„Suntem ceea ce facem în mod repetat. Prin urmare, excelența nu este o acțiune, ci un obicei.”

                               Aristotel

În locul nepotrivit la timpul nepotrivit, Gillian McAllister

 1-7

Ziua zero,

imediat după miezul nopții

      Jen se bucură că în această noapte ceasurile sunt date înapoi. O oră câștigată, timp în plus pe care să-l petreacă pretinzând că nu-și așteaptă fiul.

   Acum, că e trecut de miezul nopții, e oficial 30 octombrie. Încă puțin și e Halloween. Jen își spune că Todd are 18 ani, copilul ei născut în septembrie este de-acum adult. Poate să facă orice dorește.

   Jen a petrecut o mare parte din seară scobind cu greu un dovleac. Îl pune pe pervazul ferestrei panoramice care dă spre aleea lor și apoi aprinde lumânarea din interiorul lui. L-a scobit din același motiv pentru care face toate lucrurile - pentru că simte că așa ar trebui - dar de fapt e un dovleac foarte frumos, chiar dacă e scobit imperfect.

   Aude pașii soțului ei, Kelly, cu un etaj mai sus și întoarce privirea. E ciudată că e treaz la ora asta, el fiind ciocârlia, iar ea privighetoarea. Își face apariția ieșind din dormitorul lor de la etaj. Are părul ciufulit și negru-albăstrui în întuneric, E gol-goluț, arborând doar un mic zâmbet amuzat în colțul gurii.

  Coboară treptele spre ea. Tatuajul de pe mâna lui e luminat în trecere - e înscrisă o dată, ziua în care el spune că și-a dat seama că o iubește: primăvara lui 2003. Jen îi privește trupul. Câteva fire din părul de pe pieptul lui au albit în ultimul an, cel de-ak 43-lea an al său de viață.

   - Ai fost ocupată? întreabă el și arată cu degetul dovleacul.

   - Toți au făcut câte unul, explică Jen scâncit. Toți vecinii.

   - Cui îi pasă?! exclamă el.

   Tipic Kelly.

   - Todd nu s-a întors.

   - Din punctul lui de vedere, la ora asta abia se înserează, spuse Kelly.

   Ușorul lui accent galez abia detectabil în silabele cuvântului sea-ra, precum și respirația lui se poticnesc.

   - Nu e ora 1? Ora lui de culcare.

   E un schimb de replici tipic pentru ei. Pentru Jen, ora contează foarte mult, pentru Kelly, probabil prea puțin. Tocmai când se gândea la asta, Kelly se întoarce cu spatele și iată-l: posteriorul lui perfect-perfect, pe care ea îl iubea de aproape 30 de ani. Jen mai aruncă o privire în josul străzii, căutându-l pe Tedd, după care revine la Kelly.

   - Acum vecinii îți pot vedea fundul, spune ea.

   - Vor crede că e doar un alt dovleac, spune el, umorul lui fiind la fel de spontan și tăios ca lama de cuțit.

   Zeflemeaua. Fusese mereu moneda lor de schimb.

   - Vii în pat? Nu-mi vine să cred că am terminat cu Merrilocks, adaugă el, întinzându-se.

   Toată săptămâna restaurase o pardoseală victoriană din gresie, dintr-o casă de pe strada Merrilocks. Lucrase singur, exact așa cum îi plăcea lui Kelly. Ascultă podcast după podcast; aproape niciodată nu se vede cu nimeni. Complicat, cam neîmplinit, acesta este Kelly.

   - Sigur, spune ea. Într-o clipă. Vreau doar să știu că e bine mersi acasă.

   - Va ajunge din clipă în clipă, cu kebabul în mână, spune Kelly și flutură din braț. Aștepți să-ți aducă chipsurile?

   - Încetează, spune Jen zâmbind.

   Kelly îi face cu ochiul și merge la culcare.

   Jen se învârte fără țintă prin casă. Se gândește la un caz pe care-l are la muncă, un cuplu care divorțează și care se ceartă în principal pentru un set de farfurii chinezești, dar de fapt pentru o trădare. Nu ar fi trebuit să-l ia, are deja peste 300 de cazuri. Dar, la prima întâlnire, doamna Vichare o privise pe Jen și spusese: „Dacă voi fi obligată să-i dau acele farfurii înseamnă că am pierdut tot ceea ce iubesc în viață”, și Jen nu a fost în stare să o refuze.

   Își dorea să-i pese mai puțin de niște străini care divorțează, de vecini, de nenorociții de dovleci, dar îi păsa.

   Prepară un ceai și se întoarce la fereastra panoramică, continuându-și veghea. Va aștepta oricât va fi nevoie. Ambele faze ale vieții de părinte - primii ani de viață ai copilului și cei în care acesta e aproape adult - sunt marcate de lipsa de somn, deși din motive diferite.

   Au cumpărat casa datorită acestei ferestre situate exact în centrul casei lor de 3 etaje.

   „Vom privi afară pe această fereastră ca niște regi”, spusese Jen, în timp ce Kelly râdea.

   Privește prin ceața de octombrie și iată-l pe Todd, în sfârșit, afară pe stradă. Jen îl vede exact când se trece la ora de iarnă și telefonul ei trece de la 1.59 la 1.00. Își ascunde un zâmbet: pentru că ceasurile sunt date înapoi, nimeni nu-l va putea acuza că a întârziat. Acesta este Todd; consideră aspectul linvistic și cel semantic al schimbului de replici într-o ceartă pe motivul orei de la care nu se mai iese din casă mai importante decât motivul cerții.

   Vine pe stradă. Piele și os - pare să nu se mai îngrașe niciodată. Genunchii lui descriu unghiuri în jeanși în timpul mersului. Ceața de afară este incoloră, copacii și pavajul negre, aerul de un alb translucid. O lume în nuanțe de gri.

   Strada lor - în capătul orașului Crosby, Mareyside - nu este luminată. Kelly a instalat o lampă stil Nardina în afara casei lor. A surprins-o cu lampa scumpă, din fier forjat; habar nu avea cum de și-a permis-o. Se aprinde când detectează mișcare.

   Dar... stai puțin. Todd a văzut ceva. Se oprește brusc, mijește ochii. Jen îi urmărește privirea și vede și ea: o siluetă care merge cu pas grăbit în lungul străzii pe celălalt trotuar. E o persoană mai în vârstă decât Todd, mult mai în vârstă. Își poate da seama de asta după trupul și mișcările lui. Jen sesizează amănunte ca acesta. Le-a sesizat dintotdeauna. Asta o face să fie un bun avocat.

   Lipește o palmă fierbinte pe sticla rece a ferestrei.

   Ceva e în neregulă. Ceva e pe care să se întâmple. Jen e sigură de asta, fără să fie capabilă să spună ce anume; simte pericolul, are aceeași senzație ca în preajma artificiilor, a trecerilor de nivel și pe marginea prăpastiei. Gândurile îi gonesc prin minte ca o succesiune de instantanee luate de o cameră video, unul după altul, după altul.

   Jen așază cana pe pervazul ferestrei, îl strigă pe Kelly, după care pornește în goană pe trepte, sărindu-le din două în două, în picioarele goale. Încalță în fugă pantofii, după care se oprește pentru o clipă cu mâna pe clanța de metal a ușii din față.

    Ce, ce anume este acest sentiment? Nu și-l poate explica.

   E o senzație de deja-vu? Abia reușește să o perceapă. Clipește și senzația a trecut, la fel de imaterial ca fumul. Ce a fost asta? Mâna ei pe clanța de alamă? Lampa galbenă care luminează afară? Nu, nu-și poate aminti. Acum senzația a dispărut.

   - Ce? spune Kelly, apărând în spatele ei, legându-și un halat gri în jurul taliei.

   - Todd... e... e afară cu... cineva.

   Se grăbesc să iasă. Frigul de toamnă îi face pielea să se înfioare. Jen aleargă spre Todd și spre străin. Dar, înainte să-și dea seama ce se întâmplă. Kelly strigă:

   - Oprește-te!

   Todd aleargă și, în câteva secunde, apucă partea din față a hainei cu glugă a străinului. Se măsoară cu el, cu umerii aplecați înainte, cu trupurile lipite. Străinul bagă o mână în buzunar.

   Kelly aleargă spre ei, vizibil spreriat, privind de la stânga la dreapta și înapoi, în susul și în josul străzii.

   - Todd, nu! spune el.

   Și atunci Jen vede cuțitul.

   Adrenalina o face să vadă mai bine ceea ce se întâmplă. O lovitură de cuțit rapidă, curată. Și apoi totul se petrece cu încetinitorul: mișcarea brațului care se retrage, îmbrăcămintea opunând rezistență și apoi eliberând cuțitul. Două pene albe se ivesc deodată cu lama, plutind fără țintă în aerul înghețat, ca doi fulgi de nea.

   Jen privește fix în timp ce sângele începe să curgă, în cantități uriașe. Probabil că a îngenuncheat pentru că simte pietricelele de pe cărare, care taie găuri rotunde în genunchii ei. Îl cuprinde în brațe, deschizându-i haina, simțind căldura sângelui care curge pe mâinile ei, printre degete, de-a lungul încheieturilor.

   Îi descheie cămașa. Torsul lui începe să fie inundat de sânge; cele 3 răni de dimensiunea unei monede ies la iveală și dispar intermitent - e ca și cum ai încerca să vezi fundul unui iaz roșu. Lui Jen i s-a făcut foarte frig.

   - Nu, strigă ea, cu o voce groasă și plângătoare.

   - Jen, spune Kelly răgușit.

   E atât de mult sânge... Îl întinde pe aleea din fața casei ei și se apleacă asupra lui, privind cu atenție. Speră că greșește, dar numai pentru o clipă e sigură că omul nu mai trăiește. Lumina galbenă a lămpii îi luminează pieziș ochii.

   Noaptea e absolut liniștită și, după câteva momente, Jen clipește șocată, după care ridică privirea spre fiul ei.

   Kelly l-a îndepărtat pe Todd de victimă și l-a înconjurat cu brațele. Kelly e cu spatele la ea, Todd cu fața, privind în jos peste umărul tatălui său, cu o expresie neutră. Aruncă cuțitul. Sunetul metalului care atinge pavajul înghețat e ca un dangăt de clopot. Își șterge fața cu o mână, lăsând o urmă de sânge.

   Jen îl privește fix, urmărindu-i expresia. Poate că are regrete, poate că nu. Nu-și poate da seama. Jen poate citi aproape pe oricine, dar niciodată nu l-a putut citi pe Todd.

Ziua zero,

imediat după ora 1.00

   Cineva trebuie să fi sunat la 999, deoarece brusc strada e luminată de sfere de un albastru intens.

   - Ce... rostește Jen, adresându-i-se lui Todd.

   „Ce...”-ul lui Jen spune tot: cine, de ce, ce naiba?

   Kelly își eliberează fiul din îmbrățișare, cu fața palidă și în stare de șoc, dar nu spune nimic, așa cum se întâmplă adesea cu soțul ei.

   Tot nu se uită la ea sau la tatăl lui.

   - Mamă, spune în cele din urmă.

   Nu-și cheamă copiii întotdeauna mai întâi mama? Ea întinde brațele spre el, dar nu poate părăsi trupul victimei. Nu poate slăbi apăsarea rănii. Asta ar putea înrăutăți lucrurile pentru toți.

   - Mamă, spune el din nou.

   Vocea lui e frântă, la fel ca pământul uscat pe care crăpăturile îl împart clar în două. Își mușcă buza și privește într-o parte, în josul străzii.

   - Todd, spune ea.

   Sângele bărbatului se lipește de mâinile ei ca apa tulbure după o baie.

   - Am fost nevoit, îi spune Todd, privind în cele din urmă în direcția ei.

   Maxilarul lui Jen se relaxează involuntar din cauza șocului. Lui Kelly i-a căzut capul în piept. Mânecile halatului ei sunt acoperite de sângele care e și pe mâinile lui Todd.

   - Prietene, spune Kelly, atât de încet încât Jen nu e sigură dacă a vorbit cu adevărat. Todd.

   - Am fost nevoit, repetă Todd, mai categoric.

   Expiră o trenă de abur în aerul înghețat.

   - Nu am avut de ales, spune din nou, dar de această dată cu hotărârea unui adolescent.

   Lumina albastră a mașinii de poliție pulsează din ce în ce mai aproape. Kelly îl fixează cu privirea pe Todd. Buzele lui, albe de la lipsa de sânge, rostesc ceva neauzit, poate o vulgaritate.

   Îl privește intens, fiul ei, făptașul unei infracțiuni violente, care iubește computerele și statistica și căruia îi mai place și acum să primească o pijama de Crăciun în fiecare an, împăturită și pusă la capul patului său.

   Cu mâinile în păr, Kelly se învârte descriind un cerc inutil pe alee. Nu s-a uitat nicio clipă la bărbat. Îl privește doar pe Todd.

   Jen încearcă să oprească sângele din rănile care pulsează sub mâinile ei. Nu poate părăsi victima. Poliția a sosit, dar încă nicio ambulanță.

   Todd continuă să tremure, de la frig sau de la șoc - Jen nu-și dă prea bine seama.

   - Cine este el? îl întreabă Jen.

   Are atât de multe întrebări, dar Todd dă din umeri, fără să răspundă. Jen vrea să comunice cu el, să scoată de la el răspunsurile, dar acestea nu vin.

   - Te vor aresta, spune Kelly cu voce scăzută.

   Un polițist aleargă spre ei.

   - Uite ce e, nu spune nimic, în regulă? Vom...

   - Cine e el? întreabă Jen.

   Rostește cuvintele prea puternic - un strigăt în noapte. Se roagă ca poliția să se miște mai încet, să le mai dea puțin timp.

   Todd își întoarce privirea spre ea.

   - Eu... spune el și pare că deocamdată nu are o explicație verbală, adoptând doar o postură meditativă.

   Pur și simplu nimic, o propoziție rămasă în suspensie, suflată în aerul umed, agățat între ei, în ultimele clipe de dinainte ca întâmplarea să privească mai mulți oameni decât familia lor.

   Polițistul de apropie de ei: înalt, cu vestă neagră antiglonț, cămașă albă, cu stația radio în mâna stângă.

   - Transmisiune de la Tango 2 4 5 - acum la locul faptei. Vine ambulanța.

   Todd îl privește pe polițist peste umăr, o dată, de două ori, după care privirea îi revine pe mama lui. Acesta e momentul. Acesta e momentul în care ar trebui să explice, înainte ca ei să dea năvală, cu cătușele și puterea lor.

  Figura lui Jen e înghețată, mâinile îi sunt fierbinți de la sânge. Nu face decât să aștepte, temându-se să se miște, să piardă contactul vizual cu el. Todd e cel care îl întrerupe. Își mușcă buza, după care își privește picioarele. Și asta e tot.

   Un alt polițist o îndepărtează pe Jen de trupul străinului și ea stă pe aleea lor în pantaloni de trening și bluză de pijama, cu mâinile ude și lipicioase, privindu-și insistent când fiul, când soțul, în halatul lui, încercând să negocieze cu sistemul juridic. Ea ar trebui să preia controlul asupra situației. În fond, ea e avocat. Dar a rămas fără grai. Absolut dezorientată. La fel de pierdută de parcă ar fi fost abandonată la Polul Nord.

   - Îți poți spune numele? îl întreabă primul polițist pe Todd.

   Alți polițiști ies din mașinile lor, ca furnicile dintr-un mușuroi.

   Jen și Kelly fac dintr-o singură mișcare un pas înainte, dar Todd tace, chiar atunci, doar un gest mic. Întinse mâna în lateral, ca să-i oprească.

   - Todd Brotherhood, spune plictisit.

   - Îmi poți spune ce s-a întâmplat? întreabă polițistul.

   - Stai așa! spune Jen, revenind la viață. Nu-l poți interoga la marginea drumului.

   - Să mergem cu toții la secție, spune repede Kelly. Și...

   - Ei bine, l-am înjunghiat, îi întrerupe Todd, arătând spre bărbatul aflat la pământ.

   Își pune mâinile înapoi în buzunare și pășește în fața polițistului.

   - Deci cred că ar trebui să mă arestați.

   - Todd, spune Jen. Nu mai vorbi.

   Lacrimile o îneacă. Așa ceva nu poate fi adevărat. Are nevoie de o băutură tare, ca să se întoarcă în timp, să i se facă rău. Întregul ei corp începe să tremure pe loc, afară, în frigul absurd, confuz.

   - Todd Brotherhood, nu trebuie să spui nimic, spune polițistul, dar poate dăuna apărării tale să nu vorbești când vei fi interogat...

   Todd își apropie încheieturile de bunăvoie, de parcă ar juca într-un rahat de film și, cun un clic metalic, este încătușat pur și simplu. Și-a ridicat umerii. Îi e frig. Expresia de pe chipul lui e neutră, ba chiar resemnată.
   Jen nu poate, nu poate, nu poate înceta să-l privească.

   - Nu poți face asta! exclamă Kelly. Este o...

   - Așteaptă! îi spune Jen, speriată, polițistului. Putem veni și noi? E doar un adolescent...

   - Am 18 ani, spune Todd.

   - Intră acolo, îi zice polițistul lui Todd, arătând spre mașină, ignorând-o pe Jen.

   În stația de emisie-recepție spune:

   - Transmisiune de la Tango 2 4 5 - pregătiți o celulă goală, vă rog.

   - Atunci te vom urma, spune ea disperată. Sunt avocat, adaugă inutil, deși nu cunoaște deloc dreptul penal.

   Totuși, chiar și acum, într-un moment de criză, instinctul matern arde la fel de luminos și de clar ca dovleacul din fereastră. Tebuie doar să afle de ce a făcut-o, să-l scoată de acolo, apoi să-l ajute. Asta trebuie să facă familia. Asta vor face.

   - Venim și noi, spune ea. Ne vedem la secție.

   Polițistul îi întâlnește privirea. Arată ca un model. Tăieturile masculine sub pomeți. Doamne, ce clișeu, dar în vremurile astea toți polițaii par foarte tineri.

   - Secția Crosby, îi spune el, după care se întoarce în mașină fără să mai rostească ceva, luându-i fiul cu el.

   Celălalt ofițer rămâne cu victima, acolo. Jen nu poate suporta să se gândească la victimă. O privește, doar o dată. Sângele, expresia de pe fața polițistului... Jen e sigură că omul e mort.

   Se întoarce spre Kelly și nu va uita niciodată privirea pe care i-o aruncă exact atunci soțul ei de obicei stoic. Îi întâlnește ochii de un albastru intens. Lumea pare să se oprească în loc pentru o clipă și, în nemișcarea și tăcerea care s-au lăsat, Jen se gândește: Kelly e imaginea dezolării.

   Secția de poliție are pe fațadă un semn alb, pentru a fi observată de public. Poliția Merseyside - Crosby.

   În spatele acestuia se află o clădire construită cam prin anii 1960, înconjurată de un zid scund de cărămidă. Frunzele căzute în octombrie s-au adunat val după val lângă el.

   Jen parchează afară, pe linia dublă de culoare galbenă, și oprește motorul. Fiul lor a înjunghiat pe cineva, ce mai contează o amendă pentru parcare? Kelly iese din mașină înainte ca aceasta să se fi oprit. Întinde mâna în spate, în mod inconștient, crede ea, pentru a o prinde pe ea. Ea o apucă de parcă ar fi o plută pe mare.

   Împinge una dintre ușile batante duble de sticlă, deschizând-o, și traversează în grabă, pășind pe linoleumul gri și uzat din hol. Înăuntru miroase a vechi. La fel ca în școli, spitale, centre de îngrijire. Instituții unde sunt uniforme și unde mâncarea e proastă, genul de locuri pe care Kelly le urăște.

   „Niciodată nu voi intra în cursa de șoareci”, spusese la începuturile relației lor.

   - Voi vorbi eu cu ei, îi spuse Kelly, scurt, lui Jen.

   Tremură. Dar cauza pare să nu fie atât teama, cât furia. E furios.

   - E în ordine, pot lua primele măsuri ca avocat...

   - Unde este șeful? latră Kelly la un ofițer chel care lucrează la recepție și are un inel cu sigiliu pe degetul mic.

   Limbajul trupului lui Kelly s-a schimbat. Are picioarele desfăcute și umerii ridicați. Până și Jen l-a văzut doar arareori lăsând garda jos atât de mult.

   Pe un ton plictisit, ofițerul le spune să aștepte ca să fie chemați.

   - Ai 5 minute, spune Kelly, arătând la ceas înainte să se arunce pe un scaun din capătul holului.

   Jen se așază lângă el și-l ia de mână. Verigheta lui e largă pe deget. Probabil îi e frig. Stau așezați acolo, Kelly încrucișându-și și desfăcându-și picioarele lungi, pufnind, iar Jen fără să scoată o vorbă. Un ofițer intră la recepție, vorbind cu voce scăzută la telefon.

   - E aceeași infracțiune ca în urmă cu două zile - Articolul 18, rănire cu intenție. Victima este Nicola Williams, făptaș dispărut.

   Vorbește atât de încet, încât Jen trebuie să se concentreze ca să-l audă.

   Stă așezată și ascultă. Articolul 18, rănire cu intenție înseamnă înjunghiere. Probabil că vorbesc despre Todd. Și o crimă asemănătoare petrecută în urmă cu două zile.

   În cele din urmă se ivește ofițerul care a operat arestarea, cel înalt, cu pomeții.

   Jen se uită la ceasul din spatele biroului. E 3 și jumătate sau poate 4 și jumătate. Nu știe dacă aici mai este ora de vară bitranică. E deconcentrant.

   - Fiul dumneavoastră rămâne la noi în noaptea asta, îl vom interoga curând.

   - Unde, acolo în spate? întreabă Kelly. Lăsați-mă să intru!

   - Nu-l puteți vedea, spune ofițerul. Sunteți martori.

   Pe Jen o cuprinde enervarea. Din cauza acestui gen de lucruri, exact a acestuia, urăsc oamenii sistemul judiciar.

   - Deci asta e? îl întreabă Kelly cu aciditate pe ofițer, ținându-și mâinile sus.

   - Ați spus ceva? întreabă ofițerul cu voce stăpânită.

   - Ce, deci suntem dușmani?

   - Kelly! exclamă Jen.

   - Nimeni nu e dușmanul nimănui, spune ofițerul. Puteți vorbi cu fiul dumneavoastră mâine-dimineață.

   - Unde este superintendentul? vrea să știe Kelly.

   - Puteți vorbi cu fiul dumneavoastră mâine-dimineață.

   Kelly păstrează o tăcere încărcată, periculoasă. Jen a văzut doar câțiva oameni față de care s-a manifestat vreodată astfel și, cu toate acestea, nu ar vrea să fie în locul polițistului. De obicei îi ia mult timp lui Kelly să se înfurie, dar, atunci când se întâmplă, se manifestă exploziv.

   - Voi suna pe cineva, spune ea. Știu pe cineva.

   Pune mâna pe telefon și începe să caute tremurând printre contactele ei. Avocați de drept penal. Știe o grămadă. Prima regulă în avocatură e să nu te bagi niciodată într-un domeniu în care nu ești specializat. A doua este să nu-ți reprezinți niciodată familia.

   - A spus că nu vrea un avocat, spune ofițerul.

   - Are nevoie de un avocat, nu ar trebui să îl... zice Jen.

   Ofițerul ridică palmele ca să o oprească. Alături, Jen poate simți furia clocotind în Kelly.

   - Voi suna doar unul și apoi el poate... începe ea.

   - În regulă, lăsați-mă să intru acolo în spate, spune Kelly, arătând spre ușa albă care duce spre restul poliției.

   - Nu pot permite așa ceva, zice ofițerul.

   - Dracu` să te ia! spune Kelly.

   Jen îl privește șocată.

   Ofițerul nici măcar nu-l onorează cu un răspuns, privindu-l doar cu o tăcere impasibilă.

   - Deci ce facem acum? întrebă Jen.

   Doamne, Kelly i-a spus unui polițist să se ducă dracului. Ultrajul nu e soluția dezamorsării acestei situații.

   - După cum v-am spus deja, va rămâne la noi peste noapte, îi spune simplu ofițerul, adresându-se ei și ignorându-l pe Kelly. Vă sugerez să reveniți mâine.

  Ochii lui se întorc spre Kelly, apoi adaugă:

   - Nu-l puteți forța pe fiul dumneavoastră să-și ia avocat. Am încercat și noi.

   - Dar e un copil, spune Jen, deși știe că, din punct de vedere juridic, nu este. E doar un copil, repetă ea blând, vorbind mai degrabă cu sine, gândindu-se la pijamaua lui de Crăciun și la faptul că nu demult a vrut ca ea să stea lângă el când a avut o infecție cu norovirus. Au stat toată noaptea împreună. Sporovăind despre nimicuri, iar ea ștergându-i buzele cu o cârpă umedă.

   - Nu le pasă de asta sau de orice altceva, zice Kelly vehement.

   - Ne vom întoarce mâine-dimineață, cu un avocat, spune Jen, încercând să aplaneze conflictul, să fie conciliantă.

   - Cum vreți. Trebuie să trimitem o echipă înapoi cu dumneavoastră acasă, spune el.

   Jen aprobă dând din cap, fără să scoată un cuvânt. Criminaliști. Le vor percheziționa casa. Locșorul lor.

   Jen și Kelly părăsesc secția de poliție. Jen își freacă fruntea în timp ce se îndreaptă spre mașină și intră în ea. Femeia pornește căldura și stau acolo.

   - Vom merge așa, pur și simplu acasă? întreabă ea. Vom sta așezați fără să facem ceva în timpul percheziției?

   Umerii lui Kelly sunt încordați. O privește fix, părul său negru este ciufulit, iar ochii îi sunt triști.

   - Habar n-am.

   Jen privește afară prin parbriz la un tufiș, care sclipește de la roua de toamnă căzută în toiul nopții. După câteva secunde, bagă în marșarier și demarează pentru că nu știe ce altceva să facă.

   Dovleacul îi întâmpină de pe pervaz în timp ce Jen parchează mașina. Probabil că a lăsat lumânarea din el arzând.

   Criminaliștii au sosit deja în costumele lor albe, stau pe alee ca niște fantome lângă banda de poliție care flutură în vântul de octombrie. Balta de sânge a început să se usuce pe margini.

   Jen și Kelly sunt lăsați să intre în bietul lor cămin și se așază la parter, urmărind echipele în uniformă din fața casei, în timp ce cercetează locul crimei cu vârfurile degetelor. Nu rostesc niciun cuvânt, stau în tăcere ținându-se de mâini. Kelly își păstrează geaca pe el.

   În cele din urmă, după ce ofițerii criminaliști au plecat și poliția a făcut percheziția și a luat lucrurile lui Todd, Jen se mută pe canapea, unde se întinde și se uită la tavan. În acest moment izbucnețte în lacrimi. Fierbinți, și rapide, și ude. Lacrimi pentru viitor. Și lacrimi pentru ziua de ieri și pentru ceea ce efectiv nu văzuse venind.

Ziua minus unu,

ora 8.00

   Jen deschide ochii.

   Probabil a venit în pat. Și probabil că a dormit. Nu își amintește să fi făcut vreunul dintre aceste lucruri, dar e în dormitorul ei, nu pe canapea, iar acum, afară, în spatele jaluzelelor perforate, e lumină.

   Se întoarce pe o parte. Dă Doamne să nu fie adevărat!

   Clipește, uitându-se la patul gol. E singură. Kelly trebuie să se fi trezit deja, dă telefoane, speră ea din toată inima.

   Hainele ei sunt împrăștiate pe podeaua dormitorului, ca și când s-ar fi evaporat din ele. Pășește peste ele, îmbrăcându-și jeanșii și un pulover simplu cu guler răsfrânt, care o facă să pară cu adevărat enormă, dar care îi place oricum.

   Jen se încumetă să iasă pe hol, oprindu-se în picioare în fața camerei golae a lui Todd.

   Fiul ei. A petrecut noaptea într-o celulă de poliție. Nu-și poate imagina câte alte nopți îl mai așteaptă acolo.

   Bine. Poate rezolva asta. Jen este o excelentă salvatoare, și-a petrecut toată viața făcând asta și acum e timpul să-și ajute fiul.

   Poate rezolva asta.

   Dar de ce a făcut-o?

   De ce avea un cuțit la el? Cine era victima, adultul pe care probabil că fiul ei l-a ucis? Dintr-odată, Jen devine conștientă de schimbările prin care a trecut Todd în ultimele săptămâni și luni. Toane. Pierdere în greutate. Secretomanie. Lucruri pe care ea le-a pus pe seama crizei adolescenței.

   Cu numai două zile în urmă, îl sunase cineva și vorbise la telefon afară, în grădină. Când Jen îl întrebase cine a fost, îi spusese că nu e treaba ei, după care aruncase telefonul pe canapea. Acesta ricoșase o dată, după care căzuse pe podea și amândoi rămaseră cu ochii pe el. El spusese că toată această mică pandalie fusese o glumă, dar nu era așa.

   Jen nu-și poate dezlipi ochii de ușa dormitorului fiului ei. Cum a ajuns să crească un criminal? Hormonii la adolescență. Crimă cu armă albă. Găști. Cine se află în spate? Cine a făcut cărțile?

   Nu-l poate auzi deloc pe Kelly. La jumătatea scărilor, în timp ce coboară, se uită afară pe fereastra panoramică, cea la care a stat cu numai câteva ore în urmă, în momentul în care li s-a schimbat viața. Este încă ceață.

   E surprinsă, pentru că drumul de jos nu are niciun fel de urme - ploaia și ceața au spălat probabil sângele. Polițiștii își vedeau de treabă în alte părți. Banda întinsă de poliție a dispărut.

   Privește în susul străzii, trotuarele presărate cu copaci sunt pline de frunze de toamnă uscate. Dar este ceva ciudat la ceea ce vede. Nu-și poate da seama ce. Trebuie să fie doar amintirile din noaptea trecută. Ele au dat o notă oarecum sinistră peisajului. Ușor bizară.

   Se grăbește să coboare, trecând prin holul cu podele de lemn și întrând în bucătărie. Aici miroase a noaptea trecută, înainte să se fi întâmplat ceva. Mâncare, lumânări. Normalitate.

   Jen aude o voce, chiar deasupra ei, un registru masculin, profund. Kelly. Privește spre tavan, încurcată. Trebuie să fie în caemera lui Todd. Probabil caută prin ea. Înțelege foarte bine acest impuls. Nevoia de a descoperi ceea ce nu a putut găsi poliția.

   - Kell? strigă ea, alergând înapoi pe scări, cu respirația tăiată când ajunge sus. Trebuie să mergem înainte, ce avocat ar trebui să...

   - De 3 ori 20 și Jen*! se aude o voce.

   *joc de cuvinte, un mod de a spune 70

   Vine din camera lui Todd și este fără îndoială a fiului ei. Jen face un pas atât de mare înapoi, încât e cât pe ce să se împiedice și să se rostogolească din susul scărilor.

   Nu e rodul imaginației ei: Todd iese din camera lui, purtând un tricou negru pe care scrie Minitehnicus și pantaloni de jogging. Se vede clar că abia s-a trezit și privește pieziș spre ea, figura lui palidă fiind singurul lucru luminos în întuneric.

   - Nu noi am inventat-o, spune el rânjind cu gropițe. Am intrat pe un site cu jocuri de cuvinte, trebuie să recunosc.

   Jen nu poate decât să caște ochii la el. Fiul ei, ucigașul. Pe mâinile lui nu e sânge. Nici expresie de criminal pe fața lui, și totuși.

   - Ce? întreabă ea. Cum de ești aici?

   - Cum adică?

   Todd arată la fel ca întotdeauna. Chiar și în confuzia ei, Jen e curioasă. Aceiași ochi albaștri. Același păr negru ciufulit. Aceeași siluetă înaltă, suplă. Dar a comis un act de neiertat. De neiertat în ochii tuturor, probabil cu excepția ei.

   Cum a ajuns aici? Cum de e acasă?

   - Ce? întreabă el.

   - Cum ai ajuns înapoi?

   Todd ridică sprâncenele.

   - E bizar ce spui, chiar și pentru tine.

   - Te-a scos tata? Ai ieșit pe cauțiune? strigă ea.

   - Pe cauțiune?

   Todd ridică o sprânceană - e un nou manierism. În ultimele câteva luni, a arătat altfel. Mai suplu la trup, cu șolduri mai înguste, dar cu fața mai rotunjoară. Cu paloarea cuiva care lucrează prea mult, mănâncă prea mult de la pachet și nu bea apă. Iar Jen nu știe ca Todd să facă vreunul dintre aceste lucruri, dar cine știe? Și apoi a apărut acest maniersm, deprins imediat după ce a întâlnit-o pe noua lui iubită, Clio.

   - Urmează să mă întâlnesc cu Connor.

   Connor. Un băiat din anul lui, dar un alt prieten nou, pe care și l-a făcut abia în vara asta. Jen s-a împrietenit cu mama lui Connor, Pauline, cu ani în urmă. Este genul de persoană pe placul lui Jen: istovită, care înjură, nu o mamă model, tipul de persoană care-i dă implicit permisiunea lui Jen să greșească. Jen a fost mereu atrasă de acest gen de oameni. Toți prietenii ei sunt modești, nu se tem să facă și să spună ce cred.

   De curând, Pauline spusese despre fratele mai mic al lui Connor, Theo: „Îl iubesc, pentru că are 7 ani, dar acționează adesea de parcă e idiot”. Au râs ca niște nebunatice vinovate la poarta școlii.

   Jen face un pas înainte și-l privește cu atenție pe Todd. Niciun semn malefic pe el, nicio schimbare în ochii lui, nicio armă în cameră în spatele lui. De fapt, pare neschimbat.

   - Cum ai ajuns acasă și ce s-a întâmplat?

   - Acasă de unde?

   - De la secția de poliție, spune Jen simplu.

   Devine conștientă de faptul că păstrează distanța față de el. Doar cu un pas mai mult decât de obicei. Nu mai știe de ce este capabil acest om - copilul ei, iubirea vieții ei.

   - Pardon, secția de poliție? întreabă el, evident amuzat. Despre ce vorbim?

   Expresia lui Todd se schimbă, își încrețește nasul cum făcea când era copil. I-au rămas două mici cicatrici de la o acnee rebelă pe care a avut-o la vârsta adolescenței. În rest, are în continuare față de copil, curată și frumoasă, cu acel puf de piersică care apare în tinerețe.

   - Arestarea ta, Todd!

   - Arestarea mea?

   De obicei, Jen știe când fiul ei minte și în acest moment își dă seama că Todd e absolut sincer. O privește cu ochii lui limpezi, pe trăsăturile lui fiind întipărită confuzia.

   - Ce? întreabă ea abia șoptit.

   Ceva se târăște pe șira spinării ei, o informație potențial înspăimântătoare.

   - Am văzut... am văzut ce ai făcut.

   Gesticulează, arătând fereastra de la jumătatea palierului. Și în acest moment își dă seama ce se întâmplă. Nu e vorba de imaginea de afară, ci de fereastra însine. Nu mai e niciun dovleac acolo. A dispărut.

   Jen începe să clănțăne din dinți. Așa ceva nu se poate întâmpla.

   Își desprinde ochii de pervazul pe care nu se mai află dovleacul.

   - Am văzut, spune din nou.

   - Ce ai văzut?

   Ochii lui se aseamănă atât de mult cu ai lui Kelly, se trezește ea gândind pentru cel puțin a mia oară în viață: sunt identici.

   Se uită la el și dintr-odată privirea lui o reține pe a ei.

   - Ce s-a întâmplat noaptea trecută, după ce te-ai întors?

   - Nu am fost plecat noaptea trecută.

   Persiflarea, ipocrizia, atitudinea sfidătoare au dispărut.

   - Ce? Te-am așteptat, ai întârziat, dar apoi s-a schimbat fusul orar...

   Todd rămâne pe loc, fără să o slăbească din ochi.

   - Ceasurile vor fi date înapoi mâine. Astăzi e vineri!

Ziua minus unu,

ora 8.20

   Un lift intern coboară spre centrul pieptului lui Jen.

   Își dă deoparte părul de pe față și se îndreaptă spre baia familiei, din spatele casei, îndreptând un deget ridicat spre Todd doar pentru o secundă. Jen tremură când se întoarce cu spatele la el, ca și când ar fi un prădător pe care nu vrea să-l scape din ochi.

   În toaletă i se face rău, e genul de greață pe care nu a mai simțit-o de mulți ani. Nu varsă mai nimic, doar un acid gastric galben și lipicios, care rămâne pe fundul apei. Se gândește la perioada în care era însărcinată, când îi spusese doctorului că vomită atât de mult, încât nu mai elimină decât bila, iar el simțise nevoia să spună: „Bila are culoarea verde-deschis și semnalează probleme serioase. Vrei să spui acid gastric”.

   Se uită din nou și din nou la acidul care acoperă fundul toaletei. Poate că nu e bila, dar s-ar putea să aibă probleme reale.

   Todd nu știe despre ce vorbește Jen. Asta e clar. Nici măcar el nu ar nega asta. Dar de ce? Cum?

   Dovleacul. Dovleacul lipsește. Unde e soțul ei? Nu poate gândi corect. Trupul îi e cuprins de panică, simte presiunea cum se acumulează. I se va face rău din nou.

   Se așază pe mozaicul rece.

   Își scoate telefonul din buzunar și-l privește fix, în timp ce afișează calendarul.

   E vineri, 28 octombrie. Într-adevăr, ceasurile vor fi date înapoi mâine. Luni va fi Halloween. Jen privește îndelung data. Cum e posibil?

   Probabil înnebunește. Se ridică și începe să se învârtă fără rost. I se pare că are corpul acoperit de furnici. Trebuie să iasă de aoclo. Dar de unde să iasă? Să iasă din ziua de ieri?

   Parcurge mesajele până la ultimul dintre ea și Kelly și apasă apelează.

   El răspunde imediat.

   - Uite ce e, spune ea rapid.

   - Oh-oh, spune el apatic, mereu amuzat de Jen.

   Ea aude o ușă închizându-se.

   - Unde ești? întreabă Jen.

   Știe că din voce pare nebună, dar nu se poate abține.

   O pauză.

   - Eu sunt pe planeta Pământ, dar se pare că tu nu prea ești.

   - Fii serios!

   - Sunt la muncă! Evident! Unde ești tu?

   - A fost arestat Todd azi-noapte?

   - Ce?

   Îl aude punând un obiect greu pe podeaua care sună a gol.

   - Ăăă, pentru ce?

   - Nu, eu te întreb pe tine. A fost?

   - Nu, răspunde Kelly uimit.

   Lui Jen nu-i vine să creadă. Broboane de sudoare îi coboară pe piept. Începe să-și frece brațele.

   - Dar am fost... am fost la secția de poliție. Ai strigat la ei. Ceasurile tocmai fuseseră date înapoi, făcusem... scobisem dovleacul.

   - Acultă, te simți bine? Trebuie să termin aici în Merrilocks, spune el.

   Jen inspiră adânc. I-a spus că terminase ce avea de făcut acolo ieri. Nu-i așa? Ba da, era sigură de asta. Era la capătul palierului, purtând doar un tatuaj și zâmbind. Își poate aminti. E capabilă să-și amintească.

   Își duce o mână la ochi, ca și când ar vrea să nu mai vadă lumea.

   - Nu știu ce se întâmplă, spune ea.

   Începe să plângă, iar lacrimile o fac să i se împleticească cuvintele.

   - Ce am făcut? Noaptea trecută?

   Își lasă capul pe spate, spijinindu-l de perete.

   - Am pregătit dovleacul?

   - Ce vrei să...

   - Cred că am avut un fel de episod, spune ea abia șoptit.

   Își ridică pantalonii de pijama deasupra genunchilor și-și privește pielea. Niciun fel de urme unde a înghenuncheat pe pietriș. Nici măcar un fir de mizerie pe ei. Nicio urmă de sânge sub unghii. I se face pielea de găină pe brațe, ca într-o filmare cu încetinitorul.

   - Am scobit dovleacul? întreabă ea din nou, dar, în timp ce vorbește, își dă dintr-odată seama de un lucru foarte important. Dacă nu s-a întâmplat... poate că a înnebunit, dar fiul ei nu este un criminal.

   Simte cum îi coboară puțin umerii, în semn se ușurare.

   - Nu, tu... ai spus că nimeni nu te poate face să-ți miști fundul pentru asta... spune el râzând scurt.

   - Așa e, spune ea cu voce slabă, amintindu-și exact cum a scobit dovleacul.

   Stă și își privește imaginea în oglindă. Se privește în ochi. E portretul unei femei speriate. Păr întunecat, ten palid. Privire rătăcită.

   - Uite ce e, mai bine închid, spune ea. Sunt sigură că a fost un vis, cum altfel?

   - OK, spune Kelly încet.

   Poate că e pe cale să spună ceva, dar se hotărăște să renunțe, pentru că apoi nu face decât să repete:

   - OK, după care adaugă: Voi pleca devreme.

   Și Jen se bucură că e un bărbat de familie, nu genul de bărbat care merge prin baruri sau face sport cu prietenii, e Kelly care e doar al ei.

   Jen iese din baie și merge în bucătărie. Ceața învăluie grădina dincolo de ușile care dau în curtea lor interioară, estompând vârfurile copacilor. Kelly a construit această bucătărie pentru ei cu câțiva ani în urmă, după ce ea spusese - beată fiind - că voia să fie „genul de femeie care s-a aranjat, înțelegi, are clienți fericiți, un copil fericit, o chiuvetă Belfast”.

   I-a prezentat-o într-o seară: „Așteaptă-te să te aranjezi foarte curând, Jen, pentru că ai primit deja chiuveta visurilor”.

   Amintirile se estompează. Jen își sfătuiește întotdeauna stagiarii stresați să inspire adânc și să-și facă o cafea, deci asta va face și ea. S-a pregătit pentru asta. Două decenii în care ai avut o slujbă foarte stresantă te fac să capeți anumite aptitudini.

   Dar, pe măsură ce se apropie de masa lor de marmură din bucătărie, pașii îi încetinesc. Într-o parte se află un dovleac întreg, intact.

   Se oprește brusc. Poate fi la fel de bine o fantomă. Jen are impresia că i se va face din nou rău.

   - O, spune ea fără să se adreseze cuiva anume, un mic cuvânt care i-a scăpat, o silabă uriașă a înțelegerii.

   Se apropie de dovleac ca și când ar fi o bombă neexplodată și-l întoarce, dar îl simte întreg sub vârfurile degetelor, ferm și intact, și Slavă Domnului că noaptea trecută nu a avut loc. La naiba, nu s-a întâmplat! Ușurarea o cuprinde. Nu a făcut-o. Nu a făcut-o.

   Îl aude pe Todd în camera lui. Deschide și închide sertare, pași înainte și înapoi, sunetul unui fermoar.

   - Ai revenit în lumea reală? întreabă el, ajungând în holul de la baza scării.

   Faptul că-i vorbește cu subînțeles o face pe Jen să facă un salt. Îl privește fix. Trupul lui e mai slab decât era cu câteva săptămâni în urmă, nu-i așa?

   - Aproape, spune ea automat.

   Jen înghite de două ori. Un fior cumplit îi trece de-a lungul șirei spinării, ca și când ar fi bolbavă, adrenalina declanșând un fel de panică febrilă.

   - Ei bine...

   - Cred că am avut un vis oribil.

   - O, ghinion, spune Todd simplu, de parcă cineva ar putea aexplica atât de ușor confuzia ei.

   - Da. Dar uite. În el... ai ucis pe cineva.

   - Uau! spune el.

   Însă ceva se schimbă, foarte ușor, dincolo de expresia pe care o afișează, ca un pește care înoată în ocean la adâncime, nevăzut, dar undele create de el sunt vizibile.

   - Pe cine? întreabă el.

   Jen crede că aceasta este o primă întrebare ciudată. E obișnuită cu clienții care nu spun tot adevărul și așa i se pare și acum.

   Todd ridică mâna pentru a-și da pe spate părul de pe frunte. Tricoul i se ridică, dezvăluindu-i talia pe care ea obișnuia să o țină când era micuț și agitat, pe când învăța să stea așezat, să sară, să meargă. Pe atunci i se părea foarte plictisitor să fii mamă, se simțea foarte nerăsplătită, gândindu-se la orele dedicate acelorași sarcini în diferite succesiuni. Acum însă știe că nu era așa; e ca și cum ai spune că este plictisitor să respiri.

   - Un bărbat adult. În vârstă de circa 40 de ani.

   - Cu aceste mâini firave? întreabă Todd, ridicând în mod teatral un braț subțiratic.

   Kelly îi spusese odată târziu în noapte: „Cum de am ajuns noi doi să creștem un tocilar încrezut?” și apoi fuseseră nevoiți să-și înăbușe chicotele. Jen iubește cel mai mult la Kelly umorul lui sec. E foarte fericit că Todd l-a moștenit.

   - Chiar și cu ele, spune ea.

   Dar se gândește: „Nu ai avut nevoie de mușchi. Aveai o armă”.

   Todd își bagă picioarele într-o pereche de adidași. Exact când face acest lucru, Jen își amintește că a făcut acest gest vineri dimineață. Se miră cum de Todd nu simte aerul rece de octombrie, îngrijorată fiind că i-ar putea fi frig la glezne la școală. Îngrijorată și, de asemenea, rușinată că oamenii ar putea crede că a fost o mamă de rahat, că a fost... ce anume, mai exact? Anti-șosete? Isuse, pentru ce lucruri se stresează!

   Dar s-a stresat. Își amintește.

   Un frison îi cuprinde umerii. Todd apucă clanța și Jen are o senzație de deja-vu. Nu. Se simte bine. Se simte bine. Nu te îngrijora. Uită de asta. Nu există nicio dovadă că s-a petrecut ceva din toate astea.

   Până ce se petrece.

   - Voi merge direct la Clio după școală. Dacă vrea să mă duc la ea. Voi mânca acolo.

   Vorbește scurt. Îi spune, nu îi cere voie; așa cum s-a întâmplat în ultimul timp.

   Și atunci se întâmplă. Cuvinele sunt pe buzele lui Jen, la fel de naturale ca un izvor care izbucnește din pământ, exact aceeași propoziție pe care a rostit-o ieri.

   - Mai sunt stridii în găleți? întreabă ea.

   Prima dată când Todd a mers la Clio la cină au mâncat stridii. Îi trimisese o fotografie cu una, deschisă, ținută în echilibru pe vârfurile degetelor lui, însoțită de textul: Ai spus că ar trebui să o deschid mai mult*?

   *joc de cuvinte între „să o deschid mai mult (stridia) și „să fiu mai deschis”

   Așteaptă răspunsul lui. Că e sigur că vor mânca ceva modest, de exemplu foie-gras.

   Todd îi trimite un zâmbet care mai reduce din tensiune.

   - Sunt destul de sigur că vom mânca ceva modest, cum ar fi, știi tu, foie-gras.

   Jen nu e în stare. Nu poate face față situației. E o nebunie. Are impresia că inima îi bate din ce în ce mai tare, până ce va face atac de cord.

   Todd își ridică rucsacul. Ceva în legătură cu mișcare de a-l arunca pe umăr o enervează și mai tare. Pare să fie greu.

   Gândul îi vine în minte pe loc, gata format. Dacă arma se află îna cel rucsac? Dacă totuși crima va avea loc? Dacă nu a fost un vis, ci o premoniție?

   Lui Jen i se face cald, apoi frig.

   - Parcă am auzit computerul tău, spune ea, cu ochii în tava. A scos un zgomot.

   Este ridicol de simplu să facă un adolescent să meargă să verifice un dispozitiv și Jen se simte doar pentru o secundă vinovată, privindu-i picioarele împiedicându-se în graba lui de a merge și verifica. Este ceva obișnuit, o compasiune reziduală pe care a simțit-o întotdeauna pentru Todd - care era uneori prea strâns legată de faptul că, în timpul școlii, era lăsat pe dinafară la orice eveniment social - dar care astăzi pare deplasată. L-a văzut ucigând.

   Orice ar simți, nu o poate împiedica să caute în rucsac.

   Buzunarele din față, buzunarele din lateral. Este un mod bun de a-și alunga gândurile acționând. Îl aude pe Todd bodogănind la etaj, așa cum face ori de câte ori e nerăbdător.

   - Fir-ar! spune el.

   Două cărți de chimie, trei pixuri puse la grămadă. Jen le pune pe podeaua holului și continuă să caute.

   - Niciun fel de mesaje, strigă el.

   Tonul lui e din nou iritat. Recent s-a simțit ca o pacoste în preajma lui.

   - Îmi pare rău, strigă ea, spunându-și în gând: „Dă-mi un nenorocit de minut, doar unul.!” Probabil că am auzit greșit.

   Fundul genții e tapetat cu firmiturile de la o mie de sendvișuri.

   Dar ce este asta? Chiar în spate? O teacă, o teacă de piele. E rece și tare ca un femur, stând chiar acolo, lipită de spatele rucsacului fiului ei. Știe ce va fi înainte să scoată obiectul.

   O husă de piele lungă. Expiră adânc, după care descheie partea de sus și scoate un mâner afară.

   Și... înăuntru... un cuțit. Cuțitul.

Ziua minus unu,

ora 8.30

   Jen stă pe loc, holbându-se la el, această trădare din mâna ei. Nu s-a gândit că va găsi ceva. Niciodată nu s-a gândit că ar putea găsi ceva.

   Ține în mână mânerul sinistru, negru și lung.

   Panica o cuprinde din nou, un val de teamă care o părăsește, dar revine mereu. Deschide dulapul de la parter. Pantofi și echipament sportiv și alimente la conservă care nu încap în aglomerația din bucătărie - trece bâjbâind de ele, împingând cuțitul undeva tocmai în spate. Îl poate auzi pe Todd pe palier. Sprijină cuțitul de peretele din spate și retrage mâna din dulap, punându-i la loc în rucsac celelalte lucruri.

   Todd - cu un zâmbet nemulțumit, tânărul Kelly fiind întipărit în trăsăturile lui - ridică rucsacul. Nu pare să observe diferența, faptul că e mai ușor. Jen îl privește lung în timp ce Todd deschide ușa din față.

   Fiul ei, înarmat, cel puțin așa crede el, și cu intenția de a ucide. Fiul ei care a împlântat acest cuțit cu o asemenea forță, încât a străpuns în 3 locuri torsul altui om. Aruncă o privire peste umăr, bănuitor, și Jen crede pentru o secundă că e posibil să știe ce a făcut ea.

   Pleacă, iar Jen urcă la etaj și-i privește mașina de la fereastra panoramică. În timp ce demarează, Jen e sigură că-i zărește ochii aruncând o privire în oglinda retrovizoare și întâlnindu-i pe ai ei pentru o clipă, ca un fluture care aterizează și pleacă înainte să-ți dai seama, fluturând o singură dată din aripi.

   - Am găsit un cuțit în rucsacul lui Todd, spune Jen, în secunda în care soțul ei ajunge acasă.

   Nu îi oferă și alte detalii, nu încă. A petrecut ziua oscilând între panică și rezonabilitate. Nu a fost nimic, a fost un vis, este ceva, este un adevărat coșmar. E nebună, e nebună, e nebună.

   Fața lui Kelly se întunecă pe loc, așa cum și-a imaginat Jen că se va întâmpla.

   Se apropie de ea, apucă lama și o ridică, ținând-o în palme de parcă ar fi o descoperire arheologică. Pupilele i s-au dilatat.

   - Ce a spus când l-ai găsit?

   Tonul lui e rece.

   - Nu știe.

   Kelly dă din cap, privind în jos spre lama lungă și ascuțită, fără să rostească un cuvânt. Jen își amintește comportamentul lui furios din noaptea trecută și se gândește că acum pare doar retras în sine.

   - E un cuțit nou-nouț, spune el, fulgerând-o cu privirea.O să îl omor, naiba să-l ia!

   - Știu.

   - Nefolosit.

   Jen râde, un râs dur, lipsit de umor.

   - Vezi să nu!

   - Ce? 

   - E clar că... vreau să spun, l-am văzut pe Todd înjunghiind pe cineva cu ăsta noaptea trecută.

   - Ce... spune el, fără să ridice tonul, fără să rostească o întrebare, doar o declarație de neîncredere.

   - Ieri îl așteptam pe Todd, iar el... el a înjunghiat pe cineva pe stradă. Erai și tu acolo.

   - Dar...

   Kelly își freacă bărbia cu mâna, apoi continuă:

   - Dar nu am fost. Nici tu nu ai fost. Ai spus că a fost un vis.

   Îi aruncă un zâmbet rapid.

   - Te-ai pierdut în Dementopolis? întreabă Kelly, aceasta fiind pentru el abrevierea nevrozei.

   Jen se îndepărtează de el. Afară, vecinul lor își plimbă câinele. Jen știe că în curând îi va suna telefonul, își amintește asta de ieri, dar telefonul începe să sune înainte ca ea să mai apuce să-i spună lui Kelly. Trebuie să se gândească la alt lucru care e pe cale să se întâmple ca să-i dovedească lui Kelly că are dreptate, dar nu poate găsi nimic, nu se poate gândi la nimic în afară de felul în care s-a trezit aici, într-un univers alternativ, înspăimântător.

   - Eram trează, spune ea, întorcându-și privirea de la vecin, gândindu-se la toate lucrurile care ar putea fi considerate dovezi circumstanțiale că ziua de ieri nu s-a petrecut: dovleacul întreg, netăiat, prezența fiului ei în dormitor, absența oricărei urme de sânge și a benzii întinse de poliție afară pe stradă.

   Dar apoi se gândește la cuțit. Acel cuțit e singura dovadă tangibilă pe care o are.

   - Uite ce e, nu am văzut nimic noaptea trecută. Îl vom întreba pur și simplu despre cuțit, spune Kelly. Este o infracțiune. Deci... îi putem spune asta.

   Jen dă din cap, fără să rostească vreun cuvânt. Ce ar putea să mai spună?

   - Ieși de sub picioarele mele, spune Kelly.

   Se adresează pisicului lor, Henric al VIII-lea, botezat astfel pentru că a fost obez din ziua în care l-au salvat.

   Jen, lenevind pe canapeaua din bucătăria lor, tresare. Kelly a spus același lucru vineri seara. Prima noaptea de vineri. Apoi s-a dat bătut, l-a hrănit pe Henric, și a spus: „Bine, dar trebuie să știi că te judec”.

   Se ridică în picioare și trece de Kelly. Nu poate. Nu poate să stea pur și simplu acolo și să lase să se deruleze o zi pe care a trăit-o deja.

   - Încotro ai pornit-o? o întreabă Kelly amuzat. Pari atât de stresată, încât ai stârnit o briză când ai trecut pe lângă mine.

   După care se adresează pisicului care miaună:

   - Bine, dar să știi că te judec.

   Deschide un pachet de Felix. Căldura urcă în pieptul lui Jen. Poate simți îmbujorarea provocată de panică străbătându-i gâtul și ajungând în obraji.

   - Toate acestea s-au petrecut, spune ea. Toate s-au petrecut înainte. Ce se întâmplă?

   Se așază pe canapea și trage de haine cu nervozitate, încercând să scape de propriul trup, încercând să exprime ceva imposibil de descris. Dacă nu își pierduse deja mințile, categoric pare că a făcut-o acum.

   - Cuțitul?

   - Nu cuțitul, cuțitul l-am găsit abia astăzi, spune ea, știind că această frază nu va fi înțeleasă de nimeni în afară de ea. Tot restul. AM trăit tot restul celor întâmplate. Am trăit deja o dată această zi.

   Kelly oftează în timp ce termină să-l hrănească pe Henric și deschide ușa frigiderului.

   - Asta e o nebunie chiar și pentru tine, spune el sardonic.

   Jen își înclină capul, privind în sus spre el din poziția ei de pe canapea.

   Prima dată când au trăit această noapte s-au certat în legătură cu vacanța. Jen vrând de fiecare dată să meargă în vacanță, iar Kelly refuzând să zboare cu avionul. Un avion în care se afla cândva a pierdut 1500 m altitudine în timpul unor turbulențe, îi spusese el la început relației lor. De atunci nu mai fusese cu avionul.

   „Nu ești nici pe departe o persoană temătoare”, spusese Jen. „Ei bine, sunt, în legătură cu asta”, răspunsese el, înainte să scoată o înghețată Magnum din congelator.

   - Știu că ești pe cale să mănânci un Magnum, spune ea, dar mâna lui Kelly este deja în congelator.

   - Dar cum de ai ghicit asta? întreabă el. E medium, i se adresează pisicii.

   Kelly iese din bucătărie. Jen știe că va urca la etaj ca să facă un duș.

   În timp ce trece pe lângă ea, îi mângâie cu degetele lui atât de delicat partea de sus a spatelui, încât o face să se înfioare.

   - Ești bine, spune el.

   Ea își dorește că nu fi fost atât de temătoare în trecut. La fel cum a făcut de o mie de ori înainte, Jen ridică mâna ca să o prindă pe a lui tocmai când acesta se îndepărtează. Mâna lui e ancora ei, o femeie singură în largul mării. După care el pleacă. Dacă Kelly își face griji în legătură cu acel cuțit sau cu ceea ce a spus ea, nu o spune. Nu e stilul lui.

   Jen pune să ruleze Anatomia lui Grey și se lasă pe canapea, singură, încercând să se relaxeze.

   Jen și Kelly s-au întâlnit cu aproape 20 de ani în urmă. A intrat în cabinetul de avocatură al tatălui ei, întrebând dacă nu cumva au nevoie de o redecorare. Jeanșii îi atârnau în jos pe talie, a urmat un zâmbet moale, de cunoscător, atunci când ochii i-au căzut asupra lui Jen. Tatăl ei l-a refuzat, dar Jen a luat prânzul cu el, în mod oarecum accidental.

   A ieșit cu ea la ora 12 și au văzut că la bodega udată de ploaie de vizavi aveau o ofertă de două meniuri la preț de unul. Pe tot parcursul prânzului, apoi la budincă și cafea, Jen a continuat să spună că ar trebui să se întoarcă la slujbă, dar părea că au multe să-și spună. Kelly i-a adresat întrebări una după altam care-i trădau interesul pentru ea. E cel mai bun ascultător pe care-l cunoaște Jen.

   Își amintește aproape tot ce s-a întâmplat la acea întâlnire.

   Era sfârșitul lui martie, vremea era îngrozitor de rece și de umedă și totuși, cum stătea Jen așezată acolo, la o masă mică din colțul unei bodegi împreună cu Kelly, soarele a ieșit din spatele norului dens, doar pentru un minut sau două, și le-a luminat chipurile. Și exact atunci a simțit dintr-odată că e primăvară, chiar dacă a reînceput să plouă după numai câteva minute.

   Au împărțit o umbrelă de la bodegă până înapoi la birou. Ea l-a lăsat să plece cu umbrela, un act totalmente deliberat, și, când a adus la birou umbrela în lunea următoare, Kelly și-a lăsat cheile pe biroul ei.

   Acea întâlnire a ajuns să-i definească lui Jen noțiunea de timp. O simte în fiecare lună martie. Mirosul unei narcise, felul în care soarele luminează uneori, verde și proaspăt. O fereastră deschisă îi amintește de ei doi, în pat împreună, cu picioarele împletite, torsurile separate, ca două sirene fericite. În fiecare primăvară, e înapoi acolo: în acel martie ploios, împreună cu el.

   Jen găsește alinare acum, așa cum a făcut-o de multe ori, uitându-se, după ce și-a scos sutienul, la Anatomia lui Grey, filmat în aripa de chirurgie cardiotoracică a Spitalului Seattle Grace. Poate e greșeala ei, crede ea, că se uită la televizor fără să se uite cu adevărat. Mereu i s-a părut foarte greu să fii mamă. Fusese un asemenea șoc. O asemenea diminuare uriașă a timpului pe care-l avea la dispoziție. Nu făcea nimic cum trebuie, nici profesia, nici creșterea copilului. Nu le-a făcut cum trebuie pe niciuna timp de un deceniu, după cum s-a văzut abia recent. Dar poate că răul e deja făcut.

   E un vis, asta e tot, își spune ea. Da. Convingerea arde în pieptul ei. Desigur că a fost un vis.

   Oprește rularea filmului. Știrile îl înlocuiesc automat. Își amintește acest segment, despre setările de confidențialitate ale Facebook în curs de revizuire. Următoarea știre va fi despre un medicament pentru epilepsie testat pe cobai în laborator. Nu prea e o dovadă a călătoriei în timp, dar, în orice caz, apare pe ecran.

   - O nouă testare a unui medicament pentru...

   Jen închide televizorul, iese din bucătărie și intră pe hol. La etaj, curge apa la duș, așa cum știa că se va întâmpla. Trebuie să fie în stare să folosească aceste lucruri pentru a convinge pe cineva.

   Scoate cuțitul din dulapul de la parter și-l inspectează. Nefolosit, exact cum a spus Kelly.

   Jen e așezată pe treapta de jos, așteptându-l pe Todd, cu cuțitul în poală. Așteptându-l încă o dată. Dar de această dată așteaptă o explicație. Așteaptă adevărul.

   - Am găsit asta, spune Jen.

   Ceva mic și dușmănos din sinea ei se bucură că poartă o conversație nouă, nu una pe care a mai trăit-o o dată. Îi întinde cuțitul lui Todd. El nu îl ia.

   Sunt un milion de răspunsuri: sprânceana îi coboară, își linge buzele, își mută greutatea de pe un picior pe altul. Nu spune nimic, dar spune totul.

   - Este al unui amic, spune în cele din urmă.

   - Asta este cel mai des întâlnită minciună, spune Jen. Știi de câte ori au auzit-o avocații?

   Înghite și mai mult acid gastric. Șmecheria lui a fost o confirmare pentru ea. Se întâmplă. Se întâmplă, mâine.

   - Ce faci, de ce înghiți așa? întrebă Todd dând din umeri indolent.

   Așa a fost în ultimul timp, se trezește Jen gândind în timp ce privește spre podea și încearcă să nu i se facă din nou rău. Un băiat plin de secrete. În noaptea asta, prezența lui dând din umeri i se pare sinistră.

   - Voi vorbi cu el, spune Kelly din susul scărilor.

   Credea că scăpase fără să treacă prin toate astea, problemele astea ale adolescenților. Todd era un copil ușor de crescut, un copil fericit. Singura dramă pe care o avuseseră în această ultimă vară fusese când o fată, Gemma, îl părăsise pentru că era prea ciudat.

   Venise acasă cu inima frântă, nu rostise un cuvânt timp de 24 de ore, lăsându-i pe Ken și pe Kelly să ghicească ce se întâmplase. Stătuse pe patul lui Jen în seara următoare, pe când Kelly era în oraș, își încrucișase picioarele, îi spusese lui Jen ce se întâmplase și o întrebase dacă i se pare că e adevărat ce îi reproșase Gemma.

   „Categoric nu”, spusese ea, în timp ce se întreba, simțindu-se vinovată, dacă există vreun mod în care să îi spună... ei bine, probabil? Nu foarte ciudat, dat categoric tocilar. 

   Îi arătase câteva dintre mesajele trimise de el. Intense era cuvântul care le caracteriza. Misive lungi, meme științifice, poezii, SMS după SMS după SMS fără răspuns. Gemma categoric se cam „răcise” - mulțumesc, mai vorbim mâine, hm sunt puțin cam ocupată astăzi - și Jen se înfiorase puțin pentru fiul ei.

   Dar acum asta: cuțite, crime, arestări.

   Kelly își cântărește în tăcere fiul, cu capul înclinat ușor pe spate. Jen își dorește ca el să explodeze, să escaladeze cumva lucrurile, dar evident Kelly decide să nu o facă. Dintr-odată, Todd pare furios. Are dinții încleștați.

   Ține palmele în sus, dar nu mai spune nimic.

   - Deci, dacă îți verific extrasele de cont - nu l-ai cumpărat? Nu va apărea acolo? întreabă Kelly.

   Todd joacă la cacealma, privind senin în sus pe scări. După câteva secunde, întrerupe contactul vizual cu tatăl lui și își scoate geaca. Își scoate adidașii neglijent, rămânând cu picioarele goale pe podea.

   - Așa este, spune el, cu spatele la Jen în timp ce-și pune haina pe umeraș, lucru pe care de obicei nu-l face.

   - Înțelegem, știi tu, că ai vrut să te simți... protejat, spune Kelly. Uite ce e, vino cu mine. Să facem o plimbare.

   - Asta facem? Înțelegem așa ceva? întreabă Jen și privește surprinsă în sus spre Kelly.

   Todd se îndepărtează în mod violent de ea, urcând restul scărilor în alergare și împingându-l în trecere pe Kelly.

   - Ce crezi că voi face, te voi omorî? întreabă Todd atât de încet, încât Jen se gândește dacă a auzit bine.

   Întregul ei trup se încordează.

   - Până nu îmi spui de unde îl ai - și de ce - nu pleci nicăieri. Zile în șir. Nici măcar la școală, spune ea.

   - Bine! strigă Todd.

   Intră în dormitorul lui, trântind ușa atât de puternic, încât se cutremură întreaga casă. Jen îl privește fix pe Kelly, simțindu-se de parcă ar fi fost pălmuită.

   Kelly își trece mâna prin păr.

   - La dracu`, îi spune lui Jen. Ce dezastru!

   Lovește dulapul aflat la capătul de sus al scărilor. De pe el cade o foaie de hârtie pe care Kelly o ridică de jos, frecându-și fruntea. Acea bucată de hârtie conține o ofertă de muncă extraordinară, pe care Kelly o refuzase pentru că firma ar fi brut să fie plătit ca salariat în loc să rămână lucrător independent, iar el spusese că nu ar face asta niciodată.

   - Ce s-a întâmplat cu el? întreabă ea.

   - Nu știu, rupe tăcerea Kelly.

   Clatină din cap și adaugă:

   - Să o lăsăm dracului așa cum a căzut.

   Nu-și îndreaptă furia spre ea, Jen știe asta. E temperamentul lui, brusc și la fel de volatil când enervarea dispare. O dată izbucnise în fața unui bărbat într-un bar, care o atinsese pe fund. Kelly îi spusese că i-ar plăcea să-și măsoare puterile afară, iar lui Jen nu-i venise să creadă.

   Dă acum din cap, prea afectată ca să vorbească, prea speriată de ceea ce se teme că va veni.

   - Nu ne putem ocupa de toate astea mâine, flutură din mână Kelly.

   Jen dă din cap, bucuroasă să i se spună ce să facă. Duce cuțitul sus cu ea și-l pune sub patul lor.

   Ea și Todd se intersectează mai târziu în aceeași seară, el coborând la o băutură, ea fiind pe cale să urce să se culce. De obicei, Jen ar spăla rufe și ar face alte treburi casnice banale într-un ritm frenetic, dar nu și în seara aceasta. Nu face decât să-l privească traversând bucătăria fără să fie înconjurat de forfota vieții normale din jurul lor.

   Umple un pahar cu apă de la robinet, îl bea dintr-o sorbitură, apoi îl umple din nou. Își scoate telefonul și-i derulează ecranul în timp ce soarbe apa, zâmbește vag la ceva, după care-l pune la loc în buzunar.

   Ea își face de lucru. Todd trece pe lângă ea, ținând paharul cu apă în continuare în mână, dar chiar înainte să urce la etaj verifică dacă e încuiată ușa din față Urcă o treaptă, se întoarce, după care verifică din nou. Ca să fie sigur. Pare o verificare făcută din teamă. Își simte pielea rece în timp ce privește.

   Pe măsură ce adoarme, se surprinde gândindu-se că Todd e aici, în siguranță în casa lor, pedepsit. Și ea are cuțitul. Poate că a fost împiedicat. Orice ar fi. Poate că se va trezi și va fi mâine. Ziua de după. Orice în afară de ziua de azi.

Ziua minus doi,

ora 8.30

   Jen se trezește, transpirația i s-a adunat pe piept.

   Telefonul ei se află pe noptieră, dar nu verifică data. Un impuls pervers de a păstra vie speranța pune stăpânire pe ea.

   Îmbracă halatul lui Kelly, încă umed de la duș, și coboară la parter. Podelele de lemn sunt luminate de soare și lucesc. Lumina de culoarea mierii îi încălzește degetele de la picioare și apoi tălple în timp ce înaintează.

   Numai să nu fie din nou vineri. Orice, dar nu asta.

   Se uită în bucătărie, sperând să-l vadă pe Kelly. Dar e goală. Și curată. Blatul este curat. Jen clipește. Dovleacul. Nu e acolo. Intră în bucătărie, după care se învârte inutil, aruncând doar o privire. Dar nu e nicăieri. Poate e duminică. Poate s-a terminat.

   Scoate telefonul din buzunarul halatului, își ține respirația și verifică data.

   Este 27 octombrie. Ziua de dinaintea zilei de ieri.

   Sângele îi pulsează sub fruntea fierbinte și cu venele umflate, ca și când cineva ar fi aprins acolo un radiator. Probabil că a înnebunit, trebuie să fi înnebunit. Dovleacul nu e acolo pentru că încă nu l-a cumpărat.

   Aparent e joi, ora 8.30 dimineața. Todd va fi în drum spre școală în curând. Kelly va fi la Merrilocks. Și Jen, Jen ar trebuie să fie la serviciu.

   Se uită afară la grădina lor, la iarba aurită de razele matinale ale soarelui. Jen pregătește și înghite o cafea care nu face decât să-i frământe și mai mult nervii.

   Dacă are dreptate, mâine va fi miercuri. Apoi marți. Și apoi ce va mai fi? Timpul va merge perpetuu înapoi?

   I s-a făcut din nou rău, scuipând cafeaua neagră și dulce, din cauza panicii și a situației inexplicabile. După aceea, își odihnește capul pentru scurt timp pe marginea ceramică și ia o decizie. Trebuie să discute cu un om care o înțelege: cel mai vechi prieten și coleg, Rakesh.

   Strada pe care se află locul ei de muncă este adesea vântoasă, prinsă într-un tunel de aer din centrul orașului Liverpool.

   Aerul de octombrie îi ridică haina și o înfășoară în jurul coapselor ca o dansatoare obscenă. Mai târziu, va începe să plouă, stropi uriași care răcesc puternic aerul.

   Jen voise să locuiască mai aproape de centrul orașului, dar Crosby fusese cel mai apropiat loc pe care Kelly spunea că îl găsise. El urăște zgomotul orașelor, nu-i place dezordinea, forfota. Și nici locuitorii din Liverpool nu-i plac, cu excepția ei, spusese el odată în glumă, crede ea.

   Kelly lăsase în urmă orașul în care s-a născut când o întâlnise pe Jen. Ambii părinți decedați, prietenii lui de școală cu toții niște epave, spune el; nu-i mai vine să se întoarcă. Singura legătură pe care o mai are cu acel loc este excursia anuală de camping cu prieteni vechi, în weekendul de Rusalii. Voiase să trăiască în sălbăticie, spusese el, dar ea îl făcuse să se mute înapoi în Crosby, împreună cu ea.

   „Dar suburbiile sunt pline de oameni”, zisese el.

   De cele mai multe ori, Kelly e așa. Îmbină umorul negru cu cinismul.

   Deschide ușa de sticlă caldă împingând-o, holul e inundat de lumina soarelui și se îndreaptă pe coridor spre biroul lui Rakesh.

   Rakesh Kapoor, cel mai mare aliat al ei și prieten de multă vreme, a fost doctor înainte să devină avocat. Supracalificat până la ridicol, logic, uneori până la exagerare. Jen crede că acesta este genul de om în care s-ar putea transformar Todd. Gândul o șochează, provocându-i un val de tristețe.

   Îl găsește în bucătărie, amestecând zahărul în ceai. Bucătăria e un spațiu mic, fără suflet, de culoare bordo-închis, având pe perete imaginea unui apus. Jen își amintește că tatăl ei alesese această culoare vișinie când închiriaseră locul în urmă cu 3 ani, cu 18 luni înainte ca el să moară. Culoarea se numea Struguri Acri.

   „Perfectă pentru holul unui cabinet de avocatură”, spusese Jen, și tatăl ei, de obicei serios, explodase într-un râs spontan, frumos.

   Rakesh o salută doar înălțând ușor din sprâncenele întunecate și ridicând cana plină. Nici el, nici Jen nu sunt matinali.

   - Ai un minut? întreabă ea.

   Vocea îi tremură de frică. N-o va crede niciodată. O va interna undeva, izolând-o. Dar ce altceva poate să facă?

   - Desigur.

   Îl conduce pe coridor înapoi în biroul ei, unde se cocoață pe marginea biroului dezordonat. Rakesh se oprește în pragul ușii, dar o închide când o vede pe ea ezitând. Este extrem de manierat. Amabil, dar blazat, preferă vestele tricotate și costumele prost croite. S-a lăsat de medicină pentru că nu-i plăcea că lucra sub presiune. Spune că avocatura e și mai rea, doar că nu vrea să renunța la o a doua carieră.

   S-au împrietenit în ziua în care l-a angajat, după ce, în timpul interviului, a spus că cea mai mare slăbiciune profesională a lui o reprezintă gogoșile de la birou.

   Biroul lui Jen e orientat spre est și e luminat de soarele de dimineață. Un perete e acoperit de dosare aflate în dezordine de culoare roz, albastru și verde, cu cotoarele albite de la soare - un indiciu sigur că ar trebui arhivate, lucru pe care Jen îl consideră mult mai puțin interesant decât să întâlnească clienții.

   - Ce părere ai avea să-mi dai o consultație medicală? îl întreabă pe Rakesh cu un râs ușor, urmat de o gură de aer.

   - Necalificat? spune el cu glas domol, la fel de rapid ca întotdeauna.

   - Nu mă deranjează declinarea responsabilității.

   Rakesh își scoate haina de la costum și o așază pe spătarul fotoliului de culoare verde-închis pe care îl are Jen în colțul încăperii. Un gest care denotă obișnuința, dar și pedanteria.

   De un deceniu, Jen și Rakesh iau prânzul împreună în timpul săptămânii. Cumpără cartofi copți de la o furgonetă care se autointitulează Mr Potato Head. Rakesh strânge pe tot parcursul anului puncte de fidelitate - de forma cartofilor - și de Crăciun primește o mulțime de cartofi gratis. El marchează evenimentul în calendarul lor denumindu-l CARTOFUL DE CRĂCIUN.

   - Ce boală ai avea dacă ai fi într-o buclă temporală? Ca în Ziua cârtiței, acolo de ce suferă Bill Murray? întreabă ea, gândindu-se cât de mult timp a trecut de când a văzut filmul. Vreau să spun, ca boală mintală.

   La început, Rakesh nu spune nimic. Doar se holbează la ea. Jen simte că se îmbujorează de rușine și de teamă.

   - Aș pune-o pe seama... stresului, spune el în cele din urmă, împreunându-și mâinile atent. Sau a unei tumori cerebrale. Ăăă... epilepsie a lobului temporal. Amnezie retrogradă, leziune cerebrală traumatică...

   - Nimic bun.

   Rakesh nu adaugă nimic, lăsând pauza expectativă, doctorală, să umple tăcerea.

   Jen ezită. În fond, dacă mâine va fi ieri, mai contează orice altceva?

   - Sunt foarte sigură, spune ea cu prudență, fără să-l privească direct în ochi, că m-am trezit pe 29 octombrie, apoi pe 28 și acum pe 27.

   - Aș spune că ai nevoie de un nou calendar, spune el simplu.

   - Dar s-a întâmplat ceva pe 29. Todd... comite o crimă. Poimâine.

   - Crezi că ai fost în viitor? întreabă Rakesh.

   Panica lui Jen se transformă într-un fel de teamă măruntă, dar arzătoare. Se simte epuizată.

   - Crezi că sunt nebună?

   - Nu, spune Rakesh calm. Nu ai întreba asta dacă ai fi.

   - Ei bine, atunci... spune Jen cu un suspin. Mă bucur că am întrebat.

   - Spune-mi exact ce s-a întâmplat.

   Rakesh traversează biroul și se apropie de ea, oprindu-se la fereastra care dă spre strada principală de dedesubt. Jen iubește acea fereastră de modă veche.

   Rakesh își încrucișează brațele, verigheta lui absorbind lumina soarelui. O privește atent, ochii lui scanându-i fața. Devine brusc conștientă de sine sub privirea lui, ca și când el ar fi pe cale să descopere un lucru îngrozitor, mortal.

   - Începe cu începutul.

   - Care e sâmbăta aceasta.

   El face o pauză.

   - Bine, atunci...

   Își întinde brațele, în semn de fie cum spui, stând cu fața în umbra soarelui de la orizont.

   Rakesh rămâne tăcut mai bine de 1 minut după ce ea a terminat de vorbit, povestindu-i toate detaliile, până și pe cele mai ciudate: dovleacul, soțul ei dezbrăcat. Mânată de teamă, Jen și-a pierdut orice demnitate, nu i-a mai păsat ce părere își va face despre ea.

   - Deci, spui că astăzi a mai fost înainte și că acum se repetă, în mare parte la fel? întreabă el incisiv, prinzând complet logica - sau orice ar fi aceasta - situației în care se afla Jen.

   - Da.

   - Atunci, ce am făcut noi? Prima dată când ai trăit ziua de azi? În prima noastră zi de 27?

   Jen se lasă pe spate în fotoliul ei! Ce întrebare inteligentă! Se uită la figura lui pentru câteva secunde. Trebuie să se relaxeze ca să poată găsi o soluție. Expiră aerul din plămâni pentru o secundă, cu ochii închiși. Îi vine în minte ceva de undeva din subconștient.

   - Porți șosete ciudate? întreabă ea. Cred... poate... că am râs de șosetele tale când am plecat după cartofi. Roz.

   Rakes clipește, după care ridică un crac al pantalonilor.

   - Port, într-adevăr, spune el râzând și arătându-i o pereche de șosete cireșii, pe care e scris ușier.

   Așa este. Participase la o nuntă în weekendul trecut și le primise cadou.

   - Nu prea te-am convins, nu-i așa? întreabă ea.

   - Uite ce e! Probabil e de la stres, spune repede Rakesh. Ești coerentă. Știi asta. Aș zice mai degrabă că nu știu. Anxietate. Oricum ești înclinată spre așa ceva, nu-i așa? Sau depresia te poate face să ți se pară că zilele sunt la fel, de parcă nu ai ajunge nicăieri... Asta nu e psihoză.

   - Mulțumesc. Sper că nu.

   - Adică, trebuie să o spun, zice Rakesh și se simte umorul în vocea lui, dracu` să mă ia dacă știu.

   - Și pe mine, spune ea, simțindu-se mai ușurată pentru că totuși a vorbit cu cineva.

   - Poate că ești doar un pic confuză, spune el. Mi se întâmplă tot timpul în chestii minore. Nu mi-am putut aminti că am venit cu mașina până aici deunăzi. Nu ți-aș putea spune nici dacă mă bați pe unde am luat-o. Nu e disociere, nu-i așa? Nu, așa e viața. Dormi mai mult. Mănâncă legume.

   - Mda.

   Jen se îndepărtează de privirea lui și se apropie de fereastra cu cercevele. Nu e vorba despre asta. Aceea este uitare. Nu e asta.

   Și nu este stresul. Categoric nu este.

   Privește în jos spre orașul Liverpool care se întinde în fața ei. Ea e aici. Este aici și acum. Fumul tomnatic de lemn ars pătrunde înăuntru. Soare îi încălzește dosul mâinilor.

   - Prietenul meu a avut ca subiect la teza de doctorat ceva în legătură cu călătoria în timp, spune Rakesh.

   - Chiar așa?

   - Da. Un studiu legat de întrebarea dacă e posibil să rămâi captiv într-u buclă temporală. Eu i l-am corectat. A studiat... cum se numea?

    Rakesh se sprijină din nou de perete, cu brațele încrucișate, având costumul strâns la umeri.

   - Fizică teoretică și matematică aplicată. Cu mine, la Liverpool. Și apoi s-a apucat să studieze... Dumnezeule, ceva nebunesc. Acum e la Universitatea John Moores.

   - Cum îl cheamă?

   - Andy Vettese.

   Rakesh bagă mâna în buzunarul pantalonilor de la costum și scoate un pachet de țigări desfăcut.

   - În orice caz. Ține astea departe de mine, te rog. Altfel, mă apuc din nou.

   - Și mai spui că ești doctor, spune Jen voioasă, întinzând palma ca să ia pachetul.

   Îi zâmbește lui Rakesh în timp ce el se întoarce să plece, dar ea se gândește, de fapt, că e într-adevăr ziua de joi. Se simte mai calmă după ce a discutat cu cineva în care are încredere și mai capabilă să evalueze obiectiv situația.

   Deci cum s-a întâmplat? Cum a făcut-o? Se întâmplă când doarme?

   Și ce trebuie să facă pentru a ieși din buclă?

   Privește fix pachetul de țigări boțit. Probabil că trebuie să schimbe locurile: să le schimbe ca să le poată opri. Să-l salveze pe Todd și să ias din această buclă.

   - Dacă-mi amintesc, voi purta alte șosete. Data viitoare când ne vom întâlni, spune Rakesh, cu un zâmbet enigmatic și cu o mână pe cadrul ușii.

   El pleacă și ea aștepată o secundă, după care strigă pe coridor:

   - Renunță! E foarte nesănătos!

   Dorea să schimbe ceva, orice, în bine.

   - Știu, spuse Rakesh cu spatele la ea, fără să mai privească înapoi.

   Jen pornește computerul și începe să caute pe Google „bucle temporare”. De ce să nu le studieze? Așa ar face un bun avocat.

   Doi oameni de știință, James Ward și Oliver Johnson, au scris un articol despre paradoxul amorsării: întoarcerea în timp pentru observarea unui eveniment care se dovedește că a fost provocat de tine.

   Jen ia notiție.

   Ei spun că pentru a intra într-o buclă temporală trebuie să creezi o curbă temporală închisă. Oferă o formulă din fizică pentru asta. Dar, din fericire, o explică mai jos. Pare că acest lucru se întâmplă atunci când este exercitată o forță uriașă asupra trupului. Ward și Johnson cred că forța ar trebui să fie mai puternică decât gravitația pentru a crea o buclă temporală.

   Derulează textul. Forța ar trebui să fie de o mie de ori mai mare decât greutatea corpului ei.

   Își adâncește capul în mâini. Nu înțelege un cuvânt din toate astea. Și de o mie de ori greutatea ei înseamnă... foarte mult. Izbucnește într-un râs sumbru. O cantitate la care nu merită să te gândești.

   Revine pe Google și dă click - în disperare - pe un articol intitulat „Cinci pași simpli pentru a ieși dintr-o buclă temporală”. Chestia asta... este chesta asta un subiect?

   Pe internet găsește într-adevăr câte ceva pentru fiecare. Cei 5 pași sunt amestecați: află de ce, spune-i unu-i prieten și convinge-l să intre în buclă cu tine (vezi să nu!), notează-ți tot, experimentează... și încearcă să nu mori.

   Ultimul sfat o neliniștește pe Jen. Nu s-a gândit deloc la asta. Are senzația că ceva straniu pare să pună stăpânire pe încăpere atunci când se gândește la asta. Încearcă să nu mori. Dacă se îndreaptă într-acolo? Un loc mai sinistru decât acea primă noapte, un fel de sacrificiu, tocmeala filozofică a omului cu Dumnezeu.

   Închide monitorul. Trebuie să existe o cale să-l facă pe Kelly să o creadă: cel mai mare aliat al ei, iubitul ei, prietenul ei, bărbatul în fața căruia își dezvăluie sinele cel mai prostesc și mai modest. Va încerca să i-o dovedească. Iar atunci el o va ajuta.

   Stagiara ei, Natalia, intră împingând un cărucior cu bibliorafturi prin fața biroului său, întâmplare la care asistă a doua oară. Este pe cale să izbească în mod accidental căruciorul de ușile închise ale liftului. Jen închide ochii în timp ce aude pentru a doua oară bufnitura.

   Trebuie să iasă de-aici.

   Zece minute mai târziu, a fumat 4 dintre țigărilelui Rakesh afară, în spatele clădirii, naiba s-o ia de sănătate!

   Știe, în străfundul sufletului ei, că este treaba ei, nu-i așa? Să împiedice crima. Să-și dea seama ce se petrece și să preîntâmpine.

   Ca și când Universul ar fi de acord cu ea, începe să plouă în timp ce Jen termină de fumat a cincea țigară. Stropi uriași fac aerul să fie glacial.

   Jen este prăbușită pe canapeaua albastră din bucătărie. A plecat mai devreme de la muncă.

   Faptul că a luat cuțitul nu ar fi trebuit să oprească crima și să pună astfel capăt buclei temporale?

   Există o realitatea alternativă în care crima a avut totuși loc? Există o altă Jen, care nu s-a întors în timp, dar care continuă să trăiască?

   Todd a ieșit. Cu prietenii, a spus, la fel ca data trecută; alte SMS-uri, distanța dintre ei crește.

   Jen caută pe Google Andy Vettese. Este profesor la catedra de fizică de la Universitatea John Moores din Liverpool. E ușor de găsit. Pe LinkedIn, pe pagina universității, are un cont de Twitter numit @AndysWorld și adresa de e-mail e publică în CV. I-ar putea scrie.

   Se ridică când aude ușa din față.

   - Nu mă pot abține, latră Todd, năvălind în bucătărie într-un amestec de aer rece și mișcări adolescentine, făcând-o pe Jen să uite ezitările legate de o căsuță de mesaje.

   - În regulă, spune ea.

    Nu era ceea ce spusese data trecută. Data trecută întrebase dacă exista vreun moiv pentru care să nu dorească niciodată să stea acasă.

   E surprinsă să descopere că abordarea mai blândă dă rezultate.

   - Am fost la Connor, acum plec la Clio, explică Todd, privind-o în ochi.

   Sare de pe un picior pe celălalt în timp ce meșterește la un încărcător de telefon mobil, plin de vervă, plin de optimismul celui pentru care viața este abia la început. Nu are comportamentul unui ucigaș, se surprinde Jen gândind.

   Connor. Fiul mai mare al Pauline. Lui Jen i se pare ceva suspect în legătură cu el. Întrece niște limite. Fumnează și înjură, ambele fiind lucruri pe care le face și Jen din când în când, dar amândouă fiind dezgustătoare când sunt privite cu ochiul necruțător al unei mame.

   Se sprijină în cot, privindu-l pe Todd. Data trecută, nu se întâlnise cu el când venise acasă. Fusese la serviciu.

   Un caz o acaparase în ultimele câteva săptămâni, ceea ce însemna că Jen absentase mai mult ca de obicei de acasă. I se întâmplă adesea când un caz important se îndreaptă spre proces. Neajutorarea și tristețea clienților ei îi invadează granițele și așa șubrede, ducând la un șir nesfârșit de apeluri telefonice și făcând-o să doarmă la birou.

   Gina Davis era clienta care o ținuse ocupată pe Jen în luna octombrie, dar nu din motivele obișnuite. Intrase în biroul lui Jen pentru prima dată în vară, cu o cerere de divorț înaintată de soțul ei care o părăsise cu o săptămână înainte.

   - Vreau să-l împiedic să-și mai vadă copiii vreodată, spusese Gina.

   Își ondulase cu grijă părul blond și purta un taior imaculat.

   - De ce? întrebase Jen. Există vreun motiv de îngrijorare?

   - Nu. E un tată extraordinar.

   - Atunci...?

   - Ca să-l pedepsesc.

   Avea 37 de ani, inima frântă și era furioasă.

   Jen simțise imediat un fel de apropiere de ea, Gina fiind genul de femeie care nu-și ascunde emoțiile. Genul de femeie care încalcă tabuurile.

   - Vreau doar să-l fac să sufere, îi spusese ea lui Jen.

   - Nu-ți pot cere bani pentru asta, zisese Jen.

   Se gândise că nu era corect să profite de situație. Cât de curând, Gina avea să-și vină în fire și să se oprească.

   - Atunci fă-o pe gratis, spusese Gina și Jen așa și făcuse.

   Nu pentru că firma regretatului ei tată nu ar fi avut nevoie de bani, ci pentru că Jen știa că, în cele din urmă, Gina avea să renunțe, să accepte hotărârea de divorț, să accepte separarea de domiciliu și să-și continue viața. Dar asta nu se întâmplase încă, nu înainte ca Jen să-i spună Ginei să plece și să se gândească peste vară la întreaga situație și să o sfătuiască în numeroasele lor întâlniri din toamnă să nu facă așa ceva.

   Mai discutase cu ea despre tot felul de lucruri - despre copii, știri, chiar și despre Insula iubirii.

   - Dezgustător, dar convingător, spusese Gina, în timp ce Jen râdea și dădea din cap afirmativ.

   Jen îl privește pe Todd acum și se întreabă, brusc, dacă e îndrăgostit cum e Gina. Se întreabă cine este, de fapt, pentru el această Clio. Ce înseamnă ea pentru el. Nebunia primei iubiri nu trebuie trecută cu vederea, desigur, dat fiind ceea ce va face peste doar două zile.

   Jen nu a întâlnit-o pe Clio. După ce Gemma l-a părăsit în timpul verii, Todd a devenit automat secretos în legătură cu viața lui amoroasă, jenat, crede Jen, de faptul că relația cu Gemma nu a durat. Jenat de seara în care îi arătase toate acele SMS-uri rămase fără răspuns.

   Tocmai când se pregătește să iasă din nou în oraș, Todd se uită o singură dată la ușa din față. Nu e o privire rapidă, curioasă. E altceva. E precauție, ca și când s-ar aștepta să fie cineva acolo; de parcă ar fi nervos. Jen nu ar fi observat acest lucru dacă nu l-ar fi urmărit cu atenție. Totul se petrece într-o secundă, expresia dispărându-i de pe chip aproape imediat.

   - Ce e aia? întreabă Todd, întorcând privirea spre ea și arătând spre ecran.

   - O, citeam o chestie interesantă. Despre bucle temporale, știi?

   - Ador subiectul, spune Todd.

   Și-a dat părul pe spate cu gel în forma unul zuluf și a îmbrăcat un tricou de snooker cu aspect retro.

   A făcut de mult o pasiune pentru asta, spune că-i place matematica introducerii bilelor în buzunare. Jen îl privește, fiul ei cel chipeș.

   - Ce ai face dacă ai fi prins într-o asemenea buclă? îl întreabă ea.

   - O, aproape întotdeauna e vorba despre vreun mic detaliu, spune Todd cu lejeritate.

   - Ce vrei să spui?

   - Știi tu, „efectul fluturelui”. Un lucru neînsemnat care schimbă viitorul.

   Todd lasă mâna în jos ca să mângâie pisica și, doar pentru o secundă, pare din nou un copil. Băiatul ei care crede necondiționat în bucle temporale. Poate că îi va mărturisi. Ca să vadă ce zice.

   Dar deocamdată nu poate. Dacă toate astea se întâmplă cu adevărat, e treaba lui Jen să împiedice crima. Să-și dea seama care sunt evenimentele care au dus la crimă și să intervină. Și apoi, într-o zi, după ce va reuși să facă asta, se va trezi și nu va mai fi ieri.

   Și acesta este motivul pentru care nu-i spune lui Todd.

   El pleacă și Jen verifică să nu fie așteptat de cineva și nici urmărit. Și apoi ea însăși îl urmărește.

Ziua minus doi,

ora 19.00

   Jen e cu două mașini în spatele lui Todd și, în mod paradoxal, e ușurată să descopere că este un șofer incompetent: nu o dată, din câte își poate da ea seama, s-a uitat în oglinda retrovizoare și nu a văzut-o.

   Todd încetinește pe o stradă numită Eshe North. Un agent imobiliar ar fi descris zona ca fiind una înfrunzită, de parcă plantele nu cresc în ansamblurile de locuințe. Sunt dovleci pe unele dintre treptele caselor, scobiți din vreme, luminați din interior, mementouri grotești pentru ceea ce va urma.

   Todd își parchează atent mașina. Jen o ia cu mașina pe o stradă laterală, oprind la câteva case mai jos, fără să aprindă farurile și sperând să nu fie văzută, și iese din mașină, înfășurându-și trenciul în jurul ei. Aerul rece lasă senzația ciudată de toamnă timpurie.

   Todd se plimbă în mod intenționat în josul drumului, adidașii albi lovind frunzele și ridicându-le în aer.

   Este foarte ciudat pentru Jen să fie martora acestor lucruri care s-au petrecut în timp ce ea își făcea meseria de avocat, în timp ce era preocupată prea mult de munca ei și, evident, nu suficient de aproape de casă.

   Stă la intersecția dintre strada laterală și strada Eshe North până ce Todd dispare brusc într-o casă. Este mare, ceva mai retrasă de la stradă, cu o verandă largă și o mansardă.

   Acest gen de locuințe continuă să o intimdeze pe Jen, care a crescut într-un apartament cu două dormitoare, dintr-o casă terasată care avea ferestre atât de șubrede, încât seara simțea adierea vântului prin păr.

   Se zgribulește de frig, o femeie într-un trenci prea subțire pe o stradă ploioasă, privind copacii acoperiți de veșmintele lor de un portocaliu-închis, nefăcând altceva decât să se gândească. La Todd, și la tatăl ei, și la zilele de azi, mâine și ieri.

   Jen măsoară strada în lungul ei. Numărul casei în care se află Todd este 32. Caută adresa pe Google în timp ce așteaptă; are degetele atât de înghețate, încât îi e greu să tasteze.

   Casa este înregistrată ca sediul social al companiei Cutting & Sewing Ltd*, deținută de Ezra Michaels și Joseph Jones. A fost înființată recent și nu a declarat niciun cont până acum.

   *Croitorie & Cusătorie SRL

   În timp ce Todd este înghițit în casă, altcineva o părăsește.

   Jen se află exact în calea omului care pleacă.

   Silueta apare la poarta grădinii exact când ea trece și, dintr-odată, Jen se află față în față cu un om mort. Nu, nu e bine spus. Un om care va muri în două zile. Victima.

Ziua minus doi,

ora 19.20

   Jen l-ar recunoaște oriunde, chiar dacă are actualmente lumină în ochi și culoare în obraji.

   Acest bărbat cât se poate de viu, care nu mai are decât câteva zile de trăit, arată ca un om care a fost probabil cândva atrăgător. Are în jur de 45 de ani, poate mai mult. Are o barbă întunecată și stufoasă și urechi ca de elf, cu vârfurile în exterior.

   - Bună, spune Jen spontan.

   - Foarte bine, spune el prudent.

.................................