Casa întunericului, Stephen King, Peter Straub

.........................................................................
                             17.

                ....Și sacul de piele îi alunecă de pe vârful tenisului şi cade în praf. Pleosc.
   - Stai de şase după el, nu-i aşa, Burny? gâfâie Ty. Trebuie s-o faci, pentru că eu sunt cu spatele la uşă. Tu eşti observatorul, corect? Tu eşti... Futu-i!
    De data aceasta, sacul i-a căzut de pe picior înainte să apuce să-l ridice. Loveşte cu mâna dreaptă în perete.
    De ce faci asta? întreabă o voce cu răceală. Este cea care pare a-i aparţine mamei lui, dar nu este a ei, nu tocmai. Te ajuta cu ceva?
   - Nu, răspunde Ty oţărât, dar mă face să mă simt mai bine.
    O să te simţi mai bine când o să fii liber. Acum, încearcă, din nou.
    Ty trage din nou sacul de piele la perete. Îl apasă cu piciorul, pipăind după ce-ar mai putea fi în el - o cheie, de pildă - dar nu-şi dă seama. Nu încălţat. Reîncepe să tragă sacul pe perete în sus. Cu grijă... nu prea repede... ca împingerea mingii către poartă...
   - Nu-l lăsa să intre, Burny, gâfâie el spre omul mort din spatele lui. Îmi eşti dator cu asta. Nu vreau să merg cu monoul. Nu vreau să merg în Lumea din Capăt. Şi nu vreau să devin un Spărgător. Nu vreau să fiu asta, orice ar însemna. Eu vreau să fiu explorator... poate subacvatic, ca Jacques Cousteau... sau pilot în Air Force... sau poate... FUTU-I!
    De data asta nu simte iritare când sacul îi cade de pe picior, ci furie şi aproape panică.
    Domnul Munşun, opintindu-se şi împleticindu-se.
    Apropiindu-se. Vrând să-l ia de acolo. Din-tah. Abbalah-dun. În vecii vecilor.
   - Cheia aia afurisită probabil că nici nu-i acolo. Vocea îi tremură, aproape un suspin.
   - Nu-i aşa, Burny?
    „Grăsuliul” Burnside nu-şi spune părerea.
   - Pun pariu că nu e nimic acolo. Poate doar... ştiu eu... nişte pastile antiacid sau altceva. Când mănânci oameni trebuie că faci indigestie.
    Cu toate acestea, Ty prinde din nou sacul cu piciorul şi din nou începe laborioasa încercare de a-l ridica pe perete atât cât degetele sale întinse să îl poată apuca.

           Dale Gilbertson a locuit în ţinutul Coulee toată viaţa şi e obişnuit cu verdeaţa. Pentru el, copacii şi peluzele şi câmpiile care se întind până la orizont sunt ceva obişnuit. Poate din cauza asta se uită la pământul ars şi fumegând care înconjoară Conger Road cu un asemenea dezgust şi oroare crescândă.
    - Ce este locul ăsta? îl întreabă pe Jack.
    Cuvintele ies în răbufniri scurte.
    Banda Sawyer nu are maşinuţă de golf şi trebuie să grăbească pasul. De fapt, Jack a stabilit un ritm puţin mai rapid decât a mers Ty cu E-Z-Go-ul.
   - Nu ştiu exact, spune Jack. Am văzut un loc asemănător cu mult timp în urmă. Îi spunea ţinuturile Spulberate. Erau...
   Un om verzui cu piele solzoasă sare brusc la el din spatele unui bolovan uriaş. Într-o mână ţine un bici scurt - ceea ce Jack crede că se numeşte de fapt cravaşa.
    - Bahhrrr! face apariţia aceasta, semănând ciudat de tare cu Richard Sloat atunci când râdea.
    Jack ridică bâta lui Ty şi se uită întrebător la apariţie:
    - Vrei o bucată?
    Din câte se pare, apariţia nu vrea. Rămâne pe loc o clipă, apoi se întoarce şi fuge. Când dispare înapoi în labirintul de bolovani, Jack vede că, din ambele tendoane ale lui Ahile, îi cresc spini răsuciţi într-o linie zigzagată.
    - Nu le place de Wonderboy, zice Beezer, uitându-se apreciativ la bâtă. Încă este o bâtă, exact cum pistoalele de 9 milimetri şi Rugerul 357 sunt încă pistoale şi ei sunt încă ei: Jack, Dale, Beezer, Doc. Şi Jack decide că nu e foarte surprins de asta. Parkus i-a spus că aici nu era vorba de îngemănări, i-a spus asta în timpul sporovăielii lor de lângă cortul-spital. Locul ăsta trebuie să fie alături de Teritorii, însă nu este Teritoriile. Jack a uitat asta.
    Ei bine, da... dar am mai avut câteva lucruri pe cap.
   - Nu ştiu dacă voi v-aţi uitat bine la peretele din cealaltă parte a acestui fermecător drum de ţară, spune Doc, dar pietrele alea mari şi albe par să fie de fapt cranii.
    Beezer aruncă zidului de cranii o privire fugară, apoi se uită din nou înainte.
   - Ce mă îngrijorează pe mine este lucrul ăla, spune el.
    Deasupra dinţilor rupţi ai orizontului se înalţă un amestec gigantic de oţel, sticlă şi maşinării. Dispare între nori.
    Reuşesc să vadă siluetele mici care urcă şi se luptă acolo, aud pocnetele de bici. De la distanţa aceasta seamănă cu pocnetele unor puşti de calibru 22.
    - Ce-i aia, Jack?

         Primul gând la lui Jack e că se uită la Spărgătorii Regelui Purpuriu, dar nu... sunt prea mulţi la număr. Clădirea de acolo e un soi de fabrică sau de centrală, pusă în funcţiune de sclavi. De copii nu destul de talentaţi să se califice la statutul de Spărgători. În sufletul lui se ridică o revoltă necuprinsă.
    Parcă simţind-o, zumzetul albinelor devine mai puternic în spatele lui.
    Vocea lui Speedy, şoptindu-i în minte: Lasă furia deoparte, Jack - datoria ta principală e să-l salvezi pe băieţel. Iar timpul a devenit foarte, foarte scurt.
   - O, Hristoase, spune Dale şi arată cu degetul. Aia-i ce cred eu că este?
    Spânzurătoare atârnă ca un schelet deasupra drumului în pantă. Doc spune:
    - Dacă te gândeşti la o spânzurătoare, cred că primeşti setul de farfurii din oţel inoxidabil şi poţi trece la runda următoare.
    - Uită-te câţi pantofi, spune Dale. De ce să adune pantofii într-un morman?
   - Dumnezeu ştie, zice Beezer. O fi obiceiul pământului, cred. Cât mai avem de mers, Jack? Ai cât de cât idee?
    Jack se uită la drumul din faţa lor, apoi la cel care duce în stânga, cel cu spânzurătoarea veche la capăt.
    - Suntem aproape, spune. Cred că suntem...
   Apoi, în faţa lor, se aud strigăte. Sunt ţipetele unui copil împins la graniţa nebuniei. Sau poate dincolo de ea.
        Ty Marshall aude zumzetul albinelor care se apropie, dar crede că e doar în mintea sa, că nu e decât sunetul neliniştii sale tot mai mari.
    Nu mai ştie de câte ori a încercat să ridice sacul de piele al lui Burny pe peretele barăcii; a pierdut socoteala.
    Nu-i trece prin gând că, dacă şi-ar da jos ciudata şapcă - cea care pare făcută din pânză şi, la atingere, pare de metal - coordonarea i-ar putea spori, căci a uitat complet de şapcă. Tot ce ştie este că e obosit şi transpirat şi că tremură probabil din cauza şocului şi că, dacă nu reuşeşte să prindă sacul la timp, probabil că va renunţa pur şi simplu.
    Probabil că m-aş duce cu domnul Munşun dacă mi-ar promite doar un pahar cu apă, gândeşte el. Însă are într-adevăr duritatea lui Judy în oase, la fel cum are şi stăruinţa regală a Sophiei. Şi, ignorând durerea din coapsă, începe din nou să tragă sacul pe perete, întinzând în acelaşi timp mâna dreaptă în jos.
     Douăzeci şi cinci de centimetri... douăzeci... cel mai aproape de până acum...
    Sacul alunecă în stânga. Îi va cădea de pe picior. Din nou.
  - Nu, zice el încet. Nu şi de data asta.
    Apasă tenisul şi mai tare în lemn, apoi începe să-l ridice din nou. Cincisprezece centimetri... zece centimetri... şapte şi sacul începe să se încline mai tare spre stânga, o să cadă...
   - Nu! ţipă Ty şi se apleacă în faţă cu toată forţa. Spatele îi pârâie.
    La fel şi chinuitul umăr stâng. Dar degetele ating sacul... şi-apoi îl apucă. Îl aduce spre el şi-apoi aproape că-l scapă!
   - Nici vorbă, Burny, gâfâie el, mai întâi apucând bine sacul de piele şi-apoi strângându-l la piept. N-o să mă păcăleşti cu trucul ăla bătrân, nici într-o mie de ani nu mă păcăleşti cu el.
    Prinde cu dinţii colţul sacului. Acesta emană o putoare îngrozitoare, putredă - eau de Burnside. O ignoră şi desface sacul.
    La început crede că e gol şi scoate un strigăt scurt, tânguit. Apoi vede un singur licăr argintiu. Plângând cu dinţii încleştaţi, Ty bagă mâna dreaptă în sac şi scoate cheia.
    Să n-o scap, îşi spune. Dacă o scap, o să-mi pierd minţile. Chiar o să mi le pierd.
    N-o scapă. O ridică deasupra capului, o vâră în găurica din lateralul cătuşei care-i ţine strânsă încheietura stângă şi-o învârte. Cătuşa se desface.
    Încet, încet, Ty îşi trage mâna prin inelul de fier. Cătuşa cade pe podeaua de pământ a barăcii. Stând acolo, o idee ciudat de convingătoare îi vine lui Ty: se află de fapt încă în Casa întunericului, doarme pe saltea cu găleata de zoaie într-un colţ al celulei şi cu farfuria de tocană de carne Dinty Moore reîncălzită în celălalt. Toate astea nu sunt decât exerciţiul minţii sale epuizate care-i dă puţină speranţă. O ultimă vacanţă înainte să ajungă el însuşi în cazanul cu tocană.
    De afară se aud zăngănitul Marii Combinaţii şi strigătele copiilor care mărşăluiesc, mărşăluiesc, mărşăluiesc pe picioruşele lor însângerate, menţinând-o în funcţiune.
    Undeva se află domnul Munşun, care vrea să-l ducă într-un loc şi mai rău ca acesta.
    Nu este un vis. Ty nu ştie unde o să se ducă de aici sau cum o să se întoarcă vreodată în lumea lui, dar primul pas e să iasă din baraca aceasta şi să plece din preajma ei.

             Mişcându-se pe picioarele-i care-i tremură, ca o victimă a unui accident care se dă jos din pat pentru prima dată după o perioadă lungă de convalescenţă, Ty Marshall păşeşte peste cadavrul lăbărţat al lui Burny şi iese din baracă.
    Ziua e noroasă, peisajul steril şi până şi aici acel zgârie-nori şubred al durerii şi caznelor domină privirea, însă Ty tot simte o imensă fericire doar pentru că e din nou la lumină. Pentru că e liber.
    Doar după ce a lăsat baraca în urmă îşi dă cu adevărat seama cât de mult s-a aşteptat să moară acolo.
    Pentru un moment, închide ochii şi întoarce faţa spre cerul cenuşiu. În felul acesta, nu vede deloc silueta care a stat într-o parte a barăcii, aşteptând prudent să se asigure că Ty, când va ieşi, încă mai poartă şapca.
    Odată convins de asta, Lord Malşun - acesta e numele cel mai apropiat de numele lui adevărat - păşeşte în faţă. Faţa lui grotescă este ca şi cupa unei uriaşe linguri adânci trase în piele. Singurul lui ochi iese oribil în evidenţă. Buzele roşii rânjesc.
    Când îşi lasă braţele în jurul băiatului, Ty începe să strige - nu doar de teamă şi surprindere, ci şi de disperare. S-a străduit aşa de tare să fie liber, atât de-al naibii de tare.
   - Linişte, şopteşte Lord Malşun şi, când Ty continuă să scoată acele strigăte sălbatice (la nivelurile de sus ale Marii Combinaţii, unii dintre copii se întorc spre acele strigăte până când căpcăunii troglodiţi care îi supraveghează îi conving cu biciul să-şi reia munca), lordul abbalahului vorbeşte din nou, un singur cuvânt în Vorbirea întunecată: Pnung.
    Ty se moaie. Dacă Lord Malşun nu l-ar fi ţinut din spate, ar fi căzut. Gemete guturale de protest continuă să iasă din gura moale a copilului, dar strigătele au încetat.
    Lord Malşun înclină faţa sa lungă, ca o lingură, spre Marea Combinaţie şi rânjeşte. Viaţa e bună! Apoi trage cu ochiul în baracă - scurt, dar cu mare interes.
   - I-ai făcut-o, zice Lord Malşun. Şi, pe deasupra, cu şapca pe cap. Uimitor băiat! Regele vrea să te cunoască în persoană înainte să mergi în Din-tah, să ştii. S-ar putea să-ţi dea prăjitură şi cafea. Imaginează-ţi, tinere Tyler! Prăjitură şi cafea cu abbalah! Prăjitură şi cafea cu Regele!
    - ...nu vrea merg... vreau să merg acasă... la maaaa....
    Cuvintele acestea se revarsă nearticulate şi joase, precum sângele dintr-o rană mortală.
    Lord Malşun pune degetul peste buzele lui Ty, care se strâng la atingerea lui.
   - Taci, zice din nou căutătorul de talente al abbalahului. Puţine lucruri în viaţă sunt mai sâcâitoare decât un tovarăş de călătorie gălăgios. Iar pe noi ne aşteaptă un drum lung. Departe de casă şi prieteni şi familie... a, dar nu plânge.
    Căci Malşun a observat lacrimile care au început să se reverse pe la colţul ochilor băiatului şi să se rostogolească pe obrajii lui netezi.
    - Nu plânge, micuţule Ty. O să-ţi faci prieteni noi. Spărgătorul-şef, de pildă. Toţi copiii îl plac pe Spărgătorul-şef. Numele lui e domnul Brautigan. Poate c-o să-ţi povestească despre numeroasele lui evadări.  Ce comice sunt! De-a dreptul hilare! Iar acum trebuie să mergem! Prăjitură şi cafea cu Regele! Să nu uiţi asta!

          Lord Malşun e corpolent şi crăcănat (picioarele lui sunt, de fapt, mult mai scurte decât faţa grotesc de lungă), însă e puternic. Îl ia pe Ty la subsuoară ca şi când băiatul n-ar cântări mai mult decât două sau trei foi de hârtie prinse laolaltă.
    Se uită înapoi la Burny o ultimă dată, fără mult regret - e un flăcău în nordul New Yorkului care pare foarte promiţător, iar Burny era oricum destul de uzat.
    Lord Malşun lasă capul pe-o parte şi scoate un râset hidos, mut. Apoi o ia la picior, fără a neglija să dea şepcii băiatului un bobârnac zdravăn. Băiatul nu este doar un Spărgător; este poate cel mai puternic care a trăit vreodată. Din fericire, încă nu-şi dă seama de propriile puteri. Probabil că nu s-ar întâmplat nimic dacă şapca chiar ar cădea, însă e mai bine să nu-ţi asumi niciun risc.
    Grăbindu-se - chiar fredonând ceva în barbă - Lord Malşun ajunge la capătul drumului, o ia la stânga pe Conger Road pe-o distanţă de un kilometru spre Station House Road şi rămâne încremenit locului. În calea lui stau patru oameni din ceea ce Lord Malşun ar defini drept Ter-tah. E-un termen argotic, şi încă nu unul măgulitor.
    În Cartea Bunului Fermier, Ter este acea perioadă a Pământului Plin în care se realizează înmulţirea vitelor. Lord Malşun vede lumea de dincolo de intrarea în Casa întunericului ca un fel de mare caldo largo, o supă vie în care el poate vârî lingura când pofteşte - întotdeauna în numele abbalahului, desigur!
    Patru oameni din Ter? Buza lui Malşun se răsfrânge de mulţumire, provocând un tremur pe toată lungimea feţei sale.
    Ce caută ei aici? Oare ce speră să înfăptuiască aici?

         Zâmbetul începe să ezite când vede băţul pe care-l are în mână unul dintre ei. Străluceşte de-o lumină schimbătoare cu multe culori, dar care, cine ştie cum, e întotdeauna albă în mijloc. O lumină orbitoare.
    Lord Malşun cunoaşte doar un lucru care a strălucit vreodată de-o asemenea lumină, iar acela e Globul Veşniciei, cunoscut de cel puţin un băieţel rătăcitor drept Talismanul. Băiatul acela l-a atins cândva şi, aşa cum Laura DeLoessian i-ar fi putut spune - aşa cum Jack însuşi ştie acum -, atingerea Talismanului nu dispare niciodată de tot.
    Zâmbetul se şterge complet când Lord Malşun înţelege că bărbatul cu bâta în mână a fost acel băiat. S-a întors acum ca să le strice jocul, dar dacă crede că va lua înapoi marele premiu, se înşală amarnic.
    În definitiv, nu e decât în băţ şi nu Globul însuşi; poate că puţin din puterea reziduală a Globului încă mai sălăşluieşte în bărbat, dar cu siguranţă nu mult. Cu siguranţă nu poate fi mai mult decât praf, după atâţia ani scurşi de atunci.
    Şi praful s-ar alege de viaţa mea dacă-i voi lăsa să-mi ia băiatul, gândeşte Lord Malşun. Trebuie să...
    Singurul lui ochi e atras de norul negru de furtună care pluteşte în spatele oamenilor din Ter. Emană un murmur vast, adormitor. Albine? Albine cu ace? Albine cu ace între el şi Station House Road?
    Ei bine, o să le arată el. Cu timpul. Întâi trebuie să se ocupe de oamenii ăştia sâcâitori.
    - O zi bună, domnilor, spune Lord Malşun pe vocea sa cea mai afabilă. Falsul accent german a dispărut; acum vorbeşte ca un fals aristocrat englez într-o comedie West End din anii cincizeci. Sau poate ca Lord Haw-Haw, propagandistul nazist din al Doilea Război Mondial. Mă bucur enorm că aţi bătut atâta drum pentru a face o vizită, mă bucur nespus de mult, şi încă într-o zi atât de mohorâtă. Dar mă tem că majoritatea zilelor sunt mohorâte aici, Din-urile Lumii din Capăt au fost pur şi simplu făcute pentru posacii incurabili, ştiţi, şi - fir-ar să fie - nu pot rămâne cu domniile voastre. Mă tem că marfa pe care o am cu mine are un timp de livrare bine stabilit.
    Lord Malşun îl ridică pe Ty şi-l scutură. Deşi ochii băiatului sunt deschişi şi e evident conştient, braţele şi picioarele lui se bălăngăne aidoma picioarelor unei păpuşi de cârpă.
    - Pune-l jos, Munşun, zice cel cu bâta, şi Lord Malşun îşi dă seama cu o uluire crescândă că ar putea să aibă probleme cu acesta.
    Chiar ar putea. Şi totuşi, zâmbetul lui se lăţeşte, expunând un rând neîntrerupt de dinţi de hienă. Sunt ascuţiţi şi întorşi cu vârful înăuntru. Orice ar muşca s-ar rupe în bucăţi dacă ar încerca să-i iasă din capcana aceea de oase.
    - Munşun? Munşun? Nu e nimeni aici cu numele acesta. Sau cu cel de Domnul Luni, la o adică. Toţi au plecat, sal'tare, pa-pa, ciao. Cât despre să-l pun jos pe puşti, nu pot face asta, scumpul meu, pur şi simplu nu pot. Mi-am luat angajamente, să ştii. Şi sincer, oameni buni, ar trebui să vă consideraţi fericiţi. Domnia terorii în care aţi trăit s-a sfârşit! Caput! Pescarul e mort - l-a rezolvat chiar băiatul aici de faţă, de fapt băieţelul ăsta absolut adorabil.
    Îl mai scutură o dată pe Ty, având iarăşi grijă să-i ţină capul ridicat. Nu vrea să-i cadă şapca aia, nu, nici vorbă.
   Albinele îl neliniştesc. Cine a trimis albinele?
   - Mama băiatului e într-un azil de nebuni, zice bărbatul cu bâta.
    Bâta aceea străluceşte mai tare ca niciodată, îşi dă seama Lord Malşun cu o teamă tot mai mare. Acum este foarte speriat şi odată cu teama vine furia. E oare posibil să-l ia? Chiar să-l ia pe băiat?
    - E într-un azil şi îşi vrea fiul înapoi.
    În cazul ăsta, în schimbul eforturilor lor vor primi un cadavru.

          Speriat sau nu, rânjetul Lordului Malşun se lărgeşte şi mai tare. (Dale Gilbertson are o bruscă viziune coşmarescă: William F. Buckley Jr., cu un singur ochi şi-o faţă lungă de un metru şi jumătate.) Ridică trupul flasc al lui Ty aproape de gură şi muşcă de câteva ori aerul la mai puţin de doi centimetri de gâtul lui expus.
   - Pune-l pe soţul ei să-şi vâre puţa-n ea şi să mai facă unul, bătrâne - sunt sigur că-i în stare de asta. Locuiesc în Ter-tah, la urma urmei. Femeile rămân gravide în Ter-tah doar plimbându-se pe stradă.
    Unul dintre bărbaţii bărboşi spune:
   - Ea-l vrea pe băiatul ăsta.
   - Dar la fel şi eu, dragul meu. La fel şi eu.
   De data aceasta, Lord Malşun chiar ciupeşte pielea lui Ty şi sângele începe să curgă, ca de la o tăietură de ras. În spatele lor, Marea Combinaţie macină în continuare, dar strigătele au încetat. E ca şi când copiii care acţionează maşinăria îşi dau seama că ceva s-a schimbat sau s-ar putea schimba; că lumea a ajuns într-un punct de echilibru.
    Bărbatul cu băţul luminos face un pas în faţă.
    Lord Malşun se trage în spate fără voia lui. E-o greşeală să dea semne de slăbiciune şi teamă, ştie asta, dar nu se poate abţine. Pentru că acesta nu-i un tah ca oricare altul. Acesta e cineva aidoma vechilor pistolari, acei războinici ai înaltului.
    - Mai fă un pas şi-o să-i sfâşii gâtul, dragul meu. N-o să-mi facă plăcere, o să-mi displacă mult, dar să nu te gândeşti că n-o voi face.
    - Două secunde după aia vei fi tu însuţi mort, zice bărbatul cu băţul.
   Pare complet netemător, nici pentru el, nici pentru Ty.
    - Asta vrei?

             De fapt, dacă are de ales între moarte şi să se întoarcă la Regele Purpuriu cu mâna goală, moartea este alegerea Lordului Malşun, da. Dar s-ar putea să nu se ajungă la asta.
    Cuvântul fermecat a avut efect asupra băiatului şi va avea efect asupra a cel puţin trei dintre aceştia - cei trei care sunt normali. Odată ce ei vor sta cu ochii căscaţi şi lipsiţi de simţuri în drum, Lordul Malşun se poate ocupa de al patrulea.
    E Sawyer, desigur. Acesta e numele lui.
    Cât despre albine, cu siguranţă ştie destule cuvinte de apărare ca să ajungă pe Station House Road până la mono. Iar dacă va fi înţepat de câteva, ce-i cu asta?
   - Asta vrei? insistă Sawyer.
    Lord Malşun zâmbeşte.
   - Pnung! strigă el şi, în spatele lui Jack Sawyer, Dale, Beezer şi Doc se cufundă în tăcere.
    Zâmbetul Lordului Malşun devine un rânjet larg.
   - Acum ce-o să faci, prietenul meu băgăreţ? Ce-o să faci fără ca prietenii tăi să te aju...
    Arman „Beezer” St Pierre păşeşte în faţă. Primul pas reprezintă un efort, dar după aceea e mai uşor. Propriul său zâmbet mic şi rece expune dinţii de după barbă.
    - Tu eşti răspunzător pentru moartea fiicei mele, spune el. Poate că n-ai făcut-o cu mâna ta, dar l-ai îndemnat pe Burnside s-o facă. Nu-i aşa? Eu sunt tatăl ei, potaie. Crezi că mă poţi opri cu un singur cuvânt?
    Doc sare lângă prietenul lui.
    - Mi-ai distrus oraşul, mârâie Dale Gilbertson.
    Păşeşte şi el în faţă.
    Lord Malşun se uită la ei fără să-i vină să creadă. Vorbirea întunecată nu i-a oprit. Pe niciunul dintre ei. Blochează drumul! Îndrăznesc să-i aţină calea!
   - O să-l omor! mârâie el spre Jack. O să-l omor. Aşadar, ce spui, frumosule? Ce alegi?

             Aşadar, iată-ne ajunşi în sfârşit la înfruntarea finală. N-o putem urmări de sus, din păcate, căci corbul cu care am făcut atâtea drumuri (toate neştiute de Gorg, vă putem asigura) este mort, dar chiar şi stând deoparte, recunoaştem această scenă arhetipală din zece mii de filme - în cel puţin o duzină dintre ele a jucat Lily Cavanaugh.
    Jack ridică bâta, cea pe care până şi Beezer a recunoscut-o ca fiind Wonderboy. O ţine cu mânerul lipit de partea inferioară a antebraţului şi cu măciulia îndreptată direct spre capul Lordului Malşun.
   - Pune-l jos, spune el. Ultima ocazie, prietene.
    Lordul Malşun ridică băiatul mai mult.
   - Dă-i drumul! strigă el.
    Trage o salvă de energie din treaba aia!
   - Ştiu că o poţi face! Dar o să nimereşti şi băiatul! O să nimereşti şi băia...
    O linie de foc pur alb sare din capătul bâtei lui Richie Sexson; e la fel de subţire ca mina unui creion. Loveşte singurul ochi al Lordului Malşun şi-l prăjeşte în orbită.
    Arătarea scoate un ţipăt - n-a crezut nicio clipă că Jack nu va ţine cont de jocul lui, nu o creatură din ter, oricât de temporar elevată ar fi - şi sare în faţă, deschizând fălcile să muşte, chiar şi în moarte.
    Înainte să apuce, altă jerbă de lumină albă, izvorâtă din inelul de argint de la mâna stângă a lui Beezer St Pierre, ţâşneşte şi-l loveşte pe emisarul abbalahului drept în gură.
    Buzele roşii ale Lordului Malşun izbucnesc în flăcări... şi el tot continuă să se împleticească în drum, cu scheletul de zgârie-nori al Marii Combinaţii în spate, încercând să muşte, încercând să pună capăt vieţii dotatului fiu al lui Judy Marshall.
    Dale sare înainte, îl prinde pe băiat de mijloc şi umeri şi-l trage spre marginea drumului. Chipul său cinstit e palid şi umbrit şi hotărât.
    - Termină-l, Jack! urlă Dale. Termină-l pe nemernic!

        Jack păşeşte în faţă spre locul unde arătarea orbită, urlătoare, arzătoare se bălăbăne înainte şi-napoi pe Conger Road, cu vesta lui osoasă fumegând, cu mâinile albe şi lungi dibuind. Jack sprijină bâta pe umărul drept şi o apucă de la capătul mânerului.
    Astăzi nu va da greş; astăzi mânuieşte o bâtă care scapără de-o lumină albă şi puternică şi-ar fi păcat să nu dea tot ce poate.
   - Capul sus, iubire, zice el şi aplică o lovitură de care ar fi fost mândru şi Richie Sexson. Sau Big Mac.
    Se aude un sunet cărnos, apos, când bâta, încă în acceleraţie, intră în contact cu lateralul uriaşului cap al Lordului Malşun. Acesta se afundă ca un pepene putred şi-o ploaie purpurie izbucneşte. Un moment mai târziu, capul pur şi simplu explodează, împroşcându-i pe toţi cu substanţa oribilă din el.
   - Se pare că Regele va trebui să-şi găsească alt băiat, zice Beezer încet.
    Se şterge pe faţă, se uită la palma plină de sânge şi ţesut gelatinos, apoi şi-o şterge nepăsător de jeanşi.
    - Tur complet, Jack. Până şi un orb ar vedea asta.
    Dale, strângându-l pe Tyler la piept, spune:
   - Joc terminat, caz închis, trage-ţi fermoarul.
    Şeful poliţiei din French Landing îl pune pe Ty cu grijă în picioare.
    Băiatul ridică privirea spre el, apoi spre Jack. În ochii lui începe să apară o lumină ceţoasă. S-ar putea să fie lumina uşurării; s-ar putea să fie chiar lumina înţelegerii.
   - Bâta, zice el.
    Vocea lui e răguşită, aproape imposibil pentru ei de înţeles. Îşi drege glasul şi încearcă din nou:
   - Bâta. Am visat-o.
   - Chiar aşa?
    Jack îngenunchează în faţa băiatului şi întinde bâta.
    Ty nu dă niciun semn că ar vrea să ia bâta-minune a lui Richie Sexson, dar o atinge cu o mână. Mângâie măciulia mânjită de sânge a bâtei. Ochii lui îl privesc doar pe Jack. E ca şi când ar încerca să priceapă cine este. Să vadă cât e de adevărat. Să înţeleagă că, în cele din urmă, a fost salvat.
   - George, spune băiatul. George. Rathbun. Chiar este orb.
   - Da, confirmă Jack. Dar uneori orbirea nu te orbeşte. Ştii asta, Tyler?
   Băiatul încuviinţează. Jack n-a văzut niciodată în viaţa sa pe cineva care să arate atât de epuizat, atât de şocat şi pierdut, atât de uzat.
    - Vreau, zice băiatul.
    Se linge pe buze şi-şi drege iar glasul.
    - Vreau... de băut. Apă. Vreau mama. Să văd mama.
    - Mi se pare un plan bun, zice Doc.
    Se uită stingherit la rămăşiţele creaturii pe care încă o consideră domnul Munşun.
    - Să-l ducem pe tânăr înapoi în Wisconsin, înainte să apară mai ştiu eu ce prieten de-al Bătrânului Ochi de Ciclop.
    - Aşa-i, întăreşte Beezer. Să ardem din temelii Casa întunericului; şi asta figurează pe agenda mea. Eu arunc primul chibrit. Sau poate-o să reuşesc să arunc iar foc din inel. Mi-ar plăcea asta. Mai întâi, însă, trebuie s-o luăm la picior.
    - Sunt întru totul de acord, zice Dale. Oricum, nu cred că Ty o să poată umbla mult sau foarte repede, dar putem să-l ducem cu rândul în câr...
   - Nu, zice Jack.
    Se uită la el cu grade diferite de surprindere şi consternare.
   - Jack, zice Beezer. Vorbeşte cu o ciudată blândeţe. Omule, să ştii că nu e bine să abuzezi de ospitalitatea cuiva.
   - Nu am terminat, îi spune Jack.
    Apoi clatină din cap şi se corectează:
   - Ty nu a terminat.
    Jack Sawyer îngenunchează în Conger Road şi-şi spune:
   - Nu eram mult mai în vârstă decât puştiul ăsta când am pornit de-a latul Americii - şi Teritoriilor - ca să salvez viaţa mamei mele.
    Ştie că acesta este adevărul şi, în acelaşi timp, nu-i vine deloc să creadă. Nu-şi aminteşte cum e să ai doisprezece ani, să fii mic şi terorizat, ignorat de lume şi să fugi de umbrele ei. Totul ar trebui să se fi sfârşit; Ty a trecut prin nouă feluri de iad şi merită să ajungă acasă.
   - Din păcate, nu s-a sfârşit. Mai e un lucru de făcut.
   - Ty.
   - Vreau. Acasă.

          Dacă a existat lumină în ochii băiatului, acum s-a stins.
    Are pe chip expresia şocată a refugiaţilor la punctele de trecere a frontierei şi la porţile lagărelor de concentrare. Are privirea goală a cuiva care a petrecut prea mult timp în alunecosul peisaj opopanax al alunecării. Şi este un copil, fir-ar să fie, doar un copil. Merită mai mult decât ceea ce Jack Sawyer e pe cale să-i ofere.
    Dar, la fel, Jack Sawyer a meritat odată mai mult decât ceea ce a primit şi-a supravieţuit. Asta nu-i o justificare, desigur, însă îi dă totuşi curajul de-a acţiona ca un nemernic.
  - Ty.
    Îl prinde pe băiat de umăr.
    - Apă. Mamă. Casă.
    - Nu, zice Jack. Nu încă.
    Întoarce băiatul cu faţa spre el. Petele de sânge al Lordului Malşun de pe chipul lui sunt foarte aprinse. Jack îi vede pe oamenii cu care a venit - oamenii care şi-au riscat viaţa şi sănătatea mentală pentru el - cum încep să se încrunte. Nu contează. El are o datorie de îndeplinit. El e un ţopilist şi o crimă încă se află în desfăşurare.
    - Ty.
    Nimic. Băiatul stă pleoştit. Încearcă să se transforme într-o bucată de carne care nu face altceva decât să respire.
    Jack arată spre amalgamul urât de stâlpi şi curele şi grinzi şi coşuri fumegânde. Arată spre furnicile ajunse la capătul puterilor. Marea Combinaţie dispare sus între nori şi jos în pământul mort. Cât de departe în fiecare direcţie? Un kilometru? Doi? Oare sunt copii şi deasupra norilor, tremurând cu măştile de oxigen pe faţă în vreme ce trag de manete şi pun maşinăria în mişcare? Copii sub pământ care fierb în căldura focurilor subterane? Acolo jos în vizuinile de vulpe şi-n văgăunile de şobolani unde soarele nu pătrunde niciodată?
   - Ce-i aia? îl întreabă Jack. Cum îi spune? Cum i-a spus Burny?
    Nimic din partea lui Ty.
    Jack îl scutură puţin, dar nu foarte blând.
    - Cum îi spune?
   - Hei, sare Doc. Vocea lui e dezaprobatoare. Nu-i nevoie să faci asta.
   - Taci, ripostează Jack fără să se uite la el.
    Se uită la Ty. Încearcă să vadă altceva în ochii aceia albaştri în afară de golul lăsat de şoc. Are nevoie ca Ty să vadă maşinăria gigantică din zare. S-o vadă cu adevărat. Căci, până atunci, cum s-o poată detesta?
   - Ce este aia?
    După o pauză lungă, Ty spune:
    - Mare. Marea. Marea Combinaţie.
    Cuvintele ies încet şi tărăgănate, de parcă ar vorbi în somn.
   - Marea Combinaţie, da, spune Jack. Acum opreşte-o.
    Beezer icneşte. Dale spune:
    - Jack, ai luat-o ra...
    Apoi rămâne tăcut.
   - Nu. Pot.
    Ty îi aruncă o privire rănită, ca pentru a spune că Jack ar trebui să ştie asta.
   - Ba poţi, insistă Jack. Poţi şi-o vei face. Ce crezi, Ty? C-o să le întoarcem spatele şi-o să te ducem înapoi la mama ta şi ea o să-ţi facă un pahar de lapte cu cacao şi toţi vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi?
    Vocea lui se ridică şi nu încearcă deloc s-o oprească, chiar şi când vede că Tyler plânge. Îl scutură din nou pe băiat.
    Tyler se crispează, dar nu schiţează niciun gest de scăpare.
    - Crezi că vei avea parte de asta cât timp copiii ăia vor munci până la capătul puterilor şi-apoi vor fi înlocuiţi cu alţii?
    O să le vezi chipurile în somn, Tyler. O să le vezi chipurile şi mânuţele murdare şi picioarele însângerate în visele tale afurisite.
   - Încetează! zice Beezer tăios. Încetează chiar acum sau îţi trag una!
    Jack se întoarce şi, văzând văpaia feroce din ochii lui, Beezer face un pas în spate. Să-l vadă pe Jack Sawyer în starea asta e ca şi cum s-ar uita direct în din-tah.
    - Tyler.
    Gura lui Tyler tremură. Lacrimile i se rostogolesc pe obrajii murdari, însângeraţi.
    - Termină. Vreau să merg acasă!
    - Imediat ce faci Marea Combinaţie să se oprească. Apoi mergi acasă. Nu înainte.
    - Dar nu pot!
    - Ba da, Tyler. Poţi.

          Tyler se uită la Marea Combinaţie şi Jack simte cum băiatul face o încercare ezitantă. Nu se întâmplă nimic.
    Curelele continuă să se învârtă; bicele continuă să pocnească; din partea sudică a clădirii se revarsă (sau sar) ţipete prelungi.
    Tyler se uită din nou la el, iar Jack urăşte golul idiot din ochii băiatului, îl dispreţuieşte.
   - Nu pooot, se tânguieşte Tyler şi Jack se întreabă cum de a reuşit un copil atât de plăpând să supravieţuiască aici.
    Să-şi fi folosit toate puterile într-o singură încercare disperată de evadare? Asta să fie?
    Nu, Jack nu acceptă asta. Furia se ridică în el şi-l pălmuieşte pe Tyler.
    Tare. Dale icneşte. Capul lui Ty sare într-o parte, ochii căscându-se de surprindere.
    Şi şapca îi zboară de pe cap.
    Jack a stat îngenuncheat în faţa băiatului. Acum e dat pe spate, stând în fund în mijlocul Conger Road. Puştiul l-a... ce?
    M-a împins. M-a împins cu mintea.
    Da. Iar Jack e brusc conştient de-o nouă forţă luminoasă în locul acesta mohorât, un ghem puternic de lumină care îl pune-n umbră pe cel care a iluminat bâta lui Richie Sexson.
    - Oau, căcat, ce s-a întâmplat? strigă Doc.
    Şi albinele o simt, o simt poate mai bine decât oamenii.
    Zumzetul lor somnoros se înalţă şi devine un ţipăt strident, şi norul se întunecă când corpurile lor se strâng laolaltă. Acum arată ca un pumn uriaş sub norii grei, pântecoşi.
    - De ce m-ai lovit? strigă Ty la Jack, şi Jack e conştient pe dată că băiatul l-ar putea ucide dintr-o lovitură, dacă asta ar vrea.
    În Wisconsin, puterea aceasta a stat ascunsă (cu excepţia ochilor învăţaţi s-o vadă). Aici, însă... aici...
    - Ca să te trezesc, strigă Jack. Se opinteşte să se ridice în picioare. Aia a fost de vină? şi arată spre şapcă.
    Ty se uită la ea, apoi încuviinţează. Da. Şapca. Dar nu ştii, nu poţi să ştii, cât de tare te secătuieşte şapca până ce n-o dai jos. Sau până când nu ţi-o dă cineva jos. Întoarce privirea spre Jack. Ochii îi sunt mari şi semeţi. Acum nu e nici urmă de şoc în ei, nici-o goliciune. Biatul nu străluceşte, nu tocmai, însă emană o lumină interioară pe care o simt cu toţii - cu o forţă care-o întrece pe-a Lordului Malşun.
    - Ce vrei să fac? întreabă el. Tyler Marshall: puiul leoaicei.
    Din nou, Jack arată spre Marea Combinaţie.
    - Despre tine a fost vorba în toată povestea asta, Ty. Tu eşti un Spărgător.
    Inspiră adânc şi-apoi şopteşte în pavilionul roz al urechii băiatului:
    - Sparge-o.

               Tyler Marshall întoarce capul şi se uită adânc în ochii lui Jack. Spune:
    - S-o sparg?
    Jack încuviinţează şi Ty se uită din nou la Marea Combinaţie.
    - Bine, zice el, vorbindu-i nu lui Jack, ci lui însuşi.
    Clipeşte, înfige bine picioarele în pământ şi îşi pune mâinile în şolduri. O cută mică îi apare între sprâncene şi colţurile gurii se ridică într-o iluzie de zâmbet.
    - Bine, şopteşte Ty.
    Pentru o secundă, nu se întâmplă nimic.
    Apoi un huruit iese din pântecele Marii Combinaţii.
    Porţiunea superioară se unduieşte ca un miraj de căldură.
    Pilonii ezită şi strigătele de metal chinuit străpung aerul.
    Vizibil nedumeriţi, copiii munciţi ridică privirea, se uită în toate direcţiile. Ţipătul mecanic se intensifică, apoi se separă într-o sută de versiuni diferite de chin. Angrenajele dau îndărăt. Roţile dinţate se blochează scoţând fum; roţile dinţate accelerează şi-şi rup dinţii. Întreaga Mare Combinaţie
se cutremură. În adâncul pământului, cazanele explodează şi trâmbe de foc şi abur ţâşnesc în sus, oprind, alteori rupând curele care s-au învârtit mii de ani, puse-n mişcare de miliarde de picioruşe însângerate.
    E ca şi când într-un uriaş ulcior de metal ar fi apărut sute de spărturi deodată. Jack vede copiii cum sar de la nivelurile inferioare şi se caţără pe exteriorul structurii în coloane lungi, continue. Copiii se revarsă din clădirea trepidantă în zeci de şuvoaie neîntrerupte.
    Înainte ca acei mânuitori de bice cu piele verde să poată face o încercare organizată de a-şi împiedica sclavii să evadeze, albinele se adună în masă în jurul masivei centrale.
    Când paznicii încep să se întoarcă împotriva copiilor, albinele coboară într-un val furios de aripi zumzăitoare şi ace înţepătoare. O parte din puterea lui Ty a trecut asupra lor şi înţepăturile lor sunt fatale.
    Paznicii îşi pierd echilibrul şi cad de pe curelele inerte şi angrenajele tremurătoare. Alţii se întorc înnebuniţi asupra semenilor lor, lovind din bici şi fiind loviţi până când cad prin aerul întunecat.

            Banda Sawyer nu zăboveşte să vadă sfârşitul carnajului.
    Regina albinelor vine către ei ieşind din haosul viermuitor, planează deasupra feţelor lor ridicate şi-i conduce înapoi spre Casa întunericului.
    Într-un caleidoscop de lumi - alăturate la infinit în direcţii multiple - răul se chirceşte şi se împrăştie: despoţi se îneacă cu oase de pui; tirani cad pradă gloanţelor asasinilor, otrăvurilor pregătite de amantele lor trădătoare; torţionari mascaţi se prăbuşesc morţi pe podele de lespezi din piatră însângerată.
    Fapta lui Ty se răspândeşte prin marele lanţ nesfârşit de universuri, distrugând răul în calea ei.
    La distanţă de trei lumi de-a noastră şi în marele oraş cunoscut acolo drept Londinorium, Turner Topham, vreme de două decenii un respectat membru al Parlamentului şi vreme de trei un pedofil sadic, izbucneşte din senin în flăcări pe când se plimbă de-a lungul bulevardului aglomerat cunoscut drept Puck-a-Derry.
    Două lumi mai încolo, un tânăr şi chipeş sudor pe nume Freddy Garver din insula Irse, un alt membru mai puţin răsărit al clanului Topham, întoarce lampa de sudură spre propria-i mână stângă şi incinerează toată carnea până la os.
    Sus, sus de tot, în celula lui îndepărtată, Regele Purpuriu simte o durere intensă în stomac şi cade într-un scaun, schimonosit. Ceva, ştie el, ceva fundamental s-a schimbat în oribilul său regat.
 
           Pe urmele Reginei albinelor, Tyler Marshall, cu ochii luminaţi şi fără nici-o urmă de teamă pe faţă, stă pe umerii lui Jack ca un băiat-rege.
    În spatele lui Jack şi-al prietenilor lui, sute şi sute de copii care fug din clădirea năruită a Marii Combinaţii se revarsă în Conger Road şi pe câmpiile pustiite de lângă el. Unii dintre aceşti copii sunt din lumea noastră; mulţi nu sunt.
    Copiii se deplasează pe câmpiile întunecate şi goale în armate neordonate, înaintând spre intrarea în propriile lor universuri. Batalioane târşâite de copii se împleticesc înainte asemenea unor coloane de furnici bete.
    Copiii care urmează Banda Sawyer nu sunt mai puţin jerpeliţi decât ceilalţi. Jumătate dintre ei sunt goi sau aproape goi. Copiii aceştia au feţe pe care le-am văzut pe cutiile de lapte şi pe fluturaşii cu cuvântul DISPĂRUT pe ei şi pe site-urile celor care-şi caută copiii, feţe din visele mamelor cu sufletul frânt şi-ale taţilor neconsolaţi.
    Unii dintre ei râd, alţii plâng, iar alţii le fac pe amândouă. Cei mai în puteri îi ajută pe cei slabi să meargă. Nu ştiu încotro se îndreaptă şi nici nu le pasă. Le ajunge că merg. Tot ce ştiu este că sunt liberi. Uriaşa maşinărie care le-a furat puterile şi bucuriile şi speranţele e în spatele lor şi deasupra lor se află o boltă mătăsoasă, protectoare, de albine, şi sunt liberi.
    La exact patru şi şaisprezece după-amiaza, Banda Sawyer iese pe uşa Casei întunericului. Tyler stă acum pe umerii masivi ai lui Beezer. Coboară scările şi rămân în faţa maşinii de patrulă a lui Dale Gilbertson (pe capotă sunt câteva albine moarte, la fel şi în locaşul ştergătoarelor de parbriz).
    - Uită-te la casă, Hollywood, murmură Doc.
    Jack se uită. Nu e decât o casă acum - o construcţie cu două etaje care, cândva, poate că a fost o casă respectabilă de fermă, dar care a căzut pradă neglijenţei de-a lungul anilor. Pentru a înrăutăţi şi mai mult lucrurile, cineva a vopsit-o în negru de sus până jos - până şi geamurile au fost mânjite cu acea vopsea. Efectul de ansamblu e trist şi excentric, dar nici pe departe sinistru.
    Forma ei alunecoasă a prins substanţă şi, cu magoria abbalahului dispărută, ceea ce rămâne este doar casa abandonată a unui bătrân care a fost cam nebun şi extrem de periculos.
    Un bătrân care se poate lua de mână cu monştrii umani ca Dahmer, Haarman şi Albert Fish. Răul lacom care a locuit cândva în această clădire s-a risipit, a fost spulberat, şi ceea ce rămâne e la fel de trivial ca un bătrân care bâiguie neînţeles într-o celulă din aripa condamnaţilor la moarte. Jack trebuie să facă ceva cu clădirea asta jalnică - ceva ce Mouse, pe patul de moarte, l-a pus să-i promită.
    - Doc, zice Beezer. Uite acolo.

           Un câine mare - mare, dar nu monstruos - se împleticeşte încet pe drumeagul care duce înapoi la Autostrada 35. Pare o corcitură între un boxer şi un dog german. O parte din cap şi una din labele din spate i-au fost spulberate.
    - Ăla-i câinele drăcesc, zice Beez.
    Doc rămâne gură-cască.
    - Cum, ăla?
    - Ăla, confirmă Beezer.
    Scoate pistolul, intenţionând să-i curme animalului suferinţa, dar înainte s-o poată face, acesta se prăbuşeşte pe-o rână, trage o singură gură poticnită de aer, apoi rămâne nemişcat. Beezer se întoarce spre Jack şi Dale.
    - Totul e mult mai mic odată ce maşinăria a fost oprită, nu-i aşa?
   - Vreau s-o văd pe mama, spune Ty încet. Te rog, se poate?
    - Da, răspunde Jack. Nu vrei să trecem pe acasă şi să-l luăm şi pe tatăl tău? Cred că şi el ar vrea să vină.
    Tyler afişează un zâmbet obosit.
   - Ba da, zice el. Să mergem.
   - S-a făcut, îi spune Jack.
    Dale întoarce atent maşina în curte şi tocmai ajunge la capătul drumeagului, când Ty strigă:
   - Uite! Uite, băieţi! Uite-le că vin!
    Dale se opreşte, se uită în oglinda retrovizoare şi şopteşte:
   - O, Jack. Sfântă Maică Precistă.

                Scoate schimbătorul la liber şi coboară. Coboară toţi şi se uită la Casa întunericului. Forma ei rămâne comună, dar se pare că nu şi-a pierdut totuşi toată magia.
    Undeva, o uşă - poate în pivniţă sau la un dormitor sau la o bucătărie murdară şi neglijată, dar altfel perfect normală - rămâne deschisă. De partea aceasta este ţinutul Coulee; de cealaltă este Conger Road, carcasa fumegândă, de curând scoasă din funcţiune a Marii Combinaţii, şi Din-tah.
    Albinele ies în veranda Casei întunericului. Albinele şi copiii pe care albinele îi conduc. Ies în cete, râzând şi plângând şi ţinându-se de mână.
    Jack Sawyer are o scurtă şi luminoasă viziune cu animalele care ieşeau din Arca lui Noe după potop.
    - Maică Sfântă! şopteşte Dale din nou.
    Curtea se umple de copii care râd, plâng, murmură. Jack se duce lângă Beezer, care se întoarce spre el cu un zâmbet luminos.
   - După ce ies toţi copiii, trebuie să închidem uşa, spune Jack. Pentru totdeauna.
   - Ştiu, zice Beezer.
   - Ai cumva vreo idee strălucită?
    - Păi, face Beezer, să spunem în felul următor: dacă-mi promiţi solemn că nu vei pune nicio întrebare cu subînţeles şi că nu vei spune nimic despre asta mai târziu, înainte de miezul nopţii s-ar putea să reuşesc să pun mâna pe-o cantitate substanţială de ceva al naibii de eficient.
    - Ce? Dinamită?
   - Te rog, spune Beezer. Am spus cumva eficient?
    - Te referi la?...
    Beezer zâmbeşte şi ochii i se îngustează.
   - Mă bucur că eşti de partea mea, spune Jack. Ne vedem pe drum înainte de miezul nopţii. O să trebuiască să intrăm pe furiş, dar nu cred c-o să avem vreo problemă.
    - Cu siguranţă n-o să avem niciuna la ieşire, completează Beezer.
    Doc îl bate pe Dale peste umăr.
    - Sper că aveţi vreo organizaţie de asistenţă a copiilor prin părţile astea, şefule. Cred c-o să vă prindă bine.
   - Maică...
    Dale se întoarce spre Jack cu o privire disperată.
    - Ce-o să mă fac? Jack rânjeşte.
    - Cred c-ar fi bine să-i suni... cum le spune Sarah? Potera Culorilor?
    O scânteiere de speranţă apare în ochii lui Dale Gilbertson. Sau poate că e lumina victoriei. John P. Redding de la FBI, ofiţerii Perry Brown şi Jeffrey Black de la Poliţia Statului Wisconsin.
    Îşi imaginează acest trio de nătărăi puşi în faţa apariţiei unei cruciade medievale de copii în vestul Wisconsinului. Îşi imaginează teancurile dickensiene de acte pe care un asemenea eveniment fără precedent trebuie să le producă. Or să aibă de lucru luni sau ani la rând. S-ar putea să le provoace căderi nervoase. Cu siguranţă le va da altceva la care să se gândească în afară de şeriful Dale Gilbertson din French Landing.
    - Jack, spune el. Ce propui, mai exact?
    - În linii mari, zice Jack, propun să cadă toată munca în cârca lor şi tu să primeşti toţi laurii. Cum ţi se pare asta?
    Dale cumpăneşte o clipă.
   - Foarte corect, spune. Hai să-l ducem pe puşti la tatăl lui, apoi îi ducem pe amândoi la Arden să-şi vadă mama şi soţia?
    - Bine, spune Jack. Îmi doresc numai ca Henry să fi fost şi el aici.
    - Înseamnă că suntem doi, zice Dale şi urcă înapoi la volan.

           O clipă mai târziu, merg de-a lungul drumeagului.
    - Cum rămâne cu copiii ăia? întreabă Ty, uitându-se prin lunetă. O să-i lăsaţi acolo, aşa, pur şi simplu?
    - Imediat ce ajungem pe autostradă, sun la poliţia statală, spune Dale. Cred că trebuie să treacă imediat la treabă, nu-i aşa, băieţi? La fel şi federalii, desigur.
   - Corect, spune Beezer.
   - Bine zici, întăreşte Doc.
    - Excelentă decizie administrativă, zice Jack şi-l aşază pe Tyler în poala sa. Între timp, or să fie bine, îi spune băiatului la ureche. Au văzut lucruri mai rele decât Wisconsinul.

         Haideţi să ne strecurăm afară pe geamul şoferului ca o boare de vânt (ceea ce şi suntem) şi să-i urmărim cum pleacă - patru oameni curajoşi şi un copil curajos care nu va mai fi niciodată la fel de tânăr (sau la fel de inocent). În spatele lor, curtea acum inofensivă şi lipsită de magie a Casei întunericului e plină de copii cu feţe murdare, cu ochii măriţi de mirare.
    Engleza e-o limbă minoritară aici şi unele dintre limbile care se vorbesc i-ar pune în dificultate pe cei mai buni lingvişti din lume în anii ce vor veni.
    Acesta este începutul unei poveşti care va face senzaţie în întreaga lume (articolul de primă pagină al Time din următoarea săptămână va fi Miracolul copiilor veniţi de nicăieri) şi, aşa cum Dale a presupus deja, al unui coşmar birocratic.
    Totuşi, copiii sunt în siguranţă. În siguranţă sunt şi eroii noştri. Toţi s-au întors nevătămaţi din cealaltă parte, iar la asta cu siguranţă nu ne-am aşteptat; majoritatea încercărilor de felul acesta cer de obicei măcar un sacrificiu (al unui personaj relativ minor, ca Doc, de pildă).
    Totul e bine când se termină cu bine.
    Iar acesta poate fi sfârşitul, dar vreţi să fie aşa; niciunul dintre scriitoraşii care v-au adus până aici nu v-ar nega alegerea aceasta.
    Dar dacă preferaţi să mergeţi mai departe, să nu spuneţi că nu aţi fost preveniţi: n-o să vă placă ce se întâmplă în continuare.

      XXXXX RAPORT OFICIAL XXXXX
    ŞEFUL POLIŢIEI DIN FRENCH LANDING REFUZĂ SĂ ANULEZE CONFERINŢA DE PRESĂ Şl AFIRMĂ CĂ A CERUT SUPORTUL AUTORITĂŢILOR LOCALE; UNELE SURSE CONFIRMĂ PREZENŢA CELEBRULUI INVESTIGATOR DIN LOS ANGELES; FBI Şl POLIŢIA STATULUI ÎŞI EXPRIMĂ PUTERNIC DEZAPROBAREA
      ** Exclusiv **
    Unul dintre ei, Tyler Marshall, este chiar din French Landing. Alta, Josella Rakine, este din Bating, un sătuc din sudul Angliei. Un al treilea e din Baghdad. În săptămâna scursă de la descoperirea aşa-numiţilor Copii ai Miracolului de-a lungul unei autostrăzi rurale (Route 35) din vestul Wisconsinului, au fost identificaţi şaptesprezece.
    Şi totuşi, aceştia şaptesprezece nu sunt decât vârful aisbergului.
    Surse apropiate echipei de cercetare alcătuite de FBI şi poliţia statului Wisconsin (cărora probabil li s-a alăturat CIA) vorbesc de cel puţin 750 de copii, un număr mult mai mare decât cel comunicat presei. Cine sunt aceştia? Cine i-a luat şi unde i-a dus?
    Cum au ajuns în French Landing, oraş care a fost victima unui criminal în serie (declarat acum decedat) în ultimele săptămâni? Ce rol a jucat Jack Sawyer, detectivul din Los Angeles care a atins celebritatea şi s-a pensionat la vârsta de doar treizeci şi unu de ani?
    Şi cine e răspunzător pentru uriaşa explozie care a distrus o locuinţă misterioasă din pădure, punct central, se pare, în cazul Pescarului?
    Unele dintre aceste întrebări ar putea primi răspunsuri mâine în parcul La Follette din French Landing, când şeful poliţiei locale, Dale Gilbertson, va ţine o conferinţă de presă. Bunul său prieten Jack Sawyer - care se spune că a rezolvat singur cazul Pescarului - îi va fi alături pe podium. Se aşteaptă să fie prezenţi şi doi adjuncţi de poliţie, Armand St Pierre şi Reginald Amberson, care au participat la misiunea de salvare de săptămâna trecută.
    Conferinţa de presă va avea loc în pofida puternicelor - aproape stridentelor - obiecţii ale grupului operativ FBI/PSW condus de agentul FBI John P. Redding şi detectivul Jeffrey Black de la poliţia statului Wisconsin.
    „Cred că aceasta nu e decât o ultimă încercare disperată din partea lui Gilbertson de a-şi salva postul”, a declarat o sursă. „A comis o serie de grave erori, dar, din fericire, are un prieten foarte priceput în probleme de relaţii cu publicul.”
    Membrii administraţiei locale din French Landing sunt de-o cu totul altă părere. „Vara aceasta a fost un coşmar pentru locuitorii din French Landing”, afirmă trezorierul municipal Beth Warren. „Şeriful Gilbertson vrea să-i asigure pe oameni că acest coşmar a luat sfârşit. Dacă ne poate oferi şi unele răspunsuri despre copii, cu atât mai bine.”
    Interesul e concentrat asupra lui Jack „Hollywood” Sawyer, care a făcut cunoştinţă cu şeriful Gilbertson şi cu oraşul French Landing în timpul anchetării cazului lui Thomberg Kinderling, aşa-numitul Ucigaş de Prostituate.
    Sawyer a fost rugat de Gilbertson să-şi asume un rol activ în cazul Pescarului şi, din câte se pare, a
reprezentat un element fundamental în derularea evenimentelor care au urmat.
    Despre ce evenimente discutăm, mai exact? Asta aşteaptă lumea să afle. Primele răspunsuri ar putea veni mâine, în parcul La Follette, pe malurile tumultuosului Mississippi.
    Vă vom ţine la curent cu cele ce se întâmplă.

                                             29.

         - Sunteţi pregătiţi? întreabă Dale.
   - Ăă, nu ştiu, omule, ezită Doc.
    Aceasta nu a cincea oară când spune asta, poate nici măcar a cincisprezecea. E palid, aproape că a intrat în hiperventilaţie.
    Toţi patru se află într-o rulotă Winnebago - un soi de cameră verde pe roţi - care a fost montată la marginea parcului La Follette. În apropiere este podiumul pe care vor sta ei (presupunând, desigur, că Doc va reuşi să stea în picioare) şi de pe care vor oferi răspunsurile îndelung ticluite.
    Pe panta care duce-n jos spre fluviu lat sunt adunaţi aproape patru sute de reporteri, plus echipe de filmare de la şase reţele americane şi Dumnezeu ştie câţi corespondenţi străini. Domnii de la presă nu sunt în cea mai bună dispoziţie, pentru că locul din faţa podiumului a fost rezervat unui număr reprezentativ (tras la sorţi) de locuitori ai French Landingului. Aceasta a fost cerinţa fermă a lui Dale pentru susţinerea conferinţei de presă.
    Ideea conferinţei de presă în sine i-a aparţinut lui Jack Sawyer.
    - Calmează-te, Doc, zice Beezer.
    Pare mai mare ca niciodată în pantalonii lui cenuşii largi şi cămaşa albă descheiată la gât - aproape ca un urs în frac. A făcut chiar efortul de a-şi pieptăna hectarele de păr.
    - Iar dacă chiar crezi c-o să faci o treabă jenantă - să te pişi pe tine, să vomiţi sau să leşini - rămâi aici.
    - Nee, face Doc chinuit. Dacă te-ai încins în horă, trebuie să joci. Dacă am început cu asta, hai s-o ducem la capăt.
    Dale, radiind în uniforma sa cea bună, se uită la Jack.
    Acesta e la fel de radiant în costumul lui cenuşiu de vară şi cravată de mătase albastru-închis. O batistă asortată i se iţeşte din buzunarul de la piept al sacoului.
   - Eşti sigur că asta trebuie să facem?

           Jack e absolut sigur.
    Ideea nu e să evite ca Potera Culorilor a lui Sarah Gilbertson să-şi aroge toate meritele; ideea e să se asigure că vechiul său prieten se află într-o poziţie inatacabilă.
    Şi poate face asta spunând o poveste foarte simplă, pe care ceilalţi trei o vor susţine până la capăt. Ty va face şi el acelaşi lucru, Jack e convins. Povestea e asta: celălalt vechi prieten al lui Jack, răposatul Henry Leyden, a descoperit identitatea Pescarului pe baza înregistrării de la 911.
    Caseta i-a fost dată de Dale, nepotul său. Pescarul l-a ucis pe Henry, dar nu înainte ca eroicul domn Leyden să-l rănească mortal şi să-i divulge numele poliţiei. (Celălalt scop pe care Jack îl urmăreşte cu această conferinţă de presă, înţeles perfect şi susţinut complet de Dale, este să se asigure că Henry va primi laurii pe care-i merită.) O cercetare a registrelor cadastrale ale French Landingului a scos la iveală faptul că Charles Burnside deţinea o casă pe Autostrada 35, nu departe de oraş.
    Dale le-a oferit statutul de ajutor de poliţist lui Jack şi altor doi voluntari care se întâmpla să se afle în apropiere (aceştia ar fi domnii Amberson şi St Pierre) şi s-au dus împreună acolo.
   - Din acel moment, le-a spus Jack prietenilor săi în repetate rânduri în zilele de dinaintea conferinţei de presă, e vital să ţineţi minte cele trei cuvintele care duc la majoritatea achitărilor în procesele criminalilor. Şi care sunt aceste cuvinte?
   -  ”Nu îmi amintesc”, a zis Dale.
    Jack încuviinţă.
   - Aşa-i. Dacă nu ai o poveste pe care să ţi-o aminteşti, nemernicii nu te pot prinde niciodată cu ocaua mică. Era ceva în aer în casa aia...
   - Nu zău, a hohotit Beezer cu o grimasă pe faţă.
   - ...Şi ne-a întunecat minţile. Ceea ce ne amintim este că: Ty Marshall era în curtea din spate, încătuşat de turnichetul sârmei pentru uscat rufe.

         Înainte ca Beezer St Pierre şi Jack Sawyer să se furişeze pe lângă baricadele poliţiei şi să arunce în aer Casa întunericului folosind exploziv plastic, un reporter a ajuns acolo şi-a făcut numeroase fotografii.
    Ştim despre ce reporter este vorba, desigur; Wendell Green şi-a materializat în sfârşit visul de a deveni celebru şi bogat.
   - Iar Burnside era mort la picioarele lui, zise Beezer.
   - Aşa-i. Cu cheia de la cătuşe în buzunar. Dale, tu ai găsit-o şi l-ai eliberat pe băiat. În curte mai erau câţiva copii, însă câţi erau...
   - Nu ne amintim, zise Doc.
   - Cât despre sexele lor...
   - Câţiva băieţi, câteva fete, completă Dale. Nu ştim exact câţi din fiecare.
   - Cât despre Ty, cum a fost luat, ce s-a întâmplat cu el...
   - A spus că nu-şi aminteşte, zise Dale, zâmbind.
   - Am plecat. Poate le-am spus ceva celorlalţi copii...
   - Dar nu ne amintim precis... intervine Beez.
   - Aşa-i, şi în orice caz păreau destul de-n siguranţă unde se aflau pentru moment. Doar când l-am urcat pe Ty în maşină i-am văzut pe toţi ieşind încolonaţi din curte.
   - Şi-am sunat la Poliţia Statului Wisconsin după întăriri, zise Dale. Asta chiar mi-o amintesc.
   - Sigur că da, zise Jack binevoitor.
   - Dar habar n-avem cum de locul ăla blestemat a fost aruncat în aer şi nu ştim cine a făcut-o.
   - Unii oameni, zise Jack, sunt mult prea dornici să-şi facă singuri dreptate.
   - Norocul lor că nu s-au aruncat şi pe ei în aer, spuse Dale.
   - Bine, le spune Jack acum.
    Stau la uşa rulotei. Doc a scos jumătate de joint şi, după patru inhalări rapide şi adânci, s-a calmat vizibil.
   - Ţineţi doar minte de ce facem asta. Mesajul este că noi am ajuns acolo primii, noi l-am găsit pe Ty, noi am văzut doar câţiva alţi copii, am considerat că sunt în siguranţă, având în vedere că Charles Burnside, cunoscut şi drept Carl Bierstone, Monstrul din South Side, sau Pescarul, murise. Mesajul e că Dale s-a comportat adecvat - cu toţii ne-am comportat aşa - şi că apoi a predat frâiele anchetei FBI-ului şi poliţiei statale, cei care se ocupă acum de situaţie. Mesajul este că French Landing e din nou un loc sigur. În ultimul rând, dar nu cel mai puţin important, mesajul e că Henry Leyden este adevărata vedetă. Eroul orb care l-a identificat pe Charles Burnside şi-a rezolvat cazul Pescarului, rănind mortal monstrul şi, în acelaşi timp, pierzându-şi viaţa.
   - Amin, zice Dale. Bunul unchi Henry.
    De dincolo de uşa rulotei aude vuietul ca de valuri produs de sutele de oameni. Poate chiar mii. Îşi spune: Asta aud cântăreţii rock înainte să urce pe scenă. Un nod i se ridică brusc în gât şi el face tot posibilul să-l înghită. Crede că dacă va continua să se gândească la unchiul Henry se va descurca bine.
   - Altceva, zice Jack, întrebările prea precise...
   - Nu ne amintim, spune Beezer.
   - Pentru că aerul era rău, e de acord Doc. Mirosea a eter sau cloroform sau ceva de felul ăsta.
    Jack îl priveşte pe fiecare în parte, încuviinţează, zâmbeşte.
    Una peste alta, asta va fi o ocazie fericită, crede. O sărbătoare a iubirii. Fără doar şi poate, ideea că ar putea să moară în următoarele câteva minute nu i-a trecut prin cap.
   - Bine, zice el, să mergem pe scenă şi să-i dăm drumul. În după-amiaza asta suntem politicieni, politicieni la o conferinţă de presă, iar politicienii care sunt aleşi sunt cei care se concentrează asupra mesajului.
    Deschide uşa rulotei. Vuietul mulţimii creşte în aşteptare.

          Se apropie de podium în această ordine: Beezer, Dale, Jack şi bunul Doctor.
    Se mişcă într-o strălucire de lumină albă caldă de bliţuri şi reflectoare de televiziune. Jack n-are idee la ce le trebuie aşa ceva - ziua e luminoasă şi caldă, o adevărată minunăţie - dar se pare că le trebuie. Se pare că întotdeauna le trebuie.
    Voci strigă: „Aici!” în mod repetat. Se aud şi întrebări răzleţe, pe care ei le ignoră. Vor răspunde - cât de bine posibil - la ele la timpul cuvenit, dar pentru moment sunt pur şi simplu uluiţi de mulţime.
    Rumoarea începe cu două sute sau aşa ceva de locuitori ai French Landingului care stau pe scaune pliante într-o zonă împrejmuită cu frânghie chiar în faţa podiumului. Aceştia se ridică în picioare, unii bătând din palme, alţii fluturând pumni încleştaţi în aer ca nişte boxeri câştigători.
    Presa le preia uralele şi, când cei patru prieteni ai noştri urcă scările podiumului, zarva devine un tunet. Noi suntem alături de ei, sus pe podium, şi Dumnezeule, vedem atât de multe feţe cunoscute care se uită la noi.
    Îl vedem pe Morris Rosen, care i-a dat lui Henry CD-ul cu Dirtysperm în prima noastră zi în oraş. În spatele lui e un contingent venit de la acum defuncta casă de bătrâni Maxton: încântătoarea Alice Weathers e înconjurată de Elmer Jesperson, Ada Meyerhoff (în scaun cu rotile), Flora Flostad şi fraţii Boettcher, Hermie şi Tom Tom.
    Tansy Freneau, părând puţin buimacă, dar nu complet nebună, ca înainte, stă lângă Lester Moon, care şi-a petrecut braţul pe după ea. Arnold „Lanternă” Hrabowski, Tom Lund, Bobby Dulac şi ceilalţi membri ai departamentului lui Dale sunt în picioare, ţopăind şi scandând ca nebunii.
    Uitaţi-vă acolo - iată-l pe Enid Purvis, vecina care l-a sunat pe Fred la serviciu în ziua în care Judy a luat-o în cele din urmă razna.
    Acolo e Rebecca Vilas, semănând cu o călugăriţă în rochia aia cu guler înalt (dar să nu verşi lacrimi pentru ea, Argentina; Becky şi-a pus deoparte o rezervă frumuşică de bani, mulţumim foarte mult). Butch Yerxa e lângă ea.
    În spatele mulţimii, ascunzându-se ruşinaţi, dar neputând lipsi de la victoria prietenilor lor, sunt William Strassner şi Hubert Cantinaro, cunoscuţi mai bine drept Kaiser Bill şi Sonny.
    Uite acolo! Herb Roeper, frizerul lui Jack, stă lângă Buck Evitz, poştaşul lui. Cunoaştem atât de mulţi şi de toţi trebuie să ne despărţim în împrejurări atât de fericite.
    În primul rând, Wendell Green ţopăie ca o găină în apă fiartă (Dumnezeu ştie cum a ajuns în zona împrejmuită, el fiind din La Riviere şi nu din French Landing, dar uite-l acolo) şi face poze. De două ori se loveşte de Elvena Morton, menajera lui Henry. Când o face a treia oară, ea îl pocneşte zdravăn peste cap. Wendell nici nu pare să observe. În timpul anchetei asupra cazului Pescarului a primit în cap bobârnace mult mai tari.
    Iar într-o parte vedem pe altcineva pe care s-ar putea sau nu să-l recunoaştem. Un domn vârstnic, cu pielea tuciurie, cu ochelari fumurii pe nas. Seamănă puţin cu un vechi cântăreţ de blues. Seamănă puţin şi cu un actor de film pe nume Woody Strode.

         Aplauzele bubuie şi bubuie. Oamenii ovaţionează. Pălării sunt aruncate în aer şi purtate de briza verii.
    Salutul lor devine un fel de miracol în sine, o afirmare, poate chiar o acceptare a copiilor, care se presupune că au fost supuşi unei ciudate perversiuni sexuale legate de Internet. (Oare nu toate chestiile alea ciudate sunt legate de Internet?) şi sigur că aplaudă pentru că s-a sfârşit coşmarul. Baubaul a murit în curtea lui din spate, a murit la un pas de un prozaic turnichet de aluminiu pentru întins rufe, acum dispărut, iar ei sunt din nou în siguranţă.
    O, cum sună uralele în aceste ultime momente ale vieţii lui Jack Sawyer pe Pământ! Păsările se înalţă speriate de pe malul râului şi urcă spre cer cârâind, căutând un loc mai liniştit. Pe râu, un cargobot răspunde la urare - sau poate li se alătură - sunând iar şi iar din sirenă. Alte vase prind ideea şi sporesc tărăboiul.
    Fără să se gândească ce face, Jack ia mâna dreaptă a lui Doc în mâna sa stângă şi mâna stângă a lui Dale în dreapta sa. Dale ia mâna lui Beezer şi Banda Sawyer ridică braţele împreună, cu faţa la mulţime.
    Mulţime care, desigur, o ia razna. Dacă n-ar fi ceea ce se va întâmpla în scurt timp, aceasta ar fi imaginea deceniului, poate chiar a secolului.
    Ei stau acolo triumfători, simboluri vii ale victoriei, cu mâinile unite către cer, mulţimea scandând, videocamerele rulând, aparatele Nikon scăpărând, şi acela e momentul în care femeia din al treilea rând începe să se mişte.
    Şi pe ea o cunoaştem, dar ne ia o secundă sau două ca s-o recunoaştem, pentru că ea n-a avut nicio legătură cu cazul pe care l-am urmărit. Ea doar a... dat târcoale.
    Două sute de locuri din faţă au fost atribuite prin tragere la sorţi cetăţenilor din French Landing, câştigătorii fiind anunţaţi de Debbi Anderson, Pam Steven şi Dit Jesperson. Femeia aceasta a fost numărul 199. Când trece pe lângă ei, mai mulţi oameni se fac mici, deşi în frenezia fericirii care i-a cuprins nici nu sunt conştienţi că o fac; această femeie cu şuviţe de păr de culoarea paiului lipite de obraji miroase a transpiraţie şi-a nesomn şi-a vodcă. Are cu ea o poşetuţă. Poşetuţa e deschisă. Ea duce mâna înăuntru.
    Iar noi, care am trăit în a doua jumătate a secolului XX şi, graţie miracolului reprezentat de televizor, am fost martorii a zeci de asasinate şi tentative de asasinat, ştim exact după ce duce ea mâna. Vrem să-i avertizăm cumva pe cei patru bărbaţi care stau cu mâinile unite spre cer, dar nu putem decât să privim.
    Numai negrul cu ochelari de soare vede ce se întâmplă. Se întoarce şi începe să umble, conştient că femeia i-a luat-o probabil înainte, că probabil el va ajunge prea târziu.
    Nu, gândeşte Speedy Parker. Nu se poate sfârşi aşa, nu se poate.
   - Jack, lasă-te jos! strigă el, dar nu-l aude nimeni din cauza aplauzelor, a uralelor, a strigătelor frenetice.
    Mulţimea pare să-i blocheze intenţionat calea, închizându-i drumul ori de câte ori încearcă o altă rută. Pentru un moment, Wendell Green, care continuă să ţopăie ca un epileptic în criză, e în calea asasinei. Apoi ea îl aruncă în lături cu forţa unei nebune. Şi de ce nu? Ea este nebună.
   - Oameni buni...
    Dale aproape că şi-a lipit gura de microfon şi difuzoarele cocoţate în copacii din apropiere ţiuie puternic. Încă mai ţine ridicată mâna dreaptă a lui Jack în mâna sa stângă şi pe-a lui Beezer în cea dreaptă. Pe faţă are un zâmbet slab, năuc.
   - Mulţumesc, oameni buni, apreciem sincer susţinerea dumneavoastră, dar dacă aţi putea să faceţi linişte...
    Acela e momentul în care Jack o vede.

           A trecut mult timp, ani întregi, dar o recunoaşte imediat.
    Aşa şi trebuie; ea l-a scuipat în faţă într-o zi când ieşea din tribunalul Los Angeles. L-a scuipat şi l-a făcut nemernic dus cu pluta. A pierdut douăzeci de kilograme de atunci, îşi spune Jack. Poate mai mult. Apoi vede că ţine mâna în poşetă şi, chiar înainte ca femeia s-o scoată, el ştie ce se întâmplă aici.
    Mai rău e că nu poate face nimic în privinţa asta. Doc şi Dale îi ţin mâinile prinse tare. Trage adânc aer în piept şi strigă aşa cum a fost învăţat să facă în asemenea situaţii – „Armă!” - iar Dale Gilbert-son încuviinţează din cap ca pentru a spune: Da, lumea ne aclamă.
    În spatele ei, croindu-şi drum prin mulţimea fremătătoare, îl vede pe Speedy Parker, dar, dacă Speedy nu are cumva în mânecă un truc magic deosebit de bun...
    Nu are. Speedy Parker, cunoscut în Teritorii drept Parkus, tocmai se luptă să ajungă pe culoarul din mijloc, când femeia din faţa platformei scoate arma.
    E-un pistolaş urât, de calibru 32, cu mânerul înfăşurat în bandă adezivă neagră, şi Jack are exact jumătate de secundă să-şi spună că poate îi va exploda în mână.
   - Armă! strigă Jack din nou şi Doc Amberson e cel care-l aude şi o vede pe femeia rânjitoare ghemuită chiar în faţa lor.
   - O, futu-i, zice Doc.
   - Wanda, nu! strigă Jack.
    Doc i-a dat drumul la mână (Dale încă-i mai ţine dreapta ridicată în aerul văratic) şi Jack o întinse spre ea ca un agent de trafic.
    Primul glonţ al Wandei Kinderling îi trece drept prin palmă, se înclină uşor, începe să trepideze şi-i pătrunde în scobitura umărului stâng.
    Wanda îi vorbeşte. E prea mare larma ca Jack s-o audă, dar ştie ce-i spune: Poftim, cretin dus cu pluta - Thorny îţi transmite salutări.
    Goleşte restul de cinci gloanţe în pieptul şi gâtul lui Jack Sawyer.

***

          Nimeni nu aude pocnetele nesemnificative scoase de pistolaşul Wandei, nu peste toate aplauzele şi uralele, dar Wendell Green şi-a ridicat aparatul foto şi, când detectivul sare în spate, degetul reporterului nostru preferat apasă butonul Nikonului din simplu reflex.
    Aparatul face opt instantanee.
    A treia e Poza cu „p" mare, cea care va ajunge la fel de cunoscută ca fotografia puşcaşilor marini înălţând steagul pe Iwo Jima şi aceea cu Lee Harvey Oswald strângându-se de burtă în garajul secţiei de poliţie din Dallas.
    În fotografia lui Wendell, Jack Sawyer se uită calm în jos spre trăgător (care e doar o ceaţă în partea inferioară a cadrului).
    Expresia feţei lui ar putea fi una de iertare. Lumina zilei e clar vizibilă prin gaura din palma mâinii sale întinse. Picături de sânge roşu ca rubinul plutesc încremenite în aer lângă gâtul lui rănit.
    Uralele şi aplauzele încetează brusc, parcă amputate.
    Urmează un moment de îngrozitoare şi perplexă tăcere.
    Jack Sawyer, împuşcat de două ori în plămâni şi o dată în inimă, dar şi în mână şi în gât, rămâne locului, uitându-se atent la gaura de sub degetele răşchirate şi deasupra încheieturii.
    Wanda Kinderling se holbează la el cu dinţii înnegriţi dezgoliţi.
    Speedy Parker se uită la Jack cu o expresie de pură oroare pe care ochelarii de soare n-o pot ascunde. La stânga lui, urcat pe unul dintre cele patru turnuri de control care înconjoară platforma, un cameraman tânăr leşină şi cade la pământ.
    Apoi, pe nepusă masă, instantaneul pe care Wendell l-a prins fără să ştie se spulberă şi totul îşi reia mişcarea.
    Wanda Kinderling strigă: Ne vedem în iad, Hollywood - mai mulţi oameni vor confirma asta - şi-apoi îşi pune pistolul la tâmplă. Expresia ei de satisfacţie malefică face loc uneia mai tipice de neînţelegere năucă atunci când zvâcnetul degetului nu produce decât un declic sec. Pistolaşul e gol.

          Un moment mai târziu este aproape complet spulberată - gâtul rupt, umărul drept rupt, patru coaste rupte - când Doc sare de pe scenă peste ea şi-o lăţeşte la pământ.
    Papucul său stâng loveşte capul lui Wendell Green, însă de data aceasta Wendell nu se alege decât cu o ureche însângerată. Ei, mai devreme sau mai târziu trebuia să-i surâdă şi lui norocul, nu-i aşa?
    Pe podium, Jack Sawyer se uită incredul la Dale, încearcă să vorbească şi nu reuşeşte. Se împleticeşte, rămâne în picioare încă un moment, apoi se prăbuşeşte.
    Faţa lui Dale a trecut într-o frântură de secundă de la încântare la şoc extrem şi spaimă. Apucă microfonul şi strigă:
   - A FOST ÎMPUŞCAT! NE TREBUIE UN DOCTOR!
    Difuzoarele ţiuie şi de data asta. Niciun doctor nu se arată.
    Mulţi oameni din mulţime intră în panică şi o rup la fugă.
    Panica se răspândeşte.
    Beezer e în genunchi, îl întoarce pe Jack cu faţa în sus.
    Jack îl priveşte, încercând în continuare să vorbească. De la colţurile gurii îi curge sânge.
   - O, futu-i, e grav, Dale, e chiar grav, strigă Beezer, după care e lăţit la pământ.

          Nimeni n-ar crede că bătrânul negru şi costeliv care a sărit pe scenă ar putea doborî la pământ o huidumă ca Beezer, însă acesta nu e-un om ca oricare altul. După cum ştim cu toţii. Îl înconjoară o aură subţire, dar perfect vizibilă de lumină albă. Beezer o vede. Ochii i se măresc.
    Mulţimea, între timp, fuge spre cele patru zări. Panica le cuprinde şi pe doamnele şi domnii de la presă. Nu însă şi pe Wendell Green; el rămâne ferm pe poziţie ca un erou, făcând poze până când Nikonul îi e la fel de gol ca şi pistolul Wandei Kinderling.
    Îl surprinde în cadru pe negru când stă cu Jack Sawyer în braţe; îl surprinde pe Dale Gilbertson punând o mână pe umărul negrului; îl surprinde pe negru întorcându-se şi vorbindu-i lui Dale. Când Wendell îl va întreba mai târziu pe şeful poliţiei din French Landing ce i-a spus bătrânul, Dale îi zice că nu-şi aduce aminte - pe deasupra, în tot haosul ăla, abia dacă a desluşit vreun cuvânt.
    Aiureli, desigur, dar putem fi siguri că, dacă Jack Sawyer ar fi auzit răspunsul lui Dale, ar fi fost mândru. Când ai îndoieli, spune-le că nu-ţi aminteşti.

            Ultima poză a lui Wendell îi înfăţişează pe Dale şi Beezer privind cu expresii la fel de împietrite cum bătrânul urcă scările rulotei Winnebago cu Jack Sawyer în braţe.
    Wendell habar nu are cum de un aşa boşorog poate căra un om aşa de voinic - Sawyer are un metru nouăzeci şi cântăreşte optzeci şi şase de kilograme - însă bănuieşte că e aceeaşi treabă ca atunci când o mamă în suferinţă ridică maşina sau camioneta sub care e prins copilul ei. Şi nici nu contează. E-o nimica toată în comparaţie cu ce urmează.
    Pentru că atunci când un grup de oameni condus de Dale, Beez şi Doc dau buzna în rulotă (Wendell e în spatele grupului), nu găsesc altceva decât un singur scaun răsturnat şi mai multe pete de sânge lăsate de Jack Sawyer în chicineta în care le-a dat membrilor bandei sale restrânse ultimele instrucţiuni. Dâra de sânge duce către spate, unde se află un pat pliant şi-o toaletă mică. Şi acolo, picăturile şi petele pur şi simplu se opresc.
    Jack şi bătrânul care l-a dus în braţe aici înăuntru au dispărut.
    Doc şi Beezer se bâlbâie, aproape isterici. Sar de la întrebări despre unde s-ar fi putut duce Jack la amintirile chinuite ale ultimelor momente petrecute pe podium înainte să înceapă împuşcăturile.
    Nu reuşesc să accepte situaţia şi Dale are o bănuială că va trece destul de mult timp până să reuşească şi el s-o accepte. Îşi dă seama acum că Jack a văzut-o pe femeie venind, că încerca să-şi elibereze mâna dintr-a lui ca să poată reacţiona.
    Dale crede că poate e totuşi momentul să renunţe la slujba de şerif, să-şi găsească o altă meserie. Nu chiar acum, însă.
    Acum vrea să-i scape pe Beezer şi Doc de Potera Culorilor şi vrea să-i calmeze. Are să le spună ceva care s-ar putea să ajute la asta.

            Tom Lund şi Bobby Dulac vin lângă el şi toţi trei îi escortează pe Beezer şi Doc departe de rulotă, unde agentul special Redding şi detectivul Black de la poliţia statului Wisconsin stabilesc deja perimetrul. Odată ajunşi în spatele podiumului, Dale se uită la feţele uluite ale celor doi motociclişti masivi.
   - Ascultaţi-mă, spune el.
   - Trebuia să păşesc în faţa lui, zice Doc. Am văzut-o venind, de ce n-am păşit în faţa...
   - Taci din gură şi ascultă!
    Doc tace. Tom şi Bobby ascultă şi ei cu ochii căscaţi.
   - Negrul mi-a spus ceva.
   - Ce? întreabă Beezer.
   - A spus: „Lasă-mă să-l iau eu... s-ar putea să mai aibă o şansă.”
    Doc, care a tratat destule răni prin împuşcare la viaţa lui, scoate un chicotit incredul.
   - Şi tu l-ai crezut?
   - Nu atunci, nu în întregime, zice Dale. Dar când am intrat în rulotă şi rulota era goală...
   - Şi nu e prevăzută cu vreo ieşire secundată, adaugă Beezer.
    Scepticismul lui Doc s-a mai diminuat.
   - Chiar crezi că?...
   - Da, zice Dale Gilbertson şi se şterge la ochi. Trebuie să sper. Iar voi, băieţi, trebuie să mă ajutaţi.
   - Bine, spune Beezer. Aşa o să facem.

           Şi credem că aici trebuie să-i părăsim cu adevărat, stând acolo sub cerul albastru de vară, aproape de Părintele Apelor, stând lângă un podium cu scândurile mânjite de sânge.
    Curând, viaţa îi va prinde din urmă şi-i va trage înapoi în vâltoarea ei, dar pentru câteva momente sunt împreună, uniţi de speranţa faţă de prietenul nostru comun.
    Haideţi să-i lăsăm aşa, bine?
    Haideţi să-i lăsăm sperând.

           A FOST ODATĂ CA NICIODATĂ ÎN TERITORII...

        A fost odată ca niciodată (cum începeau toate vechile poveşti frumoase pe când trăiam cu toţii în pădure şi nimeni nu trăia altundeva) un Căpitan al Avangărzilor cu o cicatrice mare pe faţă pe nume Farren, care a condus un băieţel speriat pe nume Jack Sawyer prin Pavilionul Reginei.
    Băieţelul acela n-a văzut însă curtea Reginei; nu, a fost dus printr-un labirint de coridoare în spatele scenei, în locuri secrete şi rareori vizitate unde păianjenii ţeseau pânze în colţurile înalte şi curenţii calzi de aer miroseau puternic a mâncare.
    În cele din urmă, Farren a pus mâinile la subsuorile băiatului şi l-a ridicat. E un panou în faţa ta acum, i-a şoptit el - vă amintiţi? Cred că eraţi acolo. Cred că amândoi eram, deşi eram mai tineri pe-atunci, nu-i aşa? Împinge-l către stânga.
    Jack a făcut cum i s-a spus şi s-a trezit că trage cu ochiul în camera Reginei, încăperea în care aproape toţi se aşteptau ca ea să moară... exact cum Jack se aştepta ca mama lui să moară în camera ei din Alhambra Inn and Gardens din New Hampshire.
    Era o cameră albă, luminoasă, plină de infirmiere agitate care adoptaseră o stare neastâmpărată pentru că nu aveau nicio idee clară despre cum să-şi ajute pacienta.
    Băiatul s-a uitat prin vizor în această cameră, la o femeie care la început a crezut că este mama lui transportată cumva, magic, în locul acesta, iar noi ne-am uitat odată cu el, niciunul dintre noi bănuind că la mulţi ani după, devenit bărbat în toată firea, Jack Sawyer va zace în acelaşi pat în care a văzut-o pentru întâia oară pe îngemănară mamei lui.
   Parkus, care l-a adus din French Landing în Baroniile Interioare, stă acum la panoul prin care Jack, adus de Căpitanul Farren, s-a uitat odinioară. Lângă el este Sophie de Canna, cunoscută acum în Teritorii deopotrivă ca Tânăra Regină şi Sophie cea Bună.
    Astăzi, în camera de dormit nu este nicio infirmieră; Jack zace tăcut sub un ventilator care se roteşte încet. Acolo unde nu e înfăşurat în bandaje, pielea îi e palidă. Pleoapele închise sunt spuzite cu o delicată pudră purpurie. Mişcarea sus-jos a cearşafului fin de olandă tras până sub bărbie abia dacă se observă... dar există.
    Jack respiră.
    Pentru moment, cel puţin, Jack trăieşte.
    Vorbind încet, Sophie spune:
   - Dacă n-ar fi atins Talismanul...
   - Dacă n-ar fi atins Talismanul, dacă nu l-ar fi ţinut în braţe, ar fi murit acolo pe podium înainte să mă pot apropia de el, spune Parkus. Dar, sigur, dacă n-ar fi fost Talismanul, nici nu s-ar fi aflat pe scena aceea.
   - Ce şanse are?
    Femeia se uită la el. Undeva, într-o altă lume, Judy Marshall a reînceput deja să-şi reia ritmul normal de viaţă.
    Pentru îngemănară ei, însă, o asemenea viaţă nu va exista - vremurile grele au venit din nou în partea asta de univers - şi în ochi îi scânteiază o lumină regală, imperială.
   - Spune-mi adevărul, sir, nu accept o minciună.
   - Şi nici n-am să te mint, doamna mea, îi spune el. Cred că, graţie protecţiei reziduale oferite de Talisman, îşi va reveni. Veţi sta alături de el într-o dimineaţă sau seară şi ochii i se vor deschide. Nu astăzi şi probabil că nici săptămâna asta, dar curând.
   - Şi cu întoarcerea în lumea lui? Lumea prietenilor lui?

         Parkus a adus-o în locul acesta pentru că spiritul băiatului care a fost Jack încă mai dăinuie, fantomatic şi cu dulceaţa copilăriei. Aici a fost înainte ca drumul încercărilor să i se deschidă în faţă şi, în unele feluri, să-l întărească. A fost aici când inocenţa-i era încă neatinsă.
    Ce l-a surprins la Jack ca om matur - şi l-a emoţionat într-un fel în care Parkus nu s-a aşteptat niciodată să mai fie emoţionat - este cât de mult din acea inocenţă a rămas încă în bărbatul care s-a născut din băiat.
    Şi aceasta, desigur, se datorează Talismanului.
    - Parkus? Rătăceşti cu mintea.
   - Nu departe, doamna mea, nu departe. Întrebi dacă se va putea întoarce în lumea lui după ce-a fost rănit mortal de trei, poate chiar de patru ori - după ce i-a fost străpunsă inima, de fapt. L-am adus aici pentru că toată magia care l-a atins şi i-a schimbat viaţa e mai puternică aici; la bine şi la rău, Teritoriile au fost un izvor al vieţii pentru Jack Sawyer încă din copilărie. Şi a funcţionat. Încă trăieşte. Dar când se va trezi va fi altfel. Va fi ca...
    Parkus pregetă, căzând pe gânduri. Sophie aşteaptă tăcută lângă el. De departe, din bucătărie, se aude urletul unui bucătărese care se răsteşte la un ucenic.
    - Sunt animale care trăiesc în mare şi respiră prin branhii, zice Parkus într-un târziu. Şi, de-a lungul timpului, unele dintre el îşi dezvoltă plămâni. Astfel de creaturi pot trăi deopotrivă sub apă şi pe uscat. Aşa-i?
    - Aşa am învăţat în copilărie, aprobă Sophie cu răbdare.
    - Dar unele dintre aceste creaturi îşi pierd branhiile şi nu mai pot trăi decât pe uscat. Acum, Jack Sawyer cred că e genul ăsta de creatură. Tu sau eu putem sări în apă şi să înotăm la adâncime puţin timp, iar el s-ar putea întoarce să-şi viziteze lumea pentru perioade scurte... cu timpul, desigur. Dar dacă tu sau eu ar fi să încercăm să trăim sub apă...
    - Ne-am îneca.
    - Întocmai. Iar dacă Jack ar încerca să trăiască din nou în lumea lui, să se întoarcă la căsuţa lui din valea Norway, de pildă, rănile i-ar reapărea în câteva zile sau săptămâni. Poate sub altă formă - pe certificatul lui de deces ar putea figura un infarct, de pildă - însă, chiar şi aşa, tot glonţul Wandei Kinderling ar fi cauza morţii sale. Glonţul Wandei Kinderling care i-a străpuns inima.
    Parkus îşi dezgoleşte dinţii.
    - Odioasă femeie! Cred că abbalah nu ştia de ea cum nu ştiam nici eu, dar uite ce pagube a produs!
    Sophie ignoră asta. Ea se uită la bărbatul tăcut, care doarme în camera alăturată.
   - Condamnat să trăiască într-un tărâm plăcut ca ăsta...
    Se întoarce spre el.
   - Este un tărâm plăcut, nu-i aşa, sir? E tot un tărâm plăcut, în ciuda tuturor lucrurilor?
    Parkus zâmbeşte şi se închină. În jurul gâtului, un dinte de rechin atârnă la capătul unui colier fin de aur.
    - Întocmai.
    Ea încuviinţează rapid.
   - Aşadar, să trăiască aici s-ar putea să nu fie atât de îngrozitor.
    El nu spune nimic. După un moment sau două, vioiciunea ei conştientă dispare şi umerii îi cad.
   - Nu mi-ar plăcea deloc, zice ea pe-o voce firavă. Să fiu alungată din propria lume şi să-mi fie permise doar scurte vizite sporadice... eliberări condiţionate... să trebuiască să plec la prima tuse sau primul junghi în piept... nu mi-ar plăcea deloc.
    Parkus ridică din umeri.
   - Va trebui să accepte lucrurile aşa cum sunt. Că-i place sau nu, branhiile i-au dispărut. Acum e-o creatură a Teritoriilor. Şi Dumnezeu Dulgherul ştie că este de lucru pentru el aici. Povestea Turnului se apropie de punctul culminant. Cred că Jack Sawyer ar putea avea un rol de jucat în ea, deşi nu pot spune sigur care. În orice caz, când se va vindeca, va vrea să lucreze. E-un ţopilist şi pentru ei e întotdeauna de lucru.
    Sophie se uită prin despicătura din perete şi minunatu-i chip exprimă suferinţă.
   - Trebuie să-l ajuţi, draga mea, spune Parkus.
   - Îl iubesc, spune ea, vorbind foarte încet.
   - Şi el te iubeşte pe tine. Dar ceea ce urmează va fi greu.
   - De ce trebuie să fie aşa, Parkus? De ce viaţa trebuie întotdeauna să ceară atât de mult şi să ofere atât de puţin?
    El o ia în braţe şi ea nu se opune, lipindu-şi faţa de pieptul lui.
    În întunericul de dincolo de camera în care Jack Sawyer doarme, Parkus răspunde la întrebarea ei cu un singur cuvânt:
    - Ka.

          Epilog

          Ea stă lângă patul lui în prima noapte a Lunii Pământului Plin, la zece zile după discuţia ei cu Parkus în pasajul secret.
    În faţa pavilionului, aude copiii cum cântă. E ziua porumbului verde. În poală are o broderie mică. Este vară, încă este vară, şi în aer pluteşte dulce misterul verii.
    Iar în camera învolburată în care îngemănară mamei lui a zăcut cândva, Jack Sawyer deschide ochii.
    Sophie pune broderia deoparte, se apleacă în faţă şi duce buzele sale moi lângă ghiocul urechii lui.
   - Bine-ai revenit, spune ea. Sufletul meu, viaţa mea, iubirea mea: bine-ai revenit.

                                        SFÂRȘIT