Deschis. Închis, Colleen McCullough

 ...............................................

5-7

      Marți la ora 6 seara ajunse la numărul şase pe Ponsonby Lane, să-i înfrunte pe cei din familia Ponsonby în propriul bârlog.

   Sosirea maşinii sale fu întâmpinată de lătratul unui câine mare, iar când Charles Ponsonby deschise uşa din faţă văzu că ţinea de zgardă... câinele care o însoţea pe sora lui?
   - O rasă foarte ciudată, îi spuse el lui Ponsonby în timp ce îşi scotea haina în vestibul.
   - Jumătate labrador auriu, jumătate ciobănesc german, zise Charles, punând haina în cuier. Îi spunem labranesc, şi o cheamă Biddy. E în regulă, draga mea, domnul locotenent este prietenul nostru.
   Câinele nu era prea sigur. Decise să-i dea voie înăuntru, dar nu-l scăpă din ochi.
   - Eram în bucătărie, pregăteam cina noastră Beethoven. Simfoniile trei, cinci şi şapte – întotdeauna am preferat simfoniile cu numere impare celor cu numere pare. Haideţi înăuntru. Sper să nu vă deranjeze că stăm în bucătărie.
   - Oriunde este foarte bine, domnule doctor Ponsonby.
   - Spune-mi Chuck, deşi, pentru păstrarea aparenţelor, eu o să folosesc apelativul locotenente. Claire îmi spune întotdeauna Charles.
   Îl conduse pe Carmine printr-o casă veche de 250 de ani, cu bârnele lăsate şi cu podelele ondulate din cauza vechimii, până într-o sufragerie modernă care se deschidea într-o bucătărie foarte originală. Aici cuptorul, zugrăveala ştearsă şi lemnul despicat erau autentice: să mori de ciudă, doamnă Eliza Smith.
   - Probabil că pe vremuri partea asta era separată de restul casei, spuse Carmine în timp ce strângea mâna unei doamne de vreo 40 de ani care arăta ca şi fratele ei, având aceiaşi ochi apoşi.
   - Staţi aici, domnule locotenent, spuse ea cu o voce asemănătoare cu a lui Lauren Bacall, făcându-i semn spre un fotoliul Winsdor. Da, era separată de restul casei. Pe vremea aceea bucătăriile trebuiau să fie construite separat, în eventualitatea că ar fi izbucnit un incendiu. Charles şi cu mine am unit-o cu casa printr-o sufragerie, dar oh, am avut mari bătăi de cap!
   - De ce? întrebă el, luând un pahar de lichior de amintillado din mâna lui Charles.
   - Legislaţia ne obligă să folosim la construcţie lemn de aceeaşi vârstă ca şi cel din restul casei, spuse Charles, aşezându-se în faţa lui Carmine. Până la urmă am găsit două depozite vechi în nordul statului şi le-am cumpărat pe amândouă. A fost mai mult lemn decât aveam nevoie, dar am mai pus deoparte pentru eventuale reparaţii viitoare. Stejar bun, solid.
   Claire stătea întoarsă în profil spre Carmine, manevrând un cuţit cu lama subţire pe care-l folosea pentru a tranşa două felii groase de carne de vită. Fermecat, Carmine îi urmări degetele pricepute cum strecurau cuţitul sub un tendon şi curăţau pieliţa fără să irosească niciun pic de carne. Reuşi să ducă la bun sfârşit operaţiunea cu mai multă îndemânare decât ar fi putut el s-o facă.
   - Vă place Beethoven? îl întrebă ea.
   - Da, foarte mult.
   - În acest caz n-aţi vrea să mâncaţi cu noi? Avem destulă mâncare, nu vă faceţi niciun fel de probleme, domnule locotenent, spuse ea, clătind cuţitul sub jetul unui robinet de aramă, într-o chiuvetă de piatră. Mai întâi avem sufleu de brânză şi spanac, după aceea şerbet de lămâie pentru curăţarea vălului palatin, apoi friptură de vită cu sos Bearnaise, cartofi noi fierţi în zeama de la carne şi păstăi mici de fasole verde.
   - Mi se pare foarte ademenitor, dar nu pot rămâne foarte mult.
   Sorbi din lichior şi descoperi că era foarte bun.
   - Charles mi-a spus că a mai fost răpită o fată, zise ea.
   - Da, domnişoară Ponsonby.
   - Spune-mi Claire.
   Oftă, puse cuţitul deoparte şi li se alătură la masă, acceptând paharul de sherry de parcă l-ar fi putut vedea.
   Bucătăria părea să fi fost acolo de când lumea şi pământul, doar că în locul unde înainte se afla o sobă mare, cu coş, cu cârlige şi cu cuptor de pâine, specifică secolului al optsprezecelea, era acum o maşină de gătit masivă, cu ardere lentă. Lui Carmine i se părea că în încăpere se făcuse prea cald.
   - O sobă Ava? N-am mai văzut până acum, spuse el, golindu-şi paharul de sherry.
   - Am cumpărat-o din Anglia, când am făcut o excursie acolo cu ani în urmă, zise Charles. Are un cuptor cu ardere foarte lentă, pentru copturi obişnuite, şi unul mai iute, pentru produse de patiserie şi baghete franţuzeşti. Şi o grămadă de plite. Şi iarna ne asigură şi apa caldă.
   - Merge cu petrol?
   - Nu, cu lemne.
   - Nu sunt prea scumpe? Vreau să spun, petrolul pentru încălzire costă doar nouă cenţi galonul. Probabil că lemnul costă mult mai mult.
   - Aşa ar fi, dacă ar trebui să-l cumpăr, locotenente, dar eu nu-l cumpăr. Avem vreo 8 hectare de pădure în spatele Uriaşului Adormit, ultima bucată de pământ pe care o deţinem în afară de aceste două hectare. În fiecare primăvară tai cât am nevoie şi plantez la loc alţi copaci.
   Iisuse, o luăm de la capăt! se gândi Carmine. Câţi Huggeri au locuri din astea secrete, de care noi nu ştim?
   Abe şi Corey vor trebui să se ducă acolo mâine şi să ia la periat toate cele opt hectare de pădure – cât de încântaţi or să fie, mai ales pe zăpada asta! Benjamin Liebman, cioclul, avea o morgă atât de curată încât pentru a descoperi ceva ar fi trebuit să-l prindem în flagrant delict, Profesorul are subsolul plin de trenuleţe, însă o întreagă blestemată de pădure...!
   Un al doilea pahar de sherry oferit de Ponsonby îl făcu pe Carmine să-şi dea seama că nu mâncase nici de dimineaţă, nici de prânz. Venise timpul să plece.
   - Sper că n-o să consideri întrebarea mea o impoliteţe, Claire, dar eşti oarbă din naştere?
   - Oh, da, spuse ea veselă. Sunt unul dintre acei bebeluşi care au stat într-un incubator alimentat cu oxigen pur. Poţi să dai vina pe ignoranţa din acele vremuri.
   Valul de milă care îl cuprinsese îl făcu să întoarcă capul spre un perete pe care erau atârnate mai multe fotografii, unele dintre ele foarte vechi, dagherotipuri realizate în sepia. Feţele semănau foarte mult între ele – trăsături puternice, pătrăţoase, sprâncene ridicate semeţ, păr negru şi des. Singura diferenţă apărea într-o fotografie mai nouă – o femeie în vârstă a cărei faţă amintea de Charles şi de Claire, de la părul ce semăna cu un snop de paie, la trăsăturile lungi şi la ochii apoşi. Mama lor? În cazul acesta, se vedea că ei semănau mai mult cu ea; nu moşteniseră înfăţişarea familiei Ponsonby.
   - Mama mea, spuse Claire, care avea ciudata abilitate de a-şi da seama ce se petrece în jurul ei. Nu vă miraţi de capacităţile mele, domnule locotenent. În mare parte se bazează pe trucuri.
   - Mi-am închipuit că e vorba de mama dumneavoastră. Semănaţi mai mult cu ea decât cu restul familiei Ponsonby.
   - Ea era o Sunnington, din Cleveland, şi noi semănăm cu cei din familia Sunnington. Mama a murit acum 3 ani, spre marea ei uşurare. Era afectată de o formă severă de demenţă. Dar nu puteam să internăm o Fiică a Revoluţiei Americane într-un azil sau într-un ospiciu, nu se cuvenea, aşa că am avut noi grijă de ea, până la amarul sfârşit. Cu excelentul ajutor al autorităţilor statale, trebuie să adaug.
   Deci este o casă a unei Fiice a Revoluţiei Americane, se gândi Carmine. Probabil că Ponsonby şi sora lui nu votau decât cu dreapta, dacă nu cu extrema dreaptă.
   Se ridică, uşor ameţit. Familia Ponsonby îşi bea sherry-ul din pahare mari de vin, nu în cele mici, pentru lichior.
   - Mulţumesc mult pentru ospitalitate.
   Aruncă o privire câinelui, care-l privea fix.
   - La revedere, Biddy. Mă bucur că te-am cunoscut.

   - Ce părere ai despre bunul nostru locotenent Delmonico? o întrebă Charles Ponsonby pe sora lui după ce se întoarse în bucătărie.
   - Că nu-i scapă prea multe, spuse ea punând albuş de ou bătut spumă peste sosul de brânză şi spanac.
   - Adevărat. Mâine o să perie întreaga noastră pădure.
   - Îţi pasă?
   - Deloc, spuse Charles punând budinca în vasul ei şi băgând-o la cuptor. Deşi îmi pare rău pentru ei. Căutările inutile sunt enervante.

16

Joi, 13 ianuarie 1966

   - Carmine pare abătut, îi şopti Marciano lui Patrick.
   - Desdemona nu mai vorbeşte cu el.
   Comisarul Silvestri îşi drese vocea.
   - Aşadar câţi dintre ei au refuzat să ne lase să aruncăm o privire fără mandat de percheziţie?
   - În general au fost destul de cooperanţi, spuse Carmine, care într-adevăr părea foarte abătut. Eu am apucat să văd cam tot ce-am vrut, deşi am avut grijă să iau cel puţin unul dintre ei cu mine de fiecare dată. Lui Charles Ponsonby nu i-am cerut permisiunea să îi verific pădurea, pentru că am crezut că n-are niciun rost. Dacă Abe şi Corey găsesc urme proaspete prin troienele astea, sau observă că urme proaspete au fost acoperite, atunci o să le solicit permisiunea. Pun pariu că zăpada e neatinsă, pe toate cele opt hectare, aşa că n-ar avea niciun rost să îi îngrijorez degeaba pe Charles şi pe Claire.
   - Îţi place Claire Ponsonby, constată Silvestri.
   - Da, îmi place. O femeie extraordinară, care nu are pică pe nimeni.
   Şi-o scoase din minte.
   - Ca să-ţi răspund la originala întrebare, deocamdată am fost refuzat de Satsuma, de Chandra şi de Schiller, toţi cei trei străini. Satsuma l-a expediat pe servitorul lui particular, pe Eido, la cabana lui de la Cape Cod la 10 secunde după ce am terminat discuţia cu el, cel puţin aşa cred. Chandra este un ticălos arogant, dar acest lucru s-ar putea explica prin faptul că e primul născut al unui maharajah. Chiar dacă am reuşi să obţinem un mandat, s-ar plânge la Ambasada Indiei, şi vorbim despre o naţie al dracului de sensibilă şi de agresivă. Schiller este mai degrabă un caz patetic. Nu-l suspectez de nimic mai grav decât de faptul că are o grămadă de fotografii cu bărbaţi tineri pe pereţi, dar n-am insistat în privinţa lui din cauza tentativei lui de sinucidere. A fost o chestie serioasă, nu o înscenare.
   Carmine rânji.
   - Apropo de fotografii, am găsit una tare în dormitorul plin de lanţuri şi piele al Tamarei Vilich. Nimeni altul decât ambiţiosul nostru neurochirurg, Keith Kyneton, care dezbrăcat arată mai bine ca Mr. Univers. Se spune că tipii musculoşi trag de fiare pentru a compensa o sculă mai mică decât media, dar nu pot afirma acelaşi lucru despre el. E dotat asemeni unui star de filme porno.
   - Ca să vezi, spuse Marciano, lăsându-se pe spate în scaun pentru a evita ţigara de foi a lui Silvestri – oare de ce şi-o băga mereu sub nasul lui? Asta elimină familia Kyneton? Sau pe Tamara Vilich?
   - Nu în totalitate, Danny, deşi niciunul dintre ei nu s-a aflat pe vreun loc fruntaş pe lista mea de suspecţi. Ea pictează tablouri foarte ciudate şi mai face şi pe dominatoarea.
   - Deci dragului de Keith îi place să fie bătut de-i sună apa în cap.
   - Se pare că nu. Totuşi, Tamara nu-i poate lăsa semne, pentru că grijulia sa nevastă ar observa imediat. Mie cel mai tare mi-e milă de mama lui.
   - Încă o persoană pe care o simpatizezi, remarcă Silvestri.
   - Da, mă rog, ar trebui să vă faceţi griji când n-o să mai simpatizez pe nimeni.
   - Şi acum ce planuri ai? întrebă Marciano.
   - S-o taxez pe Tamara în legătură cu afacerea Kyneton.
   - Asta n-o să te deranjeze prea mult. Pe ea n-o simpatizezi deloc.

   O încolţi în biroul ei.
   - Am găsit fotografia doctorului Keith Kyneton sub cea a mamei dumneavoastră, spuse el direct, admirându-i tăria de caracter.
   Ochii ei, care căpătaseră o culoare mai degrabă kaki în această lumină se ridicară spre el, fără pic de teamă în ei.
   - Faptul că ne-o tragem nu reprezintă o crimă, domnule locotenent, zise ea. Mai ales atunci când are loc între doi adulţi, care consimt de bunăvoie.
   - Nu mă interesează ce faceţi, domnişoară Vilich. Vreau doar să ştiu unde vă întâlniţi în acest scop.
   - Acasă la mine, în apartamentul meu.
   - Când mai mult de o jumătate dintre vecini lucrează la Facultatea de Medicină ori în Turnul de ştiinţe? Mai devreme sau mai târziu cineva o să-l recunoască fie pe Kyneton, fie maşina lui. Cred că aveţi o ascunzătoare pe undeva.
   - Te înşeli, nu avem aşa ceva. Eu locuiesc singură, şi Keith are grijă să nu-l vadă nimeni când vine înainte de lăsarea întunericului. Deşi nu prea vine niciodată înainte de lăsarea întunericului. Tocmai de aceea îmi place iarna.
   - Dar chipurile care se uită de după perdelele de dantelă? Relaţia ta cu doctorul Kyneton îl face să fie de două ori legat de Hug. Şi nevasta, şi amanta lucrează acolo. Soţia lui ştie?
   - Ea nu ştie absolut nimic, dar bănuiesc că o să te duci tu să le spui tuturor despre relaţia dintre mine şi Keith, zise Tamara cu o voce gâtuită.
   - Eu nu fac aşa ceva, domnişoară Vilich, dar va trebui să stau de vorbă cu Keith Kyneton, să mă asigur că n-aveţi pe undeva vreo ascunzătoare. Adulmec violenţă în relaţia voastră, şi violenţa este de obicei asociată cu o ascunzătoare secretă.
   - Acolo unde ţipetele să nu poată fi auzite. Dar nu ajungem niciodată până la ţipete, locotenente; la noi e vorba de nişte scenarii. Profesoara severă cu elevul obraznic, poliţista cu cătuşe şi pulan, ştii despre ce e vorba.
   Faţa i se schimonosi şi începu să tremure.
   - O să mă părăsească. Oh, Dumnezeule, ce-o să mă fac după ce o să mă părăsească?
   Toate acestea demonstrează cât de greşite pot fi unele presupuneri, se gândi Carmine în timp ce pleca. Credeam că singura persoană pe care o iubeşte este chiar ea, dar se pare că este înnebunită după un cocoşel de talia lui Keith Kyneton, ceea ce ar putea explica picturile. Pentru că ea ştie că doctorul Kyneton vine acolo doar pentru sex. El pe Hilda o iubeşte – asta dacă e capabil de iubire.
   Tamara îl ajunse din urmă la lift.
   - Dacă te grăbeşti, domnule locotenent, o să-l prinzi pe doctorul Kyneton între două operaţii, spuse ea. La Spitalul Holloman, etajul al zecelea. Cel mai repede ajungi acolo prin tunel.

   Era groaznic, ca toate tunelurile. După ce explorase labirintul de tuneluri construite de japonezi într-o insulă din Pacific în timpul războiului, Carmine ajunsese să se teamă de ele. Trebuise să-şi impună să coboare în pântecele pământului la Londra pentru a traversa tunelurile care făceau legătura între staţiile de metrou. Tunelurile aveau ceva agresiv, o furie transmisă dinspre pământul invadat.
   Nu conta cât de uscat şi de bine luminat era; un tunel sugera teroarea care pândea la fiecare colţ. Parcurse cei o sută de metri ai tunelului de la Hug, o luă pe derivaţia spre dreapta şi ieşi în subsolul spitalului, lângă spălătorie.
   Toate sălile de operaţii erau la etajul al zecelea, dar doctorul Keith Kyneton îl aştepta la lifturi, îmbrăcat în halat verde, cu o pereche de măşti de bumbac atârnându-i în jurul gâtului.
   - Insist ca toată problema asta să fie tratată cu discreţie, spuse în şoaptă neurochirurgul. Aici, repede, intraţi aici!
   Aici era o debara plină de cutii cu provizii, fără scaune şi fără o atmosferă propice obţinerii unui anume efect.
   - Domnişoara Vilich, ţi-a spus, ha? întrebă el. N-am vrut niciodată să fac poza aia!
   - Ar fi trebuit s-o rupi.
   - Oh, Iisuse, locotenente, nu înţelegi! Ea a vrut-o! Tamara e... e fantastică!
   - Fără doar şi poate, dar şi ţie-ţi plac ciudăţeniile. Asistenta Catheter şi cu trusa ei de clismă. Cine a început-o, tu sau ea?
   - Sincer, nu-mi mai aduc aminte. Eram amândoi beţi la o petrecere la spital, la care Hilda n-a putut să ajungă.
   - Acum cât timp se întâmpla asta?
   - Acum doi ani. De Crăciun, în 1963.
   - Unde vă întâlniţi?
   - Acasă la Tamara. Am mare grijă când vin şi când plec.
   - Nicăieri altundeva? N-aveţi nicio ascunzătoare pe la ţară?
   - Nu, doar la Tamara.
   Brusc, Kyneton se întoarse, îşi puse ambele mâini pe antebraţul lui Carmine şi îl strânse, tremurând, cu lacrimile curgându-i pe obraz.
   - Locotenente! Domnule! Vă rog, vă implor, nu spuneţi nimănui! Aproape că am reuşit să rezolv problema parteneriatului meu la clinica aceea din New York, dar dacă se află ceva de toată tărăşenia asta, o să-l pierd! ţipă el.
   Cu gândul la Ruth şi la Hilda, la sacrificiile pe care le făceau continuu pentru acest copil mare şi răsfăţat, Carmine se scutură sălbatic din strânsoare.
   - Nu mă atinge, ticălos egoist! Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de cabinetul tău preţios din New York, dar întâmplător le simpatizez pe mama şi pe soţia ta. Nu le meriţi, pe niciuna dintre ele! N-o să spun nimănui nimic despre toată tărăşenia asta, dar nu cred că eşti atât de prost încât să-ţi închipui că domnişoara Tamara Vilich va fi la fel de înţelegătoare! O să o părăseşti, indiferent cât de fantastic era sexul acela plin de ciudăţenii pe care-l practică ea, şi o să se răzbune ca orice femeie abandonată. Până mâine o să ştie de chestia asta toţi cei la care ţii, toţi cei care contează pentru tine. Profesorul tău, mama ta, nevastă-ta şi tipii din New York.
   Kyneton simţi că i se moaie picioarele, se uită în van împrejur după un scaun, aşa că se agăţă de un vraf de prosoape.
   - Oh, Iisuse, Iisuse, sunt ruinat!
   - Revino-ţi, Kyneton, pentru numele lui Dumnezeu! se răsti Carmine. Nu eşti ruinat, nu încă. Găseşte pe cineva care să te înlocuiască la următoarea operaţie, spune-i soţiei tale să meargă acasă, du-te şi tu. După ce ajungi acolo, cheamă-ţi mama şi soţia şi spovedeşte-te. Cazi în genunchi şi cere iertare. Jură că n-ai s-o mai faci niciodată. Şi nu ascunde nimic. Eşti un mâncător de rahat foarte bun, te pricepi să duci oamenii cu vorba, o să reuşeşti să le convingi. Dar să nu dea Dumnezeu să n-ai grijă de femeile astea două pe viitor, mă auzi? Nu te acuz de nimic, deocamdată, dar să nu crezi că dacă aş vrea n-aş putea s-o fac. O să stau cu ochii pe tine câţi ani o să mai fiu eu poliţist. Şi încă un lucru. Data viitoare când îţi mai faci cumpărăturile de la Brooks Brothers, cumpără şi mamei şi soţiei tale ceva frumos de la Bonwit’s.
   Oare ticălosul îl asculta? Da, însă recepţiona doar ceea ce i-ar fi putut salva pielea.
   - De acord, dar nimic din toate astea nu mă ajută în privinţa parteneriatului.
   - Bineînţeles că te ajută! Mama şi soţia ta îţi vor fi alături. Împreună, voi trei puteţi s-o faceţi pe Tamara Vilich să pară o femeie frustrată, care toarnă numai minciuni.
   Rotiţele creierului începură să se învârtească; Kyneton se lumină la faţă.
   - Da, da. Înţeleg ce vrei să spui! Aşa o să procedăm!
   În clipa următoare Carmine rămase singur. Keith Kyneton plecase în fugă pentru a-şi rezolva problemele, fără măcar să rostească un cuvânt de mulţumire.
   - Spuneţi-mi, vă rog, se auzi o voce de femeie iritată, ce credeţi dumneavoastră că faceţi aici?
   Carmine îşi flutură insigna lui aurită pe sub nasul asistentei, care era pe punctul să cheme paza.
   - Îmi fac penitenţa, doamnă, spuse el. O penitenţă teribilă.
   Când era acoperită cu zăpadă proaspătă, lumea părea nespus de frumoasă... Imediat ce se dezbrăcă de haină, Carmine îşi întoarse unul dintre fotolii spre fereastra imensă care dădea spre port şi stinse toate becurile.
   Galbenul strident al luminilor autostrăzii îl deranja, dar ele erau cumva camuflate de valurile de zăpadă, păreau mai degrabă aurii. Gheaţa începea să se instaleze dinspre malul estic, deşi docurile erau încă cufundate în întuneric străpuns din când în când de raze de lumină. Era prea vânt pentru reflexii lungi. Fără valuri acum, până în mai.
   Ce-o să facă el cu Desdemona? Toate demersurile lui se dovediseră de prisos, toate bileţelele lui pline de scuze fuseseră înapoiate pe sub uşă, nedeschise. Nici până-n momentul de faţă nu reuşise să-şi dea seama ce o supărase atât de tare – sigur, depăşise limita, dar se mai întâmplă! Era ceva legat de mândria ei, dar ceva ce îi scăpa. Putea fi vorba de bariera dintre două culturi, dintre două naţionalităţi; poate era prea înaltă pentru a fi depăşită. Greşise atunci când o îndemnase să-şi mai cumpere şi ea o rochie din când în când, sau fiindcă avusese îndrăzneala să-i pună la îndoială comportamentul?
   Oare o făcuse să se simtă ne-feminină, sau grotescă, sau... sau...
   - Renunţ, spuse el, sprijinindu-şi bărbia în palmă şi încercând să se gândească la Fantomă.
    Ăsta era noul nume pe care-l găsise pentru Monstru. Oricum acesta n-avea nicio legătură cu imaginea populară despre monştri. Era o fantomă.

17
Miercuri, 19 ianuarie 1966

   - O să fac o scurtă plimbare, draga mea, îi spuse Maurice Finch lui Catherine în timp ce se ridica de la masă, după micul dejun. Nu prea am chef să mă duc la serviciu astăzi, dar o să mă gândesc la asta cât timp mă plimb.
   - Sigur, aşa să faci, spuse soţia lui, uitându-se prin fereastră spre termometrul din exterior. Sunt minus 9 grade afară, aşa că ar fi bine să te îmbraci călduros. Şi dacă te decizi să mergi la serviciu, înainte să te întorci porneşte maşina, să se încălzească.
   I se păru că el era mult mai
vesel în ultimele zile, şi ştia şi de ce. Kurt Schiller se întorsese la Hug şi-l abordase pe Maurie pentru a-l asigura că nu din cauza discuţiilor dintre ei încercase să-şi ia viaţa.
   Se pare că dragostea vieţii lui îl părăsise pentru altcineva.
   Ticălosul nazist (părerea lui Catherine despre Schiller nu se schimbase deloc) nu dăduse alte detalii, dar ea presupunea că bărbaţii homosexuali erau la fel de vulnerabili ca şi cei cărora le plăceau femeile. Panarama – şi ce conta de ce sex era panarama respectivă – se plictisise să fie adorat, avea nevoie de o persoană cu o atitudine nouă şi cu un portofel mai bine burduşit.
   Îl privi pe Maurie pe fereastră în timp ce mergea pe poteca îngheţată ce ducea spre livada lui de meri. Era locul lui favorit, aşa fusese dintotdeauna. Acei pomi bătrâni nu fuseseră niciodată altoiţi sau tunşi pentru ca fructele să poată fi culese cu mâna, dar primăvara mulţimea de flori albe îţi tăia răsuflarea şi toamna se umpleau de fructe roşii, strălucitoare, ca nişte ornamente de Crăciun. Cu mulţi ani în urmă Maurie fusese îndeajuns de inspirat să le fixeze unele crengi în formă de arcadă. Lemnul bătrân trosnise, în semn de protest, dar Maurie acţionase cu blândeţe şi acum spaţiile dintre copaci arătau ca o catedrală.
   El dispăru şi ea se apucă de spălat vasele.
  Apoi auzi un ţipăt îngrozitor, ascuţit. O farfurie se sparse de podea, Catherine îşi luă haina şi ieşi alergând spre dragostea vieţii ei. Alunecă pe gheaţă, dar reuşi cumva să-şi păstreze echilibrul. Încă un ţipăt! O luă şi mai tare la goană, fără să simtă frigul.
   Maurie stătea lângă minunatul zid de piatră care înconjura livada, uitându-se la ceva strălucitor aruncat pe troianul de zăpadă îngheţată, care se adunase la ultimul viscol.
   Când văzu despre ce e vorba îl conduse înapoi la căldură, în bucătărie, înapoi la normalitate. De acolo putea să sune la poliţie.

   Carmine şi Patrick cercetau locul unde stătuse Maurice Finch, ale cărui urme de paşi acoperiseră orice alte urme ar mai putut fi prin zăpadă – deşi cei doi bărbaţi nu credeau că putea fi vorba şi de altele.
   Margaretta Bewlee era întreagă, în afară de cap, care nu fusese găsit nicăieri. Pe fondul zăpezii de-un alb imaculat pielea îi părea şi mai neagră, iar rozul palmelor şi tălpilor se asorta cu rochia pe care o purta. O rochie din dantelă roz, brodată peste tot cu paiete. Era îndeajuns de scurtă pentru a dezveli o pereche de chiloţi roz de mătase, pătaţi peste tot.
   - Iisuse, totul e diferit! spuse Patrick.
   - Ne vedem la morgă, zise Carmine, întorcându-se. Dacă mai rămân pe-aici o să-ţi stau în cale.
   Intră în casă, unde cei doi Finch stăteau împreună la masă, cu o sticlă de vin Manischevitz în faţă.
   - De ce eu? întrebă Finch, cu faţa albă ca varul.
   - Mai beţi puţin vin, domnule doctor Finch. Şi dacă am fi cunoscut motivul, am fi avut posibilitatea să-l prindem pe ticălosul ăsta. Pot să mă aşez?
   - Staţi jos, staţi jos! spuse Catherine, arătând spre un pahar gol. Puneţi-vă vin, şi dumneavoastră aveţi nevoie.
   Deşi nu-i prea plăcea vinul slab şi dulce, Manischevitzul îl ajută întrucâtva să-şi revină. Carmine îşi puse paharul deoparte şi se uită la Catherine.
   - Aţi auzit ceva astă-noapte, doamnă Finch? Pe frigul ăsta poţi detecta orice zgomot.
   - Absolut nimic, domnule locotenent. Maurie a pus licheni şi compost în tunelul lui de ciuperci după ce a ajuns ieri acasă, dar la 10 ne-am băgat în pat şi am dormit până la 6 dimineaţa.
   - Tunel de ciuperci? întrebă Carmine.
   - Am vrut să văd dacă pot să cultiv anumite soiuri rare de ciuperci, pentru cunoscători, spuse Finch, care arăta un pic mai bine. Ciupercile sunt foarte pretenţioase, deşi n-ai spune asta când le vezi crescând pe câmp.
   - V-ar deranja dacă v-am întoarce proprietatea pe dos, domnule doctor? Găsirea Margarettei aici ne obligă să procedăm astfel.
   - Faceţi ce doriţi, faceţi ce trebuie să faceţi doar să găsiţi monstrul!
   Finch se ridică cu greutate, asemenea unui bătrân.
   - Cu toate acestea, cred că ştiu de ce nu am auzit nimic azi-noapte, domnule locotenent. Vreţi să vedeţi?
   - Sigur că da.
   Atent să nu calce prin locurile unde pământul parca să fi fost răscolit, Maurice Finch îl conduse pe Carmine de-a curmezişul terenului unde avea instalată sera, apoi printre cuştile mari, încălzite, unde creşteau puii lui Catherine. Într-un final, la cel puţin 500 de metri distanţă de casă, Finch se opri şi arătă cu degetul.
   - Vedeţi drumeagul acela? Vine de la o poartă care dă în Route 133 şi se opreşte chiar în dreptul livezii. Am instalat o lamă în faţa camionetei din pricina pârâului – când pârâul se revarsă nu mai putem să ieşim pe Route 133; ne este blocat accesul. Dacă Monstrul ştia de existenţa acestui drum, ar fi putut să-l folosească, şi noi n-am fi auzit nimic.
   - Mulţumesc pentru ajutor, domnule doctor Finch. Acum întoarceţi-vă la soţia dumneavoastră.
   Finch se conformă fără să protesteze, în timp ce Carmine se duse după Abe şi Corey şi le explică unde trebuiau să caute urmele Fantomei. Este o fantomă, s-a strecurat şi la venire şi la plecare, fără să fie văzut, dar este o fantomă foarte pricepută. Maurice Finch a străbătut proprietatea sa de la un capăt la altul lăsând peste tot urme de paşi, dar Fantoma le cunoaşte pe toate. Şi după aia îţi mai pui întrebarea, doctore Finch: „De ce eu?”. Într-adevăr, de ce?
   Carmine se asigură că ajunge înapoi în clădirea poliţiei înainte ca Patrick să aducă trupul Margarettei la morgă; astfel putea să vadă autopsia de la început şi până la sfârşit.

   - A fost pusă pe un troian de zăpadă îngheţată bocnă, dar cred că a fost congelată înainte să fie aruncată acolo, spuse Patrick în timp ce împreună cu Paul scotea cu grijă trupul lung din sacul în care fusese ambalat. Pământul e îngheţat peste tot, n-ar fi putut s-o îngroape nicăieri, dar de data asta nu l-a preocupat ascunderea ei, nici chiar pentru scurtă vreme. A aruncat-o într-un loc deschis, într-o rochiţă strălucitoare.
   Cei trei bărbaţi rămaseră uitându-se la Margaretta şi la rochia ei foarte ciudată.
   - N-am văzut-o prea des pe Sophia pe vremea când purta rochiţe pentru petreceri, spuse Carmine, dar Patsy, tu ai multe fetiţe, cu siguranţă ai remarcat astfel de rochiţe. Nu e un veşmânt care să fie purtat de o tânără, nu-i aşa? Este o rochiţă de copil, în care a fost îndesată.
   - Da. Când am ridicat-o am văzut că nu fusese încheiată la spate. Umerii Margarettei sunt prea laţi, dar braţele sunt subţiri, aşa că a reuşit s-o facă să arate destul de bine din faţă.
   Rochiţa avea mâneci scurte, bufante, cu nasturi mici şi o talie potrivită pentru un copil – largă şi un pic dreaptă. Unei fetiţe de zece ani i-ar fi ajuns probabil până la genunchi; acestei tinere abia îi acoperea partea superioară a coapselor. Dantela rozalie era franţuzească, bănuia Carmine. Scumpă, frumos brodată, cusută pe un suport rezistent. Peste ea fuseseră aplicate câteva sute de paiete, răspândite peste tot, într-un model asemănător cu cel al dantelei. Fiecare paietă fusese cusută cu un ac fin şi cu aţă.
   O muncă migăloasă, care ar fi ridicat în mod sigur preţul final al produsului. Va trebui să i-o arate Desdemonei, pentru o opinie avizată în ceea ce priveşte preţul şi calitatea.
   Îi urmări pe Paul şi pe Patrick cum scoteau de pe Margaretta bucata aceea de material, care trebuia păstrată intactă. Unul dintre motivele pentru care îl iubea atât de mult pe vărul său era grija şi respectul acestuia pentru morţi. Nu conta cât de îngrozitoare erau unele dintre cadavrele pe care le avea pe masă – pline de materii fecale, vomă, mizerii de tot felul – Patrick se ocupa de toate de parcă ar fi fost opera lui Dumnezeu.
   După ce-i scoaseră rochiţa, Margaretta rămase într-o pereche de chiloţi roz, care-i acopereau talia şi un pic din coapse. Chiloţi ieftini. Partea dintre picioare era pătată cu sânge, dar nu foarte mult. După ce îi scoaseră, văzură pubisul epilat.
  - Cu siguranţă e omul nostru, spuse Carmine. Înainte să începem, ai vreo idee în legătură cu modul în care a murit?
  - Cu siguranţă nu din cauza pierderii de sânge. Are pielea de culoarea potrivită şi nu se vede decât o singură tăietură, la gât, provocată în momentul decapitării. Nu se văd semne pe glezne, deşi cred că a fost legată cu obişnuita fâşie de pânză peste piept. Poate că a legat-o cu o altă fâşie şi peste picioare, între violuri, dar va trebui să mă uit mai cu atenţie înainte să spun asta cu siguranţă.
   Îşi strânse buzele într-o linie subţire.
   - Cred că de data asta a violat-o până a omorât-o. Nu se vede prea mult sânge în exterior, dar pentru un cadavru care n-a avut timp să intre în descompunere are abdomenul foarte umflat. După ce a murit, a pus-o într-un frigider şi a aşteptat momentul potrivit s-o arunce.
   - Atunci, spuse Carmine îndepărtându-se de masă, o să ne întâlnim mai târziu în biroul meu, Patsy. Credeam că o să pot asista la toată operaţia, dar nu sunt în stare.
   Afară se întâlni cu Marciano.
   - Arăţi cam palid, Carmine. Ţi-ai luat micul dejun?
   - Nu, şi nici nu cred că vreau să mănânc acum.
   - Ba sigur că vrei.
   Îi mirosi răsuflarea.
   - Problema ta e că ai băut.
   - Crezi că Manischevitzul este calificat drept băutură?
   - Nu. Până şi Silvestri i-ar spune suc de struguri. Haide, prietene, poţi să mă pui la curent la Malvolio’s.

   Nu reuşise să înghită prea mult din pâinea prăjită cu sirop de arţar, dar când se întoarse în birou se simţea mult mai bine, măcar pentru că încercase să mănânce.
   Ziua de astăzi avea să fie mai grea decât cele pe care le avusese până acum. Presimţea că domnul Bewlee avea să insiste să-şi vadă fata, sau ce mai rămăsese din ea, indiferent ce i-ar fi spus preotul, chiar şi în cazul în care s-ar fi oferit altcineva să facă această chestie îngrozitoare. Unele părţi din ea pur şi simplu nu puteau fi arătate, dar el îi cunoştea fiecare linie din palmă, poate chiar şi o mică cicatrice rămasă în locul de unde el îi scosese o aşchie mare, forma unghiilor... Toate drăgălăşeniile şi intimităţile cunoscute doar de către un tată, cu care Carmine nu apucase să se familiarizeze. Cât de ciudat e, să fii tatăl unui copil pe care nu-l cunoşti cu adevărat, care a trăit departe de tine şi în compania căruia te simţi un străin.
   Acum că începuse să-i spună criminalului „fantomă”, unele unghere şi crevase din mintea lui se mişcaseră uşor, permiţând luminii să alunge întunericul ce domnea acolo.
   Carmine se trezi explorând noi posibilităţi, diferite de cele la care se gândise cu o seară înainte, când admirase portul Holloman în plină ninsoare, iar vederea Margarettei Bewlee în rochiţa ei de petrecere, aruncată pe mormanul acela de zăpadă îngheţată îl făcuse să ia în calcul o altă idee, pe care încă nu o putea defini... o idee fantomă... o fantomă...
   Apoi îşi dădu seama. Nu o fantomă. Două fantome.
   Cât de bine s-ar fi descurcat dacă ar fi fost doi! Viteza, tăcerea, invizibilitatea. Doi – unul care agită momeala, altul care execută captura. Trebuia să fie vorba de o momeală, la vederea căreia o fată de 16 ani, pură ca zăpada proaspăt căzută, să nu poată rezista, să se repeadă ca somonul la musca potrivită. Un ghemotoc de blană, un pisoiaş, un căţeluş bătut şi tăvălit prin noroi?
   Eter... Eter! Unul dintre ei arunca momeala, celălalt apărea din spate cu viteza fulgerului şi punea pe faţa victimei o cârpă îmbibată în eter – n-avea nicio şansă să ţipe, sau să muşte, nici mâna nu şi-o putea mişca. Fata leşina în câteva secunde, inspirând eterul în timp ce se zbătea. Apoi cei doi o luau pe sus, îi făceau o injecţie, o puneau într-un vehicul sau o ascundeau pentru scurtă vreme undeva. Eter... Hug!

   Sonia Liebman se afla în sala de operaţii de la Hug, făcând curăţenie după o operaţie pe creierul unui şobolan.
   Când îl văzu pe Carmine se întunecă la faţă, dar nu din cauza lui.
   - Oh, domnule locotenent, am auzit! Bietul Maurie se simte bine?
   - Nici nu s-ar putea altfel, ţinând seama că are o soţie nemaipomenită.
   - Deci Hugul este încă în colimator, nu-i aşa?
   - Sau cineva vrea cu tot dinadinsul să credem asta, doamnă Liebman.
   Se opri, dându-şi seama că n-avea niciun rost să mai bată apa în piuă.
   - Aveţi eter în sala de operaţii? întrebă el.
  - Sigur, dar nu este eter anestezic, ci un eter ordinar, anhidru. Uite, spuse ea, conducându-l într-o anticameră, unde îi arătă un şir de recipiente aşezate pe un raft înalt.
   - Poate să acţioneze şi ca anestezic? întrebă el, luând o sticlă de pe raft şi uitându-se la ea. Era de mărimea unui borcan de compot, cu un gât scurt şi subţire şi cu un dop de metal. Nu un capac, mai degrabă un dop ermetic.
   Probabil că substanţa era foarte volatilă, se gândi el, dacă nici cel mai strâns capac nu putea să împiedice evaporarea.
   - Îl folosesc şi ca anestezic, atunci când decerebrez pisici.
   - Adică atunci când le scoateţi creierul?
   - Înveţi repede, domnule locotenent. Da.
   - Şi cum le anesteziaţi, doamnă?
   În loc de răspuns, ea ridică dintr-un colţ un container făcut din plexiglas transparent. Avea latura de circa 30 de centimetri, 75 de centimetri înălţime şi un capac care se fixa cu cleme.
   - Este un cromatograf vechi, spuse ea. Pun un prosop gros pe fund, golesc o sticlă întreagă de eter pe prosop, bag pisica înăuntru şi închid capacul. De fapt fac toate acestea pe scara de serviciu, ventilaţia e mai bună acolo. Animalul leşină imediat, dar înainte de asta nu se poate răni, datorită muchiilor netede.
   - Contează dacă se răneşte înainte de a i se scoate creierul, atâta vreme cât n-are să se mai trezească niciodată? întrebă Carmine.
   Ea făcu un pas înapoi asemeni unei cobre gata de atac.
   - Da, ignorantule, contează, bineînţeles! şuieră ea. Niciun animal nu este chinuit în sala mea de operaţii! Ce crezi că e aici, industria cosmetică? Cunosc o grămadă de veterinari care nu-şi tratează pacienţii aşa de bine cum o facem noi!
   - Îmi cer scuze, doamnă Liebman, n-am vrut să vă supăr. Puteţi da vina pe ignoranţa mea, spuse Carmine, umil. Cum deschideţi sticla? întrebă el pentru a schimba subiectul.
   - Probabil că există un instrument pentru asta, spuse ea, îmblânzindu-şi tonul, dar nu cred că am aşa ceva, aşa că folosesc un forceps vechi.
   Chestia respectivă arăta ca un cleşte mare, cu singura diferenţă că cele două capete se întâlneau prinzând cu putere orice era pus între ele. Ca de exemplu dopul de metal al unei sticle de eter, după cum îi demonstra Sonia Liebman. Carmine se retrase când simţi mirosul, care se răspândi cu rapiditate.
   - Nu-ţi place? îl întrebă ea, surprinsă. Mie-mi place foarte mult.
   - Ştiţi cu exactitate cât eter aveţi în stoc?
   - Nu ştiu cantitatea exactă – nu e nici foarte valoros, nici foarte important. Când văd că rezervele de pe raft se împuţinează, mai comand, îl folosesc pentru decerebrări, dar şi la curăţarea sticlelor dacă un cercetător are nevoie de un recipient fără niciun fel de reziduuri.
   - De ce cu eter?
   - Pentru că avem o grămadă, deşi unii cercetători preferă cloroformul.
   Se încruntă, apoi păru că se dumireşte.
   - Oh, înţeleg unde baţi! Eterul nu rămâne în organism. După câteva respiraţii este îndepărtat din plămâni şi din sânge. Nu pot să folosesc penthotal sau nembutal pentru a anestezia animalele care urmează să fie decerebrate, pentru că substanţele astea rămân în creier mai multe ore. Eterul dispare imediat, puf!
   - Nu s-ar putea folosi un gaz anestezic?
   Sonia Liebman clipi, mirată parcă de obtuzitatea lui.
  - Sigur, aş putea să folosesc şi gaz, dar de ce s-o fac? Oamenii sunt cooperanţi şi nu au nici dinţi şi nici gheare. Animalele se aleg cu o injecţie cu nembutal, sau fac cunoştinţă cu recipientul cu eter.
   - Recipientul acela este des întâlnit în laboratoarele institutelor de cercetări?
   Asta pusese capac! Se întoarse şi începu să sorteze o grămadă de instrumente medicale.
   - N-am de unde să ştiu, spuse ea, pe un ton glacial ca aerul de-afară. Eu mi l-am construit singură, şi în ceea ce mă priveşte asta e tot ce contează.
   Simţind că venise vremea să plece, Carmine făcu o plecăciune şi se retrase, lăsând-o pe doamna Liebman să bombăne iritată de prostia poliţiştilor.

   - Mercedes şi Francine au fost violate brutal cu mai multe obiecte, din ce în ce mai mari, şi nu pot decât să presupun că aşa s-a întâmplat şi în cazul de faţă, cel puţin la început, le spuse Patrick lui Carmine, Silvestri, Marciano, Corey şi Abe. Apoi a folosit un instrument nou, care probabil e prevăzut cu ţepi şi ghimpi, poate şi cu o lamă în vârf. I-a distrus tot înăuntru – intestine, vezică, rinichi, a ajuns chiar până în ficat. Răni multiple, sângerare masivă. A murit din cauza şocului, nu a masivei hemoragii interne. Am găsit puţin Demerol în sânge, deci locul unde a dus-o era destul de departe de Groton; nu se putea baza doar pe eterul folosit iniţial. N-am găsit nicio urmă de eter pe faţa de pernă, apropo.
   - Te aşteptai să găseşti? întrebă Marciano.
   - Nu, dar am simţit o urmă într-un pliu al feţei de pernă când am ajuns în casa familiei Bewlee.
   - A sângerat când i-a fost tăiat capul? întrebă Abe.
   - Doar foarte puţin. Era moartă deja de câteva ore când a decapitat-o. Din cauza înălţimii sale se pare că a folosit câte o bandă de pânză pentru fiecare picior, şi încă una pentru piept pentru a o imobiliza.
   - Dacă a murit aşa repede, de ce-a mai aşteptat 13 zile înainte de a o arunca? Ce-a făcut cu ea în timpul ăsta? întrebă Corey.
   - A băgat-o într-un frigider îndeajuns de mare pentru a încăpea întinsă.
   - A fost identificată? întrebă Carmine.
   Patrick se strâmbă.
   - Da, de către tatăl ei. Era atât de calm! Are o cicatrice mică pe mâna stângă – o muşcătură de câine. Când a văzut-o, a spus că e fiica lui, ne-a mulţumit şi a plecat.
   În încăpere se lăsă liniştea. Cum aş face eu faţă dacă ar fi vorba de Sophia? se întrebă Carmine. Fără îndoială că toţi ceilalţi din încăpere resimţeau mai acut această groază; cu toţii aveau fete care nu plecaseră în California înainte să se creeze între ei o legătură adevărată. Iadul e un loc prea blând pentru bestia asta.
   - Patsy, spuse Carmine, rupând tăcerea, este posibil să fie vorba de doi?
   - Doi? întrebă Patrick şocat. Vrei să spui doi ucigaşi?
   - Da.
   Silvestri îşi mestecă ţigara, se strâmbă şi o aruncă în coşul de gunoi.
   - Doi ca el? Glumeşti!
   - Nu, John, nu glumesc. Cu cât mă gândesc mai mult la această serie de răpiri, cu atât sunt mai convins că e opera a doi oameni. De la doi răpitori până la doi ucigaşi nu e decât un pas.
   - Un pas foarte mare, Carmine, spuse Silvestri. Doi Monştri? Şi cum s-au găsit unul pe celălalt?
   - Nu ştiu, dar poate printr-o modalitate foarte comună, ca de exemplu anunţurile personale din National Enquirer. Bineînţeles, un anunţ cifrat, dar limpede ca lumina zilei pentru cineva cu gusturi asemănătoare. Sau poate că s-au cunoscut cu ani în urmă, poate chiar au crescut împreună. Sau poate s-au întâlnit accidental, la o petrecere.
   Abe se uită la Corey şi-şi dădu ochii peste cap; se gândeau cum o să stea ei zile în şir în morga de la National Enquirer, citind toate anunţurile din ultimii doi ani.
   - Împingi rahatul la deal, Carmine, spuse Marciano.
   - Ştiu, ştiu! Dar pe moment încercaţi să nu vă gândiţi la modul în care s-au cunoscut şi concentraţi-vă asupra a ceea ce s-a întâmplat cu victimele. Mi-am dat seama că trebuie să existe o momeală. Fetele astea nu sunt genul care să fie agăţate de un bărbat, sau care să accepte invitaţia de a da o probă pentru marele ecran, trucuri cărora le-ar putea cădea pradă foarte uşor fetele care au fost crescute cu mai puţină grijă. Dar gândiţi-vă cât de greu i-ar veni unui tip să răpească pe cineva fără să aibă momeala potrivită!
   Carmine se ridică în scaun, continuându-şi argumentaţia.
   - De exemplu Mercedes, care închide capacul pianului, îşi ia la revedere de la Sora Theresa şi iese pe uşa sălii de muzică. Şi undeva, într-un loc retras, unde nu e nimeni în preajmă, Mercedes vede ceva atât de irezistibil încât nu se poate abţine să nu se apropie. Ceva căruia nu-i poate rezista, ca de exemplu un pisoi mort de foame, sau un căţel. Dar în momentul în care ajunge exact în locul respectiv vede că alături de animalul acela mai este cineva. Şi atunci, profitând de confuzia fetei, acţionează celălalt bărbat. Unul agită momeala, celălalt înşfacă prada. Ori Francine, care era în zona toaletelor, sau chiar în toaletă. Vede momeala, i se rupe inima de milă, e înşfăcată. În şcoală sunt încă prea mulţi oameni pentru a risca să o scoată din Travis, aşa că o înghesuie într-o ladă cu echipament sportiv. Cât de rapid s-ar fi putut face asta dacă ar fi fost doi! E miercuri, sala de sport e goală, clasa de chimie este chiar lângă toalete. În cazul Margarettei, sora ei dormea la doar trei metri depărtare. N-a fost nevoie de momeală, dar oare criminalul ar fi riscat ca Linda să se trezească şi să-i dea peste cap tot planul atât de bine pus la punct? Jumătatea care de obicei e momeală a jucat un alt rol acum, să vadă dacă nu cumva se trezeşte Linda. Şi cum ea nu s-a trezit, le-a fost foarte uşor celor doi să scoată pe geam o fată înaltă şi inertă – unul a stat afară, unul a rămas înăuntru.
   - De ce complici atât de tare lucrurile? întrebă Patrick.
   - Lucrurile nu sunt mai grele sau mai uşoare decât trebuie să fie, Patsy. Dacă un ucigaş nu e destul, atunci va trebui să ne gândim la doi.
   - Sunt de acord, spuse Silvestri brusc, dar să nu suflaţi niciun cuvânt nimănui despre teoria lui Carmine. Nimeni în afară de cei din camera asta nu trebuie să afle.
   - Încă un lucru, John. Rochiţa de gală. Aş vrea să i-o arăt Desdemonei Dupre.
   - De ce?
   - Pentru că face nişte broderii incredibile. Pe rochiţa asta nu apare nicio etichetă, niciunul dintre noi n-a văzut aşa ceva până acum, aşa că aş vrea să aflu unde aş putea să încep căutările, cum aş putea să dau de persoana care a făcut-o. Asta înseamnă că trebuie să aflu cât ar costa, dacă se poate cumpăra dintr-un magazin, cât ar cere cineva ca Desdemona pentru o astfel de rochie. Ea se ocupă cu astfel de chestii, o să ştie.
   - Sigur, imediat ce termină Paul cu ea, şi numai dacă eşti sigur că n-o să povestească nimănui.
   - Am încredere în ea.

18

Luni, 24 ianuarie, 1966

   Ziarul cel mai potrivit pentru descoperirea unei persoane care căuta pe cineva pentru orice, de la sex la săvârşirea unei crime era National Enquirer, care se găsea la toate casele de marcat de la magazine, între gumă şi alte reviste.
   După ce discutase cu cei trei psihiatri care erau specializaţi în omucideri, Carmine reuşise să le ofere lui Abe şi lui Corey câteva cuvinte-cheie înainte de a-i trimite să citească anunţurile personale publicate între ianuarie 1963 şi iunie 1964. Era posibil ca Fantoma să fi optat pentru dezgustătoarea colaborare înainte de dispariţia primei fete, sau ar fi putut să-şi dea seama cât i s-ar fi uşurat munca dacă ar fi avut un ajutor, după ce-şi începuse cariera de ucigaş.
   Natura momelii era acum clară pentru Carmine: ceva demn de milă, care nu putea lăsa nepăsător sufletul caritabil al unei tinere sensibile. Aşa că renunţă la acest şir al gândurilor pentru a se concentra asupra posibilelor locaţii în care s-ar fi putut afla fetele când fuseseră violate şi ucise şi apoi depozitate. Majoritatea poliţiştilor credeau că acele locaţii fuseseră improvizate. Doar Patrick şi Carmine scoseseră în evidenţă faptul că locurile respective nu fuseseră alese la întâmplare. O persoană atât de meticuloasă încât îşi eticheta şi anunţurile cu siguranţă voia ca şi „laboratorul” să fie perfect.
   După descoperirea corpului Margarettei Bewlee pe o proprietate aparţinând institutului Hugger, factorii de decizie din cadrul acestuia se dădură peste cap pentru a înlesni poliţiei căutări în toate locurile pe care le deţineau.
   Chiar şi Satsuma, Chandra şi Schiller cedară. Tunelul cu ciuperci al lui Maurice Finch fusese ceea ce doctorul prelinsese că este; o altă cercetare a ferparului lui Benjamin Liebman nu se soldă cu niciun rezultat. Cuibul lui Addison Forbes consta în două camere circulare, construite una peste alta şi umplute până la refuz cu lucrări de specialitate, aranjate în ordine; subsolul lui Smith era un fel de rai al trenurilor. Cabana lui Walter Polonowski reprezenta un cuibuşor de nebunii, cu fotografii în diferite poziţii ale lui Marian, cu un pat mare înăuntru şi cu o mică bucătărie. Paola Polonowski profitase de ocazie şi intrase în cabană în ajunul venirii poliţiei, iar rezultatul fusese că Polonowski locuia acum cu Marian şi era mult mai fericit.
   Casa lui Hideki Satsuma, amplasată undeva în cotul făcut de Capul Cod în Orleans, reprezenta un cuib de burlac al cărui design fusese realizat ca la carte şi unde singurul material compromiţător era o cantitate impresionantă de pornografie violentă, însă nimic legat de crime. Acest lucru nu fusese deloc surprinzător pentru Carmine, care, în timpul şederii în Japonia descoperise apetitul japonezilor pentru pozele pornografice. Doctorul Nur Chandra avea doar o minte violentă, cum ar fi spus Desdemona; activitatea lui secretă din cabană consta în lucrul la un calculator de generaţie nouă pe care se străduia să-l programeze fără ajutorul vreunuia din remarcabilii studenţi la medicină care încercau să-şi plătească studiile realizând noi programe pentru anumite scopuri ştiinţifice. Chandra era atât de sigur că avea să primească premiul Nobel încât nu spunea nimănui nimic şi cu atât mai puţin unui ambiţios student la medicină. În pădurea Ponsonby nu existau decât copaci; nici urmă de cabane, hambare şi alte construcţii subterane. Şi cel mai mare secret al lui Kurt Schiller era o fotografie care-l prezenta pe el, pe tatăl său şi pe Adolf Hitler. Tatăl său fusese un căpitan de submarin ce primise  o mulţime de decoraţii şi căruia i se adresase invitaţia de a-l cunoaşte pe Führer şi de a-şi aduce şi odrasla cu el. Lui Hitler îi plăceau puştii cu taţi curajoşi. Schiller senior se scufundase împreună cu submarinul său când acesta atinse o mină de adâncime, în anul 1944. Pe atunci Kurt avea 10 ani.
   De aceea, după cum spuneau Silvestri, Marciano şi restul poliţiştilor din Connecticut, locul crimei trebuia să fie ales la întâmplare.
   Dar nu există lucruri improvizate, îşi spuse Carmine în sinea lui. Dacă eu aş fi Fantoma, ce aş vrea? Locuri extrem de liniştite, cu siguranţă. Suprafeţe care puteau fi udate cu furtunul, curăţate scrupulos. Asta însemna gresie mai degrabă decât ciment, metal mai degrabă decât lemn sau piatră. Aş mai vrea o cameră în care să operez. Cele două Fantome ar fi putut să facă aşa ceva dacă ar fi fost foarte îndemânatici; ar fi putut chiar să tragă electricitate. Ceea ce probabil le-ar fi creat probleme ar fi fost canalizarea şi cu toate acestea, camera avea nevoie de sistem de canalizare. O instalaţie de aducţiune a apei cu presiune mare, ţevi de eliminare adecvate şi conectare la sistemul de canalizare sau la o fosă septică. Fantomele ar fi avut nevoie şi de o baie; dacă nu pentru victime, atunci măcar pentru ei. Pe victime probabil că le spălau cu buretele şi le duceau plosca la pat.
   Aşa că în vreme ce Abe şi Corey treceau în revistă anunţurile din National Enquirer, Carmine verifica toate proprietăţile Hugger să vadă care din ele avusese facturi de curent sau de apă neobişnuit de mari.
   Din păcate, cei mai prosperi membri ai clanului Hugger trăiau în locuri în care apa nu le venea de la reţea, ci din puţuri proprii, dar niciunde notele de plată la electricitate nu erau foarte mari. Să fi fost vorba de un generator? Poate, dacă ar fi camuflat zgomotul. De la această cercetare neîncununată de succes trecu la verificarea firmelor de instalatori şi apoi la instalatori particulari dintr-un colţ în altul al Connecticutului. Căuta pe careva care ar fi răspuns unei oferte bine plătite de a realiza ţevăria unei construcţii descrisă ca o sală de sport, sau o clădire de lux destinată relaxării, sau chiar o piscină. Cei pe care-i verifică se dovediră a fi persoane reale, şi cu toţii erau în districtele Fairfield şi Litchfield.
   Îşi dădea seama că genul de lucru pe care-l căuta presupunea existenţa cuiva cu bani mulţi, dar el mereu îşi imaginase că Fantoma era o persoană foarte bogată. Oriunde ar fi căutat nu descoperea nimic. Asta însemna că oricare din următoarele trei variante putea fi plauzibilă: prima era că cele două Fantome îşi construiseră singuri sistemul de ţevăraie; cea de-a doua era că poate au plătit gras un instalator care păstrase secretul în privinţa muncii prestate pentru a nu plăti taxe pe suma primită; cea de-a treia era că Fantomele cumpăraseră sau închiriaseră o proprietate care se potrivea scopurilor lor, ca de exemplu o clinică veterinară sau o clinică chirurgicală.
   Sună să vadă câte clinici veterinare sau chirurgicale îşi schimbaseră proprietarul spre sfârşitul anului 1963, dar acelea care fuseseră vândute sau cumpărate erau tranzacţionate în scopuri legitime. Ca de obicei nu găsise nimic, nimic.
   Pentru că rochia roz de dantelă era împodobită cu 265 de paiete şi toate trebuiau să fie verificate pentru a se asigura că nu aveau decât un singur rând de amprente, probabil ale croitoresei, trecură 6 zile înainte ca locotenentul Carmine să-i arate rochia Desdemonei.
   Sună la interfon, simţindu-se mai stânjenit şi neliniştit decât în anii de liceu, când fata viselor lui din clipa respectivă îi răspunsese pozitiv la cererea lui de a-l însoţi la bal. Avea gura uscată şi inima îi bătea repede, singurul lucru care lipsea pentru ca situaţia să fie identică cu cea din liceu fiind buchetul de flori.
   - Desdemona, sunt eu, Carmine. Am venit cu treabă. Nu deschide tu uşa, voi tasta eu combinaţia. Cum te simţi? întrebă el scoţându-şi haina şi punând cutia rochiei – la naiba, ce avea să gândească ea? – pe masă.
   Ea nu părea nici bucuroasă, nici supărată că-l vedea.
   - Sunt bine, dar plictisită de moarte, răspunse ea.
   După care arătă cu degetul spre cutie şi întrebă:
   - Ce e asta?
   - Ceva în legătură cu care a trebuit să-l asigur pe şeful poliţiei că nu vei sufla o vorbă. Eu eram convins că n-o vei face, dar el nu ştia acest lucru. Poate că n-ai aflat, dar ultima victimă, Margaretta Bewlee, când a fost descoperită, purta această rochie pentru o petrecere de copii. Nu-i putem da de urmă, dar m-am gândit că poate tu, care eşti specialistă în obiecte de lux, ne poţi spune câte ceva despre ea.
   Îl puse să deschidă cutia, după care scoase rochia într-o secundă, apoi o ridică, o întoarse şi în cele din urmă o aşeză pe masă.
   - Să înţeleg că fata nu a fost tăiată în bucăţi?
   - Nu, i-a fost doar tăiat capul.
   - În ziare scria că era înaltă. Rochia asta nu i s-ar potrivi.
   - Păi nici nu i se potrivea, dar cu toate acestea era îmbrăcată cu ea. Avea umerii prea laţi pentru ca el să-i poată închide nasturii de la spate şi asta mă duce cu gândul la prima mea întrebare: de ce are nasturi? Ştiam că în zilele noastre se folosesc doar fermoare.
   Paul închisese nasturii care acum străluceau ca nişte geme adevărate în lumina ce cădea pe masă.
   - De aia, spuse ea arătând cu degetul spre unul din nasturi. Un fermoar ar strica efectul. Nasturii strălucesc.
   - Ai văzut vreodată o astfel de rochie?
   - Doar pe o scenă unde se juca o pantomimă, când eram copil, dar fusese improvizată din cauza raţionalizării obiectelor de îmbrăcăminte. Aceasta este foarte pretenţioasă.
   - Este făcută de mână?
   - Într-o oarecare măsură, dar probabil nu atât de mult pe cât crezi tu. Paietele au fost cusute de mână, da, dar de un specialist care poate face asta mai repede decât ai zice peşte. Persoana care a confecţionat această rochie este plătită la cantitatea de pietre pe care le coase, aşa că lucrează repede, trecând aţa prin material, apoi o dată în jurul paietei, după care o aplică pe următoarea şi tot aşa, înţelegi?
   Carmine înţelegea.
   - Unele paiete lipsesc pentru că nu au fost cusute ca lumea, astfel încât a căzut întreg şirul cusut pe toată lungimea firului de aţă, înţelegi?
   - Eu am crezut că poate Paul a făcut acest lucru în laborator.
   - Nu, probabil este rezultatul unei manipulări brutale şi nu cred că se poate vorbi de aşa ceva într-un laborator de patologie.
   - Să înţeleg că această rochie nu este foarte scumpă?
   - Dacă ai o sută de dolari să-i dai pe o haină pe care un copil probabil că nu o va purta mai mult de o dată sau două ori, atunci da. Este o chestiune de profit, Carmine, şi cei care fac aceste haine ştiu cât de des vor fi purtate, aşa că încearcă să reducă la minimum cheltuielile. Materialul este sintetic, nu mătase, şi căptuşeala e la fel de ieftină, întărită cu apret puternic.
   - Şi dantela?
   - E franţuzească, dar nu de cea mai bună calitate. Este făcută la maşină.
   - La preţul acesta ar trebui să verificăm raioanele pentru copii de la magazine precum Saks şi Bloomingdale din New York? Sau poate Alexander’s din Connecticut?
   - Cu siguranţă un magazin cu preţuri destul de piperate. Eu aş spune că veşmântul este extravagant, nu elegant.
   - Ca de exemplu calul de companie al lui Astor, murmură el absent.
   - Poftim?
   - Spuneam şi eu aşa, zise el inspirând profund. Mă ierţi?
   În privirea ei străluci o luminiţă.
   - Cred că da, prostuţ stângaci ce eşti! Prea puţin Carmine Delmonico este mai rău decât prea mult.
   - La Malvolio’s?
   - Da, te rog!

   - Şi acum aş vrea să te întreb altceva, spuse el când trecură la cafea. E târziu şi putem să vorbim aici. E vorba de îndemânare.
   - Cine de le Hug este îndemânatic şi cine nu?
   - Exact.
   - Să începem cu Profesorul?
   - Cum se mai simte, că tot veni vorba?
   - Închis într-o clinică exclusivistă de ţicniţi, undeva în zona Trumbull din Bridgeport. Cred că-l iubesc ca pacient. Majoritatea celor de acolo sunt alcoolici sau dependenţi de droguri care încearcă să se lase şi în plus şi indivizi cu nevroze generate de anxietate. Şi asta în vreme ce bietul profesor a suferit o cădere nervoasă dură – iluzii, deziluzii, halucinaţii şi pierderea contactului cu realitatea. Cât despre îndemânare, aceasta este considerabilă.
   - Ar fi putut să lege o casă la reţeaua de electricitate şi să pună la punct toată instalaţia sanitară?
   - Nici nu ar fi avut de ce, Carmine. Orice lucru care ar fi necesitat muncă fizică ar fi fost considerat ca fiind sub demnitatea sa. Profesorului nu-i place să se murdărească.
   - Ponsonby, atunci?
   - Nu ar fi în stare nici să schimbe un robinet de apă.
   - Polonowski?
   - Este destul de îndemânatic în ceea ce priveşte treburile casnice. Nu are banii necesari pentru a apela la un tâmplar când copiii sparg o uşă şi nici la un instalator când aceştia pun o păpuşă de cârpă în ţeava de scurgere.
   - Satsuma?
   Ea îşi dădu ochii peste cap.
   - Locotenente, zău aşa! Pentru ce-ţi imaginezi că există Eido? Şi mai e şi soţia lui Eido; ea slugăreşte. Chandra are o armată întreagă de lachei cu turban.
   - Forbes?
   - Aş spune că este destul de priceput când vine vorba de lucru manual. Face tot felul de obiecte pe la el pe acasă, asta o ştiu cu siguranţă. Au avut mare noroc, familia Forbes! Atunci când au cumpărat casa, dobânda la rată era de 2% şi au 30 de ani pentru a plăti împrumutul. Acum casa valorează o avere şi, bineînţeles, are acces la apă, 8 000 de metri pătraţi şi nici nu există rezervoare cu petrol în preajmă.
   - Mutarea acestora la capătul străzii Oak i-a ajutat pe toţi de pe ţărmul de est. Finch?
   - Îşi construieşte propriile sere şi sisteme de iluminat. E o mare diferenţă între ele, aşa spune el. Nu e cu nimic mai presus de săparea unui tunel. Dar îndrăznesc să afirm despre Catherine că este chiar şi mai competentă. Cele câteva mii de pui...
   - Hunter şi Ho, constructorii?
   - Ar putea reconstrui Empire State Building, cu îmbunătăţiri cu tot.
   - Cecil?
   - Ei bine, asta nu este o acuzare? spuse ea încruntându-se. Chiar nu pot să-ţi spun, Carmine. Este foarte îndemânatic, dar în mod normal îl vezi ca pe un sclav şi chiar mai mult, ca pe un negru pe plantaţie, în toată treaba asta. Nu e de mirare că ne urăsc. Ne merităm soarta.
   - Otis?
   - În prezent, Otis nu prestează niciun fel de munci grele. S-ar părea că are unele complicaţii cardiace, aşa că încerc să-i asigur o pensie frumuşică, împreună cu familia Parson. Eu personal mă îndoiesc că problemele lui au vreo legătură cu volumul de muncă; principala lui grijă o reprezintă nepotul lui Celeste, Wesley. Otis este speriat de moarte că băiatul îi va crea probleme lui Celeste. Strada Hollow şi Argyle Avenue sunt în fierbere.
   - Aşteaptă să vină primăvara, spuse Carmine întunecat. Deocamdată am scăpat datorită vremii, dar când se va mai încălzi, o să se declanşeze iadul pe pământ.
   - Soţul Annei Donato este instalator.
   - Anna Donato... Reaminteşte-mi cine este.
   - Se ocupă de echipamentul defect, e foarte pricepută.
   - Menajul Kyneton?
   - Oh, Doamne! Etajul patru este un adevărat circ în zilele astea. Hilda şi Tamara sunt la cuţite, în general nu fac decât să ţipe una la alta, dar o dată s-au cam dat de pământ, lovindu-se şi muşcându-se. Aşa că sunt foarte încântaţi că Profesorul nu este acum acolo să le vadă pe femei dezlănţuite. Oricum, Hilda va pleca înainte ca Profesorul să se întoarcă. Drăguţul şi simpaticul Keith a obţinut parteneriatul după care s-a dus la New York.
   - Şi Schiller?
   - Nu este deloc îndemânatic. Nu e în stare nici să ascută un creion. Şi că tot veni vorba, nici măcar nu are nevoie să facă acest lucru. Pentru asta există tehnicieni.
   - Ce-ai spune să vii pe la mine să bem un pahar de coniac?
   Desdemona ieşi din spatele paravanului.
   - Credeam că n-o să mai întrebi.

   Carmine o conduse pe stradă, în aceeaşi stare euforică pe care o avusese şi în vremea liceului, când, după bal, partenera sa îi spusese că petrecuse o seară minunată şi-i permisese s-o sărute. Nu că şi Desdemonei i-ar fi trecut prin minte aceleaşi gânduri. Şi ce păcat era. Avea buze pline, chiar şi aşa nerujate. Începu să râdă când îşi aduse aminte cum se chinuise să şteargă urmele de ruj roşu-aprins.
   - Ce-i aşa de amuzant?
   - Nimic, chiar nimic.

19

Luni, 24 ianuarie, 1966

   Şeful poliţiei, Silvestri, ţinu o conferinţă la care îi invită pe toţi şefii diverselor organizaţii, din statul Connecticut, care căutau Fantoma.
   - Într-o săptămână se vor împlini 30 de zile, se adresă el oamenilor tăcuţi care umpleau încăperea, şi noi încă nu ştim dacă Fantoma sau Fantomele şi-au schimbat modul de operare lichidând o victimă pe lună în loc de două.
   Deşi presa încă se mai referea la ucigaş cu apelativul Monstru, majoritatea poliţiştilor implicaţi îi spuneau Fantoma, sau Fantomele. Ideile lui Carmine prinseseră rădăcini pentru că oameni precum locotenentul Joe Brown din Norwalk le considerau pline de bun-simţ.
   - Între joia aceasta, 27 ale lunii şi joia viitoare, trei februarie, toate departamentele vor pune echipe de supraveghere pe urmele tuturor suspecţilor pe care îi au în evidenţă, 24 de ore din douăzeci şi patru. Dacă nu vom obţine niciun fel de rezultate, cel puţin vom putea lucra prin eliminare. În cazul în care un suspect care a fost urmărit nu a încercat să ne ducă de nas, atunci acest suspect poate fi şters de pe listă dacă mai dispare vreo fată.
   - Şi dacă nu mai dispare niciuna? întrebă un poliţist din Stamford.
   - Atunci vom relua operaţiunea la sfârşitul lunii februarie. Sunt de acord cu Carmine că, deocamdată, nu avem decât o mulţime de schimbări – intervalul orar, o răpire de noapte, rochia de petrecere, doar decapitare – dar nu putem şti dacă acest model va deveni permanent. Fie că lucrează de unul singur sau cu un partener, Fantoma se află cu un pas înaintea noastră. Oameni buni, nu avem altceva de făcut deocamdată decât să continuăm ceea ce am început.
   - Şi dacă mai dispare vreo fată şi nu se poate stabili vinovăţia niciunui suspect? întrebă un poliţist din Hartford.
   - Atunci vom reanaliza situaţia, dar în alt mod. Vom mări năvodul pentru a include mai mulţi suspecţi, fără însă a-i abandona pe cei vechi. Şi acum îi voi da cuvântul lui Carmine.
   Nici el nu mai avu prea multe de adăugat, exceptând subiectul actualilor suspecţi.
   - Holloman se află în poziţia unică de a avea mai mulţi suspecţi, spuse el. Restul departamentului va supraveghea violatorii înregistraţi, care au şi antecedente de violenţă, în vreme ce Holloman are un grup de suspecţi fără antecedente de viol sau violenţă. Personalul de la Hug, plus alţi doi. În total 32de oameni. Nu vom reuşi să-i ţinem sub supraveghere douăzeci şi patru de ore din 24 şi din acest motiv am nevoie de voluntari de la alte departamente ca să ne dea o mână de ajutor. Echipele trebuie să fie alcătuite din oameni experimentaţi, care să nu adoarmă în post sau să viseze cu ochii deschişi. Dacă vreunul dintre voi poate să se dispenseze de câţiva oameni de încredere, aş aprecia foarte mult acest sprijin.
   Şi chiar aşa procedară.

   Cei 29 de Huggeri, profesorul Frank Watson, Wesley le Clerc şi profesorul Robert Mordent Smith aveau să fie urmăriţi în permanenţă de oameni experimentaţi. Era o sarcină excepţională, chiar şi din punct de vedere logistic.
   Un număr surprinzător de mare dintre suspecţii din Holloman fie locuiau pe Route 133, fie la mică distanţă de acesta, şi Route 133 era un drum naţional tipic: cu numeroase cotituri şi fără prea multe locuri după care te-ai fi putut adăposti; nu existau prea multe tufişuri, nici centre comerciale, cu parcările aferente şi nici ieşiri sau parcări independente. Toate acestea se aflau de-a lungul lui Boston Post Road, în vreme ce Route 133 mergea din sat în sat, din când în când fiind străjuit de case de o parte sau de alta. Tamara Vilich şi Marvin Schulman care locuiau amândoi pe Sycamore, aproape de centrul Hollomanului, erau ţinte uşoare; la fel şi Cecil şi Otis de pe Strada 11. Dar familiile Smith, Ponsonby, Finch şi doamna Polonowski, familia Frank Watson, Chandra şi familia Kyneton îşi aveau locuinţele în apropiere de Route 133.
   Motelul prăpădit cu numele pompos Major Minor era adiacent drumului Ponsonby Lane de pe 133 şi nu mai fusese animat după lăsarea serii de ani de zile, cel puţin nu cum promitea să fie în săptămâna următoare.
   Carmine, Corey şi Abe deciseseră să supravegheze casa Ponsonby în trei schimburi de opt ore; Carmine alesese casa familiei Ponsonby doar pentru că el nu credea că vreunul dintre suspecţi avea să dezvăluie ceva şi, oricum, celor doi Ponsonby li se acordase mai puţină atenţie decât familiei Smith sau Finch. Găsiră o ascunzătoare în spatele unui grup de dafini, la câţiva zeci de metri de la Route 133 pe Ponsonby Lane, după ce constatară că aceasta era o fundătură şi că nu se putea ajunge la reşedinţa familiei pe niciun alt drum.
   Verificase totul personal înainte de începerea operaţiunii şi descoperise că familia Forbes era cel mai greu de ţinut sub observaţie, datorită faptului că aveau ieşire la apă şi din cauza pantei abrupte care ducea spre East Circle, spre apă, şi trecea prin faţa lor. Nici cei din familia Smith nu puteau fi supravegheaţi cu uşurinţă, pentru că reşedinţa lor era construită într-o vâlcea, înconjurată de o pădure deasă, iar accesul se făcea pe un drum întortocheat. Doar Profesorul era încarcerat în Marsh Manor, în partea dinspre Trumbull a oraşului Bridgeport, păzit de poliţia locală. Cât despre familia Finch, din fericire putea fi scoasă de pe listă.
   Aveau nu mai puţin de 4 ieşiri spre Route 133 şi pe niciuna din acestea nu ar fi putut staţiona o maşină fără să fie remarcată de o privire ageră. Norwalk avea grijă de Kurt Schiller, iar Torrington îl supraveghea pe Walter Polonowski şi pe amanta acestuia în cabana din nordul statului.
   Şi atunci de ce nu credea Carmine că acest mare exerciţiu de supraveghere avea să dea roade? Chiar nu-şi dădea seama de ce, cu excepţia faptului că Fantomele sunt invizibile şi nu-şi fac apariţia decât dacă vor să fie văzute.

20

Luni, 31 ianuarie 1966

   Căzuseră 60 de centimetri de zăpadă miercurea trecută şi dăduse îngheţul, lucru care nu era neobişnuit pentru luna ianuarie. Temperatura scăzuse cu câteva grade sub zero şi noaptea senzaţia de frig se accentua.
   Supravegherea devenise un coşmar şi oamenii se îmbrăcau în orice haină de blană donată de soţii sau de mame, piei de animale, blănuri de urs, pături, cuverturi de lână, lenjerie cu protecţie termală, pături electrice alimentate cu curent de la o baterie, ploşti încălzite cu apă caldă şi în general orice i-ar fi putut ajuta să nu îngheţe. Pentru că, bineînţeles, după ce temperatura scădea şi mai mult, motoarele maşinilor nu mai puteau fi ţinute în funcţiune pentru că fumul degajat i-ar fi putut da de gol. Cei mai norocoşi erau cei care îşi făceau supravegherea din ascunzătorile pentru vânători asemenea celor folosite în Alaska.
   Carmine prelua schimbul de la miezul nopţii la 8 dimineaţa, în fiecare zi şi stătea în maşina lui, un Buick cu interiorul din catifea pentru care mulţumea tuturor sfinţilor.
   Noaptea dintre duminică şi luni fu cea mai rece. Înfofolit în două pături de caşmir stătea în maşină cu geamurile din faţă uşor întredeschise pentru a preveni aburirea lor şi dinţii îi clănţăneau ca nişte castaniete. Dafinul de munte care era mereu verde îl ascundea bine, dar joi, în prima seară când fusese de serviciu îşi făcuse griji în legătură cu Biddy – oare câinele nu avea să-i simtă prezenţa şi să latre?
   Nu se întâmplase acest lucru, şi nici în acea seară nu dăduse vreun semn de viaţă. Doar cineva fără minte s-ar fi aventurat afară, se gândi el. Era o vreme numai bună de pornit focul, să laşi căldura să se răspândească în toată casa şi să-ţi faci de lucru pe acolo. Dacă Fantoma plănuise o răpire, cu siguranţă că avea să renunţe din cauza frigului.

   Proprietatea familiei Ponsonby îi dăduse multe bătăi de cap. O porţiune de teren de 10 mii de metri pătraţi, mai mult lungă decât lată, cobora în pantă dinspre o creastă care reprezenta şi hotarul proprietăţii.
   De acolo începea o pădure de câteva hectare care fusese donată nu statului, ci consiliului local din districtul Holloman de către Isaac Ponsonby, bunicul lui Charles şi al lui Claire. Isaac îndrăgise căprioarele, fiind un adversar al vânătorii; pădurea, se specifica în testamentul său, trebuia să fie păstrată ca un parc pentru căprioare lângă oraş. În afară de faptul că pusese câteva plăcuţe pe care scria VÂNĂTOAREA INTERZISĂ, consiliul local nu-şi mai bătuse capul cu celelalte clauze ale testamentului. Şi în ziua de azi era cam la fel ca pe vremea lui Isaac, o pădure destul de deasă, populată cu numeroase căprioare. Se întindea până în dreptul străzii Căprioarei, o alee închisă unde se aflau patru case, spre partea înfundată a drumului. Pădurea depăşea această zonă şi astfel împiedicase construirea altor case.
   Deşi Carmine nu credea că Charles Ponsonby era atât de atletic încât să parcurgă o asemenea distanţă la acea temperatură scăzută, trebuia să recurgă şi la alţi agenţi care să supravegheze zona din maşină: pe strada Căprioarei, la colţuri şi pe Route 133. Aceştia îl informară că nicio altă maşină nu era parcată pe strada Căprioarei.
   Părea o noapte tipică pentru zona arctică: un cer care nu era atât negru, cât indigo, stele strălucitoare şi niciun nor.
   Extraordinar! Nu se auzea niciun zgomot în afara dinţilor săi care clănţăneau, nicio mişcare sau altă lumină afară, niciun scârţâit de roţi pe aleea îngheţată.
   Şi pentru că inerţia nu-i plăcea, începu să analizeze pe toate feţele o idee care-i trecu prin minte exact în aceeaşi secundă în care o stea căzătoare îşi începuse drumul pe cer.
   Gândeşte-te la aspectul religios al lucrurilor, Carmine.
   Gândeşte-te la cele treisprezece fete, la Rosita Esperanza, prima care a fost răpită... zece dintre ele erau catolice.
   Rachel Simpson avea un tată preot episcopal. Francine Murray şi Margaretta Bewlee erau baptiste. Dar niciuna dintre fetele protestante nu frecventa bisericile pentru albi.
   Şi atunci de ce să nu adaugi şi catolicismul protestantismului de culoare? Ce-ţi spune asta, Carmine?
   Un protestant fanatic alb, asta îţi sugerează. Am pierdut din vedere faptul că majoritatea fetelor sunt de confesiune catolică, poate pentru că Fantoma a părut să se îndepărteze de varianta asta alegându-le pe Francine şi pe Margaretta. Mai mult de 75% catolice, plus fiica unui pastor protestant de culoare, fata unui cuplu despărţit de rasism şi Margaretta. Margaretta era cea care nu se potrivea în acest tablou. Oare e un lucru legat de familia Bewlee pe care nu-l cunoaştem?
   Uitând de frig rămase câteva clipe ca pe jar în aşteptarea dimineţii următoare, care avea să-l scutească de aceste schimburi complet neproductive. Spera ca discuţia cu domnul Bewlee să se dovedească edificatoare.
   Radioul său emise un sunet scurt şi jos, semnalul care-l anunţa că un poliţist se apropia de maşina sa. O privire aruncată ceasului de la mână îi spuse lui Carmine că se făcuse ora 5 dimineaţa, prea târziu să se întâmple ceva dacă urma să aibă loc o răpire de noapte. Un lucru era sigur – cei doi Ponsonby nici măcar nu se clintiseră din loc.
   Patrick se strecură pe locul din dreapta şi-i întinse un termos, zâmbind.
   - Ce are Malvolio’s mai bun de oferit. Am stat la Luigi şi l-am pus să facă o cafea proaspătă; covrigii cu stafide tocmai au fost aduşi.
   - Patsy, te iubesc.
   Băură şi mâncară în tăcere câteva minute, apoi Carmine îi expuse vărului său noua sa teorie. Spre marea lui dezamăgire, Patrick nu părea prea receptiv.
   - Problema este că te ocupi de atât de mult timp de acest caz că ai epuizat probabilităţile şi nu mai ai unde şi ce să cercetezi, în afara unor ipoteze discutabile.
   - Există o legătură cu religia, dar şi cu rasa!
   - Sunt de acord, dar Fantomele nu sunt interesate de religie. Le reţine atenţia faptul că familiile cu frica lui Dumnezeu produc exact genul de fete care e pe gustul lor.
   - Familia Bewlee ascunde ceva cu siguranţă, murmură Carmine. Altfel Margaretta nu se potriveşte în peisaj.
   - Păi nu se potriveşte, spuse Patrick cu răbdare, pentru că ipoteza ta este absurdă. Să ne întoarcem la lucrurile elementare! Dacă te gândeşti la Fantome ca fiind violatori mai degrabă decât ucigaşi, atunci nici nu trebuie să cauţi vreun fanatic religios de nicio culoare sau credinţă, creştină sau de altă natură. Eşti în căutarea unui bărbat, sau doi, care urăsc toate femeile, dar pe unele mai mult decât pe altele. Fantomele detestă puritatea la care se adaugă tinereţea asociată cu un anumit tip de faţă şi cu alte lucruri pe care nu le ştim. Numitorul comun este virtutea, tinereţea, culoarea pielii. Niciuna din fete nu a fost complet albă – şi niciuna nu va fi, simt chestia asta. Cea mai bună variantă pentru ei o reprezintă catolicii de origine sud-americană. Copiii sunt mai puri în raport cu vârsta pe care o au, sunt strict supravegheaţi şi foarte iubiţi. Ştii şi tu asta, Carmine! Dar familiile lor nu sunt venite de curând în America şi cred că un fanatic religios ar lua în vizor noii emigranţi înainte de toate – să reducă afluxul, să se răspândească zvonul că dacă emigrezi aici, copiii tăi vor fi răpiţi şi ucişi. Răspunsul se află în elementele de bază ale cazului.
   - Eu tot voi merge să-l văd pe domnul Bewlee, spuse Carmine cu încăpăţânare.
   - Dacă trebuie să faci asta, atunci fă-o. Dar nu se va potrivi în peisaj, pentru că modelul pe care-l vezi este un produs al imaginaţiei tale. Eşti o victimă a epuizării provocate de luptă.
   Păstrară tăcerea; mai erau aproape 3 ore şi schimbul său avea să se încheie.

   La scurtă vreme după ora 7 dimineaţa, radioul emise un alt gen de zgomot discret: era semnalul că trebuia să se retragă din zona de supraveghere şi să meargă la punctul de întâlnire pentru că o nouă fată dispăruse.
   Punctul de întâlnire al lui Carmine era motelul Major Minor, acolo unde el şi Patrick rechiziţionaseră telefonul de la recepţie. Maiorul, proprietarul hotelului, era de serviciu la recepţie, dornic să afle ce se petrecea. Toate camerele fuseseră rezervate de poliţia din Holloman pentru o sumă despre care ei, şi el, bineînţeles, ştiau că era exorbitantă, mai ales că nimeni nu le folosea. Semnul de OCUPAT reprezenta un camuflaj suplimentar pentru maşinile parcate, şi maiorul nu avea de gând să-l aprindă decât dacă acesta reflecta o stare de fapt.
   În vreme ce Carmine vorbea, Patrick se uita la maiorul Minor întrebându-se absent dacă, la fel ca mulţi alţi oameni care aveau nume sugestive, tânărul F. Sharp Minor frecventase West Point hotărât să obţină rangul menit să creeze o contradicţie lingvistică prin alăturare. Acum avea peste cincizeci de ani, nasul roşu şi umflat, semn de alcoolism şi atitudinea unui războinic de birou: urmărea ca formularele să fie corect completate şi dacă actele sunt în ordine, dorea să poată face ce voia, de la a bate măr un soldat până la a fura arme de foc din rastel. Această ciudăţenie a firii maiorului Minor îi fusese de folos într-o afacere unde clienţii veneau pentru o oră, la jumătatea zilei.
   Parcarea cea mare era în spate, pentru ca nicio soţie care trecea pe Route 133 să nu vadă maşina soţului staţionată acolo. La un moment dat, Carmine fusese îndeajuns de disperat pentru a-l considera suspect şi pe maiorul F. Sharp Minor, dacă nu pentru un motiv mai bun, măcar pentru că ştia că toate camerele aveau locuri prin care se putea spiona înăuntru. Ticălosul bătrân renunţase la camerele video după ce un detectiv particular îl surprinsese filmând un director al unei companii împreună cu secretara sa, dar asta nu însemna că maiorul Minor nu putea să privească ce se petrecea în camere.
   - Norwich, spuse Carmine. Corey, Abe şi Paul vor fi aici într-un minut. Se îndepărtă de maior. E de origine libaneză, dar familia stă în Norwich din 1937. Numele ei este Faith Khouri.
   - Sunt musulmani? întrebă Patrick neîncrezător.
   - Nu, catolici maroniţi. Mă îndoiesc că există vreo biserică maronită în zonă, aşa că probabil frecventează o biserică catolică obişnuită.
   - Norwich este un oraş destul de mare.
   - Da, dar ei locuiesc în afara oraşului, destul de departe. Domnul Khouri are un magazin în Norwich. Casa lui se află spre nord, cam la jumătatea drumului spre Willimantic.
   Abe apăru într-un Ford, iar Paul imediat după el, în duba neagră fără niciun fel de marcaje, a lui Patrick.
   - Nici măcar nu ştiu de ce ne mai deranjăm să mergem până acolo, spuse Corey când Fordul începu să se deplaseze cu o viteză normală; urmau să pornească sirena şi luminile abia când aveau să se îndepărteze bine de Ponsonby Lane.
   Aceasta, îşi spuse Carmine, cu un oftat, este remarca unui om care şi-a pierdut speranţa. Nu sunt singurul epuizat din cauza luptei. Începem să credem că nu vom prinde niciodată Fantomele. Aceasta este cea de-a patra fată de când am aflat de existenţa Fantomei şi nu am făcut niciun pas înainte. Corey a ajuns la capătul puterilor şi nici eu nu sunt departe.
   - Mergem, Cor, spuse el ca şi cum afirmaţia lui Corey fusese una de rutină, pentru că trebuie să vedem locul unde a avut loc răpirea, cu ochii noştri. Abe, dacă ne îndreptăm spre nord pe I-91, în direcţia Hartford şi apoi o luăm spre est, drumul va fi mai bun decât pe 1-95 spre New London.
   - Nu pot, spuse Abe scurt. Cinci tiruri au fost jefuite sub ameninţarea armelor albe.
   - Cel puţin, spuse Carmine aşezându-se mai bine pe bancheta din spate, funcţionează încălzirea. Voi încerca să dorm puţin.

   Casa familiei Khouri se afla pe o stradă lăturalnică, nu departe de râul Shetucket şi era la fel de frumoasă ca şi zona înconjurătoare.
   Casa fusese construită în stil tradiţional, dar avea câteva unghiuri atrăgătoare şi trei etaje. Între casă şi drum se afla un iaz imens, îngheţat bocnă în această perioadă a anului şi la fel era şi pârâul care ducea de acolo la râu. Fusese curăţat de zăpadă pentru a fi folosit ca patinoar, dar un debarcader mic de lemn lăsa să se înţeleagă că vara se mergea cu barca pe iaz. În jurul casei se vedeau trunchiurile desfrunzite ale câtorva sălcii şi arbori de plută, iar deasupra micului lac se profila un stejar bătrân. Picnicuri la umbră vara, mai sugera acest peisaj. Ce alt mediu mai plăcut pentru copii s-ar putea găsi decât această ambianţă care întruchipa visul american perfect?
   Carmine află că aveau şapte copii: doar un băiat în vârstă de 19 ani, Anthony, nu era acasă. Fratele său, Mark, împlinise 17 ani, Faith, 16, Nora, 14, Emily, 12 ani şi Matthew, 10 ani. Philippa, care avea 8 ani, era cea mai mică dintre toţi.
   Durerea familiei le făcea misiunea imposibilă, pentru că niciunul, nici măcar tatăl nu putea să răspundă la întrebări.
   Chiar dacă trăiau de 30 de ani în America, încă mai sufereau pierderea unui copil în manieră levantină. Când Carmine reuşi în cele din urmă să găsească o fotografie a lui Faith, înţelese ceea ce Patrick încercase să-i explice în maşină când se aflau pe Ponsonby Lane. Faith arăta ca şi cum ar fi fost sora celorlalte victime, de la părul lung cu bucle dese, la ochii mari, închişi la culoare şi gura senzuală.
   Culoarea pielii o avea mai deschisă; la fel ca o fată din sudul Italiei, sau din Sicilia, iar tenul măsliniu îi trăda originea mediteraneană.
   Patrick era abătut când veni după Carmine pe verandă.
   - Zăpada a îngheţat atât de tare că au putut să aştearnă paie pe jos de la drum până la intrarea din spate – arată ca un culoar de alergat improvizat, spuse el. Au curăţat şi au pus sare pe porţiunea de drum unde au parcat maşina, aşa că nu există niciun fel de urme de cauciuc care să nu fi fost acoperite de poliţia locală. Au deschis uşa din spate cu o cheie sau cu un şperaclu, ceea ce înseamnă că ştiau exact unde se află dormitorul lui Faith. Avea camera ei – toţi copiii au camera lor – la etajul al doilea, unde se aflau şi celelalte dormitoare. Probabil că dormea când au venit ei. Singurul semn că a avut loc o luptă este cearşaful puţin mototolit în partea dinspre picioare, probabil fiindcă s-a zbătut puţin. Au transportat-o pe acelaşi drum pe care au venit, tot pe cărarea de paie, la drum şi la maşină. Din câte am înţeles, nimeni nu a auzit nimic. Şi-au dat seama de lipsa ei când nu a apărut la micul dejun, pe care mama lor îl pregăteşte devreme în această perioadă a anului – pentru că fac o oră cu maşina până în Norwich şi drumurile nu sunt bine curăţate de zăpadă. Copiii merg cu tatăl lor şi stau la magazin până la ora când trebuie să meargă la şcoală, aflată în apropiere.
   - Faci toată munca în locul meu, Patsy. Ai idee ce înălţime are? Şi ce greutate?
   - Nu voi şti până când nu ajung aici părintele Hannigan şi maicile. Durerea lor este atât de mare că nimeni nu poate să-mi dea nicio informaţie. Îşi smulg părul din cap cu furie.
   - Şi sângele curge din belşug din zgârieturile pe care şi le face singură doamna Khouri. De aceea am venit şi eu afară în loc să stau acolo, spuse Carmine oftând. Nu că sângele şi părul ar conta în vreun fel. Ca de obicei, fantomele nu vor lăsa nicio urmă.
   - Familia deja o consideră pe Faith moartă.
   - Şi poţi să-i acuzi, Patsy? Suntem la fel de utili ca ugerul la taur şi asta îi afectează profund pe Abe şi Corey. Suferă cumplit, doar că nu pot să se manifeste.
   Patrick oftă.
   - Uite că vine preotul şi suita lui. Poate că vor şti ei cum să-i liniştească pe toţi.
   Şi dacă nu vor reuşi să facă acest lucru, măcar părintele Hannigan şi măicuţele care-l însoţeau puteau să-i ofere lui Carmine informaţiile necesare.
   Faith avea 1,58 metri şi cântărea circa 40 de kilograme. Era zveltă şi nu prea dezvoltată pentru vârsta ei. O fată bună, foarte credincioasă, cu note excelente la şcoală şi cu aptitudini speciale pentru ştiinţele exacte. Ambiţia ei era să studieze medicina. Trebuia să facă practică la spitalul Sf. Stan în vara următoare, dar până acum tatăl şi mama ei o ţinuseră acasă, nu voiau să o lase să se implice în acţiuni caritabile prea de tânără. Anthony, fratele ei care nu era acasă, studia la Universitatea Brown, urmând să se specializeze şi el în medicină. Se părea că toţi copiii erau interesaţi de disciplinele umanistice. Familia toată era foarte unită şi avea o situaţie materială înfloritoare. Magazinul lor se afla într-o zonă cu vad bun a oraşului Norwich şi nu fusese niciodată jefuit, ca de altfel şi casa în care locuiau. Toţi membrii familiei îşi vedeau de treburile lor, fără să se confrunte cu niciun fel de probleme.

   - Am impresia că ne tot întoarcem la nevinovăţia pură, o anumită fizionomie şi vârstă, cu posibile implicaţii ale religiei, îi spuse Carmine lui Silvestri când se întoarse la Holloman. La ultima victimă culoarea nu a contat prea mult pentru Fantome, dar primele trei constante sunt respectate în toate cazurile, în timp ce cea de-a patra e luată în calcul în linii mari. Margaretta Bewlee a primit cadou de la mama ei cu ocazia celei de-a şaisprezecea aniversări o programare la un salon de înfrumuseţare, pentru a-şi întinde părul şi a şi-l aranja în stilul Dionnei Warwick – urma să cânte ceva din repertoriul Dionnei într-un concert la şcoală. Această informaţie m-a făcut să îmi pun întrebări în privinţa ei, dar după ce am întreprins câteva cercetări mi-am dat seama că nu era vorba de, cum să-i spun, o diminuare a virtuţilor. Cu toate acestea, Margaretta e cea care mă nedumereşte cel mai mult, John. Este singura perlă neagră într-o colecţie de bijuterii lăptoase. Prea înaltă, prea neagră şi prea nepotrivită.
   - Poate că Fantomele se pregătesc să atace sectorul rasial. Cu siguranţă că activităţile lor nu contribuie la rezolvarea problemelor rasiale.
   - Şi atunci de ce nu şi-au ales şi acum o altă victimă de culoare? Times a avut recent un indiciu în careul rebusistic pe care-l publică – întoarcere la bază, din 5 litere. Răspunsul era: refuz. Când l-am descoperit am râs până când m-a podidit plânsul. Oriunde mă îndrept, aşa mă simt şi eu – refuzat.
   Silvestri nu spuse ceea ce gândea: ai nevoie de un concediu prelungit în Hawaii, Carmine. Dar încă nu e momentul. Nu-mi permit să îţi iau cazul. Dacă tu nu poţi să-l rezolvi, atunci nimeni nu e în stare.
   - Cred că s-ar cuveni să organizez o conferinţă de presă, zise el. Nu am nimic să le spun ticăloşilor, dar trebuie să mă umilesc în public.
   Tuşi pentru a-şi drege glasul şi molfăi capătul unui trabuc care arăta deja destul de rău.
   - Şi guvernatorul crede că este momentul să mă umilesc în public.
   - Nu mai ai trecere la Hartford, nu?
   - Nu, încă n-am ajuns până acolo. Cum crezi că-mi petrec zilele? La telefon cu Hartford, aşa mi le petrec.
   - Niciunul dintre Huggeri nu şi-a scos nici măcar nasul afară din casă noaptea trecută. Asta nu înseamnă că nu voi continua supravegherea 30 de zile de acum încolo, John. Încă mai am senzaţia că Hug este foarte implicat şi nu cred că e vorba de vreo răzbunare, spuse Carmine. Cât de mult ai de gând să spui presei?
   - Un pic din asta, un pic din aia. Nimic despre rochia de petrecere a Margarettei. Şi nici despre cei doi ucigaşi.

21

Marţi, 1 februarie, 1966

   Clădirea primăriei din Holloman era celebră pentru acustica sa, şi fiindcă primarul îşi exercita funcţia administrativă în clădirea departamentală de mai bine de 10 ani, imobilul primăriei din Holloman avea o destinaţie cât se poate de oportună – aceea de a fi gazda unor mari virtuozi şi a orchestrelor simfonice.
   În spatele auditoriului se afla o cameră de repetiţii pentru artişti, care se utiliza şi pentru înregistrări; felul în care erau aranjate scenele şi scaunele nu sugera nicidecum o crimă şi nimic altceva mai îngrozitor decât muzica. John Silvestri se îndreptă spre podiumul dirijorului, îmbrăcat în cea mai bună uniformă a sa, având la gât Medalia de Onoare a Congresului. Aceasta, plus panglicile de campanie de pe piept subliniau faptul că nu este un muritor de rând.
   Veniseră cam 50 de jurnalişti, majoritatea de la ziare şi reviste, o echipă de la un post local de televiziune din Holloman şi un reporter de la postul de radio WHMN.
   Ziarele naţionale trimiseseră corespondenţi; deşi Monstrul din Connecticut era un subiect fierbinte, editorii inteligenţi îşi dăduseră seama că acest exerciţiu al poliţiei nu avea să se soldeze cu niciun fel de dezvăluiri. Conferinţa de presă le va oferi doar posibilitatea de a scrie editoriale critice despre incompetenţa poliţiei.
   Dar Silvestri era un orator extrem de bun, mai ales când trebuia să-şi pună cenuşă în cap. Nimeni, se gândi Carmine, nu ar fi fost în stare să se umilească cu mai multă graţie şi să lase în acelaşi timp impresia că-i place acest lucru.
   - În ciuda frigului pătrunzător, diverse departamente de poliţie din tot statul au ţinut sub supraveghere un total de 96 de posibili suspecţi, 24 de ore din 24, începând de joia trecută, până la răpirea lui Faith Khouri. Treizeci şi doi din aceşti oameni au fost sau sunt în Holloman ori în împrejurimi. Niciunul dintre ei nu ar fi putut să fie implicat, ceea ce înseamnă că nu suntem mai aproape de stabilirea identităţii omului pe care-l numiţi Monstrul din Connecticut, dar căruia noi îi spunem Fantoma.
   - Un nume bun, zise jurnalistul de la Holloman Post care scria despre crime. Aveţi vreo probă care să incrimineze pe cineva? Oricine?
   - Tocmai am menţionat acest lucru, doamnă Longford.
   - Acest ucigaş – Fantoma, îmi place cum sună – trebuie să aibă un loc special unde-şi ţine victimele. Nu credeţi că este momentul să vă apucaţi să-l căutaţi mai serios? Ca de exemplu să cercetaţi împrejurimile?
   - Nu putem să verificăm nicio casă fără a avea mandat de percheziţie, doamnă, ştiţi şi dumneavoastră asta. Şi mai mult decât atât, dacă am face acest lucru, aţi fi prima care ar sări în sus.
   - În condiţii normale, da, dar acum situaţia este diferită.
   - În ce sens diferită? Vorbiţi de monstruozitatea crimei? Sunt de acord cu dumneavoastră în particular, dar ca om al legii nu vă pot împărtăşi punctul de vedere. Deşi forţa poliţienească este un braţ vital al legii, într-o societate liberă ca a noastră este constrânsă de aceleaşi legi pe care încearcă să le impună. Poporul american are drepturi constituţionale pe care noi, poliţia, suntem obligaţi să le respectăm. Dar dovezile neconcludente nu ne împuternicesc să intrăm în casa cuiva pentru a găsi probe pe care nu am putut să le descoperim altundeva. Mai întâi de toate trebuie să avem dovezi. Este necesar să prezentăm un dosar bazat pe probe concrete organelor judiciare, pentru a primi permisiunea de a căuta altele. Dar dacă vorbim până când rămânem fără salivă nu vom reuşi să convingem niciun judecător să emită un mandat de percheziţie fără dovezi concrete. Şi noi nu avem dovezi concrete, doamnă Longford.
   Restul jurnaliştilor erau bucuroşi că Diane Longford devenise cal de bătaie; oricum nu avea să rezulte nimic în urma întrebărilor ei, şi cu toţii simţeau deja mirosul de cafea proaspătă şi de gogoşi care venea din spatele sălii.
   - Şi de ce nu aveţi dovezi concrete, domnule comisar? Adică nu-mi imaginez cum e posibil ca atât de mulţi oameni cu experienţă să investigheze aceste crime, încă de la începutul lunii octombrie, fără să găsească nici măcar o dovadă concretă! Sau vreţi să spuneţi că ucigaşul este cu adevărat o Fantomă?
   Ironia din tonul ei nu-l afecta pe Silvestri mai mult decât agresivitatea sau manierele alese; aşa că se lansă în explicaţii:
   - Nu este chiar o fantomă, nu, doamnă. Este cineva cu mult mai periculos pentru viaţa semenilor săi. Gândiţi-vă la ucigaş ca la o felină din cele mai eficiente, un leopard să spunem. Stă confortabil într-un copac, la marginea pădurii, camuflat perfect, privind o turmă întreagă de căprioare care se apropie de pădurea sa şi de copacul în care s-a refugiat. Pentru o pasăre care se află în acelaşi copac, toate căprioarele arată la fel. Dar leopardul le vede altfel pe toate acele căprioare şi ţinta lui este una anume. Pentru el, această căprioară are gust mai bun, este mai suculentă decât celelalte. Oh, are foarte multă răbdare! Căprioara trece pe sub copacul în care se ascunde el – el nu se mişcă deloc – căprioara nu-l vede şi nici nu-i simte mirosul de acolo de unde se află, pe o creangă. Şi apoi căprioara începe să se plimbe pe sub copacul respectiv. Lovitura este atât de rapidă că restul căprioarelor nu au timp decât să fugă, înainte ca el să se întoarcă în copacul său, împreună cu prada, care are gâtul rupt.
   Silvestri respiră adânc; le atrăsese din nou atenţia.
   - Recunosc că nu este cea mai bună metaforă, dar o folosesc doar pentru a ilustra dimensiunile fenomenului cu care ne confruntăm în ceea ce priveşte Fantoma. Din poziţia noastră, el chiar este invizibil. La fel cum nici căprioarei nu-i trece prin minte să se uite în copac; de asemenea, mirosul simţit de căprioară şi adus de vânt este doar cel produs la nivelul ei, ceea ce e valabil şi în cazul nostru. Încă nu ne-a trecut prin minte să ne uităm sau să mirosim în locul potrivit, pentru că nu avem nici cea mai mică idee care este acest loc şi, în general, ce fel de locuri foloseşte. Poate că ne intersectăm paşii cu ai lui pe stradă în fiecare zi – dumneavoastră poate treceţi zilnic pe stradă pe lângă el, doamnă Longford. Dar figura lui este obişnuită la fel ca şi mersul său; totul este obişnuit în ceea ce-l priveşte. La prima vedere este o pisică de apartament, nu un leopard. Dar în adâncul fiinţei sale este un adevărat Dorian Grey, domnul Hyde, Satana întruchipată.
   - Şi atunci cum se poate proteja comunitatea împotriva lui?
   - Aş spune cu vigilenţă, doar că vigilenţa nu a reuşit să prevină răpirea unor fete, chiar dacă am împânzit Connecticutul cu note de avertisment. Oricum, pentru mine este clar că l-am speriat, că l-am obligat să renunţe la răpirile de zi în favoarea celor de noapte. Nu e ceva cu care putem să ne mândrim, pentru că nu l-a oprit. De altfel, nici măcar nu a reuşit să-l mai domolească. Dar, cu toate acestea se întrevede o rază de speranţă. Dacă este mai speriat decât era înainte, şi noi menţinem presiunea, va începe să facă greşeli. Şi, doamnelor şi domnilor, aveţi cuvântul meu că nu vom rata nicio greşeală pe care o va comite. Şi toate acestea ne vor transforma pe noi în leopardul din copac şi pe el în căprioara noastră specială.
 
   - S-a descurcat bine, îi spuse Carmine Desdemonei în acea seară. Corespondentul de la Associated Press l-a întrebat dacă are de gând să candideze la funcţia de guvernator la următoarele alegeri. „Nu, domnule Dalby, i-a răspuns el zâmbind larg, în comparaţie cu implicaţiile acestei funcţii, cei cu care are de-a face poliţistul sunt nişte oameni de treabă, chiar cu fantome cu tot.”
   - Oamenii au o părere bună despre el. Când l-am văzut la ştirile de la ora 6, mi-a sugerat un ursuleţ de pluş vechi.
   - Guvernatorul îl simpatizează şi asta este şi mai important. Nu poţi să concediezi eroi de război ca pe nişte idioţi incompetenţi.
   - Cred că a fost un erou de război de o factură specială.
   - Aşa este.
   - Mi se pare că îţi cam curge nasul, Carmine. Ai răcit cumva? întrebă ea, luând o altă felie de pizza.
   Oh, cât de bine era că se împăcaseră.
   - După ce am stat în maşini neîncălzite, ne-am cam îmbolnăvit cu toţii.
   - Cât eroism din partea voastră! zise ea, cuprinsă de un sentiment de veneraţie. Şi câtă lume implicată! Nouăzeci şi şase de oameni?!
   - Da. Ţie cine ţi-a fost repartizat?
   - Este o informaţie secretă, nu poţi să mă întrebi asta. Ce se mai întâmplă la Hug de când a dispărut Faith?
   - Profesorul este tot la ospiciu. Când va descoperi că Chandra a acceptat un post la Harvard, va avea o nouă cădere. Dincolo de pierderea celei mai strălucitoare stele din constelaţia sa, mai este şi faptul că în contractul lui Nur se stipulează că maimuţele pleacă odată cu el. Din câte înţeleg Nur l-a invitat pe Cecil să se mute împreună cu el în Massachusetts – Cecil radiază de fericire. Nu mai trebuie să stea în ghetou. Familia Chandra şi-a cumpărat o vastă proprietate şi Cecil va avea o casă a lui pe undeva pe acolo. Sunt bucuroasă pentru el, dar îmi pare foarte rău pentru Profesor.
   - Mie mi se pare ciudat. Un contract care te lasă să iei lucruri pentru care au plătit alţii. E ca şi cum membrii Congresului ar pleca cu mobila din birouri în cazul în care nu mai sunt votaţi.
   - Când Nur a venit la Hug, Profesorul nu avea motive să-şi facă probleme în legătură cu această clauză din contract. Ştia că Nur nu avea cum să găsească un loc mai bun pentru cercetările sale decât la Hug. Şi asta a rămas valabil până când a apărut Monstrul ucigaş.
   - Da, cine ar fi putut să prevadă acest lucru? Devin atât de paranoic încât întrevăd o nouă ipoteză. La urma urmei este în joc un premiu Nobel.
   - Ştii, spuse ea gânditoare, eu n-am crezut niciodată că Nur Chandra va câştiga premiul Nobel. Cumva, parcă totul a fost mult prea uşor. Singura maimuţă care a dat semne că ar fi intrat într-o stare epileptică condiţionată este Eustace, şi, în ştiinţă, este periculos să-ţi pui toate speranţele într-o singură stea. Ce se întâmplă dacă Eustace a avut tendinţe epileptice naturale şi un anumit lucru care n-are nicio legătură cu stimulii lui Nur a scos la lumină această boală? Au existat ciudăţenii şi mai mari decât asta.
   - Eşti mai deşteaptă decât toţi ceilalţi la un loc, spuse Carmine pe un ton apreciativ.
   - Destul de deşteaptă să-mi dau seama că nu voi câştiga niciodată premiul Nobel!
   Se mutară pe scaunele mari. De obicei Carmine stătea lângă Desdemona, dar în acea seară se aşeză pe un scaun în faţa ei, sperând că la vederea figurii ei de om normal şi inteligent, se va înveseli şi el puţin.
   Ieri fusese la Groton pentru a discuta cu Edward Bewlee, un om la fel de echilibrat şi inteligent ca şi Desdemona. Dar discuţia nu elucidase niciunul din mistere.
   - Etta era hotărâtă să devină un star de muzică rock, spusese domnul Bewlee. Avea o voce extrem de frumoasă şi se mişca foarte bine.
   Şi se mişca bine. Oare acest lucru făcuse din ea o fiinţă atrăgătoare pentru Fantomă?
   Alungă asemenea gânduri şi se concentra din nou asupra figurii de om normal şi inteligent a Desdemonei.
   - Mai ai alte veşti de pe frontul de la Hug?
  - Chuck Ponsonby îi ţine locul Profesorului. Nu îl simpatizez în mod deosebit, dar cel puţin el vine la mine cu problemele pe care le are, în loc să meargă la Tamara. Se pare că ea a încercat să-l abordeze pe Keith Kyneton, dar el i-a trântit uşa în nas. Aşa că mai mult ca sigur Hilda jubilează. Şi aspectul exterior i s-a îmbunătăţit – un costum negru cambrat, o bluză de mătase roşie, pantofi italieneşti, o nouă coafură şi tratament facial – şi, să nu-ţi vină să crezi, lentile de contact în locul ochelarilor cu ramă groasă! Arată ca soţia perfectă a unui neurochirurg eminent.
   - Este gata să scoată la suprafaţă toate atuurile unei newyorkeze, zise Carmine zâmbind. Îmi face plăcere să constat că o parte din ceea ce i-am spus lui Kyneton a trecut prin toată acea ceaţă. Se foi pe scaun. Circulă zvonul că Satsumi n-are de gând să reînnoiască contractul pentru penthouse şi nici pentru apartamentul lui Eido.
   - E foarte posibil să fie adevărat. Pendulează între oferte de la universităţile Stanford, Washington State şi Georgia. Ceea ce, probabil, înseamnă că va opta pentru Columbia.
   - Cum ai ajuns la concluzia asta?
   - Hideki e băiat de oraş şi dacă rămâne la New York atunci nu trebuie să renunţe la weekendurile de la Cape Code. Este destul de departe, dar oricum, e un drum ce poate fi făcut cu maşina. S-ar fi dus la Boston dacă Nur Chandra nu i-ar fi luat-o înainte la universitatea din Massachusetts. Şi oricare altă universitate de acolo în afară de Harvard ar fi sub nivelul aşteptărilor lui. Şi cu toate astea, din punctul meu de vedere, Hideki are mai multe şanse să câştige premiul Nobel. Poate că cercetările spectaculoase sunt apreciate de presă, dar foarte rar chiar au o continuitate, spuse ea ridicându-se în picioare. E vremea să mă duc la culcare. Îţi mulţumesc pentru pizza, Carmine.
   Negăsind o remarcă potrivită, Carmine o conduse la uşa de metal de la apartamentul ei, închisă cu încuietori zdravene, şi după aceea se întoarse la el, simţindu-se ciudat de deprimat. Îi stătuse pe vârful limbii să o întrebe dacă aveau vreo şansă să-şi aprofundeze relaţia, dar cuvintele rămaseră nerostite, fiind blocate de acea ridicare în picioare extrem de atletică şi de plecarea subită care nu lăsa loc interpretărilor.

   Adevărul era că impulsul lui Carmine nu fusese îndeajuns de evident pentru ca Desdemona măcar să bănuiască existenţa lui şi chiar dacă avea unele sentimente pentru el, nu îndrăznea să stea prea mult în prezenţa lui după ce terminase ceea ce avea de spus despre Hug şi încheiase şi celelalte subiecte de discuţie curente. Lucrul de care se temea cel mai mult era tăcerea prelungită, pentru că se îndoia că putea să-i facă faţă.
   Şi în afară de asta era şi foarte obosită. După discuţii încinse, ea îşi recâştigase privilegiul de a-şi face plimbările de weekend – urmând să fie dusă cu maşina poliţiei până la punctul de începere a plimbării pe munte. Poliţiştii puteau, astfel, să se asigure că nu era urmărită, convenind să o aştepte undeva, într-un loc pe care ea îl desemna drept capăt. Aşa că se plimbase în nord-vestul statului sâmbătă şi duminică şi acum regreta faptul că nu mai făcuse acest exerciţiu de o perioadă bună de timp. Poteca din Appalaşi avea farmecul ei pe timp de iarnă, dar din păcate nu-şi luase cu ea bocancii.
   Aşa că, după o baie lungă în apă fierbinte, se uscă şi-şi puse hainele de dormit obişnuite – o pijama bărbătească de bumbac şi şosete groase de lână. Ea nu avea nevoie de calorifer şi nici de aerotermă pentru a se încălzi. În această privinţă semăna foarte mult cu Carmine Delmonico.
   Adormi imediat ce se întinse în pat, şi visă ceva ce nu mai reuşi să-şi amintească după aceea, din cauza zgomotului ciudat care o smulse din somnul profund.

   Stând în picioare începuse să creadă că nu zgomotul o trezise, ci un simţ primar de pericol.
   Uşa dormitorului era deschisă lăsând să se vadă livingul micuţului apartament cufundat în întuneric. La fel era şi dormitorul. Niciun lucru straniu nu deranjase somnul Desdemonei. Totuşi o dâră de lumină din hol lăsase să se întrevadă umbra unui om. Nu sunt singură. E aici, a venit să mă omoare.
   Pe un scaun de lângă pat erau întinse lucrurile de spălat de care nu avusese timp azi – chiloţii, sutienul, dresurile şi o pereche de mănuşi de lână. Desdemona se dădu jos din pat fără să facă niciun zgomot şi începu să bâjbâie după mănuşi. După ce le găsi şi le puse şi se strădui să rămână în afara oricărei lumini din jurul uşii închise a balconului. S-a aplecat, a descuiat uşa şi a deschis-o doar cât să se poată strecura pe balcon.
   Carmine era cu două etaje mai sus tocmai în aripa de nord a clădirii Nutmeg Insurance, aproape opusă locului în care se afla ea. Asta însemna că pentru a ajunge la el trebuia să escaladeze două etaje şi să treacă de cele douăsprezece apartamente care-i despărţeau. Să urce prima dată cele două etaje sau să meargă până în dreptul balconului aflat dedesubtul lui? Nu, Desdemona, mai întâi trebuie să urci! Să părăseşti nivelul ăsta cât de repede poţi.
   Dar cum?
   Fiecare etaj avea 3 metri înălţime: tavanele la 2 metri jumătate, plus încă vreo jumătate de metru de beton reprezentând următorul nivel şi spaţiul destinat utilităţilor, apă, ţevi de scurgere şi cabluri de electricitate. Mult prea departe pentru a ajunge...
   Vântul şuiera, dar nu mai pătrundea în interior după ce închise uşa de la balcon. Frigul de afară trecea prin pijamaua ei de parcă ar fi fost făcută din tifon. Dar ea n-avea decât un singur lucru în minte. Se urcă dintr-o mişcare pe balustrada balconului, aflat la etajul 10, bâjbâind după balustrada următorului nivel. Aşa! Doar înălţimea şi gimnastica practicată în adolescenţă puteau face posibilă escaladarea. Cu ambele mâini prinse de capătul balustradei de sus îşi luă avânt pentru a ateriza în interiorul balconului. Un ultim mare efort şi era deja în balconul de deasupra ei.
   Gata cu un etaj şi mai avea încă unul de escaladat. Cu dinţii clănţănind îşi simţea corpul de gheaţă în ciuda căldurii generate de efort; fără să-şi tragă răsuflarea a continuat până la nivelul lui Carmine. Haide, Desdemona, fă-o acum cât mai poţi! Încă un salt şi ajunse cu două niveluri mai sus de balconul ei.
   În continuare trebuia să treacă de la un balcon la altul – uşor de zis, greu de făcut căci între balcoane era o distanţă de 3 metri. Alesese să se balanseze pe picioare şi să se arunce cu toată puterea spre următorul balcon. De câte ori? De 12 ori. Iar picioarele începuseră să se învineţească iar în mănuşile de lână nu îşi mai simţea mâinile. Dar se putea – trebuia să se poată având în vedere ce o aştepta jos. Dar de unde putea să ştie că nu era şi el la fel de agil ca ea?
   În sfârşit ajunse în balconul lui Carmine şi începu să bată în uşa batantă a dormitorului.
   - Carmine, Carmine, lasă-mă să intru! ţipă ea.
   Uşa se deschise; el era doar în boxeri şi o trase înăuntru.
   Imediat după aceea luase aşternutul şi pătura de pe pat şi le pusese în jurul ei.
   - E la mine în apartament, reuşi ea să îngaime.
   - Stai aici şi încearcă să te încălzeşti, spuse el reglând temperatura şi dispărând imediat ce îşi pusese pantalonii.

   - Uitaţi-vă la asta, le spunea lui Abe şi Corey 20 de minute mai târziu în dreptul uşii larg deschise.
   Încuietoarea din fier fusese spartă, iar pe jos se vedeau mici bucăţi de pilitură de metal în locul unde uşa trebuia să fie închisă.
   - Dumnezeule! exclamă Abe.
   - Trebuie să ne reorganizăm, spuse Carmine schimonosindu-se de furie.
   - Dacă asta înseamnă ceva, acel ceva e că planurile noastre de siguranţă nu fac doi bani. Dacă voiam să îl ţinem afară, ar fi trebuit să avem metal şi la exteriorul uşii. Ah, a dispărut – chiar în clipa în care a văzut că Desdemona nu e de găsit. A dispărut ca o fantomă.
   - Dar cum dracu’ a reuşit să scape? întrebă Corey.
   - S-a dus pe balcon, a escaladat două etaje, apoi spaţiile dintre balcoanele apartamentelor până la mine. Am auzit-o bătându-mi la uşa balconului.
   - Înseamnă că e terminată, având în vedere vremea de afară, balustradele de metal, vântul...
   - Nu şi ea! spuse Carmine cu o urmă de mândrie în voce. Şi-a luat mănuşi şi avea şosete.
   - O femeie pe cinste! zise admirativ Abe.
   - Trebuie să mă întorc la ea. Apucaţi-vă de treabă, băieţi. Căutaţi peste tot, de sus până jos. Dar sunt sigur că el a dispărut.

   Găsind-o pe Desdemona tot sub pătura sa, o întrebă:
   - Te simţi mai bine?
   - Mă simt de parcă mi-aş fi scos braţele de la locul lor, dar, Carmine – am scăpat. A fost acolo, nu-i aşa? Nu mi s-a părut?
   - A fost acolo cu siguranţă, dar a dispărut demult. A tăiat metalul încuietorii cu un fel de fierăstrău cu diamant – subţire, fin taie orice dacă e folosit de o persoană pricepută. Aşadar, am aflat că avem de-a face cu un expert. Nu s-a grăbit să-şi rupă fierăstrăul. Nenorocitul! Şi-a bătut joc de securitatea noastră.
   Carmine se aplecă să îi scoată şosetele ude şi să-i examineze pielea de pe picioare.
   - Aici s-ar părea că n-ai probleme. Acum hai să îţi vedem mâinile. Totul era în ordine. Eşti o femeie tare, Desdemona.
   Începuse să se încălzească.
   - E un compliment pe care o să-l preţuiesc cum se cuvine, Carmine. Apoi se înfioră. Dar cât de îngrozită am fost! Nu i-am văzut decât umbra când a deschis uşa de la intrare, dar ştiam că venise să mă omoare. Dar de ce? De ce pe mine?
   - Poate ca să ajungă la mine. Sau la poliţişti. Pentru a dovedi că, dacă se hotărăşte să acţioneze, nimeni nu îl poate opri. Problema e că noi ne-am deprins cu criminalii obişnuiţi, oameni pe care nu îi duce capul sau nu au răbdarea să taie cu fierăstrăul o încuietoare de 3 centimetri. Cu dinţi de diamant sau nu, trebuie să îi fi luat câteva ore.
   Brusc, se întinse către ea, şi o trase lângă el într-o îmbrăţişare frenetică.
   - Desdemona, Desdemona, ai scăpat ca prin urechile acului! A trebuit să te salvezi singură în timp ce eu sforăiam. Of, Iisuse, femeie, muream dacă te pierdeam!
   - Nu mă vei pierde, Carmine, spuse ea uşor mişcându-şi capul pe umărul său şi buzele pe gât. Eram îngrozită, da, dar nu m-am gândit nicio secundă să mă duc altundeva decât la tine. Alături de tine ştiam că sunt în siguranţă.
   - Te iubesc.
   - Şi eu te iubesc. Dar m-aş simţi mai în siguranţă dacă m-ai pune în pat, spuse Desdemona, desprinzându-se din îmbrăţişare. Sunt câteva părţi din mine care nu s-au dezgheţat în ani de zile.

PARTEA A PATRA

Februarie şi martie 1966

22

Luni, 14 februarie, 1966

   Mijlocul lui februarie însemna venirea dezgheţului.
   Începuse să plouă într-o vineri şi abia duminică noaptea se îndreptă vremea. Toate zonele mai joase ale Conneticutului erau sub ape îngheţate. Casa familiei Finch fusese izolată de Route 133 exact cum Maurice Finch îi spusese lui Carmine că se va întâmpla; în curtea lui Ruth Kyneton apa crescuse atât de mult încât nu se mai putea circula decât cu cizme de cauciuc; iar doctorul Charles Ponsonby venise la Hug plângându-se că îi fusese inundată crama.
   În ciuda potopului şi a disconfortului provocat de muşchii înţepeniţi ai picioarelor, luni dimineaţa, Addison Forbes se hotărî să dea o fugă în jurul zonei East Holloman, apoi la izvorul apei lângă dig. Acolo construise un adăpost pentru mica sa ambarcaţiune, deşi de puţine ori reuşise să navigheze până în portul Holloman. În ultimii 3 ani, timpul liber devenise un păcat, dacă nu chiar o crimă pentru Addison Forbes.
   În mod surprinzător, o maşină de poliţie era parcată lângă aleea lui Forbes, iar cei dinăuntru îl contemplară în timp ce trecea încercând să-şi continue drumul.
   Transpirase în vreme ce cobora pe drum; 3 zile de ploaie topiseră zăpada îngheţată, provocând inundaţii în tot statul, iar sub picioarele lui Forbes pământul era alunecos.
   Cu ani în urmă plantase un rând de forsiţia – cât de frumos era când acest vestitor al primăverii înflorea în tonuri de galben!
   Dar în februarie gardul viu era format doar din beţe maro, aşa că observase imediat un petic liliachiu pe pământul de dedesubt şi se oprise. O fracţiune de secundă mai târziu văzu mâinile şi picioarele ieşind din peticul liliachiu, iar inima sa fragilă începu să bubuie într-un ritm ameţitor. Duse mâna la piept şi deschise gura să strige, dar nu putea. Doamne, ce sperietură! Urma să facă un alt infarct, doar asta putea să însemne! Sprijinindu-se de o bancă veche, pusă acolo de Robin pentru a sta şi a visa, reuşi să se aşeze strângându-şi continuu mâna stângă pentru a-şi potoli durerea.
   Cu ochii dilataţi şi gura întredeschisă, Addison Forbes stătea şi aştepta. Voi muri, voi muri...
   Zece minute mai târziu nu îşi mai auzea inima. Pulsul se liniştise la fel cum se întâmpla după efortul depus într-o partidă de jogging; se mai uită o dată la peticul liliachiu, apoi o luă în sus către casă în pas vioi.
   - Cadavrul este în apă, spuse intrând în bucătărie. Sună la poliţie, Robin!
   Ea ţipă şi se agită, dar sună în cele din urmă, apoi veni la el să îi verifice pulsul.
   - Sunt bine, spuse el iritat. Nu te mai agita femeie, sunt bine! Doar am trecut printr-un şoc imens, dar nu mi-a stat inima.
   Un zâmbet visător îi lumină faţa.
   - Mi-e foame, vreau un mic-dejun consistent. Ouă, costiţă, pâine prăjită cu stafide şi mult unt şi frişca în cafea. Haide, Robin, mişcă!

............................................