Casa întunericului, Stephen King, Peter Straub

.........................................................
                           10-17

             Burny nu scutura clanțele (nu că Andy Railsback va şti asta vreodată). Încerca să-l simtă pe individul care-i furase o mică afacere imobiliară în Chicago la sfârşitul anilor şaptezeci. South Side, leagănul echipei White Sox. Oraşul negrilor, cu alte cuvinte.
    O grămadă de fonduri federale în partea aia şi, pe deasupra, câteva baniţe de „mălai” din Illinois. Suficienţi gologani să-i ajungă ani întregi, mai multe oportunităţi ca într-un magazin cu reduceri, însă George „Du-te-n Mă-ta” Potter ajunsese acolo primul, banii trecuseră dintr-o mână în alta pe sub proverbiala tejghea, iar Charles Burnside (sau poate că pe-atunci încă era Carl Bierstone; e greu să-ţi aduci aminte) rămăsese afară în frig.
    Dar Burny a urmărit paşii hoţului în toţi aceşti mulţi ani.
    (Ei bine, de fapt nu Burny însuşi, dar, aşa cum trebuie să ne fi dat seama pe-acum, acesta e-un om cu prieteni puternici.)
    Moş Potsie - cum îi spuneau prietenii în zilele când încă avea puţini - a intrat în faliment în La Riviere, în anii nouăzeci, şi-a pierdut mare parte din ceea ce-şi pusese deoparte în timpul avântului informatic.
    Dar asta nu-i ajunge lui Burny.
    Potsie mai trebuie pedepsit, iar întâmplarea ca jigodia aia să ajungă în oraşul ăsta de căcat e mult prea bună ca să nu profite de ea. Principalul motiv al lui Burny - o dorinţă scelerată de-a continua să amestece în oala de pe foc, de-a se asigura că totul merge din rău în mai rău - nu s-a schimbat, însă şi asta îi va sluji acelui scop.
    Aşa că a călătorit la hotelul Nelson, făcând-o într-un fel pe care Jack îl înţelege şi pe care Judy Marshall l-a intuit, aterizând în camera lui Potsie ca un liliac bătrân. Iar când l-a simţit pe Andy Railsback în spatele său, a fost binenţeles încântat. Railsback îl va scuti să mai dea un telefon anonim, iar Burny, sincer să fie, s-a cam săturat să facă toată treaba în locul lor.

           Acum, înapoi în camera lui, aşezat comod (cu excepţia artritei, desigur), îşi întoarce gândurile de la George Potter şi începe să Invoce.
    Uitându-se sus în întuneric, ochii lui Charles Burnside încep să strălucească într-un fel deosebit de tulburător.
    - Gorg, sune el. Gorg t'ili. Dinit a abbalah. Ăsesse Tansy. Ăsesse a moma u Irma. Dinnit a abbalah, Gorg. Dinnit a Ram Abbalah. Gorg. Gorg, vino. Slujeşte pe abbalah. Găseşte-o pe Tansy. Găseşte-o pe mama Irmei. Slujeşte pe abbalah, Gorg. Slujeşte-l pe Regele Purpuriu.
    Ochii lui Burny se închid. Adoarme cu zâmbetul pe buze.
    Şi sub pleoapele ridate, ochii continuă să-i strălucească precum nişte felinare acoperite.

            Morty Fine, managerul din tura de noapte de la hotelul Nelson, e pe jumătate adormit peste revistă atunci când Andy Railsback dă buzna înăuntru, speriindu-l atât de tare că Morty aproape că se rostogoleşte din scaun. Revista cade la podea cu un pocnet plat.
    - Iisuse Hristoase, Andy, era să-mi provoci un atac de cord! strigă Morty. Nu ştii să baţi la uşă sau, cel puţin, să-ţi dregi blestemata aia de voce?
    Andy nu-l bagă în seamă şi Morty îşi dă seama că bătrânul e alb ca varul. Poate că el e cel care va face un atac de cord. N-ar fi prima oară când asta s-ar întâmpla la Nelson.
    - Tre' să suni la poliţie, zice Andy. Sunt oribile. Iisuse Hristoase, Morty, îs cele mai oribile poze pe care le-am văzut vreodată... Polaroiduri... Şi, mamă, am crezut c-o să se întoarcă în... c-o să se întoarcă în orice clipă... da' la început am fost încremenit şi am... am...
    - Încetişor, zice Morty, îngrijorat. Despre ce vorbeşti?
    Andy inspiră adânc şi face un efort vizibil de-a se controla.
    - L-ai văzut pe Potter? întreabă. Tipu' din 314?
    - Nu, zice Morty, dar în majoritatea serilor e la Lucky's la ora asta, unde bea câteva beri şi, poate, mănâncă un hamburger. Deşi habar n-am de ce-ar mânca cineva ceva în localul ăla.
    Apoi, poate asociind un palat al ptomainei cu altul:
   - Hei, ai auzit ce-au găsit poliţiştii la Ed's Eats? Trevor Gordon a trecut pe-aici şi-a spus că...
   - Nu contează.
    Andy se aşază în scaunul aflat de cealaltă parte a mesei şi se uită fix la Morty cu ochi umezi, îngroziţi.
    - Sună la poliţie. Fă-o chiar acum. Spune-le că Pescarul e-un om pe nume George Potter şi că locuieşte la etajul al doilea de la hotelul Nelson.
    Faţa lui Andy se încordează într-o grimasă, apoi se relaxează din nou.
    - La capătul coridorului pe care stă şi subsemnatul.
    - Potter? Visezi, Andy. Tipu' nu-i decât un constructor ieşit la pensie. N-ar face rău niciunei muşte.
    - Nu ştiu despre muşte, dar le-a făcut un rău al naibii de mare unor copilaşi. Am văzut polaroidele pe care le-a făcut. Sunt în dulapul lui. Lucruri mai urâte n-ai văzut în viaţa ta.
    Apoi Andy face ceva care-l uimeşte pe Morty şi-l convinge că nu e vorba despre o glumă şi, probabil, nici despre o greşeală: Andy Railsback începe să plângă.

              Tansy Freneau, alias mama îndurerată a Irmei Freneau, de fapt nu este încă îndurerată. Ştie că ar trebui să fie, dar durerea a fost amânată. În momentul de faţă se simte ca şi când ar pluti pe-un nor de lână luminoasă şi calmă. Doctorul (asociata lui Pat Skarda, Norma Whitestone) i-a administrat cinci miligrame de lorazepam acum patru sau cinci ore, dar ăsta nu-i decât începutul.
    Parcul de case mobile Holiday, unde Tansy şi Irma au locuit de când Cubby Freneau şi-a luat tălpăşiţa din Green Bay în '98, e aproape de Sand Bar, iar ea are o „tărăşenie” cu jumătate de normă cu Lester Moon, unul dintre barmani. Membrii Thunder Five l-au poreclit pe Lester Moon „Brânză Puturoasă” dintr-un motiv bine întemeiat, dar Tansy îi spune întotdeauna Lester, lucru pe care el îl apreciază aproape la fel de mult ca ocazionala tăvăleală bahică în dormitorul lui Tansy sau în spatele barului, unde este o saltea (şi-un bec vopsit în negru) în camera de depozitare.
   În jurul orei cinci astă-seară, Lester a dat o fugă la ea cu un sfert de brandy cu cafea şi patru sute de miligrame de OxyContin, gata zdrobit şi pregătit pentru tras pe nas. Tansy a rezolvat deja şase linii şi e în derivă. Se uită la poze vechi cu Irma şi pur şi simplu... Ştiţi voi... pluteşte în derivă.
    Ce copilaş frumos a fost, îşi spune ea, neştiind că, nu foarte departe, un îngrozit funcţionar de hotel se uită la o fotografie foarte diferită a copilaşului ei frumos, un polaroid de coşmar pe care nu va reuşi niciodată să-l uite. Este o poză pe care Tansy, nu va trebui s-o vadă niciodată, lucru care sugerează că poate există un Dumnezeu în ceruri.
    Întoarce o pagină (AMINTIRI DE AUR a fost imprimat pe coperta clasorului ei) şi iată-le pe Tansy şi Irma în toiul picnicului organizat de Mississippi Electrix, pe-atunci pe când Irma avea patru ani şi Mississippi Electrix mai avea un an până la faliment şi totul era mai mult sau mai puţin în ordine. În fotografie, Irma stă împreună cu alţi câţiva ţânci, şi are faţa surâzătoare mânjită cu îngheţată de ciocolată.
    Uitându-se fix la instantaneu, Tansy întinde mâna după paharul de brandy cu cafea şi soarbe puţin. Şi brusc, de nicăieri (sau din locul din care toate gândurile noastre mai rău prevestitoare şi irelevante ne ies în lumina atenţiei), se trezeşte că-şi aminteşte poezia aia idioată a lui Edgar Allan Poe pe care au trebuit s-o memoreze în clasa a noua. Nu s-a gândit la ea de ani întregi şi n-are niciun motiv s-o facă acum, însă cuvintele primei strofe îi revin fără efort şi perfect clare în minte. Uitându-se la Irma, le recită cu voce tare fără inflexiuni, fără pauze, care fără-ndoială că ar fi făcut-o pe doamna Normandie să se apuce de părul ei alb şi câlţos şi să mormăie. Felul în care Tansy recită nu are acelaşi efect asupra noastră; în schimb, ne face să ne înfiorăm adânc şi persistent. E ca şi când ai asculta un cadavru citind o poezie.
    - ”Odată, într-un îndepărtat miez de noapte, pe când ascultam truditele şoapte ale unor tomuri vechi şi uitate, ce-mi spuneau că totul e trecător, pe când picoteam aproape adormind, deodată mă îndreptai auzind o foarte înceată bătaie lovind în uşa camerei mele uşor...”
    În exact acest moment se aude o bătaie uşoară în uşa ieftină din placaj a rulotei Airstream a lui Tansy Freneau. Ea ridică privirea, cu ochii plutind în lacrimi, cu buzele ţuguiate şi umezite de brandy cu cafea.
    - Les'ser? Tu eşti?
    Ar putea fi, presupune. Nu oamenii de la televiziune, cel puţin aşa speră ea. N-a vrut să stea de vorbă cu oamenii de la televiziune, i-a trimis cu coada între picioare. Ştie într-o parte adâncă şi trist vicleană a minţii ei că aceştia ar încerca să-i aline durerea numai ca s-o facă să arate prost în lumina reflectoarelor lor, aşa cum oamenii ăia de la Jerry Springer Show ajung întotdeauna să arate prost.
    Niciun răspuns... Şi-apoi se aude din nou. Cioc. Cioc-cioc.
    - ”«E vreun călător»„, zice, ridicându-se în picioare. E ca şi când s-ar ridica în picioare într-un vis. „«E vreun călător,» zisei bombănind, «poate că el se trezi ciocănind în uşa camerei mele uşor. E numai atât, un călător.»
    Cioc. Cioc-cioc.
    Nu e ca şi când ar bate cineva cu încheieturile degetelor.
    E-un sunet mai subţire ca acela. Un sunet ca de-o singură unghie.
    Sau un cioc.

               Traversează camera în ceaţa ei de droguri şi brandy, picioarele-i goale şoptind pe covorul care a fost odinioară miţos şi care acum e aproape chel: fosta mamă. Deschide uşa serii ceţoase de vară şi nu vede nimic, pentru că se uită prea sus. Apoi ceva de pe covoraşul de la intrare foşneşte.
    Ceva, un ceva negru, se uită în sus la ea cu ochi luminoşi, iscoditori. E-un corb, o doamne-dumnezeule, e corbul lui Poe, venit să-i facă o vizită.
    - Iisuse, îmi pierd minţile, zice Tansy şi-şi trece degetele prin părul slab.
    - Iisuse! repetă corbul de pe covoraşul de la intrare.
    Şi-apoi, mai ascuţit ca un piţigoi:
    - Gorg!
    Dacă ar fi întrebat-o cineva, Tansy ar fi spus că era prea drogată ca să fie speriată, însă lucrul ăsta se pare că nu e adevărat, căci ea scoate un strigăt scurt de descumpănire şi face un pas în spate.
    Corbul ţopăie vesel peste prag şi păşeşte ţanţoş pe covorul purpuriu spălăcit, continuând să se uite în sus la ea cu ochii lui luminoşi.
    Pe pene îi scânteiază picături de apă condensate din ceaţă.
    Ţopăie pe lângă ea, apoi se opreşte să-şi ciugulească penele şi să şi le umfle. Se uită în jur ca pentru a întreba: Cum mă descurc, iubire?
    - Pleacă, zice Tansy. Nu ştiu cine dracu' eşti sau dacă eşti măcar aici, dar...
    - Gorg! insistă corbul, apoi deschide aripile şi zboară prin livingul rulotei, un fulg de cenuşă desprins din spinarea nopţii.
    Tansy ţipă şi se crispează, apărându-şi instinctiv faţa, însă Gorg nici nu s-a apropiat de ea. Pasărea aterizează pe masă lângă sticla ei, nefiind niciun bust cu Pallas la îndemână.

            Tansy îşi spune: şi-a pierdut direcţia în ceaţă, atâta tot. Ar putea să aibă chiar şi rabie ori să aibă boala aia Laim sau cum îi zice. Ar trebui să mă duc în bucătărie şi să iau mătura. Să-l dau afară înainte să se cace peste tot...
    Dar bucătăria e prea departe. În starea în care se află, bucătăria pare la sute de kilometri depărtare, undeva în apropiere de Colorado Springs. Şi probabil că aici nu există niciun corb. Faptul că s-a gândit la poezia aia blestemată a făcut-o să aibă halucinaţii, asta e tot... asta şi faptul că şi-a pierdut fiica.
    Pentru întâia oară, durerea străbate prin pâclă şi Tansy se crispează din cauza căldurii ei crude şi aspre. Îşi aminteşte mânuţele care uneori îi apăsau atât de delicat gâtul.
    Strigătele din noapte, trezind-o din somn. Mirosul ei, proaspăt îmbăiată.
    - Numele ei era Irma! strigă brusc la născocirea care stă atât de îndrăzneaţă lângă sticla de brandy. Irma, nu Lenore, futu-i, ce nume tâmpit mai e şi Lenore? Hai să te aud curii spui Irma!
    - Irma! croncăneşte ascultător vizitatorul, reducând-o la tăcere de uimire.
    Şi ochii lui. A! Ochii lui scânteietori o atrag, ca ochii bătrânului marinar în celălalt poem pe care ar fi trebuit să-l înveţe, dar nu l-a învăţat niciodată.
    - Irma-Irma-Irma-Irma...
    - Termină!
    Nu vrea să-i audă numele. A greşit. Numele fiicei ei ieşind din gâtul acela străin este respingător, insuportabil. Vrea să-şi acopere urechile cu mâinile şi nu poate. Sunt prea grele.
    Mâinile ei s-au dus, ca aragazul şi frigiderul nenorocit, pe jumătate stricat), în Colorado Springs. Tot ce poate face este să se uite în ochii aceia negri, scăpărători.
    Îşi ciuguleşte penele negre ca abanosul şi netede ca satinul, umflându-le. Scot un foşnet scurt şi neplăcut, şi ea îşi spune:
    „Profetule! strigai, vestitor posac, totuşi, profet, de eşti pasare sau drac!”
    Fără doar şi poate, îi umple inima ca o apă rece.
    - Ce ştii tu? întreabă ea. De ce ai venit?
    - Ştiu! croncăneşte Corbul Gorg, plecându-şi şi ridicând iute ciocul. Venit!
    Şi-i trage oare cu ochiul? Dumnezeule mare, îi trage oare cu ochiul?
    - Cine a omorât-o? şopteşte Tansy Freneau. Cine mi-a omorât copilaşul?

           Ochii corbului sunt aţintiţi asupra ei, transformând-o într-o gâză de insectar. Încet, simţindu-se într-un vis mai mult ca niciodată (însă asta este aievea, la un anumit nivel ea înţelege asta perfect), se apropie de masă. Corbul n-o slăbeşte din ochi, corbul o atrage în continuare pe Ţărmul Nopţii, crede ea.
    Ţărmul fututei de Nopţi.
    - Cine? Spune-mi ce ştii!
    Corbul îşi ridică spre ea ochii negri strălucitori. Ciocul se deschide şi se închide, arătându-şi interiorul roşu şi ud în fulgerări scurte.
    - Tansy! croncăneşte el. Vino!
    Picioarele i se moaie şi Tansy se prăbuşeşte în genunchi, muşcându-şi limba şi făcând-o să sângereze. Stropi purpurii îi pătează tricoul. Acum, ochii ei sunt la nivelul capului păsării. Vede o aripă frecându-se sus-jos, senzual, de sticla cu brandy de cafea. Gorg miroase a praf şi Cormane de muşte moarte şi urne străvechi cu mirodenii îngropate.
    Ochii lui sunt găvane negre, strălucitoare, dând în cine ştie ce altă lume. În Iad, poate. Sau în şeol.
    - Cine? şopteşte ea.
    Gorg îşi întinde spatele şi gâtul foşnitor până când ciocul negru îi intră de-a dreptul în pavilionul urechii. Începe să şoptească şi, în cele din urmă, Tansy Freneau începe să încuviinţeze. Lumina sănătăţii mintale i-a părăsit ochii. Şi oare când se va întoarce? O, cred că ştim cu toţii răspunsul.
    Puteţi spune „niciodată”?

                                                       16.

          Şase patruzeci şi cinci după-amiaza. French Landing e acoperit de ceaţă, complet acoperit de ceaţă, şi sufletul lui nu-şi află odihna, însă e tăcut. Tăcerea nu va dura. Odată ce a început, alunecarea nu se opreşte niciodată mult timp.
    La Maxton's, Chipper a rămas peste program şi, luând în considerare tacticoasa (şi cu adevărat senzaţionala) felaţie pe care i-o face Rebecca Vilas în vreme ce el stă tolănit în scaunul biroului său, hotărârea lui de-a face câteva ore suplimentare nu e chiar atât de surprinzătoare.
    În sala de zi, bătrânii stau înmărmuriţi de Julie Andrews şi Sunetul muzicii. Alice Weathers chiar plânge de fericire - Muzica e filmul ei preferat. Cântând în ploaie e pe locul doi, însă locul doi tot locul doi e, orice ai face. Dintre aceşti încarceraţi pe viaţă, numai Burny lipseşte... doar că niciunul de aici nu-i simte câtuşi de puţin lipsa. Burny doarme adânc.
    Spiritul care-l controlează acum - demonul, am putea foarte bine să-i spunem - are propria misiune în French Landing, şi s-a folosit mult de Burny în aceste ultime câteva săptămâni (nu că Burny s-ar plânge; el este un complice foarte docil).

          Pe drumul văii Norway, Jack Sawyer intră cu Dodge Ram-ul său pe aleea din faţa casei lui Henry Leyden. Ceaţa e mai rară aici, însă tot transformă farurile camionetei în halouri blânde. Astă-seara va reîncepe lectura Casei umbrelor de la capitolul 7 (Drumul Stafiei) şi speră să ajungă la finalul capitolului 8 (Ascunzând o grămadă de păcate). Dar înainte de Dickens, a acceptat să asculte ultimul candidat al şobolanului de Wisconsin pentru promovare intensă, o piesă numită Gimme Back My Dog de Slobberbone.
    - Odată cam la cinci ani, din tumultul rock'n'roll iese câte-un cântec minunat, i-a spus Henry la telefon, şi Jack s-a întrebat dacă nu cumva îl aude pe şobolan strigând cu tonul vocii prietenului său, făcând vocalize acolo, la marginea întunericului. Ăsta-i un cântec rock'n'roll minunat.
    - Dacă spui tu, răspunde Jack cu îndoială. Ceea ce consideră el a fi un cântec rock'n'roll minunat e Runaround Sue de Dion.

            Pe Aleea Robin Hood la numărul 16 (în căsuţa aia simpatică în stil Cape Cod), Fred Marshall e la pământ în mâini şi genunchi, cu o pereche de mănuşi verzi de cauciuc trase peste mâini, şi spală podeaua, încă mai are şapca de baseball a lui Tyler în echilibru pe cap şi plânge înfundat.

          În parcul de case mobile Holiday, Corbul Gorg picură otravă în urechile lui Tansy Freneau.

            În casa robustă de cărămidă de pe Herman Street, unde locuieşte împreună cu frumoasa Sarah şi la fel de frumosul David, Dale Gilbertson tocmai se pregăteşte să se întoarcă la birou, mişcările sale fiind puţin mai lente din cauza celor două porţii de plăcintă cu carne de pui şi-a farfuriei cu budincă de pâine pe care le-a mâncat. Când sună telefonul, nu e foarte surprins. În definitiv, a avut senzaţia aceea. Cea care-l sună e Debbi Anderson şi, de la primul cuvânt pe care- l rosteşte, el ştie că a apărut ceva nou.
    Ascultă, încuviinţează, pune o întrebare retorică. Soţia lui stă în uşa de la bucătărie, urmărindu-l cu ochi îngrijoraţi.
    Dale se apleacă Şi notează ceva în carneţelul de lângă telefon. Sarah se apropie de el S1 citeşte două nume: Andy Railsback şi M. Fine.
    - Îl mai ai pe Railsback pe fir? întreabă el.
    - Da, stai aşa...
    - Fă-mi legătura cu el.
    - Dale, nu ştiu dacă ştiu cum se face asta.
    Debbi pare neobişnuit de agitată. Dale închise ochii o clipă, îşi reaminteşte că asta nu-i sarcina ei de zi cu zi.
    - N-a venit încă Ernie?
    - Nu.
    - Cine a venit?
    - Bobby Dulac... cred că Dit e la duş...
    - Dă-mi-l pe Bobby, zice Dale şi e uşurat când Bobby reuşeşte să-i facă repede şi fără probleme legătura cu Andy Railsback în biroul lui Morty Fine.

            Cei doi bărbaţi au fost sus în camera 314 şi o singură privire la polaroidurile risipite pe podeaua dulapului lui George Potter i-a fost de-ajuns lui Morty. Acum e palid ca şi Andy. Poate şi mai palid. În faţa secţiei de poliţie, Ernie Therriault şi Reginald „Doc” Amberson se întâlnesc în parcare. Doc tocmai a venit cu bătrânul (dar perfect întreţinutul) său Harley Fat Boy. Fac schimb amiabil de salutări în ceaţă. Ernie Therriault e şi el poliţist - oarecum - dar relaxaţi-vă: el e ultimul pe care va trebui să-l întâlnim (ei, mai este un agent FBI care-şi face veacul pe-aici, dar să nu ne gândim deocamdată la el; e în Madison şi e-un cretin).
    Ernie e-un bărbat suplu, de şaizeci şi cinci de ani, pensionat din rândul forţelor de poliţie de aproape doisprezece ani şi, totuşi, e-un poliţist de patru ori mai bun decât va fi vreodată Arnold Hrabowski. Îşi suplimentează pensia ocupând postul de dispecer pe timp de noapte pentru Poliţia French Landing (nu mai doarme aşa bine în ultima vreme, din cauza unei prostate capricioase) şi făcând pe agentul de pază la First Bank of Wisconsin vinerea, când cei din Wells Fargo vin la două şi cei din Brinks la patru.
    Doc seamănă leit cu un Hells Angel, cu barba lui lungă, înspicată (pe care uneori o împleteşte cu panglici în stilul piratului Edward Teach) şi îşi câştigă existenţa făcând bere, însă cei doi se înţeleg de minune. Pentru început, îşi recunosc reciproc inteligenţa. Ernie nu ştie dacă Doc chiar este doctor, dar ar putea fi. Poate că odinioară a fost.
    - S-a schimbat ceva? întreabă Doc.
    - Nu, din câte ştiu eu, prietene, zice Ernie.
    Unul din gaşca Thunder Five trece pe aici în fiecare seară, cu rândul, ca să verifice. În seara asta s-a nimerit să fie Doc.
    - Pot să intru cu tine?
    - Mda, zice Ernie. Atât timp cât respecţi regula.
    Doc încuviinţează. Pe unii dintre ceilalţi membri ai găştii îi enervează regula (mai ales pe Sonny, pe care-l enervează multe lucruri), însă Doc ţine seama de ea: o ceaşcă de cafea sau cinci minute, oricare e prima, apoi ţi-ai luat tălpăşiţa.
    Ernie, care a văzut mulţi Hells Angels adevăraţi pe când era poliţist în Phoenix prin anii şaptezeci, apreciază răbdarea de care au dat dovadă Beezer St Pierre şi echipa lui. Dar, sigur că da, ei nu sunt Hells Angels, sau Pagans, sau Beasts on Bikes, sau orice altă idioţenie d-asta. Ernie nu ştie cu exactitate ce sunt ei, dar ştie că-l ascultă pe Beezer, şi bănuieşte că răbdarea lui Beezer începe să scadă. Ernie ştie că a lui asta ar face acum.
    - Bine, atunci, intră, zice Ernie, lovindu-l pe uriaş peste umăr. Să vedem ce se mai întâmplă.
    Destul de multe, după cum dovedeşte.

         Dale descoperă că nu poate gândi repede şi limpede.
    Teama de dinainte l-a părăsit, în parte pentru că dezastrul a avut deja loc şi cazul - cazul oficial, cel puţin - i-a fost luat. În mare parte pentru că ştie că acum îl poate suna pe Jack dacă are nevoie şi Jack îi va răspunde. Jack e plasa lui de siguranţă.
    Ascultă descrierea făcută de Railsback polaroidelor - lăsându-l în principal pe bătrân să golească sacul şi să se liniştească puţin - şi apoi pune o singură întrebare cu privire la cele două fotografii cu băiatul.
    - Galben, răspunde Railsback fără ezitare. Cămaşa era galbenă. Puteam citi Kiwanis pe ea. Nimic altceva. Sâ... sângele...
    Dale zice că înţelege şi îi spune lui Railsback că, în scurt timp, va veni un ofiţer acolo.
    Se aude zgomotul produs de receptor când trece dintr-o mână în alta, după care Fine îi vorbeşte în ureche - un individ pe care Dale îl cunoaşte şi faţă de care nu are cine ştie ce consideraţie.
    - Şi dacă se întoarce, şefule? Dacă Potter se întoarce aici la hotel?
    - Vezi holul de unde te afli?
    - Nu.
    Irascibil.
    - Suntem în birou. Ţi-am spus-o deja.
    - Atunci, du-te la intrare. Prefă-te ocupat. Dacă intră...
    - Nu vreau să fac asta. Dacă ai vedea pozele alea, nici tu n-ai vrea s-o faci.
    - Nu trebuie să-i sari în spate, zice Dale. Numai să suni dacă trece pe acolo.
    - Dar...
    - Închide, domnule, telefonul. Am multe de făcut.
    Sarah a pus mâna pe umărul soţului ei. Dale pune mâna sa liberă peste a ei. Aude un clic suficient de puternic să exprime supărare.
    - Bobby, eşti pe fir?
    - Chiar aici, şefule. Sunt şi Debbi, şi Dit. O, şi Ernie tocmai a intrat.
    Coboară vocea:
    - E împreună cu unul dintre motocicliştii ăia. Ăla care-şi spune Doc.
    Dale gândeşte intens. Ernie, Debbi, Dit şi Bobby: toţi în uniformă. Nu e bine pentru ce vrea el. Ia o hotărâre pe moment şi spune:
    - Dă-mi-l pe motociclist la telefon.
    - Poftim?
    - Ai auzit bine.
    O clipă mai târziu, discută cu Doc Amberson.
    - Vrei să ne ajuţi să-l înşfăcăm pe căcatul care a omorât-o pe fetiţa lui Armand St Pierre?
    - La naiba, da.
    Fără urmă de ezitare.
    - Prea bine: nu pune întrebări şi nu mă face să repet.
    - Ascult, zice Doc dintr-o suflare.
    - Spune-i ofiţerului Dulac să-ţi dea mobilul albastru din camera dovezilor, ăla pe care l-am luat de la drogatul care a scăpat. O să ştie despre care vorbesc.
    Dacă cineva va încerca să depisteze semnalul emis de telefonul acela, Dale ştie, nu vor reuşi să-l identifice cu secţia lui de poliţie, şi asta-i foarte bine. În definitiv, s-ar presupune că el nu se mai ocupă de caz.
    - Mobilul albastru.
    - Apoi du-te pe jos la Lucky's Tavern, lângă hotelul Nelson.
    - Am venit cu motocicleta...
    - Nu. Mergi pe jos. Du-te înăuntru. Cumpără un bilet de loterie. Fii atent la un bărbat înalt, costeliv, păr grizonant, în vârstă cam de şaptezeci de ani, cu pantaloni kaki, poate şi cu o cămaşă kaki. Cel mai probabil singur. Locul lui preferat este între tonomat şi holul scurt care duce la toalete. Dacă-i acolo, sună la secţie. Apasă doar 911. Ai priceput?
    - Mda.
    - Du-te. Să-ţi sfârâie călcâiele, doctore.
    Doc nici măcar nu se sinchiseşte să-şi ia rămas-bun. O clipă mai târziu, Bobby e înapoi la aparat.
    - Ce-o să facem, Dale?
    - Dacă omul e acolo, o să-l umflam pe nemernic, zice Dale.
    Încă îşi păstrează controlul, însă simte cum bătăile inimii i se accelerează, cum încep de-adevăratelea să bage gaz.
    Lumea din faţa ochilor lui e de-o strălucire cum n-a mai avut de la prima crimă încoace. Pe umăr, simte fiecare deget al mâinii soţiei sale. Îi simte mirosul fardurilor şi-al fixativului.
    - Ia-l pe Tom Lund. Şi scoate trei veste antiglonţ.
    Se gândeşte la asta, apoi spune:
    - Scoate mai bine patru.
    - O să-l suni pe Hollywood?
    - Da, zice el, dar n-o să-l aşteptăm.
    Cu asta, închide. Pentru că vrea s-o zbughească, se forţează să rămână locului pentru o clipă. Trage adânc aer în piept. Îi dă drumul, mai trage o dată.
    Sarah îl prinde de mâini.
    - Ai grijă.
    - O, da, face Dale. De asta poţi fi sigură.
    Porneşte spre uşă.
    - Cum rămâne cu Jack? strigă ea.
    - O să-l sun din maşină, răspunde el fără să încetinească pasul. Dacă Dumnezeu ţine cu noi, tipu' o să fie la răcoare înainte ca el să ajungă la jumătatea drumului spre secţie.

             Cinci minute mai târziu, Doc stă la bar în Lucky's, îl ascultă pe Trace Adkins cum cântă I Left Something Turned On at Home şi răzuieşte un bilet de loterie cu câştig instant. Chiar este unul câştigător - zece dolari - însă atenţia lui Doc e îndreptată spre tonomat. Clatină încet din capul hirsut, ca şi când s-ar da într-adevăr în vânt după piesa asta de rahat superior.
    La masa din colţ, cu o farfurie de spaghete în faţă (sosul e la fel de roşu ca sângele care-ţi curge din nas) şi-o halbă de bere la îndemână stă bărbatul pe care-l caută: înalt chiar şi aşezat, costeliv, cu riduri care-i marchează faţa bronzată de ogar, păr grizonant pieptănat atent pe spate. Doc nu-i vede bine cămaşa, pentru că tipul şi-a prins un şervet la guler, însă piciorul lung care iese de sub masă e îmbrăcat în kaki.
    Dacă Doc ar fi absolut sigur că ăsta era ucigaşul ăla borât de copii care i-a luat viaţa lui Amy, l-ar aresta chiar acum în numele cetăţenilor oraşului - şi ar fi o arestare extrem de dură. Ducă-se dracului poliţişti şi căcatul ăla cu cititul drepturilor. Dar poate că tipul nu e decât un martor, sau un complice, sau altceva.
    Îşi ia câştigul de la barman, respinge propunerea de-a rămâne pentru o bere şi iese din nou în ceaţă. După zece paşi pe deal în sus, scoate mobilul albastru din buzunar şi formează 911. De data aceasta îi răspunde Debbi.
    - E acolo, zice Doc. Ce fac acum?
    - Adu telefonul înapoi, spune ea şi închide.
    - Ei, mulţumesc din părţi, zice Doc cu reţinere.
    Dar va fi băiat bun. Va juca după regulile lor. Numai că mai întâi...
    Formează alt număr pe mobilul albastru (care mai are de îndeplinit o trebuşoară înainte să iasă pentru totdeauna din povestea noastră) şi Bear Girl răspunde.
    - Dă-mi-l la telefon, dulceaţă, zice el, sperând să nu-i spună că Beezer s-a dus la Sand Bar.
    Dacă Beez se duce vreodată singur acolo, înseamnă că urmăreşte un singur lucru. Un lucru rău.
    Dar, o clipă după aceea, vocea lui Beezer îi răsună în ureche - aspră, ca şi când bărbatul ar fi plâns.
    - Mda? Ce-i?
    - Strânge-i pe toţi şi mişcă-ţi curu' ăla grăsan în parcarea secţiei de poliţie, îi spune Doc. Nu-s sută la sută sigur, da' cred că se pregătesc să-l salte pe labagiu' care-a făcut-o. S-ar putea chiar să fi văzut...
    Beezer s-a pus în mişcare încă dinainte ca Doc să poată lua telefonul de la ureche şi să apese butonul OFF. Stă în ceaţă, uitându-se la luminile neclare ale secţiei poliţiei din French Landing, întrebându-se de ce nu i-a spus lui Beezer să vină cu băieţii în faţă la Lucky's. Bănuieşte că ştie răspunsul. Dacă Beezer ajunge la bătrânul ăla înaintea poliţiştilor, spaghetele s-ar putea să fie ultima masă a boşorogului.
    Mai bine să aştepte, poate.
    Să aştepte şi să vadă.

            Pe Herman Street nu e altceva decât o negură fină, însă pasta se îngroaşă aproape imediat ce Dale virează spre centrul oraşului. Porneşte farurile de întâmpinare, dar nu sunt de ajuns. Aprinde şi farurile de ceaţă, apoi îl sună pe Jack. Aude începutul mesajului preînregistrat, întrerupe apelul şi formează numărul unchiului Henry. Şi unchiul Henry răspunde. În fundal, Dale aude ţipătul unei chitare ciudat acordate şi pe cineva mormăind Gimme back ma dog! iar şi iar.
    - Da, tocmai a ajuns, recunoaşte Henry. Acum ne aflăm în faţa degustării muzicale a serii. Urmează literatura. Am ajuns la o răscruce importantă în Casa umbrelor - Chesney Wold, Drumul Stafiei, doamna Rouncewell, toate alea - aşa că dacă nevoia ta nu este cu adevărat urgentă...
    - Este. Dă-mi-l la telefon acum, unchiule.
    Henry suspină.
    - Oui, mon capitaine.
    După un moment, vorbeşte deja cu Jack, care sigur că e de acord să vină imediat. Asta-i bine, dar şeful poliţiei din French Landing găseşte că unele dintre reacţiile prietenului său sunt puţin cam neliniştitoare. Nu, Jack nu vrea ca Dale să aştepte cu arestarea până la venirea lui.
    Foarte frumos din partea sa că întreabă, aşa cum frumos e şi că Dale i-a păstrat o vestă antiglonţ (parte din belşugul cu care Poliţia French Landing şi mii de alte departamente de poliţie mici au fost procopsite în timpul lui Reagan), dar Jack crede că Dale şi oamenii lui îl pot sălta pe George Potter fără mari probleme.
    Adevărul e că Jack Sawyer pare doar puţin interesat de George Potter. La fel şi de oribilele fotografii, deşi în mod sigur trebuie că sunt autentice; Railsback a identificat cămaşa galbenă cu însemnele Ligii de Juniori Kiwanis a lui Johnny Irkenham, un detaliu ce n-a fost încă furnizat presei.
    Nici măcar josnicul Wendell Green n-a aflat încă lucrul acesta.
    Jack întreabă însă - nu o dată, ci de mai multe ori - de tipul pe care Andy Railsback l-a văzut în hol.
    - Halat albastru, un papuc de casă şi asta-i tot ce ştiu! se vede Dale în cele din urmă obligat să recunoască. Iisuse, Jack, ce importanţă aste? Ascultă, trebuie să închid.
    - Ding-dong, răspunde Jack, destul de nepăsător, şi închide.

          Dale intră în parcarea înceţoşată. Îi vede pe Ernie Therriault şi pe motociclist-berarul numit Doc stând în faţa uşii din spate, discutând. Nu sunt altceva decât nişte umbre în ceaţa purtată de vânt.
    Discuţia pe care a purtat-o cu Jack l-a făcut să se simtă neliniştit, ca şi când ar exista indicii şi indicatori foarte importanţi pe care el (aşa prostănac cum e el) nu i-a văzut.
    Dar ce indicii? Pentru numele lui Dumnezeu, ce indicatori?
    Iar acum o urmă de resentiment ii pigmentează neliniştea.
    Poate că un tip sagace a la Lucas Davenport precum Jack Sawyer pur şi simplu nu poate să creadă în ceea ce este evident. Poate că oamenii de felul lui sunt mereu mai interesaţi de câinele care nu latră.
    Sunetele se transmit mai bine prin ceaţă şi, la jumătatea drumului până în spatele secţiei, Dale aude motoare de motociclete prinzând zgomotos viaţă jos lângă fluviu. Jos pe Nailhouse Row.
    - Dale, zice Ernie.
    Înclină din cap în semn de salut, ca şi când asta ar fi o seară ca oricare alta.
    - Salut, şefule, sare şi Doc.
    Fumează o ţigară fără filtru, lui Dale i se pare că e o Pali Mall sau Chesterfield. Halal doctor, gândeşte Dale.
    - Dacă mi se permite să-l parafrazez intenţionat greşit pe MisteRogers, continuă Doc, e-o seară frumoasă în cartier. Nu eşti de aceeaşi părere?
     - I-ai chemat tu, zice Dale, smucind din mână în direcţia motocicletelor care-şi ambalează motoarele.
    Două perechi de faruri apar în parcare. Dale îl vede pe Tom Lund la volanul primei maşini. Al doilea vehicul este aproape cu siguranţă maşina personală a lui Danny Tcheda. Soldaţii se adună din nou. Să sperăm că de data asta vor putea evita o catastrofă de proporţii cosmice. Ar face bine. De data asta s-ar putea să joace pe cea mai mare miză.
    - Păi, nu pot răspunde direct la asta, zice Doc, dar aş putea întreba: dacă ar fi prietenii tăi, tu ce ai face?
    - Exact acelaşi lucru, recunoaşte Dale şi intră în secţia de poliţie.

             Henry Leyden stă din nou fercheş în scaunul din dreapta al camionetei Ram. Astă-seară e îmbrăcat într-o cămaşă albă descheiată la guler şi o pereche de pantaloni albaştri călcaţi la dungă. Slab ca un fotomodel masculin, cu părul argintiu pieptănat pe spate. Oare Sydney Carton arăta mai bine când mergea la ghilotină? Măcar în mintea lui Charles Dickens?
    Jack se îndoieşte.
    - Henry...
    - Ştiu, zice Henry. Să stau aici în camionetă ca un băieţel cuminte până sunt chemat.
    - Cu portierele încuiate. Şi să nu spui: Oui, mon capitaine. Asta-i deja fumată.
    - Afirmativ e bine?
    - E grozav.

          Pe măsură ce se apropie de oraş, ceaţa se îndeseşte, şi Jack aprinde farurile de ceaţă - farurile normale nu-l ajută la nimic în porcăria asta. Se uită la ceasul de bord. Şapte şi trei minute. Lucrurile încep să prindă viteză. Asta îl bucură. Mai multă acţiune, mai puţină gândire, asta-i reţeta lui Jack Sawyer pentru o bună întreţinere a sănătăţii mentale.
    - O să-ţi fac semn să intri imediat ce l-au săltat pe Potter.
    - Crezi că vor avea ceva de obiectat la asta?
    - Nu, zice Jack, apoi schimbă subiectul. Să ştii că m-ai surprins cu discul ăla al Slobberbone. Nu poate să-i spună de-a dreptul cântec, nu când solistul vocal n-a făcut decât să ţipe versurile cât îl ţineau bojocii. A fost bun.
    - Chitaristul solo dă valoarea discului, zice Henry, preluând felul precaut în care Jack a folosit cuvântul. E surprinzător de sofisticat. De obicei, te poţi aştepta cel mult să ţină ritmul.
    Coboară geamul, scoate capul ca un câine, apoi îl trage înapoi. Vorbind pe acelaşi ton degajat, spune:
    - Tot oraşul pute.
    - E din cauza ceții. Scoate la suprafaţă esenţa puturoasă a fluviului.
    - Nu, răspunde Henry tăios, e din cauza morţii. Îi simt mirosul şi cred că-l simţi şi tu. Numai că poate nu cu nasul.
    - Îi simt mirosul, recunoaşte Jack.
    - Potter nu e omul nostru.
    - Aşa cred şi eu.
    - Omul pe care l-a văzut Railsback a fost un ţap ispăşitor.
    - Omul pe care l-a văzut Railsback a fost aproape cu certitudine Pescarul.
    Merg în tăcere o vreme.
    - Henry?
    - Afirmativ.
    - Care-i cel mai bun disc? Cel mai bun disc şi cel mai bun cântec?
    Henry cade pe gânduri.
    - Îţi dai seama că întrebarea asta-i îngrozitor de personală?
    - Da.
    Henry se mai gândeşte puţin, apoi spune:
    - Stardust, poate. Hoagy Carmichael. Pentru tine?
    Bărbatul de la volan se duce cu gândul înapoi, înapoi taman când Jacky avea şase ani. Tatăl lui şi unchiul Morgan fuseseră pasionaţi de jazz; mama lui avea gusturi mai simple.
    Îşi aminteşte cum cânta ea acelaşi cântec iar şi iar într-o nesfârşită vară în L.A., stând şi uitându-se pe fereastră şi fumând. Cine-i doamna aia, mami? întreabă Jacky, iar mama lui zice: Patsy Cline. A murit într-un accident de avion.
    - Crazy Arms, spune Jack. Versiunea lui Patsy Cline. Scrisă de Ralph Mooney şi Chuck Seals. Ăla-i cel mai bun disc. Ăla-i cel mai bun cântec.
    Henry nu mai spune nimic tot restul drumului. Jack plânge.
    Henry îi simte mirosul lacrimilor.

          Să privim acum mai în ansamblu, după cum fără-ndoială ar spune un politician sau altul. Aproape că suntem nevoiţi s-o facem, pentru că lucrurile au început să se suprapună.
    În vreme ce Beezer şi restul găştii Thunder Five sosesc în parcarea Poliţiei French Landing, venind de pe Sumner Street, Dale şi Tom Lund şi Bobby Dulac - durdulii în vestele alea antiglonţ - parchează în faţa bodegii Lucky's. Parchează în stradă pentru că Dale vrea să aibă loc berechet ca să deschidă larg portiera maşinii de patrulă, aşa încât Potter să poată fi azvârlit înăuntru cât mai repede posibil. Alături, Dit Jesperson şi Danny Tcheda sunt la hotelul Nelson, unde vor împrejmui camera 314 cu panglică galbenă. Odată făcut asta, au ordine să-i aducă pe Andy Railsback şi Morty Fine la secţie.
    La secţie, Ernie Therriault îi sună pe ofiţerii Brown şi Black, care vor sosi curând după aceea... şi dacă vor fi enervaţi de faptul ăsta, foarte bine. La Sand Bar, Tansy Freneau cea cu ochii morţi tocmai a scos tonomatul din priză, reducându-i la tăcere pe cei de la Wallflowers.
    - Ascultaţi cu toţii la mine! strigă ea pe-o voce care nu-i aparţine. Au pus mâna pe el! L-au prins pe ucigaşu' ăla de copii futut! Numele lui e Potter! Până la miezul nopţii or să-l ducă la Madison şi, dacă n-o să facem ceva, un avocat isteţ îl va elibera până lunea viitoare! CINE VREA SĂ MĂ AJUTE SĂ FAC CEVA ÎN PRIVINŢA ASTA?
    Urmează o clipă de tăcere... apoi un vacarm. Clienţii obişnuiţi ai Sand Bar, pe jumătate drogaţi, pe jumătate beţi, ştiu exact ce vor să facă în privinţa asta.
    Jack şi Henry, între timp, fără să-i încetinească ceaţa înainte să ajungă în oraş,  intră în parcarea secţiei de poliţie chiar în spatele Thunder Five, care parchează în linie în jurul Fat Boy-ului lui Doc.
    Parcarea se umple cu rapiditate, în mare parte cu maşinile personale ale poliţiştilor. Vestea iminentei arestări s-a răspândit ca focul într-o păşune cu iarbă uscată. Înăuntru, unul din echipa lui Dale - nu e nevoie să ne deranjăm să-i dăm numele exact - zăreşte mobilul albastru pe care Doc l-a folosit în faţa bodegii Lucky's. Poliţistul în cauză îl apucă şi dă fuga în camera cât o debara purtând însemnul DEPOZIT DOVEZI.

       La Oak Tree Inn, unde s-a cazat pe durata cazului Pescarului, Wendell Green se îmbată cu amărăciune. În pofida a trei whisky-uri duble, încă îl doare gâtul de la cum imbecilul ăla de motociclist a tras de camera sa foto, iar pântecel  încă-l doare de la pumnul pe care i l-a dat imbecilul ăla de Hollywood. Ce-l dor însă mai mult sunt mândria şi buzunarul. Sawyer a ascuns dovezi, asta-i sigur aşa cum sigur e că rahatul se prinde de orice.
    Wendell mai are puţin să se convingă de faptul că Sawyer însuşi este Pescarul... dar cum să dovedească asta când nu mai are filmul? Când barmanul spune că-l caută cineva la telefon, Wendell aproape că-i zice să-şi vâre telefonu-n cur. Însă el e-un profesionist, fir-ar să fie, un vânător profesionist de ştiri, aşa că se duce la bar şi răspunde la telefon.
    - Green, mormăie el.
    - Salut, tembelule, zice poliţistul cu mobilul albastru.
    Wendell încă nu ştie că apelantul e poliţist, ci doar că e cine ştie ce pezevenchi care-i răpeşte din valorosul său timp alocat băuturii. Vrei să publici o ştire bună?
    - Ştirile bune nu fac vânzare, amice.
    - Asta o să facă. L-am prins pe făptaş.
    - Cum?
    În ciuda celor trei whisky-uri duble, Wendell Green e pe dată cel mai lucid om de pe pământ.
    - M-am bâlbâit cumva?
    E clar că apelatul se umflă în pene, însă lui Wendell Green nu-i mai pasă.
    - L-am prins pe Pescar. Nu ăia de la centru, nu federalii, ci noi. Îl cheamă George Potter. Şaptezeci şi ceva de ani. Constructor pensionat. Avea fotografii cu toţi cei trei copii morţi. Dacă te grăbeşti, poate că ajungi aici la timp să faci nişte poze când Dale îl aduce la secţie.
    Ideea asta - această eventualitate sclipitoare - explodează în mintea lui Wendell Green ca nişte focuri de artificii. O asemenea fotografie ar putea valora de cinci ori mai mult decât una cu cadavrul micuţei Irma, şi asta pentru că ar dori-o reviste de prestigiu. Şi televiziunile! De asemenea, gândeşte-te la asta: Dacă l-ar împuşca cineva pe nemernic în timp ce şeriful Dillon îl aduce la secţie? Dată fiind starea de spirit a locuitorilor, asta nu-i nici pe departe imposibil. În memoria lui Wendell apare pentru un scurt şi fulgerător moment imaginea lui Lee Harvey Oswald strângându-şi stomacul, cu gura deschisă într-un ultim icnet.
    - Cu cine vorbesc? bâiguie el.
    - Ofiţerul Prieten La Nevoie, zice vocea de la celălalt capăt al firului şi închide.

             În Lucky's Tavern, Patty Loveless îi informează pe cei adunaţi acolo (mai în vârstă decât cei din mulţimea de la Sand Bar şi mult mai puţin interesaţi de băuturile fără alcool) că n-are pic de satisfacţiune şi că tractorul ei n-are pic de tracţiune.
    George Potter şi-a terminat spaghetele, şi-a împăturit frumos şervetul (care, în cele din urmă, a avut de prins doar un singur strop de sos roşu) şi s-a întors serios spre bere. Aşezat atât de aproape de tonomat, nu a observat că în încăpere s-a lăsat tăcerea odată cu intrarea a trei oameni, dintre care numai unul îmbrăcat în uniformă, dar toţi trei înarmaţi şi purtând ceea ce seamănă prea mult cu nişte veste antiglonţ ca să fie altceva.
    - George Potter? zice cineva şi George ridică privirea. Cu paharul într-o mână şi cu halba de bere în cealaltă, e-o ţintă uşoară.
    - Mda, şi ce-i cu asta? întreabă el, după care e apucat de braţe şi umeri şi ridicat de pe scaun.
    Loveşte cu genunchii tăblia mesei, răsturnând-o. Farfuria de spaghete şi halba cad pe jos. Farfuria se face ţăndări. Halba, fabricată din ceva mai rezistent, nu păţeşte nimic. O femeie strigă. Un bărbat face: „Iou!” pe-o voce joasă şi plină de respect.
    Potter mai ţine o clipă paharul parţial umplut, apoi Tom Lund îi ia potenţiala armă din mână. O secundă după aceea, Dale Gilbertson îi pune cătuşele şi Dale are timp să-şi spună că acesta e cel mai satisfăcător sunet pe care l-a auzit în viaţa sa. Tractorul lui în sfârşit a început să aibă ceva tracţiune, pentru Dumnezeu.
    Tărăşenia asta e la ani-lumină de dezastrul de la Ed's; asta-i o treabă curată şi ordonată. La mai puţin de zece secunde după ce Dale pune acea singură întrebare - „George Potter?” -, suspectul e scos pe uşă, afară în ceaţă. Tom îl ţine de un cot, Bobby de celălalt. Dale încă mai turuie lista cu drepturile, semănând cu un vânzător la licitaţie care a luat amfetamine, şi picioarele lui George Potter nici nu ating trotuarul.

        Jack Sawyer trăieşte din plin pentru prima dată de când a avut doisprezece ani şi se întorcea din California într-un Cadillac Eldorado condus de-un lup de lună plină. Are bănuiala că, mai târziu, va plăti un preţ mare pentru recâştigarea acestei însufleţiri, dar speră că, în acel moment, îşi va pune doar pofta în cui şi se va abandona. Pentru că restul vieţii sale de adult pare acum atât de cenuşie...
    Stă lângă camionetă, uitându-se prin geam la Henry. Aerul e umed şi deja încărcat de surescitare. Aude becurile alb-albastre din parcare cum sfârâie, ca o mâncare ce se prăjeşte în sucuri încinse.
    - Henry.
    - Afirmativ.
    - Cunoşti imnul Amazing Grace?
    - Sigur că da. Toată lumea ştie Amazing Grace.
    Jack spune:
    - „Am fost orb, dar acum văd.” Acum înţeleg asta.

          Henry întoarce faţa sa oarbă, înfiorător de inteligentă, către Jack. Zâmbeşte.
    Este al doilea cel mai dulce zâmbet pe care Jack l-a văzut vreodată. Premiul cel mare însă îi revine lui Wolf, acel scump prieten din rătăcitoarea sa a douăsprezecea toamnă. Bunul şi bătrânul Wolf, căruia îi plăcea ca totul să fie chiar aici şi-acum.
    - Te-ai întors, nu-i aşa?
    Stând în parcare, vechiul nostru prieten surâde.
    - Jack s-a întors, afirmativ.
    - Atunci, du-te să faci ceea ce te-ai întors să faci, spune Henry.
    - Vreau să ridici geamurile.
    - Şi să nu aud? Nu prea cred, îi zice Henry, fără mare arţag. Vin tot mai mulţi poliţişti şi, de data aceasta, girofarurile maşinii din capul coloanei pâlpâie şi sirena şuieră.
    Jack distinge un ton sărbătoresc în şuierăturile acelea palide şi hotărăşte că n-are timp să stea aici şi să se certe cu Henry în legătură cu geamurile Ram-ului.
    Porneşte spre intrarea din spate a secţiei de poliţie şi două dintre becurile alb-albăstrui îi proiectează umbra dublă în ceaţă, una la nord Şi una la sud.

        Ofiţerii cu jumătate de normă Holtz şi Nestler opresc în spatele maşinii care-i aduce pe Gilbertson, Lund, Dulac şi Potter. Nu ne interesează cine ştie cât Holtz şi Nestler.
    Următorii la rând sunt Jesperson şi Tcheda, cu Railsback şi Morton Fine pe bancheta din spate (Morty se plânge că nu are loc pentru genunchi). Railsback ne interesează, dar poate să aştepte. Următorul care intră în parcare - o, asta-i interesant, dacă nu cu totul neaşteptat: Toyota roşie, rablagită, a lui Wendell Green, cu Wendell însuşi la volan. La gât îi atârnă aparatul foto de rezervă, o Minolta care va face poze atâta vreme când Wendell va ţine apăsat butonul.
    Nu vine nimeni de la Sand Bar - nu încă - însă mai este o maşină care aşteaptă să intre în parcarea deja aglomerată. E-un Saab de-un verde discret, pe al cărui flaps stâng e lipit un abţibild cu PUTEREA POLIŢIEI şi pe cel drept unul pe care scrie PUPĂTURI NU DROGURI. La volanul Saabului, părând uluit, dar hotărât să facă ceea ce trebuie (orice ar însemna asta), este Arnold „Ungurul Nebun” Hrabowski.
    În şir, sprijiniţi de zidul de cărămidă al secţiei de poliţie, stau membrii Thunder Five. Poartă veste de dril identice, cu câte o cifră 5 aurie pe reverul stâng. Cinci perechi de braţe cărnoase sunt încrucişate pe cinci piepturi late. Doc, Kaiser Bill şi Sonny au părul prins în coadă. Al lui Mouse, în seara asta, e împletit. Iar al lui Beezer se revarsă peste umeri, făcându-l să i se pară lui Jack că seamănă cu Bob Seger în floarea vârstei. Cerceii licăresc. Tatuajele se umflă pe bicepşii uriaşi.

          - Armand St. Pierre, îi zice Jack celui aflat mai aproape de uşă. Jack Sawyer. De la Ed's.
    Întinde mâna şi nu e tocmai surprins când Beezer nu face decât să se uite la ea. Jack zâmbeşte afabil.
    - Ai fost de mare ajutor acolo. Mersi.
    Nimic din partea lui Beez.
    - Crezi că vor fi probleme cu aducerea prizonierului? întreabă Jack.
    La fel de bine putea să întrebe dacă Beezer crede c-o să plouă după miezul nopţii.
    Beezer se uită peste umărul lui Jack cum Dale, Bobby şi Tom îl ajută pe George Potter să coboare de pe bancheta din spate a maşinii de patrulă şi se îndreaptă cu paşi repezi spre uşa din spate. Wendell Green ridică aparatul foto, apoi e aproape doborât din picioare de Danny Tcheda, care nu are nici măcar plăcerea să vadă peste ce nemernic a dat.
    - Ai grijă pe unde mergi, boule, urlă Wendell.
    Beezer, între timp, îi oferă lui Jack - dacă ăsta e cuvântul potrivit - o scurtă privire glacială.
   - Ei bine, zice el. Trebuie să vedem cum evoluează lucrurile, nu?
    - Chiar aşa, e de acord Jack.
    Pare aproape fericit. Se împinge între Mouse şi Kaiser Bill, făcându-şi loc: Thunder Five Plus Unu. Şi poate pentru că simt că nu se teme de ei, cei doi malaci îi fac loc. Jack îşi încrucişează şi el braţele peste piept. Dacă ar avea o vestă, un cercel şi un tatuaj, chiar s-ar potrivi în decor.
    Prizonierul şi paznicii săi se apropie repede de clădire. Cu puţin înainte să ajungă la ea, Beezer St Pierre, liderul spiritual al Thunder Five şi tatăl lui Amy, ale cărei ficat şi limbă au fost mâncare, păşeşte în faţa uşii. Încă stă cu braţele încrucişate. În bătaia luminii necruţătoare a becurilor din parcare, bicepşii săi masivi sunt albaştri.
    Bobby şi Tom arată brusc ca nişte oameni care suferă de-o gripă în faza de mijloc. Dale pare de piatră. Iar Jack continuă să zâmbească blând, cu braţele placid încrucişate, părând să se uite în toate părţile şi, totodată, nicăieri anume.
    - Fereşte-te, Beezer, zice Dale. Vreau să-l închid pe omul ăsta.

         Despre George Potter ce putem spune? E înmărmurit? Resemnat? Şi una, şi alta? E greu de spus. Dar când ochii albaştri, injectaţi, ai lui Beezer îi întâlnesc pe cei maronii ai lui Potter, acesta din urmă nu-şi fereşte privirea. În spatele lui, spectatorii din parcare rămân tăcuţi.
    Stând între Danny Tcheda şi Dit Jesperson, Andy Railsback și Morty Fine se holbează. Wendell Green ridică aparatul şi-apoi îşi tine răsuflarea ca un lunetist care l-a prins în cătare pe general şi are la dispoziţie o singură încercare - doar una.
    - Tu mi-ai omorât fiica? întreabă Beezer.
    Felul blând în care a pus întrebarea e, cumva, mai îngrozitor decât orice ţipăt bezmetic, şi lumea întreagă pare să-şi ţină răsuflarea. Dale nu se clinteşte din loc. În momentul acela pare la fel de încremenit ca toţi ceilalţi.
    Lumea aşteaptă şi singurul sunet e uruitul jos, tânguitor al cine ştie cărui vas cu aburi de pe fluviu.
    - Domnule, n-am omorât niciodată pe nimeni, zice Potter.
    Vorbeşte cu blândeţe şi fără apăsare. Deşi nu s-ar fi aşteptat la nimic altceva, cuvintele tot îl lovesc pe Jack drept în inimă. Se simte în ele o neaşteptată şi dureroasă demnitate. E ca şi când George Potter ar vorbi în numele tuturor oamenilor buni care s-au pierdut pe lumea asta.
    - Dă-te la o parte, Beezer, zice Jack încet. Nu vrei să-i faci rău omului ăsta.
    Şi Beezer, părând dintr-odată nesigur, se dă într-adevăr la o parte.
    Înainte ca Dale să-şi poată pune prizonierul din nou în mişcare, o voce înfiorător de veselă - nu-i poate aparţine decât lui Wendell - ţipă:
    - Hei! Hei, Pescarule! Zâmbeşte la aparat!
    Întorc cu toţii privirea, nu doar Potter. Sunt nevoiţi s-o facă; strigătul acela e la fel de insistent ca nişte unghii care zgârie o tablă de şcoală. O lumină albă fulgeră în parcarea înceţoşată - unu! doi! trei! patru! - şi Dale mormăie:
    - O, să-mi fut una! Haideţi, băieţi! Jack! Jack, pe tine te vreau!
    Din spatele lui, unul dintre ceilalţi poliţişti strigă:
    - Dale! Vrei să pun mâna pe jigodia asta?
    - Lasă-l în pace! răspunde Dale tot cu un strigăt şi-şi croieşte drum înăuntru cu umerii.
    Doar după ce uşa e închisă în urma lui şi se află pe coridor cu Jack, Tom şi Bobby, Dale îşi dă seama cât de sigur a fost că Beezer i-l va lua pur şi simplu pe bătrân din faţă. Şi că apoi ii va frânge gâtul ca pe-un os de pui.
    - Dale? strigă Debbi Anderson nesigură de la jumătatea scărilor. E totul în ordine?
    Dale se uită la Jack, care încă îşi ţine braţele încrucişate la piept şi încă zâmbeşte subţire ca înainte.
    - Cred că da, zice Dale. Pentru moment.

          Douăzeci de minute mai târziu, Jack şi Henry (cel din urmă gentleman recuperat din camionetă şi încă la patru ace) stau în biroul lui Dale. În spatele uşii închise, camera de recreere vuieşte de discuţii şi râsete: acolo se află aproape toţi poliţiştii forţelor locale şi fac un zgomot de parcă ar fi o petrecere afurisită de Revelion. Se aud ocazional strigăte şi plesnituri care nu pot proveni decât de la băieţii (şi fetele) cu sufletul uşor, îmbrăcaţi în albastru, care se felicită reciproc.
    În scurt timp, Dale va pune capăt sarabandei, dar pentru moment se mulţumeşte să-i lase să-şi facă de cap. Înţelege ce simt ei, chiar dacă el, unul, nu mai simte asta.
    Lui George Potter i s-au luat amprentele şi-a fost băgat într-o celulă la etaj să regândească bine la cele întâmplate.
    Brown şi Black de la poliţia statală sunt pe drum. Pe moment, asta e de-ajuns. Cât despre victorie... ei bine, ceva din zâmbetul şi privirea distantă ale prietenului său a alungat gândul victoriei.
    - Nu credeam c-o să-i dai voie lui Beezer să i se adreseze, zice Jack. Ai făcut un lucru bun. Ar fi putut apărea probleme chiar aici, în oraş, dacă ai fi încercat să-i ţii piept.
    - Presupun că, în seara asta, înţeleg mai bine ce simte, răspunde Dale. În seara asta mi-am scăpat şi eu copilul din ochi şi asta m-a speriat de moarte.
    - David? strigă Henry, aplecându-se în faţă. David e bine?
    - Da, unchiule Henry, David e bine.
 

           Dale întoarce privirea spre omul care acum locuieşte în casa tatălui său. Îşi aminteşte de prima dată când Jack a dat cu ochii de Thornberg Kinderling.
    În acel moment, Dale îl cunoştea pe Jack doar de nouă zile - suficient de mult timp ca să-şi formeze o părere favorabilă, dar nu destul ca să-şi dea seama ce extraordinar era de fapt Jack Sawyer. Aceea a fost ziua în care Janna Massengale de la Taproom i-a spus lui Jack despre trucul pe care îl făcea Kinderling atunci când se afuma, şmecheria aceea cu ciupitul nărilor, cu palma întoarsă în afară.
    Tocmai se întorseseră la secţia de poliţie după ce o chestionaseră pe Janna, Dale conducând atunci maşina de patrulă, şi-l atinsese pe Jack pe umăr exact când acesta se pregătea să coboare din maşină.
    - Dacă rosteşti un nume, până la cină vezi faţa celui căruia îi aparţine, asta obişnuia mama să spună.
    A arătat cu degetul de-a lungul Second Street, unde un chelios lat în umeri tocmai ieşea din News'n Nations, cu un ziar la subsuoară şi-un pachet nedesfăcut de ţigări în mână.
    - Ăla-i Thornberg Kinderling, el şi nimeni altul.
    Jack se aplecase în faţă fără să spună nimic, uitându-se cu cei mai pătrunzători (şi poate cei mai necruţători) ochi pe care Dale îi văzuse vreodată în viaţă.
    - Vrei să-l abordăm? întrebase Dale.
    - Nu. Linişte.
    Şi Jack rămăsese pur şi simplu cu un picior în maşina lui Dale şi unul pe trotuar, nemişcat, cu ochii îngustaţi. Din câte îşi dădea Dale seama, nici măcar nu respira. Jack l-a urmărit pe Kinderling cum îşi desface pachetul de ţigări, cum scutură una, cum o pune în gură şi cum o aprinde. L-a urmărit pe Kinderling cum aruncă o privire la titlurile de pe prima pagină a ziarului Herald şi cum, după aceea, se apropie alene de propria lui maşină, un Subaru cu tracţiune integrală. L-a urmărit cum urcă la volan. L-a urmărit cum pleacă.
    Şi pe-atunci, Dale şi-a dat seama că îşi ţine răsuflarea.
    - Ei? întrebase el după ce maşina lui Kinderling plecase. Ce crezi?
    Iar Jack spusese:
    - Cred că el e omul nostru.
    Numai că Dale ştiuse mai mult de atât. Chiar şi atunci ştiuse mai mult de atât. Jack spunea „cred” numai pentru că el şi şeful poliţiei, Dale Gilbertson din French Landing, Wisconsin, încă se aflau la începutul relaţiei, încă încercau să se cunoască reciproc, încă se obişnuiau unul cu celălalt.
    Ceea ce voise să spună de fapt era „ştiu”. Şi chiar dacă asta era imposibil, Dale aproape că-l crezuse.

         Acum, stând în biroul său cu Jack în faţa mesei sale de lucru - adjunctul său fără voie, dar înfricoşător de dotat - Dale întreabă:
    - Ce crezi? El e făptaşul?
    - Fii serios, Dale, de unde să...
    - Nu-mi irosi timpul, Jack, pentru că nemernicii ăia de la centru or să ajungă aici dintr-un minut în altul şi-or să-l ducă pe Potter peste mări şi ţări. Ai ştiut că Kinderling e făptaşul din clipa în care l-ai văzut, şi-ai fost la jumătate de cvartal de el. Când l-am adus pe Potter la secţie, ai fost destul de aproape de el încât să-i numeri firele de păr din nas. Aşadar, ce crezi?
    Jack e iute, măcar atât; îl scuteşte de suspans şi loveşte direct şi din plin.
    - Nu, zice el. Nu Potter. Potter nu e Pescarul.
    Dale a ştiut că Jack crede asta - i-a citit-o pe chip afară - dar s-o audă rostită este, totuşi, o lovitură nefericită. Se lasă pe spate, dezamăgit.
    - E-o deducere sau intuiţie? întreabă Henry.
    - Ambele, spune Jack. Şi nu te mai uita de parcă ţi-aş fi regulat mama, Dale. S-ar putea ca încă să deţii cheia poveştii ăsteia.
    - Railsback?
    Jack face un gest zigzagat cu mâna - poate că da, poate că nu, spune gestul.
    - Railsback probabil a văzut ceea ce Pescarul a vrut ca el să vadă... deşi papucul acela de casă te pune pe gânduri, şi vreau să-l întreb pe Railsback despre el. Dar dacă domnul Picior-Gol era Pescarul, de ce l-ar conduce pe Railsback - şi pe noi - la Potter?
    - Ca să ne scoată de pe pistă, zice Dale.
    - O, dar am fost oare vreodată pe ea? întreabă Jack politicos şi, când niciunul dintre ei nu răspunde: Dar să spunem că el crede că suntem pe pista corectă. Aproape că-mi vine să cred asta, mai ales dacă el tocmai şi-a amintit de-o greşeală pe care poate a comis-o.
    - N-am primit niciun rezultat în legătură cu telefonul de la magazinul 7-Eleven, dacă la asta te gândeşti, îi spune Dale.
    Jack pare să ignore asta. Ochii lui privesc în gol. Zâmbetul acela firav i s-a întors pe buze. Dale se uită la Henry şi vede că Henry se uită la Jack. Zâmbetul unchiului său e mai uşor de citit: uşurare şi încântare. Ca să vezi, îşi zice Dale. Face ceea ce-a fost menit să facă. Pentru Dumnezeu, până şi un orb vede asta.

            - De ce Potter? repetă într-un târziu Jack. De ce nu unul dintre Thunder Five sau indianul de la 7-Eleven, sau Ardis Walker de la magazinul de pescuit? De ce nu reverendul Hovdahl? Ce motiv iese de obicei la iveală atunci când dovedeşti o înscenare?
    Dale se gândeşte la cele auzite.
    - Răzbunare, zice în cele din urmă. Răzbunare.
    În sala de recreere, telefonul sună.
    - Linişte, linişte! urlă Ernie la ceilalţi. Hai să-ncercăm să ne comportăm ca nişte profesionişti pentru treizeci de secunde sau aşa ceva!
    Jack, între timp, încuviinţează spre Dale.
    - Cred că e imperios necesar să-l chestionez pe Potter, şi asta cât mai atent posibil.
    Dale pare alarmat.
    - Atunci, ar fi bine să începi imediat, înainte ca Brown şi Black...
    Se opreşte brusc, încruntat, cu capul înclinat. Atenţia i-a fost reţinută de-un huruit. E scăzut, dar creşte în intensitate.
    - Unchiule Henry, ce se aude?
    - Motoare, zice prompt Henry. Multe motoare. Sunt la est, dar vin încoace. De la marginea oraşului. Şi nu ştiu dacă ai observat, dar petrecerea de vizavi pare să se fi sfârşit, amice.
    Ca şi când asta ar fi o invitaţie, strigătul de năduf al lui Ernie Therriault se aude prin uşă.
    - Oooo, căcat.
    Dit Jesperson:
    - Ce-i...
    Ernie:
    - Cheamă-l pe şef. Ah, lasă, o să...
    Se aude un singur ciocănit slab, după care Ernie dă ochii cu strategii. E la fel de stăpân de sine şi de cazon ca întotdeauna, însă obrajii i-au pălit considerabil sub bronzul văratic şi o venă îi pulsează în mijlocul frunţii.
    - Şefule, tocmai am primit un apel la 911, venit de la Sand Bar?
    - Spelunca aia, bâiguie Dale.
    - Cel care a sunat era barmanul. Zice că între cincizeci şi şaptezeci de oameni se îndreaptă încoace.
    Acum, sunetul motoarelor care se apropie e foarte puternic.
    Lui Henry i se pare că e ca la pista de raliu Indy 500 cu puţin înainte ca maşina de deschidere s-o ia la goană şi ca steagul în pătrăţele să fie coborât.
    - Nu-mi spune, zice Dale. Ce-mi trebuie ca ziua asta să fie memorabilă? Stai să mă gândesc. Vin să-mi ia prizonierul.
    - Hmm, da, domnule, aşa a spus barmanul, confirmă Ernie.
    În spatele lui, ceilalţi poliţişti păstrează tăcerea. În acel moment, lui Dale nu i se pare că arată deloc ca nişte poliţişti.
    Nu arată decât ca nişte feţe îngrozite desenate stângaci pe-o duzină sau aşa ceva de baloane (printre care şi două negre - să nu uităm de Pat Stevens şi Bob Holtz). Zgomotul produs de motoare continuă să crească.
    - Ar mai trebui să ştii un lucru pe care l-a spus barmanul.
    - Hristoase, ce?
    - A zis că... ă...
    Ernie caută un alt cuvânt, care să nu fie ceată.
    - Grupul de protestatari e condus de mama fetiţei ăleia, Freneau?
    - O... Hristoase, zice Dale.
    Îi aruncă lui Jack o privire de panică bolnăvicioasă şi de frustrare extremă - privirea unuia care ştie că visează, dar nu reuşeşte să se trezească, oricât de mult ar încerca.
    - Dacă-l pierd pe Potter, Jack, French Landing va fi ştirea de primă oră la CNN mâine dimineaţă.
    Jack deschide gura să răspundă, dar mobilul din buzunarul său alege acest moment ca să-şi înceapă chiţăitul lui sâcâitor.
    Henry Leyden îşi încrucişează imediat braţele şi-şi vâră palmele la subsuori.
    - Nu mi-l da mie, zice el. Mobilele te îmbolnăvesc de cancer. Am căzut de acord asupra lucrului ăstuia.
    Dale, între timp, a părăsit încăperea. În timp ce Jack dibuie după telefon (spunându-şi că cineva şi-a ales un moment dat naibii să-l întrebe ce reţele de televiziune preferă), Henry merge după nepotul său, păşind iute cu mâinile uşor depărtate, fluturând blând din degete în aer, părând să pipăie curenţii în căutarea obstacolelor. Jack îl aude pe Dale spunând că, dacă vede o singură armă scoasă, persoana care o va scoate i se va alătura lui Arnie Hrabowski pe lista de suspendare. Jack îşi spune un singur lucru: nimeni nu-l va duce pe Potter nicăieri până când Jack Sawyer nu va avea timp să-i pună câteva întrebări punctuale. Altfel nu se poate.
    Deschide mobilul şi zice:
    - Nu acum, oricine ai fi. Avem...
    - Sal'tare, Jack Călătoru, zice vocea din telefon, şi pentru Jack Sawyer anii se deşiră iar.
    - Speedy?
    - Întocmai, zice Speedy. După care accentul dispare.
    Vocea devine precisă şi oficială. Şi, vorbind ca de la un ţopilist la altul, fiule, cred că ar trebui să faci o vizită în baia şerifului Gilbertson. Chiar în clipa asta.
    Afară, sosesc destule vehicule încât să zguduie clădirea.
    Jack are un presentiment rău în privinţa asta; l-a avut de când l-a auzit pe Ernie spunând cine conducea parada zevzecilor.
    - Speedy, nu prea am timp să merg acum la toaletă şi...
    - Nu ai timp să mergi nicăieri altundeva, răspunde Speedy cu răceală. Numai că acum e celălalt. Băiatul muncit pe nume Parkus. Ce-o să găseşti acolo poţi folosi de două ori. Dar dacă n-o foloseşti cât poţi de repede prima dată, n-o să-ţi mai trebuiască a doua oară. Pentru că omu' ăla o să fie sus pe-un felinar.
    Şi apoi, din senin, Speedy nu mai e.

             Când Tansy îi conduce pe clienţii docili în parcarea Sand Bar, nu e nici urmă din zarva carnavalescă, nota dominantă a tămbălăului de la Ed's Eats & Dawgs. Deşi majoritatea celor pe care i-am întâlnit la Ed's şi-au petrecut seara la Bar, afumându-se de la moderat la serios, sunt tăcuţi, chiar funeşti, pe când o urmează pe Tansy afară şi-şi pornesc maşinile. Însă caracterul acesta funest este de-o natură sălbatică. Femeia a preluat ceva de la Gorg - o otravă extrem de puternică - şi le-a transmis-o şi lor.
    La centura pantalonilor ei largi e o singură pană de corb.
    Doodles Sânger o ia de braţ şi o conduce grijulie la camioneta International Harvester a lui Teddy Runkleman.
    Când Tansy dă să se îndrepte spre platforma camionetei (care ţine deja doi bărbaţi şi o femeie mătăhăloasă în uniformă albă, din mătase artificială, de chelneriţă), Doodles o împinge spre cabină.
    - Nu, draga mea, zice Doodles, tu stai acolo sus. Să fii comodă.
    Doodles vrea acel ultim loc pe platforma camionetei. A zărit ceva şi ştie exact cum să-l folosească. Doodles e îndemânatică şi iute, întotdeauna a fost.
    Aşa departe de fluviu, ceaţa nu e deasă, dar după ce două duzini de maşini au ieşit din parcarea neasfaltată a Sand Bar, mergând în urma camionetei îndoite şi cu un stop ars a lui Teddy Runkleman, abia dacă mai poţi vedea taverna.
    Înăuntru mai sunt doar vreo şase persoane - acestea, cine ştie cum, au rămas imune la vocea straniu de puternică a lui Tansy. Una dintre ele e Brânză Puturoasă, barmanul.
    Puturosul are o mulţime de băuturi de protejat acolo şi nu se duce nicăieri. Când va suna la 911 şi va vorbi cu Ernie Therriault, o va face în mare parte în spiritul impacienţei.
    Dacă nu-şi poate părăsi postul ca să se distreze, pentru Dumnezeu, poate doar ca să strice distracţia celorlalţi idioţi.
    Douăzeci de vehicule pleacă de la Sand Bar. În timp ce convoiul trece de Ed's Eats (aleea care duce într-acolo e barată cu panglică galbenă) şi indicatorul cu TRECEREA INTERZISĂ de la marginea aleii năpădite de buruieni care duce la acea stranie casă uitată (nebarată în niciun fel; la o adică, nu e nici măcar observată), şirul a ajuns să he format din treizeci de vehicule. Pe ambele benzi ale Autostrăzii 35, când mulţimea ajunge la Goltz's, rulează cincizeci de maşini, iar când trece de 7-Eleven, trebuie că sunt optzeci de vehicule sau mai mult, şi poate două sute cincizeci de oameni.
    Meritul acestei neobişnuit de rapide creşteri în număr aparţine ubicuelor telefoane mobile.
  
             Teddy Runkleman, cufundat într-o tăcere suspectă (de fapt, îi este teamă de femeia palidă care stă lângă el - de gura ei rânjită şi mare, de ochii ei care nu clipesc), opreşte bătrâna sa camionetă în faţa intrării în parcarea Poliţiei French Landing. Sumner Street e abruptă aici şi Teddy trage frâna de mână. Celelalte vehicule se opresc în spatele lui, umplând strada de pe-o parte pe cealaltă, cu tobele ruginite huruind şi cu ţevile de eşapament sparte bubuind.
    Faruri prost aliniate străpung ceaţa ca nişte reflectoare la premiera unui film. Mirosului jilav, ca de peşte ud, al nopţii i s-au suprapus izurile de benzină arsă, ulei de motor fiert şi ambreiaje forjate. După un moment, portierele încep să se deschidă şi apoi se trântesc zgomotos. Dar nu se aude nicio voce. Nimeni nu strigă. Nimeni nu urlă grosolanul iii-ha. Nu în seara asta.
    Nou-veniţii stau în grupuri în jurul vehiculelor care i-au adus, urmărind cum cei de pe platforma camionetei lui Teddy fie sar peste margini, fie coboară pe la trapă, urmărind cum Teddy dă ocol spre portiera pasagerului, în acest moment galant ca un tinerel care ajunge cu partenera sa la balul de absolvire a gimnaziului, urmărind cum o ajută să coboare pe tânăra femeie care şi-a pierdut fiica.
    Cumva, ceaţa pare să-i pună în evidenţă silueta şi-i oferă o bizară aură electrică, de-un albastru identic cu cel proiectat de becurile cu sodiu pe bicepşii lui Beezer. Când o văd, toţi scot un suspin colectiv (şi straniu de senzual). Ea e legătura dintre ei.
    Toată viaţa sa, Tansy Freneau a fost cea dată uitării - până şi Cubby Freneau a uitat într-un final de ea, fugind la Green Bay şi lăsând-o aici să lucreze te miri ce şi să încaseze alocaţia pentru copil. Numai Irma îşi amintea de ea, numai Irmei îi păsa, iar acum Irma e moartă. Nu e aici să vadă (doar dacă nu se uită din rai, îşi spune Tansy într-o parte îndepărtată şi care continuă să se îndepărteze a minţii sale) cum mama ei e brusc idolatrizată. Tansy Freneau a devenit în seara asta cel mai fierbinte subiect în French Landing. Asta la nivel vizual şi emoţional. Nu însă şi la cel cognitiv, pentru că mintea colectivă a oraşului lipseşte temporar (poate că a plecat în căutarea conştiinţei proprii), dar la nivel vizual şi emoţional cu siguranţă da.
    Iar acum, delicat ca fata care a fost odinioară, Doodles Sânger se apropie de această femeie a orei. Ceea ce Doodles a observat pe podeaua platformei camionetei lui Teddy este o bucată veche de frânghie, mizerabilă şi uleioasă, însă destul de groasă pentru ce-i trebuie ei. Sub pumnul mititel al lui Doodles atârnă laţul pe care mâinile ei dibace l-au făcut în drum spre oraş. I-l întinde lui Tansy, care-l ridică la vedere în lumina ceţoasă.
    Mulţimea scoate încă un suspin.
    Cu laţul ridicat, semănând cu un Diogene-femeie în căutarea cinstei omeneşti mai mult decât cu un canibal care încearcă să linşeze pe cineva, Tansy intră - delicat şi ea, în jeanşii şi tricoul ei pătat cu sânge - în parcare. Teddy, Doodles şi Freddy Saknessum merg în urma ei şi după aceştia vin ceilalţi. Se apropie de secţia de poliţie ca un val.
    Membrii Thunder Five stau încă sprijiniţi cu spatele de zidul de cărămidă şi cu braţele împreunate.
    - Ce dracu' facem? întreabă Mouse.
    - Nu ştiu ce faceţi voi, zice Beezer, dar eu o să stau aici până ce-or să mă prindă, lucru pe care probabil că-l vor face.
    Se uită la femeia care ţine laţul ridicat în aer. E băiat mare şi s-a aflat de multe ori la ananghie, însă puicuţa asta îl sperie cu ochi ei goi, largi, ca ai unei statui. Şi are ceva îndesat la centură. Ceva negru. Să fie oare un cuţit? Vreun fel de pumnal?
    - Şi n-am să mă lupt, pentru că n-o să meargă.
    - Or să încuie uşa, aşa-i? întreabă Doc nervos. Adică, poliţaii or să încuie uşa.
    - Aşa-mi închipui, zice Beezer, neluându-şi ochii de la Tansy Freneau. Dar dacă oamenii ăştia îl vor pe Potter, or să-l aibă pe tavă. Uită-te la ei, pentru Dumnezeu. Sunt vreo două sute.

        Tansy se opreşte, ţinând în continuare laţul în aer.
    - Aduceţi-l afară, zice ea.
    Vocea ei e mai puternică decât ar trebui să fie, ca şi când cine ştie ce doctor i-a ascuns cu viclenie un dispozitiv de amplificare în gât.
    - Aduceţi-l afară. Daţi-ne ucigaşul!
    Doodles scandează şi ea.
    - Aduceţi-l afară!
    Şi Teddy:
    - Daţi-ne ucigaşul!
    Şi Freddy:
    - Aduceţi-l afară! Daţi-ne ucigaşul!
    Şi-apoi ceilalţi.
    Ar putea foarte bine să fie coloana sonoră a emisiunii Tirada bursucului a lui George Rathbun, numai că în loc de „Blochează şutul ăla!” sau „Arată-le, Wisconsin!”, aceştia strigă: „ADUCEŢI-L AFARĂ! DAŢI-NE UCIGAŞUL!”
    - Or să pună mâna pe el, murmură Beezer.
    Se întoarce spre oamenii lui, cu ochii deopotrivă crânceni şi speriaţi. Pe frunte are broboane mari, perfecte de sudoare. După ce-o să-i întărâte bine de tot, femeia o să vină şi ei or s-o urmeze fără să ezite.
    - Să nu fugiţi, nici măcar să nu lăsaţi braţele jos. Iar dacă vă apucă, să nu vă opuneţi. Dacă vreţi să vedeţi lumina zilei de mâine, nu vă opuneţi.
    Mulţimea stă cufundată până la genunchi într-o ceaţă deasă ca laptele covăsit, scandând:
   - ADUCEŢI-L AFARĂ! DAŢI-NE UCIGAŞUL!
    Wendell Green scandează alături de ei, dar asta nu-l împiedică să facă în continuare poze.
    Pentru că la dracu', un subiect ca ăsta se iveşte o dată-n viaţă.

           Dinspre uşa din spatele lui Beezer se aude un clic. Mda, au încuiat-o, îşi spune el. Mersi, potăilor.
    Dar e ivărul, nu încuietoarea. Uşa se deschide. Jack Sawyer păşeşte afară. Trece pe lângă Beezer fără să se uite sau să reacţioneze când acesta mormăie:
    - Hei, amice, eu nu m-aş apropia de ea.
    Jack înaintează încet, dar fără să ezite în tărâmul nimănui dintre clădire şi ceața în fruntea căreia stă femeia aceea,
    Doamna Libertate, ţinând în mâna ridicată un ştreang şi nu o torţă.
    În cămaşa lui simplă, gri, fără guler, şi pantaloni închişi la culoare, Jack seamănă cu un cavaler dintr-o veche poveste romantică înaintând pentru a face o cerere în căsătorie. Florile pe care le ţine în mână sporesc această impresie. Boboceii aceştia albi sunt ceea ce Speedy i-a lăsat lângă chiuveta din baia lui Dale, un buchet de flori albe imposibil de frumos mirositoare.
    Sunt lalele şi provin din Teritorii. Speedy nu i-a lăsat nicio explicaţie despre modul în care să le folosească, însă lui Jack nici nu-i trebuie vreuna.
    Mulţimea se cufundă în tăcere. Numai Tansy, rătăcită în lumea pe care Gorg a fabricat-o pentru ea, continuă să scandeze: Aduceţi-l afară! Daţi-ne ucigaşul! Nu se opreşte până când Jack nu a ajuns chiar în faţa ei, iar el nu se amăgeşte singur crezând că chipul lui arătos sau figura sa neînfricată este cea care pune capăt acelor sloganuri prea puternic repetate. Mirosul florilor face asta, mirosul lor dulce şi vibrant, exact opusul putorii cărnoase care plana deasupra Ed's Eats.
    Ochii ei se curăţă... puţin, măcar.
    - Adu-l afară, îi spune lui Jack.
    Aproape o întrebare.
    - Nu, răspunde el, şi cuvântul e plin de-o tandreţe care-ţi sfâşie inima. Nu, draga mea.
    În spatele lor, Doodles Sanger se gândeşte brusc la tatăl ei pentru prima dată în, poate, douăzeci de ani şi începe să plângă.
    - Adu-l afară, imploră Tansy.
    Acum i se umplu şi ei ochii de lacrimi.
    - Adu afară monstrul care mi-a omorât copilaşul.
    - Dacă l-aş avea, poate că aş face-o, zice Jack. Poate că atunci aş face-o.
    Deşi ştie că nu e aşa.
    - Dar omul pe care-l avem nu e cel pe care-l vrei. Nu el e făptaşul.
    - Dar Gorg a spus...
     Iată un cuvânt pe el îl ştie. Unul dintre cuvintele pe care Judy Marshall a încercat să le reprime. Jack, nu în Teritorii, dar nici cu totul în lumea asta, acum, întinde mâna şi scoate pana de la centura ei.
    - Gorg ţi-a dat asta?
    - Da...
    Jack o aruncă pe jos, apoi o calcă în picioare. Pentru o clipă, are impresia - ştie - că o simte cum zumzăie furioasă sub talpa pantofului lui, ca o viespe pe jumătate zdrobită.
    Apoi rămâne nemişcată.
    - Gorg minte, Tansy. Orice ar fi Gorg, minte. Omul dinăuntru nu e făptaşul.
    Tansy scoate un vaier prelung şi aruncă frânghia. În spatele ei, mulţimea suspină.
    Jack o cuprinde cu braţul şi se gândeşte din nou la demnitatea îndurerară a lui George Potter; se gândeşte la toţi cei rătăciţi, luptându-se să înainteze fără ca măcar o singură dată zorii clari ai Teritoriilor să le lumineze calea. O strânge în braţe, simţind miros de transpiraţie şi durere şi nebunie şi brandy cu cafea.
    Jack îi şopteşte la ureche:
    - O să-l prind eu pentru tine, Tansy.
    Ea se îndreaptă de spate.
    - Tu...
    - Da.
    - Tu... promiţi?
    - Da.
    - Nu el e făptaşul?
    - Nu, draga mea.
    - Juri?
    Jack îi dă lalelele şi spune:
    - Pe numele mamei mele.
    Femeia îşi apropie faţa de flori şi inspiră profund. Când ridică din nou capul, Jack vede că senzaţia de pericol a părăsit-o, nu însă şi nebunia. Ea se numără acum printre cei rătăciţi. Ceva i-a venit de hac. Poate dacă e prins Pescarul, acest ceva o va lăsa în pace. Lui Jack i-ar plăcea să creadă asta.
    - Cineva trebuie s-o ducă pe doamna acasă, zice Jack.
    Vorbeşte cu o voce blândă, colocvială, însă tot ajunge la mulţime.
   - E foarte obosită şi tristă până peste cap.
    - O duc eu, zice Doodles.
    Obrajii ei sclipesc de lacrimi.
    - O duc cu camioneta lui Teddy, iar dacă el n-o să-mi dea cheile, o să-i dau una de-o să se ducă de-a berbeleacul. O să...
    Şi-acela e momentul în care scandarea reîncepe, de data asta din spatele mulţimii:
    - Aduceţi-l afară! Daţi-ne ucigaşul! Daţi-ni-l pe Pescar! Aduceţi-l afară pe Pescar!
    La început, se aude o singură voce, dar apoi alte câteva glasuri ezitante se alătură, creând o armonie.
    Stând tot cu spatele lipit de cărămizi, Beezer St Pierre zice:
    - A, căcat. Uite c-o luăm de la capăt.

           Jack i-a interzis lui Dale să vină în parcare cu el, spunând că la vederea uniformei lui mulţimea ar putea s-o ia razna. N-a pomenit de bucheţelul cu flori pe care-l primise, şi Dale nici nu l-a observat; era prea îngrozit de ideea că-l va pierde pe Potter în primul linşaj din Wisconsin din noul mileniu. L-a urmat pe Jack la parter, totuşi, şi a pus stăpânire pe vizorul uşii, având în faţa celorlalţi avantajul vârstei.
    Ceilalţi membri ai Poliţiei French Landing sunt încă la etaj, uitându-se afară pe geamurile sălii de recreere. Henry i-a cerut lui Bobby Dulac să-i comenteze evenimentele pe măsura desfăşurării lor. Chiar şi aşa îngrijorat cum este pentru Jack (Henry crede că sunt cel puţin 40% şanse ca mulţimea fie să-l calce în picioare, fie să-l sfâşie de viu), Henry e amuzat şi flatat să vadă că Bobby îl imită pe George Rathbun fără să-şi dea seama.
   - Bine, Hollywood e-acolo afară... se apropie de femeie... niciun semn de teamă... restul păstrează tăcerea... Jack şi femeia par să vorbească... Şi Doamne Dumnezeule, Jack îi dă un buchet de flori! Ce tactică!
    „Tactică” e unul dintre termenii sportivi preferaţi ai lui George Kathbun, cum ar fi în: „Tactica echipei Brew de-a lovi şi-a fugi a dat „în nou greş ieri-seară în Miller Park.”
    - Femeia se întoarce din drum! ţipă Bobby, jubilând. Îl apucă pe Henry de umăr şi-l scutură. Fir-ar să fie, cred că s-a terminat! Cred că Jack i-a potolit!
    - Până şi un orb ar vedea că pe ea a potolit-o, zice Henry.
    - Şi tocmai la timp, completează Bobby. Uite-i pe cei de la Channel Five şi mai e un furgon cu un stâlp din-ăla portocaliu mare pe el... Fox-Milwaukee, cred... şi...
    - Aduceţi-l afară! începe să strige o voce din mulţime.
    Pare înşelată şi indignată.
    - Daţi-ne ucigaşul! Daţi-ni-l pe Pescar!
    - O, nuuu! face Bobby, semănând chiar şi acum cu George Rathbun, spunându-le ascultătorilor de dimineaţă târziu cum încă un miting „bursucesc” a început să se fâsâie. Nu acuuuum, nu când ăştia de la TV sunt aici! Asta-i...
    - Aduceţi-l afară pe Pescar!
    Henry ştie deja cine strigă. Chiar şi prin două straturi de sticlă ranforsată, ţipătul ăla ascuţit, piţigăiat, e imposibil de confundat.

            Wendell Green îşi înţelege meseria - nu face nici măcar greşeala de-a se gândi că nu o înţelege. Meseria lui e să raporteze ştirile, să analizeze ştirile, uneori să fotografieze ştirile. Meseria lui nu este să facă ştirile. Dar în seara asta nu se poate abţine.
    E pentru a doua oară în ultimele douăsprezece ore când o ştire care poate da tonul unei cariere strălucite i-a fost întinsă sub nasul vorace numai ca să fie trasă înapoi în ultima secundă.
    - Aduceţi-l afară! urlă Wendell.
    Forţa crudă a vocii sale îl surprinde, apoi îl înfiorează.
    - Daţi-ne ucigaşul! Daţi-ni-l pe Pescar!
    Sunetul altor voci care se alătură alei sale îi oferă un flux incredibil de adrenalină. Este, cum ar fi zis vechiul lui coleg de cameră, o adevărată buşeală la boaşe. Wendell face un pas în faţă, umflându-şi pieptul, înroşindu-se, încrederea crescând în el.
    E vag conştient că furgonul Action News Five încă rulează încet spre el prin mulţime. Curând, prin ceaţă vor străluci reflectoare puternice; curând, la lumina lor aspră aparatele de filmat vor filma. Şi ce dacă? Dacă femeia în tricou mânjit de sânge se dovedeşte în cele din urmă prea fricoasă ca să-şi apere propriul copil, o va face Wendell în locul ei! Wendell Green, un exemplu strălucit al responsabilităţii civice! Wendell Green, conducător al oamenilor!
    Începe să ridice şi să coboare aparatul foto. E surescitat. Ca şi când ar fi din nou în colegiu! La un concert Skynyrd! Drogat! E ca şi când...
    În faţa ochilor lui se produce o străfulgerare puternică.
    Apoi luminile se sting. Toate.
    - L-A LOVIT ARNIE CU LANTERNA! strigă Bobby.
    Îl apucă pe unchiul orb al lui Dale de umeri şi-l roteşte într-un cerc ameţitor. O aromă grea de Aqua Velva coboară spre Henry, care ştie că Bobby îl va săruta pe ambii obraji, în stil franţuzesc, cu o secundă înainte ca Bobby chiar să o facă.
    Iar când Bobby reîncepe să comenteze evenimentele, pare la fel de euforic ca şi George Rathbun în acele rare ocazii când echipa locală înfruntă soarta şi pune mâna pe aur.
    - Îţi vine să crezi, Ungurul Nebun l-a lovit cu scumpa lui lanternă şi... GREENE LA PĂMÂNT! UNGURU' ĂLA TICĂLOS L-A PUS LA PODEA PE CEL MAI CRETIN REPORTER! BRAVO ŢIE, HRABOWSKl!

           De jur împrejurul lor, poliţiştii ovaţionează cât îi ţin plămânii. Debbi Anderson începe să scandeze We Are the Champions şi alte voci îi vin imediat în ajutor.
    Astea sunt zile ciudate în French Landing, gândeşte Henry.
    Stă cu mâinile în buzunare, zâmbind, ascultând tărăboiul.
    Zâmbetul e absolut sincer; Henry e fericit. Dar, în suflet, mai e şi neliniştit. Se teme pentru Jack. Se teme, de fapt, pentru ei toţi.
    - Bine lucrat, omule, îi zice Beezer lui Jack. Adică, jos pălăria. Jack încuviinţează.
    - Mersi.
    - N-o să te mai întreb o dată dacă ăla e făptaşul. Dacă tu spui că nu-i, atunci nu-i. Dar orice am putea face ca să te ajutăm să-l găseşti pe adevăratul făptaş, doar spune-ne.
    Ceilalţi membri ai Thunder Five mormăie în semn de aprobare; Kaiser Bill îl loveşte pe Jack prieteneşte peste umăr.
    Probabil că locul se va învineţi.
    - Mersi, zice Jack din nou.
    Înainte să apuce să bată la uşă, aceasta se deschide. Dale îl apucă şi-i oferă o îmbrăţişare zdrobitoare. Când piepturile li se ating, Jack simte inima lui Dale cum bate tare.
    - M-ai scăpat de belea, îi zice Dale la ureche. Orice pot să fac pentru tine...
    - Poţi să faci ceva, da, zice Jack, trăgându-l înăuntru. Am văzut încă o maşină de poliţie în spatele microbuzului TV. Nu sunt sigur, dar cred că era albastră.
    - O-ho, face Dale.
    - O-ho, chiar aşa. Îmi trebuie cel puţin douăzeci de minute cu Potter. S-ar putea să nu ne alegem cu nimic, dar s-ar putea să ne alegem cu multe. Îi poţi reţine pe Brown şi Black douăzeci de minute?
    Dale îi oferă prietenului său un zâmbet mic şi sumbru.
    - O să mă asigur că ai o jumătate de oră. Minimum.
    - Minunat. Şi mai ai înregistrarea apelului dat de Pescar la 911?
    - S-a dus cu restul dovezilor pe care le aveam după ce Brown şi Black au preluat cazul. A luat-o un ofiţer în dimineaţa asta.
    - Dale, nu!
    - Uşurel, băiete. Am o copie pe casetă; e-n siguranţă în biroul meu.
    Jack îşi mângâie pieptul.
    - Să nu mă mai sperii aşa.
    - Scuze, zice Dale, gândind: După ce te-am văzut acolo afară, n-aş fi spus că te poţi teme de ceva.
    La jumătatea scărilor, Jack îşi aminteşte că Speedy i-a spus că se poate folosi ceea ce-i fusese lăsat în baie de două ori... Însă i-a dat florile lui Tansy Freneau. Căcat. Apoi îşi face mâinile căuş la nas, inspiră şi miroase.
    Poate că, totuşi, le mai are.

                                                       17.

              George Potter stă pe prici în a treia celulă de arest de pe coridorul scurt care miroase a urină şi dezinfectant. Se uită pe geam în parcarea care a fost în ultimul timp scena atât de multor dovezi de surescitare şi care este încă plină de oameni debusolaţi. Nu se întoarce când aude paşii lui Jack apropiindu-se.
    Mergând într-acolo, Jack trece pe lângă două pancarte. UN APEL ÎNSEAMNĂ UN APEL, spune prima. ÎNTÂLNIREA A.A. LUNI LA 7. P.M., ÎNTÂLNIREA N.A. MARŢI LA 8 P.M., spune a doua. Mai sunt o ţâşnitoare prăfuită şi-un stingător de incendii antic, pe care un glumeţ l-a etichetat cu GAZ ILARIANT.
    Jack ajunge la zăbrelele celulei şi loveşte în una cu cheia sa de la casă. Potter se întoarce în sfârşit cu spatele la geam.
    Jack, încă în starea de hiperconştientizare pe care acum o recunoaşte ca fiind un soi de reziduu Teritorial, ştie adevărul esenţial al omului dintr-o singură privire. I se citeşte în ochii afundaţi şi-n cearcănele negre de sub ei; i se citeşte în obrajii supţi şi-n tâmplele uşor scobite cu ale lor delicate cuibuşoare de vene; i se citeşte în proeminenţa ascuţită a nasului.
    - Salut, domnule Potter, zice el. Vreau să stăm de vorbă şi trebuie să ne grăbim.
    - Mă vor, remarcă Potter.
    - Da.
    - Poate-ar fi trebuit să-i laşi să mă ia. Încă trei-patru luni şi oricum ies din cursă.
    În buzunarul de la piept are cartela magnetică pe care i-a dat-o Dale şi Jack se foloseşte de ea ca să deschidă uşa celulei. Se aude un scrâşnet aspru atunci când aceasta se mişca pe şinele ei scurte. Când Jack scoate cartela, scrâşnetul încetează. Jos, în sala de recreere, un beculeţ chihlimbariu marcat CA. 3 se aprinde.

        Jack intră şi se aşază pe capătul priciului. A pus inelul cu chei în buzunar, nedorindu-şi ca izul metalic să afecteze parfumul lalelelor.
    - La ce-l ai?
    Fără să întrebe de unde ştie Jack, Potter ridică o mână mare şi noduroasă - mână de tâmplar - şi se atinge la plex.
     Apoi o lasă să cadă.
    - A început în burtă. Asta era acum cinci ani. Am luat pastilele şi am făcut injecţiile ca un băiat cuminte. La Riviere, acolo eram. Chestiile alea... omule, vomitam prin tot locul. În colţuri şi cam peste tot. O dată am vomitat în pat şi nici nu mi-am dat seama. M-am trezit a doua zi dimineaţă cu vomă uscată pe piept. Ştii ceva despre asta, fiule?
    - Mama a avut cancer, zice Jack încet. Când eu avem doisprezece ani. Apoi a dispărut.
    - A mai trăit cinci ani?
    - Mai mult.
    - Ce noroc, zice Potter. Dar, în cele din urmă, a răpus-o, nu?
    Jack încuviinţează.
    Potter încuviinţează şi el. Nu sunt ei încă buni prieteni, dar într-acolo se îndreaptă. Aşa operează Jack, aşa a operat mereu.
    - Căcatul ăla îţi intră-n corp şi aşteaptă, îi spune Potter. Teoria mea e că niciodată nu pleacă, nu cu adevărat. În orice caz, am terminat-o cu injecţiile. Am terminat-o şi cu pastilele. Mai puţin una care-mi ia durerea. Am venit aici pentru final.
    - De ce?
    Ăsta nu e-un lucru pe care Jack are nevoie să-l ştie şi timpul e scurt, însă asta e tehnica lui şi nu va renunţa la ceea ce dă roade doar pentru că sunt două capete pătrate de la poliţia statală la parter, aşteptând să-i ia materialul de lucru. Dale va trebui să-i ţină la respect, atâta tot.
    - Pare un orăşel frumuşel. Şi-mi place fluviul. Mă duc acolo în fiecare zi. Îmi place să privesc soarele în apă. Uneori mă gândesc la toate muncile pe care le-am făcut - Wisconsin, Minnesota, Illinois -, alteori nu mă gândesc la nimic. Alteori stau doar pe mal şi mă simt liniştit.
    - În ce domeniu ai lucrat, domnule Potter?
    - Am început ca dulgher, exact ca Iisus. Am avansat la constructor, apoi m-am îngrăşat de nu mă mai încăpeau sacii. Când i se întâmplă asta unui constructor, de obicei începe să se prezinte drept contractor. Am făcut trei-patru milioane de dolari, aveam un Cadillac, aveam o femeie tânără care mă
ducea în cârcă acasă în serile de vineri. O femeiuşcă frumuşică. Nu aveam probleme. Apoi am pierdut totul. Cel mai mult am simţit lipsa Cadillacului. Îmi producea plăcere mai repede ca femeia. După aia am primit vestea proastă şi am venit aici.
    Se uită la Jack.
    - Ştii ce cred uneori? Că French Landing e aproape de-o lume mai bună, una în care lucrurile arată şi miros mai bine. Unde oamenii poate că se comportă mai bine. Nu mă învârt în jur cu oamenii - nu-s genul de persoană prietenoasă -, dar asta nu înseamnă că nu simt unele lucruri. Mi-a intrat în cap ideea că nu e prea târziu să fiu cumsecade. Crezi că-s nebun?
    - Nu, îi spune Jack. În linii mari, pentru asta am venit şi eu aici. Să-ţi spun cum stau lucrurile cu mine. Ştii cum, atunci când pui o pătură subţire într-un geam, soarele încă mai trece prin ea?
    George Potter se uită la el cu ochi care, brusc, au prins viaţă. Jack nici măcar nu trebuie să-şi termine ideea, ceea ce-i bine. A găsit lungimea de undă - aproape întotdeauna o găseşte, ăsta-i darul lui - şi acum e timpul să treacă la treabă.
    - Tu chiar ştii, zice Potter simplu.
    Jack încuviinţează.
    - Ştii de ce eşti aici?
    - Ei cred că am omorât copilul doamnei ăleia.
    Potter înclină din cap către geam.
    - Aia de-afară care ţinea ştreangul în aer. Nu am făcut-o. Asta-i ceea ce ştiu.
    - Bine, e-un început. Acum, ascultă-mă.
    Foarte încet, Jack prezintă înşiruirea de întâmplări care au făcut ca Potter să ajungă în această celulă. Fruntea lui Potter se încruntă în timp ce Jack vorbeşte şi mâinile sale mari se frâng.
     - Railsback! zice el într-un final. Trebuia să ştiu! Bătrân băgăreţ, care-ntotdeauna pune întrebări, te întreabă dacă nu vrei să joci cărţi sau poate nişte biliard sau, ştiu eu, Parcheesi pentru numele lui Dumnezeu! Nu ştie decât să pună întrebări. Băgăreţ afurisit...
    Mai are de spus multe în sensul ăsta, şi Jack îl lasă să continue o vreme. Cu sau fără cancer, bătrânului acestuia i s-a întrerupt rutina zilnică fără prea multă milă şi are nevoie să-şi verse puţin năduful. Dacă Jack îl întrerupe pentru a câştiga timp, îl va pierde ca aliat. E greu să fii răbdător (cum îi reţine Dale pe nemernicii ăia doi? Jack nici măcar nu vrea să ştie), însă răbdarea e necesară. Când Potter începe să-şi lărgească ţinta atacului, însă (Morty Fine e vinovat de abuz, la fel ca şi Irv Throneberry, amicul lui Andy Railsback), Jack intervine.
    - Ideea, domnul Potter, e că Railsback a urmărit pe cineva în camera ta. Nu, nu aşa trebuie spus. Railsback a fost condus în camera ta.
    Potter nu răspunde. Stă doar acolo şi îşi priveşte mâinile.
    Dar încuviinţează. E bătrân, e bolnav şi boala i se agravează, dar nu e nici pe departe prost.
    - Persoana care l-a condus pe Railsback este aproape cu certitudine aceeaşi persoană care a pus pozele cu copiii morţi în dulapul tău.
    - Mda, pare logic. Iar dacă avea poze cu copiii morţi, probabil că el e ăl' de i-a omorât.
    - Aşa-i. Aşa că trebuie să-ntreb...
    Potter flutură nerăbdător mâna.
    - Cre' că ştiu ce tre' să-ntrebi. Cui de prin părţile astea i-ar plăcea să-l vadă pe Chicago Potsie atârnat de gât în ştreang. Sau de boaşe.
    - Exact.
    - Nu vreau să-ţi bag bățu' la roată, băiete, dar nu mă pot gândi la nimeni.
    - Nu?
    Jack ridică sprâncenele.
    - N-ai făcut niciodată afaceri pe-aici, n-ai construit o casă sau un teren de golf?
    Potter ridică fruntea şi-i oferă lui Jack un rânjet.
    - Sigur că am făcut. De unde crezi că ştiam cât de frumos e-aici? Mai ales vara? Ştii partea aia din oraş pe care-o numesc Libertyville? Aia cu toate străzile alea vechi cu nume cum ar fi Camelot şi Avalon?
     Jack încuviinţează.
    - Eu am construit jumate din alea. Prin anii şaptezeci. Pe-atunci era un tip pe-aici... un păcălici pe care-l ştiam din Chicago... sau credeam că-l ştiu... Era şi el în branşă?
    Această ultimă întrebare pare să şi-o fi adresat sieşi. În orice caz, scutură scurt din cap.
    - Nu-mi amintesc. Oricum, nu contează. Cum să conteze? Tipului îi mergea bine pe-atunci; probabil că acum e mort. A fost cu mult timp în urmă.
    Dar Jack, care interoghează aşa cum Jerry Lee Lewis cânta odinioară la pian, crede că, din contră, contează. În porţiunea de obicei slab luminată a minţii sale, unde intuiţia şi-a făcut cartier general, becurile prind viaţă. Nu multe încă, dar nici puţine.
     - Un păcălici, zice el, ca şi când n-ar mai fi auzit niciodată cuvântul. Ce-i asta?
    Potter îi aruncă o privire scurtă, iritată.
   - Un cetăţean care... păi, nu tocmai un cetăţean. Cineva care cunoaşte oameni cu legături. Sau poate pe care, uneori, oamenii cu legături îl sună. Poate că-şi fac reciproc favoruri. Un păcălici. Nu-i cea mai bună poziţie din lume.
    Nu, îşi spune Jack, dar păcălicind te alegi c-un Cadillac care-ţi aduce plăceri imediate.
    - Şi tu erai un păcălici, George?
    Acum trebuie să se apropie mai mult. Aceasta nu-i o întrebare pe care Jack să o poată adresa „domnului” Potter.
    - Poate, zice Potter după o pauză de gândire intensă. Poate că eram. Pe când mă aflam în Chicago. În Chicago, trebuia să te faci luntre şi punte dacă voiai să pui mâna pe marile contracte. Nu ştiu cum merg acum lucrurile acolo, dar pe-atunci un contractor nepătat era un contractor sărac. Înţelegi?
    Jack încuviinţează.
    - Cea mai mare afacere pe care am dus-o la bun sfârşit a fost un cartier rezidenţial în partea de sud a Chicagoului. Exact ca-n cântecul ăla despre Leroy Brown cel rău, rău.
    Potter chicoteşte aspru. Pentru o clipă, nu se gândeşte la cancer sau la acuzaţii false sau la faptul că mai lipsise puţin să fie linşat. Trăieşte în trecut şi, deşi s-ar putea să fie puţin cam neîngrijit, trecutul este totuşi mai bun decât prezentul - priciul prins cu lanţuri de zid, toaleta de fier, cancerul care i se răspândeşte prin maţe.
    - Mamă, aia a fost mare, nu te aburesc. O grămadă de bani federali, dar mahării locului hotărau unde să se ducă mălaiul. Iar eu şi tipu' ăstălalt, păcăliciul, noi eram prinşi în horă...
    Se opreşte, uitându-se la Jack cu ochii larg deschişi.
    - Căcat împrăştiat, ce-i cu tine, eşti magician?
    - Nu ştiu la ce te referi. Nu fac decât să stau aici.
    - Tipu' ăla a fost tipu' care-a apărut aici. Ăla a fost păcăliciul!
    - Te-am pierdut, George.
    Dar Jack crede că nu e chiar aşa. Şi, deşi începe să se simtă emoţionat, nu lasă să se vadă mai mult decât a lăsat-o să se vadă atunci când barmaniţa i-a spus despre trucuşorul cu ciupitul nasului al lui Kinderling.
    - Probabil că nu-i nimic, zice Potter. Omu' avea destule motive să nu-i placă de mine, da' tre' că-i mort acum. Ar avea optzeci şi ceva de ani, pentru numele lui Dumnezeu.
    - Vorbeşte-mi despre el, zice Jack.
    - Era un păcălici, repetă Potter, ca şi când asta ar explica totul. Şi probabil că a dat de belea în Chicago sau undeva pe lângă Chicago, pentru că, atunci când a venit aici, sunt aproape sigur că folosea un alt nume.
    - Când i-ai suflat afacerea cu locuinţele, George?
    Potter zâmbeşte, şi ceva în privinţa mărimii dinţilor săi şi-a felului în care par să-i iasă din gingii îi permite lui Jack să vadă cât de repede moartea aleargă spre acest om. Simte un uşor fior, însă îi răspunde cat mai degajat la zâmbet. Şi asta face parte din modul în care operează el.

.......................................................