Deschis. Închis, Colleen McCullough

 1-7
PARTEA ÎNTÂI
Octombrie și noiembrie 1965

1

      Miercuri, 6 octombrie 1965

   Jimmy se trezi treptat, conştient la început de un singur lucru – că era îngrozitor de frig. Dinţii îi clănţăneau, carnea îl durea, degetele de la mâini şi de la picioare îi amorţiseră.

   Şi de ce nu putea să vadă nimic? De ce nu vedea? În jurul lui era un întuneric de nepătruns ce nu semăna cu nimic din ce mai văzuse până atunci. Când se dezmetici, îşi dădu seama că era prins în ceva străin, urât mirositor. Înfăşurat!
   Intră în panică şi începu să ţipe şi să tragă cu unghiile de materialul cu care era înfăşurat. Acesta se rupse sub mâinile lui, dar după ce reuşi să se elibereze şi văzu că frigul persistă, simţi că înnebuneşte de groază. În jurul lui mai erau şi alte chestii la fel de urât mirositoare ca şi bandajele cu care fusese legat, dar indiferent cât de tare ar fi ţipat, ar fi sfâşiat, ar fi smuls, nu reuşea să scape, nu putea să zărească nici măcar o geană de lumină, şi nu simţea nici cea mai uşoară boare de aer cald. Aşa că ţipă, rupse şi smulse în continuare, cu pulsul bubuindu-i în urechi, auzind doar sunetele făcute de el.
   Otis Green şi Cecil Potter veniră împreună la muncă. Se întâlniseră zâmbitori pe strada Eleventh. Era ora şapte fix, dar se simţeau în al nouălea cer la gândul că nu trebuiau să ponteze. Locul lor de muncă era civilizat, omule, nu puteai nega chestia asta. Îşi puseră pachetele pregătite pentru masa de prânz în micuţul dulăpior de inox pe care-l păstraseră pentru folosinţa lor exclusivă – nu era nevoie de încuietori, căci aici nu existau hoţi. Apoi îşi începură ziua de lucru.
   Cecil îi auzea deja pe copilaşii săi cum ţipau după el; merse drept la uşiţa lor, o deschise şi le spuse cu tandreţe:
   - Salut, băieţi! Ce mai faceţi, ha? Toată lumea a dormit bine?
   Uşa încă se închidea în urma lui Cecil când Otis se apucă de cea mai puţin plăcută îndeletnicire din ziua aceea – golirea frigiderului. Recipientul de plastic, cu roţi, pe care-l folosea mirosea a curat şi a proaspăt. Adăugă încă o rezervă şi îl împinse până la uşa frigiderului – o uşă masivă, de oţel, cu mâner care servea şi ca încuietoare. Ceea ce se petrecu după aceea îl luă cu totul prin surprindere: în momentul în care deschise uşa, ceva se năpusti pe lângă el, urlând din toţi rărunchii.
   - Cecil, vino încoace! strigă el. Jimmy e încă în viaţă, trebuie să-l prinzi!
   Maimuţa parcă înnebunise, dar după ce Cecil vorbi cu el puţin şi-i întinse braţele, Jimmy îi sări la piept, tremurând, iar ţipetele i se transformară în gemete slabe.
   - Doamne, Otis, spuse Cecil, ţinând animalul în braţe ca un tată pe propriul său copil, cum i-a scăpat chestia asta doctorului Chandra? Bietul de el a fost închis în frigider toată noaptea. Gata, gata, Jimmy, gata! Tăticul e aici, omuleţule, acum eşti pe mâini bune!
   Amândoi bărbaţii erau şocaţi, inima lui Otis o luase chiar un pic la trap, dar până la urmă nu se întâmplase nimic grav. Doctorul Chandra avea să sară în sus de bucurie când va auzi că Jimmy nu murise până la urmă, se gândi Otis, reîntorcându-se la frigider. Jimmy valora o sută de bătrâne.
   Nici chiar un maniac al curăţeniei ca Otis nu putea să scape complet de mirosul de moarte care lâncezea în frigiderul respectiv, oricât l-ar fi curăţat cu dezinfectant şi cu odorizante. Duhoarea, nu una de putreziciune, ci altceva, mult mai subtil, îl înconjură pe Otis imediat după ce acesta aprinse lumina pentru a putea vedea mai bine interiorul din oţel inoxidabil. Oh, băiete, Jimmy făcuse o mizerie de nedescris! Peste tot erau împrăştiate pungi rupte de hârtie, cadavre de şoareci fără cap, cu blana albă ţeapănă şi cu cozile complet lipsite de păr, oarecum obscene. Şi în spatele celor câteva pungi cu şoareci se aflau alte două pungi mai mari, şi ele zdrenţuite.
    Oftând, Otis scoase câteva pungi noi din dulap şi se apucă să pună ordine în haosul creat de Jimmy. După ce băgă trupurile inerte ale şoarecilor înapoi în pungi, pătrunse în camera frigorifică şi apucă una dintre cele două pungi mari. O trase spre el. Punga era ruptă de sus şi până jos, iar conţinutul ei se vedea aproape în totalitate.
   Otis deschise gura şi începu să ţipe la fel de ascuţit ca şi Jimmy. Încă mai ţipa când Cecil ieşi în goană din camera maimuţelor. Apoi, fără să pară că-l observă pe Cecil, se întoarse şi ieşi în fugă din compartimentul destinat animalelor, pe hol, trecu de vestibul şi se năpusti pe uşă.
   Picioarele i se mişcau într-un ritm nebunesc în timp ce alerga pe strada Eleventh, spre locuinţa lui, un apartament situat la etajul întâi al unui imobil modest, care adăpostea trei familii.
   Celeste Green tocmai îşi bea cafeaua împreună cu nepotul ei, când Otis se năpusti în bucătărie; săriră amândoi în picioare. Wesley uită instantaneu de discuţia aprinsă în care era antrenat, despre crimele lui Whitey.
   Celeste se duse să aducă flaconul cu săruri, iar Wesley îl aşeză pe Otis pe un scaun. Celeste se întoarse cu sărurile şi-l împinse la o parte pe Wesley.
   - Ştii care-i problema ta, Wes? Întotdeauna stai în calea cuiva! Dacă n-ai fi ca un ghimpe în coasta lui Otis, n-ar mai zice despre tine că eşti o pacoste de copil! Otis! Otis, dragule, trezeşte-te!
   Pielea lui Otis devenise dintr-un cafeniu închis şi cald, gri păstos. Culoarea nu-i reveni în obraji nici după ce vaporii de amoniac îi ajunseră sub nas, însă reuşi să se dezmeticească, scuturând din cap.
   - Ce e? Ce s-a întâmplat? întrebă Wesley.
   - Rămăşiţele unei femei, şopti Otis.
   - Ce? întrebă repede şi Celeste.
   - Rămăşiţele unei femei. În frigiderul de la serviciu, lângă şoarecii morţi. Păsărica şi abdomenul. Începu să tremure.
   Wesley îi puse singura întrebare care i se părea relevantă.
   - Era o negresă sau o femeie albă?
   - Nu-l sâcâi acum cu chestia asta, Wes! ţipă Celeste.
   - Nu era negresă, spuse Otis, ducându-şi mâinile la piept. Dar nici albă nu era. Metisă, adăugă el, alunecând de pe scaun şi întinzându-se pe podea.
   - Cheamă o ambulanţă! Haide, Wes, sună la Salvare!
   Ambulanţa veni foarte repede, şi asta datorită a două circumstanţe favorabile: în primul rând pentru că spitalul Holloman se afla la doi paşi, şi în al doilea rând pentru că fluxul de pacienţi era destul de redus la acea oră a dimineţii. Încă în viaţă, Otis Green fu urcat în ambulanţă, soţia ghemuindu-se lângă el. Apartamentul fu lăsat în grija lui Wesley le Clerc.
   Acesta nu rămase prea mult timp în locuinţă. Nu mai putea să zăbovească acolo, nu şi când avea astfel de veşti pe care trebuia să le împărtăşească şi altora. Mohammed el Nesr locuia pe strada Fifteenth, la numărul 18. Trebuia să-i spună. Rămăşiţele unei femei! Nu negresă, dar nici albă. Metisă. Asta pentru Wesley însemna negresă, ca şi pentru toţi membrii Brigăzii Negre a lui Mohammed. Venise vremea ca Wesley să ceară socoteală pentru cei 200 de ani de opresiune, două sute de ani în care cei de culoare fuseseră consideraţi cetăţeni de mâna a doua, ba chiar animale fără suflet.
   Când ieşise din închisoarea din Louisiana, hotărâse să vină în nord, la mătuşa Celeste, în Connecticut. Îşi dorea din tot sufletul să-şi făurească o reputaţie de bărbat de culoare pe care se putea conta, ale cărui opinii aveau greutate, iar acest lucru putea fi realizat mai uşor într-o parte a ţării mai puţin bigotă decât Louisiana, unde negrii ajungeau la închisoare şi dacă îndrăzneau să se uite cruciş.
   În Connecticut se aflau Mohammed el Nesr şi Brigada lui Neagră. Mohammed era educat, avea doctoratul în drept – îşi cunoştea drepturile! Dar Mohammed îl desconsidera pe Wesley, pentru aceleaşi motive care erau evidente pentru acesta în fiecare zi când se uita în oglindă.
    În ochii lui Mohammed, Wesley era un neica nimeni, un negru de pe plantaţie. Dar lucrul ăsta nu-i domolise deloc entuziasmul lui Wesley. Intenţiona să-şi facă un nume în Holloman, Connecticut! Într-o bună zi, Mohammed avea să se uite cu admiraţie la el, la Wesley le Clerc, un negru de pe plantaţie.
   Cecil Potter descoperi nu după multă vreme ce-l făcuse pe Otis să fugă zbierând din partea de clădire destinată animalelor, dar nu reacţionă în acelaşi fel. Nu intra prea uşor în panică. Nu atinse nimic din conţinutul frigiderului. Şi nici nu sună la poliţie. Ridică receptorul telefonului şi formă numărul de la cabinetul Profesorului. Ştia cu siguranţă că acesta era în birou, chiar şi la acea oră matinală. Profesorul spunea întotdeauna că dimineţile erau singurele momente când putea să aibă parte de linişte. Însă nu şi dimineaţa asta, presupuse Cecil.

   - E un caz trist, îi spuse locotenentul Carmine Delmonico colegului său îmbrăcat în uniformă – care îi era şi superior ierarhic – căpitanului Danny Marciano. Dacă nu reuşim să găsim vreo rudă, copiii or să ajungă la orfelinat.
   - Eşti sigur că el a făcut-o?
   - Da. Bietul om a încercat să facă în aşa fel încât să lase impresia că un străin ar fi năvălit în casă, dar în patul acela erau soţia sa şi amantul ei – tipul are şi el câteva tăieturi, dar ea e ciopârţită bine. El a făcut-o. Pun pariu că o să mărturisească singur, de bună voie, în cursul zilei de azi.
   Marciano se ridică în picioare.
   - Atunci hai să mergem să mâncăm şi noi ceva.
   Telefonul începu să sune. Marciano înălţă sprâncenele în direcţia lui Carmine şi ridică receptorul. După mai puţin de trei secunde, căpitanul de poliţie înlemnise, îşi pierduse orice urmă de veselie.
   - E Silvestri! îi şopti el lui Carmine, apoi clătină de mai multe ori din cap. Sigur, John. O să-l trimit acum pe Carmine şi, de îndată ce va fi posibil, şi pe Patsy.
   - Necazuri?
   - Necazuri mari. Silvestri tocmai a primit un telefon de la şeful de la Hug – profesorul Robert Smith. Au găsit o parte din trupul unei femei în frigiderul unde depozitau animalele moarte.
   - Dumnezeule!
   Sergenţii Corey Marshall şi Abe Goldberg îşi luau micul dejun la Malvolio’s, restaurantul pe care-l frecventau poliţiştii pentru că se afla chiar lângă sediul lor din Palatul Administrativ, pe strada Cedar. Carmine nu se mai obosi să intre, ciocăni doar în geamul din faţa mesei unde Abe şi Corey mâncau clătite cu sirop de arţar şi beau cafea din nişte căni mari. Norocoşi afurisiţi, se gândi el. Ei şi-au pus burta la cale în vreme ce eu a trebuit să-i duc raportul lui Danny, şi acum adio mâncare. Ierarhia asta e o mare pacoste.
   Maşina pe care Carmine o considera ca fiind a lui (când de fapt reprezenta un vehicul nemarcat al Departamentului de Poliţie din Holloman) era un Ford Fairlane cu un motor supraalimentat, cu opt cilindri în V şi cu amortizoare şi arcuri speciale pentru dotarea maşinilor de poliţie. Când mergeau toţi trei cu ea, Abe conducea întotdeauna, Corey se instala pe locul din faţă şi Carmine în spate, unde se putea întinde cât poftea şi avea posibilitatea să-şi răsfoiască şi hârtiile. Nu dură mai mult de 30 de secunde să-i pună la curent pe Corey şi pe Abe, iar drumul din strada Cedar şi până la Hug le luă mai puţin de 5 minute.

   Holloman se întindea undeva la jumătatea ţărmului Connecticutului. Portul lui spaţios dădea spre Long Island, aflată dincolo de estuarul Sound.
    Întemeiat de puritanii ajunşi aici în 1632, oraşul prosperase dintotdeauna, şi asta nu numai datorită numeroaselor fabrici care se întindeau spre marginile sale şi pe malurile râului Pequot. O parte destul de însemnată din cei 150.000 de locuitori era legată cumva de Universitatea Chubb, o instituţie şcolară de renume, care se considera cel puţin egală cu cele mai importante universităţi din ţară, inclusiv Harvard şi Princeton. Oraşul şi lumea din campusul universitar erau foarte strâns legate între ele.
   Campusul principal al universităţii Chubb se întindea pe cele trei laturi ale curţii mari, acoperite cu gazon. Clădirile lui, unele construite în stil colonial timpuriu, georgian, altele în stilul gotic specific secolului al XIX-lea erau unite prin nişte edificii cu o arhitectură surprinzător de modernă, tolerate aici doar pentru că fuseseră proiectate de arhitecţi celebri; spre est era Dealul Ştiinţei, unde se afla campusul facultăţilor cu profil real, clădiri înalte şi pătrate, construite din cărămizi închise la culoare şi sticlă, iar departe, în cealaltă parte a oraşului, spre vest, se găsea Facultatea de Medicină Chubb.
   Pentru că, în general, facultăţile de medicină se dezvoltau în vecinătatea spitalelor, în anul 1965 aveau tendinţa de a fi situate în zonele rău famate ale oraşelor.
   Nici Holloman nu făcea excepţie de la această regulă.
   Facultatea de Medicină Chubb şi Spitalul Holloman se aflau pe strada Oak, la limita sudică a celui mai mare dintre cele două cartiere sărace, locuite aproape în totalitate de negri, ale oraşului Holloman. Respectivul ghetou era poreclit Hollow, pentru că se aflau într-o groapă unde mai demult existase o mlaştină. În 1960 rezervoarele de produse petroliere ale East Holloman fuseseră mutate la capătul străzii Oak, pe un teren viran, între autostrada I-95 şi port pentru a face loc clădirilor mizere ale spitalului.
   Centrul pentru Cercetări Neurologice Hughlings Jackson era situat pe strada Oak, vizavi de clădirea Shane-Driver, unde se aflau apartamentele pentru studenţii la medicină, o sută de apartamente pentru o sută de studenţi. Lângă Shane-Driver era Pavilionul Parkinson, dedicat cercetărilor medicale. De cealaltă parte a drumului putea fi văzută clădirea vecină cu Hug, spitalul Holloman, un stabiliment de douăsprezece etaje, care fusese reconstruit în 1950, anul în care apăruse şi Hug.
   - De ce-i spun Hug? întrebă Corey în vreme ce Fordul intra pe drumul secundar ce împărţea în două parcarea gigantică.
   - Bănuiesc că de la primele trei litere din Hughlings, zise Carmine.
   - Hug? Parcă n-are pic de demnitate. De ce n-au luat primele patru litere ale numelui, de exemplu. Atunci ar fi fost Hugh.
   - Întreabă-l pe profesorul Smith, spuse Carmine, aruncând o privire către destinaţia lor.
   Hug era replica mai mică şi mai scundă a Turnului de Biologie Burke şi a Turnului Ştiinţelor Susskind, situate de cealaltă parte a campusului, pe Dealului Ştiinţei; o construcţie netedă şi lăbărţată din cărămidă închisă la culoare, prevăzută cu o grămadă de geamuri mari. Se întindea pe o suprafaţă de aproape treisprezece mii de metri pătraţi, pe locul unde altădată erau ridicate câteva colibe mizere, care fuseseră demolate pentru a face loc acestui monument care ducea mai departe numele unui om misterios, ce nu avea absolut nimic de-a face cu apariţia lui.
    Cine Dumnezeu era acest Hughlings Jackson? O întrebare pe care şi-o puneau toţi locuitorii oraşului Holloman. Mai corect ar fi fost ca Hug să fie numit după cel care donase fondurile necesare construcţiei lui, incredibil de bogatul, acum răposatul domn William Parson.
   Pentru că nu avea cartelă care să-i permită accesul în parcare, Abe parcă Fordul pe strada Oak, chiar lângă clădire. Aceasta nu avea însă nicio intrare care să dea spre strada Oak. Cei trei bărbaţi merseră pe o alee pietruită ce se întindea pe partea nordică a clădirii până la o uşă simplă de sticlă, unde îi aştepta o femeie foarte înaltă.
   Seamănă cu un bloc de cuburi construit de un copil în mijlocul unei camere uriaşe, îşi spuse Carmine; un teren de peste un hectar pentru o clădire cu latura de treizeci de metri. Şi, la naiba!, femeia aceea ţine în mână o mapă cu clemă. Şi nu una medicală, ci de birou.
    Mintea lui înregistra automat detaliile fizice ale tuturor fiinţelor umane care treceau prin bucăţica lui de lume, astfel că pe măsură ce ea se apropia, creierul lui trecu la treabă: 1 metru şi 90 de centimetri, treizeci şi un pic de ani, costum bleumarin cu pantaloni cu pense largi, pantofi fără toc, cu şireturi, păr maroniu, ca de şoarece, faţa cu un nas cam mare şi cu bărbia proeminentă. N-ar fi ajuns Miss Holloman cu zece ani în urmă, cu atât mai puţin Miss Connecticut. După ce se opri în faţa ei, observă totuşi că avea o pereche de ochi foarte frumoşi, interesanţi, de culoarea gheţii subţiri, o culoare care lui îi plăcuse dintotdeauna.
   - Sergenţii Marshall şi Goldberg. Eu sunt locotenentul Carmine Delmonico, spuse el scurt.
   - Desdemona Dupre, directorul economic, zise ea în timp ce-i conducea spre un hol micuţ, a cărui singură menire părea a fi aceea de a găzdui cele două lifturi.
    Dar în loc să apese butonul vreunuia din lifturi, deschise o uşă de pe peretele opus şi-i conduse într-un coridor larg.
    - Acesta este primul etaj, unde se află laboratoarele de îngrijire a animalelor şi atelierele, spuse ea, cu un accent care îi trăda originea, plasând-o de cealaltă parte a Atlanticului.
    Dădură colţul şi intrară într-un alt hol. Ea făcu semn spre două uşi aflate un pic mai în faţă.
    - Acolo e sectorul de îngrijire a animalelor.
   - Mulţumesc, zise Carmine. De-aici ne descurcăm. Vă rog aşteptaţi-mă în spate, la lifturi.
   Ridică din sprâncene, dar se răsuci pe călcâie şi dispăru fără să mai spună o vorbă.
   Carmine se trezi într-o încăpere foarte mare, plină de dulapuri cu recipiente şi cutii. Rafturi pline de cuşti, îndeajuns de mari pentru a putea găzdui un câine sau o pisică, stăteau aliniate în şiruri ordonate în zona din faţa unui ascensor de serviciu, de câteva ori mai mare decât cele două văzute în hol. Pe alte rafturi se vedeau cutii de plastic cu capace de plasă de sârmă. În încăpere plutea un miros uşor înţepător de brad cu o uşoară urmă de ceva mai puţin plăcut dedesubt.
   Cecil Potter era un bărbat arătos, înalt, solid, îmbrăcat cu un halat alb bine călcat şi încălţat cu nişte espadrile de pânză. Ochii lui, observă Carmine, care licăreau veseli în mod obişnuit, acum aveau o expresie gravă.
   Una din principalele griji ale lui Carmine în acest an foarte agitat era să trateze aşa cum se cuvine persoanele de culoare pe care le întâlnea – atât în plan profesional, cât şi social. Întinse mâna, o strânse pe a lui Cecil cu fermitate, se prezentă fără să latre cuvintele şi fără să se grăbească.
   Corey şi Abe erau oamenii lui, la bine şi la greu, aşa că îi urmară exemplul şi se prezentară cu aceeaşi politeţe.
   - Aici este, spuse Cecil apropiindu-se de o uşă metalică închisă cu un zăvor. N-am atins nimic, doar am încuiat uşa.
   Ezită o clipă, apoi se decise să rişte.
    - Oh, locotenente, aş putea să mă întorc acum la copilaşii mei?
   - Copilaşi?
   - La maimuţe. Macaci. Rhesus vă spune ceva? Ei bine, ei sunt copilaşii. Sunt acolo, înăuntru şi par foarte supăraţi. Jimmy le tot zice ce-a păţit şi pe unde a zăcut, iar ei îşi manifestă nemulţumirea.
   - Jimmy?
   - Maimuţa pe care doctorul Chandra a crezut-o moartă şi pe care a împachetat-o într-o pungă de hârtie şi a băgat-o în frigider aseară. Jimmy e cel care a găsit-o de fapt – a sfâşiat totul împrejur când s-a trezit în beznă şi frig. Când Otis – asistentul meu, omul bun la toate – s-a dus să golească frigiderul, Jimmy a ţâşnit de acolo urlând înspăimântată. Apoi Otis a găsit-o şi a început şi el să ţipe, mai rău decât Jimmy. M-am dus să văd despre ce e vorba, apoi l-am sunat pe prof. Presupun că profu’ v-a chemat pe voi.
   - Şi Otis unde este acum? întrebă Carmine.
   - Din câte îl ştiu eu pe Otis, cred c-a fugit acasă, la Celeste. Ea e mămica, şi în acelaşi timp soţia lui.
   Îşi puseseră deja mânuşile; Abe împinse cutia din faţa uşii şi Carmine o deschise în vreme ce Cecil intră în camera maimuţelor, mormăind şi plescăind.
   Din cele două pungi mari, una rămăsese pe fundul recipientului. Cealaltă, cu o parte sfâşiată de sus şi până jos, dădea la iveală partea inferioară a trunchiului unei femei. Când Carmine observă dimensiunile acesteia şi lipsa părului pubian simţi că-i îngheaţă sângele în vine – să fie oare vorba de o copilă care încă nu ajunsese la pubertate?
   Oh, Dumnezeule, nu, asta nu! Nu atinse nimic, îşi sprijini doar umerii de perete.
   - Îl aşteptăm pe Patrick, spuse el.
   - N-am mai simţit niciodată un asemenea miros – miroase a mort, dar nu e duhoarea aceea de hoit în descompunere, spuse Abe, care ar fi dat orice pentru o ţigară.
   - Abe, du-te după doamna Dupre şi spune-i că poate să meargă sus de îndată ce ajung poliţiştii aici, spuse Carmine, recunoscându-i expresia. Apoi postează-i pe aceştia la toate intrările şi la ieşirile de urgenţă. După ce rămase singur cu Corey, îşi dădu ochii peste cap. De ce acolo, înăuntru? întrebă el.

   Patrick O’Donnell îl lămuri.
   Cel care purta titlul modern de Examinator Medical într-un oraş care încă de la începuturi avusese numai medici legişti fără cunoştinţe de criminalistică, Patrick, se orientase spre medicina legală pentru că nu-i plăceau pacienţii care-i răspundeau obraznic şi se hotărâse să lucreze în sistemul public, pentru că astfel avea de-a face cu multe cazuri neobişnuite şi cu morţi misterioase.
   Datorită eforturilor lui neobosite, oraşul Holloman intrase în secolul XX în ceea ce priveşte medicina legală. Astfel, Patrick reuşise să-şi formeze un adjunct, un medic legist care se ocupa de elaborarea şi susţinerea în instanţă a rapoartelor medico-legale care trebuiau întocmite şi constituise un mic imperiu care includea activităţi mult mai variate decât banalele autopsii. Credea în noua ştiinţă a criminalisticii şi se implica în toate cazurile care-l interesau, chiar dacă acestea nu presupuneau neapărat existenţa unui cadavru.
   Avea o înfăţişare la fel de irlandeză ca şi numele pe care-l purta, păr roşcat, ochi albaştri şi strălucitori, dar în realitate el şi Carmine erau veri primari, fii ai unor mame surori, ambele de origine italiană. Una se măritase cu un Delmonico, alta devenise O’Donnell după căsătorie. Cu zece ani mai în vârstă decât Carmine, cu o căsnicie fericită, tată a zece copii, Patrick nu lăsa niciunul dintre aceste impedimente să stea în calea prieteniei lor.
   - Nu ştiu multe, dar uite ce am aflat până acum, zise Carmine şi-l puse la curent. De ce acolo, înăuntru? repetă el la sfârşit.
   - Pentru că dacă Jimmy maimuţoiul nu s-ar fi trezit din morţi şi n-ar fi intrat în panică, aceste două pungi maro, nemarcate şi intacte ar fi fost aruncate într-un container şi duse la crematoriul pentru animale, spuse Patrick cu o grimasă. Modalitatea perfectă de a scăpa de rămăşiţele umane. Puf! Şi totul se face scrum.
   Abe se întorsese între timp, prinzând ultimele cuvinte ale lui Patrick.
   - Iisuse! şopti el, palid şi înspăimântat.
   După ce făcură câteva fotografii, Patrick puse prima pungă pe o targă şi o introduse într-un sac special pentru cadavre. Apoi examină cu grijă acele rămăşiţe, astfel încât să nu desprindă bucăţile de hârtie.
   - Nu există păr pubian, zise Carmine. Patsy, dacă mă iubeşti, spune-mi că nu e vorba de o copilă.
   - Părul a fost... nu, nu ras... epilat, deci este o adolescentă. Destul de micuţă, totuşi. De parcă ucigaşul nostru şi-ar fi dorit o copilă, dar nu se hotărâse să-şi satisfacă pe deplin poftele dezgustătoare.
    Ridică şi cea de-a doua pungă, mai puţin sfâşiată, şi o puse lângă prima.
    - Mă întorc la morgă, presupun că ai nevoie de raportul meu cât se poate de repede. Tehnicianul lui şef, Paul, se pregătea deja să aspire interiorul recipientului frigorific; după aceea avea să preleveze amprentele. Împrumută-mi-i pe Abe şi pe Corey, Carmine, şi după aceea putem să-l lăsăm pe Cecil să-şi continue lucrul. Trebuie să-şi ţină toate animalele pentru experimente – în afară de maimuţe – în altă parte, şi astea sunt cuştile curate pentru astăzi.
   - Controlaţi totul de-a fir a păr, băieţi, spuse Carmine şi se îndreptă spre ieşire, urmându-l îndeaproape pe vărul său şi targa pe care fuseseră puse resturile acelea înfiorătoare.
   Desdemona Dupre – ce nume ciudat! – era încă în hol şi răsfoia teancul gros de foi pe care-l avea prins în mapă.
   - Doamnă Dupre, dumnealui este doctorul Patrick O’Donnell, spuse Carmine.
   La auzul acestor cuvinte femeia parcă luă foc.
   - Nu sunt doamnă, ci domnişoară! spuse ea pe un ton răstit, accentul acela ciudat devenind şi mai evident. Mergeţi cu mine sus, domnule locotenent, sau pot să plec? Am treabă.
   - Ne vedem mai târziu, Patsy, spuse Carmine şi o urmă pe domnişoara Dupre într-unul dintre lifturi. Sunteţi din... ăă... Anglia? întrebă el în timp ce ascensorul urca.
   - Da.
   - De când lucraţi la Hug?
   - De cinci ani.
   Ieşiră din lift la etajul al patrulea, ultimul etaj, deşi pe cel din urmă buton al ascensorului scria „Acoperiş”. Aici puteai să-ţi faci o idee cu privire la interiorul Hugului. Lucrurile arătau puţin altfel decât la primul etaj: pereţii erau zugrăviţi într-o nuanţă de crem oficial şi aveau lambriuri de stejar de un maro închis, iar pe tavan puteau fi văzute grupuri de tuburi fluorescente acoperite cu panouri de plastic. Ajunseră într-un coridor identic cu cel de la primul etaj, care în partea din spate se întâlnea cu un alt hol, în unghi drept. Acolo se mai afla şi o uşă.
   Domnişoara Dupre ciocăni, fu poftită înăuntru şi-l împinse pe Carmine în biroul profesorului Smith, fără să intre şi ea.
   Carmine se trezi în faţa unuia dintre cei mai arătoşi bărbaţi pe care-i văzuse vreodată. Robert Mordent Smith, Profesorul Şef al Centrului pentru Cercetări în domeniul Neurochirurgiei Hughlings Jackson, măsura peste 1 metru 85 înălţime, era zvelt şi avea o figură care nu se uita uşor: o minunată structură osoasă, gene şi sprâncene negre, ochi albaştri, vii şi un ciuf de păr ondulat, cu şuviţe albe. Contrastând cu pielea netedă a obrazului, genul acela de păr scotea în evidenţă perfecţiunea restului feţei. Zâmbetul lui dezvălui un şir de dinţi egali şi albi. Ochii însă aveau o expresie gravă. Nici nu era de mirare.
   - Cafea? întrebă el, făcându-i semn lui Carmine să se aşeze pe scaunul mare, aflat de cealaltă parte a biroului impozant.
   - Da, mulţumesc. Fără lapte, fără zahăr.
   În timp ce Proful comanda două cafele prin intermediul interfonului, oaspetele său începu să inspecteze din priviri încăperea, generoasă ca suprafaţă – aproape şapte metri pe nouă, cu ferestre imense pe doi dintre pereţi. Biroul Profului ocupa colţul de nord-est, astfel că avea vedere către Hollow, către căminul Shane-Driver şi către parcare.
   Decoraţiunile erau foarte scumpe – mobilierul de nuc, ţesăturile de calitate, covorul Aubusson. Pe un perete zugrăvit cu dungi verzi era expusă o colecţie impresionantă de diplome, medalii şi licenţe, iar pe peretele din spatele biroului profesorului se afla un tablou, o excelentă reproducere a unui peisaj de Watteau.
   - Nu e o copie, spuse profesorul, urmărind privirea lui Carmine. L-am împrumutat din Colecţia William Parson, cea mai mare şi mai vestită colecţie de artă europeană din America.
   - Oh! exclamă Carmine, gândindu-se la posterul ieftin cu o reproducere după irişii lui Van Gogh care era atârnat în spatele biroului său.
   O femeie trecută de 30 de ani intră în birou ducând o tavă de argint pe care se aflau un termos, două ceşti delicate, cu farfurioare cu tot, două pahare şi o carafă de cristal plină cu apă cu gheaţă. Aici, la Hug, oamenii chiar se respectau!
   O femeie dichisită, cu o înfăţişare severă, se gândi Carmine, examinând-o: părul negru strâns într-un coc, faţa largă, netedă, ochii căprui şi o figură teribilă. Era îmbrăcată într-un costum compus din fustă şi sacou, ambele cu o croială strânsă pe trup, iar în picioare purta o pereche de pantofi fără toc Ferragamo. Carmine remarcă toate aceste lucruri, pentru că datorită meseriei pe care o făcea de atâţia ani ajunsese să acumuleze o grămadă de cunoştinţe despre oameni şi despre comportamentul lor. Femeia asta era ceea ce mama lui ar fi numit „o devoratoare de bărbaţi”, deşi se părea că Proful nu o tenta defel.
   - Domnişoara Tamara Vilich, secretara mea, spuse profesorul.
   Nici Carmine Delmonico nu reprezenta o tentaţie pentru ea! Zâmbi, dădu din cap şi plecă fără să stea prea mult pe gânduri.
   - Printre subordonaţii dumneavoastră aveţi şi două domnişoare trecute de 30 de ani, spuse Carmine.
   - Sunt minunate, dacă reuşeşti să le găseşti, spuse profesorul, care părea dornic să amâne discuţia despre adevăratul motiv al acestei vizite. O femeie căsătorită are responsabilităţi în ceea ce priveşte familia, responsabilităţi care pot deseori să interfereze cu programul de serviciu. În timp ce femeile singure îşi dedică tot timpul slujbei – de exemplu nu le deranjează să lucreze până mai târziu, să facă ore suplimentare fără să fi fost anunţate dinainte.
   - Au mai multă energie, spuse Carmine.
    Sorbi din cafea, care era groaznică. Nici nu se aşteptase să fie altfel.
   Profesorul, după cum observase, nu băuse decât apă din carafa aceea drăguţă, deşi îi turnase chiar el cafeaua lui Carmine.
    - Domnule profesor, aţi coborât şi dumneavoastră în camera animalelor, să vedeţi ce s-a găsit acolo?
   Profesorul se albi la faţă şi clătină din cap.
   - Nu, nu, bineînţeles că nu! Cecil m-a sunat şi mi-a spus ce-a găsit Otis, iar eu l-am sunat imediat pe comisarul Silvestri. Ţin minte că i-am dat dispoziţie lui Cecil să nu lase pe nimeni să intre în zona animalelor până când nu vine poliţia.
   - Şi l-aţi găsit pe Otis... Otis şi mai cum?
   - Green. Otis Green. Se pare că a suferit un atac de cord minor. În momentul de faţă se află la spital. Cu toate acestea, cardiologul său spune că nu este vorba de ceva grav, putând fi externat în două-trei zile.
   Carmine puse deoparte ceaşca de cafea şi se lăsă pe spate în fotoliul tapiţat cu material scump, ţinând mâinile împreunate în poală.
   - Povestiţi-mi despre frigiderul pentru cadavrele de animale, domnule profesor.
   Smith părea puţin derutat, se vedea clar că trebuia să-şi facă curaj; poate, se gândi Carmine, nu avea curajul necesar să se descurce în astfel de situaţii critice, care implicau crime, ci doar în cadrul comitetelor şi în faţa a tot felul de cercetători ciudaţi. La câte recepţii organizate la Chubb n-a trebuit să stau şi să ascult peroraţiile unor astfel de oameni?
   - Ei bine, toate institutele de cercetări au aşa ceva. Sau, dacă e vorba de o unitate mai mică, foloseşte un astfel de frigider împreună cu alte laboratoare din apropiere. Noi suntem cercetători şi, din motive ce ţin de etica profesională, nu putem utiliza oameni pentru experimentele noastre, astfel că trebuie să recurgem la animale care sunt situate mai jos decât noi pe scara evoluţiei. Tipul de animal depinde de genul cercetării desfăşurate – porcuşori de Guineea pentru cele legate de piele, iepuri pentru plămâni şi aşa mai departe. Cum noi suntem interesaţi de studiul epilepsiei şi al retardului mintal şi cum aceste boli afectează creierul, animalele folosite în astfel de cercetări sunt şoarecii, pisicile şi maimuţele – aici la Hug utilizăm macaci. La sfârşitul experimentelor animalele sunt sacrificate – cu foarte multă blândeţe, m-aş grăbi să adaug. Cadavrele sunt introduse în pungi speciale şi puse în frigider, unde rămân până la ora şapte a fiecărei dimineţi. La ora aceea Otis goleşte conţinutul frigiderului într-o pubelă şi duce acea pubelă prin tunel, în pavilionul Parkinson, unde se află centrul de îngrijire a animalelor din cadrul Facultăţii de Medicină. Locul de incinerare unde sunt procesate cadavrele de animale face parte din centrul de îngrijire a animalelor al pavilionului Parkinson, dar este folosit şi de spital, care trimite acolo membrele amputate şi alte asemenea reziduuri.
   Rosteşte cuvintele pe un ton excesiv de protocolar, se gândi Carmine. Vorbeşte de parcă ar dicta o scrisoare importantă.
   - V-a spus Cecil cum au fost descoperite acele rămăşiţe umane? întrebă el.
   - Da. Chipul profesorului se crispă puţin.
   - Cine are acces la acel frigider?
   - Toată lumea de aici, de la Hug. Mă îndoiesc că cineva din afară ar fi putut să-l folosească. Intrările în clădire sunt puţine şi păzite.
   - De ce?
   - Dragul meu domn locotenent, ne aflăm la capătul străzii Oak, la periferia zonei în care se găsesc spitalul şi Facultatea de Medicină! Ne învecinăm cu străzile Eleventh şi Hollow. O zonă destul de rău famată, după cum cred că ştiţi foarte bine.
   - Am observat că şi dumneavoastră îi spuneţi Hug, domnule profesor. De ce?
   Colţurile uşor căzute ale gurii se ridicară.
   - Frank Watson e de vină, spuse el printre dinţi.
   - Cine e Frank Watson?
   - Profesor de neurologie la Facultatea de Medicină. Când Hug a luat fiinţă, în 1950, el a vrut să fie pus şef. Însă binefăcătorul nostru, răposatul William Parson, era foarte hotărât ca rolul de conducător să-i fie atribuit unei persoane cu multă experienţă în studierea epilepsiei şi a retardului mintal. Cum domeniul de cercetare al lui Watson era scleroza, nu corespundea cerinţelor postului. I-am spus domnului Parson că ar fi trebuit să aleagă un nume mai uşor de reţinut decât Hughlings Jackson, însă dumnealui era hotărât. Oh, întotdeauna a dat dovadă de fermitate. Bineînţeles, oricine s-ar fi aşteptat ca numele să fie abreviat cumva, însă eu m-am gândit că va fi scurtat „Hughlings” sau „Hug”. Şi astfel, Frank Watson s-a răzbunat. I s-a părut foarte amuzant să-i zică Hug, şi aşa i-a rămas numele.
   - Cine este, mai exact, Hughlings Jackson, domnule?
   - Un neurolog englez, deschizător de drumuri în domeniul ăsta, domnule locotenent. Soţia lui avea o tumoră care creştea încet pe banda motoare – creasta dinaintea şanţului central Rolando care este reprezentarea corticală a funcţiei motrice, adică a muşchilor.
   Nu înţeleg niciun cuvânt din toate astea, se gândi Carmine în timp ce vocea calmă continua să se audă, dar oare îi pasă? Nu.
   - Crizele epileptice ale doamnei Jackson erau ciudate, continuă profesorul. Nu afectau decât o singură jumătate a corpului; au început cu o parte a feţei, apoi au cuprins braţul, mâna şi în final piciorul. Acest fel de crize sunt cunoscute încă sub numele de „crizele Jackson”. Studiindu-le, Jackson a avansat primele ipoteze despre funcţia motrice, conform cărora fiecărei părţi a corpului îi corespunde o anumită zonă de pe cortex. Cu toate acestea, ceea ce i-a fascinat pe oameni a fost faptul că a stat neobosit la căpătâiul soţiei sale muribunde, ore în şir, luând notiţe despre crizele ei, descriindu-le în detaliu. Un cercetător prin excelenţă.
   - Un tip cam lipsit de inimă, dacă mă întrebaţi pe mine, zise Carmine.
   - Aş prefera să-l numesc pasionat, spuse Smith cu răceală.
   Carmine se ridică în picioare.
   - Nimeni nu iese din clădirea aceasta fără permisiunea mea. Acelaşi lucru este valabil şi pentru dumneavoastră, domnule. Am postat poliţişti la toate intrările, inclusiv la cea din tunel. V-aş sugera să nu povestiţi nimănui nimic despre ce s-a întâmplat aici.
   - Dar n-avem cantină aici! spuse profesorul pe un ton sec. Ce-o să mănânce personalul la prânz dacă nu-i lăsăm pe oameni să meargă acasă?
   - Unul dintre poliţişti o să facă o listă cu ce-şi doresc şi o să le aducă de mâncare.
    În drum spre uşă se opri şi întoarse capul.
    - Mă tem că va trebui să amprentăm pe toată lumea. Este un inconvenient mai serios decât interdicţia de a lua prânzul acasă, dar sunt sigur că înţelegeţi situaţia.

   Birourile, laboratoarele şi morga Oficiului de Medicină Legală din Holloman se aflau tot în clădirea administrativă a oraşului.
   Când Carmine intră în morgă, găsi două bucăţi din trunchiul unei femei puse împreună pe o masă de autopsie din metal.
   - Femeie metisă, bine hrănită, în vârstă de aproximativ 16 ani, spuse Patrick. I-a epilat muntele lui Venus înainte de a începe să-i introducă diverse obiecte – poate fi vorba de vibratoare sau de diverse chestii folosite pentru prelungirea penisului, e greu de spus. A fost violată de mai multe ori, cu obiecte din ce în ce mai mari, dar mă îndoiesc că asta i-a provocat moartea. În părţile de corp pe care le avem am găsit atât de puţin sânge încât cred că a fost scurs aşa cum se face cu vitele la abator. Nu are nici braţe, nici mâini, nici picioare, nici cap. Cele două părţi pe care le avem au fost bine spălate. Din această cauză, până acum nu am găsit urme de spermă, dar zona respectivă este atât de tumefiată – a fost violată şi anal – încât va trebui s-o cercetez şi cu un microscop. Eu unul însă pot să pun rămăşag că n-o să găsesc nicio urmă de spermă. Tipul a umblat cu mănuşi şi probabil că îşi foloseşte prelungitoarele de penis ca pe nişte prezervative. Asta dacă ejaculează vreodată.
   Pielea fetei avea culoarea cafelei cu lapte, în ciuda palorii cauzate de lipsa de sânge. Chiar dacă şoldurile îi erau umflate, avea talia îngustă şi nişte sâni foarte frumoşi. Din câte vedea Carmine, în afara zonei pubiene nu existau alte răni – nu se vedeau vânătăi, tăieturi, înţepături, muşcături sau arsuri. Dar în absenţa braţelor şi a picioarelor n-avea cum să-şi dea seama dacă şi cum fusese legată.
   - Mie-mi pare o copilă, spuse el. Nu e înaltă.
   - Aş zice 1 metru şi 55, maximum. Un al doilea lucru interesant, continuă Patrick, este faptul că dezmembrarea a fost făcută de un adevărat profesionist. O singură tăietură cu un instrument ascuţit – un cuţit subţire de măcelărie sau un scalpel de autopsie, şi uită-te la încheieturile de la coapse şi umeri – dezarticularea s-a făcut fără smulgeri.
    Desfăcu cele două bucăţi de trunchi.
   - Secţiunea transversală s-a făcut chiar sub diafragmă. Orificiul duodenal a fost legat pentru a preveni scurgerea conţinutului stomacului, şi la fel s-a procedat şi în cazul esofagului. Dezarticularea coloanei vertebrale s-a făcut la fel de profesionist ca şi la încheieturile membrelor. Niciun pic de sânge în aortă sau în vena cavă. Totuşi, spuse el arătând spre gât, beregata i-a fost tăiată cu câteva ore înainte de desprinderea totală a capului. I s-a retezat jugulara, nu şi carotida. Trebuia să sângereze încet, nu să stropească. Atârnată cu capul în jos, bineînţeles. Când i-a retezat capul, a tăiat printre vertebrele C4 şi C5 ale coloanei vertebrale, ceea ce i-a oferit posibilitatea să ia şi o bucată de gât odată cu capul.
   - Mi-aş fi dorit să avem măcar braţele şi picioarele, Patsy.
   - Şi eu, dar cred că au fost puse ieri în frigider, împreună cu capul.
   Carmine începu să vorbească cu atât de multă însufleţire, încât Patrick tresări.
   - Oh, nu! Încă îi mai păstrează capul. Nu s-ar despărţi aşa de uşor de el.
   - Carmine! Astfel de lucruri nu se întâmplă! Sau, dacă totuşi se petrec, autorul e vreun maniac de dincolo de Munţii Stâncoşi. Aici este Connecticut!
   - Încă mai păstrează capul, indiferent din care parte a ţării ar fi.
   - Eu aş zice că lucrează la Hug, sau dacă nu la Hug, în altă parte, în cadrul Facultăţii de Medicină, spuse Patrick.
   - Măcelar? Lucrător la abator?
   - Posibil.
   - Ai spus un al doilea lucru interesant, Patsy. Care este primul, ce e mai important?
   - Uite aici.
    Patrick se întoarse spre partea inferioară a trunchiului şi arătă spre fesa dreaptă, unde se vedea o rană în formă de inimă, mai închisă la culoare, distingându-se net pe pielea aceea fără cusur.
    - La început am crezut că a tăiat-o acolo dinadins, cu un scop anume – inimă, dragoste, chestii de genul ăsta. Dar nu se văd urme de incizie la contur. E pur şi simplu o tăietură transversală, am mai văzut aşa ceva la o femeie căreia un cuţitar îi retezase sfârcul. Aşa că m-am întrebat dacă fata asta nu avea cumva acolo o aluniţă sau o excrescenţă, un semn din naştere care se vedea deasupra pielii.
   - Ceva ce l-a deranjat, ceva ce-i distrugea perfecţiunea, spuse Carmine gânditor. Cine ştie? Poate că n-a aflat de semnul acela decât după ce a dus-o în locul unde i-a făcut toate grozăviile astea. Depinde dacă o cunoştea dinainte sau pur şi simplu a agăţat-o. Ai idee, ce combinaţie de rase e?
   - Greu de spus. Însă rasa albă pare predominantă. Are şi ceva sânge de negru sau de mongoloid, sau poate de amândouă.
   - Crezi c-ar fi vorba de o prostituată?
   - Carmine, e destul de dificil să-mi dau seama, câtă vreme n-am la îndemână braţele, ca să mă uit după semne lăsate de acele de seringă, dar fata asta pare... cum să-ţi spun? destul de „sănătoasă”. Eu aş căuta în dosarul cu „Persoane dispărute”.
   - Oh, asta şi am de gând să fac, spuse Carmine şi plecă înapoi spre Hug.
  De unde să încep, mai ales că lui Otis Green nu putea să i se ia o declaraţie decât mâine, cel mai devreme? Cecil Potter era singura alternativă.

   - Ăsta chiar e un serviciu foarte bun, spuse Cecil, aşezat pe un scaun de metal, cu Jimmy pe genunchi, aparent fără să bage de seamă că macacul îi căuta de zor în păr, cu degetele lui delicate înfipte în claia deasă şi parcă într-o transă extatică. Jimmy, îi explicase el, era încă foarte afectat de tragedia prin care trecuse.
    Carmine ar fi putut să privească mai detaşat scena bizară dacă maimuţa, deloc mică, n-ar fi avut pe creştet o jumătate de minge de tenis; chestia aceea era acolo, îi spusese Cecil, pentru a proteja ansamblul de electrozi pe care-l avea înfipt în creier, precum şi mufa prinsă cu ciment dentar de culoare roz de ţeasta animalului. Respectiva jumătate de minge de tenis nu părea să-l deranjeze pe Jimmy – acesta pur şi simplu o ignora.
   - De ce e serviciul ăsta atât de bun? întrebă Carmine, conştient de faptul că-i chiorăiau maţele.
    Toată lumea de la Hug mâncase deja, însă el sărise şi peste micul dejun, şi peste prânz.
   - Eu sunt şeful, spuse Cecil. Când lucram la P.P. eram un simplu muncitor, făceam şmotru. La Hug, mă ocup exclusiv de îngrijirea animalelor, îmi place, mai ales datorită maimuţelor. Doctorul Chandra – astea sunt ale lui, pe bune – ştie că nu există un alt om mai priceput la maimuţe pe toată Coasta de Est, aşa că le lasă în grija mea. Eu mă ocup de ele, le pun personal în scaunul pentru experimente. Se dau în vânt după experimente.
   - Pe doctorul Chandra nu îl plac? întrebă Carmine.
   - Oh, bineînţeles că-l plac şi pe el. Dar pe mine mă iubesc.
   - Cecil, tu goleşti vreodată frigiderul?
   - Uneori, nu prea des. Dacă intră Otis în concediu, luăm un om dintre cei de rezervă de la P.P. Otis nu lucrează prea mult cu mine pe etajul acesta – el îşi desfăşoară activitatea în principal la etajele superioare. El schimbă becurile şi aruncă resturile care prezintă risc biologic. În cea mai mare parte mă ocup singur de animalele de la etajul ăsta, în afară de adusul şi dusul cuştilor de la celelalte etaje. Animalele noastre beneficiază de cuşti curate în fiecare zi, de luni până vineri.
   - Probabil că nu le plac deloc weekendurile, spuse Carmine solemn. Dacă Otis nu lucrează prea mult cu tine, cum reuşeşti să cureţi toate cuştile?
   - Vedeţi uşa aia de acolo, domnule locotenent? E uşa spălătorului nostru de cuşti. Automatic, ca o sofisticată spălătorie de maşini, doar că mai bun. Aici la Hug avem de toate, omule, de toate.
   - Să revenim la frigider. Când îl goleşti tu, Cecil, cât de mari sunt pungile? Ţi s-ar părea neobişnuit să ai de-a face cu pungi cât... ăăă... dumnealui?
   Otis căzu pe gânduri, îşi înclină capul într-o parte, iar maimuţa profită de ocazie pentru a-l purica în spatele urechii.
   - Nu-i ceva ciudat, domnule locotenent, dar poate că ar fi mai bine să-l întrebaţi pe Otis; el e expertul în treburi de-astea.
   - Ai observat cumva ieri pe cineva care nu bagă de obicei pungi în frigider făcând acest lucru?
   - Nu. Cercetătorii îşi aduc singuri pungile după ce eu şi Otis terminăm programul. Aduc şi tehnicienii pungi, dar mici. Pungi cu şobolani. Singurul tehnician care aduce pungi mari este doamna Liebman de la O.R., dar ieri n-a trecut pe aici.
   - Mulţumesc, Cecil, ne-ai fost de mare ajutor.
    Carmine întinse mâna maimuţei.
    - La revedere, Jimmy.
   Jimmy întinse şi el mâna şi o strânse pe a lui Carmine cu gravitate, cu ochii atât de vii încât Carmine simţi că i se face pielea de găină. Ochii aceia păreau atât de umani.
   - Bine că eşti bărbat, spuse Cecil râzând, în timp ce-l conducea pe Carmine spre uşă, cu Jimmy agăţat de şold.
   - De ce?
   - Toţi cei şase copii ai mei sunt masculi şi, Doamne, cât urăsc femeile! Nu suportă să stea în aceeaşi încăpere cu o femeie.

   Don Hunter şi Billy Ho lucrau împreună la un fel de aparat Rube Goldberg pe care-l asamblau din componente electronice, tuburi de plexiglas şi o pompă ataşată la o mică seringă de sticlă. Lângă ei se aflau două căni murdare cu cafea rece.
   Amândoi aveau pregătire militară, lucru care se văzu foarte clar în momentul în care Carmine pronunţă cuvântul „locotenent”. Se depărtară de aparat şi luară poziţia de drepţi. Billy avea strămoşi chinezi; fusese inginer electronist în aviaţia militară a Statelor Unite. Don era englez, „din nord” după cum spunea el, şi activase în corpul de blindate al Armatei Regale.
   - Ce-i drăcovenia asta? întrebă Carmine.
   - O pompă pe care vrem s-o punem pe un circuit, astfel încât să elibereze câte o zecime de miligram la fiecare treizeci de minute, spuse Billy.
   Carmine luă cele două căni.
   - Vă aduc cafea proaspătă de la filtrul pe care l-am văzut în hol dacă îmi daţi şi mie o cană şi o porţie dublă de zahăr.
   - Mulţumim, locotenente. Luaţi toată zaharniţa, dacă vreţi.
   Carmine ştia că dacă nu înghiţea nişte zahăr, n-o să reuşească să-şi păstreze concentrarea. Detesta cafeaua prea dulce, dar numai aşa putea să potolească ghiorăiturile stomacului. Şi la o cafea se putea angaja într-o discuţie amicală. Cei doi erau foarte comunicativi, dornici să îi explice locotenentului cu ce se ocupau şi păreau hotărâţi să-l asigure pe Carmine că la Hug o duceau excelent. Billy era inginerul electronist, Don specialistul în maşini.
   Carmine află de la cei doi povestea unei vieţi dedicate în principal concepţiei şi construcţiei unor maşinării pe care nicio minte normală nu şi le putea închipui. Pentru că, după cum Carmine află nu după multă vreme, cercetătorii nu păreau să fie în deplinătatea facultăţilor lor mintale. În marea lor majoritate erau nişte maniaci nesuferiţi.
   - Un cercetător poate să strice o grămadă de chestii, spuse Billy. Or fi având ei creierele de mărimea unei săli polivalente, or câştiga ei o căruţă de premii Nobel, dar, omule, nici nu-ţi închipui cât de proşti pot fi câteodată! Ştii care e problema lor cea mai mare?
   - Informaţia asta mi-ar fi de mare ajutor, spuse Carmine.
   - Logica. Stau prost la acest capitol.
   - Tânărul Billy a cam brodit-o aici, remarcă Don. Cel puţin asta se înţelesese.
   La plecare, Carmine era convins că nici Billy şi nici Don Hunter nu lăsaseră cele două pungi cu rămăşiţele unei femei în frigiderul acela pentru a fi duse la crematoriu. Şi totuşi cine făcuse asta avea destulă logică.

   Neurofiziologia ocupa etajul următor, al doilea.
   Departamentul era condus de doctorul Addison Forbes, care avea doi colegi, doctorul Nur Chandra şi doctorul Maurice Finch. Fiecare dintre cei trei dispunea de un laborator spaţios şi un birou mare. Dincolo de biroul lui Chandra se găseau sala de operaţii şi anticamera acesteia.
   Încăperea destinată animalelor era mare şi adăpostea cuşti în care fuseseră închişi circa două duzini de motani şi câteva sute de şoareci. Începu de acolo. Observă că fiecare dintre pisici stătea într-o cuşcă foarte curată, avea la dispoziţie atât mâncare umedă, din conservă, cât şi uscată şi-şi făcea nevoile într-o tavă adâncă din plastic, umplută cu rumeguş aromat de cedru. Animalele erau prietenoase, nu păreau nici speriate şi nici deprimate, şi lăsau impresia că ignoră total prezenţa unei jumătăţi de minge de tenis pe creştetul lor. Şoarecii erau ţinuţi în cutii adânci de plastic umplute cu un rumeguş mai fin, rumeguş în care se zbenguiau ca delfinii în ocean. Intrau, ieşeau, săreau şi ţopăiau, se agăţau cu lăbuţele lor de grătarele de sârmă cu care erau acoperite cutiile, cu mult mai multă bucurie decât deţinuţii care se agăţau de gratiile celulelor. Şoarecii, constată Carmine, erau fericiţi.
   Dar nu putea spune acelaşi lucru despre ghidul lui, doctorul Addison Forbes.
   - Pisicile sunt ale doctorului Finch şi ale doctorului Chandra. Şoarecii îi aparţin doctorului Finch. Eu nu am animale, eu sunt clinician. Facilităţile de aici sunt excelente, continuă el în timp ce-şi conducea oaspetele pe holul care lega încăperea animalelor de zona lifturilor. La fiecare etaj există câte o toaletă pentru femei şi una pentru bărbaţi – i le arătă – şi câte un filtru de care se ocupă Allodice, cea care ne spală paharele. În această debara aveam buteliile cu gaz, dar oxigenul este adus prin conductă, la fel şi gazul metan şi aerul comprimat. A patra conductă este cea de vacuum. S-a acordat o atenţie sporită împământării şi izolării cu cupru – lucrăm aici cu variaţii de tensiune de o milionime de volt şi asta face ca orice interferenţă să fie un adevărat coşmar. Întreaga clădire e prevăzută cu o instalaţie de aer condiţionat, aerul este filtrat în fiecare minut, de aici şi interdicţia de a fuma.
   Forbes abandonă tonul plictisit şi spuse cu un aer surprins:
    - Termostatele chiar funcţionează.
    Deschise o uşă.
   - Sala de studiu şi de conferinţe. Şi cam ăsta e tot etajul. Mergem în biroul meu?
   Carmine îl catalogă după doar câteva momente pe Addison Forbes ca fiind nevrotic. Era zvelt şi musculos, ceea ce sugera că avea în faţă un fanatic al exerciţiilor fizice, cu tendinţe vegetariene. Părea să aibă vreo 45 de ani – la fel ca şi Profesorul – şi nu era cine ştie ce arătos – nu i-ar fi atras privirea unui regizor aflat în căutarea unei noi vedete. Conversaţia cu el era punctată de ticuri faciale şi de gesturi abrupte şi fără sens.
   - Exact acum 3 ani am suferit un atac de cord foarte grav, spuse el, şi e un miracol că am supravieţuit.
   În mod evident chestiunea îl obseda, un lucru absolut obişnuit când venea vorba de medici care, după cum îi spusese şi Patrick, credeau că ei nu pot muri şi deveneau pacienţi îngrozitori atunci când simţeau ameninţarea morţii.
    - Acum alerg în fiecare seară cei 8 kilometri care despart casa mea de Hug. Dimineaţa mă aduce soţia cu maşina şi ia şi costumul pe care l-am purtat în ziua precedentă. Astfel, nu mai avem nevoie de două maşini – o economie bine-venită. Mănânc legume, fructe, alune şi câteodată peşte gătit la aburi, dar numai dacă soţia mea reuşeşte să găsească unul foarte proaspăt. Şi trebuie să recunosc că mă simt minunat.
   Se bătu peste abdomen, care era atât de plat încât parcă începuse să se curbeze în interior.
    - Mai am cel puţin 50 de ani, ha ha!
   Iisuse! se gândi Carmine. Cred c-aş prefera să mor decât să renunţ la mâncarea grasă de la Malvolio’s. Mă rog, sunt oameni şi oameni.
   - Cât de des duceţi dumneavoastră sau tehnicienii dumneavoastră animale moarte în frigiderul de la etajul unu? întrebă el.
   Forbes clipi, arborând o figură inexpresivă.
   - Domnule locotenent, v-am spus deja că sunt clinician! Cercetările mele sunt de natură clinică, nu folosesc animale pentru experimente.
    Sprâncenele sale încercară să o ia în direcţii opuse.
    - Mă văd nevoit să precizez că am calitatea de a prescrie pentru fiecare pacient în parte cantitatea exactă de anticonvulsive. Este un domeniu în care abuzurile sunt frecvente – vă puteţi imagina vreun dobitoc de medic curant luând asupra lui responsabilitatea de a prescrie anticonvulsive? El doar pune vreunui biet pacient diagnosticul, îl cataloghează drept epileptic şi îl îndoapă cu Dilantin şi cu fenobarbiturice, când bietul om are o curbă a lobului temporal atât de ascuţită, încât te-ai putea înţepa în ea! Eu conduc clinica de epilepsie de la Spitalul Holloman, secţiile similare ale mai multor spitale şi mă ocup şi de laboratorul de encefalograme din cadrul clinicii de epilepsie. Nu mă interesează encefalogramele obişnuite, înţelegeţi? Există un alt astfel de laborator pentru Frank Watson şi pentru supuşii lui de la neurologie şi de la neurochirurgie. Eu sunt interesat de curbe ascuţite, nu de unde delta.
   - A-ha, spuse Carmine, urmărindu-l cu o privire pierdută încă înainte de a ajunge la mijlocul monologului. Deci dumneavoastră nu aveţi cadavre de animale de care trebuie să scăpaţi.
   - Niciodată!
   Tehnicianul lui Forbes, o fată drăguţă pe nume Betty, îi confirmă acest fapt.
   - Munca lui aici este axată pe stabilirea nivelului de medicamente anticonvulsive în sânge, îi explică ea în cuvinte pe care Carmine putea spera că le înţelege. Cei mai mulţi medici îşi îndoapă pacienţii cu prea multe medicamente pentru că nu ţin evidenţa nivelului de substanţe medicamentoase în sângele pacienţilor în maladiile de durată, cum este epilepsia. De asemenea, tot el este cel solicitat de companiile farmaceutice să testeze medicamentele noi. Şi are un instinct extraordinar atunci când se pune problema de a identifica ce-i trebuie fiecărui pacient în parte. Betty zâmbi. E un ciudat, zău aşa. Ceea ce face el e artă, nu ştiinţă.
   Cum aş putea oare, se gândi Carmine în timp ce se ducea să-l caute pe doctorul Maurice Finch, să scap de toate aiurelile astea medicale?

   Dar doctorul Finch nu era genul de om care să plictisească pe cineva cu tot felul de termeni medicali.
   Obiectul studiului său, îl informă el scurt, era modul în care se mişcau nişte chestii numite ioni de sodiu şi de potasiu prin pereţii celulelor nervoase în timpul crizelor de epilepsie.
   - Eu lucrez cu pisici o perioadă îndelungată, spuse el. După ce le sunt implantaţi electrozii şi cateterele pentru perfuzii în creier – sub anestezie totală – nu suferă absolut niciun fel de traumă. De fapt, abia aşteaptă să participe la experimente.
  Un suflet nobil, acesta fu verdictul lui Carmine. Ceea ce nu-l scotea, bineînţeles, pe Finch în afara cercului suspecţilor de crimă; unii dintre cei mai brutali criminali păreau nişte oameni foarte nobili şi sensibili atunci când îi vedeai pentru prima dată. La cei 51 de ani ai săi, era mai în vârstă decât majoritatea cercetătorilor, cel puţin aşa spusese Profesorul. Cercetarea părea să fie domeniul rezervat celor mai tineri. Evreu practicant, avea împreună cu soţia sa, Catherine, o fermă de pui. Puii o ţineau ocupată pe Catherine, îi explicase Finch, pentru că nu reuşiseră să aibă copii.
   - Înseamnă că nu locuiţi în Holloman? întrebă el.
   - Cam la marginea ţinutului, domnule locotenent. Avem 20 de acri. Nu-i folosim pe toţi pentru creşterea puilor! Sunt un cultivator pasionat de legume şi flori. Am şi o livadă de meri şi mai multe sere.
   - Duceţi vreodată animalele moarte jos, domnule doctor Finch, sau se ocupă Patricia – asistenta dumneavoastră de asta?
   - Uneori o fac eu, alteori Patty, spuse Finch, fără ca în ochii lui mari şi cenuşii aţintiţi asupra lui Carmine să se desluşească vreo urmă de vinovăţie sau de jenă. Vă rog să ţineţi seama de faptul că activitatea mea nu presupune prea multe sacrificări de animale. Când termin experimentele cu o pisică, îi scot electrozii şi cateterul, o castrez şi încerc să-i găsesc un stăpân. Nu-i fac niciun rău, înţelegeţi? Totuşi, este posibil ca o pisică să facă o infecţie la creier şi să moară, sau pur şi simplu să se prăpădească din cauze naturale. Atunci ajung jos, în frigider. De cele mai multe ori le duc eu – sunt destul de grele.
   - Cât de des vă moare câte o pisică, domnule doctor?
   - E greu de spus. O dată pe lună, poate o dată la şase luni.
   - Am văzut că aveţi mare grijă de ele.
   - Fiecare pisică, explică răbdător doctorul Finch, reprezintă o investiţie de cel puţin 20 de mii de dolari. Toate animalele sunt aduse aici cu acte care trebuie să îndeplinească condiţiile impuse de mai multe autorităţi, inclusiv ASPCA şi Humane Society. Apoi este vorba şi de costul întreţinerii - animalelor trebuie să li se asigure condiţii optime, altfel nu supravieţuiesc. Am nevoie de pisici sănătoase. De aceea, moartea este privită ca un eveniment nedorit, ba chiar exasperant.
   Carmine se duse apoi la cel de-al treilea cercetător, doctorul Nur Chandra.

   Prezenţa acestuia îi tăie pur şi simplu respiraţia.
    Chipul lui Chandra era plămădit în matriţă de patrician. Genele lui atât de dese şi de lungi aproape că păreau false, sprâncenele îi erau frumos arcuite, iar pielea avea culoarea fildeşului vechi. Părul negru şi ondulat îl purta tuns scurt, frizură care se potrivea cu hainele europene. Doar că părul îi fusese tuns de un expert în materie şi hainele erau de caşmir, păr de lamă şi mătase. O amintire ascunsă răzbătu la suprafaţă: bărbatul acesta şi soţia lui treceau drept cel mai chipeş cuplu din tot Chubbul. Ah, îşi dădea seama cine era Chandra! Fiul unui maharajah, putred de bogat, căsătorit cu fiica unui alt bogătaş hindus. Proprietatea pe care-şi aveau vila se întindea pe o suprafaţă de peste patru hectare şi se afla chiar la marginea ţinutului Holloman.
   Stăteau împreună cu o armată de servitori şi cu mai mulţi copii care erau şcoliţi acasă, cu profesori particulari.
   Probabil că scorţoasa şi fiţoasa şcoală Dormer Day nu se ridica la nivelul pretenţiilor lor. Sau poate că şcoala le-ar fi băgat în cap copiilor prea multe idei americane? Cu toţii aveau imunitate diplomatică. Carmine nu-şi dădea seama cum de reuşiseră lucrul acesta. Asta însemna că trebuia să se poarte cu ei cu mănuşi dintre cele mai fine şi să se roage ca nu cumva omul din faţa lui să fie criminalul!
   - Bietul meu Jimmy, zise compătimitor doctorul Chandra, dar din vocea lui nu răzbătea căldura cu care vorbea Cecil de Jimmy.
   - Spuneţi-mi şi mie povestea lui Jimmy, vă rog, domnule doctor, spuse Carmine privind o altă maimuţă care stătea cu nonşalanţă picior peste picior, aşezată pe un fotoliu complicat de plexiglas înăuntrul unei cutii enorme cu uşa deschisă.
    Animalului îi lipsea jumătatea de minge de tenis de pe creştetul capului, lăsând să se vadă un guguloi de ciment dentar roz în care era înfiptă o mufă de culoare verde-aprins. În această mufă era introdus un jack de acelaşi verde-aprins, iar din jack ieşeau mai multe cabluri de diverse culori, cabluri care duceau la un panou situat pe peretele cutiei. Probabil prin intermediul acelui panou, maimuţa era conectată la mulţimea de echipamente electronice aşezate în stative ordonate în jurul cutiei.
   - Ieri m-a sunat Cecil şi mi-a zis că l-a găsit pe Jimmy mort. L-a descoperit în timpul vizitei pe care a făcut-o maimuţelor după prânz, spuse cercetătorul cu cel mai preţios accent englezesc pe care îl auzise Carmine vreodată.
    Nu avea nimic în comun cu accentul domnişoarei Dupre sau cu cel al lui Don Hunter, deşi şi între acestea existau deosebiri. Era uimitor că într-o ţară atât de mică oamenii vorbeau limba cu atât de multe accente diferite.
   - Am coborât şi eu să văd cu ochii mei şi vă jur, domnule locotenent (din nou pronunţase ciudat gradul lui Carmine), că l-am crezut pe Jimmy mort. Nu avea puls, nu respira, nu se auzeau bătăile inimii, nu avea reflexe, ambele pupile îi erau dilatate. Cecil m-a întrebat dacă nu voiam ca doctorul Schiller să-i facă autopsie, dar am refuzat. Jimmy nu avea electrozii implantaţi de prea multă vreme, aşa că nu prezenta o valoare experimentală prea mare pentru mine. Dar i-am spus lui Cecil că o să-l examinez eu mai târziu, la 5, şi dacă nu văd nicio schimbare, o să-l duc eu însumi în frigider. Ceea ce am şi făcut.
   - Şi tipul ăsta? întrebă Carmine arătând spre maimuţa care avea pe faţă aceeaşi expresie ca şi Abe când îi ardea buza după o ţigară.
   - Eustace? Oh, el are o valoare imensă! Nu-i aşa, Eustace?
   Maimuţa îşi mută privirea de la Carmine la doctorul Chandra şi rânji tâmp. Eşti un ticălos arogant, Eustace, îşi spuse Carmine.
   Tehnicianul lui Chandra, un tânăr pe nume Hank, îl duse pe Carmine în sala de operaţii.
   În anticameră, Sonia Liebman îl salută şi se prezentă ca fiind tehnicianul sălii de operaţii. Anticamera era plină de rafturi cu instrumentar pentru operaţii; conţinea de asemenea două etuve şi un seif solid.
   - Pentru substanţele interzise folosite de mine, spuse doamna Liebman arătând către seif. Opiu, Pentothal, cianură de potasiu, o grămadă de chestii periculoase.
    Îi întinse lui Carmine o pereche de papuci din pânză.
   - Cine cunoaşte combinaţia? întrebă el în timp ce-i încălţa.
   - Eu, şi nu este scrisă nicăieri, spuse ea cu fermitate. Admiţând că m-ar duce ţeapănă de aici, vor trebui să găsească după aceea un spărgător de seifuri. Dacă împărtăşeşti un secret cu prea multă lume, atunci nu mai e secret.
   Sala de operaţii părea cât se poate de obişnuită.
   - Nu operez în condiţii complet sterile, spuse ea sprijinindu-şi fundul de masa de operaţii care era acoperită cu cearşafuri curate şi avea la un capăt un aparat ciudat plin de butoane de aluminiu, cadrane şi rozete aşezate sub o scară Vernier.
    La rândul său ea era îmbrăcată cu un halat curat şi călcat şi purta papuci din pânză. O femeie atrăgătoare în jur de 40 de ani, decise el, zveltă şi sigură pe ea. Îşi pieptănase părul negru într-un coc simplu, avea ochi inteligenţi de culoare închisă şi mâini frumoase cu unghiile tăiate scurt.
   - Eu credeam că o sală de operaţii trebuie să fie sterilă, spuse el.
   - O curăţenie amănunţită este mult mai importantă, domnule locotenent. Am văzut săli de operaţii mai sterile decât o etuvă, săli pe care nu le curăţa totuşi nimeni.
   - Deci sunteţi neurochirurg?
   - Nu, sunt doar un tehnician cu un master în domeniu. Neurochirurgia este exclusiv apanajul bărbaţilor, iar femeile neurochirurg sunt hărţuite îngrozitor. Dar la Hug pot să fac ceea ce-mi place fără să fiu supusă unui asemenea tratament. Ţinând seama de importanţa pacienţilor mei, folosesc în operaţii echipamente foarte scumpe. Vedeţi asta? Este microscopul meu Zeiss cu ajutorul căruia operez. În sălile de operaţii de neurochirurgie de la Chubb nu există aşa ceva, spuse femeia, cu o mină satisfăcută.
   - Ce operaţi?
   - Maimuţe pentru doctorul Chandra. Pisici pentru el şi pentru doctorul Finch. Şoareci pentru neurochimiştii de sus şi pisici tot pentru ei.
   - Vă mor adesea pacienţi pe masă?
   Sonia Liebman părea de-a dreptul furioasă.
   - Dar ce credeţi că sunt eu, vreun măcelar? Nu! Eu sacrific animale pentru neurochimişti, care doar foarte rar lucrează pe creiere vii. Neurofiziologii lucrează pe creiere vii. După mine, aceasta este principala deosebire între cele două discipline.
   - Ăăă... ce sacrificaţi, doamnă Liebman?
    Ai grijă, Carmine, ai grijă!
   - În principal şoareci, dar fac şi decerebrări Sherringtoniene la pisici.
   - Şi astea ce mai sunt? întrebă el pregătindu-se să-şi ia notiţe, dar nedorindu-şi neapărat să afle – aveau să urmeze şi mai multe detalii de neînţeles!
   - O decerebrare înseamnă scoaterea creierului din aşa-numitul cort al cerebelului. Operaţia se face sub anestezie cu eter. Imediat după ce scot creierul din craniu, injectez Pentothal în inimă şi zbang! animalul e mort. Instantaneu.
   - Deci dumneavoastră puneţi animale destul de mari în pungi şi le duceţi la frigiderul de jos, pentru a fi incinerate ulterior?
   - Da, în zilele în care fac decerebrări.
   - Cât de dese sunt aceste zile în care faceţi decerebrări?
   - Depinde. Dacă doctorul Ponsonby sau doctorul Polonowski solicită creieri de pisică, o dată la două săptămâni, timp de două luni, sunt sacrificate câte două-trei pisici în fiecare zi. Doctorul Satsuma nu cere atât de des – poate o dată pe an, şase pisici.
   - Cât de mari sunt aceste pisici decerebrate?
   - Adevăraţi monştri. Sunt masculi de 6 până la 8 kilograme fiecare.

   După parcurgerea celor două etaje, au mai rămas două.
   Bifaseră laboratoarele şi neurofiziologia. Acum urmau personalul de birou de la etajul al patrulea, apoi etajul trei, cu neurochimiştii.
   Erau trei dactilografe medicale, toate licenţiate, şi o funcţionară care se ocupa de completarea formularelor.
   Aceasta nu avea decât o diplomă de absolvire a liceului – probabil că se simţea foarte singură! Vonnie, Dora şi Margaret foloseau maşini electrice de scris, marca IBM şi puteau scrie „electroencefalogramă” mai repede decât ar fi reuşit un poliţist să dactilografieze „DUI”.
    Nu se alese cu nimic din vizita asta, aşa că le lăsă să-şi vadă de treburi, pe Denise, funcţionara care se ocupa de formulare, smiorcăindu-se şi lăcrimând în timp ce trăgea cu ochiul la sertarele deschise şi pe dactilografe bătând la maşină asemenea unor mitraliere.
   Doctorul Charles Ponsonby îl aştepta la lift. Era, după cum îi spuse lui Carmine în timp ce-l conducea în biroul său, de aceeaşi vârstă cu profesorul, avea 45 de ani şi-i ţinea locul atunci când acesta era plecat.
   Frecventaseră amândoi şcoala Dormer Day, îşi făcuseră studiile pregătitoare la Chubb tot împreună, apoi îşi luaseră amândoi licenţa în medicină la Chubb. Amândoi, îi explică grav Ponsonby, erau yankei din Connecticut care se întorseseră la origini. Dar după absolvirea Facultăţii de Medicină, drumurile lor se despărţiseră. Ponsonby alesese să rămână la Chubb, ca medic rezident la secţia de neurologie, în timp ce Smith se dusese la Johns Hopkins.
   Despărţirea nu fusese totuşi una lungă: Bob Smith se întorsese ca şef al Hugului şi-l invitase pe Ponsonby să i se alăture. Asta se întâmplase în 1950, când amândoi aveau 30 de ani.
   Şi de ce oi fi rămas tu acasă? se întrebă Carmine în timp ce-l studia pe şeful secţiei de neurochimie.
   Un tip de statură medie, Charles Ponsonby avea păr şaten presărat cu fire argintii, ochi albaştri şi apoşi care-l priveau pe deasupra unei perechi de ochelari sprijiniţi pe un nas lung şi subţire şi se remarca prin acel aer distrat specific profesorilor. Avea hainele neîngrijite, părul ciufulit, iar şosetele, observă Carmine, erau desperecheate – una fiind bleumarin, iar cealaltă gri. Toate acestea îi confirmau că Ponsonby nu putea fi considerat nicidecum un aventurier, ci mai degrabă un tip care nu vedea ce rost ar fi putut avea să meargă mai departe de Holloman, şi totuşi ceva din ochii aceia apoşi spuneau că şi el ar fi putut ajunge altceva, dacă ar fi plecat în altă parte după absolvirea facultăţii.
    Era o ipoteză bazată pe instinctul său de poliţist – ceva îl ţinuse pe Ponsonby acasă, ceva concret, ceva obligatoriu. Nu o soţie, pentru că, după cum declarase destul de indiferent, era un burlac convins.
   Interesante i se păreau şi diferenţele, contrastele între birourile lor. Cel al lui Forbes era foarte ordonat, lipseau mobilele luxoase şi tablourile de pe pereţi. Peste tot se vedeau cărţi şi hârtii, chiar şi pe podea. Finch optase pentru ghivece cu flori, avea chiar şi o extraordinară orhidee care tocmai înflorise. Pereţii erau plini de ferigi.
   Chandra prefera decoraţiile în piele, stilul Chesterfield, cu câteva dulapuri pentru cărţi cu uşi de sticlă şi câteva obiecte de artă indiană foarte frumoase. Iar doctorul Charles Ponsonby era înconjurat de artefacte îngrozitoare, ca de exemplu, capete micşorate şi măşti mortuare ale câtorva personalităţi, printre care şi Beethoven şi Wagner.
   Pe pereţi avea atârnate patru reproduceri după tablouri celebre – „Cronos înghiţind un copil” al lui Goya, două fragmente din „Iadul” lui Bosch şi faţa urlătoare a lui Munch.
   - Vă place arta suprarealistă? întrebă Ponsonby privindu-l cu interes.
   - Prefer arta orientală, domnule doctor.
   - Adesea m-am gândit, domnule locotenent, că mi-am greşit meseria. Psihiatria mă fascinează, în special psihopatologia. Uitaţi-vă la capul acela micşorat – oare ce credinţe ar putea inspira? Sau picturile acestea – ce viziuni sugerează?
   Carmine rânji.
   - Degeaba mă întrebaţi pe mine. Eu sunt doar un poliţist.
    Şi tu, continuă el în gând, nu eşti omul pe care-l caut. Ar fi prea evident.
   Aici, sus, remarcă el în timp ce Ponsonby îl conducea prin laboratoare, echipamentele îi erau mult mai familiare: o unitate de absorbţie atomică, un spectometru de mase, un cromatograf de gaze, mai multe centrifuge, mari şi mici – genul de aparate pe care le avea şi Patrick în laboratorul său de criminalistică, doar că acestea erau mai noi şi mai mari. El trebuia să se descurce cu ce i se punea la dispoziţie. Aici se cheltuia în neştire.
   Tot de la Ponsonby află mai multe despre creierii pisicilor, pe care-i transformau aici în ceea ce Ponsonby numea „supă de creier” (şi îi spunea aşa cu atâta nonşalanţă, încât orice urmă de umor dispăruse cu desăvârşire). Foloseau şi supă de creier de şoareci. Iar doctorul Polonowski făcea experimente pe axonul gigant al unui picior de homar – nu era vorba de cleşte, ci de unul din picioruşe. Axonii aceia erau imenşi! Tehnicienei lui Polonowski, Marian, i se cerea adesea ca în drum spre serviciu să se oprească la pescărie şi să cumpere cei mai mari patru homari care erau disponibili.
   - Şi după aceea ce se întâmplă cu homarii?
   - Sunt împărţiţi între cei cărora le place homarul, spuse Ponsonby, de parcă întrebarea nu avea niciun rost, de vreme ce răspunsul era cât se poate de limpede. Doctorul Polonowski nu foloseşte restul crustaceului. De fapt, este foarte frumos din partea lui să-i împartă cu ceilalţi. Până la urmă, sunt homarii lui, sunt animalele lui experimentale, le-ar putea păstra pe toate pentru el. Dar el le împarte cu noi, toţi ceilalţi. În afară de doctorul Forbes, care este vegetarian, şi de doctorul Finch, care nu mănâncă niciun fel de crustacee, din considerente religioase.
   - Spuneţi-mi, domnule doctor Ponsonby, oamenii remarcă pungile în care se ambalează animalele moarte? Adică dacă dumneavoastră vedeţi o pungă mare, în care se află un animal mort, ce vă trece prin minte?
   Pe faţa lui Ponsonby apăru o expresie uşor nedumerită.
   - Mă îndoiesc că m-ar duce cu gândul la ceva, domnule locotenent, pentru că nu cred că aş remarca-o.
   În mod surprinzător, Ponsonby nu părea dispus să ofere prea multe detalii în legătură cu activitatea sa. Spuse simplu că îl interesau substanţele chimice de la nivelul creierului implicate în procesul epileptic.
   - Constat că toată lumea cu care am vorbit până acum pare a se ocupa de epilepsie. Studiază cineva şi retardul mintal? Credeam că la Hug vă interesează ambele aspecte.
   - Din nefericire ne-am pierdut geneticianul acum câţiva ani, iar profesorul Smith n-a găsit încă persoana potrivită pentru a-l înlocui. Studiul ADN-ului este mai atrăgător pentru ei, înţelegeţi dumneavoastră? Este mai interesant.
   Chicoti.
    - Supa lor chiar e făcută din E coli.

   Şi veni şi rândul doctorului Walter Polonowski, a cărui atitudine belicoasă nu avea nimic în comun cu faptul că se trăgea din strămoşi polonezi. Atitudinea lui ar fi fost un indiciu mult prea evident, ca şi pasiunea lui Ponsonby pentru un anume gen de artă.
   - Nu e corect, îi spuse el lui Carmine.
   - Ce nu e corect, domnule doctor?
   - Modul în care se repartizează sarcinile aici. Dacă ai o diplomă de medic, ca mine, Ponsonby, Finch şi Forbes, trebuie să faci şi consultaţii pentru pacienţii spitalului Holloman, iar consultaţiile acestea ne răpesc din timpul alocat cercetării. În schimb precum cei cu doctorate, Chandra sau Satsuma, îşi dedică tot timpul cercetării. Se mai miră atunci cineva că ei sunt cu mult înaintea noastră? Când am acceptat să vin aici, înţelegerea a fost să consult retardaţi idiopaţi. Şi când colo, ce s-a întâmplat? Am moştenit pacienţii cu sindromul absorbţiei defectuoase! spuse Polonowski furios.
   Oh, Iisuse, o luăm din nou de la capăt!
   - Dar nu sunt şi ei retardaţi, domnule doctor?
   - Ba da, bineînţeles că sunt, dar asta nu este decât o consecinţă a absorbţiei defectuoase! Nu sunt idiopaţi!
   - Ce înseamnă idiopat, domnule?
   - O afecţiune cu o etiologie necunoscută – fără cauză cunoscută.
   - Aha.
   Walt Polonowski era un tip foarte prezentabil, înalt, bine făcut, cu părul de un blond-închis şi cu ochii ce se armonizau cu pielea de un auriu-închis. Părea genul de om, credea Carmine, care nu ţinea la pacienţii lui pentru că asta îl deranja. Îl iritau sentimentele puternice, ca dragostea sau ura. Tipul era supărat tot timpul, se vedea pe faţa lui.
   Dar, asemeni tuturor celorlalţi, nu remarcase niciodată o chestie atât de comună cum era punga pentru cadavre de animale. Mai mult, nu observase nici cât de mare era de fapt o astfel de pungă. Şi de ce am făcut eu o fixaţie pentru pungile în care erau puse cadavre de animale? se întrebă Carmine. Pentru că cineva foarte deştept a profitat de modul în care se folosea frigiderul pentru cadavrele de animale, ştiind că personalul de la Hug nu băga niciodată de seamă pungile respective. Tocmai de aceea răul pândeşte şi e gata să apară din nou, cât ai bate din palme.
   Nu s-a terminat. Da, ştiu eu, ştiu eu!
   Tehniciana lui Polonowski, Marian, era o fată frumoasă, care îi spuse lui Carmine că ea ducea pungile doctorului Polonowski jos. Lăsă impresia că e sfioasă şi precaută, dar după părerea lui, nu din cauza pungilor pentru animale.
   Avea în faţă o fată nefericită, şi de obicei fetele nefericite erau aşa din pricina problemelor personale, nu a muncii pe care o prestau. Tinerii de genul ăsta îşi găseau uşor un loc de muncă, cu toţii erau licenţiaţi, unii chiar aveau proiecte personale menite să-i ajute în obţinerea unui master, poate chiar a doctoratului. Carmine ar fi pus mâna în foc că Marian venea câteodată la Hug cu ochelari de soare la ochi pentru a ascunde faptul că plânsese jumătate din noapte.

   După discuţiile cu toţi ceilalţi, doctorul Hideki Satsuma i se păru de-a dreptul încântător. Engleza lui era perfectă, cu accent american. Tatăl său, îi explică el, lucrase în cadrul Ambasadei japoneze din Washington, D.C. încă de când relaţiile diplomatice fuseseră reluate, după război. Satsuma îşi terminase studiile în America, iar diploma şi-o luase la Georgetown.
   - Eu studiez neurochimia riencefalului, spuse el, apoi observă expresia nedumerită de pe faţa lui Carmine şi izbucni în râs. Acesta mai este numit uneori şi „creierul mirosului” şi reprezintă cea mai primitivă parte a substanţei cenuşii a omului. Este implicat, în mare măsură, în procesele epileptice.
   Şi Satsuma arăta foarte bine. Se părea că o bună parte dintre bărbaţii de la Hug erau chipeşi. Avea trăsături patriciene şi îşi făcuse operaţie estetică – îşi ridicase pleoapele şi astfel i se vedeau mai bine ochii negri, strălucitori. Destul de înalt pentru un japonez. Se mişca cu graţia lui Rudolf Nureev şi avea aceeaşi privire de tătar.
   Carmine îl catalogă drept genul de perfecţionist care nu făcea nicio greşeală. Era de asemenea un tip plăcut, chestie care-l tulbură un pic pe Carmine, căci după ce fusese detaşat în Pacific în timpul războiului, avea unele resentimente faţă de japonezi.
   - Trebuie să înţelegeţi, domnule locotenent, spuse Satsuma cu însufleţire, că noi, cei care lucrăm într-un loc ca Hugul, nu prea observăm aspectele străine de activitatea noastră. Când vine vorba de muncă însă, vedem mai bine decât Superman, avem raze X în loc de ochi. O pungă maro pentru animale moarte ne poate deranja dacă ne împiedicăm de ea, altfel n-o băgăm în seamă. Şi cum la Hug tehnicienii sunt foarte buni, pungile pentru cadavre nu ajung să ne deranjeze. Eu nu duc niciodată jos astfel de pungi. De asta se ocupă tehnicianul meu.
   - Din câte văd, şi el este japonez.
   - Da. Eido este asistentul meu, în toate privinţele. Locuieşte împreună cu soţia lui la etajul zece în clădirea Nutmeg Insurance, unde stau şi eu, însă în penthouse. După cum ştiţi foarte bine, pentru că şi dumneavoastră locuiţi în clădirea Nutmeg.
   - De fapt, nu ştiam. Penthouse-ul are lift separat, privat. Pe Eido şi pe soţia lui i-am văzut. Sunteţi căsătorit, domnule doctor?
   - Eu, nu! Balta are prea mulţi peşti frumoşi pentru ca eu să mă mulţumesc doar cu unul. Sunt burlac.
   - Aveţi o prietenă aici, la Hug?
   Ochii negri îl fulgerară – nu cu furie, ci mai degrabă amuzaţi.
   - Oh, Doamne, nu! După cum mi-a spus şi tatăl meu cu mulţi ani în urmă, numai un burlac prost amestecă afacerile cu plăcerile.
   - O regulă de viaţă foarte sănătoasă.
   - Aţi vrea să vi-l prezint pe doctorul Schiller? întrebă Satsuma, simţind că discuţia se apropia de sfârşit.
   - Mulţumesc, v-aş rămâne îndatorat.
   Măi, măi, alt tip arătos în stilul Hug! Un viking de data asta. Kurt Schiller era patologul de la Hug. Engleza lui avea un uşor accent german, ceea ce ar explica grimasa pe care doctorul Maurice Finch o făcuse când pronunţase numele lui Schiller. Nu prea se iubeau, cei doi. Schiller era înalt, zvelt, cu păr blond şi ochi de un albastru-deschis.
    Ceva nedefinit îl irita pe Carmine, ceva ce n-avea nicio legătură cu naţionalitatea lui. Nasul sensibil de copoi detectase homosexualitatea germanului. Dacă Schiller nu e pe invers înseamnă că e ceva în neregulă cu nasul meu de copoi, şi din câte ştiu eu, nu mă înşală, se gândi Carmine.
   Laboratorul de patologie era situat în aceeaşi parte a clădirii ca şi sălile de operaţie de la etajul inferior, doar că părea mai mare datorită faptului că în camera animalelor nu se aflau pisici. Schiller lucra cu doi tehnicieni, Hal Jones, care răspundea şi de histologie la Hug şi Tom Skinks, care lucra doar în cadrul proiectelor lui Schiller.
   - Uneori îmi sunt trimise mostre de creier de la spital, spuse patologul, datorită experienţei pe care am acumulat-o în domeniul atrofiei corticale şi cicatricilor de la nivel cerebral. Activitatea mea constă în identificarea cicatricilor de la nivelul hipocampusului şi gyrusului uncinat.
   Şi bla-bla-bla. Carmine îşi formase deja reflexul de a se deconecta de la discuţie când se foloseau cuvinte mari, de fapt nu atât mari, cât mai degrabă abstracte. Ca şi cu Billy Ho, inginerul electronist care îi povestea de un miligram magnetic sau de mai puţin, de parcă Carmine ar fi ştiut – bineînţeles – ce însemnau toate astea. Cu toţii folosim un limbaj cifrat, un jargon de specialitate, inclusiv noi, poliţiştii, îşi spuse el cu un oftat.

   Se făcuse deja şase seara şi Carmine era lihnit de foame.
   Totuşi, prefera să termine de vorbit cu toată lumea, pentru ca aceştia să poată pleca acasă, după aceea o să mănânce în tihnă. Mai trebuie să vorbească cu patru oameni, la etajul patru.
   Începu cu Hilda Silverman, bibliotecara centrului de cercetări, care ocupa o încăpere imensă plină cu rafturi metalice de cărţi şi cu multe corpuri de sertare înţesate de cărţi, planşe, hârtii, grafice, articole, fragmente de volume.
   - Acum îmi ţin evidenţa pe computer, spuse ea, fluturând mâna cu unghii neîngrijite spre o chestie de mărimea unui frigider de restaurant, echipată cu două role de 35 de centimetri.
    În faţă, pe o consolă, se afla o tastatură de maşină de scris.
    - Ce mai ajutor! Acum s-a terminat cu cartelele perforate! Sunt mult mai norocoasă decât cei de la biblioteca Facultăţii de Medicină, să ştiţi. Ei încă mai folosesc metodele vechi. În momentul acesta se lucrează la o bază de date în Texas, la care voi putea să apelez şi eu. Dacă introduc, de exemplu, cuvinte-cheie ca „potasiu” şi „crize”, o să primim fascicule din toate lucrările care s-au scris vreodată pe tema asta, cu viteză maximă – mă rog, cu viteza cu care vor fi scoase la imprimantă. Ăsta e încă un motiv pentru care mi-am dat demisia de la biblioteca principală şi am decis să vin aici, unde am o mai mare libertate de acţiune. Domnule locotenent, Hugul se scaldă în bani! Deşi este greu să fii atât de departe de Keith, încheie ea cu un oftat.
   - Keith?
   - Soţul meu, Keith Kyneton. El are studii postuniversitare în neurochirurgie, şi secţia este chiar la celălalt capăt al străzii Oak. Pe vremuri obişnuiam să luăm prânzul împreună, acum nu mai putem.
   - Deci Silverman este numele dumneavoastră de domnişoară?
   - Exact. Am decis să mi-l păstrez. E mai uşor aşa, de vreme ce pe toate hârţoagele apare numele de Silverman.
   Aprecie că avea în jur de 34 – 35 de ani, dar ar fi putut să fie mai tânără. Înfăţişarea ei era neîngrijită. Purta o haină prost croită şi o fustă care cunoscuse şi zile mai bune, pantofi scâlciaţi şi nicio bijuterie în afară de verighetă. Remarcă tunsoarea neîngrijită a părului ei roşu şi ondulat, prins la spate cu nişte agrafe urâte; ochii căprui, deloc urâţi, erau ascunşi în spatele unor ochelari groşi ca nişte funduri de sticlă de coca-cola. Avea o faţă plăcută, nemachiată.
   Mă întreb, se gândi Carmine, de ce toţi bibliotecarii arată la fel? Din cauza tăieturilor cu hârtie? A prafului? A cernelei tipografice?
   - Aş vrea să vă pot ajuta mai mult, spuse ea un pic mai târziu, dar chiar nu-mi aduc aminte să fi văzut vreuna din pungile alea. Mai mult, n-am fost niciodată la etajul întâi, decât poate în holul lifturilor.
   - Ce prieteni aveţi aici? întrebă el.
   - Sonia Liebman de la sălile de operaţii. În afară de ea, nu prea mai am pe nimeni.
   - Nici pe domnişoara Dupre, nici pe domnişoara Vilich, care sunt pe acelaşi etaj cu dumneavoastră?
   - Acelea două? întrebă ea maliţioasă. Sunt prea ocupate să se înţepe una pe cealaltă, n-au timp să bage de seamă existenţa mea.
   Hei, hei, în sfârşit o informaţie folositoare!
   Cine urmează? Dupre, decise el şi bătu la uşa ei.
    Ocupa camera din colţul de sud-est, ceea ce însemna că avea ferestre pe două laturi, una spre oraş, cealaltă spre sud, către portul învăluit în ceaţă. Oare de ce n-o fi luat-o profesorul? Sau poate că nu voia să piardă timpul admirând superba privelişte? Domnişoara Dupre, care era departe de a fi superbă, avea destulă putere, se gândi el, pentru a rezista tentaţiei de a se uita prea mult pe geam.
   Se ridică de la biroul ei, mai înaltă decât el, evident satisfăcută să constate acest lucru.
    Un obicei periculos, cucoană. Poţi şi tu, ca toţi ceilalţi, să fii privită de sus. Dar eşti foarte deşteaptă şi eficientă, şi o bună observatoare; toate astea se văd în ochii tăi frumoşi.
   - Ce vă aduce la Hug? întrebă el, aşezându-se.
   - Permisul de muncă. Înainte eram administrator adjunct al unui centru de sănătate din Anglia. Răspundeam de toate unităţile de cercetare de la spitale şi de la universităţile din cărămidă roşie din respectiva unitate.
   - Ăăă... universităţi din cărămidă roşie?
   - Cele la care sunt trimişi studenţii proveniţi din rândurile clasei muncitoare – cei ca şi mine. Noi nu intrăm la Oxford sau la Cambridge, care nu sunt numite „din cărămidă roşie”, chiar dacă la unele dintre clădirile noi s-a folosit acest material de construcţie.
   - Ce nu ştiţi despre locul ăsta? întrebă el.
   - Foarte puţine lucruri.
   - Ce ziceţi de pungile din hârtie maro pentru animalele moarte.
   - Fixaţia dumneavoastră inexplicabilă pentru aceste pungi a fost observată de mai mulţi oameni, nu doar de mine, dar niciunul dintre noi nu ştie ce semnificaţie ar putea avea asta, deşi aş putea încerca să ghicesc. De ce nu-mi spuneţi tot adevărul, domnule locotenent?
   - Răspundeţi-mi la întrebare, domnişoară Dupre.
   - În cazul ăsta ar fi bine să-mi şi puneţi o întrebare.
   - Vedeţi vreodată pungile pentru animalele moarte?
   - Bineînţeles. Ca director economic, văd totul. Lotul pe care l-am primit înainte de acestea era calitativ inferior, astfel că pot spune că am aprofundat problema, zise domnişoara Dupre. Cu toate acestea, nu le văd prea des, mai ales după ce sunt umplute cu cadavrele animalelor.
   - La ce oră termină lucrul Cecil Potter şi Otis Green?
   - La ora trei după-amiaza.
   - Toată lumea ştie chestia asta?
   - Bineînţeles. Din când în când, din cauza acestui program, cercetătorii se mai plâng – câteodată ei îşi
închipuie că lumea există doar pentru a-i servi pe ei. Faţa ei palidă se îmbujoră. De fiecare dată le-am răspuns că domnul Otis şi domnul Green lucrează după programul de la secţia pentru animale. Animalele au ritmul lor, au nevoie de atenţie în primele trei-patru ore de la răsăritul soarelui. Seara nu mai necesită aceeaşi îngrijire, mai ales dacă le este asigurată mâncarea şi curăţenia.
   - În afară de îngrijirea animalelor, Otis mai are şi alte îndatoriri?
   - Cea mai mare parte a programului domnului Green este afectată obligaţiilor ce-i revin în camerele animalelor; celelalte treburi nu-l solicită prea mult. El se ocupă şi cu căratul şi ridicatul obiectelor mai grele, cu mici lucrări de întreţinere şi cu evacuarea deşeurilor periculoase. S-ar putea să vă surprindă, dar unele tehniciene îl solicită pe domnul Green pentru a le aduce buteliile de gaz. Până nu de mult fetele îşi cărau singure buteliile, dar la un moment dat, una a fost răsturnată din greşeală şi gazul din interior s-a scurs. Nimeni n-a păţit atunci nimic, dar dacă gazul nu ar fi fost unul inert, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.
    Părea îngrozită.
    - De asemenea, uneori cercetătorii lucrează cu substanţe care emit radiaţii gamma. Aceste experimente trebuie să se desfăşoare în spatele unor pereţi din cărămizi de plumb, care sunt foarte grele.
   - Mă surprinde faptul că într-un astfel de loc, un adevărat Hilton, nu se transportă totul prin ţevi şi conducte.
   Se ridică în picioare pentru a-l domina cu înălţimea ei.
   - Mai aveţi şi alte întrebări, domnule?
   - Nu. Vă mulţumesc pentru timpul acordat.
   Cum să mă pun bine cu ea? se întreba el în timp ce parcurgea holul spre biroul Tamarei Vilich. E o adevărată fântână de informaţii, informaţii de care eu am mare nevoie.
   Biroul secretarei profesorului avea o uşă care dădea în biroul acestuia, observă Carmine după ce intră.
   - Vă daţi seama, spuse Tamara Vilich cu o voce un pic acidă, că faptul că ne-aţi lăsat la sfârşit ne-a creat mari neplăceri? Am întârziat la o întâlnire.
   - Dezavantajele puterii, spuse Carmine, fără să se aşeze. Ştiţi că astăzi am auzit mai mult jargon tehnic şi limbaj medical decât aud de obicei într-o lună? Şi eu mă aflu într-o situaţie dificilă, domnişoară Vilich. N-am luat micul dejun, n-am mâncat de prânz, ca să nu mai vorbesc de cină.
   - Atunci să-i dăm drumul! Trebuie să plec!
   Oare din vocea ei răzbătea disperarea? Interesant.
   - Vedeţi vreodată pungile pentru animalele moarte, domnişoară?
   - Nu, nu le văd. Se uită agitată la ceas. La naiba!
   - Niciodată?
   - Nu, niciodată!
   - Atunci puteţi merge la întâlnirea dumneavoastră, domnişoară Vilich. Mulţumesc.
   - Am întârziat! strigă ea disperată. E prea târziu!
   Dar plecă în fugă, înainte ca locotenentul să apuce să ciocănească în uşa care despărţea cele două încăperi.
   Profesorul părea mai îngrijorat decât de dimineaţă, se gândi Carmine, pentru că de atunci nu se întâmplase nimic din ceea ce i-ar fi putut atenua grijile sau satisface curiozitatea.
   - Va trebui să informez Consiliul Guvernatorilor, spuse Smith înainte ca locotenentul să apuce să scoată vreo vorbă.
   - Consiliul Guvernatorilor?
   - Aceasta este o instituţie finanţată din fonduri private, domnule locotenent, fonduri a căror folosire este supravegheată de la distanţă de către un consiliu. S-ar putea spune că toţi suntem obligaţi să jucăm după cum ne cântă superiorii. Generozitatea Consiliului Guvernatorilor este direct proporţională cu numărul de descoperiri originale şi importante pe care le realizează Hug. Reputaţia noastră este cea mai bună, Hug a făcut într-adevăr diferenţa. Şi acum s-a produs această... această excepţie! Un eveniment întâmplător care poate afecta considerabil calitatea muncii noastre.
   - Un eveniment întâmplător, domnule profesor? N-aş pune unei crime eticheta de „întâmplător”. Dar haideţi să lăsăm deoparte această chestiune, pentru moment. Cine face parte din acest consiliu?
   - William Parson a murit în 1952. În urma lui au rămas doi nepoţi, Roger junior şi Henry Parson, care controlează imperiul lui. Roger junior este guvernator-şef în Consiliu. Henry este adjunctul său. Fiii lor, Roger III şi Henry junior sunt membri ai consiliului, de asemenea. Cel de-al cincilea membru din familia Parson este Richard Spaight, directorul Băncii Parson şi fiul surorii lui William Parson. Preşedintele Chubbului, Mawson MacIntosh este şi el membru în consiliu, ca de altfel şi decanul facultăţii de medicină, doctorul Wilbur Dowling I. În sfârşit, ultimul membru sunt eu, ca profesor şef, spuse Smith.
   - Asta înseamnă că familia Parson deţine o majoritate puternică. Probabil că vă biciuiesc crunt.
   Smith părea sincer uimit.
   - Nu, chiar că nu! Ba dimpotrivă! Atâta vreme cât noi prestăm o activitate strălucită de cincisprezece ani, avem mână liberă. William Parson a fost foarte explicit în această privinţă: „Dacă plăteşti în alune, o să te alegi cu maimuţe” era una dintre maximele sale preferate. De aceea, noi aici la Hug nu plătim în alune, plătim foarte bine, iar cercetătorii noştri sunt infinit mai inteligenţi decât macacii pe care-i avem jos. De aici şi îngrijorarea mea cu privire la acest eveniment singular, domnule locotenent. O parte din mine înclină să creadă că e vorba de un vis.
   - Domnule profesor, cadavrul găsit este real, la fel ca şi situaţia cu care ne confruntăm. Dar aş vrea să vorbim despre altceva, pentru moment.
    Pe faţa lui Carmine apăru o expresie pe care majoritatea interlocutorilor săi ar fi considerat-o dezarmantă.
    - Ce se întâmplă între domnişoara Dupre şi domnişoara Vilich?
   Faţa lui Smith se lungi.
   - E atât de evident?
   - Pentru mine, da. N-avea niciun rost să o menţioneze pe Hilda Silverman.
   - În primii 9 ani de existenţă a Hugului, Tamara a fost secretara mea şi directorul economic. Apoi s-a căsătorit. Te asigur că nu ştiu absolut nimic despre soţul ei, în afară de faptul că după câteva luni a părăsit-o. Pe parcursul perioadei cât au fost împreună, activitatea ei a lăsat mult de dorit. Drept urmare, Consiliul Guvernatorilor a decis că avem nevoie de o persoană calificată care să se ocupe de partea economică.
   - Soţul domnişoarei Vilich era un Hugist?
   - Termenul este Hugger, domnule locotenent, spuse Smith cu o expresie de parcă ar fi mestecat câlţi. Porecla născocită de Frank Watson a prins rădăcini adânci. Dacă există Chubberi, nu văd de ce n-am putea vorbi şi despre Huggeri, a spus el. Şi nu, soţul nu era nici Hugger, nici Chubber.
    Trase adânc aer în piept.
    - Ca să fiu sincer până la capăt, a distrus-o pe biata fată. Dar am rezolvat problema cu el, şi n-am mai întreprins vreo altă acţiune.
   - Sunt surprins că respectivul consiliu n-a insistat s-o concediaţi.
   - N-aş fi putut să fac asta, domnule locotenent! A început să lucreze pentru mine imediat ce a terminat colegiul pentru secretare Kirk şi n-a mai avut nicio altă slujbă. Oftă adânc. Astfel, în mod inevitabil, atunci când a apărut domnişoara Dupre, Tamara n-a prea plăcut-o. Păcat. Domnişoara Dupre este foarte bună în domeniul dumneaei – ca să fiu sincer, mult mai bună decât a fost vreodată Tamara! Este licenţiată şi în administraţie medicală şi în contabilitate.
   - O femeie dură. Poate că s-ar fi înţeles mai bine dacă domnişoara Dupre ar fi fost mai cochetă, ha?
   Momeala fu ignorată. Profesorul se limită să răspundă:
   - Domnişoara Dupre este foarte apreciată în toate celelalte domenii.
   Carmine aruncă o privire spre ceasul de la mână.
   - E vremea să vă las să mergeţi acasă, domnule. Vă mulţumesc pentru cooperare.
   - Nu credeţi că acel cadavru are vreo legătură cu Hugul sau cu oamenii mei, nu-i aşa? întrebă profesorul în timp ce-l conducea pe Carmine pe hol.
   - Dimpotrivă, această legătură mi se pare evidentă. Şi, domnule profesor, v-aş ruga să amânaţi întâlnirea cu consiliul până lunea viitoare. Aveţi permisiunea să-i explicaţi domnului Roger Parson junior şi preşedintelui MacIntosh care este situaţia din momentul acesta, însă vă rog să vă limitaţi numai la asta. Fără nicio excepţie, fie că e vorba de soţii sau de colegi.
   Pentru Malvolio’s era profitabil să aibă program non-stop, mai ales că se afla în vecinătatea clădirii administrative a districtului Holloman. Poate fiindcă majoritatea clienţilor purtau uniforme albastre, decoraţiunile erau în stilul celor de pe farfuriile albastre Wedgwood, cu statuete albe de gips, cu ghirlande şi rozete pentru a atenua monotonia albastrului omniprezent.
    Corey şi Abe plecaseră de mult acasă când Carmine îşi parcă Fordul în faţă, intră şi comandă o friptură cu sos şi piure de cartofi, o salată cu sos Green Goddess şi două bucăţi de plăcintă cu mere, garnisite cu îngheţată.
   Cu stomacul plin, în sfârşit, merse acasă, unde făcu un duş lung şi apoi se băgă gol în pat. Adormi de îndată ce puse capul pe pernă.

   Hilda Silverman se întoarse acasă, unde descoperi că Ruth pregătise deja cina – o caserolă cu bucăţi de carne de porc pe care nu se obosise să le cureţe de grăsime, piure din fulgi de cartofi, o salată cu sos italian – care fusese turnat prea devreme – şi o prăjitură cu ciocolată Sara Lee (congelată) ca desert.
   Măcar eu n-am probleme cu menţinerea siluetei, se gândi Hilda. E un miracol cum Keith reuşeşte şi el să se menţină, pentru că lui îi place la nebunie cum găteşte mămica lui. Este una dintre reminiscenţele trecutului său de sărăntoc. Nu, Hilda, fii corectă! O iubeşte pe mama lui la fel de mult cum iubeşte şi mâncarea preparată de ea.
   Nu că ar fi fost acasă. Farfuria lui era învelită cu folie de aluminiu şi aşezată deasupra unei cratiţe cu apă pe care Ruth o ţinea pe foc mic până când fiul ei ajungea acasă, chiar dacă asta însemna ora două sau trei dimineaţa.
   Hilda nu o simpatiza pe mama lui pentru că ea rămăsese o sărăntoacă, dar erau unite ca gemenii siamezi – erau unite de Keith, iar gelozia nu avea ce căuta în această relaţie. Keith reprezenta totul pentru ele, era cât se poate de simplu. Dacă Keith prefera ca oamenii să nu-i cunoască trecutul, mama lui nu avea nimic împotrivă; mama lui şi-ar fi dat bucuroasă viaţa pentru el, şi la fel ar fi făcut şi Hilda.
   Ruth le asigura tot confortul lui Keith şi Hildei, iar prezenţa ei acolo îi permitea Hildei să-şi păstreze serviciul foarte bine plătit. Mai mult, lui Ruth chiar îi plăcea să locuiască într-o casă groaznică, situată într-un cartier mizerabil; îi amintea (ei şi micuţului Keith) de vechea ei casă din Dayton, Ohio. Un alt loc în care oamenii îşi umpleau curţile din spatele casei cu carcase de maşini de spălat şi caroserii ruginite de maşini. Un loc la fel de sărăcăcios, de deprimant şi de rece ca şi Griswold Lane din Holloman, Connecticut.
   Keith şi Hilda locuiau în cea mai proastă casă de pe Griswold Lane, pentru că plăteau o chirie foarte mică acolo şi astfel puteau să economisească cea mai mare parte din salariile lor (al ei era de două ori mai mare decât al lui).
   Acum că Keith îşi terminase rezidenţiatul, îşi luase doctoratul şi lucra în cercetare, avea de gând să îşi
plătească locul într-o clinică particulară de neurochirurgie, preferabil una situată în New York. Medicina academică, prost plătită şi plictisitoare nu era pentru Keith Kyneton!
   Mama şi soţia lui se chinuiau cu eroism să-l ajute să-şi împlinească ambiţiile. Ruth era zgârcită din fire, considera că preţurile de la J.C. Penney sunt scandalos de mari, iar din supermarket cumpăra produsele aflate la reduceri; Hilda, pe de altă parte, economisea renunţând la chestii obişnuite, ca de exemplu o vizită la coafor, nu-şi cumpăra nici măcar o pereche de agrafe mai de Doamne-ajută şi se chinuia cu ochelarii ei cu lentile groase ca fundurile de sticlă.
    În schimb, Keith trebuia să aibă cele mai bune haine şi cea mai performantă maşină. De asemenea, din cauza meseriei, se vedea nevoit să poarte lentile de contact foarte scumpe. Keith primea tot ce îşi dorea.
   În momentul acela, chiar când Ruth şi Hilda se aşezau la masă, intră Keith, aducând cu el soarele, luna, stelele şi toţi îngerii din Rai. Hilda se repezi să-l ia în braţe, punându-şi capul sub bărbia lui – oh, era atât de înalt, atât de... atât de fantastic!
   - Bună, iubito, spuse el, cuprinzând-o cu un braţ şi întinzându-se peste capul ei să-şi sărute mama pe obraz. Bună, mamă, ce avem la masă? Miroase cumva a friptură de porc?
   - Sigur că da, fiule. Stai jos, să-ţi aduc farfuria.
   Se aşezară pe trei laturi ale micii mese pătrate din bucătărie, Keith şi Ruth devorând cu poftă mâncarea grasă, Hilda ciugulind din porţia ei.
   - Astăzi am aflat că s-a comis o crimă, spuse Hilda, luptându-se cu o bucată de friptură.
   Keith îşi ridică privirea, prea ocupat pentru a face vreun comentariu. Ruth puse furculiţa deoparte şi o pironi cu privirea.
   - Măi să fie! spuse ea. O crimă de-adevăratelea?
   - Ei bine, e vorba de un cadavru. De asta am întârziat atât de mult. Locul era plin de poliţişti, nu ne-au lăsat să plecăm nicăieri, nici măcar la masa de prânz. Nu ştiu din ce motiv au lăsat etajul al patrulea la urmă, deşi nu-mi dau seama ce-ar fi putut şti cineva de la etajul patru despre un cadavru aflat în zona de îngrijire a animalelor de la primul etaj.
   Hilda pufni indignată şi reuşi să înlăture grăsimea de pe bucata de friptură.
   - S-a auzit peste tot în spital şi în Facultatea de Medicină, spuse Keith, făcând o pauză pentru a mai lua două bucăţi de friptură. Eu am fost în sala de operaţii toată ziua, dar chiar şi acolo, anestezistul şi asistenta care se ocupa de instrumentar numai despre asta vorbeau. De parcă un anevrism bifurcat în mijlocul arterei cerebrale nu ar fi fost de-ajuns! După aceea a venit şi radiologul şi ne-a spus că mai este un anevrism pe artera bazilară, astfel că toată munca noastră s-ar putea să fie inutilă.
   - Pe angiogramă nu s-a văzut asta înainte să începeţi?
   - Artera bazilară nu s-a umplut aşa cum se cuvine şi Missingham n-a apucat să vadă filmele decât cu puţin timp înainte ca noi să terminăm – fusese în Boston. Asistentul lui nu şi-ar putea găsi nici fundul în pantaloni cu ambele mâini, ce să mai vorbim despre un anevrism pe artera bazilară! Scuză-mă, mamă, dar a fost o zi îngrozitoare. Nimic nu a mers aşa cum trebuia.
   Cu ochii umezi, Hilda îi aruncă o privire plină de adoraţie.
   Cum de reuşise ea să-i atragă atenţia lui Keith Kyneton?
   Era un mister, însă ea îşi manifesta recunoştinţa pentru acest mister. Întruchipa bărbatul visurilor ei, înalt, cu părul puţin ondulat, cu nişte ochi cenuşii, minunaţi, cu o osatură a feţei extraordinară, cu trupul musculos. Şi reuşea să fie atât de fermecător! Ca să nu mai vorbim de faptul că era un neurochirurg foarte priceput, care-şi alesese o excelentă specializare, anevrismele cerebrale. Până de curând acestea fuseseră inoperabile, adevărate sentinţe de condamnare la moarte, dar acum neurochirurgii aveau la dispoziţie tehnologii noi, cu ajutorul cărora inima putea fi oprită pentru câteva minute preţioase pentru ca un anevrism să poată fi îndepărtat.
    Viitorul lui Keith era deci asigurat.
   - Haide, continuă, dă-ne detalii, zise Ruth, privindu-l cu ochi strălucitori.
   - Nu pot, Ruth, pentru că n-am ce detalii să vă dau. Poliţia n-a spus prea multe, iar locotenentul care a stat de vorbă cu mine ar fi putut da lecţii de discreţie şi unui preot catolic. Sonia mi-a zis că ei i-a lăsat impresia unui om foarte inteligent şi destul de bine crescut, şi am văzut şi eu ce-a făcut-o să creadă asta.
   - Cum îl cheamă?
   - Are un nume italian.
   - Ca toţi ceilalţi, spuse Keith şi începu să râdă.

.............................