Dispariția din Silver Water, Haylen Beck

 .............................................................

2-5

      Orele trecută.

   Sean își dori să fi avut ceasul la mână, ca să poată spune cu certitudine câte.
    Tatăl lui îi dăruise unul de ziua lui, spunând că un bărbat trebuie să aibă un ceas bun, dar Sean nu a reușit niciodată să se obișnuiască cu senzația obiectului în jurul încheieturii. Pielea lipicioasă, cureaua ce-i juca pe încheietură, răcoarea metalului. Mereu fie prea strâmt, fie prea larg. La câteva săptămâni mai târziu a încetat să-l mai poarte și mama nu i-a zis nimic, deși fusese un ceas scump. Costase mai mult decât majoritatea ceasurilor purtate de adulți, îi zisese tatăl său, pentru că tatălui său îi păsa de aceste lucruri.
   Mâna dreaptă a lui Sean se duse la încheietura stângă, cu amintirea ceasului încă pe pielea sa. Uneori își visa tatăl. Vise furioase, înspăimântătoare, din care se trezea confuz și fără suflu. Bănuia că trebuia să-l urască pe Patrick Kinney, deși asta era o emoție cam intensă pentru un bărbat pe care nu-l văzuse decât foarte rar în viață. De obicei la micul dejun, uneori cina, împărțiseră o masă, dar nu purtaseră prea multe discuții. Uneori îl mai întreba de note, prieteni, profesori. Una sau două întrebări la care Sean răspundea cu bâlbâituri și cam atât.
   De obicei, când se gândea la tatăl lui, simțea un gol pe interior, de parcă nu-i fusese niciodată tată. Nu unul pe bune.
   Acum nu mai conta. Ceasul se afla într-una dintre cutiile din portbagajul mamei.
   Louise se văită și se foi, nici trează, nici complet adormită, și tuși puternic. Sean se opuse impulsului de a se așeza lângă ea, de a închide ochii și de a...
   Asta ce a mai fost? Un bâzâit prin pereții beciului, amplificându-se.
   Apoi zgomotul se opri undeva pe deasupra capetelor lor și Sean auzi un clinchet metalic. Se întrebă dacă era Collins, întorcându-se la ei, așa cum promisese.
   O parte din el se aprinse în scânteia speranței că avea să vină să-i ia de acolo, să-i ducă înapoi la mama. Dar partea adultă a minții lui Sean – partea pe care mama o numea Bătrânul Înțelept – îi zicea că nu, nu aveau să plece nicăieri. Oricum, nicăieri unde să le fie bine.
   Pași pe scândurile podelei de deasupra, iar Louise icni când țâșni în capul oaselor, ochi largi holbându-se la lacăt.
   - E ok, zise Sean.
   Sean nu se putu abține să nu tresară când încuietoarea se deschise ca focul unei puști de vânătoare pe deasupra capetelor lor. Apoi scârțâitul trapei și Collins mârâind din nou, deschizând-o de tot. Aruncă o privire înăuntru și, satisfăcută de ce văzuse, coborî scările, în mâna dreaptă cu o pungă de hârtie maro. Nu mai era îmbrăcată în uniformă. Acum purta blugi, o jachetă și ghete de motociclist. Sean pricepu ce fusese bâzâitul de deasupra lor.
   Collins se uită la el și arătă spre locul liber de pe saltea, lângă Louise.
   Se ridică, ținându-și pătura în jurul său, traversă podeaua și se lăsă în jos pe saltea lângă sora lui. Simți căldură acolo unde umerii li se atinseră.
   Collins lăsă punga de hârtie să-i cadă, îngenunche și o deschise. Mirosul întunecat al țigărilor îi întina respirația. Vârî mâna în pungă și scoase două sandvișuri.
   - Unt de arahide cu gem, zise. Ok?
   Un junghi de foame înăbuși precauția lui Sean și se întinse spre unul dintre sandvișuri, luând o mușcătură. Stomacul îi ghiorțăi când simți gustul dulce și sărat. Oftă de plăcere, deși n-ar fi vrut.
   După ce înghiți, zise:
   - Arătați obosită. Cât e ceasul?
   - Sunt obosită, zise Collins, înmânându-i Louisei un sandviș. Un pic înainte de miezul nopții, cred.
   Louise dădu din cap.
   - Nu-mi place coaja.
   Collins împinse sandvișul spre ea.
   - Mâncă-l.
   - Mami o taie, spuse Louise.
   Collins o privi aspru, apoi oftă, aplatizând și întinzând punga de hârtie pe podea și așezând sandvișul pe ea. Își duse mâna la buzunarul de la spate și scoase ceva ce semăna cu o bară scurtă de metal. Cu mâna liberă trase de o lamă fioroasă din bară, apoi o fixă. Sean nu mai văzuse niciodată un cuțit de buzunar, dar auzise despre așa ceva și bănui că asta trebuia să fie. Collins se apucă să taie marginile sandvișului până ce separă coaja. Ridică pâinea și i-o înmână din nou Louisei.
   - Acum mănâncă, zise.
   Louise luă sandvișul și mușcă o dată din el, înainte de a-l împinge tot mai mult în gură, abia mestecând. Expresia de pe chipul lui Collins se înmuie și vârî briceagul la loc în buzunar.
   - Știu că sunteți speriați, spuse ea. Dar nu trebuie. O să fiți bine, la fel și mama voastră. Toate se vor rezolva, poate că nu mâine, dar poimâine da, sau cel târziu răspoimâine. Și iată ce se va întâmpla: o să faceți o excursie.
   - Ca o vacanță? întrebă Louise.
   Collins zâmbi.
   - Da, ca o vacanță.
   - Încotro? întrebă Sean.
   - O să locuiți cu un bărbat foarte cumsecade.
   - Tatăl nostru?
   Collins ezită, apoi zise:
   - Un bărbat cumsecade.
   - Unde? insistă Sean.
   - Acasă la el. E o casă mare, o casă drăguță.
   - Unde locuiește? Unde e casa?
   Zâmbetul lui Collins se șterse.
   - E un om cumsecade și are o casă drăguță. O să aibă multă grijă de voi.
   Se aplecă și o privi pe Louise în ochi.
   - Și știi ce?
   Louise clipi.
   - Ce?
   - Mama o să fie și ea acolo.
   - Cred că asta e o minciună, spuse Sean.
   Collins își mută privirea pe el, iar băiatul simți nevoia să se retragă.
   - Culcați-vă un pic, amândoi. Și încercați să nu vă faceți prea multe griji.
   Când urcă scările care scârțâiau, Sean o luă pe Louise de mână. Trapa se închise, lemn pe lemn, încuietoarea pocni, iar lacătul zornăi. Sean se întinse pe saltea, o trase pe Louise aproape de el și se înveliră cu pătura, încercând să nu se gândească la bărbatul cumsecade și la casa drăguță a acestuia.

CAPITOLUL 10

   FORUM PRIVAT 447356/34
   Administrator: RR, Membri: DG, AD, FC, MR, JS
   Titlu: Weekendul acesta; Inițiator: RR
   De la: RR, miercuri, 8:23 p.m.
   Domnilor, presupun că ați primit cu toții mesajul meu. Un potențial vânzător a luat legătura cu noi. Ținând cont de fotografii, bunurile sunt excelente. Mici vătămări, dar nimic care să ne îngrijoreze. Verificările inițiale sunt mulțumitoare, vânzătorul pare autentic. Desigur, voi continua verificările, dar, deocamdată, sunt mulțumit.
   Deoarece bunurile sunt în condiție bună și vin la pereche, sugerez să oferim 3m dolari (trei milioane), ceea ce înseamnă o contribuție de 500K dolari de persoană. Mă voi aștepta să primesc contribuțiile dvs. prin transfer bancar până vineri cel târziu, presupunând că suntem cu toții încă solvabili? LOL. Dacă bunurile nu mai suportă alte pagube între timp, voi oferi și un bonus de 250K dolari, dar voi acoperi asta din propriul buzunar.
   Veți observa o schimbare în lista membrilor. Ca urmare a comportamentului său din timpul celei mai recente ședințe, CY un ni se va mai alătura în viitor. M-a asigurat de discreție și l-am asigurat de consecințe în cazul în care discreția sa cedează. Dar, pe o notă ceva mai optimistă, dați-mi voie să vă prezint pe JS, pentru care a garantat DG. Am făcut personal verificări în trecutul și profilul lui JS și nu am identificat vreun motiv de îngrijorare, așa că vă rog să îl primiți cum se cuvine în micul nostru grup. Dacă toate decurg cum trebuie, veți avea ocazia de a-l întâlni în persoană chiar sâmbătă seara.
   Dacă tot veni vorba despre asta, următoarea întâlnire se va desfășura în locul obișnuit. Șoferul meu vă va lua de la aeroport; ca de obicei, vă rog să nu veniți însoțiți de secretari sau asistenți. Știu că aveți încredere în ei, dar, cu cât sunt mai puțini cei care știu, cu atât este mai sigur pentru noi toți. Vă rog să confirmați prezența dvs. Și să-mi comunicați orele de sosire, dar încercați să fie între 4 p.m. și 6 p.m.
   Până atunci aveți grijă de dvs. Și postați aici dacă aveți întrebări.

   De la: DG, miercuri, 8:36 p.m.
   Mulțumim, RR, voi veni cu siguranță și îți voi trimite orele de sosire ASAP. Și, vă rog, să-l primim cu toții cum se cuvine pe JS în grupul nostru.
   E un vechi prieten din facultate și un băiat bun.

   De la: JS, miercuri, 8:41 p.m.
   Mesaj șters de administratorul forumului.

   De la: RR, miercuri, 8:47 p.m.
   JS, înțeleg că ești nou în grup, dar te rog să dai dovadă de mai mult tact. Da, acesta este un forum privat, dar tot este nevoie de discreție.
   Întâlnirile noastre sunt, bineînțeles, amuzante, dar asta rămâne totuși o afacere serioasă, cu consecințe serioase pentru noi toți, în cazul în care ceva dă greș.

   De la: JS, miercuri, 8:54 p.m.
   Domnilor, vă rog să acceptați sincerele mele scuze pentru comportamentul meu de mai înainte – nu a fost o introducere prea reușită! Ce am vrut să zic a fost, pur și simplu, mulțumesc mult tuturor că m-ați primit în grup, în special lui DG, care a garantat pentru mine. Ne vedem sâmbătă – zborul meu e deja rezervat, voi ajunge la 4:55 p.m.

   De la: AD, miercuri, 9:06 p.m.
   Contați pe mine. Revin cu ora.

   De la: MR, miercuri, 9:15 p.m.
   Și eu – și mulțumesc, RR, pentru că te oferi să acoperi bonusul. Foarte generos din partea ta. Aterizez sâmbătă la 5:40 p.m. Se bagă cineva la un biliard scurt duminică dimineața?

   De la: FC, miercuri, 9:47 p.m.
   Scuze că v-am făcut să așteptați un răspuns din partea mea. Am un angajament pentru sâmbătă după-masă și încerc să văd dacă pot scăpa la timp pentru a ajunge. Sper să pot, dar dau de veste până mâine dimineață.

   De la: RR, miercuri, 10:12 p.m.
   Mulțumesc pentru răspunsurile rapide. FC, m-am uitat ceva mai atent la fotografie – chiar nu vrei să ratezi așa ceva. Eliberează-ți calendarul și vino aici, prietene, nu o să îți pară rău – nu vei regreta. Sunt frumoși. Chiar sunt.

CAPITOLUL 11

   Audra plutea prin vise, pe valuri moi, bolnăvicioase. De fiecare dată când întunericul punea stăpânire pe ea, un vis zimțat o smulgea din miezul lui.
    Din nou și din nou, tresări din somn pe salteaua subțire a patului, îngrozită, dezorientată, durerea agățându-i-se de umeri și încheieturi. Noaptea își lungi orele până când Audra pierdu cu totul noțiunea timpului. Când lumina zorilor se furișă prin luminatorul de deasupra holului, liniștea locului deveni atât de grea, încât Audra își spunea că ar putea fi zdrobită sub ea.
   La un moment dat, în cele mai întunecate ore ale nopții, s-a trezit din somnul ei superficial ca să-l vadă pe Whiteside privind-o din spatele gratiilor. Ea rămase acolo încremenită, înghețată, temându-se să se miște ca nu cumva să se năpustească din nou asupra ei. Un minut sau două mai târziu, tăcând, șeriful se întoarse și părăsi încăperea.
   La început, Whiteside i-a amintit Audrei de tatăl ei, dar acum o făcea să se gândească la soțul ei. Își amintea nopțile în care se trezea și-l vedea pe Patrick stând în capătul opus al camerei, privind-o. O singură dată a făcut greșeala de a-l întreba ce făcea acolo; bărbatul a traversat camera într-un timp atât de scurt, încât Audra abia a izbutit să smulgă o gură de aer, a prins-o de păr și a tras-o din pat. Stând pe covor, cu Patrick aplecat peste ea, i-a zis că era apartamentul lui, dormitorul lui și că nu trebuia să-i explice ei nimic.
   S-au întâlnit cu 10 ani în urmă. Audra Ronan lucra la galeria de pe East 19th Street – care mai era numită și Block Beautiful după îngrămădeala de case ghemuite acolo – deja de șase luni, folosindu-și serile pentru a picta. Jobul îi făcea plăcere, mergea mereu la prânz până la Union Square pentru a mânca ce-și permisese să-și împacheteze.
   Salariul era oribil, dar ocazionalele comisioane de vânzări o ajutau să se descurce. Uneori chiar să-și permită să meargă la marele Barnes & Noble din partea de nord a pieței, sau la librăria Strand din sud, de pe Broadway, pentru a-și face un moft de la raionul de albume de artă. În tot timpul acela, obișnuia să cultive contacte cu agenții artiștilor ale căror opere de artă îi treceau prin mână la galerie. Câțiva dintre ei i-au văzut picturile, i-au spus să-și amintească de ei când o să fie pregătită să vândă.
   Dar cumva nu a reușit niciodată să fie pregătită. Fiecare lucrare începea cu speranța că, poate, de data asta, viziunea din mintea ei avea să-și facă loc pe pânză neîntinată, dar niciodată nu a fost așa. Mel, prietena ei, i-a zis că era prea perfecționistă, că era un caz clasic de Dunning-Kruger: cei cu cel mai mult talent nu-l recunosc în munca lor, iar cei cu cel mai puțin nu văd cât de puțin înzestrați sunt. Audra și-a pierdut o jumătate de oră de viață citind articole despre studiile Dunning-Kruger, despre sindromul impostorului, încercând să se convingă că era în stare de așa ceva. Într-unul dintre articole a dat peste un citat din Cum vă place de Shakespeare:
   The Foole doth thinke he is wise, but the wise man knowes himselfe to be a Foole.
   Îl printă în litere mari și îl lipi pe peretele micii sale garsoniere.
   Audra a încercat cocaina pentru că auzise că întărea siguranța de sine.
   Fumase iarbă la facultate, ca toți, de altfel, și și-a imaginat cocaina ca fiind ceva nu foarte diferit de iarbă. Dar a descoperit că îi făcea greață, pârâitul din creier prea de nesuportat, așa că s-a lăsat de ea pe cât de repede se și apucase. Mai obișnuia să fumeze ocazionalul joint, dar rar.
   Uneori o relaxa, dar alteori o agita și o făcea să tremure.
   În schimb, bea.
   Începuse în timpul facultății, toate acele petreceri, și mereu păruse a fi ultima în picioare. Duce la băutură, ziceau. După facultate s-a mai lăsat un pic, păstrând alcoolul pentru sfârșitul de săptămână. Dar, odată cu trecerea timpului și cu tot mai multe pânze ratate adunându-se în colțul atelierului său, a început să bea din ce în ce mai mult. În curând avea să bea în fiecare noapte.
   Dar îl ținuse sub control. Cel puțin, așa își spunea.
   - Trimite câteva lucrări agentului, Mel tot insista, vezi ce zice. Ce se poate întâmpla?
   Refuzul se putea întâmpla. Agentul ar fi putut să-i spună că opera ei era bună, dar nu destul de bună. Și știa că, dacă s-ar întâmpla așa ceva, bruma de încredere pe care o mai avea s-ar fi dus și ea. Așa că a lucrat mai departe la tabloul perfect, dar care n-a mai sosit niciodată.
   Patrick Kinney venise la avanpremiera unei noi expoziții. Audra tocmai lipea un abțibild roșu pe o pânză imensă pe care cineva plătise 25 000 de dolari, când o voce blândă se auzi peste umărul ei.
    Mă scuzați, domnișoară, lucrarea aceasta e vândută?
   S-a întors și a văzut un bărbat înalt și slab, poate cu 10 ani mai în vârstă decât ea, într-un costum atât de bine croit, încât părea a face parte din el. Când i-a zâmbit și a zis - Domnișoară? - Audra și-a dat seama că rămăsese nemișcată, înghețată pentru câteva clipe. 
    - Îmi cer scuze, a zis ea, simțind zăpușeala de pe gât și obraji. Da, s-a vândut acum câteva minute.
   - Păcat, a zis el. Îmi place.
   Audra și-a dres glasul și a zis:
   - Poate vă pot arăta altceva?
   - Poate, a zis el, și a izbit-o felul în care o privea în ochi, totala sa siguranță, și, chiar dacă și-a dat sau nu seama de atunci, din acel moment i-a aparținut.
   Audra a trebuit să se forțeze să privească în altă parte.
   - Vă gândiți la o investiție, ori vreți ceva pentru peretele dumneavoastră?
   - Ambele, a zis el. M-am mutat în noul apartament acum 6 luni și încă nu am nici măcar un singur lucru la care să mă uit, în afară de TV și fereastră.
   Avea o locuință în East Village, plină de pereți goi, a explicat cât timp s-au plimbat prin galerie. Patrick a cumpărat în acea seară două lucrări, cu o sumă totală de patruzeci și două de mii de dolari. A plecat cu o chitanță și cu numărul ei de telefon.
   La prima lor întâlnire, Audra s-a îmbătat. A băut o jumătate de sticlă de Sauvignon Blanc încă dinainte de a pleca de acasă pentru a-l întâlni.
   Pentru emoții, și-a spus. La un moment dat, în timpul serii, a trebuit să se scuze pentru a merge în baia restaurantului să vomite. A doua zi, de dimineață, s-a trezit în patul ei cu o mahmureală bubuitoare și cuprinsă de o rușine uleioasă, bolnăvicioasă.
   Asta e, și-a zis. Am dat-o în bară. Apoi s-a mirat când Patrick a sunat-o în aceeași după-masă pentru a o întreba când putea să o mai vadă.
   Patru luni mai târziu, a cerut-o de soție și ea a acceptat, știind chiar din clipa în care s-au îmbrățișat că era o nebunie. Avea să zărească primele semne ale naturii sale reale o săptămână mai târziu, când Patrick a pus la cale o întâlnire cu părinții săi în apartamentul lor din Upper West Side.
   Patrick a venit în acea seară la garsoniera ei, a intrat cu cheia pe care i-o oferise Audra. Ea era în spatele paravanului ce separa patul de restul garsonierei, hainele sale atârnate de bare sau împăturite în coșuri împletite. Nu avea bani pentru mobilă adevărată. Toată după-amiaza o încercaseră nervii în așteptarea cinei. Aveau să fie de acord ai lui cu ea?
   Totuși, erau o familie veche, înstărită, în timp ce mama Audrei se trăgea din sălbăticiunile Pennsylvaniei, tatăl ei din Ohio, niciunul dintre ei cu o diplomă de facultate. Părinții lui Patrick aveau să miroasă sărăcia de pe ea și să-și tragă fiul deoparte, să-i spună că sigur putea mai bine de atât. Și-a ales hainele cu grijă. Având doar trei rochii bune, patru perechi decente de pantofi și doar un pumn de bijuterii, nu prea avusese de unde alege, dar totuși oferise mare atenție selecției.
   Audra tremura când a ieșit de după paravan, făcând tot posibilul să se miște cu eleganța ce-i păruse mereu că o ocolise.
   Patrick a rămas nemișcat în mijlocul camerei, holbându-se, cu chipul fără expresie.
   Când a simțit că nu mai rezista așteptării, Audra a întrebat:
   - Deci? Primesc notă de trecere?
   Încă o pauză și Patrick a zis:
   - Nu.
   Audra a simțit ceva frângându-se în ea.
   - Mai ai altceva? a întrebat-o, flexându-și palmele, trăsăturile asprindu-se.
   - Îmi place asta, a zis ea. Îmi place culoarea, se potrivește, și...
   - Audra, știi cât de importantă e seara asta pentru mine, a zis el, frecându-și pleoapele cu buricele degetelor. Acum, ce alte haine mai ai?
   Audra era pe punctul de a se certa cu el, dar ceva din glasul lui a făcut-o să se răzgândească.
   - Vino să te uiți, a zis ea.
   Patrick a urmat-o în zona de dormit, pe partea cealaltă a paravanului, și la cele două rochii aflate încă pe cuier. Ea le-a ridicat și le-a așezat pe rând pe corp.
   - Pe astea le-am mai văzut, a zis el. Le porți mereu.
   - Îmi pare rău, a spus Audra. Nu am bani de cheltuit pe haine. Fac ce pot din ce am.
   Patrick s-a uitat la ceas, de data asta un Breitling butucănos, și a zis:
   - Nu mai e timp să cumpărăm altceva. Iisuse, Audra, știai cât de mult mi-am dorit să-i impresionez. Și acum trebuie să te iau arătând așa.
   - Îmi pare rău, a zis ea, abținându-se să nu plângă. Putem anula, zi-le că sunt bolnavă.
   - Nu fi fraieră, a zise el și dinții ei i-au clănțănit surd când și-a închis gura. Vino, o să întârziem.
   A oprit un taxi și nu au schimbat nicio vorbă până în Manhattan. Ea s-a oprit pe trotuar până a plătit el taxiul, cu fața spre capătul străzii, privind copacii din Central Park unduindu-se în briza serii. Patrick a luat-o de braț și a condus-o către treptele de piatră ale clădirii în care locuiau părinții săi.
   Urcând cu liftul spre apartament, el s-a aplecat și i-a șoptit:
   - Să nu bei prea mult. Nu mă face de râs.
   În cele din urmă, seara nu a fost cu totul neplăcută. Patrick și-a dat drumul șarmului său, așa cum făcea întotdeauna, iar mama lui a sufocat-o pe Audra, spunându-i cât de frumoasă era și, nu-i așa?, ce bine se îmbrăca. Și inelul – pur și simplu superb, de unde e? Cât a costat? Ah, și tu ești irlandeză? De unde sunt ai tăi?
   Audra a reușit să tragă de un singur pahar de vin toată noaptea, abia ce și-a udat buzele cu el, în timp ce Patrick și mama lui au dat gata două sticle împreună.
   Tatăl lui Patrick – Patrick senior – nu a băut decât apă, abia dacă a scos câteva cuvinte toată seara, oferind doar pe alocuri câteva comentarii fără rost. În schimb, conversația a fost condusă de mama lui, Margaret, printre ocazionalele răstiri la servitori. Și cum o privea Patrick pe mama lui... Pentru o clipă, Audra și-a dorit să fie și ea privită la fel de Patrick, dar ideea o tulburase prea tare pentru a zăbovi prea mult asupra ei.
   După cină, Patrick a condus-o pe Audra înapoi la apartamentul său – niciodată nu a petrecut noaptea la ea în garsonieră – și a dus-o direct în dormitor. A luat-o cu o asemenea forță, încât a fost nevoită să-și muște nodurile degetelor pentru a-și înăbuși un țipăt. Când a terminat, transpirat și fără suflare, s-a rostogolit de pe ea și a luat-o de mână:
   - Te-ai descurcat bine azi, a zis Patrick. Mulțumesc.
   În timp ce el dormea, Audra a decis să anuleze logodna. Să plece, pur și simplu. Disprețuia bobul tare de neîncredere în sine pe care Patrick îl descoperise în miezul ei și pe care îl lucra cu atâta măiestrie. O viață plină de așa ceva? Nu, mulțumesc.
   A petrecut următoarele două săptămâni încercând să găsească o modalitate de a anula logodna, momentul potrivit, locul potrivit. Dar în tot acel timp Patrick a fost atât de șarmant și de drăguț, încât gândurile despărțirii au alunecat în adâncurile minții. Apoi și-a dat seama că i-a întârziat și nu s-a mai gândit deloc la plecare.
   Între acele zile și acestea de acum se scurseseră aproape 12 ani, patul ei dintr-o garsonieră din Brooklyn dispărut, în locul lui un pat dintr-o celulă din Arizona.
   Se întrebă: oare era mâna lui Patrick în toate astea? Se putea?
   Audra bănui că șeriful Whiteside trebuia să fi fost acolo pe toată perioada nopții, stând cu ochii pe ea. Camera de supraveghere din colțul de sus a rămas în tot timpul acela îndreptată spre ea, luminița roșie țintuind-o. Îi întorsese spatele, dar o simțea arzând-o ca un laser între omoplați. Acum, în timp ce umbrele celulei se ascuțeau, Audra era întinsă pe spate, privind camera de supraveghere.
   Apoi lumina se stinse.
   Audra rămase nemișcată pentru câteva clipe, așteptând să se reaprindă. Când nu se întâmplă, Audra se ridică, ignorând fiorii proaspeți de durere când tălpile îi atinseră podeaua. Undeva în miezul ei sună alarma, spunându-i că era de rău, că așa ceva nu era în regulă. Camera nu ar fi trebuit să fie stinsă. De ce să...
   Înainte de a putea termina întrebarea, ușa biroului se deschise și Whiteside intră, urmat de Collins. Mâinile Audrei strânseră marginea patului, inima grăbindu-și galopul. Whiteside merse în dreptul ușii celulei, o descuie, o culisă.
   - Ce e? întrebă Audra, vocea ascuțindu-i-se de teamă.
   Whiteside se dădu la o parte pentru a o lăsa pe Collins să intre, apoi o urmă.
   - Ce vreți?
   Niciunul dintre polițiști nu vorbi în timp ce se apropiară de ea. Audra ridică mâinile în reflex, ca un gest de supunere.
   - Vă rog, ce ați...
   Dintr-o singură mișcare, Collins o prinse pe Audra de braț și o izbi de podeaua celulei. Audra se împrăștie pe jos, plină de usturime în palme și coate. Își duse mâinile la cap, pregătită pentru o lovitură din partea unuia dintre ei.
   - Ce...
   Collins o prinse pe Audra de gulerul tricoului și o ridică în genunchi.
   Audra se uită în sus la chipul gol al lui Whiteside, deschise gura pentru a vorbi din nou, pentru a implora, dar Collins o luă de ceafă, îi împinse capul în jos, astfel încât nu izbuti să-l mai vadă pe șerif decât de la mijloc.
   Destul pentru a îl vedea scoțând un revolver din spate.
   - Oh, Doamne, nu.
   Șeriful îi apăsă țeava pe creștet.
   - Oh, Doamne, vă rog, nu.
   Vezica Audrei o înțepa.
   - Vă rog, nu, vă rog, nu, vă rog, nu...
   Armă pistolul, sunetul metalic ricoșând între pereți și gratii. Collins îi strânse gâtul și mai tare.
   Audra ridică mâinile ca pentru a se ruga.
   - O, Iisuse, te rog, nu, să...
   Un singur, dur, SNAP! când Whiteside apăsă pe trăgaci. Un butuc gol.
   Audra țipă, cu un vaiet lung, gutural. Collins îi dădu drumul.
   Whiteside duse pistolul la loc la spate.
   În timp ce plecară, Audra se prăbuși pe ciment. Se ghemui în ea, cu genunchii la piept și mâinile prinse deasupra capului. În lumina slabă a dimineții, deși nu era credincioasă, se rugă.

CAPITOLUL 12

   Șeriful Ronald Whiteside o urmă pe Collins prin ușa laterală până la rampa pentru scaunul cu rotile.
   Soarele atârna jos pe cer, promițând zăpușeala ce avea să vină, reflectându-se în barele mașinilor de poliție parcate. Collins scoase un pachet de țigări și o brichetă din buzunarul de la piept. Își aprinse o țigară, trase adânc și vârî pachetul la loc în timp ce suflă un nor de fum albastru ce rămase în aer, cu nicio urmă de briză pentru a-l împrăștia.
   - Vrei să mai rămân pe aici? întrebă.
  - Nu, răspunse el. Du-te și verifică-i pe ceilalți doi. Asigură-te că sunt ok. O să zic că ești în patrulă.
   Collins trase din nou un fum.
   - Băiatul ne-ar putea face probleme.
   - Nu și dacă te ocupi de asta cum trebuie. Dă-mi și mie una.
   Collins se holbă la mâna lui întinsă.
   - Nu fumezi.
   - Mă gândesc să mă apuc.
   Pocni din degete.
   - Hai, dă-mi una.
   Ea scoase din nou pachetul din buzunar și i-l înmână cu tot cu brichetă.
   El scoase o țigară, o prinse între buze și aprinse bricheta. Plămânii i se umplură de fum, și nu se putu abține să nu-l tușească. Îi dădu pachetul înapoi, cu ochii umezi. Fumase ultima țigară în urmă cu 20 de ani.
   Savura pârâitul nicotinei prin creier. Încă un fum, pe care de data asta îl păstră în plămâni.
   - Nu e prea târziu, spuse Collins.
   Whiteside dădu din cap:
   - Nu.
   - Îi dăm copiii înapoi, o facem să promită să nu spună ce am făcut și putem să uităm de toată...
   - La naiba, taci! zise, regretând îndată furia din glas. Suntem în asta, acum, și o s-o ducem până la capăt. Ți-am oferit șansa să te retragi ieri, când te-am căutat prin stație. Îți amintești ce am stabilit.
   Să-l cheme pe Emmet, remorcherul. Vorbiseră despre asta timp de luni întregi. Dacă și când avea să găsească copiii potriviți în situația potrivită, avea să o sune prin stație și să-i zică să-l cheme pe Emmet cu remorcherul lui. Dacă ar fi vrut să se retragă, tot ce ar fi trebuit să zică fusese că Emmet era de negăsit.
   - Știu, dar...
   - Dar ce?
   Ea scutură din cap.
   - Nu m-am gândit niciodată că o vom face pe bune. Una era să vorbim despre asta. Chiar și ieri, când ai sunat. Nu se simțea ca ceva real. Dar aseară, când m-am dus să le duc mâncare... Mi-am zis, Cristoase, e pe bune. Și nu știu dacă sunt suficient de puternică pentru asta.
   - Faptul e consumat, zise Whiteside. Dacă o lăsăm baltă acum, mai bine ne-am preda direct la FBI.
   Collins tăcu, privind în sus spre dealuri, scuturând cenușă din vârful țigării. Arsese deja până la jumătatea filtrului până ce vorbi din nou:
   - Trebuia să o fi omorât.
   - Eu? Nu tu?
   - Bine, noi ar fi trebuit să o fi omorât. Acolo, pe stradă. Să o fi îngropat undeva și să facem să-i dispară mașina.
   - Nu așa vrea cumpărătorul să procedăm, zise Whiteside. Vrea să facem în așa fel încât căutarea să ducă înapoi la părinte. Altfel se inițiază o căutare de cadavre. În așa fel, există cineva pe care se poate da vina. Tot ce trebuie să facem e să continuăm să o speriem, să vedem dacă putem să o împingem spre o criză de nervi. Cu puțin noroc, o să ne facă ea treaba noastră.
   - Chiar și așa, zise Collins, ar fi mai simplu dacă ar fi moartă.
   Whiteside își scoase revolverul din centură și îl înmâna lui Collins, cu mânerul spre ea.
   - Bine, atunci. În sertarul meu e o cutie de gloanțe de .38. Du-te și încarcă arma, intră în celulă și împușc-o în cap. Sau, și mai bine, du-o în deșert și fă-o acolo.
   Ea se uită la el.
   El împinse pistolul în mâna ei.
   - Hai. Du-te și fă-o.
   Collins aruncă țigara și o strivi cu călcâiul. Îi aruncă lui Whiteside o ultimă privire aspră, înainte de a coborî rampa și de a se îndrepta spre mașina ei. Când ieși din parcare, motorul pocni turat. Whiteside vârî pistolul la spate. Încă un fum din țigară, căldura intensă devenind mai plăcută cu fiecare inhalație.
   Sigur, avea dreptate Collins. Cel mai simplu ar fi fost să o ducă pe Kinney cât mai departe în sălbăticie, să-i înfigă un glonț în cap și să lase corbii și coioții să se ocupe de ea. Dar ăsta nu era genul cumpărătorului lor. Și mai era un detaliu pe care nu i-l spusese lui Collins. Auzise că acestui cumpărător – Bogatul, îi mai spuneau unii – îi plăcea să urmărească desfășurarea evenimentelor la știri. Savura suferința celorlalți.
   Whiteside se întrebă dacă se mai auzise ceva.
   Termină țigara, sufocă mucul sub gheată și merse la portiera mașinii de poliție. Deschise compartimentul din bord, vârî mâna adânc și în sus și găsi săculețul lipit în adâncul bordului. Scoase telefonul ieftin și îl deschise. După ce se aprinse, porni o fereastră de internet privată pentru a evita ca vreun cookie sau istoricul să fie înregistrate. Navigă pe un server proxy, apoi tastă din memorie adresa forumului, o înșiruire obscură de numere și litere. Ecranul de logare apăru și își introduse datele.
   Un mesaj privat nou. Apăsă pe link.

   De la: RedHelper
   Subiect: Re: Obiecte de vânzare
   Mesaj:
   Dragă domnule,
   Vă mulțumesc pentru ofertă. Am făcut verificări și credem că bunurile oferite sunt autentice și sigure. Oferta noastră este de trei milioane de dolari ($3.000.000). Vă rog să țineți cont că ambele obiecte au urme de vătămare minoră. O sumă adițională de două sute cincizeci de mii de dolari ($250.000) va fi plătită, dacă nu mai apar alte pagube. Acești termeni sunt finali și de nenegociat. Sperăm să fie satisfăcători pentru dvs.
   Schimbul trebuie să aibă loc sâmbătă între 3 p.m. și 4 p.m.; alt interval de timp nu este îngăduit. Vă rog să confirmați acceptarea acestor termeni și vă vom contacta în decursul următoarelor 24 de ore pentru a aranja transferul.
   Nu este cazul să vă reamintim că orice încercare de a perturba operațiunea noastră va fi primită cu represalii rapide și aspre.
   Cu stimă.
   RedHelper

   - Iisuse Cristoase, zise Whiteside.
   Transpirația rece îl gâdila pe tot corpul. Trei milioane. Nu, trei milioane și două sute cinci zeci de mii. Membrii forumului spuseseră că aveau să plătească în plus pentru o pereche, dar nu se așteptase la atât de mult.
   În urmă cu un an, șeriful Ronald Whiteside a ucis un bărbat pentru 15.000 de dolari și suma îi păruse o avere, până când i-a ras.
   Același forum i-a adus acel contract. Un colț întunecat al internetului, în subterane, unde perverșii, pedofilii, amatorii de filme snuff, tot jegul omenesc se întâlnește pentru a face comerț cu plăceri sordide. Dark Web îi ziceau. Un nume cam fițos pentru un loc unde, indiferent cât de rău ești,găsești mereu pe cineva mai rău decât tine.
   În acel loc, în colțul său ferit, se găsea un forum, un spațiu de mesagerie. Un loc pentru polițiști și membri ai armatei care puteau oferi diferite servicii. Dacă aveai nevoie de ceva ce numai un om conectat putea face, dădeai de veste pe forumul acela. Whiteside fusese introdus pe forum de un vechi prieten din armată. După săptămâni de verificări l-au lăsat să acceseze nivelurile superioare ale forumului. După alte 6 luni i-au permis să intre în miezul adânc. Locul în care se puteau face banii adevărați.
   Tipul asasinat fusese un dealer minor din Phoenix. Whiteside nu a știut niciodată motivul, probabil o datorie neplătită, sau poate că tipul era pe punctul de a deveni informator. Nu îi păsa cu adevărat. Pur și simplu a acceptat jobul și s-a apucat de treabă. După câteva zile de urmărit și furișat, i-a găurit capul dealerului în fața unei taverne jegoase din Tolleson. A dispărut pe o motocicletă pe care o luase de la fier vechi, cu casca acoperindu-i fața, dar nu era ca și cum cineva din afara barului acela ar fi suflat vreo vorbă poliției. A doua zi, de dimineață, banii i-au apărut în contul său offshore.
   Simplu.
  Apoi un alt nivel al forumului i s-a deschis, unul despre care nu știa că exista. Un miez al miezului. Iar acolo se discutau sumele adevărate. Sute de mii, nu zeci de mii. Și acolo era un mesaj cu o cerere simplă. Un cumpărător dispus să plătească și șapte cifre pentru un articol anume. O serie de instrucțiuni, metode, cerințe. O adresă de email, în cazul în care se găsea cineva capabil de a se ocupa de cerere.
   Acum, cu mâinile tremurându-i, Whiteside citi din nou mesajul. Apoi apăsă pe Răspunde:

   Către: RedHelper
   Subiect: Re: Bunuri de vânzare
   Mesaj:
   Dragă RedHelper.
   Mulțumesc pentru răspunsul prompt. Confirm că oferta este acceptabilă ți aștept instrucțiuni.
   Cu stimă.
   AZMan

   Apăsă pe Trimite și așteptă confirmarea expedierii mesajului. Gata.
   Închise telefonul și îl puse la loc în săculețul de sub bord.

CAPITOLUL 13

   Audra tăcea. Cătușele o apăsau în jurul încheieturilor, legate cu un lanț printr-un inel de metal de pe masă.
    Încăperea era vopsită în acel gri de câmp de luptă peste bolțari, pe podea un linoleum ciobit, alături de o fereastră mică și jegoasă ranforsată cu o plasă de sârmă. Placa din vinil a mesei se tocise pe alocuri, având PAL pe dedesubt. Toată stația se afla pe buza ruinei, de parcă oamenii de acolo s-ar fi dat de mult bătuți.
   Audra știa că, probabil, o smucitură sănătoasă ar fi desprins inelul de masă. Dar apoi ce-i rămânea de făcut? Polițistul de lângă ușă ar fi trântit-o cu fața la podea în câteva clipe, asta ar fi fost tot.
   Bărbatul se uita drept în față. De o oră de când Audra se afla în camera de interogatoriu, omul nu se mișcase din loc, nici măcar nu-și dresese gâtul. A încercat să vorbească cu el, întrebând de copiii ei, cerând un avocat. Nimic. Era un bărbat masiv, tot numai mușchi și pumni cărnoși.
   Uniforma lui avea o nuanță de bej aproape identică cu cea a șerifului; dacă nu i s-ar fi spus, Audra nu și-ar fi dat seama că era din poliția statală.
   O ciocănitură la ușă și privirea Audrei țâșni spre ea. Polițistul se întoarse și o deschise câțiva centimetri. Un șir de șoapte, apoi bărbatul se dădu la o parte pentru a permite unui tânăr bine îmbrăcat să intre. Un costum conservator, o cravată seacă. Polițistul îi spusese că FBI-ul era pe drum, iar tânărul acesta trebuia să fie unul dintre agenții federali.
   Căra un trepied, cu picioarele făcute mănunchi, în vârf cu un mic aparat de fotografiat. După un minut de foit și ajustat, reuși să îl instaleze în colțul încăperii, cu lentila îndreptată spre Audra. Bărbatul apăsă pe un buton, apoi pe altul, după care roti micul ecran pentru a o vedea mai bine.
   Dădu din cap satisfăcut și vru să plece.
   - Mă scuzați, spuse Audra.
   Agentul FBI o ignoră și duse mâna spre clanță.
   - Domnule, vă rog.
   Se opri, întorcându-se către ea.
   - Vă rog, domnule, spuneți-mi ce se petrece.
   Agentul îi oferi un zâmbet chinuit.
   - Ne întoarcem la dumneavoastră în scurt timp, doamnă.
   Când deschise ușa și trecu pragul, Audra strigă:
   - Mi-ați găsit copiii? Îi căutați?
   Ușa se închise. Audra își plecă capul, își duse mâinile la gură, șopti în palmă.
   - Să te ia naiba.
   Polițistul îi aruncă o privire.
   - Poftim?
   Audra se uită în ochii lui.
   - Îmi caută copiii?
   - Nu am de unde să știu așa ceva, doamnă.
   Bărbatul își mută din nou atenția pe peretele opus.
   - Când pot primi un avocat? întrebă.
   Dar polițistul tăcea.
   Audra expiră adânc, își întinse palmele pe masă și își forță mintea să se adune, să se calmeze. Găsi o crăpătură în vinil ce-i semăna cu un fulger negru. Se holbă la el, urmărindu-i arcuirile și brațele, se concentră pe detalii, simțind ordinea restabilindu-se pe interior.
   Altă ciocănitură, de data asta mai puternică, și ușa se deschise larg, polițistul fiind nevoit să facă un pas într-o parte. Un bărbat și o femeie intrară, amândoi îmbrăcați în costume, hainele ei mai îngrijite decât ale lui. Era înaltă, cu membre lungi, piele întunecată, freza afro tunsă periuță, ochi luminoși ce sugerau profundă inteligență. Bărbatul abia se târî în spatele ei, un cuib de păr gri-blonziu pe cap, cu chipul brăzdat al unui fumător. Tuși umed o singură dată și trase de un scaun, așezându-se apoi pe el. Femeia rămase în picioare, cu un iPad, o mapă și un pix prinse la subraț.
   - Doamnă Kinney, sunt agentul special Jennifer Mitchell de la Echipa de Investigație a Răpirilor de Copii, din cadrul Biroului Federal de Investigații, din Los Angeles. Pot să iau loc?
   Audra încuviință din cap.
   Mitchell zâmbi, mulțumi și se așeză. Bărbatul se foi și tuși din nou.
   Audra simți mirosul stătut de țigări în aerul de deasupra mesei.
   - Domnul este detectivul Lyle Showalter de la Departamentul de Siguranță Publică Arizona, Divizia de Investigații Criminale din Phoenix. Detectivul Showalter este aici strict pentru a observa desfășurarea interogatoriului. Să explic: eu mă ocup de investigarea dispariției copiilor dumneavoastră.
   Când Showalter își dădu ochii peste cap și împărtăși un rânjet cu polițistul de lângă ușă, Audra deschise gura pentru a vorbi, dar Mitchell i-o tăie cu o mișcare a mâinii.
   - Înainte să începem, zise, sunt câteva lucruri de care trebuie să țineți cont. În primul rând, deși sunteți arestată pentru deținere de marijuana, interogatoriul nu este în legătură cu acest lucru. Mai departe, nu sunteți arestată în legătură cu dispariția copiilor dumneavoastră și nu aveți dreptul la un avocat pe parcursul acestui interogatoriu. Din acest motiv sunteți liberă să încheiați colaborarea când doriți. Însă insist să vă avertizez că, dacă eșuați în a coopera pe aceste chestiuni, nu vă va fi de niciun folos. În final, vedeți acel aparat de filmat?
   Audra dădu din cap că da.
   - Acea cameră înregistrează interogatoriul nostru și voi pune filmarea la dispoziția oricăror investigatori sau agenții voi considera necesar pentru soluționarea acestui caz. Doamnă Kinney, ați înțeles tot ceea ce v-am spus acum?
   - Da, doamnă, zise Audra, vocea ei mică și șoptită închisă până în adâncul gâtului.
   Mitchell arătă spre cătușele de la mâinile Audrei.
   - Domnule polițist, nu cred că sunt necesare, ce spuneți?
   Bărbatul se uită la Showalter, care încuviință din cap. Plecă de lângă ușă, scoțând o cheie din buzunar și, apropiindu-se de masă, desfăcu cătușele, lăsându-le să cadă cu zgomot pe masă.
   - Acestea sunt hainele pe care le purtați când ați fost arestată ieri? întrebă Mitchell, arătând cu pixul spre ea.
   - Da, răspunse Audra.
   Mitchell închise ochii și oftă. Îi deschise din nou și zise:
   - Ar fi trebuit să le ia pentru probe. După ce terminăm aici, vă dăm altceva să vă îmbrăcați. Acum, putem începe?
   - Ok, zise Audra.
   Mitchell zâmbi.
   - Stați comod? Ați vrea niște apă?
   Audra dădu din cap că nu.
   - Doamnă Kinney... Audra... pot să-ți spun Audra?
   Audra dădu din cap că da.
   Mitchell inspiră adânc, zâmbi și întrebă:
   - Audra, ce ai făcut cu copiii tăi?
   Capul Audrei deveni brusc ușor și păru a se umple de scântei. Strânse de marginea mesei pentru a se abține. Gura i se tot deschidea și închidea, fără cuvinte să iasă din ea.
   - Audra, unde sunt?
   Stai calmă, se gândi. Înțelege-te cu ea. Explică-i.
   Încă strângând marginea mesei, Audra inspiră adânc și își umplu plămânii cu aer.
   - Mi i-au luat.
   - Cine ți i-a luat?
   - Șeriful, zise Audra, glasul subțiindu-se.
   Audra arătă spre perete, de parcă Whiteside ar fi fost de partea cealaltă, cu urechea lipită de bolțari.
   - Și ajutorul de șerif, femeia, nu-mi amintesc numele ei.
   - Te referi la șeriful Whiteside și ajutorul de șerif Collins?
   - Da, Collins, ea e.
   Audra își sesiză vocea sacadată și respiră din nou, încercând să se calmeze.
   - În timp ce așteptam remorcherul în mașina șerifului, ajutorul de șerif Collins i-a luat pe Sean și pe Louise cu ea.
   - Chiar așa?
   - Da, chiar așa. Mi i-au luat.
   - Înțeleg.
   Mitchell îi oferi un zâmbet mic, blând.
   - Problema e, Audra, că șeriful Whiteside nu-și amintește ca lucrurile să fi stat așa. Mi-a spus de dimineață că, atunci când te-a oprit, nu era niciun copil în mașină.
   - Minte, zise Audra, unghiile săpând în palmă.
   - Și ajutorul de șerif Collins pretinde că nu a fost nicidecum prin apropiere de autostradă când Whiteside te-a tras pe dreapta. A condus până acolo pentru a-l ajuta pe șerif cu inspecția corporală.
   - Și ea minte. Nu vedeți?
   - Am avut și o scurtă discuție cu un domn Emmet Calhoun cam acum treizeci de minute și mi-a confirmat că nu erau copii prin preajmă când a remorcat mașina. Pe moment i s-a părut ciudat, văzând scaunul de copil și celelalte obiecte dinăuntru. Mi-a zis că nu erai decât tu pe bancheta din spate a mașinii de poliție.
   - Dar el a venit după, spuse Audra, suficient de tare pentru ca Showalter să tresară. Bineînțeles că nu i-a văzut, a ajuns acolo abia după ce mi-au luat copiii.
   Mitchell își așeză palmele pe masă și își îndepărtă degetele, ca și cum ar fi netezit o foaie.
   - Audra, trebuie să te calmezi. Am nevoie să te liniștești, pentru mine, ok? Nu te pot ajuta dacă nu ești calmă.
   - Sunt calmă, spuse Audra, coborând vocea. Sunt calmă. Dar îmi vreau copiii înapoi. Mi i-au luat. De ce nu sunteți acolo, afară, să-i căutați?
   Showalter vorbi pentru prima dată.
   - Avem un elicopter în aer încă din primele ore ale zilei, survolează de aici până în jos, spre Scottsdale. Colegii mei colaborează cu poliția și departamentele șerifilor din comitatele vecine, organizând grupuri de căutare. Nu vă faceți griji, doamnă Kinney, orice ați fi făcut acelor copii, noi o să-i găsim.
   Audra plesni cu palma în masă.
   - Nu le-am făcut nimic. Sunt la Whiteside și Collins, pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu auziți ce zic?
   Mitchell îi contră privirea pentru o clipă, înainte de a-și muta atenția pe tableta din fața ei. Tastă un cod de acces, iar ecranul se aprinse.
   - Audra, trebuie să-ți arăt ceva.
   Audra se lăsă pe spătar, pieptul încordându-i-se-n spaimă.
   Mitchell zise:
   - Agenții de pe teren din Phoenix au organizat o verificare preliminară a mașinii tale înainte de a fi predată departamentelor abilitate pentru o analiză mai detaliată. Au făcut câteva fotografii. Recunoști asta?
   Deschise o imagine și întoarse iPad-ul ca Audra să o poată vedea. Un tricou în dungi. Al lui Sean. O pată roșie, maronie, pe piept.
   - Stați, nu...
   Mitchell trecu cu degetul peste ecran, înlocuind poza cu următoarea.
   - Dar asta?
   Interiorul mașinii Audrei, covorașele din spate, spătarul banchetei, portiera din spate. Mitchell indică câteva puncte în fotografie cu vârful pixului.
   - Aș zice că seamănă cu pete de sânge. Ce părere ai?
   Audra dădu violent din cap.
   - Nu, e Sean, îi curge des sânge din nas. A pățit-o alaltăieri. A trebuit să opresc ca să-l curăț. Am șters prin mașină, dar nu am reușit prea bine, nu mai aveam timp, se întuneca.
   Mitchell schimbă din nou poza.
   Audra zise:
   - Oh, Doamne.
   - Audra, spune-mi ce vezi în fotografia asta.
   - Blugii Louisei, spuse Audra și lacrimi noi o năpădiră când începu să tremure. Oh, Doamne. Și chiloțeii ei.
   - Aflați pe covorașul din spate, zise Mitchell. Erau îndesate sub scaunul din față.
   - Cum... cum...?
   - Audra, recunoști asta?
   Mitchell așeză vârful pixului pe imagine.
   - Blugii par rupți, cu sânge pe ei. Nu îți poți da seama din poză, dar sunt și umezi, pare a fi urină. E ceva ce vrei să-mi zici despre asta?
   Audra studie fotografia, blugii, lalele din material textil cusute pe post de buzunare.
   - I-a purtat ea, zise.
   - Fiica ta purta acești blugi, repetă Mitchell. Când i-a purtat?
   - Când a luat-o.
   - Când a luat-o cine?
   - Ajutorul de șerif Collins. Când mi-a luat copiii, Louise purta blugii ăștia. Dar nu erau rupți. Nu aveau sânge pe ei.
   - Atunci cum au ajuns blugii înapoi în mașină? După ce a fost remorcată? Cum au ajuns acolo?
   Audra își scutura capul, lacrimi curgându-i pe obraji și picurând grași și grei pe masă.
   - Nu știu, dar șeriful și ajutorul de șerif mi-au luat copiii, ei știu unde sunt. Vă rog să-i faceți să vă spună.
   O idee se aprinse în mintea ei, atât de luminoasă și limpede, încât gemu. Își duse o mână la gură.
   Mitchell se aplecă.
   - Ce e?
   - Camerele de filmat, zise Audra, simțind o furnicătură amețitoare în spatele urechilor. Mașinile de poliție, toate au camere, nu? Cum arată la TV, când opresc pe cineva în trafic, înregistrează tot, nu-i așa? Nu?
   Mitchell zâmbi trist.
   - Nu, Audra. În Elder County nu. Mașina ajutorului de șerif Collins are aproape 15 ani vechime, nu a avut niciodată o cameră de bord, iar cea din mașina șerifului Whiteside s-a defectat acum 3 ani. Nu au avut niciodată mărunțiș în buget pentru a o repara.
   - Dar GPS, ceva de genul?
   - Nimic de genul.
  Greutatea se lăsă din nou pe umerii Audrei – frica, furia, impotența.
   Audra își acoperi ochii cu mâinile și Mitchell zise:
   - Acum, am ascultat ce mi-ai spus despre șeriful Whiteside și despre ajutorul de șerif Collins, și, crede-mă, voi vorbi cu ei despre asta. Dar deocamdată, chiar dacă ignor cele găsite în mașină, este cuvântul tău împotriva al lor. Și am vorbit cu niște oameni astăzi. Inclusiv câțiva din restaurantul în care ai mâncat ieri dimineață. Managerul a confirmat că Sean și Louise erau cu tine. Din câte știu, e ultima persoană care v-a văzut împreună. Mi-a zis că păreai agitată.
   - Sigur că eram agitată, zise Audra în palme. Încercam să scap de soțul meu.
   - Am vorbit și cu el.
   Mâinile Audrei căzură din dreptul feței.
   - Nu. El nu. Nu-l ascultați. E un mincinos.
   - Încă nu știi ce mi-a zis.
   - E un mincinos nenorocit, glasul Audrei se umflă din nou. Nu-mi pasă ce a zis. El a făcut toate astea. I-a plătit pe Whiteside și Collins să-mi ia copiii.
   Mitchell rămase în liniște pentru o vreme, lăsând tăcerea să înăbușe furia Audrei.
   - De dimineață, așteptând să mă urc în avion pentru zborul de la LAX la Phoenix, am stat de vorbă cu Patrick Kinney. Mi-a povestit despre probleme pe care le-ați avut în trecut. Alcoolul. Cocaina.
   - Cocaina a fost demult, înaintea copiilor, chiar și înaintea lui Patrick.
   - Poate că da, dar nu și alcoolul. Sau medicamentele pe rețetă. Mi-a zis că aveai trei doctori care îți prescriau chestiile astea ca pe bomboane. Mi-a zis că a existat o vreme în care abia îți mai recunoșteai copiii.
   Audra închise ochii și șopti:
   - Naiba să-l ia. El a făcut-o. Știu că el a făcut-o.
   - Domnul Kinney mi-a spus că, de când ai plecat și ai luat copiii cu tine, a tot încercat să-i recupereze.
   - Uitați, vedeți? zise Audra, ignorând expresia iritată a lui Mitchell. A încercat să mi-i ia. I-a plătit pe...
   - Lasă-mă să termin, Audra. Protecția Copilului din New York ți-a dat târcoale, amenințându-te că vor ceda copiii tatălui lor. Ăsta-i motivul pentru care ai fugit acum patru zile. Nu-i așa?
   - Nu aveam de gând să-l las să-mi ia...
   - Ce s-a întâmplat, Audra?
   Mitchell se aplecă spre ea, cu antebrațele pe masă, vocea caldă și moale și joasă.
   - Și eu am trei copii și un fost soț. Am noroc că o am pe mama să mă mai ajute, dar chiar și așa, nu-i ușor. E greu să crești copii. Foarte greu. E stresant, știi? Chiar și cu toată iubirea pe care le-o port în mine, când mă împing atât de tare, am o limită și eu. Fiecare mamă ar trebui să primească o medalie, cred, chiar și numai pentru supraviețuirea unei zile întregi alături de cei mici.
   Se apropie și mai mult, vocea îngroșându-i-se, dulceagă, ochii ei căprui ațintiți asupra ochilor Audrei.
   - Deci, spune-mi ce s-a întâmplat. Ai condus timp de 4 zile fără pauză, ești obosită, ești speriată, zăpușeala te ajunge din urmă. Poate că Sean și Louise sunt puși pe harță pe bancheta din spate, știi cum fac copiii. Poate că nu încetează să ceară lucruri pe care nu le pot avea, deși le-ai zis de o sută de ori că nu. Poate că urlă și țipă încontinuu, tot mai tare, și pur și simplu nu se opresc. Le-ai făcut ceva, Audra? Ai oprit undeva, acolo, în deșert și te-ai dus la ei pe bancheta din spate? Poate că n-ai vrut decât să-i cerți un pic. Poate o mică palmă pe picior sau pe mână. Poate să-i scuturi un pic, doar atât. Știu că e tot ce-ai vrut să faci, și eu am vrut să o fac copiilor mei de nenumărate ori, dar, pentru o clipă, ți-ai pierdut cumpătul. Doar pentru o fracțiune de secundă, asta-i tot, și ai făcut ceva. Asta s-a întâmplat, Audra? Știu că te roade. Tot ce trebuie să faci e să-mi spui și putem să mergem să-i luăm de unde sunt și totul se
va sfârși. Spune-mi, Audra, ce ai făcut?
   Audra se holbă la Mitchell, ceva arzându-i în piept.
   - Credeți că le-am făcut vreun rău copiilor mei?
   Mitchell clipi și zise:
   - Nu știu. Le-ai făcut vreun rău?
   - Fiul meu, fiica mea – amândoi sunt acum acolo, undeva, și voi nu-i căutați pentru că bănuiți că le-am făcut eu ceva.
   Același zâmbet moale, același glas mieros:
   - Ai făcut-o?
   Fără să conștientizeze ce face, mâna dreaptă a Audrei țâșni pe deasupra mesei, palma aterizând tare și plat pe obrazul lui Mitchell.
   Agentul se feri, cu furie în priviri, înțepăturile înflorind pe palma Audrei.
   Audra se ridică și spuse:
   - La naiba cu voi, găsiți-mi copiii!
   Nu-l observă pe polițist năpustindu-se asupra ei, simți doar imensitatea acestuia izbindu-i-se de corp, podeaua apropiindu-se cu viteză. Pieptul i se lovi de linoleum, zdrobindu-i tot aerul din plămâni, genunchiul bărbatului în spate, mâini masive prinzând-o de încheieturi, forțându-le între omoplați.
   Audra își păstră privirea pe Mitchell, care stătea acum lângă peretele opus, respirând greu.
   - Găsește-mi copiii, zise Audra.

CAPITOLUL 14

   - Iisuse, zise Whiteside, mutându-și atenția de pe clipul de pe ecran pe tânărul agent federal care instalase laptopul, rânjind spre puști cu toată puterea sa. V-ați descurcat de minune.
   Agentul – agentul special Abrahms, dacă Whiteside își amintea corect – nu răspunse. În schimb, apăsă pe câteva taste, făcând să apară și să dispară diverse ferestre.
   Laptopul fusese așezat pe masa din spate a biroului, o mână de polițiști statali holbându-se, alți câțiva vorbind la telefon, preluând apeluri și organizând operațiunea de căutare. O hartă a lui Elder și a ținuturilor vecine era deja lipită pe perete, un bold roșu marcând locul în care Audra Kinney fusese oprită, mai multe bolduri marcând locurile în care fusese văzută ultima dată, o sfoară întinsă de la unul la altul oferind o aproximare a rutei pe care o parcursese în ultimele zile. Mai mulți agenți federali și polițiști ai statului trebuiau să mai ajungă în ținut între miezul nopții și dimineață, motelul din Gutteridge mai să plesnească. Se zvonea că în curând urmau să mute operațiunea în clădirea primăriei.
   Collins bântuia spațiile dintre mese, plimbându-se de colo, colo prin cameră, uneori întâlnind privirea lui Whiteside, alteori nu. Câțiva polițiști încercaseră să flirteze cu ea, dar au fost refuzați destul de dur.
   Ușa camerei de interogare se deschise și polițistul ieși, o mână mare pe umărul Audrei Kinney, mâna detectivului pe celălalt umăr. Whiteside se ridică și se îndreptă spre peretele opus, rezemându-se cu spatele de el.
   Collins i se alătură.
   Audra îi văzu pe amândoi și își dezveli dinții. Condusă de cei doi polițiști înapoi în camerele de custodie, își suci gâtul pentru a-i putea păstra în priviri.
   - Unde sunt copiii mei? Ce ați făcut cu ei? Cât v-a plătit soțul meu? Nenorociților, spuneți adevărul! Spuneți-le unde-mi sunt copiii. Mă auziți? Spuneți-le, că jur că...
   Vocea i se pierdu într-un strigăt înăbușit când ușa se închise în urma ei.
   - Păstrează-ți calmul, zise Whiteside atât de încet, încât doar Collins să-l poată auzi.
   - Încerc, spuse, cu vocea șovăielnică.
   - Nu e suficient să încerci. Adună-te sau suntem morți.
   - Crezi că nu știu?
   - Concentrează-te la ce urmează, zise el. La ce poți face cu toți banii ăia.
   - N-o să mă ajute la prea multe, dacă...
   - Taci.
   Mitchell se apropie de ei cu iPad-ul într-o mână, caietul și pixul în cealaltă. Își mută privirea de pe Collins pe Whiteside și înapoi, chipul ei greu de descifrat. Apoi zâmbi și zise:
   - Șerif Whiteside, îmi puteți acorda un minut?
   - Sigur că pot, zise el.
   Bărbatul se îndepărtă de Collins și merse spre ușa laterală a stației, cu Mitchell pe urmele sale. Deschise ușa, iar zăpușeala dădu buzna înăuntru. O ținu larg deschisă pentru ca Mitchell să treacă pragul, apoi o închise în urma lor. Un petec de umbră de pe partea aceea a clădirii îi adăposti de furia soarelui, dar, chiar și așa, aerul apăsa pe umerii lui Whiteside, strălucirea flotei mașinilor de poliție și a SUV urilor federale forțându-l să-și mijească ochii.
   - Ce e acolo? întrebă Mitchell, arătând în depărtare. Acele dungi portocalii de pe dealuri. Ca urme de picioare.
   - Mină de cupru, răspunse Whiteside. Sau a fost cândva, cel puțin. Groapă deschisă, toată munca la suprafață. Urmele roșii sunt de la cleiul pe care l-au întins peste pământul expus; au făcut-o când au închis mina. Ar trebui să țină apa de ploaie departe, să nu dizolve acid și alte chestii de genul în mediul înconjurător. Dar nu-i ca și cum pe aici ar ploua mai mult cât să umezească un șervet. Îi zic „reabilitare”. Nu că-i tare asta? Au reabilitat mina de parcă ar fi fost vreun dealer tocmai ieșit din penitenciar.
   Mitchell își umbrea ochii de strălucirea din jur, studiind versantul dealului.
   - Ce s-a întâmplat? De ce au închis-o?
   - N-a mai fost profitabilă, zise el. Nu mai scoteau destul din câtă muncă băgau în ea, așa că, pfft! Gata. Orașul ăsta obișnuia să trăiască de pe urma acelei mine. De fapt, tot ținutul ăsta blestemat. A fost cândva un loc bogat, dacă vă vine să credeți. Genul de loc în care un tânăr putea crește o familie știind că se putea îngriji de ea. Mai e cupru acolo sus, dar domnii în costume au fost de părere că e mai ieftin să-l lase în pământ, și-am încălecat pe-o șa și... Lumea tot mai are nevoie de cupru, mai mult ca oricând are nevoie de el, pentru laptopurile noastre și telefoanele mobile și toate astea, dar lumea vrea totul ieftin. Așteptați doar și o să vedeți că, mai devreme sau mai târziu, finanțiștii vor decide că e mai profitabil să aducă tot cuprul din China, cum au făcut cu oțelul, iar apoi toată țara se duce de râpă. Pe aici, în locuri ca astea, începe totul, dar nu se termină aici. Orașe trăind și murind după planurile cine știe cărui student de Ivy League aplecat peste calculatoarele și tabelele sale. Când s-a închis mina aia, a fost ca o condamnare la moarte pentru noi. Cine mai putea munci s-a cărat de aici de mult. Ce ți-a mai rămas e să trăiești de la un ajutor social la altul, așteptând să mori deodată cu Silver Water.
   - Bănuiesc că acesta e și motivul pentru care nu aveți bani să vă reparați camera de bord, zise Mitchell.
   Whiteside suflă tot aerul din piept într-un lung oftat, apoi se întoarse pentru a o privi în ochi.
   - Agent Special Mitchell, care e salariul dumneavoastră?
   Ea dădu din cap.
   - Nu voi răspunde la întrebarea asta.
   - Ei bine, eu a trebuit să suport o tăiere salarială timp de 5 ani întregi. Fie accept, fie îmi pierd locul de muncă, așa mi-a zis primarul. Pun pariu că plătiți taxe mai mari decât pot duce eu acasă într-un an. Știți, anul trecut am cedat salariul meu pe trei luni, doar ca să fie bani pentru a plăti salariul ajutorului de șerif Collins. Și, pe cât de mizerabilă e leafa mea, a ei e și mai și, și ea are și mai mare nevoie de ea. E posibil ca, chiar în acest moment, să stați pe cel mai sărac petec de pământ din Statele Unite, și am un buget cam de cincizeci de cenți și o gumă de mestecat pentru a-l păzi.
   Mitchell privi pentru o vreme spre munții îndepărtați, cu buzele strânse, apoi spuse:
   - Știți că va trebui să vă pun întrebarea.
   - Mda, mi-am dat seama. Dați-i drumul, atunci.
   - E ceva adevărat în ce a zis? Ați jucat dumneavoastră sau ajutorul de șerif Collins vreun rol în dispariția copiilor Audrei Kinney?
   Îl țintui cu privirea, iar șeriful îi susținu privirea, pe cât de dură era.
   - Știți că nu, zise el. E o fabulație. Poate că ea chiar o crede. Poate că pentru ea e mai ușor să inventeze o poveste, decât să accepte adevărul.
   - Poate, spuse Mitchell. Dar trebuie să cercetez toate posibilitățile. Chiar dacă nu vă place.
   - Nu am nimic de ascuns, zise Whiteside.
   - Sunt sigură. O să-l rog pe Agentul Special Abrahms să trimită filmarea analistului comportamental de la secția din Phoenix. Vom afla în scurt timp dacă minte sau nu. Și-mi voi dispune echipa să cerceteze mașina lui Collins. Dacă nu e nimic adevărat în declarațiile Audrei Kinney, n-aveți de ce să fiți îngrijorat. Nu?
   - Nu, zise Whiteside. Nu am.
   Mitchell zâmbi, dădu din cap și deschise ușa. Intră în stație și lăsă ușa să se închidă singură în urma ei.
   Whiteside așeză o mână pe zid, pentru a nu se prăbuși.

CAPITOLUL 15

   Dacă ar mai fi avut putere în glas, ar fi strigat.
    De fiecare dată când încerca să strige, țipătul se preschimba în gâtul ei în ceva asemănător unui guițat șoptit. Se plimba prin celulă dintr-o parte în alta, îndemnându-se să nu se izbească cu capul de gratii. Un arc prea întins în miezul pieptului. Panica se furișa pe la marginea întregului, amenințând să se năpustească și să capete controlul asupra ei. Așa că se concentra pe furie. Furia îi era mai utilă acum decât frica.
   Nimeni nu o asculta. Nimeni. De parcă ce avea de spus nu însemna nimic pentru ei. Când Mitchell a intrat în camera de interogatoriu, fusese sigură că acea femeie avea să considere că era măcar o brumă de adevăr în vorbele sale. Dar nu, Mitchell nu era decât un alt polițist într-un costum, care fie nu putea, fie nu voia să vadă dincolo de cele expuse în fața lor de Whiteside.
   Calculând după ceasul de perete, trecuseră 45 de minute până ca Mitchell să revină, cu un recipient din polistiren într-o mână, o pungă de plastic în cealaltă și un sac mare de hârtie împăturit la subțioară. Mitchell se apropie de ea, dar Audra nu se opri.
   - Ai mâncat ceva de când te-au arestat? întrebă Mitchell.
   Ca smuls din somn de acele cuvinte, stomacul Audrei mârâi lung și grav. Audra se opri, își încrucișă mâinile pe burtă.
   - Bănuiesc că nu, zise Mitchell. Am luat asta de la restaurantul de mai jos de pe stradă. Miroase destul de bine.
   Așeză recipientul pe masa de lângă ușă, cu sacul de hârtie, un șervețel și o furculiță de plastic lângă.
   - Mai întâi, vreau hainele acelea. Am mers la un second hand și am luat câteva lucruri. A trebuit să-ți ghicesc mărimea, dar deocamdată ar trebui să fie de ajuns. Nu aveau lenjerie, așa că am pus și câteva lucruri de-ale mele.
   Mitchell descuie celula, culisă ușa și aruncă punga cu haine pe podea, la picioarele Audrei. Audra rămase nemișcată, nu se întinse după ea.
   - Am nevoie de hainele tale, spuse Mitchell. Nu vreau să fiu nevoită să chem polițiștii să te dezbrace cu forța. Camera de supraveghere e stinsă, iar eu o să mă întorc cu spatele.
   Se întoarse, iar Audra deschise punga și scoase un tricou și o pereche de blugi. Găsi un sutien de sport ce părea să-i vină destul de bine, două perechi de chiloți și o singură pereche de șosete. Se dezbrăcă și se îmbrăcă cât de repede putu.
   Duse hainele sale la Mitchell, care le îndesă în punga curată și le lăsă pe masă. Mitchell ridică cutia de polistiren, furculița și șervețelul și le duse în celulă. Audra își păstră brațele pe lângă corp.
   - Hai, zise Mitchell. Trebuie să mănânci.
   Audra se apropie și luă cutia din mâinile lui Mitchell. O deschise, iar aroma de carne de vită, roșii și orez îi inundă simțurile. Stomacul mârâi din nou și gura i se umplu de salivă.
   - Chilli, spuse Mitchell. Ciudat, nu? Cu cât e mai călduros locul, cu atât mai picantă e mâncarea. Ai zice că oamenii ar vrea să se răcorească, dar...
   Audra se retrase la pat, se așeză și înfipse furculița de plastic. Nu se putu abține să nu geamă de plăcere în timp ce mesteca.
   - Ți-am adus și asta, spuse Mitchell, scoțând o sticlă de plastic de Cola din buzunarul hainei. Pot intra?
   Audra înghiți și dădu din cap că da, de parcă ea ar fi deținut controlul asupra celor care intrau și ieșeau din spatele acelor gratii. Mitchell arătă spre camera de filmat din colț.
   - Nu ești urmărită, spuse, dar știu că nu vei încerca să faci vreo prostie.
   - Au închis-o azi-noapte, zise Audra.
   Mitchell traversă celula, puse sticla de Cola pe pat și se așeză lângă Audra.
   - Au închis-o?
   - Whiteside și Collins, zise Audra. Au venit aici în timpul nopții și mi-au pus un pistol la cap. Whiteside a apăsat pe trăgaci. Am crezut că o să mor.
   - Asta e o acuzație gravă, spuse Mitchell.
   - O acuzație gravă, repetă Audra. Mai gravă decât că mi-au luat copiii, sau mai puțin gravă de atât?
   Mitchell se aplecă spre ea.
   - Audra, trebuie să înțelegi în ce situație te afli. Șeriful Whiteside și ajutorul de șerif Collins au împreună ani de serviciu public, dosare curate. Șeriful Whiteside e un erou de război, pentru numele lui Dumnezeu. A fost în primul război al Golfului, a primit medalii și tot tacâmul. Tu ești o fostă dependentă de droguri care fuge de Protecția Copilului. Cam cât crezi că poate cântări cuvântul tău împotriva cuvântului lor?
   Carnea și orezul din gura Audrei își pierdură savoarea, se preschimbară pe limbă în cenușă. Lăsă furculița să-i cadă în cutie și își șterse gura cu șervețelul.
   - Poftim, zise, împingând mâncarea spre Mitchell.
   Agentul le luă.
   - Audra, vreau să te ajut. Nu te retrage.
   - Pot să dau un telefon?
   - Chiar dacă așa arată la TV, nu ai un drept automat de a...
   - Pot să dau un telefon?
   Mitchell închise ochii, îi deschise din nou și se ridică.
   - În regulă.
   Scormoni prin buzunarul jachetei și scoase un telefon mobil, după care tastă un cod pentru a-l deschide.
   - Ești conștientă că sunt cam șase polițiști de partea cealaltă a ușii, care vor să te rupă-n bucăți, nu?
   - Da, răspunse Audra.
   - Păi, atunci, zise Mitchell, poartă-te ca atare.
   Audra se ridică, merse în colțul opus al celulei și tastă singurul număr la care se putea gândi. Câteva clipe de liniște, apoi pârâitul unui ton de apel, înainte ca o voce de femeie să răspundă.
   - Alo?
   Audra deschise gura, dar nu reuși să scoată niciun sunet. Ascultă sâsâitul și vaietul semnalului ce călătorea până în California în acea clipă.
   Ar trebui să fiu acolo acum, se gândi. Eu și Sean și Louise, acolo, lângă mare. Nu captivă aici, nu așa.
   - Alo? Cine e la telefon, vă rog? Dacă sunteți vreun reporter, nu vreau să...
   - Mel?
   Pentru o clipă, liniște, apoi:
   - Audra? Tu ești?
   - Da, eu sunt. Mă bucur să-ți aud vocea.
   - Audra, ce se întâmplă?
   - Am nevoie de ajutor.
   - Poliția știe că mă suni? Suni din închisoare?
   - Mda.
   Se strădui să zâmbească.
   - Știu, e o nebunie, nu? Eu, în pușcărie. Mel, mă poți ajuta?
   - Iisuse, m-a sunat presa încontinuu de dimineață, întrebând de tine. Am răspuns acum doar pentru că așteptam un telefon de la școala lui Suzie. Ce vrei?
   - Vreau să mă ajuți, Mel, am probleme. Indiferent ce ai văzut la televizor, să știi că n-am făcut-o. Șeriful încearcă să mi-o însceneze. El și ajutorul de șerif, ei mi-au luat copiii. Mă gândesc că, dacă aș putea face rost de cineva, adică de un detectiv privat, ar putea să facă ceva. Dacă aș avea banii să-l plătesc, aș putea angaja unul. Dar nu am. Nu am la cine altcineva să apelez. Mel, mă poți ajuta?
   Audra își ascultă prietena respirând, inspirând și expirând, inspirând și expirând. Mitchell o privea, cu expresia feței golită de sens.
   - Vrei bani, zise Mel.
   - Da, spuse Audra. Mă poți ajuta?
   - Îmi pare rău că te-am cunoscut, spuse Mel. Să nu mă mai suni.
   Un clic, apoi un șir de bipuri.
   Audra se holbă la telefon. Voia să-l izbească de pereți. Voia să se lovească cu el în figură. În schimb, își înghiți furia și nu-i permise energiei distructive să iasă în lume. O făcuse de prea multe ori înainte și niciodată nu rezolvase nimic. Strânse telefonul puternic între palme și se strădui să se gândească.
   Cine altcineva?
   Părinții Audrei nu mai trăiau de mult. Singurul ei frate se străduia să-și trăiască viața de muzician pe undeva prin Seattle. Chiar dacă ar fi avut orice urmă de relație cu el, fratele ei nu păstrase niciodată un dolar în buzunar mai mult timp decât îi lua să ajungă până la cel mai apropiat bar.
   Atunci cine?
   - Ai terminat? întrebă Mitchell.
   - Așteptați, zise Audra.
   Închise ochii strâns de tot, încercând să se gândească la cineva. La oricine. Doar un singur nume îi mai venea în minte, dar nu avea de gând să apeleze acel număr. Nici dacă viața i-ar fi depins de asta.
   - Nu vrei să-ți suni soțul? întrebă Mitchell, parcă citindu-i gândurile.
   - La ce m-ar ajuta?
   - E tatăl copiilor tăi.
   - Așa e, spuse Audra. E soțul meu. Și e tatăl copiilor mei. Și e genul de bărbat care ar plăti pe cineva să-mi ia copiii, doar pentru a încerca să mă frângă. Încearcă de un an și jumătate să mă macine. Nu-i voi ceda acum.
   Se întoarse înfrântă la pat și îi dădu telefonul înapoi.
   - Ai de gândit, spuse agentul, stând în picioare.
   Audra nu răspunse. Stătea pe pat, cu fața îngropată în palme. Mitchell ieși din celulă și încuie ușa în urma ei.
   Amintirile o apăsau ca râul pe rocă, săpând adânc.

   Primele luni ale căsniciei cu Patrick fuseseră bune. S-au căsătorit la primărie, doar o mână de oameni de față. Mama lui Patrick fusese nemulțumită la început, chiar numind-o o nuntă rușinoasă, dar ideea unui nepot o îmbunase. Și când Margaret era fericită, Patrick era fericit. Sau pe cât de aproape de fericire a putut fi vreodată.
    Deja Audra se obișnuise cu neobositele sale critici la adresa ei, cam așa cum se obișnuiește omul cu o durere de dinți sau cu o încheietură artritică. Dar reproșurile sale deveniseră deja o îngrijorare continuă pentru viața ce-i creștea în pântece.
   Dintr-odată, apartamentul său cu două dormitoare și două băi din Village nu mai era destul de bun. Mama lui Patrick insistase să se mute mai aproape de părinții săi în Upper West Side.
   Dar nu ne permitem, a protestat Audra.
   Poate că voi nu, a zis Margaret, dar eu da.
   Atunci și așa a înțeles Audra că stilul de viață al lui Patrick era susținut mai puțin de locul său de muncă de pe Wall Street, decât de indulgența mamei sale. Nu era ca și cum nu ar fi avut bani; era, în orice caz, un bărbat bogat. Dar nu bogat pentru Upper West Side. Spre deosebire de apartamentul soacrei sale, al lui nu avea priveliștea spre parc, și totuși era un lux mult mai mare decât și-ar fi imaginat Audra vreodată că și-ar fi putut permite.
   Chiar și cu tot acel spațiu, tot nu avea o cameră a ei în care să poată picta. În timp ce mama lui Patrick alegea tapetul și covoarele și angaja cei mai buni muncitori pentru a duce munca la bun sfârșit, Audra își muta șevaletul din colț în colț, mereu atentă să nu verse vreun ocru sau vreun roșu, ori să apropie vreo pensulă de perdele sau să dărâme vreun borcan plin cu terebentină sau cu ulei de in.
   În unele zile nu picta deloc. Mirosul o îngrețoșa, iar sarcina o incomoda când încerca să stea în poziție de lucru. Unele zile au devenit apoi toate zilele și, când s-a născut Sean, și-a dat seama că nu mai pusese mâna pe pensule de săptămâni întregi.
  
   Privind acum în urmă, Audra reuși să-și amintească limpede acea primă săptămână alături de bebeluș.

   Dorise să-l hrănească la sân, deși mama lui Patrick spusese că sunt prostii, biberonul fusese destul de bun pentru fiul ei și în mod cert avea să fie bun și pentru nepotul ei. Dar Audra a insistat, oricum, nu era ca și cum ar fi fost treaba acelei hoaște.
   Petrecuse zile și săptămâni citind despre asta, urmărind clipuri pe un site nou numit YouTube, fermecată de simpla frumusețe a actului. Avea, probabil, să fie greu la început, toate cărțile și site-urile o spuneau, însă nu-ți face griji, își zicea, bebelușul se va prinde.
   Dar Sean nu sugea. Chiar și când o făcea, durea atât de tare, încât Audrei îi dădeau lacrimile. Și cum mai plângea băiatul, foamea făcându-l să sune ca o drujbă pe viteză maximă. Fără biberon, ziceau toți. Chiar dacă Audra avea lapte, un biberon putea strica șansele succesului unui alăptat la sân. Așa că-l ținea pe Sean drept pe genunchi, picurându-i dintr-o ceșcuță lapte în gura micuță. Își trăgea nasul de plâns în timp ce toată mâncarea pentru care suportase chinuri teribile îi curgea bebelușului pe bărbie și piept. Și copilul tot plângea, Patrick și Margaret privindu-i cu chipurile aspre și fără milă.
   Totul a durat aproape o săptămână. Doctorul l-a cântărit pe Sean, a zis că nu era prea îngrijorat de lipsa îngrășării și că avea să se prindă de alăptat în curând. Dar mama lui Patrick nici nu voia să audă de așa ceva.
   - Îmi înfometezi nepotul, a zis Margaret în a șasea noapte, în timp ce
   Audra umplea în fața frigiderului o ceașcă de lapte muls.
   - Nu e adevărat, a zis Audra.
   Oboseala îi prefăcuse mintea într-o mlaștină groasă și grea. Încă o mai ardea și o mânca între picioare, deși ruptura nu fusese atât de rea și sângerarea se împuținase în ultimele 24 de ore. Își simțea abdomenul ca pe un sac de box, de parcă fusese întoarsă pe dos, sânii grei și dureroși, sfârcurile înțepând-o. Fiecare mișcare minusculă îi părea un efort ce-o măcina, dar rezista.
   - Ascultă-l, pentru numele lui Dumnezeu, a arătat Margaret spre ușă, Sean urlând de partea cealaltă a ușii. Dă-i un biberon și gata.
   - Nu, a zis Audra. Vreau să mai încerc. Doctorul a zis că...
   - Nu îmi pasă ce a zis doctorul. Știu cum sună un copil care suferă.
   Audra a trântit ușa frigiderului.
   - Crezi că eu nu-l aud? a întrebat, încercând să nu facă zgomot, dar în zadar. Crezi că zgomotul ăsta nu-mi sapă-n cap zi și noapte?
   Margaret s-a uitat la ea preț de câteva secunde lungi.
   - Te rog să nu ridici vocea la mine.
   - Atunci nu-mi spune cum să-mi hrănesc bebelușul, a zis Audra.
   Ochii Margaretei s-au căscat. A dat buzna din bucătărie, ușa trântindu-se în urma ei. Audra a înjurat și a turnat un pic de lapte în ceașca mică pe care o folosea să-și hrănească bebelușul. Câteva secunde în cuptorul cu microunde și a dus-o apoi în sufragerie, unde o aștepta Patrick, cu mâinile în buzunare, Sean încă guițând în coșul împletit.
   - Am crezut că l-ai luat în brațe, a zis ea. Trebuie liniștit.
   - Ce i-ai zis mamei mele? a întrebat Patrick.
   - I-am spus să nu se mai bage. Nu cu atât de multe cuvinte, dar asta a fost ideea.
   Audra a așezat ceașca de lapte cald pe măsuța de cafea și a scos o bucată de tifon moale din teancul împăturit. L-a scuturat și l-a întins pe braț.
   - E foarte supărată, a spus Patrick.
   - Mă doare fix în...
   Dosul palmei lui Patrick i-a zguduit capul pe umeri, lăsând o bilă fierbinte de durere în obrazul Audrei. Ea s-a legănat doi pași mai la dreapta, privirea încețoșându-i-se, sprijinindu-se în două degete de canapea pentru a nu cădea.
   Patrick a rămas nemișcat, clipind, cu buzele strânse, gura mică.
   - Îmi pare rău, a zis, buzele abia mișcându-i-se. Nu am vrut. Adică, n-am vrut. Te rog, nu fi supărată.
   Audra a așteptat să se spulbere valurile amețelii înainte de a zice:
   - Trebuie să-mi hrănesc bebelușul.
   - Sigur, a zis Patrick.
   Și-a târât tălpile, și-a îndesat mâinile la loc în buzunare. Cu ochii pe covor, a ieșit din cameră.
   Audra a suspinat zgomotos și și-a șters lacrimile cu podul palmei. Apoi s-a dus la coșuleț și l-a ridicat pe Sean. Atât de mic, de delicat, asemenea unui trandafir ale cărui petale ar cădea dacă ai sufla prea tare asupra lui.
   Plânsul i s-a îmblânzit și s-a apucat să molfăie pielea de pe gâtul ei.
   Mai încearcă, s-a gândit.
   L-a adus la canapea și l-a culcat în brațe, și-a desfăcut cămașa de noapte și i-a ghidat buzele spre sân. Copilul s-a ferit, picioarele sale micuțe lovindu-i burta. Și-a așezat sfârcul pe buza de sus a pruncului și,
ca la comandă, gura i s-a deschis.
   Te rog, Doamne, și-a spus. Te rog, de data asta.
   Gura s-a închis în jurul ei, a tras-o în el.
   - Oh, Doamne! a zis. Te rog.
   Fără durere. Presiune, da, dar nu și durerea aceea înțepătoare pe care o simțise înainte. S-a uitat la maxilarul lui Sean cum muncea, sus și jos, obrajii umplându-i-se. Apoi o pauză. Apoi o înghițitură.
   - Da, a șoptit Audra. Așa, micuțule. Așa se face.
   Lacrimile îi curgeau de pe obraz pe păr.
   - Bun băiat, a zis.
   Timp de o oră, Sean a mâncat pe săturate. Chiar și atunci când Audra s-a întors pe partea cealaltă, l-a mutat la celălalt sân, s-a agățat din nou de ea, el a continuat să sugă, iar ea a chicotit a bucurie, cu fierbințeala palmei soțului ei deja uitată.
   Când a terminat Sean, cu totul sătul, Audra a vărsat ceașca cu lapte muls în chiuveta bucătăriei și și-a dus fiul în dormitor. L-a învelit într-o pânză moale și curată, iar el abia s-a mai mișcat când l-a coborât în pătuțul de lângă patul lor. Așternuturile au înghițit-o apoi pe Audra, perna i-a scufundat capul în îmbrățișarea sa răcoroasă. A închis ochii și nu a mai știut nimic de ea până ce soarele strecurat prin fereastra dormitorului i-a atins fața.
   Audra s-a ridicat, și-a deznodat picioarele dintre așternuturi. A verificat ceasul de lângă pat: șase și un pic. Cât o fi dormit? Cel puțin șapte ore. S-a întins până la pătuț, s-a uitat înăuntru, l-a găsit gol.
   - Sean?
   Mai simțise frică în viața ei. În acele clipe ale copilăriei în care se ascundea de tatăl ei, ascultându-i pașii grei pe scări în timp ce acesta o căuta, ținând cureaua în mână. Sau atunci când a rămas cocoțată pe un gard, nu se putea coborî și nu era nimeni în jur pentru a o ajuta. Dar acum, asta – asta era altceva. Asta era un pumnal rece în piept, smucindu-i-se în miez.
   Audra a dat așternuturile la o parte și a fugit la ușă, tălpile-i goale plesnind podeaua lustruită. A deschis ușa dormitorului și a ieșit pe hol, strigând numele fiului ei.
   Când a dat buzna în sufragerie, Margaret și Patrick au ridicat privirile.
   Zâmbind. De ce zâmbeau?
   Apoi l-a văzut pe Sean în brațele Margaretei. Biberonul la gură. Obrajii umflându-se de supt, suflând pe nas după fiecare înghițitură.
   - Ce e aia? a întrebat Audra, arătând spre biberon.
   - E formulă, a răspuns Margaret, zâmbetul lărgindu-i-se. Uită-te la el cum bea. Un băiat atât de înfometat.
   - A adus-o mama în timpul nopții, a zis Patrick de parcă fusese o imensă bunătate din partea ei. E a doua masă a lui. A înfulecat tot.
   - Nu am suportat să îl aud plângând așa, a zis Margaret. Nu când avem un Duane Reade chiar după colț. Știai că îl poți cumpăra gata preparat, în ziua de azi? Într-o cutie? Așa, ca sucul de portocale?
   Mâna Audrei s-a dus la sân. Încă își mai simțea fiul acolo, căldura acestuia.
   - De ce ai făcut-o? a întrebat.
   - Nu a fost niciun deranj, a răspuns Margaret. Ți-am zis, magazinul e chiar aici, e atât de ușor de pregătit. Doar îl pui în cuptorul cu microunde și...
   - De ce ai făcut-o?
   Sean a tresărit la auzul țipătului ei. Zâmbetele au părăsit chipurile lui Patrick și al lui Margaret. Se holbau la ea.
   - Eu vreau să-l hrănesc, a zis Audra.
   - Dacă înseamnă atât de mult pentru tine – a reacționat Margaret, scoțând biberonul din gura lui Sean și întinzându-l apoi spre ea – poftim, ia-l.
   - Nu! a urlat, strângându-și sânii. Eu vreau să-l hrănesc. Eu.
   Margaret și-a întors colțurile buzelor în jos a dezgust.
   - Serios, nu știu ce e greșit în...
   - Dă-mi-l, a zis Audra, traversând camera, cu mâinile întinse.
   Margaret s-a ridicat și a rămas în picioare.
   - Bine. Dar, ține minte, sănătatea bebelușului tău este mai importantă decât mândria ta.
   Audra l-a luat pe Sean din brațele femeii, strângându-l la piept în timp ce el scâncea ușor.
   - Aș vrea să pleci acum, a zis.
   Patrick a țâșnit în picioare, cu gura deschisă, dar Margaret i-a făcut semn să tacă.
   - E în regulă, scumpule, e firesc să fie sensibilă. Primele săptămâni sunt întotdeauna cele mai grele.
   În timp ce se îndepărta spre ușa de pe hol, Audra i-a zis:
   - Cred că e cazul să știi ceva.
   Margaret s-a oprit și s-a întors spre ea cu o sprânceană ridicată.
   - Noaptea trecută fiul tău m-a lovit.
   Margaret s-a uitat la Patrick, care și-a coborât privirea pe covor.
   - E greu și pentru tată, dar nu trebuia să facă așa ceva. Deși îmi imaginez că ai meritat-o.
   A părăsit încăperea. Liniștea s-a lăsat în urma ei până când a vorbit Patrick, cu glasu-i tremurat și umed.
   - Să nu mai faci niciodată așa ceva, a zis.
   - Că ce?
   - Ce se întâmplă între noi rămâne între noi, a zis.
   - Mă duc să-l culc pe Sean, a zis Audra. O să fac un duș, apoi o să-mi fac bagajele.
   - Nu ai unde pleca, a zis Patrick.
   - Am prieteni.
   - Care prieteni? a întrebat Patrick. Când i-ai văzut ultima dată pe căcănarii ăia cu pretenții artistice?
   - Nu vorbi așa despre ei.
   Sean se foia în brațele ei, agitat de furia ei crescândă.
   - În fine, când i-ai văzut ultima dată?
   Dar Audrei nu i-a venit niciun răspuns potrivit, așa că s-a întors și a ieșit din cameră, s-a dus în dormitor și a închis ușa. L-a înfășat pe Sean încă o dată și a intrat în baia din cameră. A făcut duș cu ușa deschisă, lacrimile amestecându-se cu apa fierbinte, scurgându-se prin canalizare.
    O senzație rece în pântece, înțelegând că Patrick avea dreptate: nu avea unde pleca. El nu a dorit niciodată să fie pe lângă prietenii ei când timp s-au curtat, iar ea s-a îndepărtat de ei, trasă pe nebănuite din orbita lor în a lui.
   Îndată ce s-a uscat și și-a înfășurat halatul în jurul corpului, s-a lungit pe pat, privindu-l pe Sean prin zăbrelele pătuțului. Ascultându-i respirația, lăsându-se purtată de ea.
   Câteva ore mai târziu, s-a trezit, din nou înfometat. Audra l-a ridicat din pătuț, l-a adus în patul ei, unde i-a oferit din nou sânul.
   Sean l-a refuzat, iar Audra a vărsat lacrimi amare de înfrângere.
   Chiar și așa, a încercat de nenumărate ori de-a lungul zilei. El a plâns și s-a zbătut, buzele alunecându-i de pe ea. Urletele au revenit, acel burghiu dând găuri în capul ei. Ceașca mică cu lapte nu l-a satisfăcut, marea parte vărsată și irosită. L-a zărit pe Patrick urmărind-o din pragul ușii, tăcând, și ea știa ce aștepta soțul ei.
   La ora 10 seara, la 24 de ore de la prima și ultima dată când Sean a supt de la sânul ei, Audra s-a dus la dulapul de lângă frigider și a scos o mică cutie cu lapte praf. La fel de ușor pe cât spusese și Margaret. Doar pune biberonul în cuptorul cu microunde, încălzește-l. Atât de simplu.
   S-a așezat pe canapea, Sean sugând formula, nimic altceva decât un gol uscat în inima ei. Patrick a venit și s-a așezat lângă ea. Și-a pus un braț după umărul ei, i-a sărutat părul.
   - E mai bine așa, a zis el. Pentru tine și pentru el.
   Audra nu mai avea putere să se certe.

CAPITOLUL 16

   În timp ce exersa în sufrageria sa, Danny Lee urmărea știrile. Ridică perechea de gantere de 10 kilograme de pe pulpe, le duse la umăr și înapoi, păstrându-și respirația egală, fără să grăbească ridicarea sau coborârea, lăsând bicepșii să facă toată treaba. Zece repetiții pe set, 30 de secunde între seturi.
   Imaginea aceea a femeii năpustindu-se asupra șerifului, din nou și din nou. În timpul după-amiezii și al serii nu a mai reieșit nimic nou, dar el continua să privească materialul.
   Trecu la ridicări laterale, schimbând greutățile cu cele de 6 kilograme.
   Păr îmbibat de transpirație îi căzu în ochi și îl dădu la o parte. La televizor, un detectiv de la Departamentul de Siguranță Publică din Arizona, Divizia de Investigații Criminale, vorbea despre grupuri de căutare și survolări.
   Imaginea se schimbă, arătând un elicopter făcând ture pe deasupra unui drum din deșert, apoi echipe de bărbați în uniformă căutând printre buruieni și pietre și cactuși, doi polițiști rutieri aplecați peste o hartă desfăcută pe capota unei mașini de poliție.
   Apoi o fotografie cu femeia, o poză de identificare a poliției. Frică și consternare pe chip. Prezentatoarea de știri spunea că femeia avusese cândva probleme cu dependența de substanțe. Băutură și medicamente pe rețetă, o supradoză în urmă cu doi ani. I-a distrus căsnicia. Și Protecția Copilului i-a fost pe cap de curând, încercând să treacă copiii pe numele tatălui. Și-a urcat copiii în mașină și a fugit. După patru zile, a ajuns în Arizona.
   Dar fără copii.
   Acum o imagine cu copiii, o poză ceva mai veche. Amândoi strălucind a bucurie între munți de ambalaje rupte și de cadouri de Crăciun. Apoi prezentatorul adresându-se camerei de filmat, spunând că operațiunea era încă în desfășurare, în încercarea forțelor de ordine de a-i găsi pe Sean și Louise Kinney înainte de a fi prea târziu. Dar omul nu și-a putut ascunde acel ton din voce, care voia să însemne că deja era prea târziu, copiii aceștia erau dispăruți fără urmă de întoarcere.
   Danny așeză greutățile pe podea, își roti umerii, frământă mușchii cu nodurile degetelor. Închise ochii pentru o clipă, savurând furnicăturile din brațe și spate, valul de oxigen când inspiră pe nas, suflând apoi aerul pe gură.
   Chipul Myei îi străluci în minte.
   De 5 ani Mya nu mai era. Sara dispăruse cu 6 săptămâni înainte.
   Mya nu se împăcase cu asta. Danny a încercat să rămână puternic și pentru ea, dar nu a putut face mai mult de atât. Mya l-a întrebat în repetate rânduri dacă o credea.
   O credea că acei polițiști au furat-o pe Sara?
   Sigur că o credea. Sigur.
   Dar pesemne că a văzut ceva în ochii lui, o brumă de neîncredere. Și nu-și pusese și el întrebarea asta în unele nopți? Dacă poliția avea dreptate? Dacă Mya mințea? Dacă chiar făcuse acele lucruri oribile pe care le sugeraseră polițiștii și agenții federali?
   Când Mya și-a luat viața, polițiștii au încetat a o mai căuta pe Sara. Dar Danny nu. Chiar dacă acea parte rațională a minții sale îi spunea că era mai mult ca sigur moartă, trebuia să continue să o caute până se răceau urmele. Pe cât de lipsit de noimă era, în el rămăsese o scânteie, ca o lumânare ce nu se stingea. Poate că Sara mai era undeva, acolo, afară. Mai mult ca sigur nu. Dar poate.
   Iar acum femeia asta din Arizona. Semăna un pic cu Mya. Amândouă albe, desigur, dar era mai mult de atât. Pomeți identici. Maxilarul puternic, liniile buzelor.
   - Ți-au furat copiii? întrebă Danny în golul încăperii.
   Se dojeni că vorbea golului din jur ca un nebun, goli sticla de apă de pe masa de lângă el și stinse televizorul. Zece minute mai târziu, se strecură în patul său rece și gol. Mya nu dormise niciodată în el – a schimbat patul după moartea ei, incapabil de a suporta să se întindă pe el fără ea – dar încă mai simțea lipsa siluetei sale, ghemuită pe sub așternuturi, obrazul lui odihnindu-se pe palma ei, torsul blând al respirației sale.
   Mya îl salvase. Niciun dubiu. Dacă nu ar fi fost ea, el ar fi ajuns închis undeva, poate că ar fi devenit chiar un barosan acolo, înăuntru, dar totuși închis. Ea știa că i se spunea Danny Doe Jai, Băiatul cu Lama, dar niciodată nu l-a întrebat de ce. Și el nu i-a spus niciodată.
   Fusese introdus în banda lui Tong la 15 ani. Burtă de Porc garantase pentru el, îl luase sub aripă. La șaisprezece ani locuia deja într-un apartament de pe Stockton Street cu alți cinci tineri cu ceva mai multă furie în ei decât creiere în cap. A colectat câteva datorii pe aici, a vândut câteva ceva pe dincolo. La nouăsprezece ani era portar la un bordel de deasupra unui restaurant, având grijă să țină bețivii afară sau asigurându-se că băieții aveau destul cash pentru plăcerile lor. Având grijă ca fetele să nu fie plesnite de nimeni altcineva în afară de cei care le dețineau.
   Acolo a atras atenția lui Cap de Dragon. Un marinar beat în uniformă a intrat chiar când Danny dăduse o fugă să se pișe, și cine rămăsese să aibă grijă de ușă nu a avut tupeul să-l trimită la plimbare. Marinarul a spart nasul unei fete și refuza să plece. Danny a ieșit din baie, l-a înșfăcat pe marinar și l-a aruncat pe scări în jos. La baza scărilor, Danny și-a scos cuțitul și l-a tăiat atât de tare, încât Burtă de Porc a trebuit să intervină, să ia marinarul și să-l arunce pe unul dintre cheiuri. Danny nu a mai aflat niciodată dacă tipul a murit sau nu. Oricum nu avea să fie ultimul om ucis de el.
   Danny nu a prea urcat în ierarhie. Era prea folositor pe străzi, chiar și așa, deștept cum era. Prea priceput cu lama. A rănit pe mulți.
   Până când a întâlnit-o pe Mya.
   Era la masa vecină într-o zi în care Danny mânca și bea cu Burtă de Porc și prietenii săi în restaurantul de sub bordel. Tipii au tot râs înfundat când ea s-a ridicat și a venit la masa lor.
   Dar acea fată albă a zis, în cea mai muzicală cantoneză pe care o auzise Danny vreodată:
   - Băieți, ar trebui să aveți grijă cum vorbiți în public. Ce-ar zice mamele voastre dacă ar ști?
   Băieții au izbucnit în hohote de râs și Mya s-a întors la prietena ei, aparent înfrântă. A luat-o de braț pe cealaltă femeie și a condus-o la bar, unde a stat de vorbă cu barmanul înainte de a pleca.
   Când a sosit nota de plată pentru masa lui Danny, Burtă de Porc a ridicat foaia și a zis:
   - Asta nu-i ok. Cine a comandat astea?
   Au dat nota din mână în mână în jurul mesei și nimeni nu știa răspunsul.
   Dar Danny știa. Până să cheme Burtă de Porc chelnerul, Danny deja râdea de se spărgea.
   - Domnișoara, a zis chelnerul. A spus că v-ați oferit să plătiți pentru cina dânselor.
   Burtă de Porc a rămas tăcut și nemișcat pentru câteva clipe, cu ochii arzând. Apoi și-a lăsat capul pe spate și a izbucnit într-un hohot de râs.
   I-a luat o săptămână să o găsească. Încă o săptămână să o convingă să iasă cu el. Alte două săptămâni să se îndrăgostească atât de tare de ea, încât să-i fie clar că nu mai putea respira fără să-i ceară aprobare.
   Ea preda part-time la Departamentul de Studii Asiatice de la USF în timp ce lucra la doctorat. Tatăl ei fusese un bancher stabilit la Hong Kong pe durata unei mari părți din copilăria ei, întorcându-se în State doar când l-au diagnosticat cu acel cancer ce avea să-i ia mai târziu și viața, și banii.
   Vorbea cantoneză fluent, putea vorbi mandarina bine și știa câte ceva în japoneză și coreeană. Amicii lui Danny l-au avertizat la început că nu era mai mult decât o turistă atrasă de exotismul său, un trofeu de băiat rău cu care să facă paradă prin fața celorlalți albi.
   Dar se înșelaseră. Danny fusese sigur, fără urmă de îndoială. În ziua în care s-au căsătorit, Mya a fost prima persoană – după mama lui aflată pe patul de moarte – care l-a chemat pe numele său chinezesc: Lee Kai Lum.
   Mya a fost cea care l-a împins pe drumul cel bun. Mya a fost cea care l-a încurajat să-și folosească rețeaua de contacte pentru a ajuta copiii să nu intre în bande. Să lucreze cu poliția și comunitatea. Să transforme cartierul său într-un loc mai bun, nu mai rău.
   Danny i-a cerut mâna în noaptea în care Mya i-a spus că era gravidă.
   Fusese aproape de a întrerupe sarcina, i-a mărturisit, chinuită de decizie, înainte să accepte că ar putea fi mamă. Danny a jurat să nu o părăsească niciodată, că viața din ea, deși deocamdată doar o gâlmă de celule, era și o parte din el. Drept urmare și el era o parte din Mya. Erau legați pe vecie, fie că le plăcea sau nu, așa că de ce să nu o facă la modul serios?
   Când acei polițiști au oprit-o pe Mya pe acel drum singuratic și i-au luat-o pe Sara, a fost ca și cum i-ar fi pus un pistol la cap. Atunci au ucis-o, chiar dacă a părut să mai fi trăit în cele 6 săptămâni câte i-au trebuit pentru a se da bătută. Și totuși, moartea ei și a Sarei nu a secerat legăturile dintre ei. Încetul cu încetul, Mya îl trăgea și pe el spre groapă.
   Dar încă mai avea treburi de rezolvat.
   Fiecare gură de aer o simțea ca pe o datorie față de ea, ca și cum cei 5 ani scurși între ei nu fuseseră decât împrumutați. Doamne, le simțea lipsa - ei și a fiicei lor - de parcă ar fi fost oase smulse din corpul său.
   Mai ales în nopți ca acestea, în care tot ce-i mai rămăsese erau stafiile din minte.
   Cumva, cândva, în următoarea oră, somnul îl năpădi, îl înghiți întreg.
   Vise însângerate îl bântuiră; mereu îl chinuiau. Dar acum, printre chipurile vechi, se strecuraseră unele noi: doi copii și mama lor. Toate acele lucruri pe care nu le-a putut schimba, pe care nu le-a putut atinge – acum iată-le, dar dacă, poate, ar încerca să se întindă destul de mult, să sângereze destul de mult, poate că ar putea să le mai ajungă din urmă.
   Danny tresări în beznă, inima bubuindu-i, plămânii muncind, nervii încărcați cu sirene aprinse. Verifică ceasul: trecut de miezul nopții.
   Când inima i se potoli și reuși să-și controleze respirația, trase așternuturile de pe el și se ridică din pat. Părăsi dormitorul și coborî scările îmbrăcat doar în lenjerie. Doar când ajunse jos se întrebă de ce oare coborâse.
   - Sete, spuse cu voce tare.
   Își șterse buzele cu podul palmei și se gândi, mda, sete. Își aminti de cutia aproape plină cu suc de portocale din frigider, traversă sufrageria și intră în bucătărie. Luă un pahar din dulap și își turnă o porție generoasă.
   Bău jumătate de pahar dintr-o singură înghițitură, apoi se întoarse cu spatele la frigider.
   Laptopul era închis pe masă.
   Fără să se gândească prea mult, se așeză, puse paharul lângă și deschise computerul. Ecranul se aprinse și Danny tastă parola. Browserul de net se deschise pe Google.
   Tastă: Zbor SFO > PHX
   - Hm, spuse când o listă cu pagini de voiaj și prețuri de bilete umplu ecranul. Deci asta fac.

CAPITOLUL 17

   Pentru Sean, noaptea cea lungă se scurgea încet. Credea, cel puțin, că era noapte. Temperatura scăzuse de la răcoros la rece, liniștea preschimbându-se într-o tăcere mai adâncă.
    Louise dormise iepurește în cea mai mare parte a zilei și a nopții și fruntea i se înfierbântase, deși tremura și se plângea de frig.
   Sean știa că sora lui se îmbolnăvea, dar nu știa ce să facă. Se gândea că ar putea să o roage pe Collins să-i aducă niște medicamente când se întorcea la ei.
   Dacă se mai întorcea.
   Nu mai trecuse pe acolo de dimineață, când le-a lăsat mai multe sandvișuri, chipsuri și fructe. Sean a devorat două banane și un pumn de chipsuri. Louise a luat o mușcătură de măr, iar de atunci nu a mai mâncat nimic.
   - Când putem pleca? a întrebat-o Sean.
   - Poate mâine, i-a răspuns Collins. Poimâine, cel târziu.
   - Poliția o să ne caute peste tot, a zis Sean. Vor fi grupuri de căutare. Nu o să ne muți de aici până când nu o să fie sigur. Până când n-o să fii prinsă.
   Collins i-a zâmbit.
   - Ești un băiat deștept. Știi, am un băiat cam cu un an mai mic decât tine.
   - Cum îl cheamă?
   Collins a ezitat, apoi a zis:
   - Michael. Mikey.
   - Cum e?
   Privirea i s-a îndepărtat.
   - Isteț, cum ți-am zis. Și amuzant.
   - Are un tată?
   Ea a dat din cap că nu.
   - Nu mai e pe aproape. Ca să fiu sinceră, era cam cretin.
   - Nici al meu nu mai e pe aproape, a zis Sean. Cred că și-al meu e un cretin.
   - N-ar trebui să folosești cuvinte ca astea.
   Sean i-a ignorat mustrarea.
   - Ce îi place lui Mikey să facă? Face vreun sport?
   - Nu, a răspuns Collins. Mikey se îmbolnăvește des. Are o problemă la inimă. Înseamnă că nu prea poate face chestii din astea. Trebuie să stea în pat o mare parte a timpului și să ia medicamente. Așa că în general citește. Benzi desenate și chestii din astea.
   - Și eu, a zis Sean. Nu partea cu statul în pat, cea cu benzile desenate. Îmi plac benzile desenate. Poate o să-l pot întâlni pe Mikey cândva. Poate ne putem împrieteni.
   Dintr-odată, Collins și-a revenit, privirea asprindu-i-se, buzele subțiindu-se. S-a aplecat, l-a prins pe Sean de tricou și l-a tras aproape de ea, ca să-i poată simți respirația pe piele.
   - Știu ce încerci să faci, căcat pricăjit. Ești deștept, dar nu atât de deștept. Acum, nu te mai apropia de mintea mea.
   În tot timpul acela, Sean a privit-o în ochi și nu a văzut nici urmă de furie în ei. Dar Collins a cedat și a privit în altă parte în timp ce obrajii i s-au înroșit. S-a întors și a urcat scările, a trântit trapa în urma ei și a încuiat-o. Sean a auzit bâzâitul motocicletei, nota motorului urcând pe portativ în timp ce se îndepărta prin pădure.
   Cât timp trecuse de atunci? Să fi trecut deja 24 de ore?
   Sean pur și simplu nu știa.
   Se întinse pe saltea și așeză palma pe fruntea Louisei. Încă fierbinte, încă umedă de transpirație. Louise gemu și alungă mâna.
   - Nu-ți face griji, zise el. O să te scot de aici. O să o găsim pe mama și o să plecăm în California, la San Diego, și putem să mergem la plajă. Așa cum ne-a promis. Mă auzi?
   Louise clipi și zise:
   - Te aud.
   - Bine, spuse el. Acum culcă-te.
   O privi cum își închise ochii, apoi făcu la fel, cu brațele în jurul surorii sale, corpul ei cald pe al lui. Somnul sosi ca o umbră, alunecă peste el, și băiatul nu mai știu nimic altceva până când se deschise trapa și-l trezi.
   Sean clipi spre dreptunghiul de lumină și spre silueta lui Collins coborând treptele, ținând o pungă cu mâncare într-o mână.
   - Cred că Louise e bolnavă, zise.
   Collins așeză punga pe jos și veni la marginea saltelei. Se ghemui și se întinse să simtă fruntea fetei, apoi strecură o mână sub tricou. Louise abia se foi la atingerea ei.
   - La naiba, zise Collins.
   Sean se ridică în picioare pe saltea.
   - Trebuie să-i aduceți medicamente, zise.
   - Nu știu dacă pot face rost.
   - Dacă se înrăutățește?
   - În regulă, zise Collins, ridicându-se. Asigură-te că bea suficientă apă. Dă jos pătura de pe ea, poate chiar să-i dai și tricoul jos, să încerci să o răcorești. Mă întorc mai târziu.
   Se întoarse și păși înapoi spre trepte. Sean o strigă.
   - Doamnă Collins?
   Ea se opri, se uită înapoi peste umăr.
   - Mulțumesc, zise Sean.
   Collins clipi. Se întoarse, urcă scările și încuie trapa, fără să-i răspundă.

CAPITOLUL 18

   Pe Audra o durea mintea. Lumea se întinsese atât de subțire, încât își imagină că o putea găuri doar cu vârfurile degetelor. Toate se mișcau smucit, fie prea încet, fie prea repede, iar toți vorbeau în frânturi de zgomote. O parte din ea înțelegea că era vorba despre extenuare, dar cealaltă parte a ei se simțea ca și cum străbătea un vis, ca și cum nimic din toate acelea nu era real. Ca și cum toate se petreceau unei alte femei dintr-un alt oraș, urmărind totul desfășurându-se ca un serial de televiziune straniu.
   Stătuse trează pe timpul nopții privind luminița roșie a camerei de supraveghere, așteptând să se stingă, temându-se că aveau să se întoarcă pentru a-i așeza din nou pistolul la tâmplă. Uneori se întreba dacă acele lucruri chiar se întâmplaseră. Oare le visase, pur și simplu, unul dintre acele coșmaruri care te bântuie și la trezire? Dar la un moment dat a adormit, doar pentru a se trezi din nou, ca înaintând prin smoală, inima bubuindu-i în coșul pieptului, plămânii incapabili de a înșfăca aerul necesar.
   Când deschise ochii, îl găsi pe Whiteside deasupra ei.
   Se apleca peste ea lângă pat.
   - Trebuie să renunți la ei, zise el. Au dispărut și asta-i tot.
   Paralizată, nu izbuti să ridice pumnul pentru a-l lovi.
   O parte a minții ei se întreba dacă visa, dacă chiar era acolo.
   Mâna lui îi apăru în fața ochilor, degetele despărțite ca și cum s-ar fi întins după un pahar cu apă. Alunecară în jurul gâtului ei. Presiune. Doar un pic. Cât să doară.
   - Să nu-ți imaginezi că nu o voi face, spuse el. Dacă trebuie.
   Apoi îi dădu drumul, se îndreptă, se întoarse și ieși din celulă.
   Gemu, din nou singură, inima bătându-i dintr-odată în pas grăbit și dureros. Pieptul ridicându-se și coborându-se, căutând aer.
   Nu-și dădu seama cât îi luă să netezească valurile fricii, pricepu doar că soarele se ridicase deasupra lumii de afară, colorând totul din jurul ei în griuri și albastruri adânci.
   După un timp, Audra nu mai fu așa sigură că Whiteside fusese acolo, la ea. Putea să fi fost o stihie a creierului său privat de somn. Încă o fărâmă a sănătății sale mintale frângându-se și căzând.
   Poate că asta și era ideea. Să-i intre în cap, să o frângă de pe interior. Să o înnebunească, să o țină în frică. Pentru că fricosul e mereu ușor de controlat. Așa cum a făcut și Patrick în toți anii aceia în care au fost împreună.
   Soțul ei reușise să o facă să se îndoiască de fiecare fațetă a propriei sale vieți, izbutise să o păstreze mereu în dezechilibra până când abia mai știa care-i susul și care-i josul. În fiecare dimineață o dojenea pentru mahmureala ei. În fiecare seară venea acasă cu o nouă sticlă. Într-o zi spunându-i cât de jalnică era pentru că încă mai avea nevoie de pastile, a doua zi aducându-i o nouă rețetă.
   Totul a început în seara eșecului ei, când i-a dat lui Sean un biberon pentru întâia oară. Patrick venise de la serviciu cu o sticlă de vin alb și i-o înmânase chiar în timp ce ea își hrănea bebelușul.
   - Asta pentru ce e? a întrebat Audra.
   - Dacă nu alăptezi, a zis Patrick, nu ai niciun motiv să nu bei un pahar.
   - Nu vreau, a spus ea.
   Nu mai băuse alcool de când aflase de sarcină, jurase să nu se mai atingă de sticlă până după nașterea bebelușului. Prea multe nopți pierdute-n ceață. Nu avea de gând să se mai lase trasă în acea mlaștină din nou.
   Patrick a ridicat din umeri.
   - Ok. O găsești în frigider, dacă te răzgândești.
   Dacă ar fi avut atunci limpezimea minții de a-l întreba de ce adusese o sticlă de vin, de ce voia să o știe din nou beată după toate acele luni în care nu mai băuse deloc, poate că lucrurile ar fi stat diferit. Dar nu a întrebat. Era prea frântă pentru a mai gândi rațional.
   Biberoanele pe timp de noapte au venit și au trecut, mintea Audrei întunecându-se cu fiecare dintre ele, somnul părând o noțiune vagă și stranie, nu ceva ce ar fi putut savura. Margaret apărea dimineața și se oferea să preia munca și să o lase pe Audra să se odihnească. Audra încercase să reziste, dar insistența Margaretei și căutătura aspră a lui Patrick au avut câștig de soartă. I-a dat bebelușul Margaretei și a plecat în dormitor, unde a visat că laptele îi otrăvea copilul, că-i făcea rău, și s-a trezit cu o tristețe înțepătoare ce nu a mai părăsit-o toată ziua.
   În acea seară, Audra a văzut sticla de vin în frigider, dar a ignorat-o, deși fusese foarte, foarte însetată.
   Încă o noapte de somn fragmentat și vise toxice. Chiar și strângându-l pe Sean tare la piept, ascultând cum înghițea laptele praf, simțea că ceva se frânsese între ei. Îl dezamăgise și ea pierduse ceva ce nu avea cum să mai recâștige, indiferent cât de mult și-ar fi dorit-o.
   De dimineață, Margaret a venit din nou. Și, din nou, Audra i-a înmânat bebelușul. Din nou s-a dus la culcare. Acum așternuturile și salteaua îi păreau nisip mișcător, și voia să fie înghițită, să rămână în beznă pentru totdeauna.
   În acea noapte și-a turnat un pahar de vin. Dar numai unul.
   A doua noapte și-a mai turnat un pahar. Și încă unul.
   După încă o zi, o nouă sticlă de vin a apărut în frigider. Audra a terminat-o pe prima și a desfăcut-o pe a doua. S-a oprit doar când a leșinat beată pe canapea. Patrick a trezit-o în zori, i-a spus să-i fie rușine.
   Seara, a venit acasă cu o sticlă de votcă.
   Din nou, privind acum în urmă, ar fi trebuit să-l întrebe de ce. Dar momeala ceții era prea puternică pentru a-i rezista, iar tot ce voia Audra era să șteargă totul.
   Așa au trecut săptămânile, nopți și zile stingându-se în aburi de beție și mahmureli uleioase. Bona fusese în apartament deja de aproape 24 de ore înainte ca Audra să o observe. O chema Jacinta, o tânără frumoasă din Venezuela, care a privit-o pe Audra cu milă când s-au întâlnit prima dată pe hol.
   - Nu ești în stare să ai grijă de Sean, i-a explicat Patrick, așa că am angajat pe cineva care este.
   Audra s-a retras la pat pentru următoarele 4 zile, ridicându-se doar pentru o nouă sticlă de orice lăsată pentru ea de Patrick în frigider sau dulap. În a cincea zi, a venit un doctor la ei. Unul pe care Audra nu-l recunoștea. Mirosea urât, transpirație cu mucegai, miasmele mascate de loțiune de ras. I-a pus câteva întrebări, a mâzgălit pe un caiet și i-a dat hârtiile lui Patrick. Soțul ei s-a întors după o oră cu o sticlă cu pastile și un pahar cu apă. Audra a refuzat apa, a dat două pastile pe gât în jos cu o dușcă de votcă bună și s-a culcat.
   Privind în urmă, Audrei îi păru că cineva sau ceva o trăsese într-un canal, imposibil de a se ridica din nou. De fiecare dată când lua hotărârea de a supraviețui fără un pahar de alcool sau vreo pastilă, Patrick apărea cu un nou pahar plin sau cu vreun flacon zdrăngănitor.
   Uneori se întreba ce-i face copilul. Într-o zi, traversând sufrageria în drum spre bucătărie, a fost uimită să-l vadă pe Sean pășind împleticit prin cameră sprijinit de Jacinta, cu mâinile sus și fluturându-le, chicotind la fiecare pas.
   - Când a început? a întrebat Audra, pricepând brusc că trecuseră luni fără să le observe.
   - Acum o săptămână, a zis Jacinta. L-ai văzut și ieri făcând la fel. M-ai întrebat același lucru.
   Audra clipi.
   - Da?
   - Vrei să îl ții?
   Audra nu a mai răspuns. A intrat în bucătărie și și-a mai luat o sticlă de vin.
   Își aminti de ziua de naștere a lui Sean. Organizaseră o mică adunare în apartamentul părinților lui Patrick. Patrick ascunsese pastilele și băutura, îi spusese că o voia trează.
   - Să nu mă faci de râs, i-a zis. Și să nu te dai în spectacol.
   În acea dimineață, ceața i se spulberase din minte și s-a privit în oglindă după duș. Întunericul din jurul ochilor, petele de pe obraji. Pielea prea flască pe oase. Dar și-a dat silința cu machiajul și noile haine cumpărate pentru ea de Patrick. S-a prezentat în fața lui înainte de a porni spre apartamentul aflat la doar câteva străzi de ei.
   - Merge, a zis el cu un oftat obosit.
   A mers la pas cu Patrick pe lângă Central Park West, Jacinta ținându-l pe Sean de mână. Agitația traficului frământa în creierul ei, aerul răcoros gâdilându-i pielea, conștientă de fiecare senzație a hainelor sale pe corp, greutatea picioarelor pe caldarâm. În ciuda vuietului dureros din spatele ochilor, a simțit ceva ce nu mai trăise de mult. Se simțea vie.
   - Patrick, a zis.
   - Hm?
   El se uita în față, nu și-a întors privirea spre ea.
   - Poate că ar trebui să primesc niște ajutor.
   Patrick nu i-a răspuns, s-a oprit. S-a oprit și ea, amândoi rămânând ca insule, șiroi de oameni spre oceanul din jur.
   - Poate ar trebui să vorbesc cu cineva, a zis ea. Despre băut. Și pastile. Să încerc să mă schimb.
   Patrick tăcea, dar maxilarul muncea, măcinând dinții.
   - Nu am știut că e ziua fiului meu până nu mi-ai zis.
   Lacrimi fierbinți pe obraji.
   Patrick a luat-o de mână, a strâns-o tare, a strâns-o atât de tare, încât a durut-o.
   - O să vorbim despre asta după ce ajungem acasă, a zis. Adună-te. Nu mă face de râs în fața prietenilor mamei mele.
   - De ce mă ții așa? l-a întrebat. De fapt, de ce mă mai ții pe lângă tine? Nu-ți sunt soție. Nu sunt mamă fiului meu. De ce nu mă lași să plec?
   A strâns-o din nou de mână, și mai tare, și a trebuit să-și muște buza pentru a nu țipa.
   - Vrei să mă umilești? a întrebat-o, apropiindu-se de ea. Asta vrei? Să mă ajute Dumnezeu de nu te bat de leșini aici pe stradă. Asta vrei să fac?
   Audra dădu din cap că nu.
   - Atunci taci în pula mea și mișcă-te, a zis.
   Audra și-a șters obrajii, și-a tras nasul, s-a potolit și a mers, mâna ei în mâna lui, durere în oase.
   În apartamentul părinților lui, oamenii pluteau printre mese pline cu gustări și pahare de șampanie. Audra se uita la bule, imaginându-și cum se simțeau pe limbă, dulcele înghițiturii. Ea și Patrick stăteau la o masă din mijlocul camerei, Sean într-un scaun înalt, Jacinta hrănindu-l cu o bucată de tort.
   Patrick senior stătea liniștit într-un colț, mâinile tremurându-i în poală, demența deja limpede pentru toată lumea. Musafirii îl ignorau, la fel ca fiul său și soția sa. Din partea cealaltă a încăperii, privirea sa distantă a întâlnit-o pe a Audrei, a zăbovit în ea doar pentru o clipă, dar suficient să o facă să se întrebe dacă bătrânul o observa. O recunoscuse oare, așa cum ea îl recunoscuse, fiecare rătăcit și singur într-o cameră plină cu oameni?
   Margaret s-a așezat lângă Audra și Patrick junior. Părintele Malloy – preotul care le botezase fiul – i-a urmat, zâmbind. Margaret i-a luat mâna lui Patrick în a ei.
   - Acum, voi doi, a zis, nu credeți că e timpul să-mi mai oferiți un nepoțel? Nu putem să-l lăsăm pe Sean să crească singur la părinți, ca Patrick.
   Patrick s-a înroșit și a zâmbit, iar Margaret i-a strâns genunchiul cu drag. Iar atunci Audra a înțeles un pic mai mult din funcția ei în acea căsnicie. S-a înfiorat și a început să numere minutele până când avea să fie din nou acasă, înapoi în ceața ei.

CAPITOLUL 19

   Danny ieși cu mașina închiriată din parcarea lui Phoenix Sky Harbor și urmă indicațiile GPS-ului spre Ak-Chin Pavilion din vestul orașului. Un bistro mexican în apropiere, îi spuseseră, cu un bar popular printre localnici.
   Căldura aceea blestemată. Iisuse, era obișnuit cu răcoarea din San Francisco, niciodată prea cald, niciodată prea rece. Nu așa. Căldura aceea blestemată îi prăjea gâtlejul. După ce a închiriat mașina, a făcut greșeala de a așeza mâna pe capota Chevrolet-ului și a trebuit să și-o retragă ca de pe o plită.
   Călătoria dură 20 de minute pe autostradă, apoi doar o mână de viraje până când loturile întinse ale amfiteatrului îi ieșiră în față. Porni spre vest preț de vreo două străzi și găsi restaurantul. Deasupra ușii, un semn pictat de mână, cu litere mari, roșii, cactuși verzi cu sombrero-uri.
   La acea oră din zi se găsea suficient loc liber pe trotuar, așa că parcă.
   Danny atinse portiera cu degetele și se pregăti. Aerul condiționat al mașinii abia începuse să o răcorească și sudoarea i se adunase pe spate și între fese. Deschise portiera, iar zăpușeala îi urlă în față.
   Câțiva pași și ajunse la ușa restaurantului. Înăuntru, simți aerul rece ca gheața revărsându-se dintr-o stație de aer condiționat suspendată deasupra pragului. Rămase acolo pentru o clipă, savurând senzația pe tot corpul. O tânără hispanică se apropie de el, luă un meniu de pe măsuța de lângă semnul ce zicea VĂ RUGĂM AȘTEPTAȚI PENTRU A PRIMI UN LOC.
   - O persoană? întrebă ea, un zâmbet larg pe chip.
   Danny zâmbi și el.
   - Bună, ce faci? Am venit să mă văd cu George. Cred că mă așteaptă.
   Zâmbetul de pe fața fetei dispăru.
   - Așteaptă aici, zise și se grăbi spre bar pentru a vorbi cu un bărbat masiv.
   Părul negru al acestuia era geluit pe spate, iar brațele îi erau pline de tatuaje. Se uită spre Danny în timp ce fata îi vorbea. Ridică un receptor, rosti câteva cuvinte, ascultă, apoi închise telefonul și spuse ceva fetei.
   Ea se întoarse agitată la Danny și zise:
   - Pe aici, te rog.

...........................................................