Deschis. Închis, Colleen McCullough

 ........................................................

4-7

      - Să mă ferească sfinții de mari mahări, mormăi Silvestri în timp ce se strecura în separeul lor. Cel puţin acum sunt în afara serviciului şi pot să beau şi eu un păhărel. Cafea şi un scotch dublu, cu gheaţă, îi spuse el chelneriţei care îi amintea lui Carmine de Sandra.

   - Lucrurile stau chiar atât de rău? întrebă Patrick pe un ton înţelegător.
   - Cu M.M. a mers uşor. El înţelege situaţia în care ne aflăm. Dar cu Roger Parson junior am avut impresia că mă chinui să scot apă din piatră seacă. Refuză să vadă vreo legătură cu mult-iubitul lui Hug.
   - Şi cum ai reuşit să te descurci, John? întrebă Carmine.
   Veni şi băutura. Silvestri luă o înghiţitură şi arboră mina unui tartor din iad.
   - I-am spus că, în cazul în care n-are nimic de ascuns, nu văd ce-ar putea avea împotrivă. Dacă nu există nicio legătură cu Hugul, cu cât vom percheziţiona mai repede clădirea, cu atât va putea să dovedească fără putinţă de tăgadă faptul că a avut dreptate. Deşi, adăugă el, cu aceeaşi expresie diabolică, a trebuit să plătesc un preţ pentru permisiunea acordată.
   - Şi oare de ce cred eu, spuse Carmine prudent, că altcineva o să achite nota de plată?
   - Pentru că eşti deştept, Carmine. Joia viitoare, la prânz, ai întâlnire cu Parson la biroul lui din New York. Vrea să-i furnizăm toate informaţiile pe care le deţinem.
   - Chestia asta mă bucură la fel de mult ca o gaură în cap.
   - Plăteşte preţul, Carmine, plăteşte preţul.

10
Sâmbătă, 11 decembrie 1965

   Chiar şi cele mai bine puse la punct planuri pot să dea greş, se gândea Carmine în acea dimineaţă de sâmbătă.
   Avusese loc un jaf armat la o benzinărie, apoi hoţii se ocupaseră de două magazine de băuturi alcoolice, o giuvaiergerie şi încă o benzinărie, chestie care îi micşorase considerabil rezerva de oameni pe care-i avea la dispoziţie, astfel că percheziţia avea să dureze o zi întreagă. Corey şi Abe şi încă patru detectivi, cu toţii începători care trebuiau să fie supravegheaţi. Se formaseră două echipe de câte trei oameni. Abe conducea o echipă, Corey pe cealaltă, în timp ce el mergea de colo-colo. Paul stătea pe-aproape, în caz că ar fi găsit vreo probă pentru prelevarea căreia ar fi fost nevoie de un criminalist.
   Ajunseseră la Hug la ora 9 dimineaţa şi fuseseră întâmpinaţi de profesor şi de Desdemona. Niciunul dintre ei nu părea prea bucuros să respecte instrucţiunile Comitetului, adică să fie cooperanţi.
   - Domnişoară Dupre, dumneata mergi cu sergentul Marshall şi cu oamenii lui pe etajul ăsta. Presupun că aveţi chei pentru toate uşile încuiate. Domnule Profesor, dumneavoastră mergeţi la etajul superior cu sergentul Goldberg. Aveţi chei? întrebă Carmine.
   - Da, şopti profesorul, care părea sleit de puteri.
   - A venit şi Cecil, îi spuse Desdemona lui Carmine în timp ce mergeau pe holul de nord.
   - Din cauza acestei percheziţii?
   - Nu, pentru copilaşii lui. Vine aici în toate dimineţile de weekend. O să aştept afară, în caz că are vreun macac în camera principală. Creaturile acelea urăsc femeile, zise ea.
   - Aşa mi-a spus şi el. Poţi merge cu Corey să aruncaţi o privire în atelier şi în laboratorul de electronică. Ultimul lucru pe care mi l-aş dori ar fi ca Roger Parson junior să ne acuze că am furat ceva. O să cercetez de unul singur compartimentul de îngrijire a animalelor.
   - Vă sunt recunoscător pentru asta, domnule locotenent, spuse Cecil, care nu părea prea deranjat de această vizită inopinată. Vreţi vă vedeţi unde stau copilaşii mei? Astăzi sunt într-o dispoziţie excelentă.

   Şi eu aş fi într-o dispoziţie excelentă dacă aş trăi în asemenea condiţii, îşi spuse Carmine când intră într-un hol micuţ, separat de camera principală a macacilor cu drugi groşi de fier.
    Erau atât de puternici, îi explicase Cecil, încât dacă se înfuriau, puteau rupe lanţurile ca şi când ar fi fost din acadele. Încăperea, foarte mare în raport cu numărul de macaci, era aranjată ca o savană plină de bolovani – un perete de piatră aspră, plin de găuri, tufişuri, smocuri de iarbă, buşteni, copaci de ciment, lumină caldă care dădea senzaţia de soare fierbinte. Reostatele conectate la contoare de timp asigurau o succesiune regulată a luminii, astfel că existau apusuri şi răsărituri.
   - Nu e rău să-i ţineţi departe de femele? întrebă Carmine.
   Cecil chicoti.
   - Se descurcă, domnule locotenent, la fel ca oamenii aflaţi în detenţie. Şi-o trag în draci unul altuia. Dar există şi o ordine ierarhică şi Eustace este marele mahăr. Dacă apare unul nou, e luat în primire de Eustace, călărit bine, apoi e preluat de Clyde, iar bătrânul Clyde îl dă următorului şi aşa mai departe. Jimmy este ultimul în ierarhie. N-ajunge niciodată să călărească pe nimeni, şi-o freacă de unul singur.
   - Ei bine, mulţumesc că mi-ai arătat împrejurimile, Cecil, dar mă îndoiesc că pe-aici a fost ascunsă vreo fată.
   - Aveţi perfectă dreptate, domnule locotenent.

   - Mai exact, ce anume căutaţi? îl întrebă Desdemona când se alătură grupului lui Corey într-un atelier care ar fi fost visul oricărui mecanic.
   - O cutie cu un fir de păr în ea, o fâşie de material de la haine, o unghie ruptă, o bucată de bandă adezivă, o pată de sânge. Orice n-ar trebui să fie acolo.
   - Ah, şi de-asta aveţi nevoie de lupele acelea şi de lumini puternice! Eu credeam că astfel de instrumente de lucru nu se mai folosesc de pe vremea lui Sherlock Holmes.
   - Sunt cele mai potrivite într-o astfel de căutare. Toţi aceşti oameni sunt specialişti în descoperirea urmelor.
   - Domnul Roger Parson junior nu-i deloc amuzat.
   - Aşa am înţeles şi eu. Dar întreabă-mă dacă-mi pasă. Răspunsul ar fi – unul singur – nici cât negru sub unghie.

   Cameră cu cameră, debara cu debara, cutie cu cutie, căutarea continua; după ce se declarară satisfăcuţi în privinţa primului etaj, Corey şi echipa lui urcară la etajul al treilea, cu Desdemona şi Carmine în urma lor.
   În cursul acestei inspecţii mai relaxate a etajului al treilea, Carmine îşi dădu seama că în condiţii normale viaţa la Hug era plăcută, majoritatea tehnicienilor încercaseră să atenueze senzaţia de răceală şi ariditate asociată îndeobşte cu ştiinţa. Uşile şi pereţii erau împodobiţi cu desene pe care numai cineva din interior le-ar fi putut găsi amuzante; puteau fi văzute şi fotografii cu persoane, dar şi cu peisaje, precum şi postere cu nişte chestii viu colorate, pe care Carmine nu le înţelegea prea bine, deşi le aprecia frumuseţea.
   - Cristale sub lumină polarizată, îl lămuri Desdemona, sau polen, particule de praf, viruşi sub microscopul electronic.
   - Unele dintre birourile astea arată ca şi Mary Poppinsville.
   - La al lui Marvin te referi? întrebă ea, arătând spre o zonă în care totul, de la sertare şi până la cutii şi cărţi, fusese acoperit cu autocolant cu fluturaşi galbeni şi roz. Gândeşte-te, Carmine. Oamenii ca Marvin îşi petrec cea mai mare parte a timpului într-un singur loc. De ce-ar trebui locul acela să fie gri şi lipsit de personalitate? Angajatorii nu se gândesc că, dacă oamenii lor ar lucra într-un mediu plăcut, calitatea muncii lor ar putea creşte. Marvin este poetul, atâta tot.
   - Este tehnicianul lui Ponsonby, nu-i aşa?
   - Da.
   - Şi Ponsonby nu are nimic împotrivă? Nu mi-a lăsat impresia că e pasionat de fluturaşi galbeni şi roz, mai ales că are pe pereţi picturi de Bosch şi de Goya.
   - Chuck ar avea ceva împotrivă, dar Profesorul nu l-ar susţine. Este o relaţie interesantă între ei, care are rădăcini vechi, chiar din copilărie, iar Profesorul era şeful şi atunci, la fel ca şi acum, bănuiesc.
    Îl văzu pe Corey care era pe cale să mişte un aparat cu coloane fine de sticlă montate pe un suport drept şi ţipă:
    - Nu te atinge de Natelson! Dacă-l spargi, prietene, o să cânţi ca o soprană în corul băieţilor din Viena.
   - Chestia aia e destul de mare pentru a ascunde ceva, spuse Carmine solemn. Uită-te în debaraua aceea.
   Cercetară toate debaralele de la primul şi până la ultimul etaj, dar nu găsiră nimic. Paul se uită în sălile de operaţii, prelevând probe de pe toate suprafeţele pe care ar fi putut să găsească urme.
   - Mă îndoiesc că aş putea găsi ceva, spuse însă Paul. Doamna Liebman este foarte grijulie; nu uită niciodată să cureţe colţurile sau marginile interioare.
   - Părerea mea, spuse Abe, contribuind şi el la accentuarea dezamăgirii generale, este că la Hug s-au adus părţi din trupurile victimelor, dar acestea s-au introdus în pungi cu mult înainte de a ajunge aici, şi au fost transportate din portbagajul maşinii direct în frigiderul pentru animale moarte.
   - Un exerciţiu negativ, băieţi, care ne spune totuşi ceva, zise Carmine. Oricare ar fi rolul jucat de Hug în toată tărăşenia asta, în mod sigur acesta nu este locul unde sunt închise sau tranşate.

11
Luni, 13 decembrie 1965

   Problema reprezentată de un caz care se învechea, aşa cum era cel al Monstrului, consta în reducerea treptată a ritmului de activitate.
    Duminică încercase să citească, mutase televizorul de pe un canal pe altul, se plimbase de colo-colo prin casă. Aşa că fu o uşurare pentru Carmine să ajungă la Hug luni, la 9 dimineaţa.
    Acolo găsi în faţa clădirii o mulţime de oameni, de culoare, care agitau pancarte pe care scria UCIGAŞI DE COPII şi RASIŞTI. Cei mai mulţi purtau geci cu însemnele Brigăzilor Negre peste uniforme de luptă. Două maşini de poliţie fuseseră parcate în apropiere, dar manifestanţii erau ordonaţi, se mulţumeau să strige şi să ridice pumnul, gest care devenise celebru după ce fusese făcut de Mohammed el Nesr. Carmine observă că prin zonă nu se vedea nicio căpetenie a Brigăzilor Negre. Cei de-aici erau trepăduşi, care sperau să prindă vreun reporter de televiziune în plasa lor. Când Carmine păşi pe aleea care ducea spre uşa de la intrare, îl ignorară, cu excepţia unor gesturi obscene sau a apelativului „Porcule!” rostit de careva.
   Bineînţeles, buletinele de ştiri din timpul weekendului abundaseră în relatări despre Francine Murray. Carmine îi transmisese lui Silvestri avertismentul pe care-l primise de la Derek Daiman, dar, deşi nu se întâmplase nimic până astăzi, orice poliţist mai dezgheţat putea să-şi dea seama că necazurile pluteau în aer. Holloman nu era singurul oraş afectat, dar se părea că devenise centrul indignărilor, generale şi particulare. Rolul jucat de Hug în desfăşurarea evenimentelor nu putea fi contestat. Şi încă un lucru era sigur.
    Ziarele nu-i încununau deloc cu lauri pe John Silvestri și pe Carmine Delmonico. Editorialele din ediţiile de weekend conţineau adevărate rechizitorii la adresa incompetenţei poliţiei.
   - I-aţi văzut? izbucni Profesorul când Carmine intră în biroul său. I-aţi văzut? Demonstranţi, aici!
   - Era cam greu să nu-i văd, domnule profesor, spuse Carmine pe un ton sec. Calmaţi-vă şi ascultaţi-mă. Există vreo persoană care credeţi c-ar putea purta pică Hugului? Ca de exemplu un pacient?
   Profesorul nu-şi mai spălase de mult părul lui magnific, iar barba lui cunoscuse şi zile mai bune. Erau dovezi clare ale prăbuşirii egoului, sau a personalităţii, sau cum dracu’ o mai numeau psihiatrii.
   - Nu ştiu, spuse el, de parcă Carmine ar fi avansat o idee mult prea extravagantă.
   - Dumneavoastră daţi şi consultaţii, aveţi pacienţi?
   - Nu, n-am mai avut de ani buni, în afară de câteva cazuri deosebite, care i-au lăsat pe toţi cu gura căscată. De când s-a deschis Hugul, rolul meu a fost să am grijă de cercetătorii mei, să discut problemele lor dacă au vreo dilemă sau dacă lucrurile nu merg aşa cum credeau ei la început. Îi sfătuiesc, uneori le sugerez direcţii noi în care să-şi extindă explorările. Aceste discuţii, orele pe care le ţin, programul cursurilor şi lecturile pe care trebuie să le parcurg îmi lasă mult prea puţin timp pentru eventualii pacienţi.
   - Şi cine primeşte pacienţi dintre cei care lucrează aici? Reîmprospătaţi-mi memoria.
   - Addison Forbes, cel mai mult dintre toţi. Cercetarea lui este eminamente clinică. Doctorul Ponsonby şi doctorul Finch au şi ei câţiva pacienţi, în timp ce doctorul Polonowski are o clinică mare. Este expert în privinţa sindroamelor de malabsorbţie.
   Oare de ce nu pot să vorbească englezeşte? Asta ar fi vrut Carmine să întrebe. Dar se stăpâni şi spuse:
   - Deci îmi sugeraţi că ar trebui să vorbesc mai întâi cu
doctorul Forbes?
   - Vorbiţi cu ei în orice ordine vă place, spuse Profesorul şi sună după Tamara.
   Uite încă un Hugger care nu arată foarte bine, observă Carmine. Mă întreb ce pune la cale. O femeie sexy, care arată bine, dar care ştie că nu mai are mulţi ani buni în faţă.
   Addison Forbes îşi păstră calmul.
   - Dacă am pacienţi? întrebă el. Păi aş zice că da, domnule locotenent! Numărul pacienţilor mei cred că sare de 30 pe săptămână. Oricum, nu sunt niciodată mai puţin de 20. Toată lumea ştie că am pacienţi din ţară, dar şi din străinătate.
   - Este posibil ca unul dintre ei să vă poarte pică, dumneavoastră sau chiar Hugului, domnule doctor?
   - Dragul meu domn, i se adresă Forbes cu un aer superior, rareori se întâmplă ca pacienţii să-şi înţeleagă maladia! În momentul în care un tratament nu se soldează cu rezultate miraculoase, aşa cum a crezut el la început, dă vina pe doctor. Dar eu am mare grijă să le spun tuturor pacienţilor mei că sunt un doctor obişnuit, nu un vraci, şi că o simplă îmbunătăţire a situaţiei înseamnă un progres considerabil în lupta cu boala.
   Este arogant, intolerant şi sfidător, dar şi nevrotic – asta era părerea lui Carmine, dar se abţinu s-o exprime. În loc de asta, întrebă cu blândeţe:
   - Vreunul dintre aceşti pacienţi v-a ameninţat?
   Forbes păru şocat:
   - Nu, niciodată! Dacă vă aflaţi în căutarea unor pacienţi care proferă ameninţări, eu zic că aveţi mai multe şanse să-i găsiţi printre cei ai chirurgilor, nu ai medicilor curanţi.
   - Dar la Hug nu sunt chirurgi.
   - Şi nici pacienţi care să-şi ameninţe medicii, ripostă Forbes pe un ton înţepat.

   De la doctorul Walter Polonowski află că sindromul malabsorbţiei însemna că un pacient nu putea tolera hrana obişnuită ca toţi ceilalţi, sau dimpotrivă, manifestă preferinţă pentru substanţele care nu reprezentau pentru nimeni hrană.
   - Aminoacizi, fructe ori legume, plumb, cupru, gluten, tot soiul de grăsimi, spuse Polonowski, milostivindu-se de el. Dacă consulţi o grămadă de pacienţi, lista poate fi aproape nesfârşită. De exemplu, mierea poate provoca unor pacienţi şoc anafilactic. Dar eu sunt interesat mai ales de grupul de substanţe care cauzează leziuni cerebrale.
   - Aţi avut şi pacienţi dezagreabili?
   - Presupun că orice doctor se confruntă cu astfel de pacienţi, într-un moment sau altul, dar eu personal nu mă pot gândi la unul anume. Pacienţii mei ajung de obicei la mine după ce răul a fost făcut deja.
   Încă un Hugger care părea obosit, se gândi Carmine.

   Doctorul Maurice Finch arăta mult mai rău.
   - Mă consider vinovat pentru tentativa de sinucidere a doctorului Schiller, spuse Finch mâhnit.
   - Faptul e consumat, şi nu se poate spune că dumneavoastră aţi fi fost cauza, domnule doctor Finch. Doctorul Schiller are o grămadă de probleme, după cum sunt sigur că ştiţi. În plus, dumneavoastră i-aţi salvat viaţa. Puteţi să daţi vina pe persoana care a adus-o pe Mercedes Alvarez aici. Acum vă rog să nu vă mai gândiţi la doctorul Schiller pentru câteva momente şi să încercaţi să vă amintiţi dacă v-a ameninţat vreun pacient. Sau dacă aţi auzit vreun pacient proferând ameninţări la adresa Hugului?
   - Nu, spuse Finch, părând foarte surprins. Nu, niciodată.

   Acelaşi răspuns îl primi şi de la doctorul Charles Ponsonby, deşi figura acestuia exprima interes.
   - Este cu siguranţă un subiect de meditaţie, spuse el, încruntându-se. Se mai uită că se pot întâmpla şi astfel de lucruri, dar bineînţeles, chiar nu este exclusă o asemenea posibilitate. O să îmi pun şi eu mintea la contribuţie, domnule locotenent, şi voi încerca să-m amintesc dacă ni s-a întâmplat vreodată aşa ceva, mie sau colegilor mei. Deşi sunt aproape sigur că eu nu m-am confruntat niciodată cu o asemenea situaţie. Sunt prea inofensiv.

   De la Hug, Carmine o luă pe strada Oak printr-un vânt tăios, spre Facultatea de Medicină Chubb, unde parcurse labirintul de coridoare şi de tuneluri specifice acestui gen de instituţii pentru a ajunge în sfârşit la secţia de neurologie. Acolo solicită o întrevedere cu profesorul Frank Watson.
   Acesta îl primi imediat, în mod evident bucuros că Hugul trecea prin momente grele, deşi se grăbi să deplângă crimele care avuseseră loc.
   - Am auzit că dumneavoastră aţi găsit porecla pentru Centrul Hughlings Jackson, domnule profesor, spuse Carmine, zâmbind uşor.
   Watson se umfla în pene de mândrie. Îşi mângâie mustaţa neagră şi ridică una dintre sprâncenele sale mobile.
   - Da, eu am fost acela. Detestă chestia asta, nu-i aşa? O detestă foarte tare. Mai ales Bob Smith.
   Cât de mult îţi mai place s-o faci pe Mefisto! se gândi Carmine.
   - Urâţi Hugul?
   - Cu pasiune, spuse candid profesorul de neurologie. Eu stau aici, cu cel puţin la fel de mulţi oameni străluciţi în echipa mea, şi mă zbat pentru fiecare cent din fondurile de cercetare. Ştiţi câţi laureaţi ai premiului Nobel există în Facultatea de Medicină, domnule locotenent? Nouă. Imaginaţi-vă, nouă! Şi niciunul dintre ei nu e Hugger. Cu toţii fac parte din echipa mea, beneficiază de fonduri de mizerie. Bob Smith îşi poate permite să cumpere echipament pe care-l utilizează din an în Paşte, în vreme ce eu trebuie să număr fiecare bucată de vată pe care o folosesc! Cred că toţi banii aceia reprezintă cauza ruinei lui Bob Smith, căci altfel ar fi descoperit ceva important în domeniul neurologiei. El nu lucrează, ci se desfată. Un fariseu.
   - Atât de tare vă doare? întrebă Carmine.
   - Nu doare, spuse Frank Watson crunt. E vorba de agonie!

   Se înapoie pe strada Cedar şi află că jacheta lui Francine Murray nu le oferise nicio probă în afară de simpla ei prezenţă într-o ladă la sala de sport, chestie care se dovedise absolut inutilă.
    Silvestri îl informă că deocamdată Travisul supravieţuise acestei zile. Probleme mai serioase apăruseră la liceul Taft, unde existau elevi care proveneau din ghetoul de pe Argyle Avenue. N-au nevoie decât de o direcţie politică, se gândi el, dar măcar un lucru e bun în privinţa lui Mohammed el Nesr şi a Brigăzilor lui Negre – dacă consumă droguri, chiar şi ceva inocent, ca marijuana, sunt daţi afară din organizaţie. Voia ca soldaţii lui să aibă mintea limpede şi o reprezentare clară a scopurilor urmărite. Şi ăsta era un lucru bun, indiferent care ar fi fost acele scopuri. Silvestri şi primarul aveau o viaţă liniştită: câtă vreme Brigăzile Negre nu făceau decât instrucţie şi din când în când mărşăluiau pe Fifteenth Street cu cozi de mătură pe umărul stâng, erau lăsaţi în pace. Însă oare ce fel de armament, şi mai ales cât de mult, ascundeau ei în casele acelea ai căror pereţi erau tapetaţi cu saltele? Într-o bună zi cineva o să vorbească, şi atunci o să obţinem un mandat de percheziţie şi o să putem vedea ce-i acolo.
   Întâi decembrie... Omul nostru o să lovească din nou pe la sfârşitul lui ianuarie sau la începutul lui februarie şi mai avem mult până să-l prindem, aşa cum Mohammed el Nesr este departe de a convinge marea parte a populaţiei de culoare din Holloman că revoluţia este singura soluţie.
   Ridică receptorul şi formă un număr.
   - Ştiu că nu e miercuri, dar aş putea să vin să te iau şi să te invit în oraş, la o mâncare chinezească sau altceva? o întrebă el pe Desdemona.
   Părea foarte încordat, se gândi ea, deşi zâmbise când ea se urcase în Ford şi încercase să facă conversaţie până când ajunseseră la Blue Pheasant, de unde el ieşise apoi cu un braţ plin de cutii de carton.
   După aceea se lăsase tăcerea, chiar şi după ce el terminase de pus conţinutul cutiilor în castroanele albe cu capac şi o aşezase la masă.
   - Chiar te străduieşti, spuse ea umplându-şi farfuria şi inspirând aroma mâncării. Eu m-aş mulţumi să mănânc direct din cutie, să ştii.
   - Ar fi o adevărată insultă, spuse el, mai degrabă absent.
   Pentru că îi era foarte foame, nu mai spuse nimic până terminară de mâncat, apoi ea împinse farfuria deoparte, iar când el se întinse să o ia, îl apucă de braţ cu fermitate.
   - Nu, stai jos, Carmine, şi spune-mi ce s-a întâmplat.
   El se uită la mâna ei, de parcă ar fi fost surprins de ceva, apoi oftă şi se aşeză. Înainte ca ea să-şi poată retrage mâna, şi-o puse pe a lui peste ea şi o ţinu acolo.
   - O să fiu nevoit să-ţi iau gărzile.
   - Asta-i tot? Carmine, au trecut săptămâni întregi de când nu s-a mai întâmplat nimic. Sunt sigură că oricine ar fi fost s-a plictisit demult. Nu ţi-a trecut prin minte că poate toate astea s-au întâmplat pentru că uneori mai brodez şi pentru biserica catolică? Până la urmă, singurul lucru sfâşiat a fost veşmântul acela preoţesc – este posibil ca respectiva persoană să fi considerat că şi piesa pe care am făcut-o pentru Charles Ponsonby este suspectă, dar nu evident religioasă – era lungă şi îngustă, asemenea obiectelor folosite în altar. Aşa arată unele feţe de masă.
   - M-am gândit şi eu la asta, admise el.
   - Vezi, deci ne-am lămurit.
   - Acum nu mai lucrez decât obiecte pentru masă – feţe de masă şi şervete, mă rog, şerveţele.
   - Lucrezi?
   - Da, eu vând chestiile pe care le fac, chiar foarte scump, dacă vrei să ştii. Oamenii cu bani se plictisesc de aceleaşi milieuri şi macrameuri pe care le aduc din ţările sărace, ca obiectele de artizanat. Ceea ce fac eu e unic. Oamenilor le place la nebunie, iar contul meu în bancă se rotunjeşte simţitor. Arboră o mină vinovată. N-am declarat veniturile alea – şi de ce să le declar, când plătesc impozite pe salariu ca orice cetăţean, dar n-am drept de vot? Sper că pentru tine, ca poliţist, nu contează toate astea, nu-i aşa?
   Degetele lui i se plimbară pe pielea braţului, de parcă le-ar fi plăcut senzaţia, dar se opriră.
   - Câteodată, spuse el cu gravitate, am momente când mă lasă auzul. Ce-ai spus? Ceva despre interdicţia de a vota?
   - Nu contează.
    Îşi luă mâna, părând jenată.
    - Am rezolvat problema cea mai spinoasă, respectiv cea legată de gărzile mele. Sincer vorbind, mă simt uşurată. Deşi între mine şi ei sunt şi groase de lemn, nu prea mai am senzaţia de intimitate. Aşa că nu pot să spun decât drum bun.
    Ezită o clipă.
    - Când?
   - Nu sunt sigur. Vremea asta s-ar putea să fie în avantajul nostru. În caz că n-ai observat, vântul s-a înteţit şi mâine va fi foarte frig, sub zero grade. Asta ţine pe toată lumea în casă.
    Se ridică de la masă.
    - Hai să stăm în partea asta, mai confortabil, bea un pahar de coniac şi povesteşte-mi.
   - Să-ţi povestesc?
   - Da, să-mi povesteşti. Vreau să ştiu anumite lucruri şi tu eşti singura persoană de la care le pot afla.
   - Ce să afli?
   - Chestii despre Hug.
   Ea se strâmbă puţin, dar acceptă coniacul, gest pe care el îl luă drept încuviinţare.
   - Bine, hai, întreabă-mă.
   - Înţeleg starea prin care trece Profesorul, la fel şi pe cea a doctorului Finch, dar Polonowski de ce e atât de agitat? Te întreb asta, Desdemona, pentru că vreau să-mi dai răspunsuri care să nu aibă nicio legătură cu crimele. Dacă nu ştiu de ce se comportă ciudat vreun Hugger sau altul, sunt tentat să mă gândesc la crime, şi poate pierd o grămadă de timp preţios. Am sperat că Francine o să vă disculpe pe toţi, dar nu s-a întâmplat aşa. Tipul ăsta e viclean ca un şobolan de canalizare, astfel că reuşeşte să fie în două locuri în acelaşi timp. Povesteşte-mi ce-i cu Polonowski.
   - Walt e îndrăgostit de tehniciana lui, Marian, dar pe de altă parte are o căsnicie pe care cred că o regretă de ani buni, spuse ea, răsucind paharul cu băutura între palme. Au patru copii – sunt catolici convinşi, deci nu folosesc mijloace contraceptive.
   - Şi să vă ţineţi dopul pus la ploscă până când ajungeţi la Atena, declamă Carmine.
   - Foarte bine spus! zise ea, pe un ton apreciativ. Presupun că bietul Walt este unul dintre acei tipi a căror ploscă nu prea stă închisă atunci când se urcă în pat, lângă pocalul soţiei sale. Pe ea o cheamă Paola, e o femeie drăguţă care a devenit o epavă. E mult mai tânără decât el şi-l învinovăţeşte pe el pentru tinereţea şi frumuseţea ei pierdute.
   - Şi are o relaţie serioasă cu Marian?
   - Da, de luni bune.
   - Şi unde se întâlnesc? La Maiorul Minor, în câte o după-amiază? întrebă el, referindu-se la motelul de pe şoseaua 133, care era preferat de cei care aveau aventuri extraconjugale.
   - Nu. El are o cabană pe undeva prin nordul statului.
   La naiba! se gândi Carmine. Tipul are o cabană de care noi nu ştiam. Ce aranjament bun!
   - Ştii cumva unde e cabana asta?
   - Habar n-am. Nu i-a spus nici măcar Paolei unde este.
   - Şi de relaţia asta ştie toată lumea?
   - Nu, sunt foarte discreţi.
   - Şi tu cum de-ai aflat?
   - Pentru că am găsit-o pe Marian în toaleta de la etajul patru, vărsându-şi şi maţele. Credea că e gravidă. Când am liniştit-o şi am sfătuit-o să-şi pună o diafragmă dacă nu era sigură de anticoncepţionale, aşa am aflat de toată povestea.
   - Şi era gravidă?
   - Nu. Alarmă falsă.
   - Bine, să trecem la Ponsonby. Are câteva tablouri ciudate pe pereţii biroului, ca să nu mai vorbim de acele capete minuscule şi de măştile de drac. Tortură, monştri care îşi înghit copiii, oameni care ţipă.
   Râsul ei era atât de contagios încât el se simţi încălzit.
   - Oh, Carmine! Aşa e Chuck! Obiectele acelea de artă nu reprezintă decât o altă faţetă a insuportabilului său snobism. Îmi pare rău pentru el.
   - De ce?
   - Nu ţi-a spus nimeni că are o soră oarbă?
   - Îmi fac temele, Desdemona, deci ştiu şi chestia asta. Înţeleg că ea reprezintă motivul pentru care a rămas în Holloman. Dar de ce să-ţi pară rău pentru el? Pentru ea da, înţeleg.
   - Pentru că şi-a construit toată viaţa în jurul ei. Nu s-a căsătorit niciodată, nu are rude apropiate, deşi se cunosc cu familia Smith încă de când erau copii. Stau doar ei doi într-o casă veche, dinainte de Revoluţie, pe Ponsonby Lane. Cândva stăpâneau tot pământul pe o rază de un kilometru şi jumătate, dar educaţia lui Claire a fost scumpă, la fel şi cea a lui Chuck, şi din câte am înţeles au dus-o destul de greu pe vremea când trăiau părinţii lor. Cu siguranţă au vândut tot pământul. Charles adoră arta suprarealistă şi muzica clasică. Claire nu poate să vadă obiectele de artă, dar şi ei îi place muzica. Amândoi sunt pasionaţi de mâncarea bună şi de vinul de calitate. Cred că-mi pare rău pentru el pentru că atunci când îmi povesteşte despre viaţa lor împreună o face cu însufleţire, o povesteşte ca pe o rapsodie, ceea ce este... ei bine, mi se pare ciudat. Este sora lui, nu nevasta lui, deşi unii colegi mai cinici fac glume pe seama lor. Cred că în adâncul sufletului său Chuck se simte deranjat de anumite chestii care-l ţin legat de Claire, dar e mult prea loial pentru a admite chestia asta. Cu siguranţă el nu poate fi Monstrul, n-are nici timpul şi nici libertatea de mişcare pentru a comite toate acele grozăvii.
   - Eu n-am spus decât că obiectele alea de artă mi se par ciudate, încercă el să se scuze.
   - Mie-mi plac. Arta fie îţi place, fie nu.
   - Bine, să trecem mai departe. Sonia Liebman.
   - O femeie foarte de treabă, extrem de pricepută în ceea ce face. Este căsătorită cu un antreprenor de pompe funebre, Benjamin Liebman. Au o singură fată, care e la un colegiu pe lângă Tucson, se pregăteşte pentru Facultatea de Medicină. Vrea să se facă chirurg.
   Un cioclu. La naiba! Se pare că nu-mi fac temele aşa cum se cuvine.
   - Benjamin lucrează pentru cineva, sau e la pensie?
   - Doamne, Dumnezeule, nu! Are firma lui, undeva lângă Bridgeport.
    Desdemona închise ochii, străduindu-se să-şi aducă aminte.
    - Ăăă... Casa de Pompe Funebre Confort parcă îi spune.
   La naiba încă o dată! Un loc ideal unde criminalul şi-ar putea face disecţiile. Mâine trebuie neapărat să dau o raită pe la Casa de Pompe Funebre Confort.
   - Satsuma şi Chandra?
   - Îşi caută de lucru în altă parte. Circulă zvonul că Nur Chandra a primit deja o ofertă de la Harvard şi că abia aşteaptă să egaleze scorul la premii Nobel. Hideki nu e încă sigur. Decizia lui depinde cumva de armoniile din grădina lui.
   Carmine oftă.
   - Tu pe cine-ai alege, Desdemona?
   Ea clipi des.
   - Pe nimeni de la Hug, şi ţi-o spun foarte sincer. Lucrez acolo de 5 ani, deci m-am angajat mai târziu. Cei mai mulţi dintre cercetători sunt un pic ţicniţi într-un fel sau în altul, dar asta ţine şi de natura meseriei. Sunt atât de... inofensivi. Doctorul Finch vorbeşte cu pisicile sale de parcă ar putea să-i răspundă. Doctorul Chandra îşi tratează macacii ca pe nişte regi indieni, chiar şi doctorul Ponsonby, care ţine cel mai puţin la şobolanii lui este interesat de starea lor. Niciunul dintre cercetători nu este psihotic, aş putea să jur.
   - Lui Ponsonby nu-i prea pasă de şobolanii lui?
   - Carmine, zău aşa! Doctorului Ponsonby nu-i plac şobolanii! O grămadă de oameni detestă şobolanii, inclusiv eu. Cei mai mulţi dintre cercetători se obişnuiesc cu ei şi reuşesc chiar să-şi dezvolte o anume afecţiune faţă de ei. Dar nu toţi. Marvin ia şobolanii cu mâinile goale atunci când urmează să le facă o injecţie în burtică şi ei la rândul lor îl pupă cu mustăţile, pentru atenţia pe care le-o acordă. Însă doctorul Ponsonby foloseşte mănuşi foarte groase dacă n-are încotro şi chiar trebuie să pună mâna pe unul. Ştii, incisivii lor ar trece cu mare uşurinţă printr-o mănuşă mai subţire. Mă rog, rod ei cimentul, darămite...
   - Nu mă ajuţi deloc, Desdemona.
   Un răpăit uşor în fereastră o făcu pe Desdemona să se ridice în picioare.
   - La naiba, lapoviţă! O vreme minunată pentru a conduce maşina. Du-mă acasă, Carmine.
   Şi aşa, se gândi el, oftând în sinea lui, s-a mai dus o încercare de-a mea de a o ţine iar de mână. Nu că m-ar excita, e mai mult decât atât, simt că dincolo de independenţa şi inteligenţa asta se ascunde o femeie frumoasă care se chinuieşte să iasă la suprafaţă.

12
Joi, 16 decembrie 1965

   Cum nu mai ninsese dinainte de Ziua Recunoştinţei şi cum prima jumătate a lunii decembrie nu fusese mai rece ca de obicei, cea mai mare parte a locuitorilor Connecticutului credeau că o să aibă parte de un Crăciun fără zăpadă. Apoi ninse zdravăn în noaptea dinaintea zilei în care Carmine trebuia să meargă la New York, să se întâlnească cu familia Parson.
    Fiindcă detesta trenurile şi n-avea de gând cu niciun chip să călătorească într-un vagon care puţea a lână udă, dinţi nespălaţi şi ţigări, Carmine se trezi de dimineaţă şi plecă devreme cu Fordul. Descoperi că pe autostrada I-95 numărul de benzi se redusese de la trei la două, dar se putea merge acceptabil. După ce ajunse în Manhattan văzu că doar bulevardele fuseseră curăţate cu plugul, nu şi străzile secundare, şi asta pentru că acestea erau pline de maşini, aşa că nu se putea înlătura zăpada.
   Habar n-avea unde urma să îşi parcheze Fordul. Merse încet pe Park Avenue şi o coti pe Madison. Roger Parson junior se gândise şi la parcarea lui. Când opri maşina în faţa unei clădiri care nu era nici cea mai mare, dar nici cea mai mică din cvartalul respectiv, un portar îmbrăcat în uniformă ieşi în goană, luă cheile şi i le plasă unui alt angajat. Apoi îl conduse pe Carmine într-un hol mov, somptuos, placat cu marmură de Lovanto, dincolo de locul unde erau ascensoarele obişnuite, până la un lift privat, aflat la capătul holului. Era ascensorul directorilor – prevăzut cu o cheie care activa butoanele şi decorat în conformitate cu statutul celor care-l foloseau.
   Roger Parson junior îl întâmpină când uşile se deschiseră la etajul 43, cu Richard Spaight lângă el, doar că un pic mai în spate.
   - Domnule locotenent, îmi pare bine c-ai reuşit să înfrunţi vremea asta rea şi să vii. Ai luat trenul?
   - Nu, am venit cu maşina. Drumul din Connecticut până aici a fost floare la ureche în comparaţie cu mersul prin Manhattan, spuse Carmine, scoţându-şi haina, fularul şi pălăria.
   Parson se uită fascinat la pălăria aceea.
   - Ah, să înţeleg că este un omagiu adus lui Sherlock Holmes?
   - Dacă vreţi să glumiţi, domnule, puteţi să spuneţi şi aşa. Mi-am cumpărat-o din Londra, acum câţiva ani, când căciulile ruseşti nu prea erau la modă, din pricina lui Joe McCarthy. Îmi ţine cald la urechi.
   O secretară între două vârste dispăru cu hainele în timp ce Parson îl conduse pe Carmine într-o mică sală de conferinţe în care se aflau o măsuţă de cafea înconjurată de şase fotolii confortabile şi o masă mai înaltă, flancată de asemenea de şase scaune. Parchetul podelei era acoperit din loc în loc cu covoare persane de mătase, mobila părea să fie din lemn de arţar, rafturile de cărţi erau împodobite cu cristale. Elegant, dar şi oficial, în acelaşi timp, în afară de tablourile de pe pereţi.
   - O parte din colecţia de artă a unchiului William, spuse Spaight poftindu-l pe Carmine să ia loc într-unul dintre fotolii. Rubens, Velasquez, Poussin, Vermeer, Canaletto, Tiziano. Teoretic această colecţie aparţine universităţii Chubb, dar avem posibilitatea să amânăm cât vrem noi momentul predării ei, şi, sincer, chiar ne face plăcere să privim tablourile.
   - Vă înţeleg, spuse Carmine, întrebându-se în timp ce se aşeza în fotoliul de piele maro dacă pielea aceea mai atinsese un material atât de ieftin ca cel din care erau făcuţi pantalonii lui.
   - E adevărat, spuse Roger Parson junior, încrucişându-şi picioarele subţiri şi elegant îmbrăcate, că Hugul este acum centrul unor demonstraţii cu tentă rasistă?
   - Da, domnule, ori de câte ori vremea permite acest lucru.
   - De ce nu faceţi ceva în privinţa asta?
   - Ultima dată când m-am uitat în Constituţie, domnule Parson, acolo scria că sunt permise demonstraţiile ordonate de orice fel, inclusiv cele cu tentă rasistă, spuse Carmine pe un ton neutru. Dacă apar tulburări, revolte, putem să acţionăm, altfel nu. Şi nici nu credem că folosirea forţei ar fi potrivită în primă fază, pentru că aceasta ar putea provoca revolte. Este deranjant pentru Hug, dar personalul instituţiei nu a avut deloc de suferit, nu a fost agresat nici la plecare şi nici la venire.
   - Trebuie să recunoaşteţi, domnule locotenent, că impresia generală lăsată de poliţia din Holloman în ultimele două luni şi jumătate nu a fost prea bună, spuse Spaight, cu buzele strânse. Ucigaşul ăsta se pare că-şi cam bate joc de voi toţi. Poate că este timpul să chemaţi FBI-ul.
   - Ne consultăm regulat cu FBI-ul, domnule, vă asigur de asta, dar nici FBI-ul nu are nicio pistă. Am întrebat organele legii din fiecare stat din Uniune dacă s-au confruntat cu vreun caz asemănător, dar n-am primit niciun răspuns pozitiv. În ultimele două luni, de exemplu, am verificat recomandările şi locuinţele a mai multe sute de profesori suplinitori, fără niciun rezultat. N-a fost ignorată nicio pistă care ne-ar fi putut oferi o soluţie.
   - Ce nu înţeleg eu, spuse Parson iritat, este de ce omul ăsta n-a fost încă prins! Trebuie să aveţi măcar idee cam cine ar putea fi responsabil!
   - Metodologia poliţiei depinde de o reţea de relaţii, zise Carmine, care se gândise pe parcursul drumului ce avea să spună. În circumstanţe normale se stabileşte un cerc de suspecţi, fie că este vorba despre o crimă, un jaf armat sau un caz de trafic de droguri. Cu toţii ne cunoaştem unii pe alţii, poliţiştii şi răufăcătorii. Noi, poliţiştii, ne conducem investigaţia după un tipar bine stabilit, aşa cum ştim că dă cele mai bune rezultate. Oamenii cu experienţa şi gradul meu sunt în poliţie de multă vreme şi şi-au dezvoltat instincte foarte bune despre răufăcătorii cu care intră în ecuaţie. Crimele au un anumit tipic, un anumit şablon. La fel şi jafurile. Şi aceste şabloane ne conduc la cei care se fac vinovaţi.
    - Şi crima asta are un şablon, spuse Spaight.
  - Nu despre asta vorbesc, domnule Spaight. Ucigaşul este o fantomă. Răpeşte fetele, dar nu lasă nicio urmă în spate. Nimeni nu l-a văzut şi nici măcar nu l-a auzit. Se pare că nicio fată nu-l cunoştea. Imediat ce ne-am dat seama că victimele lui aveau toate origini caraibiene şi am încercat să protejăm fetele care corespundeau acestui parametru, s-a reorientat către o metisă cu tată negru din Connecticut şi mamă albă din Pennsylvania. Acelaşi tip de fată, din punct de vedere fizic, dar cu o ascendenţă etnică diferită. A răpit-o dintr-un liceu aflat în mijlocul oraşului, un liceu cu o mie cinci sute de elevi. Şi-a modificat şi câteva aspecte ale tehnicii, aspecte pe care nu vi le pot divulga. Însă vă pot spune, domnilor, că nu am avansat foarte mult din locul în care eram în urmă cu două luni şi jumătate. Pentru că nu există nicio reţea de relaţii. Nu este un criminal profesionist, este o nonentitate anonimă. O fantomă.
   - Ar putea fi vorba de cineva cunoscut cu antecedente în acest domeniu? Vreun violator?
   - Am verificat şi acest aspect, domnule Parson, chiar foarte amănunţit. După părerea mea este violator şi ucigaş în acelaşi timp, dar poate că violul atârnă mai greu în balanţă pentru el decât crima, şi le ucide doar pentru a se asigura că victimele nu vor vorbi. Am cercetat personal sute de dosare, în căutarea vreunui violator care să nu se limiteze doar la un singur delict. Când am văzut că niciunul dintre violatorii condamnaţi sau acuzaţi nu se potrivea cu profilul ucigaşului nostru am trecut la cazurile în care femeile sau fetele îşi retrăseseră acuzaţiile – se întâmplă destul de des. M-am uitat la fotografiile fetelor, la descrierile violurilor, dar instinctul nu mi-a spus nimic. Şi în mod sigur nu m-ar fi înşelat dacă ar fi fost ceva acolo.
   - Înseamnă că e vorba de un tânăr, spuse Spaight.
   - Ce vă face să credeţi asta?
   - Toată tărăşenia asta durează de doi ani. Autorul unor astfel de crime şocante ar fi manifestat mai devreme predispoziţii maniacale, înainte de a atinge o anumită vârstă.
   - O observaţie foarte bună, dar nu cred că ucigaşul nostru e foarte tânăr, nu, domnule. Este rece, calculat, deştept, fără scrupule, fără îndoieli. Toate acestea sugerează mai degrabă maturitate, nu tinereţe.
   - Ar putea avea aceleaşi origini ca şi victimele?
   - Ne-am gândit şi la această posibilitate, domnule Parson, asta până când a făcut o schimbare în metodologie, a schimbat originea etnică a victimelor. Unul dintre psihiatrii de la FBI a avansat ideea că ar putea arăta ca şi victimele sale – să zicem, ar putea avea aceeaşi culoare a pielii – dar dacă un astfel de om există, încă nu l-am găsit, şi nici nu are cazier.
   - Deci ceea ce spui de fapt, domnule locotenent, este că dacă – sau când – acest ucigaş va fi prins, capturarea lui nu se va realiza cu ajutorul metodelor tradiţionale.
   - Da, zise Carmine pe un ton sec, asta e ceea ce spun. Ca şi mulţi alţii înaintea lui, va fi anihilat ca urmare a unei greşeli sau a unui accident.
   - Nu e o opinie care să inspire încredere, spuse Parson iritat.
   - Oh, îl vom prinde, domnule. L-am obligat să-şi schimbe modul de operare şi vom continua să-l hărţuim. Nu cred că este la fel de senin ca până acum.
   - Senin? întrebă Spaight uimit. Cu siguranţă că nu e senin!
   - De ce n-ar fi? replică Carmine. Nu are sentimente, domnule Spaight, aşa cum înţelegem noi sentimentele. Este nebun, dar are mintea limpede.
   - Câte fete mai trebuie să moară după o cruntă agonie? întrebă Parson pe un ton sarcastic.
   Carmine se strâmbă.
   - Dacă v-aş putea răspunde la această întrebare, aş şti numele ucigaşului.
   O menajeră îmbrăcată în uniformă intră împingând un gheridon şi se apucă să pună masa.
   - Sper că rămâi la prânz, domnule locotenent? întrebă Roger Parson junior, ridicându-se în picioare.
   - Mulţumesc, domnule.
   - Ia loc, te rog.
   Carmine se aşeză şi se uită la tacâmurile Lenox.
   - Noi suntem patrioţi, spuse Spaight, aşezându-se în dreapta lui Carmine, în timp ce Parson se instala în partea stângă. Prins la mijloc.
   - La ce vă referiţi, domnule Spaight?
   - Tacâmuri americane, faţă de masă americană, de fapt totul e de producţie americană. Unchiului William îi plăceau materiile străine.
   Materii străine. N-aş fi ales aceste cuvinte pentru a descrie covoarele acelea, se gândi Carmine. Sau tabloul de Velasquez.
   Masa fu servită de către un valet şi de o menajeră.
   Somon afumat de Nova Scoţia cu bucăţele mici de pâine prăjită cu unt, friptură de viţel cu cartofi lionezi şi cu spanac gătit la aburi, un platou de brânzeturi şi o cafea excelentă. Niciun strop de alcool.
   - Prânzurile la care se bea alcool, zise Richard Spaight, sunt un adevărat blestem. Dacă aflu că un client a băut la prânz, nu mai stau de vorbă cu el. În afaceri e nevoie de un cap limpede.
   - La fel şi la poliţie, spuse Carmine. De aceea comisarul Silvestri a interzis total consumul de alcool. Nicio picătură, decât în afara programului, şi niciun beţiv în poliţie.
   Era aşezat în faţa tabloului de Poussin, de o frumuseţe desăvârşită.
   - E minunat, îi spuse el gazdei sale.
   - Da, am ales lucrări cu o tematică mai puţin incitantă pentru camera asta. Picturile de război ale lui Goya sunt în biroul meu. La plecare nu rata unicul nostru El Greco. Este expus la capătul coridorului, sub un geam blindat, spuse Roger Parson junior.
   - Aţi fost vreodată jefuiţi?
   Poliţistul din el nu se putuse abţine.
   - Nu, e prea greu de intrat aici. Sau poate că sunt o grămadă de alte ţinte mai uşoare. Este un oraş plin de obiecte de artă minunate. Adesea mă amuz gândindu-mă la tot feluri de planuri, cum aş putea să fur un Rembrandt de la Metropolitan sau un Picasso de la galeria aceea particulară de pe Fifty-third. Şi, acum serios vorbind, niciunul dintre furturi n-ar fi imposibil.
   - Poate şi unchiul dumneavoastră, Williams, se pricepea la astfel de operaţiuni.
   Richard Spaight pufni în râs.
   - Cu siguranţă că se pricepea! Pe vremea lui era şi mult mai uşor, bineînţeles. Dacă mergeai la Pompei sau la Florenţa, nu trebuia decât să dai ghidului 10 dolari bacşiş. Ar trebui să vezi mozaicul roman pe care-l avem în sera casei bătrâneşti din Litchfield – magnific!
   Crăciun fericit, ha ha, gândi Carmine în timp ce se urca în Fordul încălzit deja şi o lua spre casă. Nu e niciunul dintre ei, dar dacă ar dispărea un Rembrandt de la muzeul Metropolitan, le-aş putea sugera celor de la poliţia din New York unde să caute. M.M. o să fie demult la doi metri sub pământ când grupul ăsta vesel o să renunţe în sfârşit la colecţia unchiului Williams, chiar dacă era alcătuită din materii străine.

13

Vineri, 24 decembrie 1965

   - Oh, la naiba! spuse Desdemona, strâmbând din nas.
   Canalizarea aia iar s-a înfundat. Pentru câteva clipe se gândi dacă n-ar fi bine să bată şi la uşa proprietarului, dacă tot o luase în jos pe scări, apoi renunţă. Nu era prea încântat de prezenţa poliţiştilor în casa lui şi îi bătuse ceva apropouri Desdemonei, cum c-ar fi cazul să-şi caute o nouă casă. Deci avea să se ocupe ea de ventilaţia canalizării şi astfel o să evite o nouă confruntare.
   Când deschise uşa, duhoarea o izbi în faţă, dar ea nu simţi acest lucru. Nu mai vedea decât faţa înnegrită, congestionată a lui Charlie, poliţistul care îşi făcea de obicei tura de noapte joia. Era întins într-o poziţie ce sugera o luptă disperată, cu mâinile şi picioarele îndoite, dar faţa... faţa... Umflată, cu limba ieşită în afară, cu ochii holbaţi.
   O parte din Desdemona ar fi vrut să ţipe, dar asta ar fi făcut din ea o femeie normală, iar Desdemona îşi petrecuse jumătate din viaţă chinuindu-se să demonstreze lumii întregi că era egala oricărui bărbat. Se agăţă de tocul uşii şi se strădui să rămână nemişcată până când o să fie sigură că poate sta în picioare. Lacrimile îi umplură ochii şi începură să-i curgă pe obraji. Oh, Charlie! O slujbă atât de plicticoasă, îi spusese el într-o seară, când venise să-i ceară o carte. Din biblioteca oraşului citise cam tot ce-i plăcuse, ceea ce nu însemna neapărat multe cărţi. Un Raymond Chandler sau un Mickey Spillane? Dar ea nu putuse să-i ofere decât o Agatha Christie, care lui nu-i plăcuse, dar nici nu o înţelesese.
   Gata, acum îşi revenise. Desdemona dădu drumul tocului uşii şi schiţă gestul de a se întoarce, pentru a se îndrepta spre telefon. Şi atunci observă bucata mare de hârtie care era lipită pe fereastra ce lumina casa scărilor. Negru intens pe alb strălucitor, o tipăritură foarte îngrijită:

   EŞTI O TURNĂTOARE,
   CIUDATO!
   MAIMUŢOIUL ĂLA NU E OTHELLO,
   DAR PUN EU MÂNA PE TINE!
   PÂNĂ ATUNCI – TRANSPIRĂ!

   - Carmine, spuse ea calmă când el veni la telefon, am nevoie de tine. Charlie a fost ucis.
   Înghiţi în sec, apoi trase adânc aer în piept.
   - Chiar în faţa uşii mele. Te rog, vino!
   - Este încă deschisă? întrebă el, la fel de calm.
   - Da.
   - Atunci închide-o, Desdemona, în secunda asta.
  Sergenţii de la birou nu-l văzuseră niciodată pe Carmine Delmonico fugind, dar de data asta aproape că zbura. Abe şi Corey îl urmau şi ei în goană, ducându-i haina, căciula şi fularul. După mai puţin de un minut apăru şi Patrick O’Donnell în urma lor.
   - Oho! exclamă sergentul Larry D’Aglio uitându-se în direcţia funcţionarului său. Probabil că rahatul zboară în toate direcţiile.
   - Nu şi într-o dimineaţă ca asta, spuse funcţionarul. E prea frig.
   - Sugrumat cu o coardă de pian, spuse Patrick. Bietul băiat! S-a luptat, dar mai mult din reflex. Coarda de pian era înfăşurată în jurul gâtului lui şi trecută prin buclă înainte ca el să-şi dea seama ce se întâmplă.
   - Prin buclă? întrebă Carmine, întorcându-şi privirea de la hârtia lipită pe fereastră.
   - N-am mai văzut niciodată o chestie ca asta. O buclă la un capăt al corzii, un mâner de lemn la celălalt. Mânerul se strecoară prin buclă, apoi ucigaşul face un pas înapoi şi trage cu toată puterea. Charlie n-a apucat să-l atingă. 
   - Apoi, foarte calm, a pus biletul acela în geam. Uită-te la el, Patsy! Foarte drept, exact în mijlocul ferestrei – oare cum l-a fixat acolo?
   Patrick privi în sus şi rămase mut de uimire.
  - Iisuse!
   - Mă rog, Paul o să ne spună cum după ce o să-l dea jos de-acolo.
   Carmine îşi îndreptă umerii.
   - E momentul să-i bat la uşă.
   - Cum era când a dat telefon?
   - Nu tremura, chiar deloc.
   Ciocăni şi strigă cu voce tare.
   - Desdemona, sunt Carmine. Dă-mi drumul!
   Avea faţa palidă, mâinile îi tremurau, dar era destul de stăpână pe sine. Nimic nu-i oferea o scuză, un motiv pentru a o lua în braţe, ca s-o liniştească.
   - Ce mai diversiune, spuse ea.
   - Da, a ridicat miza. Ce-ai de băut?
   - Ceai. Sunt englezoaică, noi nu prea bem coniac. Doar ceai. Dar făcut aşa cum trebuie, cu frunze adevărate, nu cu pliculeţe. Holloman e un loc destul de civilizat, să ştii. Există un magazin unde se vinde cafea şi ceai, şi de-acolo pot să iau Darjeeling.
   Îl conduse în bucătărie.
   - L-am făcut când am auzit sirenele.
   Nici vorbă de căni sau ceşti cu farfurioare delicate, pictate de mână. Ceainicul era acoperit cu un material şi arăta ca o păpuşă, cu ciocul şi mânerul ieşind la capetele opuse ale unei crinoline cu ciucuri. Lapte, zahăr, chiar şi prăjiturele. Ei bine, poate atenţia şi scrupulozitatea cu care se dedică ritualurilor domestice este modalitatea prin care reuşeşte să-şi păstreze calmul şi siguranţa de sine. Poate aşa rezistă.
   - Mai întâi laptele, spuse ea, ridicând materialul de pe ceainic.
   El n-avea de gând să-i spună că prefera ceaiul aşa cum îl beau americanii, mai slab, fără lapte, cu o feliuţă de lămâie. Aşa că sorbi politicos din lichidul fierbinte şi aşteptă.
   - Ai văzut biletul? întrebă ea, uitându-se mai degrabă la ceai.
   - Da. Bineînţeles, acum nu mai poţi rămâne aici.
   - Mă îndoiesc c-aş mai fi lăsată să stau! Proprietarul meu nu era prea încântat nici de prezenţa poliţiştilor aici. Acum sigur o să facă spume la gură. Dar unde să mă duc?
   - Protecţia martorilor. Avem un apartament în clădirea în care locuiesc eu pentru oameni aflaţi în situaţia ta.
   - Nu-mi pot permite chiria.
   - Protecţia martorilor exclude obligaţia de a plăti chirie, Desdemona.
   Oare de ce era aşa de cărpănoasă?
   - Înţeleg. Atunci cred c-aş face bine să mă apuc de împachetat. N-am prea multe lucruri.
   - Mai întâi bea nişte ceai şi răspunde-mi la câteva întrebări. Ai auzit ceva neobişnuit pe parcursul nopţii? L-ai văzut pe Charlie?
   - Nu, n-am auzit nimic. Dorm foarte adânc. Charlie m-a salutat când a ajuns – l-am auzit venind, chiar dacă trecuse ora la care mă bag de obicei în pat. De regulă vine să-mi ceară câte o carte, chiar dacă nu prea-i plac cărţile mele.
   - Aseară i-ai dat vreo carte?
   N-avea niciun rost să-i spună că Charlie n-ar fi trebuit să citească în timpul serviciului.
   - Da, un Ngaio Marsh. Numele l-a intrigat, nu ştia cum să-l pronunţe. Credeam c-o să-i placă mai mult decât Agatha Christie – victimele din romanele lui Marsh mor de obicei într-o mare de excremente.
   Se înfioră.
   - Ca şi Charlie de altfel.
   - Ai văzut vreun semn c-ar fi intrat şi în apartament?
   - Nu, şi crede-mă, chiar m-am uitat. Nimic nu era clintit din locul său.
   - Dar ar fi putut intra. La chestia asta nu m-am gândit.
   - Nu te învinovăţi, Carmine, te rog.
   Se ridică în picioare.
   - Pe tine te face ceva să ţipi, Desdemona?
   - Oh, da, spuse ea cu gravitate. Păianjenii şi gândacii.

   - Nimic, ca de obicei, spuse Patrick în biroul lui Silvestri. Nici o amprentă, nici o fibră, nici un fel de rest. Probabil că a folosit o măsură pentru fereastră, afişul – e prea mare pentru a-i spune bilet – era plasat perfect. Echidistant faţă de margini, la milimetru. L-a fixat cu patru biluţe de Plasticen, pe cele patru colţuri, ba chiar l-a ridicat un pic în stânga. Şi e un tip original! Afişul este făcut cu un set de litere de 48. Pe hârtie subţire, îndeajuns de subţire pentru a fi pusă peste o alta, liniată – toate literele sunt aranjate cu precizie. Un set de desen ieftin, de genul celor ce pot fi cumpărate de la raioanele de jucării ale magazinelor universale. Literele au fost apăsate cu un obiect rotund, de metal – mânerul unui cuţit sau poate al unui scalpel. Nu cu un pix sau stilou, ar fi fost prea ascuţit.
   - Poţi să-ţi faci o idee despre mărimea mâinilor după modul în care a apăsat hârtia peste cele patru biluţe de Plasticen? întrebă Marciano.
   - Nu. Cred că a pus ceva între degetele sale şi foaia de hârtie, o cârpă sau ceva de genul ăsta.
   - De ce-ai spus că laţul acela este neobişnuit, Patsy? întrebă Carmine, oftând. O coardă cu o buclă la un capăt şi cu un mâner la celălalt nu e un unicat.
   - Ăsta chiar e unicat. Mânerul nu este făcut din lemn, aşa cum am crezut iniţial. Este sculptat într-un femur de om. Dar nu e sculptat de el. Pare incredibil de vechi, aşa că l-am trimis să fie examinat cu izotopi de carbon. Coarda de pian n-are nimic neobişnuit.
   - N-a strâns îndeajuns de tare pentru a tăia pielea? întrebă Silvestri.
   - Nu, doar pentru a obstrucţiona carotidele şi traheea.
   - A mai folosit metoda asta şi până acum.
   - Oh, da, este foarte priceput.
   - Dar a lăsat laţul în urmă. Oare asta înseamnă că s-a plictisit de jucăria asta? întrebă Abe.
   - Eu aşa aş zice.
   - Încă mai crezi că Desdemona Dupre e doar o diversiune? întrebă Corey, mult mai supărat decât ceilalţi.
   Nevasta lui Charlie era foarte bună prietenă cu propria lui soţie.
   - Nu pot să cred c-ar putea fi altceva! aproape ţipă Carmine, cu mâinile în păr. Nu e deloc proastă – dacă ar fi ştiut ceva, mi-ar fi spus.
   - Şi care e teoria ta despre ea, Carmine? întrebă Silvestri.
   - Eu cred că a ales-o pe ea din mai multe motive. În primul rând pentru că este singură. Îi e mai uşor să ajungă la ea. În al doilea rând, nu e absolut deloc genul victimelor, aş spune că este chiar opusul lor. Şi poate cel mai important lucru, ştie că Desdemona este Huggerul de care mă folosesc eu, care m-a ajutat întotdeauna. În biletul acela i se spune „turnătoare”.
   - Şi despre bilet ce crezi? insistă Silvestri.
   - Oh, e o chestie extraordinară, domnule! Adică, frazeologia utilizată este mai degrabă specifică englezei internaţionale decât celei americane. A împărţit totul exact. A folosit cuvântul „maimuţoi”, care a ieşit de mult din uz ca poreclă pentru poliţiştii de origine italiană. Acum ni se spune „broscari”. Mai departe, indică faptul că este o persoană educată, şcolită, prin faptul că-mi spune Othello, care o avea soţie pe Desdemona.
   Văzu expresia de pe faţa lui Corey şi extrapolă.
   - Un nemernic pe nume Iago l-a lucrat pe Othello, a profitat de posesivitatea lui, de pasiunea cu care o iubea pe Desdemona. L-a făcut pe Othello să creadă că ea îi era necredincioasă. Aşa că Othello a strâns-o de gât. Având în vedere circumstanţele, sugrumarea cu laţul a fost cea mai asemănătoare metodă cu strânsul de gât pe care o putea găsi.
   - Vrea să te pună pe jar? întrebă Patrick.
   - Mă îndoiesc. A pus-o pe ea pe jar. Dar de fapt a vrut să ne arate nouă tuturor că nimic n-o poate proteja dacă el se hotărăşte să acţioneze.
   - Un ucigaş de poliţişti! spuse Corey cu înverşunare.
   - Un ucigaş de copii, zise Marciano. Trebuie să-l oprim, Carmine.
   - O să-l oprim. Nu-l las din mână, Danny, pentru nimic în lume.

   Singurul mod în care se putea intra în apartamentul Desdemonei de la etajul al zecelea al clădirii Nutmeg Insurance era prin tastarea unui cod de zece cifre într-o încuietoare specială, după ce în prealabil se vorbea la interfon. Codul se schimba în fiecare zi şi nimeni n-avea voie să îl scrie, nici măcar Desdemona.
   Aceasta nu protestă când Carmine intră în seara aceea în apartament cu braţele încărcate de pungi de cumpărături.
   - Ceai Darjeeling de la Scrivener’s, cafea columbiană de la acelaşi magazin, pâine neagră, unt, şuncă feliată, câteva semipreparate, gogoşele cu stafide, maioneză, murături, fursecuri cu ciocolată, m-am gândit că s-ar putea să-ţi placă, spuse el, punând sacoşele pe bufetul din bucătărie.
   - Sunt în stare de asediu? întrebă ea. N-am voie să merg la muncă şi nici în drumeţii în weekenduri?
   - Drumeţiile nici nu intră în discuţie, dar în seara asta o să mâncăm la Malvolio’s sau oriunde vrei tu. Nu pleci nicăieri fără doi poliţişti, şi de data asta n-or să citească cărţi, spuse el. Uşa asta e bună, solidă, ceea ce înseamnă că n-o să-mi irosesc oameni pentru pază, dar odată ce treci prin ea, eşti proprietatea guvernului.
   - Detest profund chestia asta, spuse ea, luându-şi haina din cuier.
   - Atunci să sperăm că n-o să dureze prea mult.

PARTEA A TREIA

Ianuarie şi februarie 1966

14

Sâmbătă, 1 ianuarie 1966

   Telefonul îl trezi pe Carmine dintr-un somn adânc, cu puţin înainte de ora opt dimineaţa, în prima zi a anului.
   Fusese una dintre puţinele dăţi în ultimii aproape trei ani în care îşi lăsase trupul şi mintea să se odihnească profund, să doarmă adânc. Nu pentru că sărbătorise trecerea în noul an, deşi anul care trecuse fusese unul dintre cei mai urâţi ani ai vieţii sale şi avea destule motive să creadă că anul care începea acum o să fie şi mai rău. Tocmai de aceea îşi petrecuse revelionul singur, în apartamentul său, privind la televizor mulţimea adunată în Times Square. Îi trecuse prin minte s-o invite şi pe Desdemona să urce două etaje până la el, dar decisese să n-o facă, pentru că se temea ca ea să nu se plictisească de compania lui. Dacă ea mânca în oraş, o făcea numai împreună cu el, el era escorta ei, el achita nota de plată, oricât s-ar fi plâns ea, el considera că e o simplă politeţe. Aşa ajunsese să se bage în pat cu mult înainte de miezul nopţii, dormise fantastic de bine şi se trezise foarte uşor şi odihnit atunci când sunase telefonul.
   - Delmonico, spuse el.
   - Danny la telefon, se auzi vocea lui Marciano. Carmine, du-te la New London imediat. A avut loc încă o răpire. Pe Dublin Road, pe malul dinspre Groton al râului. Abe şi Corey sunt şi ei pe drum, la fel şi Patrick. Poliţiştii din New London vă aşteaptă.
   Se ridică imediat, conştient că transpiraţia care-l năpădise nu era cauzată de căldura caloriferului. Îi plăcea să doarmă într-o cameră răcoroasă, aşa reuşea să rămână învelit toată noaptea.
   - Dar nu se poate, spuse el, scuturat de un fior. N-au trecut decât 30 de zile de la Francine, tipul nu trebuia să lovească din nou decât pe la sfârşitul lunii.
   - Nu suntem siguri că e vorba de acelaşi tip – mai întâi că răpirea a avut loc noaptea şi pentru poliţiştii din New London e o chestie complet nouă. Du-te acolo şi pune-i în temă.

   Cu Abe la volan parcurseră rapid cei 60 de kilometri până în New London. Paul şi Patrick veneau în urma lor, într-o dubiţă.
   - Treizeci de zile, n-au trecut decât treizeci de zile! spuse Abe în vreme ce părăseau autostrada I-95 şi intrau în New London.
   Până atunci nu scosese nicio vorbă.
   - Ia-o pe ieşirea spre Groton, imediat după pod, spuse Corey, care avea o hartă întinsă pe genunchi. Nu poate fi vorba de acelaşi tip, Carmine.
   - O să aflăm peste câteva minute, aşa că aveţi răbdare.
   Găsiră relativ repede locul respectiv. Se părea că toate maşinile de poliţie din New London parcaseră pe laturile unei străzi de-a lungul căreia se aflau case modeste, cu loturi de maximum o mie de metri pătraţi de teren; Dublin Road, Groton.
   Casa indicată de către un poliţist care patrula zona era zugrăvită în gri, o casă cu un singur etaj, prea mică pentru a putea fi considerată fermă. Mai degrabă era casa unui om al muncii care se mândrea cu proprietatea lui. Dintr-o singură privire Carmine îşi dădu seama, cu o strângere de inimă, că oamenii care locuiau acolo erau respectabili şi respectaţi. O familie care corespundea perfect scopurilor ucigaşului.
   - Tony Dimaggio, se recomandă un bărbat în uniformă de căpitan, întinzându-i mâna lui Carmine. O adolescentă de culoare în vârstă de 16 ani, pe nume Margaretta Bewlee a fost răpită în timpul nopţii. Domnul Bewlee crede că răpitorul a intrat pe fereastra dormitorului, însă n-am lăsat pe niciunul din băieţii mei să se apropie, mi-a fost teamă să nu distrugă vreo probă – dacă Monstrul a ajuns aici, cazul ăsta nu-i deloc de competenţa noastră. Haideţi înăuntru, spuse el, luându-i-o înainte lui Carmine. Mama e distrusă, dar domnul Bewlee încă rezistă.
   - Vin imediat după ce îi arăt doctorului O’Donnell unde este fereastra respectivă. Mulţumesc pentru ajutor, Tony.
   Toţi membrii familiei erau de culoare: tatăl, mama, o fetiţă trecută de 11 ani şi doi băieţi care n-aveau mai mult de 10.
   - Domnule Bewlee? Locotenentul Delmonico. Povestiţi-mi ce s-a întâmplat.
   Faţa lui avea acea nuanţă de gri pe care o căpăta tenul oamenilor de culoare când treceau prin momente de grea cumpănă, dar reuşi să-şi controleze sentimentele. Ştia că dacă va reuşi să se stăpânească în continuare ar putea astfel să-i fie de ajutor Margarettei. Soţia lui, încă în halat şi papuci de casă, stătea, împietrită de durere, privindu-l cu ochii sticloşi.
   Domnul Bewlee trase adânc aer în piept.
   - Am sărbătorit venirea noului an, apoi ne-am băgat în pat, domnule locotenent. Toţi – ne culcăm de obicei devreme, aşa că abia mai puteam ţine ochii deschişi.
   - Aţi băut ceva alcool, ca de exemplu nişte vin spumos?
   - Nu, doar punci de fructe. În casa asta nu se prea bea.
   Avea chipul înnegurat. Când părea că-şi pierde firul şi că nu ştie ce urmează se uita la Carmine, implorându-l din priviri: „Ajută-mă! Ajută-mă!”.
   - Ce meserie aveţi, domnule Bewlee?
   - Sunt sudor de precizie la Electric Boat. Urma să fiu promovat peste vreo două săptămâni. Abia aşteptam creşterea de salariu, voiam să ne mutăm, să ne cumpărăm o casă mai mare.
   Lacrimile începură să-i curgă pe faţă şi se opri.
   - Prezentaţi-mi-i pe copiii dumneavoastră, domnule Bewlee.
   Tatăl încercă să se adune, convins că atâta lucru putea să facă.
   - Ea e Linda, are 14 ani. Hank are 11. Ray, 10. Mai avem un băieţel mai mic, Terence. Are 2 ani şi doarme la noi în cameră. Linda l-a dus la vecina de alături, la doamna Spinoza. Ne-am gândit că el nu trebuie... că nu trebuie să...
   Se întrerupse, îşi luă faţa în mâini, străduindu-se să se concentreze.
   - Îmi pare rău, nu pot...
   - Nu vă grăbiţi, domnule Bewlee.
   - Etta – aşa îi spunem noi – şi Linda împart aceeaşi cameră.
   - Împart o cameră?
   - Exact, domnule locotenent. Acolo stau ele două. Nu ne-am trezit prea devreme, dar când soţia mea a început să pregătească micul dejun le-a strigat pe fete. Linda a spus că Etta e la baie, dar am descoperit după aceea că acolo erau băieţii, nu Etta. Aşa că am început să o căutăm, dar n-am dat de ea. Şi atunci am sunat la poliţie. Nu mă gândeam decât la Monstru. Dar nu poate fi vorba de el, nu-i aşa? E prea devreme să acţioneze, iar Etta este la fel ca noi, vreau să spun că noi suntem negri de-adevăratelea. N-are el nevoie de fata noastră, domnule locotenent.
   Ce răspuns ar fi putut să-i dea? Carmine se întoarse spre sora lui Etta.
   - Linda, nu-i aşa? întrebă el, zâmbindu-i.
   - Da, domnule, reuşi ea să îngaime printre suspine.
   - N-o să-ţi cer să nu plângi, Linda, dar ai putea s-o ajuţi pe sora ta răspunzându-mi la câteva întrebări, bine?
   - Bine.
   Îşi şterse lacrimile.
   - Tu şi Etta v-aţi dus la culcare la aceeaşi oră, nu-i aşa?
   - Da, domnule. La 12 şi jumătate.
   - Tăticul tău a spus că eraţi cu toţii foarte somnoroşi. Este adevărat?
   - Eram frânţi, confirmă Linda.
   - Deci v-aţi băgat direct în pat.
   - Da, domnule, imediat după ce ne-am spus rugăciunea.
   - Nu cumva lui Etta nu-i place să-şi spună rugăciunea?
   Ochii Lindei se uscară brusc. Părea şocată.
   - Nu, domnule, nu!
   - Aţi mai vorbit după ce v-aţi băgat în pat?
   - Nu, domnule, cel puţin eu nu. Am adormit imediat ce-am pus capul pe pernă.
   - Ai auzit vreun sunet astă-noapte? Te-ai trezit să mergi la baie?
   - Nu, domnule. Am dormit până când ne-a strigat mama. Mi s-a părut ciudat că Etta s-a trezit înaintea mea. Ea întotdeauna mai zăboveşte în pat. Apoi m-am gândit că s-a sculat mai devreme ca să mi-o ia înainte la baie, dar când am bătut la uşă, mi-a răspuns Hank.
   Copilul avea o faţă foarte frumoasă, ochi strălucitori, închişi la culoare, o piele perfectă, buze pline, capabile să-l facă pe un călugăr să-şi uite jurămintele, cu marginile lor perfect tăiate şi cu o linie care întotdeauna îi sugera lui Carmine o tragedie. Buzele unei fete de culoare, maroniu închis cu tente rozalii acolo unde se întâlneau în pliul acela care-ţi frângea inima. Oare Margaretta arăta la fel?
   - Crezi că Etta s-ar fi putut furişa afară, Linda?
   Fetiţa făcu ochii mari.
   - De ce să fugă? întrebă Linda, de parcă întrebarea ei ar fi fost de fapt un răspuns.
   Da, într-adevăr, de ce să fugă? Este o fată la fel de dulce, de ascultătoare şi de drăguţă ca şi celelalte, încă se mai roagă înainte să se bage în pat.
   - Cât de înaltă este Etta?
   - Un metru şaptezeci, domnule.
   - E bine făcută?
   - Nu, e slabă. Lucrul ăsta o enervează, pentru că şi-ar dori să fie şi ea celebră, ca Dionne Warwick, spuse Linda, care dădea semne că şi ea avea să fie înaltă şi slabă. Înaltă şi slabă. Neagră.
   - Mulţumesc, Linda. A auzit cineva vreun zgomot suspect astă-noapte?
   Nimeni nu auzise nimic.
   Apoi domnul Bewlee îi aduse o fotografie. Carmine se trezi uitându-se la o fată care arăta exact ca Linda. Şi ca toate celelalte.
   Patrick intră singur, cu geanta în mână.
   - A câta uşă de pe coridor, Linda?
   - A doua pe dreapta, domnule. Patul meu este cel din dreapta.
   - Ai văzut ceva care să dovedească c-ar fi venit pe fereastră, Patsy?
   - Absolut nimic, în afară de faptul că atât primul, cât şi al doilea rând de geamuri au un zăvor standard, care nu era tras. Pământul de dedesubt este îngheţat bocnă. Vara e plin de iarbă, dar acum e absolut sterp. Pervazul ăsta arată de parcă n-ar fi fost atins de când s-au dublat geamurile, în octombrie, sau de când s-au scos plasele pentru insecte
   L-am lăsat pe Paul afară, să se asigure că eu n-am trecut nimic cu vederea, deşi nu cred c-am uitat ceva.
   Intrară într-o cameră nu foarte mare, care abia putea să găzduiască două adolescente. Înăuntru domnea însă o curăţenie şi o ordine exemplare; pereţii erau zugrăviţi în roz, un covor roz cu ciucuri între două paturi, aşezate unul în stânga, celălalt în dreapta ferestrei. Fiecare fată avea câte un dulap lângă pat. Pe peretele de deasupra patului Margarettei era un poster mare cu Dionne Warwick şi încă unul mai mic, cu Mary Bell. Patul Lindei avea o policioară pe care se aflau mai mulţi ursuleţi de pluş.
   - Au somnul adânc şi liniştit, spuse Patrick. Aşternuturile aproape că nu sunt mototolite.
   Se îndreptă spre patul Margarettei, se aplecă şi îşi apropie nasul de pernă.
   - Eter, spuse el. Eter, nu cloroform.
   - Eşti sigur? Eterul se evaporă în câteva secunde.
   - Sunt sigur. Nasul meu e bun, m-aş putea angaja în industria parfumurilor. A rămas în pliul ăsta, aici, vezi? Acum a dispărut deja. Amicul nostru i-a pus pe faţă o cârpă îmbibată cu eter, a ridicat-o şi a scos-o pe fereastră.
   Patrick se apropie de fereastră şi o împinse pe cea interioară în sus, cu mâna înmănuşată, apoi şi pe cea exterioară.
   - Nu se aude niciun sunet. Domnul Bewlee e un bun gospodar.
   - Asta dacă amicul nostru nu s-a folosit şi de puţin lubrifiant.
   - Nu, eu pun pariu că e mâna domnului Bewlee.
   - Iisuse, Patsy, cât tupeu are! O fată care măsoară 1 metru 70 în picioarele goale, care cred că are cel puţin 50 de kilograme, să fie răpită chiar de lângă sora ei adormită la mai puţin de 3 metri distanţă – dacă Linda s-ar fi trezit...
   - Copiii dorm foarte adânc, Carmine. Margaretta probabil că nu s-a trezit de-a binelea, uită-te la aşternuturi, nu se vede niciun semn de luptă. Cred că toată chestia a durat maximum două minute.
   - Întrebarea e cine a lăsat ferestrele descuiate? Oare domnul Bewlee nu le verifică din când în când, sau amicul nostru a trecut înainte pe aici ca să-şi netezească drumul?
   - Cred c-a mai făcut o vizită, înainte. Îmi închipui că domnul Bewlee încuie ferestrele odată cu începutul sezonului rece şi nu le mai descuie decât primăvara. Casa are un sistem de încălzire foarte bun, şi fetelor le-ar fi frig dacă ar deschide fereastra. Aici iernile sunt mai reci cu 10 grade decât în Holloman.
   Paul intră în cameră clătinând din cap.
   - Atunci hai să cercetăm fiecare centimetru din încăperea asta – o să punem în pungi aşternuturile de pe patul Margarettei; mare atenţie la faţa de pernă. Carmine, îi spuse Patrick vărului său în timp ce acesta ieşea din cameră, dacă fata asta e înaltă, slabă şi neagră-neagră, înseamnă că şi-a schimbat toţi parametrii. Poate că nu e vorba de acelaşi tip.
   - Punem pariu?
   - Treizeci de zile, altă tehnică de răpire, genul fetei e diferit, şi tu-mi spui că ar trebui să te cred?
   - Da, asta îţi spun. Cel mai important aspect nu s-a schimbat. Fata asta e la fel de pură şi de inocentă ca şi celelalte. Schimbările astea îmi spun că n-am reuşit să-l speriem prea mult. Lucrează la un plan mai mare, şi chestia asta face parte din acel plan. Poate că acum urmează să răpească 12 fete în 12 luni. Este Anul Nou. Poate că înălţimea şi culoarea pielii nu sunt amănunte relevante pentru a doua duzină, sau poate că Margaretta este noul tip de fată preferat de el.
   Patrick trase zgomotos aer în piept.
   - Crezi că o se opereze schimbări şi în privinţa supliciului aplicat, nu-i aşa?
   - Asta-mi spun instinctele mele, da. Dar să nu te îndoieşti niciodată de un lucru, Patsy. E vorba de tipul nostru. Nu e altcineva.

   Carmine îi lăsă pe Abe şi pe Corey să se întoarcă cu Patrick. El avea să meargă din uşă în uşă pe Dublin Road, să întrebe dacă cineva a văzut sau a auzit ceva suspect. Nu că ar fi avut mari şanse, era totuşi Anul Nou, toată lumea petrecuse şi băuse un pahar în plus.
   Era 10 şi jumătate dimineaţa când Fordul opri pe aleea casei familiei Smith, o alee lungă, care se curba la capăt spre o casă mare, placată cu lemn alb, construită în vârful unui mic deal. Ferestrele în stil georgian erau flancate de obloane de un verde-închis. Nu fusese construită înainte de Revoluţie, dar nici nouă nu era. Două hectare de teren, împădurite natural înconjurau casa. Familia Smith nu avea nevoie de grădinar.
   Sună la uşă şi îi răspunse o femeie frumoasă, în jur de 40 de ani - nevasta Profesorului, fără îndoială. Când Carmine se prezentă, ea deschise larg uşa şi-l pofti înăuntru, într-o casă mobilată tradiţional, aşa cum sugera şi exteriorul – lucruri drăguţe, scumpe dar tradiţionale. Era clar că familia Smith îşi putea permite să cumpere orice şi-ar fi dorit.
   - Bob e pe-aici pe undeva, spuse vag Eliza. Doriţi o cafea?
   - Da, mulţumesc.
   Carmine o urmă într-o bucătărie decorată în aşa fel încât să pară veche de o sută de ani, de la cuptoare şi până la vopseaua decolorată.
   În timp ce Eliza îi turna cafea musafirului, în cameră apărură doi adolescenţi. Se vedea cu ochiul liber că cei doi băieţi nu erau înzestraţi cu curiozitatea specifică tinerilor de vârsta lor. Carmine se deprinsese cu puştii care-l bombardau cu întrebări, spunând că meseria lui era cea mai frumoasă din lume şi că o crimă se dovedea mai interesantă decât orice program de la televizor. Şi totuşi fiii lui Smith, prezentaţi drept Bobby şi Sam, păreau mai degrabă înspăimântaţi decât curioşi. Imediat ce mama lor le dădu voie, plecară, cu ordinul de a-l găsi pe tatăl lor.
   - Bob nu se simte bine, spuse Eliza, oftând.
   - Este supus unui stres considerabil.
   - Nu, nu e vorba numai de asta. Problema lui e că nu se poate obişnui cu ideea că lucrurile mai pot merge şi prost, domnule locotenent. Bob a dus o viaţă de vis până acum. Familie bună, rădăcini sănătoase, o grămadă de bani în familie, primul din clasă, oriunde a învăţat, a obţinut tot ce şi-a dorit, inclusiv fotoliul lui William Parson. Vreau să spun, totuşi, are doar 45 de ani – vă daţi seama că nu împlinise încă 30 de ani când a ajuns la conducerea institutului? Şi de-atunci i-a mers din plin.
   - Până acum, spuse Carmine, amestecând în cafea, care mirosea atât de tare a ceva vechi încât nu putea avea gust bun. Sorbi şi descoperi că nasul lui nu-l înşelase.
   - Până acum, fu ea de acord.
   - Ultima oară când l-am văzut mi s-a părut cam deprimat.
   - Foarte deprimat, sublinie Eliza. Nu se mai bucură decât atunci când se duce la subsol. Acolo o să stea probabil toată ziua. Şi mâine la fel.
   Profesorul Smith apăru şi el, părând hăituit.
   - Domnule locotenent, nu mă aşteptam la vizita asta. Un an nou fericit!
   - Nu, domnule, nu este un moment fericit. Vin de la Groton. A avut loc o nouă răpire, cu o lună mai devreme decât ne-am fi aşteptat.
   Smith se prăbuşi în cel mai apropiat fotoliu, cu faţa albă ca varul.
   - Nu la Hug, spuse el. Nu la Hug.
   - În Groton, domnule profesor. Groton.
   Eliza se ridică brusc în picioare, străduindu-se să mimeze entuziasmul.
   - Bob, arată-i domnului locotenent nebunia ta, zise ea.
   Eşti extraordinară, doamnă Smith, îşi spuse Carmine. Ştii foarte bine că nu vizitez oamenii ca să le urez un an nou fericit şi că sunt pe cale să cer permisiunea de a arunca o privire pe-aici, neoficial bineînţeles. Dar n-ai vrea ca soţul tău să refuze o astfel de rugăminte politicoasă, aşa că ai luat taurul de coarne şi l-ai determinat pe Profesor să coopereze fără să se simtă obligat.
   - Nebunia mea? Oh, nebunia mea! spuse Smith, apoi se lumină la faţă. Nebunia mea, bineînţeles! Ai vrea s-o vezi, domnule locotenent?
   - Chiar că aş vrea.
   Carmine renunţă la cafea fără nicio urmă de regret.
   Uşa care dădea spre subsol era prevăzută cu mai multe yale, care se vedea că fuseseră instalate de către un profesionist. Lui Bob Smith îi luă ceva timp pentru a le deschide pe toate. Scările de lemn erau destul de slab luminate. Odată ajuns la capătul lor, Profesorul apăsă pe un comutator şi întreaga încăpere fu scăldată de o lumină puternică, fără umbre.
   Cu gura căscată, Carmine privea ceea ce Eliza Smith numea „nebunie”.
   O masă aproximativ pătrată, cu latura de 15 metri acoperea în mare măsură podeaua subsolului.
   Întreaga ei suprafaţă era plină de dealuri, văi, un lanţ de munţi, câteva câmpii, păduri formate din copaci mici şi perfecţi, râuri care curgeau, un lac situat la poalele unui munte vulcanic, o cascadă care se prăvălea de pe o stâncă. Se vedeau şi câteva ferme; pe o câmpie se întindea un oraş, un altul era înghesuit între două dealuri. Şi toate erau brăzdate de şinele argintii miniaturale. Peste râuri fuseseră aruncate poduri din bare de oţel, cu terasamentele de rigoare, lacul era traversat de un feribot pe lanţuri, un viaduct cu arcade superbe susţinea şinele în munţi. La marginile oraşelor se aflau mai multe gări.
  Şi ce trenuleţe! Aerodinamicul Super Chief gonea cu viteză printre copacii unei păduri, traversând un pod suspendat. Două locomotive diesel trăgeau după ele un tren de marfă cu vagoane ticsite de cărbune; un altul era format din vagoane-cisternă, şi încă unul cu vagoane închise de lemn. Într-una din gări staţiona un tren suburban local.
   Carmine numără în total 11 trenuri, toate în mişcare, cu excepţia celui care aştepta în staţie. Vitezele cu care circulau variau, de la goana Super Chiefului, până la mersul de melc al trenului de marfă, care ducea atât de multe vagoane-cisternă încât avea perechi de locomotive diesel intercalate din loc în loc. Şi totul în miniatură! Pentru Carmine era o minune a lumii, o jucărie formidabilă!
   - N-am văzut aşa ceva niciodată în viaţa mea, spuse el cu gâtul uscat. Nu există cuvinte pentru a descrie o asemenea capodoperă.
   - Îl construiesc de când ne-am mutat aici, în urmă cu 16 ani, zise Profesorul, care se înveselise brusc. Toate sunt puse în mişcare de electricitate, dar astăzi mai târziu o să trec pe propulsia cu aburi.
   - Aburi? Vreţi să spuneţi că locomotivele o să meargă cu lemne? Cu cărbuni?
   - De fapt o să generez aburul prin arderea de alcool, dar principiul rămâne acelaşi. Este mult mai distractiv decât cu electricitatea.
   - Pun pariu că vă distraţi de minune împreună cu copiii dumneavoastră aici, jos.
   Profesorul se crispă, iar în ochi îi apăru o expresie care-l făcu pe Carmine să se înfioare; poate că ducea el o viaţă de vis, dar dincolo de depresie şi de răsfăţ era şi o atitudine necruţătoare.
   - Băieţii mei nu coboară aici, n-au voie, spuse el. Când erau mai mici şi uşa a rămas deschisă au distrus totul. Au distrus! Mi-a luat 4 ani să pun totul la punct din nou. Mi-au zdrobit inima.
   Carmine abia se abţinu să nu spună că acum băieţii crescuseră îndeajuns pentru a respecta trenuleţele, dar decise că era mai bine să nu se amestece în problemele de familie ale lui Smith.
   - Cum reuşiţi să ajungeţi în mijloc? întrebă el, mijindu-şi ochii din cauza luminii puternice. Aveţi un ham în care vă atârnaţi?
   - Nu, intru pe dedesubt. Toată structura este asamblată pe secţiuni, fiecare dintre ele fiind destul de mică. Am angajat un inginer specializat în aparatură hidraulică pentru a-mi instala un sistem care să-mi permită să scot o secţiune şi să o mut spre margine, pentru a putea face reparaţiile necesare stând în picioare. Dar folosesc instalaţia mai mult atunci când vreau să curăţ macheta. Dacă o să trec de la electricitate la aburi o să pot duce trenurile un pic mai departe, înţelegi?
   Super Chieful îşi părăsi ruta, traversă câteva puncte de intersecţie în timp ce alte trenuri aşteptau sau fuseseră deviate şi se trase spre marginea mesei. Carmine aproape că-l putea vizualiza şi-i auzea pufăitul.
   - V-ar deranja dac-aş arunca şi eu o privire instalaţiei hidraulice, domnule profesor?
   - Nu, nici pomeneală. Uite, o să ai nevoie de asta, e întuneric beznă dedesubt.
   Profesorul îi întinse o lanternă mare.
   Dedesubt erau o grămadă de pistoane, cilindri şi bare, dar deşi se târî până sub colţurile mesei, Carmine nu reuşi să găsească nicio trapă ascunsă, niciun compartiment secret; podeaua era de ciment, foarte curată şi orice legătură între fetiţe de 16 ani şi trenuleţuri electrice părea exclusă.
   Copilul din el şi-ar fi dorit să petreacă restul zilei jucându-se cu trenuleţele Profesorului, dar după ce se convinse că în subsolul casei familiei Smith nu erau decât trenuri, trenuri şi iar trenuri, Carmine plecă. Eliza îl condusese prin casă când el ceruse politicos permisiunea de a arunca o privire. Singurul moment în care se crispă puţin fu cel în care Carmine văzu o nuia pe dulapul din sufragerie, o nuia cu un capăt foarte uzat. Deci Profesorul îşi bate zdravăn copiii. Ei bine, şi tatăl meu m-a bătut până când m-am făcut prea mare ca să mai poată ridica mâna asupra mea. După el sergenţii care m-au instruit în armată mi s-au părut nişte îngeraşi.

   De la familia Smith, plecă spre familia Ponsonby, care nu stătea departe.
   Casa acestora era goală. Garajul deschis lăsa să se vadă un Mustang roşu-aprins, nu dubiţa pe care Carmine o remarcase în parcarea Hugului. Ce ciudaţi erau oamenii care conduceau decapotabile! Mai întâi Desdemona, acum Charles Ponsonby. Probabil că astăzi ieşise cu sora sa, cu dubiţa, care le oferea mai mult spaţiu, mai ales că erau însoţiţi şi de un câine dresat pentru a călăuzi paşii unui nevăzător.
   Decise să nu treacă şi pe la familia Polonowski; se opri la un telefon public şi-l sună pe Marciano.
   - Danny, trimite pe cineva în nord, să arunce o privire la cabana lui Polonowski. Dacă e acolo împreună cu Marian, nu-i deranja, dar dacă e singur sau dacă nu e nimeni acolo, atunci băieţii tăi ar trebui să fie îndeajuns de politicoşi ca Polonowski să uite că mai există pe lume şi mandate de arestare.
   - Care e verdictul tău în legătură cu răpirea din Groton, Carmine?
   - Oh, e omul nostru, dar va fi foarte greu să dovedim chestia asta. Şi-a schimbat modul de operare, a început anul cu o nouă procedură.
   Imediat ce se întoarce Patrick, vorbeşte cu el.
   - Eu o să dau o tură pe la casele Huggerilor. Nu, nu trebuie să-ţi faci griji! Vreau doar să arunc o privire. Adică dacă găsesc pe cineva acasă o să-i rog să mă lase să inspectez locurile ascunse, ca de exemplu subsolul, podul, chestii de genul ăsta. Danny, ar trebui să vezi ce are Profesorul în pivniţă! O să rămâi cu gura căscată!
   Cum tot era într-o cabină telefonică, încercă să sune şi la familia Finch, dar nu-i răspunse nimeni. Familia Forbes folosea un serviciu de răspuns telefonic, probabil pentru că medicul avea foarte mulţi pacienţi. Operatoarea îl informă pe Carmine că doctorul Forbes era în Boston pe parcursul weekendului şi îi dădu numărul la care putea fi găsit. Când Carmine sună la numărul respectiv, Addison Forbes se răsti iritat la el:
   - Am auzit că a mai fost răpită o fată, spuse Forbes, dar pe mine n-ai de ce să mă bănuieşti, domnule locotenent. Eu şi soţia mea suntem aici împreună cu fata noastră, Roberta. Tocmai a fost acceptată la secţia de obstetrică şi ginecologie.
   Încep să rămân fără suspecţi, se gândi Carmine, în timp ce se îndrepta spre Ford.
   Se întoarse în Holloman pe Sycamore şi se hotărî să vadă ce făcea Tamara Vilich într-un weekend de sărbătoare.

   După ce se uită printr-un panou de sticlă şi îl recunoscu pe locotenent, îi deschise.
   Era îmbrăcată cu haine care n-aveau nicio legătură cu Hugul. Un furou de mătase subţire, cu crăpături care-i dezveleau partea superioară a coapselor, foarte sexy, nu presupunea un efort de imaginaţie din partea vreunui bărbat. Este una dintre acele femei, se gândi el, care nu poartă niciodată chiloţi. O exhibiţionistă.
   - Arătaţi de parcă aţi avea nevoie de o cafea bună. Poftiţi, spuse ea zâmbind, roşul-aprins al veşmintelor împrumutând ochilor cameleonici o tentă roşiatică şi maliţioasă.
   - Aveţi un apartament foarte drăguţ, zise el uitându-se împrejur.
   - Tonul dumneavoastră mi s-a părut atât de forţat încât nu cred o iotă din ce spuneţi.
   - Nu făceam decât conversaţie.
   - Atunci descurcaţi-vă singur pentru câteva momente, până pregătesc eu cafeaua.
   Dispăru în direcţia bucătăriei, lăsându-l să admire în voie decorul ultramodern – culori strălucitoare, scaune din piele, crom şi sticlă în loc de lemn. Dar el abia observă aceste amănunte; atenţia îi fu atrasă de picturile care acopereau pereţii. La loc de cinste se afla un triptic. Pe panoul din stânga era pictată o femeie goală, cu pielea de un roşu-aprins, cu o faţă de o urâţenie grotescă, îngenuncheată în faţa unei statuete de formă falică, întruchipându-l pe Iisus Hristos. Pe panoul din centru apărea aceeaşi femeie întinsă pe spate, cu picioarele desfăcute larg şi cu statueta în mâna stângă. Pe panoul din dreapta femeia era pictată cu statueta înfiptă în vagin şi cu faţa descompusă de parcă ar fi fost lovită de un glonţ.
   După ce reuşi să înţeleagă mesajul, se aşeză într-un scaun din care nu putea să vadă grozăvia aia revoltătoare.
   Celelalte picturi ilustrau mai degrabă violenţa şi furia decât obscenitatea, dar el n-ar fi atârnat niciuna pe pereţii casei sale. Un damf slab de ulei şi terebentină îi dădea de înţeles că probabil Tamara era artistul, dar oare ce o determina să îşi aleagă asemenea subiecte? Un trup de bărbat în descompunere atârna cu capul în jos de o spânzurătoare, o figură cvasiumană strangulată, cu saliva scurgându-i-se din gură, un pumn încleştat printre degetele căruia se scurgeau firişoare de sânge. Poate că lui Charles Ponsonby i-ar fi plăcut, dar ochiul lui Carmine era îndeajuns de format pentru a-şi da seama că tehnica ei lăsa de dorit.
   Nu, picturile astea nu erau îndeajuns de bune pentru a stârni interesul unui cunoscător fin, aşa cum era Chuck.
   Tablourile nu impresionau decât prin şocul pe care-l provocau.
   Ori nu e întreagă la cap, ori e mai cinică decât am crezut eu, se gândi el.
   - Îţi plac lucrările mele? întrebă ea, reintrând în cameră.
   - Nu. Mi se par rodul unei minţi bolnave.
   Îşi dădu capul frumos pe spate şi râse din toată inima.
   - Greşeşti în privinţa motivelor mele, domnule locotenent. Pictez ceea ce o anume piaţă îşi doreşte atât de mult încât nu se mai satură. Din păcate, tehnica mea nu este la fel de bună ca a maeştrilor din domeniu, aşa că nu-mi pot vinde tablourile decât datorită subiectului lor.
   - Deci nu pe prea mulţi bani, nu-i aşa?
   - Ba da. Poate că într-o bună zi voi reuşi să trăiesc din asta. Banii adevăraţi vin din cataloage scoase în ediţii limitate, dar nu sunt un litograf îndeajuns de bun. Am nevoie de cursuri pe care nu mi le pot permite.
   - Aşadar, încă trăiţi pe spatele Hugului, ha?
   Sări din fotoliu asemeni unui arc şi se duse în bucătărie, fără să-i răspundă.
   Cafeaua era foarte bună; bău din ea însetat, apoi luă şi un ştrudel cu mere proaspăt scos din frigider.
   - Bănuiesc că sunteţi proprietara casei, spuse el, simţindu-se deja mai bine.
   - Ai făcut verificări?
   - Sigur. Face parte din atribuţiile mele de serviciu.
  - Şi cu toate astea mai ai tupeul să îmi judeci lucrările. Da, continuă ea, mângâindu-şi gâtul cu o mână lungă şi frumoasă. Sunt proprietara acestei case. Am închiriat etajul doi unui doctor radiolog rezident şi soţiei lui, asistentă, iar ultimul etaj unui cuplu de lesbiene, ornitologi care lucrează în Turnul de Biologie Burke. Chiria mi-a salvat pielea de când cu... ăăă... mica mea scăpare.
   Exact, Tamara, recunoaşte, ţi se potriveşte mai bine decât indignarea de dinainte.
   - Profesorul Smith a dat de înţeles că soţul dumneavoastră din vremea aceea ar fi pus totul la cale.
   Se aplecă în faţă, cu picioarele strânse sub ea şi-şi ridică buza în semn de dispreţ.
   - Se spune că nu faci ceea ce nu vrei să faci, aşa că ce părere ai?
   - Cred că l-ai iubit foarte mult.
   - Cât de inteligent eşti, domnule locotenent! Presupun că aşa a şi fost, deşi s-a întâmplat acum multă vreme, aproape o eternitate.
   - Chiriaşii au voie să folosească subsolul? întrebă el.
   Pleoapele pline i se lăsară, colţurile gurii se curbară uşor.
   - Nu, nu-i las acolo. Subsolul e doar al meu.
   - N-am mandat de percheziţie, dar v-ar deranja dacă aş arunca o privire?
   Sfârcurile i se întăriră dintr-odată, de parcă i s-ar fi făcut brusc foarte frig.
   - De ce? Ce s-a întâmplat? întrebă ea repede.
   - A avut loc încă o răpire. Aseară, în Groton.
   - Şi tu crezi, din cauză că eu pictez ceea ce pictez, că sunt o psihopată, cu o pivniţă plină de sânge. Uită-te pe unde vrei, nu-mi pasă nici cât negru sub unghie, spuse ea şi intră într-o cameră.
   El îşi dădu seama că acolo fusese un al doilea dormitor, dar acum ea îl transformase în biroul ei.
   Carmine făcu exact ceea ce i se spuse, se plimbă prin pivniţă, unde nu găsi decât un şobolan mort într-o cursă; dacă ar fi plăcut-o, ar fi scos şobolanul de acolo, dar cum o antipatiza, îl lăsă unde era.
   Dormitorul se dovedi a fi foarte interesant. Piele neagră, cearşafuri de satin negru întinse pe un pat a cărui ramă era îndeajuns de solidă pentru a se putea prinde cătuşe de ea; pe covorul negru se afla o piele de zebră, cu capul intact şi cu doi ochi strălucitori şi roşii de sticlă. Pun pariu, se gândi el, păşind tăcut pe pielea respectivă, că tu nu eşti la capătul dureros al biciului, scumpa mea. Eşti o dominatoare. Mă întreb cine este cel biciuit.
   Pe noptieră se afla o fotografie cu o ramă solidă de argint, probabil pe partea ei de pat. O femeie în vârstă, ştearsă, care semăna îndeajuns de mult cu Tamara pentru a-i fi mamă. O ridică cu un gest nepăsător, în eventualitatea în care ea ar fi intrat în cameră pe neaşteptate şi apoi se uită în spatele fotografiei. Bingo! În sfârşit ceva mizerie. În spatele fotografiei cu mama se afla o poză cu Keith Kyneton, în toată splendoarea lui. Era gol puşcă, musculos ca Mister Univers şi cu o erecţie sănătoasă, ca de adolescent. După încă 30 de secunde puse fotografia mamei înapoi pe noptieră. Oare de ce nu-şi dădeau ei seama că ascunderea unei fotografii în spatele alteia era cel mai vechi truc?
   Acum ştiu totul despre tine, domnişoară Tamara Vilich. Poate că-i biciuieşti pe alţii, dar nu şi pe el – munca lui ar avea de suferit. Înseamnă că vă jucaţi împreună? Îl îmbraci ca pe un bebeluş şi-l baţi pe spate? Vă jucaţi de-a asistenta şi bolnavul şi-i faci o clismă? Sau joci rolul profesoarei severe, care-şi umileşte elevul? Ori al prostituatei care se lasă agăţată la bar? Măi, măi!

   Cum nu mai avea unde să se ducă, merse acasă, dar coborî din lift la etajul 10 şi apăsă butonul interfonului de la apartamentul Desdemonei. Ea îi răspunse pe un ton plat.
   Nu era din cauza atitudinii, ci a tehnologiei folosite la transmiterea ei.
   - A mai avut loc o răpire, îi spuse el mâhnit, dezbrăcându-se de haină.
   - Oh, Carmine! Dar n-a trecut decât o lună!
   Aruncă o privire împrejur, văzu coşul cu broderia care avansa mult mai repede decât pe vremea când Desdemona mai făcea şi plimbări.
   - De ce, vru el să ştie, simţind nevoia să se descarce pe cineva, eşti atât de zgârcită, Desdemona? De ce nu cheltuieşti bani pentru tine? De ce trăieşti atât de sărăcăcios? Nu poţi să-ţi cumperi şi tu o rochie drăguţă din când în când?
   Ea împietri; deasupra buzelor strânse îi apăru o linie albă, iar ochii exprimau o durere mai mare chiar decât cea provocată de moartea lui Charlie.
   - Sunt o ratată, economisesc pentru a avea bani la bătrâneţe, spuse ea pe un ton egal. Peste 5 ani o să mă duc acasă – acasă, acolo unde nu există violenţă, unde poliţiştii nu umblă cu armele scoase şi unde nu există Monstrul din Connecticut. Ăsta e motivul.
   - Îmi cer scuze, chiar n-aveam niciun drept să te întreb asta. Iartă-mă.
   - Nu astăzi, şi poate niciodată, spuse ea deschizând uşa.
   După ce ieşi îi azvârli haina pe podeaua palierului.
   - La revedere, domnule locotenent Delmonico.

15

Marţi, 4 ianuarie 1966

   Prima zi lucrătoare din noul an aduse cu sine vânt şi ninsoare, dar vremea rea nu împiedicase anumite persoane să mânjească zidurile Hugului cu grafitti – UCIGAŞI, FASCIŞTI, PORCI, RASIŞTI, câteva zvastici şi, de-a lungul zidului din faţă HOLLOMAN KU KLUX KLAN.
   Când Profesorul ajunse la institut şi văzu ce păţise lumina ochilor lui, făcu o criză. Nu în urma unui atac de cord, ci pe fond psihic. O ambulanţă veni şi îl luă. Echipajul ei ştia că în momentul în care vor ajunge la camera de gardă nu vor striga după cardiolog, ci după psihiatru. Plângea, se văicărea, spumega, se bâlbâia, rostea cuvinte fără noimă.
   Carmine veni să vadă şi el cu ochii lui ce se petrecuse la Hug, mulţumind Cerului, asemeni lui John Silvestri, că aveau parte de o iarnă grea, până la urmă. Adevăratele tulburări şi violenţe cu tentă rasială aveau să izbucnească abia în primăvară. Doar doi negri înfruntau vremea rea şi veniseră să agite pancarte, pe care vântul le făcuse deja ferfeniţă.
   Unul dintre ei avea o figură familiară; se opri în faţa intrării şi se uită la el. Era un tânăr slab, insignifiant, cu pielea foarte neagră, nici frumos şi nici sexy. Atunci de unde oare îl ştia? Uneori amintirile ascunse au tendinţa de a reapărea brusc, şi aşa se întâmplă şi în cazul ăsta. De îndată ce lucrurile ajungeau în mintea lui Carmine, acolo rămâneau şi erau scoase la suprafaţă doar de anumite evenimente. Nepotul soţiei lui Otis Green. Wesley le Clerc.
   Tropăi prin zăpadă până la le Clerc şi la tovarăşul lui, un alt prăpădit care părea mai puţin hotărât decât Wesley.
   - Mergeţi acasă, băieţi, le spuse el cu blândeţe, altfel va trebui să vă scoatem din zăpadă cu plugul. Domnule le Clerc, putem schimba două vorbe mai întâi? Haide undeva înăuntru, să ne ferim de frig. Nu te arestez, vreau doar să discutăm, pe cuvânt de onoare.
   Spre surprinderea lui, Wesley îl urmă docil, în timp ce celălalt băiat se îndepărta repede, de parcă tocmai ar fi ieşit de la ore.
   - Eşti Wesley le Clerc, nu-i aşa? întrebă el după ce intrară şi-şi scuturară zăpada de pe bocanci.
   - Şi ce dacă sunt, ha?
   - Nepotul doamnei Green, din Louisiana.
   - Da, şi am cazier, nu te obosi să mă verifici. Sunt cunoscut ca agitator. Cu alte cuvinte, un negrotei-problemă.
   - Cât timp ai fost închis, Wes?
   - Cinci ani. Nu pentru c-aş fi furat capace de roţi sau pentru c-aş fi jefuit pe cineva. Doar pentru că am bătut câţiva ţărănoi care nu prea puteau să suporte negrii.
   - Şi cu ce te ocupi în Holloman, în afară de demonstraţiile paşnice şi de faptul că porţi o geacă cu însemnele Brigăzilor Negre?
   - Fac instrumentar medical la Parson Surgical Supplies.
  - E o slujbă foarte bună, pentru care e nevoie şi de creier, şi de pricepere.
   Wesley se înfoie pe lângă Carmine – care era mult mai solid – asemeni unui cocoşel în faţa unui cocoş de luptă.
   - Şi ce-ţi pasă ţie ce fac? Crezi că eu am scris chestiile alea pe pereţi, ha?
   - Oh, maturizează-te, Wes! spuse Carmine plictisit. Grafitti-urile acelea nu sunt făcute de Brigăzile Negre, ci de copiii de la liceul Travis, crezi că eu nu ştiu chestia asta? Eu vreau să aflu de ce manifestezi tu pe vremea asta atât de rea, din moment ce e prea frig ca să vină cineva să te asculte.
   - Sunt aici să le spun albiturilor că a venit vremea să-şi facă griji, domnule poliţist isteţ. N-o să-l prindeţi niciodată pe criminalul ăsta, pentru că nu vreţi. Din câte ştiu eu, domnule poliţist isteţ, tu ai putea fi acela care ucide fetiţe de culoare.
   - Nu, Wes, nu sunt eu acela.
   Carmine se sprijini de perete şi îl privi pe Wesley cu simpatie.
   - Renunţă la Mohammed! Calea lui este greşită. Nu veţi asigura o viaţă mai bună pentru oamenii de culoare prin intermediul violenţei, indiferent ce spune Lenin despre teroare. Foarte mulţi albi au terorizat populaţia de culoare timp de două sute de ani, dar oare aşa au reuşit să le distrugă spiritul, voinţa? Întoarce-te la şcoală, Wes, ia-ţi licenţa în drept. În felul acesta o să slujeşti cauza negrilor mai bine decât ar putea Mohammed el Nesr s-o facă.
   - Oh, sigur! Şi cum să obţin banii necesari pentru asta?
   - Făcând instrumente medicale la Parson Surgical Supplies. Holloman are câteva şcoli serale foarte bune şi sunt sigur că în Holloman sunt o grămadă de oameni dispuşi să te ajute.
   - Albii pot să-şi vâre mila undeva!
   - Cine spune că vorbesc despre albi? Mulţi dintre oamenii ăştia sunt de culoare. Oameni de afaceri, profesionişti. Nu ştiu dacă în Louisiana există atât de mulţi, dar ştiu sigur că în Connecticut sunt o grămadă, şi niciunul dintre ei nu este vreun Unchi Tom. Cu toţii lucrează pentru oamenii lor.
   Wesley le Clerc se răsuci pe călcâie şi plecă, ridicând pumnul drept în aer.
   - Cel puţin, Wes, spuse Carmine, zâmbind spatelui lui Wesley, nu mi-ai arătat degetul mijlociu.
   Dar lui Wesley le Clerc nu-i trecea prin minte să facă gesturi obscene, în timp ce se lupta cu troienele de zăpadă.
   Îl privi pe locotenentul Carmine Delmonico cu alţi ochi. Inteligent, foarte inteligent. Prea calm şi prea sigur pe el pentru a se putea plânge cineva că a fost persecutat, sau chiar discriminat. Atitudinea relaxată îndepărtează furia.
   Doar că nu şi de data asta. Nu şi furia mea. Prin intermediul domnului Otis o să-i pot furniza lui Mohammed informaţiile de care acesta o să aibă nevoie la primăvară. Mohammed mă tratează cu mai mult respect acum, şi oare ce părere o să aibă când o să-i spun că porcii de poliţişti din Holloman continuă să-şi bage nasul pe la Hug? Răspunsul se află în interiorul Hugului. Delmonico ştie chestia asta la fel de bine ca şi mine. Albituri bogate şi privilegiate. Când toţi negrii din America vor deveni discipolii lui Mohammed el Nesr, lucrurile se vor schimba.

   - Drumul este greu, îi spuse Mohammed el Nesr lui Ali el Kadi. Prea mulţi dintre fraţii noştri negri au creierul spălat şi mulţi alţii au fost seduşi de cea mai puternică armă a albiturilor – drogurile şi băutura. Chiar şi acum, după ce Monstrul a răpit o fată de culoare, recrutările noastre n-au crescut semnificativ.
   - Oamenii noştri au nevoie de mai multe provocări, răspunse Ali el Kadi; acesta era numele pe care Wesley le Clerc şi-l alesese atunci când trecuse la Islam.
   - Nu, spuse Mohammed pe un ton categoric. Oamenii noştri nu au nevoie, ci Brigăzile Negre. Şi nu de provocări. Avem nevoie de un martir, Ali. Un exemplu strălucit, care o să aducă alături de noi zeci de mii de oameni.
   Îl bătu pe Wesley/ Ali pe braţ.
   - Între timp, du-te la serviciu, fă-ţi treaba aşa cum se cuvine. Înscrie-te la seral. Cultivă relaţia cu porcul acela infidel de Delmonico. Şi află tot ce poţi.

   Familia Forbes se afla încă în Boston, urmând să rămână acolo până când drumurile aveau să fie din nou sigure, iar familia Finch era blocată din cauza zăpezii. Walt Polonowski îşi petrecuse weekendul la cabana lui, însă împreună cu o fată vie, cu Marian. Oamenii trimişi în recunoaştere de Danny Marciano nu-şi făcuseră simţită prezenţa; Carmine n-avea de gând să deranjeze vreun Hugger mai mult decât era necesar, şi asta însemna că secretul lui Polonowski trebuia păstrat. Cel puţin pentru moment.
   Patrick nu găsise nimic în casa de pe Dublin Road, nimic care să confirme sau să infirme că răpitorul Margarettei era omul lor, deşi stabiliseră că se folosise eter.
   - Are un fel de costum protector, îi spuse Patrick vărului său. Este confecţionat dintr-un material din care nu se desprind fibre, iar în picioare poartă încălţări cu talpa netedă, care nu lasă urme decât dacă păşeşte în noroi, ceea ce nu prea face. Cred de asemenea că are şi o căciulă din acelaşi material, care-i acoperă complet părul, şi poartă şi mănuşi. Cum răpirea a avut loc noaptea, e evident că întreaga costumaţie e neagră. Poate şi-a înnegrit şi faţa. Presupun că respectivul costum e din cauciuc şi foarte mulat, asemenea celui de scafandru.
   - Păi costumele astea sunt incomode, Patsy.
   - Nu şi cele care se fac în ziua de azi, bineînţeles dacă îţi permiţi să cumperi ce-i mai bun.
   - Şi el îşi poate permite, pentru că după părerea mea are destui bani.
   Investigaţiile făcute de Corey şi Abe în Groton nu scoaseră nimic la iveală. În noaptea de Anul Nou era întotdeauna gălăgie.
   - Mulţumesc, băieţi, le spuse Carmine.
   Lucrurile erau atât de evidente încât comentariile ar fi fost de prisos. Nimeni nu spuse că aveau să afle mai multe după descoperirea cadavrului lui Margarette.
   Cu o seară înainte Carmine coborâse din liftul clădirii Nutmeg Insurance la ultimul etaj şi-l căutase pe doctorul Hideki Satsuma. Acesta fu bucuros să-l primească.
   - Oh, aveţi un apartament foarte drăguţ, spuse Carmine, uitându-se în jur. V-am căutat şi aseară, domnule doctor, dar nu eraţi acasă.
   - Nu, am fost la casa mea din Cape Cod, din Chathams. Când am auzit prognoza meteo am decis să mă întorc astăzi acasă.
   Aşadar Satsuma avea o casă în Chathams! Un drum de trei ore cu Ferrariul lui maro. Însă un drum mult mai scurt dacă ar fi plecat din Groton.
   - Curtea dumneavoastră e minunată, spuse Carmine, apropiindu-se de peretele transparent şi privind prin el.
   - Era, într-adevăr, dar acum sunt câteva dezechilibre pe care încerc să le corectez. Încă n-am reuşit, domnule locotenent. Poate că este vorba de cedrul de Hollywood – nu este un copac japonez. L-am pus acolo pentru că am considerat că e nevoie şi de un element american, dar poate că am greşit.
   - Mie, domnule doctor, mi se pare că el este elementul esenţial al grădinii – e înalt, răsucit în jurul lui, o spirală dublă. Fără el nu există nimic îndeajuns de înalt pentru a atinge vârful pereţilor, şi nimic simetric.
   - Îmi place cum gândiţi.
   Pe dracu’, îţi place, se gândi Carmine. Ce ştie un gaijin ca mine despre grădinăritul universului?
   - Domnule, mi-aţi da voie să trimit pe cineva să arunce o privire în casa dumneavoastră din Cape Cod?
   - Nu, domnule locotenent Delmonico, nu sunt de acord. Dacă încercaţi să faceţi ceva în sensul ăsta, o să vă dau în judecată.
   Şi astfel se încheie şi lunea aceea, fără niciun rezultat concret.

........................................................