat să-şi dea jos pantalonii şi să vadă ce-i iese.
    Dar dacă se trezeşte Yerxa? Ar presupune că Georgette Porter, sau măcar cadavrul ei, a stârnit poftele trupeşti îndelung reprimate ale lui Burny. Asta n-ar fi bine - n-ar fi bine deloc.
    Până şi un monstru are o mândrie de apărat. Mai bine să-şi continue drumul spre biroul lui Chipper Maxton şi să spere că ciocanul nu se va muia înainte să vină vremea să bată cuiul.
    Burny pune foarfecă la spatele pantalonilor şi trage de cămaşa udă, îndepărtând-o de corp. Se împleticeşte de-a lungul coridorului secţiei Daisy, străbătând antreul gol şi îndreptându-se spre uşa şlefuită cu tăbliţă de aramă pe care scrie WILLIAM MAXTON, DIRECTOR. Pe aceasta o deschide cu reverenţă, chemând în minte imaginea unui băiat de zece ori mort cu mult timp în urmă pe nume Herman Flagler, cunoscut şi ca „Poochie”, una dintre primele sale cuceriri.
    Poochie! Fragedul Poochie! Ce lacrimi, ce suspine de durere şi bucurie amestecate, ce abandon în braţele neputinţei extreme: stratul subţire de praf de peste genunchii zgâriaţi şi antebraţele suple ale lui Poochie. Lacrimi încinse; un jet de urină din bobocelul lui îngrozit.
    Chipper nu-i va provoca o asemenea plăcere divină, dar putem fi sigur că-i va provoca ceva. În orice caz, Tyler Marshall e legat şi aşteaptă în Casa întunericului mai neajutorat decât de neajutorat poate să fie.
    Charles Burnside îşi târâie picioarele prin cămăruţa fără geamuri a Rebeccăi Vilas, cu funduleţul palid şi plin de gropiţe al lui Poochie Flagler luminându-i mintea. Pune mâna pe următoarea clanţă, zăboveşte o clipă pentru a se calma şi o răsuceşte fără zgomot.
    Uşa se deschide doar atât cât să-l arate pe Chipper Maxton, singur monarh al acestui tărâm, aplecat peste masa de lucru, cu capul sprijinit în pumn şi folosind un creion galben pentru a nota ceva pe două seturi de hârtii. Umbra unui zâmbet îi înmoaie buzele strânse; ochii lui umezi trădează sugestia unei sclipiri; creionul neostenit sare de la un teanc de hârtii la celălalt, făcând semne mititele.
    Atât de absorbit e Chipper în muncă, încât nu observă că nu mai este singur până când vizitatorul său nu păşeşte înăuntru şi nu loveşte uşa cu piciorul.
    Când uşa se închide zgomotos, Chipper ridică ochii cu o surprindere iritată şi se uită printre gene la silueta din faţa sa. Atitudinea sa se transformă aproape imediat într-o bonomie vicleană, neplăcută, pe care el o crede dezarmantă.
    - De unde vii dumneata, domnule Burnside, nu se bate la uşă? Daţi pur şi simplu buzna, nu?
    - Dăm pur şi simplu buzna, zice vizitatorul său.
    - Nu contează. Adevărul e că voiam să-ţi vorbesc.
    - Să-mi vorbiţi?
    - Da. Intră, te rog. Ia loc. Mă tem că avem o mică problemă şi vreau să discutăm câteva variante de rezolvare a ei.
    - O, face Burny. O problemă.
    Îşi îndepărtează cămaşa de piept şi se împleticeşte mai aproape, lăsând în spate urme tot mai slabe de paşi, pe care Maxton nu le observă.
   - Stai jos, zice Chipper, făcând semn cu mâna spre scaunul din faţa mesei lui. Trage-ţi un bolard şi odihneşte-ţi oasele.
    Expresia aceasta a luat-o de la Franky Shellbarger, agentul de împrumuturi de la First Farmer Bank, care o folosea mereu la întâlnirile locale ale clubului Rotary şi, deşi Chipper Maxton habar nu are ce ar putea fi un bolard, e de părere că sună al naibii de fain.
    - Bătrâne, noi doi trebuie să purtăm o discuţie cu sufletul deschis.
    - A, face Burny şi se aşază, cu spatele drept şi rigid, din cauza foarfecii. Cu zuvletu' dezghiz.
    - Mda, asta-i ideea. Hei, ţi-e udă cămaşa? Este! Nu putem permite asta, bătrâne - s-ar putea să răceşti şi să mori, şi niciunuia dintre noi nu i-ar plăcea asta, nu? îţi trebuie o cămaşă uscată. Stai să văd cu ce te pot ajuta.
    - Nu te obosi, maimuţă futută.
    Chipper Maxton e deja în picioare şi-şi îndreaptă cămaşa, şi cuvintele bătrânului îl descumpănesc o clipă. Îşi revine fără probleme, rânjeşte şi spune:
    - Să nu te mişti de acolo, Chicago.

            Deşi pomenirea oraşului său natal îi trimite un fior pe şira spinării, Burnside nu schiţează niciun gest când Maxton dă ocol mesei şi străbate biroul. Îl urmăreşte pe director cum iese din cameră. Chicago. Unde Poochie Flagler şi Sammy Hooten şi Ferd Brogan şi toţi ceilalţi au trăit şi au murit, Dumnezeu să-i aibă în pază. Grăunţe de praf, fire de iarbă, aşa murdar aşa frumos aşa ispititor. Cu zâmbetele lor şi cu strigătele lor. Ca toţi copiii caucazieni de mahala, de-un alb pur de ivoriu sub crusta de mizerie, albul ca burta unui peşte al săracilor din oraş, al celor ce curând se vor pierde.
    Oasele zvelte ale omoplaţilor lor, ieşind în relief parcă să străpungă stratul subţire de carne.
    Organul bătrân al lui Burny se mişcă şi se întăreşte ca şi când el şi-ar aminti şotiile de mai an. Tyler Marshall, îngână în sinea sa, frumosul şi mititelul de Ty, o să ne distrăm bine înainte să te predăm şefului, da o să ne distrăm da chiar aşa da da.
    Uşa se trânteşte în spatele lui, smulgându-l din această reverie erotică. Dar mădularul lui bătrân, mătărânga lui bătrână rămâne trează şi pe poziţie, mai zdravănă decât în zilele ei de glorie.
    - Nu-i nimeni în antreu, se plânge Maxton. Hoaşca aia bătrână, cum o cheamă, Porter, Georgette Porter, pun pariu că-i în bucătărie şi se-ndoapă ca o gâscă, iar Butch Yerxa doarme tun în scaun. Ce să fac eu, să scotocesc prin camere ca să găsesc o cămaşă uscată?
    Trece cu paşi mari pe lângă Burnside, ridică mâinile şi se trânteşte în scaun. Totu-i o fanfaronadă, dar Burny a asistat la unele mai reuşite. Chipper nu-l poate intimida pe Burny, nici chiar dacă ştie câteva lucruri despre Chicago.
    - Nu-mi trebuie o cămaşă nouă, zice el. Cur belit.
    Chipper se lasă pe spate în scaun şi îşi prinde mâinile la ceafă. Rânjeşte - pacientul ăsta îl amuză, e dat naibii.
    - Ei, ei. Nu-i nevoie să ne vorbim urât. Nu mă mai păcăleşti, moşule. Nu cred în jocul tău de-a Alzheimerul. De fapt, nu cred nimic din ce faci.
    E bine-mersi relaxat şi radiază încrederea de sine a unui cartofor cu patru aşi în mână. Burny crede că i se înscenează cine ştie ce mârşăvie sau şantaj, ceea ce face ca momentul să fie cu atât mai delicios.
    - Dar tre' să-ţi recunosc meritele, continuă Chipper. I-ai păcălit pe toţi, inclusiv pe mine. Probabil că e nevoie de-o disciplină incredibilă ca să imiţi ultima fază de Alzheimer. Să stai atâta vreme pleoştit în scaun, să ţi se dea hrană de nou-născut, să te căci în pantaloni. Să te prefaci că nu înţelegi ce spun oamenii.
    - Nu m-am prefăcut, tâmpitule.
   - Aşa că nu-i de mirare că ai imitat o revenire - când a fost asta, acum un an? Şi eu aş fi făcut la fel. Adică, una e să acţionezi sub acoperire şi alta e s-o faci ca legumă. Aşa că ne alegem cu un miracol minor, nu? Alzheimerul îşi revine treptat, vine şi se duce, ca o răceală de rând. Una peste alta, e-o afacere bună. Apuci să te plimbi şi să te comporţi ca un rahat, şi personalul are mai puţin de muncit. Încă eşti unul dintre pacienţii mei preferaţi, Charlie. Sau ar trebui să-ţi spun Carl?
    - Mă doare în cur cum îmi spui.
   - Dar Carl e numele tău adevărat, nu?
    Burny nici măcar nu ridică din umeri. Speră ca Chipper să ajungă la subiect înainte să se trezească Butch Yerxa, să observe urmele de sânge şi să descopere corpul Georgettei Porter, pentru că, deşi îl interesează povestea lui Maxton, vrea să ajungă la Casa întunericului fară prea multe probleme. Iar Butcii Yerxa probabil că ar reprezenta o piedică mare.
    Stăpânit de iluzia că joacă un joc de-a şoarecele şi pisica în care el este pisica, Chipper îi zâmbeşte bătrânului în cămaşă roz udă şi-şi continuă tirada.
    - Astăzi m-a sunat un ofiţer de la poliţia statală. A spus că a primit de la FBI identificarea unei amprente locale. Aparţinea unui om foarte rău pe nume Carl Bierstone, care e căutat de aproape patruzeci de ani. În 1964 a fost condamnat la moarte pentru că a ucis câţiva copii pe care i-a molestat, numai că a scăpat din maşina care îl ducea la închisoare - a omorât doi paznici cu mâinile goale. De atunci nu se mai ştie nimic despre el. Acum ar avea optzeci şi cinci de ani, iar detectivul era de părere că Bierstone s-ar putea să se numere printre rezidenţii noştri. Ce ai de spus, Charles?
    Nimic, evident.
    - Charles Burnside e destul de asemănător ca nume cu Carl Bierstone, nu-i aşa? Şi nu avem absolut nicio informaţie despre trecutul tău. Asta face ca tu să fii un rezident unic aici. Căci toţi ceilalţi avem aproape un arbore genealogic, însă tu vii cam de nicăieri. Singura informaţie pe care o avem despre tine e vârsta. Când ai apărut la spitalul general din La Riviere în 1996, susţineai că ai şaptezeci şi opt. Asta face să ai aceeaşi vârstă cu fugarul ăla.
    Burnside îi oferă un zâmbet cu adevărat neliniştitor.
    - Presupun că, atunci, trebuie că sunt şi Pescarul.
    - Ai optzeci şi cinci de ani. Nu cred că eşti în stare să târăşti nişte copii cale de jumătate din district. Cred însă că eşti Carl Bierstone ăsta, iar poliţiştii sunt încă nerăbdători să pună mâna pe tine. Lucru care mă aduce la o scrisoare pe care am primit-o acum câteva zile.
    Am avut de gând s-o discut cu tine, dar ştii cât de multe lucruri se petrec pe-aici.
    Deschide sertarul biroului şi scoate o foaie de hârtie ruptă dintr-un carneţel galben. Poartă un mesaj scurt, îngrijit scris la maşină.
    - ”De Pere, Wisconsin”, spune. Fără dată. „Celor interesaţi”, aşa începe. „Regret să vă informez că nu mai pot continua să achit suma lunară pentru întreţinerea nepotului meu, Charles Burnside.” Asta-i tot. În loc să se semneze, şi-a scris numele. „Althea Burnside.”
    Chipper pune hârtia galbenă în faţa lui şi-şi împreunează mâinile deasupra ei.
    - Care-i treaba, Charles? Nu există nicio Althea Burnside în De Pere, asta ştiu. Şi nu-ţi poate fi mătuşă. Câţi ani ar trebui să aibă? Cel puţin o sută. Mai degrabă o sută zece. Nu cred asta. Însă cecurile au venit cu regularitate de ceasornic încă din prima ta lună aici, la Max-ton's. Vreun vechi amic, vreun vechi partener de-al tău, a vegheat asupra ta, prietene. Şi vrem să continue s-o facă, nu-i aşa?
    - Mi-e totuna, cur belit.
    Asta nu-i tocmai adevărat. Tot ce ştie Burny despre plata întreţinerii lui e că domnul Munşun a rezolvat-o cu mult timp în urmă, iar dacă aceasta ar fi să se oprească, ei bine... ce altceva se va mai sfârşi? El şi domnul Munşun sunt implicaţi împreună în povestea asta, nu-i aşa?
    - Haide, şmechere, zice Chipper. Eşti în stare de mai mult. Mă interesează puţină cooperare. Sunt sigur că nu vrei să treci prin toate neplăcerile arestării, amprentării, plus cine ştie ce vine după aia. Iar eu, vorbind în nume personal, eu nu vreau să te văd trecând prin toate astea. Pentru că adevăratul şobolan în cazul ăsta e prietenul tău. Oricine ar fi el, sunt sigur că a uitat că probabil îl ai la mână cu ceva din trecut, corect? Şi-şi spune că nu mai trebuie să aibă grijă ca tu să ai tot confortul necesar. Numai că asta-i o greşeală. Pun pariu că l-ai putea pune la punct, că l-ai putea face să înţeleagă situaţia.

          De când a intrat în biroul escrocului ăsta uns cu toate alifiile, Burny a pierdut ceva vital: un sentiment al scopului, o senzaţie de imunitate, un zvâc. Vrea să se întoarcă la Casa întunericului. Casa întunericului îl va readuce la normal, căci Casa întunericului înseamnă magie, magie neagră. Ce-a avut el mai amar în suflet s-a consumat în construirea ei; întunecimea inimii lui s-a infiltrat în fiecare bârnă şi-n fiecare grindă.

    Domnul Munşun l-a ajutat pe Burny să vadă posibilităţile Casei întunericului şi a contribuit cu foarte multe idei personale. Există porţiuni din Casa întunericului pe care Charles Burnside nu le-a înţeles niciodată cu adevărat, iar asta l-a speriat, l-a speriat tare: o aripă subpământeană pare să conţină cariera sa secretă în Chicago şi, când s-a apropiat de partea aceea a casei, a auzit scâncetele imploratoare şi strigătele pătrunzătoare ale o sută de băieţi damnaţi, împreună cu propriile lui ordine aspre, icnetele lui de extaz.

    Din cine ştie ce motiv, apropierea reuşitelor sale de mai devreme îl face să se simtă mic şi chinuit, un proscris în loc de-un lord. Domnul Munşun îl ajutase să-şi amintească dimensiunea înfăptuirii lui, însă domnul Munşun nu-i fusese de niciun ajutor cu o altă porţiune a Casei întunericului, una mică, cel mult o cameră, mai degrabă o criptă, care adăposteşte întreaga lui copilărie şi pe care el n-a vizitat-o niciodată. Simplul gând la acea cameră îl face pe Burny să se simtă ca un bebeluş lăsat afară să moară de frig.

    Vestea retragerii din joc a fictivei Althea Burnside are o versiune mai slabă a aceluiaşi efect. E intolerabil, iar el nu trebuie şi, de fapt, nu poate să îndure asta.

    - Mda, face el. Hai să punem puţin lucrurile la punct. Hai să înţelegem situaţia.    Se ridică din scaun şi, odată cu el, se ridică un sunet care pare să provină din mijlocul French Landingului. Este vuietul sirenelor de poliţie, cel puţin două, poate trei. Burny nu ştie sigur, dar bănuieşte că Jack Sawyer a descoperit cadavrul prietenului său Henry, numai că Henry era doar în agonie şi-a reuşit să spună că a recunoscut vocea criminalului. Aşa că Jack a sunat la poliţie şi uite-i că vin.
    Următorul pas îl aduce în faţa mesei de scris. Aruncă o privire la hârtiile de pe ea şi pricepe imediat despre ce este vorba.
    - Măsluieşti registrele contabile, hă? Nu eşti doar un cur belit, mai eşti şi un escroc jigărit.
    Într-un număr extrem de mic de secunde, faţa lui Chipper Maxton reflectă o gamă uimitoare de stări sufleteşti. Iritare, surprindere, confuzie, mândrie rănită, furie şi incredulitate se succed pe peisajul trăsăturilor sale când Burnside duce mâna la spate şi scoate foarfecă de grădinărit. În birou, aceasta pare mai mare şi mai agresivă decât în camera de zi a lui Henry Leyden.
    Lui Chipper, lamele i se par lungi cât două coase. Iar când îşi smulge ochii de la ele şi-i ridică la bătrânul care stă în faţa lui, vede o faţă mai mult demonică decât umană. Ochii lui Burnside ard roşii şi buzele se răsucesc de pe dinţii înfiorători, scânteietori, asemănători cu nişte cioburi de oglindă.
    - Stai pe loc, amice, cârâie Chipper. Poliţia va ajunge aici dintr-o clipă în alta.
    - Nu-s surd.
    Burny vâră o lamă în gura lui Chipper şi strânge foarfecă pe obrazul lui asudat. Sângele ţâşneşte peste masă şi ochii lui Chipper se măresc. Burny smuceşte foarfecă şi mai mulţi dinţi şi o bucată din limba lui Chipper zboară din rana căscată. Chipper se opinteşte în picioare şi se apleacă în faţă ca să apuce lamele. Burnside face un pas în spate şi-i retează jumătate din mâna dreaptă.
    - Fir-ar să fie, da' ascuţite mai îs, zice el.
    Apoi Maxton se împleticeşte pe după birou, împroşcând sânge peste tot şi urlând ca un elan. Burny se fereşte, fandează şi împinge lamele în umflătura cămăşii albastre cu nasturi de peste burta lui Chipper.
    Când le smulge, Chipper se încovoiază, icneşte, cade în genunchi. Sângele curge din el ca dintr-o sticlă întoarsă cu gura în jos. Cade în faţă pe coate.
    N-a mai rămas nimic comic în Chipper Maxton; scutură din cap şi mormăie ceva ca o rugă de-a fi lăsat în pace. Un ochi sângeriu, ca de taur, se întoarce spre Charles Burnside şi exprimă pe tăcute o ciudat de impersonală cerere de îndurare.
    - Maică a Domnului, zice Burny, ăsta să fie sfârşitul lui Rico?
    Chicotind de propria-i remarcă spirituală, se apleacă, aşază lamele de-o parte şi de alta a gâtului lui Chipper şi aproape reuşeşte să-i taie capul.
    Sirenele intră urlând pe Queen Street. Curând, poliţiştii vor alerga pe trotuar; curând, vor da buzna în antreu. Burnside aruncă foarfecă pe spatele lat al lui Chipper şi regretă că nu are timp să urineze pe cadavru sau să se uşureze pe cap, dar domnul Munşun bodogăneşte despre timb, timb, timb.
    - Nu-s prost, nu trebuie să-mi spui, zice Burny.
    Iese din birou şi trece prin cămăruţa domnişoarei Vilas.

            Când ajunge în hol, vede girofarurile pornite a două maşini de poliţie mişcându-se de cealaltă parte a gardului viu. Se opresc nu departe de locul unde el l-a prins pe Tyler Marshall de gâtul lui zvelt de băiat. Se furişează puţin mai departe.
    Când ajunge în capul coridorului Daisy, doi poliţişti cu faţă de copii intră valvârtej prin deschizătura din gard.
    La capătul holului, Butch Yerxa se ridică şi-şi freacă faţa. Se holbează la Burnside şi spune:
    - Ce s-a întâmplat?
    - Du-te acolo, se răsteşte Burny. Du-i la birou. Maxton e rănit.
    - Rănit?
    Incapabil să se mişte, Butch se uită prostit la hainele însângerate şi la mâinile lui Burnside de pe care picură sânge.
    - Du-te!
    Butch se împleticeşte în faţă şi cei doi poliţişti tineri intră în grabă pe uşa mare de sticlă, de pe care posterul Rebeccăi Vilas a fost îndepărtat.
    - În birou! ţipă Butch, arătând cu degetul în dreapta. Şeful e rănit!
    În vreme ce Yerxa indică uşa biroului fluturând cu mâna spre perete, Charles Burnside se furişează pe lângă el. O clipă mai târziu, intră în toaleta bărbaţilor din sectorul Daisy şi fuge mâncând pământul spre un separeu.

              Cum mai stau lucrurile cu Jack Sawyer? Ştim deja. Adică, ştim că a adormit într-un loc primitor dintre marginea unui lan de porumb şi un deal din partea de vest a văii Norway.
    Ştim că trupul i-a devenit mai uşor, mai puţin substanţial, ceţos. Că a devenit vag şi translucid. Putem presupune că, înainte ca trupul lui să dobândească transparenţă, Jack a intrat într-un anumit vis grăitor. Iar în acel vis, am putea presupune, un cer albastru ca oul de măcăleandru sugerează o infinitate a spaţiului locuitorilor unei frumoase proprietăţi rezidenţiale de pe Roxbury Drive, Beverly Hills, unde Jacky are şase, şase, şase ani sau doisprezece, doisprezece, doisprezece, sau poate ambele vârste în acelaşi timp, iar taţi cânta la saxofon, saxofon, saxofon.
    În visul acela, toată lumea pleca în călătorie şi nimeni nu pleca altundeva, iar un băiat călător prindea un premiu cât se poate de minunat, şi Lily Cavanaugh Sawyer prindea un bondar într-o sticlă. Zâmbind, l-a dus la uşile batante şi l-a eliberat în aer. Aşa că bondarul a călătorit departe, departe de Lumea de Departe, şi-n călătoria lui lumi după lumi tremurau şi se clătinau, şi Jack a călătorit şi el urmând misteriosul său traseu în albastrul infinit ca oul de măcăleandru şi, pe urmele insectei, s-a întors în Teritorii, unde a rămas adormit pe-un câmp tăcut. Aşa că în acelaşi vis afurisit, Jack Sawyer, o persoană mai tânără de doisprezece ani şi mai bătrână de treizeci, înmărmurit deopotrivă de durere şi iubire, e vizitat în somn de-o femeie cu privire blândă. Şi ea se întinde lângă el pe patul lui de iarbă dulce şi-l ia în braţe şi corpul lui recunoscător cunoaşte beatitudinea atingerii ei, sărutului ei, binecuvântării ei profunde.
    Ceea ce fac ei, departe în Teritoriile îndepărtate, nu e treaba noastră, dar ne alăturăm binecuvântarea celei a Sophiei şi-i lăsăm să-şi vadă de ceea ce este, în definitiv, cu cea mai mare urgenţă posibilă, treaba lor, care binecuvântează acest băiat şi această fată, acest bărbat şi această femeie, acest scump cuplu, cum nimic n-o poate face, fără-ndoială nu noi.
    Întoarcerea are loc aşa cum trebuie, cu mirosuri curate şi bogate de pământ şi porumb, şi cu cântecul vestitor al unui cocoş de la ferma verilor Gilbertson. O pânză de păianjen strălucind de rouă leagă pantoful din piciorul stâng al lui Jack de-o piatră plină de muşchi. O furnică ce se căzneşte să înainteze pe încheietura mâinii lui drepte poartă un fir de iarbă care, în V-ul pliului din mijloc, adăposteşte o picătură luminoasă şi tremurătoare de apă proaspăt creată.
    Simţindu-se la fel de minunat împrospătat ca şi când şi el ar fi fost proaspăt creat, Jack dă la o parte truditoarea furnică de pe încheietura mâinii, îşi desprinde pantoful de pânza păianjenului şi se ridică în picioare. Rouă îi scânteiază în păr şi sprâncene. Cam la un kilometru distanţă, se vede peluza casei lui Henry. În briza răcoroasă a dimineţii tremură florile de gura-leului.
    Florile de gura-leului tremură...

            Când vede capota camionetei sale iţindu-se de după casă, totul îi revine în minte. Mouse şi cuvântul pe care i l-a spus el. Casa lui Henry, studioul lui Henry, mesajul lui lăsat cu gură de moarte. Acum, toţi poliţiştii şi anchetatorii trebuie să fi plecat şi casa ar trebui să fie goală, plină de ecourile petelor de sânge.
    Dale Gilbertson - şi probabil ofiţerii Brown şi Black - îl caută, cel mai sigur. Pe Jack nu-l interesează deloc ofiţerii, însă cu Dale vrea să discute. E timpul să-i destăinuiască lui Dale câteva lucruri uimitoare. Ceea ce are să-i spună îl va descumpăni pe Dale, însă trebuie să ne amintim ce i-a spus Ducele lui Dean Martin despre bătutul ouălor şi pregătitul omletei. Folosind cuvintele lui Lily Cavanaugh, cân' Ducele vorbea, tată lumea asculta, şi aşa trebuie să facă şi Dale Gilbertson, căci Jack vrea să aibă credincioasa şi neabătuta sa tovărăşie în timpul călătoriei prin Casa întunericului.
    Trecând pe lângă casa lui Henry, Jack duce vârfurile degetelor la buze şi apoi atinge lemnul, trimiţând sărutul.
    Henry. Pentru toate lumile, pentru Tyler Marshall, pentru Judy, pentru Sophie şi pentru tine, Henry Leyden.
    Telefonul mobil din cabina Ram-ului spune că are trei mesaje salvate, toate din partea lui Dale, pe care el de şterge fără să le asculte. Acasă, beculeţul roşu al robotului telefonic pâlpâie 4-4-4, repetându-se cu nemiloasa insistenţă a unui nou-născut înfometat.
    Jack apasă PLAYBACK.
    De patru ori, un Dale Gilbertson tot mai nefericit imploră să afle unde este prietenul său Jack Sawyer şi îşi comunică marea dorinţă de-a discuta cu domnul în cauză, în principal în legătură cu uciderea unchiului său şi-a prietenului lor, Henry, dar n-ar fi rău să vorbească despre afurisitul de măcel de la Maxton's, nu-i aşa? Iar numele de Charles Burnside îi sună cunoscut?
    Jack se uită la ceasul de la mână şi, spunându-şi că nu poate merge bine, ridică ochii la ceasul din bucătărie. Al său avea totuşi dreptate. Este cinci patruzeci şi doi dimineaţa şi cocoşul încă mai cântă în spatele hambarului lui Randy şi Kent Gilbertson. Oboseala îl năpădeşte brusc, mai grea decât gravitaţia.
    Cineva fără-ndoială stă lângă telefonul de pe Sumner Street, dar Dale cu siguranţă doarme, iar Jack vrea să discute doar cu Dale. Cască tare, ca o pisică. Ziarul nici nu i-a fost încă adus!
    Îşi dă jos jacheta şi-o aruncă pe un scaun, apoi cască din nou, mai tare ca înainte. Poate că lanul ăla de porumb nu a fost, totuşi, aşa comod: simte că-l înţeapă gâtul şi-l doare spatele. Se luptă cu scările, îşi azvârle hainele pe-un taburet din dormitor şi se trânteşte în pat. Pe perete, deasupra taburetului, atârnă însoritul lui tablou de Fairfield Porter şi îşi aminteşte cum a reacţionat Dale la vederea lui, în seara când au scos din cutii şi au agăţat toate tablourile. Îi plăcuse din clipa în care dăduse cu ochii de el - probabil că fusese o noutate pentru Dale să găsească o asemenea satisfacţie într-un tablou.
    Bine, îşi spune Jack, dacă reuşim să ieşim din Casa întunericului în viaţă, o să i-l dăruiesc. Şi-o să-l conving să-l accepte: o să ameninţ că-l fac bucăţi şi-l ard în sobă dacă nu-l ia. O să-i spun că i-l dau lui Wendell Green!
    Deja i se închid ochii; se afundă în hainele de pat şi dispare, deşi de data asta nu la propriu, din lumea noastră.
    Visează.

            Merge de-a lungul unei anevoioase poteci povârnite de pădure către o clădire în flăcări. Bestii şi monştri se zvârcolesc şi urlă de ambele părţi, în mare parte a timpului nevăzute, dar când şi când iţind câte o mână noduroasă, o coadă ţepoasă, o aripă neagră, scheletică. Pe acestea, el le retează cu o sabie grea. Îl dor braţele şi îşi simte tot corpul istovit. Sângerează pe undeva, dar nu vede şi nici nu simte rana, ci doar lenta mişcare a sângelui care-i curge pe picioare.
    Oamenii care au fost cu el la începutul călătoriei sunt toţi morţi, iar el este - ar putea să fie - pe moarte. Îşi doreşte să nu fie atât de singur, căci e îngrozit.
    Clădirea în flăcări devine din ce în ce mai înaltă pe măsură ce se apropie de ea. Strigăte şi planşete se aud din ea şi, în jurul ei, se întinde un perimetru grotesc al morţii, copaci înnegriţi şi cenuşă fumegândă. Perimetrul se lăţeşte cu fiecare secundă, ca şi când clădirea devorează întreaga natură, câte un pas o dată. Totul e pierdut, iar clădirea în flăcări şi creatura fără suflet care-i este deopotrivă stăpân şi prizonier vor triumfa, spulberând în vecii vecilor, amin. Din-tah, marea gheenă, înghiţind tot ce-i iese în cale.
    Copacii de pe partea dreaptă se apleacă şi îşi contorsionează crengile chinuite, şi o mişcare amplă are loc între frunzele negre, bine ascuţite. Pârâind, trunchiurile uriaşe se îndoaie şi crengile se împletesc ca şerpii între ele, făcând să apară un perete solid de frunze cenuşii, ascuţite.
    Din acel perete iese, cu o lentoare teribilă, mulajul unei feţe supte, osoase. Înaltă de un metru şi jumătate din creştet până-n barbă, faţa presează stratul de frunze, mişcându-se dintr-o parte în alta în căutarea lui Jack.
    Aceasta reprezintă tot ce l-a îngrozit, rănit, i-a dorit răul, fie în lumea aceasta, fie în Teritorii. Uriaşa faţă seamănă vag cu un monstru uman pe nume Elroy, care a încercat cândva să-l violeze pe Jack într-un loc infect numit Crâşma Oatley, apoi aminteşte de Morgan de Orris, apoi de Sunlight Gardener, apoi de Charles Burnside, dar în vreme ce-şi continuă căutarea oarbă dintr-o parte în alta, aminteşte de toate aceste feţe maligne suprapuse şi topindu-se într-una singură. O teamă extremă îl împietreşte pe Jack.
    Faţa alcătuită din frunze cercetează poteca povârnită, apoi se retrage şi îşi încetează mişcare constantă. E îndreptată drept spre el. Ochii orbi îl văd, nasul fără nări îl miroase. Un tremur de plăcere străbate frunzele şi faţa se profilează în faţă, devenind din ce în ce mai mare.
    Neputându-se mişca, Jack se uită în spate peste umăr pentru a vedea un om putred ridicându-se pe coate într-un pat îngust. Omul deschide gura şi strigă: „D'YAMBA!”

          Cu inima zbătându-i-se în piept, cu un strigăt murind înainte să-i iasă pe gură, Jack sare din pat şi aterizează în picioare înainte să-şi dea bine seama că s-a trezit din vis. Tot corpul lui pare să tremure. Transpiraţia îi curge pe frunte şi-i umezeşte pieptul. Treptat, pe măsură ce înţelege lumea înconjurătoare, tremurul încetează: nu e vorba de-o faţă uriaşă profilându-se dintr-un perete urât de frunte, ci de propriul lui dormitor. Pe peretele opus atârnă un tablou pe care are de gând să i-l dăruiască lui Dale Gilbertson. Se şterge pe faţă, se calmează. Simte nevoia să facă un duş.
    Ceasul îi spune că acum este nouă patruzeci şi şapte dimineaţa. A dormit patru ore şi e timpul să pună lucrurile cap la cap.
    Patruzeci şi cinci de minute mai târziu, curat, îmbrăcat şi cu burta pusă la cale, Jack sună la secţia de poliţie şi cere să vorbească cu şeriful Gilbertson. La unsprezece şi douăzeci şi cinci, el şi cu un Dale neîncrezător, tocmai pus la curent - un Dale care vrea cu toată fiinţa să vadă nişte dovezi ale aiuritoarei poveşti a prietenului său - lasă maşina şerifului parcată sub singurul copac din parcarea de la Sand Bar şi străbat asfaltul încins, trecând pe lângă două Harley-uri înclinate pe proptele şi îndreptându-se spre intrarea din spate.

                                     Partea a patra
         CASA ÎNTUNERICULUI ŞI DINCOLO DE EA

                                           26.

        Am purtat deja o discuţie scurtă despre alunecare şi e prea târziu să mai elaborăm mult pe marginea subiectului, dar nu-i aşa că majoritatea caselor sunt o încercare de împiedicare a alunecării?
    Gândiţi-vă la Libertyville, cu străzile lui cu nume siropoase, dar afectuoase - Camelot şi Avalon şi Calea Domniţei Marian. Şi gândiţi-vă la căsuţa aceea simpatică din Libertyville în care Fred, Judy şi Tyler Marshall locuiau cândva împreună. Ce altfel aţi spune că este casa de pe Aleea Robin Hood nr. 16 dacă nu o odă închinată cotidianului, un imn al prozaicului? Am putea spune acelaşi lucru despre casa lui Dale Gilbertson, sau a lui Jack, sau a lui Henry, nu-i aşa? Despre majoritatea caselor din apropierea French Landingului, de fapt. Uraganul distructiv care a suflat prin oraş nu schimbă faptul că locuinţele stau ca nişte curajoase stavile în calea alunecării, nobile în aceeaşi măsură în care sunt umile. Sunt locuri ale sănătăţii mentale.
    Casa întunericului - ca şi Casa dintre dealuri a lui Shirley Jackson, ca şi monstruozitatea fin de siecle din Seattle numită Rose Red - nu este sănătoasă. Nu aparţine în întregime acestei lumi. E greu s-o priveşti de afară - ochii îţi joacă încontinuu feste - dar dacă cineva poate privi drept câteva secunde, vede o locuinţă cu două etaje de-o mărime perfect normală.
    Culoarea e neobişnuită, da - exteriorul acela negru ca smoala, până şi geamurile vopsite în negru - şi are un aspect povârnit, înclinat, care ar trezi neliniştea cu privire la integritatea ei structurală, dar dacă cineva o poate aprecia făcând abstracţie de magoria celorlalte lumi, ar părea aproape la fel de normală ca şi casa lui Fred şi Judy... chiar dacă nu la fel de bine întreţinută.
    Înăuntru, însă, altfel stau lucrurile.
    Înăuntru, Casa întunericului este mare.
    Casa întunericului este, de fapt, aproape infinită.

              Cu certitudine, nu este un loc unde să te pierzi, deşi din când în când oamenii au făcut-o - boschetari şi câte-un nefericit copil fugit de acasă, dar şi victimele lui Charles Burnside/Carl Bierstone - şi relicvele presărate ici-colo le marchează trecerea: bucăţi de haine, jalnice zgârieturi pe pereţii camerelor gigantice cu forme ciudate, câte un morman de oase.
    Ici şi colo, vizitatorul s-ar putea să vadă o tigvă asemănătoare cu cele scoase la mal de apele râului Hanover în timpul dominaţiei de teroare a lui Fritz Haarman la începutul anilor douăzeci.
    Acesta nu este un loc unde să vrei să te pierzi.
    Haideţi să trecem prin camere şi unghere şi coridoare şi firide, simţindu-se siguri căci ştim că ne putem întoarce în lumea de afară, în sănătoasa lume antialunecare, oricând poftim (şi totuşi suntem neliniştiţi când coborâm scări ce par nesfârşite şi străbatem coridoare care se pierd în zare). Auzim un etern zumzet grav şi zăngănitul ciudat al unor maşinării ciudate. Auzim fluieratul idiot al unui vânt ce bate neîncetat fie afară, fie la etajele de sus şi de sub noi. Uneori auzim un lătrat slab, viguros, care-i aparţine fără îndoială câinelui diavolesc al abbalahului, cel care i-a curmat viaţa sărmanului Mouse. Uneori auzim croncănitul sardonic al unui corb şi înţelegem că şi Gorg e aici - undeva. Trecem prin camere ruinate şi camere încă mobilate cu o grandoare palidă şi decăzută.
    Multe dintre acestea sunt cu siguranţă mai mari decât întreaga casă în care se ascund. Şi-n cele din urmă ajungem la un salonaş umil, mobilat cu o sofa bătrână din păr de cal şi fotolii de catifea roşie spălăcită.
    În aer pluteşte mirosul unei mâncări vătămătoare. (Undeva în apropiere se află o bucătărie pe care nu trebuie s-o vizităm niciodată... asta, desigur, dacă dorim să mai dormim vreo- dată fără coşmaruri.) Prizele de aici sunt vechi de cel puţin şaptezeci de ani. Cum e posibil aşa ceva, ne întrebăm, dacă edificiul, Casa întunericului, a fost construită în anii şaptezeci? Răspunsul e simplu: mare parte din Casa întunericului se află aici de mult mai mult timp.
    Draperiile din camera aceasta sunt grele şi decolorate. Cu excepţia tăieturilor din ziare îngălbenite care au fost lipite pe tapetul urât şi verde, este o cameră ce n-ar fi nelalocul ei la parterul hotelului Nelson. E un loc deopotrivă sinistru şi ciudat de banal, o oglindă pe măsura imaginaţiei bătrânului monstru care s-a refugiat aici, care doarme pe sofaua din păr de cal cu pieptul cămăşii căpătând un roşu sinistru.
    Casa întunericului nu este a lui, chiar dacă în grandoarea lui patologică crede că aşa este (iar domnul Munşun nu l-a contrazis în această privinţă). Camera asta, însă, îi aparţine. Tăieturile din ziare ne spun tot ce trebuie să ştim despre fascinaţiile mortale ale lui Charles „Grăsuliul” Burnside.
    DA, AM MÂNCAT-O, DECLARĂ FISH: New York Herald Tribune
    AVERS, PRIETENUL DE JOACĂ AL LUI BILLY GAFFNEY:
    „UN OM CENUŞIU L-A LUAT PE BILLY, UN BAUBAU”: World Telegram din New York
    OROAREA LUI GRACE BUDD CONTINUĂ: FISH MĂRTURISEŞTE!: Long Island Star
    FISH RECUNOAŞTE CĂ L-A „PRĂJIT ŞI MÂNCAT” PE WM GAFFNEY: New York American
    FRITZ HAARMAN, AŞA-NUMITUL „MĂCELAR DIN
    HANOVRA”, EXECUTAT PENTRU 24 DE CRIME: World din New York
    LUPUL DE LUNĂ PLINĂ DECLARĂ: „MĂ ÎMPINGEA
    IUBIREA, NU POFTA TRUPEASCĂ.” HAARMAN MOARE FĂRĂ REMUȘCĂRI: The Guardian
    ULTIMĂ SCRISOARE A CANIBALULUI DIN HANOVRA: „NU MĂ PUTEŢI OMORÎ, O SĂ FIU PRINTRE VOI PÂNĂ LA CAPĂTUL ZILELOR”: World din New York
   
         Wendell Green s-ar da în vânt după treburile astea, nu-i aşa? Şi mai sunt şi altele. Dumnezeu să ne ajute, sunt atât de multe. Până şi Jeffrey Dahmer e aici, declarând VREAU ZOMBIE. Silueta de pe canapea începe să mormăie şi să se mişte.
    - Tezejdă-de, Burny!
    Asta pare să se audă din eter, nu din gura lui... deşi buzele i se mişcă, aidoma celor ale unui ventriloc de mâna a doua. Burny mormăie. Întoarce capul spre stânga.
    - Nu... nevoie să dorm. Totul... doare.
    Capul se întoarce spre dreapta într-un gest de negare şi domnul Munşun vorbeşte din nou:
    - T'ezejdă-de, or za vină. Thre' ză muzi băiadu'.
    Capul se mişcă în cealaltă parte. Dormind, Burny crede că domnul Munşun este încă la loc sigur, în capul său. A uitat că altfel stau lucrurile aici, în Casa întunericului. Nesăbuitul Burny, apropiindu-se acum de capătul misiunii sale! Dar mai are puţin.
    - Lasă-mă...-n pace... mă doare stomacu'... orbul... orbu' ăla futut m-o rănit la stomac...
    Dar capul se întoarce în cealaltă parte şi vocea vorbeşte din nou din aerul de lângă urechea lui dreaptă. Burny i se opune, nevrând să se trezească şi să înfrunte ferocele impact al durerii. Orbul l-a rănit mult mai rău decât a crezut atunci, în focul momentului.
    Burny insistă în faţa vocii sâcâitoare că băiatul e în siguranţă, că nu-l vor găsi niciodată chiar dacă reuşesc să intre în Casa întunericului, că se vor pierde în profunzimea ei necunoscută de camere şi coridoare şi vor rătăci până când, mai întâi, vor înnebuni şi apoi vor muri.
    Domnul Munşun, însă, ştie că unul dintre ei e diferit de toţi ceilalţi care au intrat în acest loc. Jack Sawyer e obişnuit cu infinitul, iar asta este o problemă. Băiatul trebuie dus prin spate în Lumea din Capăt, chiar în umbra Din-tah-ului, marea gheenă. Domnul Munşun îi spune lui Burny că s-ar putea să mai primească o parte din băiat înainte să-l predea abbalahului, dar nu aici. E prea periculos. Scuze.
    Burny continuă să se opună, însă aceasta e o luptă pe care nu o va câştiga, şi noi o ştim. Deja, aerul stătut, de carne gătită, din cameră a început să se mişte odată cu sosirea proprietarului vocii. Vedem la început un vârtej negru, apoi o pată roşie - o lavalieră - şi apoi începutul unei imposibil de lungi feţe albe, dominată de un singur ochi negru de rechin.
    Acesta este adevăratul domn Munşun, creatura care nu poate trăi decât în mintea lui Burny în afara Casei întunericului şi-a împrejurimilor ei fermecate. Curând, va fi întru totul aici, îl va trezi pe Burny (îl va trezi chiar torturându-l, dacă va fi nevoie) şi-l va pune la lucru cât bărbatul mai este încă în stare de asta. Căci domnul Munşun nu-l poate muta pe Ty din celula lui din Casa întunericului.
    Odată ajuns în Lumea din Capăt - şeolul lui Burny - lucrurile vor sta altfel.

         Într-un târziu, ochii lui Burny se deschid. Mâinile lui noduroase, care au vărsat atât de mult sânge, se duc acum jos pentru a atinge umezeala propriului său sânge care se scurge prin cămaşă. Se uită, vede ce a înflorit acolo şi scoate un strigăt de groază şi laşitate. Nu i se pare corect ca, după ce a ucis atâţia copii, să fie rănit mortal de-un orb; i se pare hidos, nedrept.
    Pentru prima dată, e vizitat de-o idee extrem de neplăcută: şi dacă are de plătit mai mult pentru lucrurile pe care le-a făcut de-a lungul vieţii sale? A văzut Lumea din Capăt; a văzut Conger Road, care o străbate şerpuit până în Din-tah.
    Peisajul spulberat, arzător, care înconjoară Conger Road e ca iadul, şi cu siguranţă Antak, Marea Combinaţie, este iadul însuşi. Dacă un asemenea loc îl aşteaptă? Dacă...
    Simte o durere oribilă, paralizantă, în pântece. Domnul Munşun, acum aproape complet materializat, s-a întins şi a răsucit o mână de fum, nu tocmai transparentă, în rana pe care Henry a făcut-o cu briceagul.
    Burny urlă. Lacrimile se revarsă pe obrajii bătrâni ai ucigaşului de copii.
    - Nu-mi face rău!
    - Adunci vă cum îzi zic.
    - Nu pot, se smiorcăie Burny. Sunt pe moarte. Uite cât sânge! Crezi că pot trece peste aşa ceva? Am optzeci şi cinci de ani, futu-i mama ei!
    - Ghin'on, Burn-Burn... da' îz unii de parhtea ailaltă carhe îzi pot vindeca rhănile.
    Domnul Munşun, ca însăşi Casa întunericului, e greu de privit. Imaginea lui se focalizează şi apoi se înceţoşează.
    Uneori, faţa aceea hidos de lungă (îi ascunde mare parte din corp, ca şi capul umflat al unei caricaturi de pe pagina cu opinii a unui ziar) are doi ochi, alteori doar unul. Uneori, din craniul lui încreţit par să iasă smocuri răzleţe de păr portocaliu, iar alteori domnul Munşun pare la fel de chel ca şi Yul Brynner. Numai buzele roşii şi dinţii ascuţiţi ca nişte colţi care stau la pândă în spatele lor rămân destul de clari.
    Burny se uită la complicele său cu o urmă de speranţă.
    Mâinile lui, între timp, continuă să exploreze stomacul, care acum este tare şi umflat de gâlme. Bănuieşte că gâlmele sunt cheaguri. O, să-l rănească cineva aşa de tare! Asta nu trebuia să se întâmple! Asta niciodată nu trebuia să se întâmple!
    Trebuia să fie protejat! Trebuia să fie...
    - Nu-i grheu de crhezut, zice domnul Munşun, nişi că anii zi-ar pudea vi împuzinazi.
    - Să fiu din nou tânăr, spune Burny şi scoate un suspin jos, aspru. Respiraţia îi miroase a sânge şi putreziciune. Da, asta mi-ar plăcea.
    - Zigur că da! Ji-s pozibile lugruri d-aztea, zice domnul Munşun, clătinând din faţa sa grotesc de instabilă. Dharuri d-aztea faşe abbalah. Da' nu-z bromize, Charles, migu mieu mângător de copchii. Da' io-zi pot faceş o promiziune.

            Creatura în costum de seară negru şi lavalieră roşie sare în faţă cu o agilitate înfiorătoare. Mâna lui cu degete lungi se avântă din nou în cămaşa Grăsuliului Burnside, de data asta strânsă în pumn, şi produce o durere care depăşeşte orice a visat vreodată bătrânul monstru... deşi el, unul, a provocat-o altora.
    Chipul urât mirositor al domnului Munşun se apropie de al lui Burny. Ochiul scânteiază.
    - Zimţi azta, Burny? Zimţi, grhămadă mizerhabilă de căcat ji durhere? Hp-ho, ha-ha, zigur că zimţi! Ce-am în mână-z indezdinele tale! Iarh dacă nu de mijdi acu, schweinhund, o ză ţi le zmulg din corp, ho-ho, ha-ha, ji-o ză ţi le învăjor în juru gâdului! O ză mori jdiind că te zugrumă propriile-zi mazel E-un truc pe carhe l-am învăzat de la Fritz însuji, Friz Haarman, care iera aja dânăr şi vrumujel! Ei! Je zbui? O ză-l aduci sau o ză te zgrumi?
   - O să-l aduc! strigă Burny. O să-l aduc, numai opreşte-te, opreşte-te, că mă faci bucăţi!
    - Adă-l la stazie, La stazie, Burn-Burn. Nu aia pendru văgăunile de jobolani, pendru vizuinile de vulpi - nu aia pendru Com-bin-wez-zie. Fărhă pişoruşe-nzânjerate pendru Dyler; iei lugrează pendru abbalah cu azta.
    Un deget lung prevăzut cu o unghie neagră, brutală, se duce la fruntea uriaşă şi loveşte deasupra ochilor (pentru moment, Henry vede doi, apoi al doilea dispare din nou).
    - Za-nţelez?
    - Da! Da!
    Măruntaiele îi ard. Iar mâna din cămaşa sa continuă să se răsucească. Teribila faţă a domnului Munşun atârnă în faţa lui.
    - La zdaţie - acolo unde i-ai aduz p-ăilalţ spejali.
    - DA!
    Domnul Munşun îi dă drumul. El păşeşte în spate. Din fericire pentru Burny, monstrul reîncepe să devină transparent, acorporal. Tăieturile îngălbenite din ziare îşi fac apariţia nu în spatele lui, ci prin el. Şi totuşi, ochiul continuă să plutească deasupra petei palide a lavalierei.
    - Ai griză ză poarhde şapca. Azta-n zbejal tre ză poarde şapcă.
    Burnside încuviinţează prompt. Încă miroase vag a parfum My Sin.
    - Şapca, da, am şapca.
    - Ai grrhijă, Burny. Ejdi bădrhân ji rhănit. Băiadu e dânăr ji dizberat. Iude de pijor. Dacă-l laji ză-ţi zgape...
    În pofida durerii, Burny zâmbeşte. Să scape de el unul dintre copii! Chiar unul dintre cei speciali! Ce idee!
    - Nicio grijă, zice. Numai că... dacă vorbeşti cu el... cu Abbalahdoon... spune-i că n-am terminat încă. Dacă mă face mai bine, n-o să regrete. Iar dacă mă face tânăr din nou, o să-i aduc o mie de tineri. O mie de Spărgători.
    Tot mai translucid. Acum, domnul Munşun este din nou doar o strălucire, un vertij lăptos în aerul salonaşului lui Burny adânc în casa pe care a abandonat-o doar când şi-a dat seama că, de fapt, are nevoie să-i poarte cineva de grijă în ultimii ani de viaţă.
    - Adu-i-l doar pe aista, Burn-Burn. Adu-i-l doarh pe aista, ji-o ză fii recompenzat.
    Domnul Munşun a dispărut. Burny se ridică şi se apleacă peste sofaua din păr de cal. Asta face să i se strângă stomacul şi durerea rezultată îl face să-i vină să strige, dar nu se opreşte. Întinde mâna în întuneric şi scoate un sac de piele neagră, roasă. Iese din cameră, şchiopătând şi apăsându-şi burta însângerată, umflată.

          Ce se mai întâmplă cu Tyler Marshall, care a existat de-a lungul atât de multor pagini doar sub forma unui zvon? Cât de grav a fost rănit? Cât de speriat este? A reuşit să-şi păstreze sănătatea minţii?
    Cât despre starea lui fizică, are o contuzie, însă deja i se vindecă. În rest, Pescarul nu i-a făcut altceva decât să-i mângâie braţul şi fesele (o atingere înfiorătoare care l-a dus pe Tyler cu gândul la vrăjitoarea din Hansel şi Gretel). Din punct de vedere mental... aţi fi şocaţi să auziţi că, în vreme ce domnul Munşun îl îmboldeşte pe Burny să ducă treaba la capăt, băiatul lui Fred şi Judy este fericit?
    Este. Este fericit. Şi de ce n-ar fi? Se află la stadionul Miller Park.
    Anul ăsta, Milwaukee Brewers i-a uimit pe toţi ştiutorii, pe toţi mefienţii care au proclamat eşecul echipei până în 4 iulie.
    Ei, e încă relativ devreme, dar 4 iulie a venit şi-a plecat şi echipa Brew s-a întors la Miller în luptă pentru primul loc cu Cincinnati. Sunt pe cai mari, în principal datorită lui Richie Sexson, jucătorul cumpărat de la Cleveland Indians, dar în ultima vreme „a făcut scântei”, ca să folosim terminologia lui George Rathbun.
    Sunt pe cai mari, iar Ty asistă la meci! EXCELENT! Nu doar că e acolo, dar are şi loc în primul rând. Lângă el - mare, asudat, rumen la faţă, cu o bere Kingsland într-o mână şi cu încă una pitită sub scaun în caz de urgenţă - se află Magnificul George în persoană, care urlă ca un descreierat.
    Jeromy Burnitz de la Brewers a fost ales să lovească primul şi, chiar dacă nu încape îndoială că jucătorul dintre a doua şi a treia bază al celor de la Cincinnati s-a descurcat bine cu mingea şi-a scăpat repede de ea, nu încape îndoială (cel puţin în mintea lui George Rathbun) nici că Burnitz e liber!
    Se ridică în crepuscul, tigva lui cheală şi transpirată strălucind sub cerul dulce de culoarea levănţicii, cu un fir de bere înspumată urcându-i pe-un braţ ridicat în aer, cu ochii lui albaştri scânteind (îţi dai seama că vede multe cu ochii ăia, aproape totul) şi Ty aşteaptă, cu toţii aşteaptă, şi uite-l, acel avatar o verii în ţinutul Coulee, acel minunat fluier care înseamnă că totul e în ordine, că teroarea a fost alungată şi că alunecarea a fost anulată.
    - HAIDE, ARBITRE, LASĂ-NE! MAI LASĂ-NE NAIBII ÎN PACE! PÂNĂ ŞI UN ORB A VĂZUT CĂ ERA LIBER!
    Mulţimea de pe partea primei baze o ia razna la acel sunet de fluier, însă nu la fel de tare ca şi cei paisprezece sau aşa ceva de oameni care stau în spatele pancartei pe care scrie MILLER PARK îl SALUTĂ PE GEORGE RATHBUN ŞI PE CÂŞTIGĂTORII GALH BREWER KDCU DE ANUL ACESTA. Ty ţopăie de fericire, râde, îşi flutură în aer şapca Brewers. Ceea ce face ca asta să fie de două ori mai mişto e faptul că a crezut că a uitat să se înscrie la concursul din anul acesta.
    Bănuieşte că tatăl lui (sau poate mama) l-a înscris... şi a câştigat! Nu marele premiu, care consta din ocuparea postului de îngrijitor al echipamentului în toată stagiunea, însă ceea ce a primit (în afara excelentului loc alături de ceilalţi câştigători, desigur) este, după părerea lui, şi mai bine.
    Sigur că Richie Sexson nu este Mark McGwire - nimeni nu face zgura să iasă dintr-o minge aşa cum face Big Mac -, dar, anul ăsta, Sexson a făcut miracole pentru Brewers, de-a dreptul miracole, şi Tyler Marshall a câştigat...
    Cineva îl scutură de picior.
    Ty încearcă să se ferească, nedorind să-şi piardă visul (acest excelent refugiu de oroarea care i s-a întâmplat), dar mâna nu se opreşte. Scutură şi tot scutură.
    - T'ezeştă-te, mârâie o voce, şi visul începe să se întunece.
    George Rathbun se întoarce spre el şi băiatul vede un lucru uimitor: ochii care erau de-un albastru atât de clar şi de tăios cu doar câteva secunde în urmă s-au opacizat, devenind lăptoşi. Mamă soare, e orb, îşi spune Ty.
    George Rathbun e de fapt un...
    - T'ezeştă-te, spune vocea mârâită.
    Acum e mai aproape.
    Într-un moment, visul se va stinge complet.
    Înainte de asta, George îi vorbeşte. Vocea e înceată, complet diferită de obişnuitul urlet aspru al comentatorului sportiv.
   - Vin ajutoare, zice el. Aşa că stai liniştit, pisoiaş. Fii...
    - T'ezeştă-TE, căcat cu ochi!
    Mâna care-l strânge de gleznă e zdrobitoare, paralizantă.
    Cu un strigăt de protest, Ty deschide ochii. Aşa revine el în lume şi-n povestea noastră.
    Îşi aminteşte imediat unde se află. E-o celulă cu drugi de fier roş-cenuşii la jumătatea unui coridor de piatră luminat cu becuri electrice înfăşurate în pânze de păianjen. Într-un colţ e un vas cu un soi de tocană. În celălalt e-o găleată în care ar trebui să urineze (sau să se defecheze, dacă simte nevoia - până acum nu a simţit-o, slavă Cerului). Singurul alt lucru din cameră e salteaua veche de pe care tocmai l-a târât Burny.
    - Bine, zice bătrânul. În sfârşit te-ai trezit. Asta-i bine. Acuma ridică-te. În picioare, cur belit. N-am timp de pierdut cu tine.
    Tyler se ridică. Un val de ameţeală îl străbate şi pune mâna pe creştetul capului. Acolo e un loc buretos, acoperit cu crustă. Atingerea lui îi trimite un fulger de durere până în maxilare, care se încleştează. Dar, în acelaşi timp, îi înlătură ameţeala. Se uită la mână. În palmă are fulgi de crustă şi sânge uscat. Acolo m-a lovit cu piatra aia afurisita. Un pic mai tare să mă fi lovit şi acum cântam la harpă.
    Dar şi bătrânul, cine ştie cum, a fost rănit. Cămaşa lui e plină de sânge; faţa lui ridată de căpcăun este albă ca varul.
    În spatele lui, uşa celulei e deschisă. Ty măsoară din priviri distanţa până în coridor, sperând să nu se observe că o face.
    Dar Burny joacă jocul acesta de mult timp. Mai mult de un migutz a-njergat ză fugă pe-a lui piţo-ruşe-ntânjerate, o, da.
    Bagă mâna în sac şi scoate un dispozitiv negru cu mâner de pistol şi duză din oţel inoxidabil în vârf.
     - Ştii ce-i asta, Tyler? întreabă Burny.
    - Un taser, zice Ty. Nu-i aşa?
    Burny rânjeşte, scoţând la vedere cioturile dinţilor.
    - Isteţ băiat! Te uiţi mult la televizor, să-nţeleg. Da, e-un taser. Dar e-un model special - aruncă o vacă la treizeci de metri. Ai înţeles? Dacă încerci să fugi, băiete, te dărâm ca pe-o tonă de cărămizi. Vino aici.
    Ty iese din celulă. Nu are idee unde vrea să-l ducă bătrânul ăsta oribil, dar simte o anumită uşurare numai să se vadă ieşit din celulă. Salteaua era cea mai rea parte. Ştie, cumva, că nu a fost singurul copil care a adormit plângând pe ea cu sufletul sfâşiat şi cu o durere crâncenă de cap, dar nici al zecelea.
    Nu, probabil, al cincizecilea.
    - La stânga.
    Ty se supune. Acum, bătrânul e în spatele lui. După o clipă, simte degetele osoase prinzându-l de fesa dreaptă. Nu e prima dată când bătrânul face asta (de fiecare dată când se întâmplă îşi aminteşte de vrăjitoarea din Hănsel şi Gretel, cerându-le copiilor să scoată braţele printre zăbrelele cuştii), dar de data asta atingerea lui e diferită. Slabă.
    Mori repede, gândeşte Ty şi gândul - stăpânirea lui rece - este foarte, foarte specific lui Judy. Mori repede, moşule, ca, sii nu mor eu.
    - Asta-i a mea, spune bătrânul... dar pare fără vlagă, ca şi când n-ar mai fi aşa sigur pe el. Jumătate o s-o coc şi jumătate o să prăjesc. Cu şuncă.
    - Nu cred că o să poţi mânca prea mult, zise Ty, surprins de calmul din vocea sa. Se pare că cineva ţi-a făcut o gaură de aerisire în stomac...
    Se aude un pârâit, însoţit de-o hidoasă, neaşteptată senzaţie de ars în umărul său stâng. Ty strigă şi se împleticeşte lângă peretele din cealaltă parte a coridorului, departe de celula lui, încercând să se ţină de locul rănit, încercând să nu plângă, încercând să mai păstreze măcar puţin din visul că este la meci împreună cu George Rathbun şi ceilalţi câştigători ai Galei Brewers KDCU. Ştie că, de fapt, a uitat să se înscrie anul acesta, dar în vise asemenea lucruri nu au importanţă. Asta le face atât de frumoase.

          O, dar îl doare atât de rău. Şi, în ciuda tuturor eforturilor sale, în ciuda tuturor lucrurilor pe care le-a moştenit de la Judy Marshall, lacrimile încep să curgă.
    - Mai vrei o dată? icneşte bătrânul. Pare deopotrivă bolnav şi isteric şi chiar şi un copil de vârsta lui Ty ştie că asta-i o combinaţie periculoasă. Mai vrei o dată, aşa, să-ţi aducă noroc?
    - Nu, spune Ty fără suflu. Te rog să nu mă mai curentezi.
    - Atunci începe să umbli! Şi gata cu remarcile deştepte!
    Ty începe să umble. Undeva aude picurat de apă. Undeva, foarte slab, aude cârâitul ca un râset al unui corb - probabil acelaşi care l-a păcălit, şi ce mult i-ar plăcea să aibă pistolul de calibru 22 al lui Ebbie şi să-i spulbere penele alea negre, strălucitoare şi malefice. Dar George Rathbun i-a spus că ajutorul e pe drum şi, uneori, lucrurile pe care le auzi în vis se împlinesc. Chiar mama lui i-a spus asta odată, i-a spus cu mult înainte s-o ia complet pe arătură.
    Ajung la o scară care pare să şerpuiască în jos la infinit.
    Din adâncimi vin un miros de sulf şi-o căldură ca de cuptor.
    Vag, aude ceea ce ar putea fi strigăte şi gemete. Zăngănitul maşinăriilor e mai puternic. Se aud scârţâieli rău prevestitoare care ar putea proveni de la curele sau lanţuri.
    Ty se opreşte, spunându-şi că bătrânul nu-l va curenta din nou decât dacă va fi absolut nevoit s-o facă. Pentru că Ty ar putea cădea pe scările astea lungi în spirală. S-ar putea lovi la locul din cap pe care bătrânul l-a frăgezit deja cu piatra sau ar putea să-şi rupă gâtul. Iar bătrânul vrea să rămână în viaţă, cel puţin pentru moment. Ty nu ştie de ce, dar ştie că aşa e.
    - Unde mergem, domnule?
    - O să vezi, zice Burny pe-o voce frântă, fără suflu. Iar dacă crezi că n-o să te curentez cât suntem pe scări, te înşeli amarnic. Acum, mişcă-te.
    Tyler Marshall porneşte pe scări în jos, coborând pe lângă vaste galerii şi balcoane, ocolind şi coborând, ocolind şi coborând. Uneori aerul miroase a varză putredă. Alteori miroase a lumânări aprinse. Uneori a mucegai ud. Numără o sută cincizeci de trepte, apoi renunţă. Îl ard coapsele. În spatele lui, bătrânul gâfâie şi de două ori se împiedică, înjurând şi ţinându-se de balustrada străveche.
    Cazi, moşule, spune Ty în gând. Cazi şi mori, cazi şi mori.
    Dar, într-un târziu, ajung la capătul scării. Ajung într-o încăpere circulară cu tavan murdar de sticlă. Deasupra lor, cerul cenuşiu atârnă ca o geantă soioasă. Din ghivece sparte se revarsă plante, trimiţând tentacule lacome pe podeaua de cărămizi portocalii crăpate. În faţa lor, două uşi - glasvanduri, crede Ty că se numesc - sunt deschise. Dincolo de ele e un patio distrus împrejmuit de copaci antici. Unii sunt palmieri.
    Alţii - cei cu lujeri pleoştiţi, ca nişte frânghii - ar putea fi copaci banyan. Ceilalţi nu ştie cine sunt. De un lucru este sigur: nu se mai află în Wisconsin.
    Pe patio stă un obiect pe care-l cunoaşte foarte bine. Ceva din lumea lui. Ochii lui Tyler Marshall se umplu din nou de lacrimi la vederea lui, care este aproape ca şi vederea unei feţe de acasă într-o loc străin.
    - Opreşte-te, maimuţică. Bătrânul de-abia mai respiră.
    - Întoarce-te.
    Când Ty se întoarce, e bucuros să vadă că pata de pe cămaşa bătrânului s-a mărit. Degete de sânge i se întind acum până la umeri, iar betelia jeanşilor lui lălâi a devenit de-un negru mâlos. Dar mâna în care ţine taserul e fermă.
    Blestemat să fii, gândeşte Tyler. Blestemat să fii până-n viaţa de apoi.
    Bătrânul şi-a pus sacul pe-o măsuţă. Rămâne pur şi simplu pe loc pentru un moment, încercând să-şi recapete suflul. Apoi scotoceşte în sac (ceva de acolo scoate un slab clinchet metalic) şi scoate o şapcă maronie. E de felul celor pe care tipii ca Sean Connery le poartă uneori în filme. Bătrânul i-o întinde.
    - Pune-o pe cap. Iar dac-o să încerci să mă prinzi de mână, o să te curentez.
    Tyler ia şapca. Degetele sale, aşteptând să simtă textura velurului, sunt surprinse de ceva metalic, aproape ca staniolul. Simte un zumzet neplăcut în mână, ca o versiune uşoară a electroşocului dat de taser. Se uită rugător la bătrân.
    - Chiar trebuie?
    Burny ridică taserul şi-şi dezgoleşte dinţii într-un rânjet tăcut.
    Fără tragere de inimă, Ty pune şapca pe cap. De data aceasta, zumzetul îi umple capul. Pentru o clipă, nu poate gândi... şi-apoi senzaţia trece, lăsându-i un straniu sentiment de slăbiciune a muşchilor şi o pulsaţie la tâmple.
    - Băieţii speciali au nevoie de jucării speciale, zice Burny şi cuvintele se aud: băiezii speceali, jugării speceale.
    Ca întotdeauna, accentul ridicol al domnului Munşun s-a imprimat puţin, întărind vorbirea specifică sudului din Chicago pe care Henry a detectat-o pe înregistrarea de la 911.
    - Acum putem ieşi.
    Pentru că sunt în siguranţă cu şapca pe cap, gândeşte Ty, dar ideea se spulberă aproape imediat ce vine. Încearcă să se gândească la al doilea său nume şi-şi dă seama că nu poate.
    Încearcă să se gândească la numele corbului cel rău şi nici asta nu-i reuşeşte - să fi fost oare Corgi? Nu, ăsta-i un fel de câine. Şapca îl dă peste cap, înţelege el, şi exact asta trebuie să facă ea.

          Acum trec prin uşile deschise şi ies în patio. Aerul e înmiresmat puternic de copacii şi arbuştii care înconjoară partea din spate a Casei întunericului, un miros greu şi dens.
    Cărnos, cumva. Cerul cenuşiu pare aproape destul de jos să-l poţi atinge. Ty simte miros de sulf şi ceva amar şi electric şi suculent. Zgomotul maşinăriilor este mult mai puternic aici, afară.
    Lucrul care stă pe cărămizile crăpate şi pe care Ty îl recunoaşte este o maşinuţă de golf E-Z-Go. Modelul Tiger Woods.
    - Tata vinde din-alea, zice Ty. La Goltz's, acolo unde lucrează.
    - Şi de unde crezi că-i asta, cur belit? Urcă. La volan.
    Ty se uită la el, uimit. Ochii lui albaştri, poate şi datorită efectului şepcii, s-au înroşit şi-au devenit destul de confuzi.
    - Nu am vârsta legală pentru a conduce.
    - O, n-are importanţă. Şi un bebeluş ar putea conduce chestia asta. La volan cu tine.
    Ty se supune. De fapt, a condus o maşinuţă ca asta în parcarea de la Goltz's, cu tatăl lui stând atent în scaunul de alături. Acum, bătrânul hidos se strecoară în acelaşi scaun, icnind şi ţinându-şi pântecele perforat. Taserul e însă în cealaltă mână şi vârful lui de oţel rămâne îndreptat spre Ty.
    Cheia e în contact. Ty o răsuceşte. Se aude un clic dinspre bateria de sub ei. Lumina de bord care spune ÎNCĂRCARE străluceşte într-un verde puternic. Acum, tot ce are de făcut e să calce pedala de acceleraţie. Şi să manevreze volanul, desigur.
    - Până acum e bine, spune bătrânul.
    Îşi ia mâna dreaptă de la burtă şi arată cu un deget pătat de sânge. Ty vede o potecă de pietriş decolorat - cândva, înainte ca pomii şi arboretul să pună stăpânire pe teren, probabil că era o alee de acces - îndepărtându-se de casă.
    Acum, du-te. Şi du-te încet. Accelerează şi te curentez.
    Încearcă să ne accidentezi şi-o să-ţi rup încheietura mâinii.
    Apoi o să poţi conduce cu o singură mână.
    Ty apasă pedala de acceleraţie. Maşinuţă de golf sare înainte. Bătrânul se smuceşte, înjură şi flutură taserul ameninţător.
    - Ar fi mai uşor dacă mi-aş da jos şapca, spune Ty. Te rog, sunt sigur că dacă m-ai lăsa să...
    - Nu! Şapca rămâne! Condu!
    Ty apasă uşor acceleraţia. Maşinuţă rulează peste patio, cauciucurile ei nou-nouţe scrâşnind pe bucăţile de cărămidă spartă. Când ies de pe pavaj şi pornesc, pe drumul de acces e un dâmb. Ramuri grele - par umede, transpirate - mângâie braţele lui Tyler. Se crispează. Maşinuţa de golf se clatină.
    Burny, încruntat, loveşte cu taserul prin aer către băiat.
    - Data viitoare primeşti curent! Ţi-o promit!
    În faţă, un şarpe trece printre ierburile crescute prin pietriş şi Ty, cu dinţii încleştaţi, scoate un strigăt scurt. Nu-i plac şerpii, n-a vrut să atingă nici măcar inofensivul şerpişor cu corn pe care doamna Locher l-a adus la şcoală, iar acesta e mare cât un piton, cu ochi rubinii şi colţi care-i ţin gura deschisă într-un rânjet continuu.
    - Dă-i drumul! Condu!
    Îi flutură taserul în faţă. Şapca face să simtă un bâzâit slab în urechi. În spatele urechilor.
    Aleea coteşte la stânga. Un fel de copac împovărat cu ceea ce par a fi tentacule se apleacă asupra lor. Vârfurile tentaculelor ating umerii şi ceafa înfiorată a lui Ty.
    Băiatu nost'.....
    Aude asta în cap în pofida şepcii. E slab, e îndepărtat, dar e prezent.
    Băiatu nostr'... daaaa... al nost'...
    Burny rânjeşte.
    - I-auzi, nu? Te plac. La fel şi eu. Aici suntem toţi prieteni, înţelegi?
    Rânjetul devine o grimasă. Bătrânul îşi apasă din nou abdomenul însângerat.
    - Orb cretin şi blestemat! icneşte el.

           Apoi, brusc, copacii dispar. Maşinuţa de golf intră pe o câmpie stearpă, desfundată. Tufişurile se răresc şi Ty vede că mai departe fac complet loc unui taluz pietros: copacii se înalţă şi coboară sub cerul acela posac. Câteva păsări de dimensiuni uriaşe se învârt leneşe.
    O creatură păroasă, gârbovită, se împleticeşte într-un defileu îngust şi dispare din raza vizuală înainte ca Ty să priceapă despre ce anume este vorba... nu că ar fi vrut să ştie asta. Bufnetul şi bubuitul maşinăriilor este mai puternic. Zguduie pământul. Bocănitul ritmic al unor sonete; zăngănitul unor angrenaje străvechi; scrâşnetul unor roţi dinţate.
   Tyler simte cum volanul maşinuţei de golf îi vibrează în mâini.
    În faţa lor, aleea se sfârşeşte într-un drum larg de pământ tasat. De cealaltă parte a lui se află un zid de pietre albe, rotunde.
    - Ceea ce auzi e sunetul centralei Regelui Purpuriu, explică Burny.
    Vorbeşte cu mândrie, însă dincolo de asta se simte frică, şi nu puţină.
    - Marea Combinaţie. Un milion de copii au murit în curelele ei de transmisie şi alte miliarde vor veni, din câte ştiu eu. Dar locul tău nu e acolo, Tyler. Tu s-ar putea să ai totuşi un viitor. Însă, înainte de asta, o să gust o bucăţică din tine. A, da.
    Mâna lui mânjită de sânge îl mângâie pe Ty pe-o fesă.
    - Un agent bun are dreptul la zece procente. Până şi un bătrân sărman ca mine ştie asta.
    Mâna se retrage. Bine face. Ty a fost pe punctul să strige şi l-a reţinut doar gândul la Miller Park alături de bătrânul  George Rathbun. Dacă m-aş fi înscris la Gala Brewer, îşi spune, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.
    Dar crede că asta s-ar putea să nu fie tocmai adevărat.
    Unele lucruri sunt menite să se întâmple, atâta tot. Sunt menite.
    Speră doar ca printre ele să nu se numere şi ceea ce vrea creatura asta bătrână şi oribilă.
    - La stânga, mârâie Burny, lăsându-se pe spate. Cinci kilometri. Mai mult sau mai puţin.
    Şi, când Tyler ia curba, îşi dă seama că fuioarele de ceaţă care se ridică din pământ nu sunt deloc de ceaţă. Sunt fuioare de fum.
    - Şeol, zice Burny, parcă citindu-i gândurile. Iar ăsta, Conger Road, e singurul drum care-l traversează. Dacă ieşi de pe el, nimereşti în ghearele unor lucruri care te sfâşie în bucăţi doar ca să te audă cum ţipi. Prietenul meu mi-a spus unde să te duc, dar planul ar putea suferi o mică schimbare.
    Faţa lui schimonosită de durere adoptă o mină posomorâtă.
    Ty crede că-l face să pară extraordinar de prost.
    - M-a rănit. M-a tras de maţe. Nu am încredere în el.
    Şi, într-o tărăgăneală oribilă ca de copil:
    - Carl Bierstone nu are încredere în domnul Munşun! Nu mai are! Nu mai are!
    Ty nu spune nimic. Se concentrează la menţinerea maşinuţei de golf pe mijlocul Conger Road. Riscă o privire în urmă, dar casa, cu toată verdeaţa tropicală care o înconjura, a dispărut, ascunsă vederii de primul deal erodat.
   - O să primească ce-i al lui, dar eu o să primesc ce-i al meu. Mă auzi, băiete?
    Pentru că Ty nu spune nimic, Burny scoate la înaintare taserul.
    - Mă auzi, maimuţă cu curul belit?
    - Mda, zice Ty. Mda, sigur.
    De ce nu mori? Dumnezeule, dacă exişti, de ce nu pui degetul pe inima lui putredă şi n-o opreşti?
    Când Burny vorbeşte din nou, vocea lui e vicleană.
    - Te-ai uitat la zidul din partea ailaltă, da' nu cred că te-ai uitat destul de atent. Mai bine aruncă încă o privire.
    Tyler se uită pe după bătrânul năruit. Pentru un moment nu înţelege... dar apoi totul e clar. Pietrele mari şi albe care se întind la infinit de cealaltă parte a Conger Road nu sunt în niciun caz pietre. Sunt cranii.
    Ce-i locul ăsta? O, Doamne, ce dor i-e de mama! Ce mult îşi doreşte să meargă acasă!
    Reîncepând să plângă, cu creierul amorţit şi zumzăind sub şapca ce pare făcută din pânză, dar nu e aşa, Ty conduce maşinuţa de golf tot mai departe în pământurile de foc. În şeol.
    Ajutorul - de orice fel - nu i s-a părut niciodată atât de îndepărtat.

                                                    27.

              Când Jack şi Dale păşesc în răcoarea menţinută de aparatele de aer condiţionat, Sand Bar este gol cu excepţia a trei oameni.
    Beezer şi Doc stau la bar, cu băuturi răcoritoare în faţă - un semn al Timpurilor din Urmă mai bun ca oricare altul, îşi spune Jack. Departe în umbre (puţin mai departe şi s-ar afla în bucătăria primitivă a localului) se vede Brânză Puturoasă. Dinspre cei doi motociclişti se simte o vibraţie, una negativă, şi Puturosul nu vrea să se amestece. Pentru început, nu i-a văzut niciodată pe Beezer şi Doc fără Mouse, Sonny şi Kaiser Bill. Apoi... o, Doamne, uite-l pe detectivul din California şi pe afurisitul ăla de şef al poliţiei.
    Tonomatul nu are luminile aprinse, e mort, însă televizorul e deschis şi Jack nu e tocmai surprins să vadă că, la AMC, în filmul de matineu al zilei de astăzi joacă mama lui şi Woody Strode. Încearcă să-şi amintească numele filmului şi, după un moment, reuşeşte: Execution Express.
    „Nu te implica în treaba asta, Bea”, spune Woody - în filmul acesta, Lily joacă rolul unei moştenitoare bostoneze pe nume Beatrice Lodge, care pleacă în Vest şi devine bandită, în principal ca să-i facă în ciudă tatălui prea sever. „Aş zice că asta e ultima faptă de curaj a bandei.”

.................................................................