Dispariția din Silver Water, Haylen Beck

 .....................................................

3-5

      O urmă prin miezul întunecat al restaurantului, făcând slalom printre mese și clienții împrăștiați ai după-amiezii. O ușă perdeluită în franjuri cu mărgele, semnul de deasupra zicând SALĂ DE MESE PRIVATĂ.

    Fata strecură o mână prin perdea, trase de ea pentru a-i permite lui Danny să treacă pragul. Odată intrat, mărgelele răpăiră și șoptiră pe spatele lui când fata le dădu drumul.
   În cameră era o singură masă mare, rotundă. Destul de încăpătoare încât să adune confortabil în jurul ei doisprezece oameni, chiar mai mulți dacă erau dispuși să-și frece coatele unii de alții. Fusese așezată pentru o întâlnire, având o față de masă albă, curată, tacâmuri strălucitoare și pahare. Pe unul dintre scaune: George Lin.
   - A trecut ceva timp, Danny Doe Jai, zise George.
   - Zece ani, spuse Danny.
   - Mi-a părut rău să aflu despre soția ta și fetița voastră. Niciun om n-ar trebui să treacă prin căcaturi d-astea. Vino, așază-te.
   Danny merse în jurul mesei și se puse la două scaune distanță de George. Un pic mai mult de lungimea unui braț. Nu se temea de George Lin, dar asta nu însemna că avea încredere în el.
   Danny aruncă o privire în jur.
   - Mexican?
   - Când ești în Arizona..., zise George.
   - Cum suporți căldura?
   - Ce, nu-ți place? În San Fran e mereu frig și umed. Aici e vară tot anul. De ce crezi că m-am mutat aici? Am piscină în grădină și tot tacâmul.
   Danny scutură din cap.
   - Nu cred că aș suporta. Aș lua-o razna după o vreme.
   George zâmbi.
   - Relaxează-te, omule, răcorește-te, mănâncă niște înghețată, bea niște apă, o să-ți revii. În fine, n-ai venit până aici ca să vorbim despre vreme.
   Întinse mâna pe sub masă spre ceva aflat pe scaunul de lângă el. Un plic mare căptușit, îndoit și rupt. Îl așeză pe masă, un clonc greoi dinăuntru.
   - Poftim, zise George și se lăsă pe spate, fluturând cu o mână spre plic. Verifică-l, vezi dacă se potrivește.
   Danny trase plicul spre el, îl deschise și se uită înăuntru. Îl ridică, iar un Smith & Wesson Model 60 se rostogoli pe masă, urmat de trei cutii cu muniție și un încărcător rapid.
   George ciocăni fiecare cutie în parte.
   - Vârf gol .357, FMJ .357 și FMJ .38 Special. Mă gândesc că-ți ajung, asta dacă nu plănuiești să începi un război pe acolo.
   Danny ridică pistolul, îndreptă țeava scurtă spre perete și deschise cilindrul pentru a se asigura că butucul de cinci gloanțe era gol. Îl roti, îl închise, trase piedica și trase în gol de trei ori.
   - E bun, zise.
   Strecură pistolul și muniția înapoi în plic.
   George îi întinse palma deschisă. Danny pescui un sul de bancnote din buzunar și numără mai multe foi de o sută în palma lui George.
   George întrebă satisfăcut:
   - Deci, ai de gând să tragi niște runde de exercițiu cât ești pe aici, doar așa, pur și simplu?
   - Ceva de genul, zise Danny, în timp ce luă plicul și începu să se ridice. Mi-a părut bine să te revăd, George.
   Când ajunse aproape în dreptul perdelei din prag, George strigă după el:
   - Danny Doe Jai, indiferent ce pui la cale, să ai grijă, bine?
   Danny aruncă o privire înapoi peste umăr și zise:
   - O să încerc.
   Se strecură prin perdea, înapoi în restaurant, cu plicul sub braț. Tânăra ce-l primise îi zâmbi emoționată când trecu pe lângă ea spre ușă. Când ajunse sub briza rece a unității de aer condiționat, îi veni o idee. Se întoarse către fată.
   - Hei, zise, e vreun magazin cu materiale de construcție prin apropiere?

CAPITOLUL 20

   Bărbatul în costum întinse mâna pe deasupra mesei și zise:
   - Numele meu este Todd Hendry. Sunt avocatul din oficiu.
   Lanțul zornăi când Audra ridică mâna pentru a-l saluta.
   - Sunteți ce?
   - Sunt avocatul dumneavoastră, zise el.
   Lumina camerei de interogatoriu se reflecta de pe scalpul său pistruiat.
   Așeză un dosar subțire, un caiet și un pix pe masă, apoi luă loc.
   - De ce sunteți aici? întrebă Audra.
   - Nu vă puteți prezenta la o trimitere în judecată fără reprezentat legal, zise. Adică, puteți, dar nu v-aș recomanda să o faceți.
   - Trimitere în judecată?
   - Acuzația de posesie cu intenție, zise Hendry. Audierea e cam într-o oră. Nu v-au spus?
   - Nu, răspunse ea. Tot ce au făcut a fost să mă interogheze în privința copiilor mei.
   O altă ședință cu Mitchell noaptea trecută, una în primele ore ale dimineții. Din nou aceleași întrebări, din nou aceleași răspunsuri.
   Indiferent cât de des i-ar fi spus agentului FBI că Whiteside și Collins i-au luat copiii, că soțul ei sigur era implicat, Mitchell o tot întorcea, țintind aceeași întrebare spre ea. Și mereu acea bunătate în priviri și-n voce.
   De dimineață, la un moment dat, în timpul unei scurte pauze a interogatoriului, singură cu polițistul în cameră, un gând a început să-i roadă prin minte: dacă era adevărat că ea le-a făcut rău copiilor? Dacă aveau dreptate? Poate că mintea ei nu putea suporta adevărul și crease o nouă realitate? Oricum, nimic din toate acelea nu se simțeau ca fiind prea reale, nu?
   Aceea a fost clipa în care s-a apropiat cel mai mult de a se frânge în sine. Se simțise fărâmițându-se, ca un zid fără fundație.
   Hendry deschise dosarul – în el era ceva ce arăta ca un fel de raport al poliției –, făcu un clic cu pixul și duse vârful aproape de caiet.
   - Deci, spuneți-mi exact ce s-a întâmplat în dimineața zilei de cinci.
   Îi povesti. Povestea generală despre trasul pe dreapta, mașina lui Whiteside parcată în fața ei, apoi plecând, luminile clipocind în oglindă, oprirea, căutarea.
   - O clipă, ceru Hendry. Înainte ca șeriful Whiteside să deschidă portbagajul mașinii dumneavoastră, v-a cerut acordul pentru a o face?
   - Nu, zise Audra.
   - Punga cu marijuana era vizibilă din afara vehiculului?
   - N-a fost în mașina mea de la bun început. A plantat-o el acolo ca să...
   Hendry ridică o mână.
   - Ascultați, haideți să nu spunem nimic despre lucruri plantate în mașina dumneavoastră. Presupunând – doar presupunând – că marijuana fusese în mașina dumneavoastră, acolo unde a găsit-o, putea fi văzută din afara autovehiculului?
   - Nu, spuse Audra. A băgat mâna pe sub niște pături pentru a o scoate, dar nu...
   - Asta-i tot ce am nevoie să știu, zise Hendry zâmbind.

   Judecătoarea Miller privi pe deasupra ochelarilor spre cineva din spatele Audrei.
   - Șerif Whiteside, e adevărat? întrebă, cutele feței adâncindu-i-se, zbârcindu-i-se în jurul gurii. Nu ați cerut acordul pentru a verifica autoturismul?
   Audra întoarse capul, îl văzu pe Whiteside ridicându-se de pe scaun în mijlocul mulțimii, cu pălăria strânsă în pumni, dregându-și glasul.
   - Nu, Onorată Instanță, răspunse, nu e adevărat. Am cerut acordul.
   - Apărarea susține altceva, spuse judecătoarea. Am nevoie de ceva mai mult decât cuvântul dumneavoastră, domnule șerif.
   Whiteside îi întâlni căutătura și se îndreptă de spate, ridicând capul.
   - Cuvântul meu este tot ce am. Și, dacă nu e suficient de bun pentru...
   - Nu, nu e suficient de bun pentru mine, domnule șerif. Să încercăm să aplicăm niște logică în toate astea, bine?
   Whiteside păru să fi pierdut doi centimetri din înălțime. Pielea îi zvâcni sub ochiul stâng.
   Liniștea căzu peste jurnaliștii ce ocupau partea din spate a sălii de conferințe a primăriei. Mesele fuseseră aranjate într-o aproximare a unei curți de justiție, câte una pentru acuzare și apărare, amândouă în fața unei alte mese la care stătea acum judecătoarea Miller, cu o expresie obosită pe chip. Ea își dădu jos ochelarii de pe nas și îi așeză pe caietul din fața ei.
   Îndată ce au ajuns, Hendry s-a îndreptat spre omul de vârstă mijlocie de la masa vecină, cel căruia costumul îi era prea strâmt și prea ponosit, și și-au șoptit câte ceva. Procurorul, a trebuit să ghicească Audra. Hendry îi explicase Audrei că Joel Redmond avea să vină așteptându-se la o simplă pledoarie pentru o infracțiune minoră. În mod cert nu părea pregătit pentru ceea ce-i spusese Hendry. Procurorul s-a reașezat, dând încet din cap, apoi s-a ridicat și a mers în dreptul judecătoarei. Miller a dat și ea din cap, cam așa cum o făcuse și Redmond cu câteva clipe mai înainte, iar procurorul s-a retras la masa lui pentru a-și strânge lucrurile.
   Acum judecătoarea Miller vorbi din nou:
   - Deci, observați această mașină pe care o considerați a fi prea încărcată. O trageți pe dreapta, găsiți în ea o femeie singură.
   Audra vru să vorbească, dar Hendry o prinse de încheietură, o făcu să tacă.
   - Ce anume în acest scenariu v-a dat motiv să cercetați mașina?
   Înainte ca Whiteside să poată răspunde, Miller ridică mâna.
   - Dați-mi voie să răspund pentru dumneavoastră. Nimic. Nu ați avut niciun motiv întemeiat pentru a percheziționa mașina, așa că nu ați avut niciun motiv întemeiat pentru a cere acordul șoferului. Drept urmare, sunt înclinată spre a da crezare versiunii clientului apărării.
   Whiteside își foi picioarele, își plimbă degetele pe borul pălăriei.
   - Păi, Onorată Instanță, eram deja la portbagaj cu intenția de ajuta unele dintre cutii în mașina mea, astfel ușurând povara de pe osia din spate a mașinii. De vreme ce eram deja acolo, am considerat că acordul fusese implicit.
   - Domnule șerif Whiteside, dumneavoastră tocmai ați devenit organ de ordine în ultimele cinci minute?
   - Nu, Onorată Instanță.
   - În ultimele cinci zile? Cinci săptămâni? Cinci luni?
   Whiteside oftă.
   - Nu, Onorată Instanță. Am intrat în departamentul acesta de poliție când am terminat armata, în 1993.
   - Deci sunteți ofițer al legii de aproape un sfert de secol, zise ea, o urmă a unui zâmbet pe buzele ei mici.
   - Da, Onorată Instanță.
   Chipul i se aspri, ochii fixându-l pe Whiteside ca lasere verzi.
   - Atunci știți al naibii de bine că acel portbagaj era proprietate privată și că nu aveați nicio treabă să îl deschideți și să scormoniți prin el, și nimic din ce ați găsit acolo nu poate fi considerată probă în nicio sală de judecată, nici măcar într-una atât de prăpădită ca asta.
   - Onorată Instanță.
   Privirea lui Whiteside o întâlni pe cea a Audrei. Încă un zvâcnet.
   Judecătoarea Miller își așeză din nou ochelarii pe nas, scrijeli ceva pe caiet.
   - Domnul Redmond îmi zice că are de gând să nu mai irosească timpul niciunuia dintre noi și să lase cazul ăsta stupid să cadă ca un cartof fiert. Domnule șerif Whiteside, nu apreciez să mi se care fundul până în Elder County doar pentru a descoperi că mai bine stăteam acasă. E iritarea mea suficient de limpede pentru dumneavoastră, domnule șerif?
   - Da, Onorată Instanță, zise.
   Judecătoarea Miller își mută atenția asupra Audrei.
   - Doamnă Kinney, după cum înțeleg eu, nu ați fost arestată în legătură cu dispariția copiilor dumneavoastră și nici nu ați fost acuzată de alte delicte. Drept urmare, sunteți liberă.
   Audra se opuse impulsului de a plânge. Jurnaliștii începură a bâzâi și a răpăi ca un motor tocmai pornit. Procurorul își închise servieta, se ridică și porni spre ieșire.
   - Totuși, zise Miller, plesnind masa cu o palmă osoasă. La naiba, tăceți dracului acolo în spate. Ieșiți pe hol dacă trebuie să trăncăniți între voi, vulturi blestemați.
   Așteptă o clipă ca liniștea să revină printre ei.
   - Totuși, cred că domnul detectiv Showalter are ceva pentru mine.
   - Da, Onorată Instanță, zise Showalter, ridicându-se. Mă pot apropia?
   - Da.
   Showalter trecu de biroul în spatele căreia era așezată Audra. Nu se uită la ea, merse direct la judecător și îi înmână un plic.
   - Onorată Instanță, spuse acesta, după cum știți, Audra Kinney se află în mijlocul unei investigații în desfășurare în legătură cu dispariția copiilor săi. În această dimineață m-am întors în Phoenix pentru a cere Parchetului de pe lângă Tribunalul pentru Minori și Familie un ordin special pe numele doamnei Kinney, ordin ce îi interzice să părăsească orașul Silver Water până la încheierea investigației noastre.
   Judecătoarea scoase o scrisoare și un formular din plic, aruncă o privire fugară asupra lor.
   - Doamna Kinney are unde sta?
   - Onorată Instanță, am vorbit cu doamna Anne Gerber, proprietara pensiunii River View. Nu a mai avut clienți de ceva vreme, dar a fost de acord să închirieze una dintre camere doamnei Kinney, pentru câteva nopți.
   - Foarte bine, zise judecătoarea Miller. Doamnă Kinney, ați înțeles? Sunteți liberă să părăsiți această sală de judecată, însă nu sunteți liberă să părăsiți orașul. Dacă așezați un singur picior dincolo de limitele Silver Water, veți fi trimisă direct înapoi în celulă. E clar?
   Audra nu mai asculta.
   Afară.
   Un val de amețeală o spălăci și se prinse de marginea mesei.
   Pot ieși din celulă.
   Nu conta că nu avea voie să părăsească orașul, nici nu își dorea. Însă acum putea încerca să-și găsească copiii. Nu avea nicio idee cum anume avea să o facă, dar măcar era loc de gândit.
   - Da, Onorată Instanță, spuse.
   Judecătoarea Miller merse să-și strângă lucrurile.
   - Curtea se suspendă, spuse. O zi bună tuturor.
   Audra se ridică.
   - Doamnă, pot să vorbesc ceva cu dumneavoastră, vă rog?
   Miller își dădu din nou ochelarii jos, oftă, apoi o chemă cu un gest simplu dintr-un deget lung.
   Audra se apropie, nesigură pe picioarele sale, dar izbuti și, odată ajunsă în dreptul judecătoarei, se aplecă pentru ca ochii să le fie la același nivel.
   - Doamnă, eu...
   - Vă rog să vă adresați cu Onorată Instanță.
   - Onorată Instanță, am nevoie de ajutor.
   - Scumpa mea, asta nu mai e nicio noutate pentru nimeni.
   Audra arătă peste umăr spre șeriful Whiteside.
   - Acel bărbat, el și ajutorul de șerif, ei mi-au luat copiii. Sean și Louise. Cred că soțul meu i-a plătit să o facă. Trebuie să îmi iau copiii înapoi. Sunt tot ce mai am pe lume. Fără ei, mor. Vă rog să mă ajutați. Vă rog să faceți ceva.
   Judecătoarea Miller îi zâmbi cumsecade. Se întinse peste masă și luă mâna Audrei în a ei.
   - Draga mea, singurul ajutor pe care ți-l pot oferi este un sfat. Spune adevărul. Orice s-ar întâmpla, orice ți-ar zice, tu să spui adevărul. Este singurul lucru care poate ajuta pe cineva. Mă înțelegi?
   Degetele ei se strânseră în jurul încheieturii Audrei.
   - Spune-le ce le-ai făcut copiilor, zise. Spune-le unde sunt cadavrele și totul se va sfârși. Îți promit.

CAPITOLUL 21

   Drumul de la primărie la pensiune dură mai puțin de 5 minute, dar Audrei îi păru o veșnicie. Hendry refuzase să o acompanieze, spunându-i, pe picior de plecare, că responsabilitățile sale tocmai se încheiaseră.
   Adunându-se în jurul mesei din sala de judecată improvizată, șeriful Whiteside s-a oferit să o conducă el, dar Audra l-a refuzat, preferând să confrunte jurnaliștii de una singură.
   - La dracu’, zise agentul special Mitchell. O fac eu. Detectiv Showalter, agent special Abrahms, veniți și voi. Să mergem.
   Showalter se îndepărtă de masă:
   - Nă-ăh, eu nu. Nu, mulțumesc.
   - Nu a fost o rugăminte, detectiv, zise Mitchell. Abrahms, dezbracă-ți haina.
   Pentru un moment, simțind degetele puternice ale lui Mitchell pe brațul ei, Audra se opuse, dar apoi se lăsă condusă spre ușă. Majoritatea jurnaliștilor părăsiseră deja sala și Audra îi auzea bâzâind în fața intrării principale a primăriei, așteptând să o fotografieze, poate chiar să arunce cu întrebări în ea. Fuseseră cu toții înghesuiți în curtea improvizată, un murmur constrâns străbătându-i când Audra a intrat cu cătușele la mâini, cu câte un polițist de fiecare braț. Acum erau acolo afară, în sălbăticie, și păreau gata să muște.
   Mitchell îl întrebă pe Whiteside:
   - Mai e vreo altă ieșire?
   - Ieșirea de incendiu din lateral, spuse el, smucind un deget în direcția respectivă. Prin sala principală, acolo, pe dreapta. Probabil cu alarmă, dar...
   Mitchell nu mai așteptă să asculte restul. O trase pe Audra spre ușile mari ale sălii, apoi trecu pragul cu ea, lăsându-le să se balanseze în urma lor. Una dintre ele îl izbi pe Showalter în genunchi și acesta înjură.
   Vreo șase, șapte polițiști se întoarseră să vadă. Sala fusese transformată într-un soi de centru de operațiuni, o hartă mare a Arizonei montată pe un stativ, bolduri roșii trasând o linie prin mijlocul statului.
   Polițiștii se uitară la Mitchell cum o conducea pe Audra printre ei spre cele două uși de pe partea dreaptă. Un semn verde de deasupra tocului anunța ieșirea de urgență. Mitchell nu încetini pasul până nu ajunseră în dreptul ușii. Se opri, făcu un semn din cap spre colegi.
   Abrahms așeză haina peste capul și umerii Audrei, lăsându-i o mică despărțitură pentru a privi prin ea. Audra mai mult o auzi decât să o vadă pe Mitchell împingând bara ușii, apoi sunetul alarmei, simțind zăpușeala soarelui amiezii în timp ce o ghidau prin curte. De undeva, nu prea departe, se auziră glasurile reporterilor:
   - Acolo, acolo jos, uite-o.
   - Mișcă, zise Mitchell.
   Cu Abrahms ținând-o de un braț, Mitchell de celălalt, picioarele Audrei plutiră peste pământul aleii, printr-o parcare, apoi înapoi pe trotuar. În urma lor, sunetele pașilor în alergare. Și vocile, chemând-o:
   - Audra, unde sunt copiii tăi?
   - Audra, le-ai făcut vreun rău?
   - Audra, ce ai făcut cu Sean și Louise?
   Mâna lui Mitchell se încorda în jurul brațului ei.
   - Ține-ți capul jos, mergi mai departe.
   Audra nu reușea să-și vadă decât picioarele abia călcând pe trotuarul crăpat; pașii din urmă alergând, depășind-o.
   - În regulă, dați-vă mai în spate, dați-vă din drum, se auzi vocea lui Showalter, dură și nervoasă.
   - Audra, unde sunt cadavrele copiilor tăi?
   S-ar fi prăbușit, dacă nu ar fi fost sprijinită de Abrahms și Mitchell.
   Pricepuse: oamenii ăștia cred că mi-am ucis copiii. Bineînțeles că autoritățile credeau asta, dar acum știa că și restul lumii credea la fel. Gândul o îngrozi.
   - Pe aici, zise Mitchell și o trase pe Audra printr-o altă alee, înapoi în strada principală.
   Încă: pașii din jur, întrebările, strigătele, acuzațiile. Audra se concentra pe a-și păstra picioarele în mișcare, pe a nu se împiedica. Tot ce se gândea era să iasă din stradă, să scape din calea jurnaliștilor.
   Câinii, câinii mă fugăresc.
   Scânteia unei amintiri, o fetiță în apropierea grădinii bunicilor, temerii vecinului fugind după ea, lătrând, colții lor ascuțiți la vedere.
   Ajutor, mă fugăresc!
   Voia să fugă, adrenalina izbind-o tare deodată cu frică.
   - Imediat ajungem, zise Mitchell. Imediat.
   Ajunseră la câteva scări, iar acum Audra chiar se poticni. Căzătura fu întreruptă de brațele salvatoare ale celor doi, nu înainte ca muchia unei trepte să-i ciupească din gambă și os. Vocile din jur, întrebările în crescendo; nu mai auzea decât aceleași cuvinte, din nou și din nou, rău, cadavre, copii. Și numele lor. Jurnaliștii strigau fără încetare numele copiilor ei, iar Audra voia să urle la ei, să le ceară să tacă, să o lase în pace, să nu mai scoată niciun cuvânt despre Sean și Louise.
   Când Abrahms și Mitchell o ridicară din nou, o ușă se deschise și Audra fu înghițită de interiorul răcoros al clădirii. Auzi ușa trântindu-se în spatele ei și vocea lui Showalter de partea cealaltă, cerându-le reporterilor să se retragă, gata, suficient, înapoi.
   Cu brațele libere, Audra își smulse haina de pe cap și o aruncă pe podea. Inima îi bubuia atât de tare, încât o simțea în cap, în gât.
   Adrenalina se preschimbase într-un răpăit dureros în jurul corpului ei, cu ea încercând să respire aproape imposibil. Se sprijini de un perete, cu fruntea lipită de antebraț.
   - Ești bine?, zise Mitchell, și ea fără suflu. Calmează-te.
   - Poftim? întrebă Audra printre guri de aer.
   - Ești o știre babană, spuse Mitchell, aplecându-se și ridicând haina lui Abrahms, pe care i-o dădu înapoi acestuia. Nu știai?
   Audra se uită spre ușă, prin geam, și văzu zidul de bărbați și femei.
   Microfoanele și camerele de filmat. Showalter cu brațele ridicate, încercând să le obstrucționeze.
   - Iisuse! exclamă Audra.
   - Bate-ți capul cu ei mai târziu, spuse Mitchell. Hai să-ți găsim un loc de dormit.
   Audra privi în jur. Se afla în holul unei case vechi ce pesemne fusese cândva grandioasă, cu scări late și tavane înalte. Un mic birou al recepției la baza scărilor, vreo doisprezece cuiere goale ce probabil cândva păstraseră chei agățate pe o placă din spate. În jur un miros rânced, mirosul obiectelor scoase din uz, de abandon, de uși mereu închise.
   O femeie în vârstă stătea la birou, cu privirea sa gri poposind pe Audra.
   Mitchell așeză o mână pe spatele Audrei și o conduse mai adânc în hol, mai aproape de birou.
   - Audra, dânsa este doamna Gerber. A fost foarte cumsecade și ți-a oferit o cameră pentru câteva zile.
   Audra fu cât pe ce să-i mulțumească, dar doamna Gerber fu cea care vorbi mai întâi:
   - În calitate de mamă, aș vrea să te dau afară în stradă în șuturi, spuse. Dar, în calitate de creștină, nu te voi alunga. Acum, a trecut aproape un an de când nu am mai închiriat o cameră, așa că nu te aștepta la prea multe. Am aerisit cât am putut de bine, am schimbat așternuturile și toate cele. Nu voi pregăti masa, nu sunt dispusă să împart mâncarea cu tine, așa că va trebui să te descurci altfel în privința asta.
   Doamna Gerber strecură mâna în buzunarul cardiganului și scoase o cheie lungă de alamă cu un breloc de piele, cu numărul 3 abia vizibil pe el.
   Audra întinse mâna tremurândă, dar doamna Gerber o ignoră, așezând cheia în palma lui Mitchell.
   - Mulțumim, doamnă, spuse Mitchell. Ne descurcăm de aici.
   Îi ceru lui Abrahms să aștepte acolo, apoi o conduse pe Audra spre scări și urcară la etajul doi. Audra așteptă cât Mitchell descuie ușa, o deschise și trecu pragul pentru a o lăsa să intre. Încăperea era modestă, cu un pat de mărime medie și o baie. Singura fereastră dădea spre o grădină și partea din spate a unei alte clădiri, cu o alee între ele.
   Mitchell așeză cheia pe o servantă.
   - Încuie ușa în urma mea după ce plec. Mă întorc deseară, îți aduc ceva de mâncare, mai multe haine și ceva de spălat. În regulă?
   - Mulțumesc, zise Audra. Pentru tot.
   Expresia lui Mitchell se întări, ca și cum mulțumirile Audrei o jigniseră.
   Făcu un pas spre ea.
   - Cât sunt plecată, vreau să te gândești bine de tot la ce vei avea de zis. Copiii tăi lipsesc deja de cel puțin 48 de ore. Sper că sunt vii, dar toată experiența mea de până acum îmi spune că mai mult ca sigur nu sunt vii. Și toată experiența mea de până acum îmi spune că știi unde sunt. Când mă întorc, vreau să-mi spui. Îmi pierd răbdarea cu tine, Audra. Nu mai există decât o singură cale de a repara totul. Știi ce ai de făcut.
   Agentul merse înapoi în colț, la un televizor vechi cu tub catodic.
   Mitchell apăsă pe un buton și ecranul prinse viață, cu o imagine distorsionată și tremurată. Trecu prin posturi până găsi unul de știri.
   Audra își văzu chipul și fu străbătută de un fior rece.
   - Mai bine te-ai uita la asta, spuse Mitchell, aruncând telecomanda pe pat în drum spre ușă. Poate te ajută să te gândești.

CAPITOLUL 22

   - În continuare, zise prezentatoarea știrilor, noi detalii tulburătoare în cazul copiilor dispăruți în Silver Water, Arizona: Sean și Louise Kinney.
   Moderatorul se întoarse spre cameră.
   - Și, credeți-ne, nu vreți să ratați cele mai recente întorsături de situație ale acestei povești dramatice ce a atras atenția întregii națiuni.
   - Doamne, zise Audra, așezându-și palmele pe ambele părți ale televizorului, de parcă imaginile ar fi avut de gând să plesnească pe la cusături.
   O fanfară, logo-ul postului de știri rotindu-se prin spațiu, apoi o pauză publicitară. O reclamă farmaceutică la un medicament antidepresiv. O femeie hașurată-n griuri transformându-se în culori orbitoare în timp ce povestea cât de fericită era că discutase cu doctorul ei despre asta. Apoi vocea unui bărbat recitând o listă lungă de efecte secundare, inclusiv tendințe suicidale. Dacă nu și-ar fi ținut respirația, Audra ar fi putut râde, așteptând următorul segment de știri.
   O nouă fanfară, din nou logo-ul rotindu-se și gazdele reapărură.
   - Bine ați revenit, zise femeia. Cum spuneam înainte de pauză, au ieșit la iveală detalii tulburătoare în cazul copiilor dispăruți, Sean, în vârstă de 10 ani, și Louise, în vârstă de 6. Mama copiilor a fost arestată miercuri seara chiar lângă micul oraș Silver Water, Arizona, pentru posesia unui drog ilegal. Femeia, în vârstă de 35 de ani, a părăsit Brooklyn, New York, cu 4 zile înainte, având copiii pe bancheta din spate. Când mașina a fost oprită de șeriful din Elder County pentru o infracțiune rutieră minoră, copiii nu mai erau în mașină. Într-o surprinzătoare întorsătură de situație, cazul de posesie a fost suspendat în fața judecătoarei Henrietta Miller, care a concluzionat că percheziția mașinii s-a desfășurat ilegal. Reporterul nostru în Silver Water, Rhonda Carlisle, cu mai multe informații.
   Imaginea fu tăiată pentru a arătă o tânără afro-americană atractivă aflată pe strada principală a orașului, alți jurnaliști bântuind în fundal.
   - Așa este, Susan, scene dramatice astăzi în Silver Water, când judecătoarea Miller a considerat că șeriful Ronald Whiteside nu s-a asigurat că avea acordul proprietarului de a percheziționa mașina condusă de Audra Kinney, ceea ce face ca proba fizică să nu fie admisă în nicio sală de judecată. Nu a avut de ales și a renunțat la caz, eliberând-o pe doamna Kinney. Și totuși, nu chiar. Un detectiv al Departamentului de Siguranță Publică din Arizona, Divizia de Investigații Criminale, a obținut un ordin de la Parchetul de pe lângă Tribunalul pentru Minori și Familie din Phoenix, ceea ce o obligă pe Audra Kinney să rămână pe raza orașului Silver Water pe toată durata investigațiilor legate de dispariția copiilor săi.
   Audra împiedicându-se pe scările pensiunii, iar Mitchell o ajută să se ridice.
   - Kinney a primit arest la domiciliu și se află în momentul de față la o pensiune locală. Folosindu-se de datele de pe GPS-ul acuzatei, FBI și poliția statală își concentrează căutarea pe ruta pe care Kinney a străbătut-o dinspre estul spre vestul statului Arizona. Forțele de ordine știu că aceasta a trecut granița dinspre New Mexico cam cu 24 de ore înainte ca șeriful din Elder County să o oprească, iar martorii aflați într-un restaurant de pe marginea șoselei au declarat că au văzut copiii alături de ea în dimineața respectivă, așa că autoritățile sunt sigure că ceea ce s-a petrecut cu Sean și Louise s-a întâmplat în Arizona.
   Înapoi în studio, unde prezentatorul se adresă unei imagini a reporterului:
   - Rhonda, să înțelegem că noi detalii tulburătoare au ieșit la iveală despre Audra Kinney, mama copiilor dispăruți.
   Înapoi în Silver Water.
   - Așa este, Derek. Așa cum s-a mai spus și în altă parte, Audra Kinney s-a despărțit de soțul ei înstărit în urmă cu 18 luni, ducându-și copiii din apartamentul de pe Upper West Side într-o garsonieră din Brooklyn. Bunica copiilor a stat de vorbă cu jurnaliștii în fața casei din apropiere de Central Park în cursul dimineții. A prezentat-o pe Audra Kinney ca pe o femeie cu o istorie a problemelor psihice și a dependențelor de stupefiante.
   Rhonda Carlisle își mută privirea de pe cameră, având o expresie serioasă și îngrijorată pe chip.
   - Oh, nu, spuse Audra.
   Chiar acolo, pe ecran, Margaret Kinney, cu părul ei vopsit roșu, cu fața ei palidă, marmorată. Stătea pe trotuarul din fața clădirii ei, un portar așteptând să o lase să intre. Părintele Malloy era lângă ea, expresia de pe chipul acestuia fiind una de simpatie caldă.
   - Blestem ziua în care fiul meu a întâlnit-o pe această femeie, zise Margaret. I-a făcut viața fiului meu un iad în acești ultimi ani. Cu alcoolul și medicamentele. Vin și votcă, în general, și orice antidepresive și sedative reușea să convingă doctorul să-i dea. Abia dacă își cunoștea copiii, mai mult eu i-am crescut, împreună cu bona lor.
   - Mincinoaso, spuse Audra. Mincinoasa dracului!
   - Înainte ca ea și fiul meu să se despartă, lucrurile au mers de la rău la și mai rău, abia dacă se mai putea ridica din pat. Apoi a făcut o supradoză și a ajuns la spital. Fiul meu, din dragoste pentru ea, a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a o repune pe picioare, dar ea apoi s-a mutat cu copiii. De 18 luni încearcă să-i recupereze pe ăia micii, pentru că pur și simplu nu sunt în siguranță cu ea. Protecția Copilului a fost de acord, erau pe punctul de emite un ordin pentru ca acei copii să fie predați tatălui, dar apoi a dispărut. Și acum asta. Poftim?
   Un nod în sprânceană când își plecă capul, ascultând.
   - Da, zise. Da, sunt foarte îngrijorată.
   Ochii ei înlăcrimați. Părintele Malloy așeză o mână pe umărul ei.
   - Încercăm să rămânem încrezători, m-am rugat neîncetat, dar mă tem de ce e mai rău pentru acei copii.
   Înclină din nou capul, ștergându-și o lacrimă.
   - Ce i-aș spune? Zi-ne ce ai făcut cu ei!
   Margaret privi în cameră, cedă, părintele Malloy încercând să o sprijine în necazul ei.
   - Audra, indiferent ce ai făcut cu nepoții mei, oriunde ar fi, te rog, spune-ne. Nu ne tortura așa. Nu pot să suport. Patrick e frânt în bucăți. Cu toții abia mai rezistăm. Fă singurul lucru decent pe care îl mai poți face acum. Spune adevărul.
   Dispăru, Rhonda Carlisle și Silver Water luându-i locul.
   - Vorbe puternice din partea Margaretei Kinney, bunica copiilor dispăruți. Dau legătura înapoi în studio.
   Prezentatorii reapărură, mulțumiră reporteriței.
   - Dar Whiteside? întrebă Audra spre televizor. Dar Collins?
   Plesni ecranul cu palma, alungă imaginea, apoi reveni.
   Expresia prezentatoarei de știri se întunecă.
   - Bineînțeles că vă vom ține la curent cu acest caz, dar se împlinesc deja 48 de ore de când au dispărut acei copii, spuse și se întoarse spre colegul ei. Derek, cu siguranță autoritățile se tem de ce e mai rău.
   Derek încuviință grav.
   - Cred că suntem cu toții de aceeași părere.
   Audra lovi din nou ecranul.
   - Sunt vii, nenorocitule!
   Derek se întoarse din nou spre camera de filmat.
   - Stați alături de noi în următoarea oră, când ne întrebăm: cine este Audra Kinney? De la tânăra atractivă care s-a căsătorit și a intrat într-una dintre familiile de elită ale New York-ului, la presupusa mamă dependentă de droguri suspectată de cea mai cumplită crimă imaginabilă. Aflați mai multe după pauza publicitară.
   Audra lovi butonul televizorului cu pumnul, julindu-și nodurile degetelor.
   - La naiba cu toți! zise.
   O furie fierbinte și luminoasă se aprinse în ea. Cu toții păreau a zice că-și omorâse copiii și că le aruncase cadavrele pe undeva prin deșert. Nicio vorbă despre ceea ce îi spusese lui Mitchell. Nimeni nu punea la îndoială versiunea lui Whiteside. Pricepând ce credea întreaga țară despre ea, furia se preschimbă în teamă rece. Țara credea că Audra era un monstru.
   Niciodată nu-și bătuse capul cu social media, Facebook, Twitter, toate alea, dar putea să-și imagineze ce ziceau despre ea pe acolo. O rupeau în bucăți.
   Audra merse în colțul camerei, se ghemui acolo, lăsând capul în palme.
   Își prinse craniul între degete, încercând să-l cuprindă pe tot. Greutatea zdrobitoare pe umerii ei, șerpuind în piept.
   - Adună-te, își spuse. Asta vor, să te frângă.
   De unde stătea putea vedea grădina de sub geam, gardul încercat de vreme. Și, de partea cealaltă a gardului, așezat pe ceva pentru a vedea mai bine, un tânăr cu o cameră de filmat țintită direct spre ea.
   - Iisuse, spuse Audra.
   Traversă camera, închise obloanele.
   Se trânti pe pat și își ridică genunchii la piept, încolăcind brațele în jurul lor.
   Zăcând acolo în umbre, își aduse aminte de o cameră de spital, departe de unde era acum. O cameră în care se trezise cu durerea măcinând-o în spatele ochilor. Confuzie și frică. Un doctor îi explicase că luase o supradoză. Dădaca o găsise pe podeaua dormitorului, pe jumătate goală, abia conștientă. Cel mai probabil că ar fi murit dacă nu ar fi fost găsită la timp. Medicii de la urgență i-au pompat stomacul și au umplut-o de adrenalină.
   Patrick a vizitat-o în acea noapte. A rămas în salon doar pentru câteva minute.
   - Cum ai putut să fii așa proastă? a întrebat-o.
   A doua zi, a primit o altă vizită. Purta o rochie simplă, gri, cu un crucifix la gât. Numele ei era Sora Hannah Cicero și a întrebat-o pe Audra de ce a luat atât de multe pastile, de ce le-a luat cu votcă? Audra i-a răspuns că nu își mai aduce aminte.
   - Ai luat supradoza dinadins? a întrebat-o Sora Hannah. Ai încercat să te omori?
   - Nu-mi amintesc, a zis Audra.
   Dar și ea și-a pus aceeași întrebare: oare? Oare ajunsese deja la acel punct în care moartea era o alegere mai bună decât viața? Știa că ultimele luni fuseseră întunecate, că fusese sigură că lumii nu i-ar fi păsat dacă ar fi dispărut.
   - Ai vrea să te rogi? a întrebat-o călugărița.
   - Nu sunt credincioasă, a spus Audra.
   - E în regulă, a zis Sora Hannah. Nu sunt doar călugăriță, ci și psiholog. Prima și a doua calificare nu se suprapun întotdeauna.
   - Un psiholog, a repetat Audra, amintindu-și discuția pe care o avusese cu Patrick de ziua lui Sean, în urmă cu cinci ani.
   Acum Sean avea 7 ani și jumătate, Louise încă nu avea 4. La insistențele lui Patrick, Audra a renunțat la băutură de îndată ce testul i-a arătat că avea un nou bebeluș în ea. I s-a permis să continue să ia medicamentele, dar la un dozaj mai redus. Odată ce s-a născut Louise, Margaret a apărut din nou și a preluat controlul. De data asta, Audra nici măcar nu a mai avut ocazia de a încerca să o alăpteze la sân. De fapt, nu-și amintea să o fi hrănit deloc pe Louise. La 3 zile de la nașterea bebelușului, Patrick i-a dat din nou o sticlă cu vin și așa a coborât din nou în groapă.
   - Ai chef să vorbești? a întrebat-o Sora Hannah.
   Audra nu a mai zis nimic. S-a întors pe o parte, uitându-se spre perete.
   - Ai prefera să plec?
   Audra a deschis gura să spună că da, dar cuvântul nu i-a ieșit de pe buze. Tăcerea atârna în cameră și liniștea a îngrozit-o atât de tare, încât a trebuit să spună ceva.
   - Nu-mi cunosc copiii.
   - Le știi numele?
   - Sean și Louise.
   - Păi, e un început. Câți ani au?
   - Opt și trei. Adică, poate mai aproape de patru. Nu sunt sigură.
   - Și asta e ceva. Mai încearcă un al treilea lucru.
   Audra s-a gândit pentru o vreme.
   - Louise are un iepure roz. Îi spune Gogo.
   - Ce simți în inima ta când te gândești la copiii tăi?
   Audra a închis ochii, concentrându-se pe junghiul din piept.
   - Că mi-e dor de ei. Că i-am dezamăgit. Că nu-i merit.
   - Nimeni nu merită copii, a zis Sora Hannah. Nu sunt un premiu pe care îl primești pentru bună purtare. Înțeleg că dădaca copiilor te-a găsit inconștientă. Cine a angajat-o?
   - Soțul meu, a răspuns Audra. A zis că nu sunt în stare să am grijă de fiul meu. E în casa noastră încă de atunci, îmi văd copiii la cină și ei mă sărută de noapte bună. Îi văd la micul dejun și mă sărută de bună dimineața. Îmi spun Mama. Îi spun lui Patrick Tata. Nu mami și tati. Nu e în regulă, nu? Ar trebui să fiu mămica lor.
   - Ar trebui. În cazul ăsta, întrebarea e de ce nu ești?
   - Ți-am spus, nu-i merit.
   - Rahat, a zis Sora Hannah. Dacă mai spui asta, îți dau un șut în fund. Patrick bea?
   - Nu, a zis Audra. Nu așa ca mine.
   - Dar medicamentele, antidepresivele, toate astea? Le ia și el?
   - Nu. Niciodată.
   - Ce are de zis despre băutul tău?
   Gura Audrei s-a uscat. Și-a imaginat răcoarea dulce a vinului pe limbă, pe gât.
   - Nu-mi stă în cale când sunt beată, a spus. Dimineața, când sunt mahmură, îmi spune că sunt un căcat. Apoi, când se întoarce de la serviciu, îmi mai aduce o sticlă. De obicei vin, uneori votcă.
   Sora Hannah a tăcut pentru o vreme, apoi a întrebat:
   - Tot el îți face rost și de pastile?
   - Da, a zis Audra. Ce nu înțeleg e de ce? De ce mă mai ține prin preajmă? La ce-i servesc? Dacă nu sunt nici soție, nici mamă, la ce bun sunt?
   Din nou, liniște. Audra simțea privirea Surorii Hannah pe spatele ei.
   - Spune-mi, ai prieteni?
   - Nu, a zis Audra. Nu mai am.
   - Dar ai avut.
   - Înainte să mă căsătoresc. Dar lui Patrick nu i-a plăcut de ei.
   - Așa că te-ai îndepărtat de prietenii tăi, a zis Sora Hannah.
   - Da.
   - Ieși vreodată fără Patrick? La magazin, să te plimbi, oriunde?
   - Nu, a răspuns Audra.
   - Te-a lovit vreodată?
   Audra s-a simțit micșorându-se în pernă, scofâlcindu-se pe sub așternuturi.
   - Uneori. Nu des.
   A simțit mâna Surorii Hannah pe umăr.
   - Audra, ascultă-mă cu mare atenție. Nu ești prima femeie care trece prin așa ceva. Dumnezeu știe că nu vei fi nici ultima. Am văzut tot felul de abuzuri. Crede-mă, bătaia nu e singurul fel. Soțul tău este un facilitator. Te ține beată și drogată pentru a fi mai tăcută și mai ușor de controlat. Nu te iubește, dar din cine știe ce motiv nu te lasă să pleci. Trebuie să înțelegi că te ține prizonieră. Alcoolul și medicamentele sunt lanțurile cu care te leagă.
   - Ce pot să fac? a întrebat Audra. Cum ies din asta?
   - Pleacă. Du-te, pur și simplu. Când poți pleca din spitalul acesta, nu te mai întoarce acasă. Îți pot face rost de un loc într-un refugiu unde să fii în siguranță. Patrick nu va putea să îți facă rău acolo.
   - Dar copiii mei...
   - Nu-i poți ajuta până nu te-ai ajutat pe tine. Trebuie să te însănătoșești, apoi te poți gândi la ei.
   - Vreau să dorm acum, a zis Audra și și-a săpat calea în adâncurile patului.
   Până să părăsească Sora Hannah salonul, Audra era deja departe, adânc în somn.

CAPITOLUL 23

   Danny luă o mușcătură din sandviș. Nu era rău. Șuncă destul de bună, curcanul nu prea uscat. Scosese rondelele de roșii dintre feliile prăjite de pâine și le lăsă pe farfurie. Lui Danny nu-i plăceau roșiile.
   Chelnerița se opri în dreptul mesei sale de lângă geam pentru a-i reumple cana cu cafea. Și cafeaua era destul de bună. Dar servirea era lentă. Bănuia că locul nu prea mai văzuse agitație de ani buni.
   - Mulțumesc, zise.
   Își șterse gura cu un șervețel.
   - Auziți, ce se întâmplă?
   Chelnerița – ecusonul zicea SHELLEY – râse, apoi zâmbetul îi dispăru de pe față.
   - Nu știți?
   Danny se uită în stradă la reporterii ce umblau de colo-colo ca niște zombies în căutare de carne proaspătă.
   - Ce să știu?
   - Mă scuzați, am presupus doar..., zise și flutură o mână prin fața lui. Adică, nu sunteți de prin zonă, așa că am presupus că sunteți un jurnalist. Ca ei.
   Danny zâmbi și zise:
   - Nu, sunt doar în trecere. O doamnă de la un magazin din apropiere a zis că aveți cafea bună. Avea dreptate. Deci, ce se întâmplă?
   - Oh, Doamne, zise Shelley, așezându-se pe scaunul din față, cu ibricul în mână. E oribil. Nu am mai văzut niciodată așa ceva. Adică, în orașul ăsta, cât a mai rămas din el, cea mai mare știre e dacă cineva se bășește în public.
   Danny râse horcăit.
   Shelley coborî vocea, arătând cu degetul spre tejghea.
   - Acum câteva zile, șeriful Whiteside a oprit-o pe femeia asta.
   Danny aruncă un ochi prin sală și îl zări pe șerif. Un om masiv, lat în spate și-n șold. Stătea pe scaunul ăla ca pe un tron, el fiind regele tărâmului.
   - I-a găsit droguri în mașină, continuă Shelley șoptit. La știri zic că era iarbă, destul pentru un dealer, dar eu am auzit că era mai mult. Gen cocaină și metamfetamină și mai ce știu eu ce. Așa că o arestează. Se pare că ar fi plecat acum patru zile din New York cu amândoi copiii ei, dar când Ronnie, șeriful, a oprit-o, ăștia nu erau în mașină. Are un istoric, cică, probleme psihice și chestii de genul, și oamenii zic că sigur le-a făcut ceva copiilor, poate că pe undeva prin deșert, pe acolo.
   - Iisuse, zise Danny. Ce cred că s-a întâmplat?
   - Dumnezeu știe, zise Shelley, scuturând din cap. Dar au adus poliția și FBI-ul să investigheze. Nu îmi place să-mi imaginez ce le-a făcut bieților copii. Mă rog să mai fie în viață pe undeva, dar în inima mea nu mai cred că sunt. Sigur nu.
   - Crezi că le-a făcut rău?
   - Ah, i-a omorât, zise Shelley. Clar ca bună ziua, a scos viața din micuții ăia. Măcar dacă ar fi spus ce a făcut cu cadavrele, așa am ști toți. Cum e sandvișul?
   - Bun, zise Danny.
   - Ai noroc că a mai rămas ceva. Harvey, șeful meu, a trebuit să conducă până la Phoenix aseară pentru a aduce provizii. Nu am mai avut atâta comerț pe aici de dinainte de închiderea minelor de cupru. Aseară ajunsesem să nici nu mai pot turna o ceașcă de cafea.
   Se aplecă și îi atinse mâna.
   - Ei bine, poftă bună. Mi-a făcut plăcere.
   - Și mie, Shelley, arătându-i cel mai larg zâmbet de care era capabil.
   Ea îi zâmbi și ea, cu dobândă chiar, și se strecură afară din separeu.
   Înainte ca Danny să mai ia o îmbucătură din sandviș, o umbră se lăsă peste masă. Privi în sus. Șeriful Whiteside se uită în jos.
   - Cum vă merge azi? întrebă Whiteside.
   - Destul de bine, spuse Danny. Dumneavoastră?
   - Ah, destul de bine, ținând cont de toate cele întâmplate. Nu am putut să nu aud discuția pe care ați avut-o cu Shelley.
   - E o doamnă de treabă, spuse Danny.
   - Este și se spetește de ieri încoace. O să aveți grijă să-i lăsați un bacșiș decent, nu-i așa?
   - Așa o să fie, zise Danny.
   - În fine, după cum spuneam, nu am putut să nu aud discuția dintre voi. Deci să înțeleg că nu sunteți cu oamenii ăștia de la presă?
   - Nu, domnule, zise Danny.
   - Ei bine, vedeți, asta mi se pare mie straniu.
   - Da?
   - Da, spuse Whiteside. Pot să mă așez?
   Danny arătă spre locul de vizavi și zise:
   - Vă rog.
   Dar Whiteside se așeză lângă el pe banchetă, cu umărul lipit de al lui Danny.
   - După cum ziceam, mi se pare ciudat. Adică, sper că nu vă supărați dacă zic că e limpede că nu sunteți de prin zonă.
   Danny își păstră glasul calm și calculat.
   - De ce ați crede asta?
   - Păi, o să vă zic direct, că la mine nu ține chestiunea asta cu corectitudinea politică. Vedeți, Silver Water e un oraș pe cât se poate de alb, alb ca un crin. De când s-a închis mina, n-a mai rămas nici un singur hispanic pe raza orașului. Sunt câteva familii de mormoni, dar cam asta e și culmea diversității prin zonele astea.
   - Înțeleg, zise Danny.
   - Înțelegeți? Înțelegeți unde bat? Deci, dacă nu sunteți cu cei de la ziare, ce căutați aici?
   - Sunt în trecere, atât, zise Danny. Mi s-a spus că ar avea cafea bună.
   - Da, cafeaua e bună, dar asta nu prea îmi răspunde la întrebare. Vedeți, Silver Water e un orășel cam izolat. Nu prea suntem în drumul nimănui spre nicăieri. Asta doar dacă nu cumva sunteți cu afaceri pe aici. Oamenii nu prea sunt în trecere pe la noi. Mai ales un domn ca dumneavoastră.
   Danny zâmbi.
   - Ca mine?
   - Știți la ce mă refer.
   - Nu, nu știu.
   Whiteside își scărpină bărbia.
   - Asiatico-american. Ăsta-i termenul acceptat în zilele noastre?
   - Chinez e ok, zise Danny.
   - Chinez, japonez, coreean, mongolez din Mongolia Exterioară, mă cam doare în cur, zise și se aplecă spre el. Ce vreau să știu e cum se face că sunteți în trecere printr-un oraș în care nimeni niciodată nu e în trecere și o faceți chiar azi, dintre toate zilele posibile, când toate astea sunt în toi. Aveți de gând să-mi spuneți că e o coincidență?
   Danny îl privi drept în ochi.
   - Nu știu cum să-i spun altfel.
   - Ok, deci e o coincidență. E în regulă. Dar dacă rămâneți pe aici după ce vă terminați sandvișul ăsta, voi înclina să nu o mai văd la fel. Ne-am înțeles?
   - Nu sunt sigur, spuse Danny. Stați să mă lămuresc. Îmi spuneți că, după ce îmi termin sandvișul și îmi beau cafeaua, trebuie să părăsesc orașul. Pentru că nu arăt ca și cum aș aparține acestui loc. Corect?
   Whiteside dădu din cap că da.
   - Cam așa e, da.
   - Pentru că nu sunt alb.
   Whiteside nu răspunse, privirea ascuțindu-i-se.
   - În primul rând, continuă Danny, nu aveți autoritatea de a-mi ordona să plec din oraș. În al doilea rând, cred că unii dintre jurnaliștii ăștia de afară ar găsi foarte interesant faptul că mă alungați din cauza culorii pielii mele.
   Whiteside se holbă la el, cu chipul ca cioplit în piatră. Apoi vorbi.
   - Ei bine, eu am zis ce am avut de zis, spuse și alunecă spre marginea banchetei. Nu mă aștept să vă mai văd pe aici după ce ați terminat. S-o lăsăm așa.
   Șeriful se ridică și își luă pălăria de pe masă. În timp ce se îndepărta, Danny vorbi:
   - Știu ce ați făcut.
   Whiteside se opri și se întoarse spre el.
   - Poftim?
   - M-ați auzit bine.
   Whiteside își strânse degetele groase în jurul brațului lui Danny.
   - Cred că noi doi ar trebui să ieșim până afară să vorbim mai multe.
   Danny îi zâmbi.
   - Nu, cred că voi rămâne aici și-mi voi termina prânzul.
   - Nu mă pune la încercare, băiete, se aplecă Whiteside, coborându-și vocea. Mă împingi, te împing, să-ți fie clar. Acum vino cu mine.
   - Uită-te în jur, zise Danny. Locul ăsta-i plin de reporteri. Câte camere de filmat poți număra? Și sunt și mai multe afară, pe stradă. Ce crezi că poți face în fața tuturor acestor oameni? Acum, ia-ți în pula mea mâna de pe brațul meu.
   Whiteside își încordă mușchii maxilarului. Își amplifică strânsoarea, dar apoi îi dădu drumul.
   - O să fiu cu ochii pe tine, îi zise.
   Se îndreptă, își așeză pălăria pe cap și vorbi suficient de tare pentru a fi auzit de tot restaurantul:
   - Poftă bună mai departe. Și, cum am zis, să faceți bine să lăsați un bacșiș decent. Săraca Shelley s-a spetit de nu mai poate.
   Shelley dezveli un zâmbet strălucitor din spatele tejghelei, iar șeriful atinse borul pălăriei cu vârful degetului, înainte de a se îndrepta spre ușă.
   Trecând prin dreptul geamului, își păstră privirea țintuită pe Danny, apoi porni spre stație.
   Danny nu se grăbi să-și termine sandvișul, savurând fiecare mușcătură. În timp ce mânca, se tot uita spre pensiunea de peste drum, gândindu-se la Audra Kinney, întrebându-se ce făcea acolo, înăuntru. Își pierdea mințile, bănui. Se întrebă dacă mâncase ceva.
   Împinse farfuria și goli ceașca de cafea. Shelley apăru lângă el chiar la fix.
   - Vreți să aruncați un ochi pe meniul pentru desert? întrebă.
   - Nu, mulțumesc, spuse, scoțându-și portofelul. Mi-a ajuns.
   - Desigur, spuse ea, întorcându-se. Vă aduc nota.
   - Așteptați, zise Danny. Faceți și la pachet?

CAPITOLUL 24

   În acele prime săptămâni după externare a ajuns Audra să-și cunoască copiii pentru prima dată.
    A dormit mult în acele câteva zile petrecute acasă, ore negre punctate de coșmaruri țipătoare. Până în a treia zi a și pierdut șirul clipelor în care s-a trezit din somn gâfâind după aer, cu cearșafurile înnodate în jurul ei. Nu a prea mâncat mare lucru. În a patra dimineață, când Sean era la școală și Louise trăgea un pui de somn, Jacinta a ciocănit la ușa dormitorului ei.
   - Intră, a zis Audra, clipind pentru a alunga somnul de pe pleoape.
   Jacinta a intrat, cărând o tavă cu pâine prăjită cu unt, un baton de ciocolată, un măr și două căni mari pline cu cafea. A așezat tăcută tava pe pat lângă Audra. A ridicat una dintre căni și a pus-o în mâinile Audrei, a ridicat-o pe a doua și s-a așezat pe scaunul de sub geam.
   - Cum vă simțiți? a întrebat-o.
   - De parcă aș avea cea mai oribilă mahmureală din istoria mahmurelii, a zis Audra, așezându-și palma pe frunte.
   - V-am auzit țipând, a zis Jacinta. Domnul Kinney nu m-a lăsat să vin la dumneavoastră. Dar m-am strecurat după ce a plecat la serviciu.
   - Da? Nu-mi amintesc.
   - Am mai trecut prin asta, a zis și s-a uitat în jos la cafeaua din cană. Tatăl meu a fost alcoolic. La el a fost mai rău decât la dumneavoastră, când a încercat să se lase. Halucinații. Zicea că l-a vizitat diavolul. Că erau găini pe jos ce fugeau de colo-colo și că dracul le-a prins și le-a rupt gâturile. Dacă aveți doar coșmaruri, nu e atât de rău. A trecut o săptămână de la supradoză. Partea cea mai rea a trecut deja.
   - La spital mi-au zis că tu m-ai găsit. Mi-ai salvat viața.
   Jacinta ridică din umeri.
   - Nu am făcut decât să sun la ambulanță.
   - Chiar și așa, îți mulțumesc.
   - Ar trebui să mâncați ceva.
   Audra dădu din cap că nu.
   - Nu mi-e foame.
   - Ar trebui să mâncați oricum. V-ați simți mai bine. Chiar și numai batonul dacă îl mâncați.
   Audra a întins mâna după batonul Milky Way și a desfăcut ambalajul. Ciocolata și caramelul i s-au amestecat pe limbă și, Doamne-Dumnezeule, ce bun era. A devorat batonul în mai puțin de un minut.
   Jacinta a zâmbit și a zis:
   - V-am spus eu.
   Audra a sorbit o dată din cafeaua savuroasă și caldă, a simțit-o pe gât și în stomac, încălzind-o pe dinăuntru. Jacinta a arătat spre flaconul cu pastile de pe noptieră, pe jumătate gol.
   - Le luați din nou? a întrebat-o.
   - Mi le-a adus soțul, a zis Audra, evitând întrebarea.
   - Nu cred că ar trebui să le mai luați, a zis Jacinta și și-a coborât privirea. Dacă nu vă supărați că vă zic.
   Lângă pastile era o sticlă de vin goală și un pahar cu o gură de vin rămas pe fund. Jacinta și-a mutat privirile de pe una pe alta, expresia feței i s-a întunecat.
   - Ce? a întrebat Audra.
   - Ieri a sunat cineva, a zis Jacinta. Dormeați. Domnul Kinney era la serviciu. Era o femeie de la spital.
   - Sora Hannah, a zis Audra.
   - Așa e.
   - Ce a zis?
   - A întrebat cum vă merge. Dacă luați vreo pastilă. Dacă beți ceva.
   - Și ce i-ai zis?
   - I-am zis că nu am de unde să știu.
   - Nu, a zis Audra.
   - Nu ce?
   - Nu am luat pastile. Nu am băut.
   Jacinta a arătat spre obiectele de pe noptieră.
   - Dar...
   - Aruncate la toaletă, a zis Audra. Nu-i spune domnului Kinney.
   Jacinta a zâmbit și a zis:
   - Nu o să-i spun. Și mă bucur. Nu ar trebui să vă dea chestiile astea.
   - E un facilitator, a zis Audra. Mă abuzează. Se folosește de ele pentru a mă controla. Dar gata.
   - Pot să vă spun ceva? a întrebat Jacinta.
   Audra a încuviințat printr-un gest din cap. Stomacul i-a grohăit și a luat o felie de pâine de pe tavă, s-a bucurat de untul sărat de pe limbă.
   - Nu îmi place de domnul Kinney. Aș fi renunțat de mult la job, dar îi iubesc pe copiii dumneavoastră. Chiar îi iubesc. Fiind cum erați și cu domnul Kinney fiind mereu plecat, nu puteam renunța. Dacă plecam, nu mai aveau pe nimeni.
   Audra a înghițit pâinea prăjită.
   - Mulțumesc. Nu voi mai fi așa de acum înainte.
   - Bine, a zis Jacinta și chipul i s-a luminat. Louise o să se trezească imediat din somn. Vreți să mergem împreună la ea?
   - Mi-ar plăcea, a zis Audra.
   - De fapt trebuie să-l iau pe Sean de la școală cam într-o jumătate de oră. De obicei o iau pe Louise cu mine, dar poate acum ar putea să stea aici cu dumneavoastră?
   - Ok, a zis Audra.
   Așa că Audra a stat pe covorul sufrageriei, îmbrăcată doar în halat și jucându-se cu o fetiță pe care abia o cunoștea. Louise protestase puțin când a ridicat-o Audra în loc de Jacinta din pătuțul ei, dar s-a obișnuit îndată. Acum ridica jucării dintr-un coș mare din colț, una câte una, și i le aducea mamei sale, îi spunea cum le chema. I-a arătat cum să se joace cu ele.
   Preferata ei era Gogo, pe atunci aproape intact, având încă cei doi ochi.
   Patruzeci și cinci de minute mai târziu, Louise stătea în poala Audrei, cu o carte cu povești deschisă în fața lor, când ușa sufrageriei s-a deschis și Sean a apărut în prag, cu ghiozdanul într-o mână, holbându-se la ea.
   Privirea îi era rece și precaută.
   - Bună, a zis Audra.
   Jacinta i-a dat un ghiont ușor în umăr.
   - Du-te și salut-o pe mama.
   Sean a intrat în cameră și și-a așezat ghiozdanul lângă coșul cu jucării. Și-a dezbrăcat haina și a lăsat-o să cadă lângă ghiozdan.
   - Sean, a zis Jacinta din prag. Nu ne lăsăm lucrurile pe jos. Nu?
   - Nu, a zis Sean.
   - Ok. Doar de data asta. Adu-mi-le și le pun eu unde le este locul.
   Sean și-a adunat haina și ghiozdanul și i le-a dus. Jacinta a închis ușa în urma ei, lăsându-l acolo, cu privirea spre parchet. Au trecut câteva clipe până să se întoarcă și să se uite din nou la Audra.
   - Zi bună la școală? a întrebat Audra.
   Sean a dat din umeri și a continuat să o privească.
   - Vrei să vii lângă mine să asculți și tu o poveste?
   - Alea sunt povești pentru bebeluși, a zis.
   - Ce povești îți plac?
   - Benzi desenate, a răspuns. Supereroi.
   - Vrei să-mi arăți câteva?
   Sean s-a dus la dulap, a deschis o ușă și a tras de o cutie de plastic. Din ea a scos șase reviste și le-a împrăștiat pe jos.
   - X-Men, a zis, arătând spre ele. Ăsta e Wolverine și ăsta-i Profesor X. Astea două sunt Star Wars, fac și comicsuri, nu doar filme. Și asta, asta e preferata mea.
   - Spider-Man, a zis Audra.
   - Știi de el?
   - Sigur că da. Obișnuiam să citesc benzile astea desenate când eram fetiță. Le furam de la fratele meu. Se enerva când nu le găsea, dar n-a știut niciodată că erau la mine sub pat.
   Sean a zâmbit și au rămas acolo, pe podeaua sufrageriei, vreme de 3 ore. Apoi Jacinta s-a întors și a zis că Patrick trebuia să vină în curând acasă. Audra și-a sărutat copiii și s-a întors în pat.
   Lucrurile au continuat așa vreme de 6 luni. Patrick aducea zilnic sticlă după sticlă de alcool, flacon după flacon cu pastile, și Audra le arunca la toaletă în fiecare zi. Înainte de cină își clătea gura cu votcă și vin, suficient cât să prindă miros. În fiecare seară bucătarul servea masa și ei mâncau în liniște. Sean a simțit cumva că era mai bine să nu spună nimic tatălui despre reprizele lor de joacă și, în ceea ce o privea pe Louise, niciodată nu a venit vorba.
   Până într-o seară de septembrie.
   În acea seară Louise – avea deja patru ani și jumătate – a întrebat:
   - Putem mânca înghețată?
   Patrick nu a ridicat privirea de pe articolul pe care îl citea pe telefon, cu mânecile suflecate, cu cravata desfăcută.
   - Nu, a zis. Fără înghețată în timpul săptămânii. Poți mânca niște fructe.
   Louise și-a mutat privirea pe celălalt capăt al mesei.
   - Mami, putem mânca înghețată?
   Audra a vrut să răspundă, parcă prea repede, limba prea tăioasă. S-a corectat, a clipit, și-a lăsat pleoapele să cadă peste ochi.
   - Întreabă-l pe tatăl tău, a zis.
   Prea târziu. Patrick observase. Nu și-a luat ochii de pe ea când i-a zis Louisei:
   - Nu e nevoie să o întrebi pe mama. M-ai întrebat deja pe mine și eu am zis nu.
   Audra s-a întins după paharul cu vin de pe masă, l-a dus la gură, l-a lăsat să i se ciocnească de dinți, înainte de a sorbi o înghițitură. L-a așezat prea tare, vinul s-a scurs pe buza paharului.
   - Ascultă ce îți spune tatăl tău, a zis, netezind consoanele.
   - Ești bine, dragă? a întrebat Patrick.
   - Mai bine ca nicicând, a zis Audra, forțând un surâs între cuvinte. Mă duc la pat.
   S-a ridicat și a plecat de la masă fără a mai privi în urmă. În pat, cu pătura ridicată până la bărbie, a ascultat glasurile copiilor săi în timp ce Jacinta îi ajuta să se spele pe dinți și le citea povești. Liniște pentru o vreme, posibil ca Audra chiar să fi și adormit, nu putea fi sigură, dar următorul lucru pe care l-a conștientizat a fost că Patrick era în cameră și stătea lângă noptieră. Îl simțea uitându-se la spatele ei.
   Audra asculta cum ridica sticla, restul de votcă clipocind în ea. Apoi flaconul cu antidepresive, un zdrăngănit când a examinat conținutul.
   Liniște cât a rămas acolo, în picioare, privind-o. Audra și-a păstrat respirația calmă și adâncă, așteptându-l să plece.
   În cele din urmă, Patrick a zis:
   - Știu că ești trează.
   Audra a rămas nemișcată, respirând.
   - Gândește-te doar la lucrurile pe care ți le-aș putea face, a zis, un calm teribil în glas. Aș putea deschide fereastra aia să te arunc pe geam. Crezi că ar fi cineva care să nu creadă că e sinucidere? Sau ai putea deschide seiful din dulap, ai putea găsi pistolul în el, ai putea să-ți împuști creierii. Sau poate ai da drumul la apă în cadă și ți-ai tăia venele.
   S-a lăsat pe pat, greutatea lui rostogolind-o pe Audra, aducând-o cu fața spre el, uitându-se la el, fără prefăcătorii acum.
   - Ce vreau să spun e că, a zis el, ești o dependentă, o alcoolică, o pastilată. Toți știu. Cine să creadă că nu te-ai omorât? Acum, mâine o să-i cer doctorului Steinberger o nouă rețetă pentru tine. Apoi o să trec pe la magazinul de băuturi. Apoi o să împingem lucrurile pe făgașul normal în casa asta.
   Patrick s-a ridicat și a plecat din cameră.
   De dimineață, după ce Patrick a plecat la serviciu, Audra a rugat-o pe Jacinta să-l schimbe pe Sean din hainele de școală cât dădea ea un telefon. Sora Hannah a răspuns, i-a dat Audrei adresa unui adăpost din Queens, i-a zis că ea și copiii ei erau așteptați.
   Jacinta i-a ajutat să coboare scările cu tot ce puteau căra. Pe trotuar a îmbrățișat copiii, cu lacrimi în ochi. În timp ce taximetristul încărca bagajele în portbagaj, Audra a strâns-o pe Jacinta în brațe.
   - Ai grijă, a zis Audra. O să fie nervos.
   - Știu, a zis Jacinta. O să am.
   Sean și Louise i-au făcut cu mâna prin parbriz. Louise, știind că nu avea să o mai vadă niciodată pe Jacinta, a plâns. L-a strâns pe Gogo tare în brațe și Audra i-a șters lacrimile de pe obraji. Ghemuiți împreună pe bancheta taxiului, Audra simțea o frică încurajatoare față de tot ce avea să urmeze.
   Trecuseră 18 luni, 2 ani de când renunțase la băutură și pastile. Audra își jurase să nu se mai despartă de copiii ei. Nu contase că Patrick o urmărise cu tot arsenalul, mama lui îmboldindu-l încontinuu.
   Audra avea să se agațe de copiii ei până nu se mai putea agăța deloc.
   Și totuși, i-au fost luați de lângă ea.

   Audra făcu un duș lung; apa pensiunii era fierbinte și din belșug.
   Răsuci robinetul de apă fierbinte cât de tare putu suporta și își frecă trupul până i se înroși pielea. Jegul părea încastrat în fiecare rid și adâncitură și nici măcar după treizeci de minute de duș nu reuși să se simtă curată.
   Dar mintea i se limpezi. Deși era obosită, Audra începu să asambleze evenimentele ultimelor patruzeci și opt de ore într-un soi de ordine.
   Pentru câteva secunde se puse din nou la îndoială. Dacă aveau dreptate? Dacă le făcuse ceva îngrozitor și nu-și putea recunoaște faptele sieși?
   Apoi își aminti de chipul lui Sean cerându-i șerifului Whiteside să nu-i facă rău mamei sale. Sean, bărbățelul ei, apărând-o. Aproape că zâmbi la gândul acesta, dar apoi își aminti plânsul îngrozit al Louisei de pe bancheta din spate.
   Timpul scurs de atunci se compresase, astfel încât cele două zile îi păreau acum două ore. Dar, totuși, copiii ei erau acolo, undeva, afară. Speriați, întrebându-se de ce nu venea după ei.
   Nu, Audra știa că agentul special Mitchell greșea. Nu făcuse rău propriilor copii. Și Mitchell se mai înșela în privința unui lucru: Sean și Louise erau încă în viață. Audra o simțea în oase. Nu era vorba de cine știe ce idioțenie legată de intuiția maternă; toată logica ei țintea spre asta. Whiteside și Collins nu i-ar fi luat copiii doar ca să-i omoare. Aveau ceva de câștigat în toată treaba asta; copiii valorau ceva. Și nu puteau fi valoroși decât vii.
   Cine ar fi plătit pe cineva să-i fure copiii? Un singur răspuns avea sens.
   Și-l imagină pe soțul ei înmânând o sumă din banii mamei sale, strecurând un plic în palma lui Whiteside.
   O idee îngrozitoare, dar însemna că Sean și Louise erau încă în viață.
   Dacă erau vii, însemna că încă îi mai putea salva. Întrebarea era cum.
   Audra închise apa, ieși din duș și trase de un prosop de pe suport.
   Câteva minute mai târziu, corpul îi era uscat, iar părul umed. Se îmbrăcă cu aceiași blugi jerpeliți și cu același tricou primit cu o zi în urmă. Încă mai miroseau a transpirație, dar măcar corpul îi era curat.
   Se așeză pe pat lângă noptieră. Telefonul vechi se afla pe ea. Trebuie să fac ceva, se gândi. Orice. Cel mai mic lucru tot ar fi însemnat ceva, tot ar fi fost mai bine decât să stea acolo știind că Sean și Louise erau pe undeva prin deșert.
   O ciocănitură în ușă o sperie. Audra se ridică, traversă încăperea și puse lanțul la ușă. Descuie ușa și o deschise doar o crăpătură, nu mai mult de cinci centimetri. Proprietara, doamna Gerber, era dincolo de prag, cu chipul înroșit.
   - E un bărbat jos care insistă să vorbească cu dumneavoastră, zise fără suflare. I-am spus nu, dar nu acceptă. Zice că trebuie să vorbească cu dumneavoastră îndată. Aproape că a dărâmat ușa când...
   - Un bărbat? întrebă Audra. Cum îl cheamă?
   - Nu mi-a zis. I-am cerut, spuneți-mi cine sunteți și ce doriți, dar s-a împins pe lângă mine. Mă bate gândul să chem unul dintre polițiștii care au fost aici cu dumneavoastră, să-l arunce în stradă.
   - Cum arată?
   Gândindu-se, doamna Gerber părea să se mai adune. În cele din urmă ridică din umeri și zise:
  - De parcă n-are ce căuta prin părțile noastre, așa arată. Vă așteaptă jos, în sala de mese.
   Audra închise ușa și o urmă pe proprietară pe scări în jos, până la ușa de la intrare.
   - Nu-mi place, zise doamna Gerber peste umăr. Bărbați străini apărând și dând buzna. La vârsta mea nu am nevoie de toate problemele astea. E acolo.
   Audra urmă indicațiile doamnei Gerber și trecu printr-un set de două uși din partea opusă scărilor. Una dintre ele era deschisă, dar nu putea vedea pe nimeni înăuntru. Se apropie, întrebându-se dacă era cazul să ciocănească. O idee stupidă, împinse ușa și intră.
   Bărbatul se ridică de la masa goală, cu chipul abia vizibil în umbrele încăperii. Dar îl cunoștea prea bine.
   - Bună, Audra, zise Patrick Kinney.

CAPITOLUL 25

   Audra vru să se întoarcă, să trântească ușa în urma ei și să fugă. Dar nu putu. În schimb, întrebă:
   - Ce vrei?
   Patrick se așeză. Haina îi era aruncată pe spătarul scaunului. O mână pe masă, un ceas masiv la încheietură. Rolex, Tag Heuer, ceva scump și urât.
   - Vreau să vorbim, zise el, cu un tremur în glas. Ia loc.
   Trebuia să-i fi spus că nu avea de gând să vorbească cu el, dar o anume posibilitate plutea prin mintea ei. Așa că merse la masă, păstrând două scaune libere între ea și soțul ei, și se așeză.
   Era o cameră mare, un bovindou într-un capăt, o perdea mascând interiorul de cei de afară. Fotografii mari înrămate înșirate pe pereți, peisaje din Arizona în nuanțe de sepia și clienți faimoși. Pe consola masivului șemineu era o fotografie de nuntă, o tânără doamnă Gerber la braț cu noul ei soț. Părea fericită. Audra bănui că trebuia și ea să fi fost cândva fericită cu Patrick, deși nu-și mai amintea așa ceva.
   - Despre ce vrei să vorbim? întrebă ea.
   - Tu ce crezi?
   - Vrei să mă ajuți? Sau vrei să mă rănești?
   El se înfioră, fața sa chipeșă întunecându-se.
   - Îmi vreau copiii înapoi.
   - Și eu, zise ea.
   Pleoapele lui zvâcniră. Un semn. Furia crescând în el.
   Grijă mare, își spuse ea. Ai grijă.
   - Ești singura persoană care știe unde sunt, zise Patrick. Vreau să-mi spui.
   - Să nu..., zise ea.
   - Să nu ce?
   - Să nu mă minți. Nu te preface. Amândoi știm adevărul.
   O privi o clipă, apoi zise:
   - Despre ce vorbești?
   - Vrei să o spun cu voce tare?
   El își ridică mâna de pe masă, formă un pumn sub buze, ghiulul fraternității din facultate strălucind pe deget.
   - Da, vreau, răspunse.
   - Tu ești în spatele întregii chestiuni, zise ea. Tu i-ai plătit pe Whiteside și Collins să ne fure copiii.
   Patrick strânse pumnul, dădu din cap.
   - Pe cine?
   - Oprește-te! zise Audra. Mă dau bătută. Nu știu cum ai făcut-o, dar ai făcut-o. Ai câștigat. Zi-mi doar ce vrei de la mine și o poți avea. Atâta vreme cât știu că Sean și Louise sunt teferi.
   Patrick își frecă tâmplele cu buricele degetelor. Se aplecă spre ea, își înfipse coatele în genunchi, trase greu aer în piept.
   - Ești nebună, zise.
   Glasul ei tremură ridicându-se din ea:
   - Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi doar ce vrei!
   El plesni masa cu putere.
   - Vreau să-mi spui unde-mi sunt copiii!
   - Oprește-te, Patrick, știi doar unde...
   - Nu știu, zise, izbind din nou în masă. Ți-ai pierdut mințile, la dracu’. Nu te-ai uitat la știri?
   - Doar un pic. Mă lasă doar să...
   - Îți vor capul, zise el. Toate posturile, toate canalele de știri. Fiecare dintre ele are fața ta pe ecran, întrebând ce ai făcut cu copiii noștri. Știu ce ai făcut înainte, băutura, drogurile, nebunia. Cum ai fugit de Protecția Copilului. O prezintă mereu. Că ești un pericol pentru tine și copiii noștri. Nu e niciun suflet în toată țara asta care să nu creadă că ești un monstru. Că le-ai făcut rău lui Sean și Louise. Mă sună în fiecare minut al zilei pentru declarații. O sună pe mama, pentru numele lui Dumnezeu. Cum crezi că o afectează așa ceva?
   Audra bufni într-un râs uscat și fărâmicios.
   - Păi, rahat, n-aș vrea să o supăr pe Margaret.
   Patrick sări în picioare, cu pumnii pregătiți, făcu un pas spre ea. Se răzgândi, se opri, desfăcu pumnii și clătină din cap.
   - Tot ce vreau sunt băiețelul și fetița mea, zise el. Te rog, spune-mi unde sunt.
   În miezul tuturor acelor întâmplări, indiferent unde fuseseră duși copiii lor, el rămânea preocupat de propria sa persoană și de cea a mamei sale.
   Nici măcar nu avea bunul simți să o ascundă, se gândi Audra, sau să se prefacă a ține cu adevărat la ei.
   Dar dacă Sean și Louise erau la el, atunci s-ar fi prefăcut că-i pasă. Era suficient de inteligent și de manipulator pentru a-și masca adevăratele dorințe.
   Înțelegând asta, Audra rămase locului – Patrick chiar nu știa unde erau Sean și Louise. Nu știa, pentru că nu el aranjase toate astea. Singura speranță de care se agățase de când începuse calvarul se fărâmiță în fața ei și simți cum camera se răcori dintr-odată.
   - Oh, Doamne, zise și duse mâinile la gură. Dacă nu-s la tine...
   El stătea aplecat deasupra ei, flexându-și degetele.
   - Te mai întreb o dată.
   - Dacă nu-s la tine, la cine sunt?
   Audra duse palmele la cap și începu să se clatine în față și-n spate.
   - Oh, nu, nu, nu.
   - Trebuie să te oprești, zise Patrick. Numai tu poți pune capăt situației ăsteia. Spune-mi unde sunt.
   În mintea ei fulgeră din nou o idee, aceeași pe care o avusese în timpul discuției cu Mei.
   - Un detectiv particular, zise.
   - Poftim?
   - Trebuie să fie cineva în Phoenix care să se poată ocupa de asta. Folosește-te de banii tău. Plătește pe cineva să investigheze pe Whiteside și Collins, să afle ce vor. Poți să o faci.
   Ridică privirea spre el, palmele lipite în fața ei.
   El dădu din cap.
   - Curvă nebună!
   Patrick ridică haina de pe spătarul scaunului și porni spre ușă.
   - Nu vrei s-o faci? întrebă Audra.
   El prinse clanța în pumn.
   - Curvă nebună.
   - Patrick, zise ea.
   El se opri și se întoarse, iar ea observă cât de mult îmbătrânise, cât de adânci erau ridurile chipului său, cât de zimțate.
   Audra își șterse o lacrimă de pe obraz și zise:
   - Știi, mi-a luat mult prea mult timp pentru a te citi. Pentru a pricepe ce voiai cu mine.
   - Acum nu e momentul, zise el.
   - E un moment la fel de bun ca oricare altul, spuse Audra. Mai ții minte că te-am întrebat? În ziua aia în care m-am trezit pentru ziua lui Sean. Te-am întrebat de ce mă mai ții în viața ta așa beată și drogată. Îl aveai pe Sean. Puteai să mă dai afară. Dar nu ai făcut-o și aproape că a trebuit să mor înainte de a înțelege de ce.
   El își vârî pumnii în buzunare și se uită peste ea, dincolo de ea.
   - Ce să înțelegi?
   - Nu ai vrut niciodată o căsnicie, zise ea. Niciodată n-ai vrut o familie. Voiai aparențele unei familii. Voiai să pari normal. Să-ți ții mama fericită și împăcată. Îndată ce i-am oferit nepoți, nu ți-am mai fost de niciun folos. Așa că m-ați ținut drogată și ascunsă. În final nu mai eram decât bagaj excesiv. Iar asta m-a pus în fața unei alte întrebări. Vezi, eu nu îmi amintesc să fi luat supradoza aia. Da, abia dacă mai știam de mine în marea parte a timpului, dar nu-mi amintesc să fi luat acea decizie. Ai luat-o tu pentru mine, Patrick?
   Acum o privi, cu ură în ochi.
   - Ce vrei să zici?
   - Ai încercat să mă ucizi?
   - Să nu..., încercă Patrick.
   - Să nu ce? întrebă Audra, ridicându-se, glasul înălțându-se odată cu ea. Să nu-ți răspund? Să nu te enervez?
   Patrick făcu un pas spre ea, apoi își aruncă haina pe jos și își calibră greutatea pe ambele picioare.
   - Ăsta nu-i momentul pentru jocurile tale nenorocite, Audra. O să-mi spui unde-mi sunt copiii, chiar acum, că dacă nu...
   - Dacă nu ce? zise și făcu și ea un pas spre el. O să mă plesnești? O să-mi faci vânătăi pe unde nu se văd? O să mă...
   Degetele groase ale mâinii sale drepte se încolăciră în jurul gâtului ei, apăsară tare și o împinse în perete, picioarele ei abia atingând covorul.
   Fotografiile înrămate se zgâlțâită când capul i se izbi de perete. Ea își așeză palma dreaptă pe pieptul lui. Își lăsă degetele să se târască în sus în timp ce strânsoarea lui se înrăutățea, pipăind locul de deasupra gulerului cămășii. Presiune în urechi, în spatele ochilor ei.
   Patrick ridică pumnul stâng, îi arătă nodurile degetelor.
   - Spune-mi unde sunt, sau, să mă ajute Dumnezeu, dacă...
   Degetele Audrei se aliniată, vârfurile formând o linie solidă, și înjunghiară adâncitura dintre stern și mărul lui Adam. Împinse din umăr, păstrând presiunea pe gâtul său chiar și când acesta se retrase. Înainte de a se îndepărta de ea, Audra își curbă aceleași degete în adâncitură.
   Apoi lovi cu pumnul o singură dată în același loc.
   Ochii lui Patrick se bulbucară și duse mâinile la gât. Se împletici cu spatele spre masă, greutatea corpului împingându-l până atinse marginea de lemn cu pulpele. Apoi se întoarse și se prăbuși pe masă, o mână străduindu-se să-l țină în picioare, cealaltă căutând la gât.
   - Respiră! zise Audra, îndepărtându-se de perete.
   Patrick se holba la ea și se lupta după aer.
   - Respiră! zise ea, mimând cu gesturi din mâini, rotindu-și brațele prin aer ca și cum ar fi educat un cântăreț. Respirații mari, încet și ușor. Am învățat-o în lecțiile de autoapărare. Niciodată nu a trebuit să o folosesc, dar e bine să știi cum funcționează.
   Patrick se trânti din nou pe scaunul de pe care țâșnise cu mai puțin de un minut în urmă, furia spălăcită acum prin el. Abia acum își arăta adevărata sa natură – un bărbat slab și jenant, captiv al mamei sale. 
    - Ascultă-mă, zise Audra. Ascultă-mă bine. Nu mai ai voie să mă atingi. Niciodată. Nu ești stăpânul meu, nici al copiilor mei. Nu suntem bunurile tale personale. Niciodată nu ți-ai iubit copiii cu adevărat, dar eu îi iubesc. Acum, o să-i găsesc pe Sean și Louise. Tu poți fie să mă ajuți, fie să mi te dai din drum. Ce alegi?
   El tuși, scuipând pe covor.
   - Ești nebună.
   - Mă gândeam eu, zise ea. Ieși și să nu te mai întorci!
   El o împunse cu privirea.
   - Crezi că o să renunț așa ușor? întrebă el.
   Audra arătă spre ușă.
   - Ieși. Acum.
   Patrick se ridică, tuși și scuipă din nou. Își ridică haina de pe covor și păși spre ușă. Fără să se întoarcă spre ea, zise:
   - O să suferi pentru asta.
   - Știu, spuse Audra.

CAPITOLUL 26

   Patrick părăsi camera și, o clipă mai târziu, Audra auzi ușa de la intrare deschizându-se și închizându-se, apoi o avalanșă de voci când reporterii tăbărâră pe el.
    Se uită prin fereastra ce dădea spre stradă. Îi vedea prin perdea, corbi pe stârv. Patrick vorbea, iar ei tăceau, cu microfoanele și aparatele de înregistrat sub nas. Apoi, când termină, un nou torent, dar Patrick își croi drum printre ei.
   Monștri, toți. Vârcolaci căutând carne de vândut. Și totuși ea era cea portretizată ca un monstru. Criminalul propriilor copii.
   Audra îl urmări pe Patrick străduindu-se să ajungă la mașina parcată neregulamentar pe stradă, jurnaliștii fugărindu-l tot timpul. Claxonă pentru a-i dispersa, apoi un scârțâit de roți și plecă, reporterii țopăindu-i din cale.
   Se răspândiră, miezul concentrat pierzându-se, adunându-se în grupuri mai mici. Femeile își aranjau machiajul. Bărbații își aranjau părul. Cameramani și sunetiști trebăluiau. Unii se mutau în restaurantul de peste drum.
   - Sunt un monstru? întrebă Audra în camera goală.
   - Ești?
   Audra se întoarse brusc și o văzu pe doamna Gerber în pragul ușii din capătul opus al camerei, o ușă pe care nu o observase până atunci. Putea vedea peste umerii ei că se deschidea spre bucătărie.
   - Nu, nu sunt, zise Audra.
   Doamna Gerber se uită la covor, cu buzele încrețite.
   - Bărbatul acela a scuipat pe covorul meu?
   - Da, zise Audra. Ați auzit tot?
   - Da, spuse doamna Gerber și ciocăni ferestruica rotundă cu vârful degetului. Am și văzut tot.
   - Îmi pare rău, spuse Audra, întorcându-se să plece.
   - Îți pare rău? Nu fi prostuță. Prea multe femei își cer scuze pentru comportamentul bărbaților.
   Audra nu știu cum să răspundă. Merse spre hol.
   - Și soțul meu mă bătea, spuse doamna Gerber. Ce e amuzant e că toată lumea credea că era cel mai cumsecade om. Mergeam la magazin și cineva venea și zicea, ah, l-am întâlnit ieri pe Jimmy, nu-i așa că-i un drăguț? Dar nu știau. Nimeni nu se gândea să întrebe ceva, nici măcar când purtam mâneci prea lungi pentru vremea de afară. Credeau pur și simplu că era țâță de mâță.
   - Îmi pare rău să aud asta, spuse Audra.
   - Termină cu scuzele, pentru numele lui Dumnezeu. La fel vorbesc oamenii și despre Ronnie Whiteside. E un om bun, un erou militar, toate astea. Dar eu știu ce fel de om e. Am văzut-o cu ochii mei. 
    - Spuneți-mi, ceru Audra.
   Doamna Gerber răsuflă adânc, micii ei umeri coborându-se în cardigan.
   - Într-o seară, nu cu mult după ce au închis mina, eram sus, uitându-mă în stradă. Înainte era un bar vizavi, McGleenan’s, nu mare lucru. L-am văzut pe Lewis Bodie împleticindu-se din bar, abia era în stare să pună un picior în fața celuilalt. Bodie primise o plată compensatorie pentru că-și pierduse locul de muncă la mină, așa cum mai toți bărbații de pe aici primiseră, dar el și-o băuse mai repede decât majoritatea. A dat buzna din bar și direct în brațele șerifului Whiteside. Au vorbit un pic și l-am văzut pe Bodie devenind mai agitat, și îmi amintesc că mă gândeam taci odată și du-te acasă, că ajungi într-o celulă. Apoi, din senin, șeriful Whiteside l-a izbit peste bărbie. Bodie s-a prăvălit ca un sac de nisip și m-am gândit că, păi, poate că o meritase. Dar nu s-a oprit aici.
   Privirea doamnei Gerber alunecă spre fereastră, apoi în stradă.
   - Ronnie Whiteside s-a așezat pe Lewis Bodie de parcă ar fi fost gata să-l omoare. Îl lovea și-l lovea și puteam auzi sunetul pumnilor și ghetelor și pe Bodie plângând și rugându-se de el. Și chiar și după ce a tăcut, șeriful Whiteside nu s-a oprit. Când a încetat în cele din urmă, a rămas acolo o vreme, respirând greu. Apoi s-a aplecat, a luat portofelul lui Bodie și s-a servit de toți banii pe care i-a găsit. Și îmi amintesc că mă gândeam că, dacă vedeam pe altcineva bătându-l pe Bodie, sunam după șerif. Așa că acum pe cine sun? Apoi, a doua zi, de dimineață, mă uit din nou pe fereastră și văd o ambulanță de la spitalul Gutteridge în fața stației de poliție. Lewis Bodie a murit în celulă pe timpul nopții. Și n-am suflat o vorbă nimănui. Dar acum aud că zici că Whiteside ți-a luat copiii. Pe el îl cred în stare, dar Mary Collins? Ea, cu copil bolnav cu tot?
   - Așa e, zise Audra.
   - Pe aici toți cred că Ronnie Whiteside e un om bun. Așa cum au crezut că soțul meu era un om bun. Dar eu știu. Spune-mi ceva.
   - Ce?
   Doamna Gerber o privea din ușă, se uitau una la alta din prag în prag, ochii sprinteni și duri ca lamele. Audra observă că amândouă stăteau pe câte un prag și bănui că asta trebuia să însemne ceva. Dar nu-și dădea seama ce.
   - Le-ai făcut rău copiilor tăi?
   - Nu, doamnă, răspunse Audra, privind-o drept în ochi.
   Doamna Gerber încuviință din cap.
   - Ei bine, atunci. Du-te sus în camera ta și încearcă să dormi. Îți aduc mai târziu o cafea, poate niște prăjitură.
   - Mulțumesc, spuse Audra. Mi-ar plăcea.
   Doamna Gerber dădu din nou din cap și dispăru în bucătărie. Audra intră în hol și urcă cele două etaje. Apropiindu-se de camera ei, observă că ușa era căscată vreo 5 centimetri. Își aminti că nu o încuiase și fu sigură că o închisese. Dar era o casă veche, din cele cu podele ce scârțâie, ferestre ce răpăie și uși ce uneori nu se închid cum trebuie.
   Audra intră în cameră și împinse ușa cu umărul pentru a o închide bine.
   Așeză lanțul, apoi se duse la pat. Când se întinse pe marginea saltelei și se descălță, oboseala deja atârna greu în spatele ochilor.
   Numai când își ridică capul văzu bărbatul din colț, în mână cu o pungă de hârtie maro.

CAPITOLUL 27

   Microfoanele roiau în jurul feței chipeșe a lui Patrick Kinney.
   - Cinci sute de mii de dolari pentru returnarea copiilor mei. Înțeleg că, în momentul de față, șansele de a-i mai găsi în viață sunt slabe. Dar, chiar și așa, recompensa e valabilă. Îmi vreau copiii înapoi, fie să-i țin în brațe, fie să-i îngrop.
   - La naiba, zise Mitchell, închizând laptopul pe care derulase clipul.
   - Mda, spuse Showalter, coatele pe masă, bărbia în mână. De asta chiar n-aveam nevoie.
   Whiteside stătuse în spatele lor pentru a urmări filmarea.
   - Dar nu contează, nu? întrebă.
   Mitchell se întoarse pe scaun, îl privi de parcă ar fi fost un idiot.
   - Nu ne ajută să-i găsim, nu, dar înseamnă că linia telefonică o să fie plină cu indicii de căcat de la cretini cu dolari pe creier.
   - Atunci mai bine sunați la Phoenix, zise Whiteside, să cereți să vi se mai trimită niște inși în costume.
   Showalter tânji.
   Mitchell se ridică.
   - Mulțumesc pentru sugestie. Mă scuzați, am de găsit doi copii pierduți.
   - Oh, haideți acum, zise Whiteside. Știți că sunt morți deja. Când o să vă dați la o parte să-l lăsați pe Showalter și polițiștii lui să o aresteze pe femeia asta? Și-a ucis copiii, știți că a făcut-o, i-a ucis și i-a aruncat în deșert.
   - Nu, șerif Whiteside, zise Mitchell, nu știu. Și nici dumneavoastră. Nu voi ști nimic sigur până când nu-i vom găsi. Sunt la primărie dacă aveți nevoie de mine.
   Ieși prin ușa laterală, lăsând-o să se balanseze în țâțâni.
   Whiteside se uită în jos la Showalter.
   - Știi de ce are nevoie femeia aia?
   Showalter rânji.
   - Mda, știu.
   Îi buși râsul.
   În capătul celălalt al odăii, stând în picioare cu brațele încrucișate pe piept, agentul special Abrahms își drese vocea.
   - Liniște, junior, acum vorbesc bărbații, zise șeriful.
   Whiteside ridică laptopul de pe birou și îl întinse către el.
   - Gata, am terminat cu calculatorul tău.
   Abrahms se apropie și dădu să ia laptopul. Whiteside i-l smuci.
   - Terminați, zise Abrahms. Dați-mi-l.
   Whiteside i-l înmână.
   - Nu plânge, puștiule.
   Showalter râse horcăit.
   Abrahms făcu un pas spre el.
   - Ești un căcănar, știi?
   - Oameni mai buni decât tine m-au numit mult mai rău, spuse Whiteside încet. Când vrei să purtăm o conversație serioasă despre asta, dă-mi de știre. Te duc în spatele stației, îți arăt ce căcănar sunt de fapt.
   - Du-te dracului, zise Abrahms, îndepărtându-se.
   Se așeză la biroul pe care îl luase în stăpânire de când ajunsese în Silver Water, deschise laptopul și începu să butoneze.
   Whiteside îl bătu pe umăr pe Showalter și își ridică pălăria de pe masă.
   - Stai cu ochii pe puștiul ăsta. Vezi să nu se rănească cu chestia aia.
   Showalter chicoti, iar Whiteside ieși prin ușa laterală. Soarele îl izbi puternic și își scoase ochelarii de soare din guler. Dădu ocol clădirii, coborând în stradă. Câțiva reporteri se apropiară, cu întrebări în priviri, cu microfoanele pregătite.
   - N-am nimic pentru voi, spuse Whiteside, alungându-i fluturând mâna prin aer.
   Când intră în restaurant, se făcu liniște, dar tot erau mai mulți clienți decât văzuse el de ani buni. Jurnaliști, în marea parte. Îi ignoră și merse în capătul tejghelei. Shelley veni direct la el.
   - Cafea, la pachet, drăguță, zise.
   - Încă una? întrebă Shelley. A câta e pe ziua de azi? Sigur nu vreți una fără cofeină?
   - Nu, normală.
   Se întoarse un minut mai târziu, cu un pahar de carton mare cu un capac de plastic. El aruncă câteva bancnote pe tejghea, smulse un șervețel din suport și înveli paharul cu el pentru a-și feri degetele de fierbințeală.
   - Shelley, ai o secundă?
   Chelnerița tocmai pornise spre casă, dar se întoarse.
   - Desigur.
   Whiteside o încurajă să se apropie, șopti.
   - Îți amintești de acel domn cu care ai vorbit mai devreme? Acolo, lângă geam.
   Ea flutură degetele prin fața ochilor.
   - Ah, vreți să spuneți...
   - Da, domnul acela asiatic.
   - Sigur, îmi amintesc. Un om de treabă. Ce e cu el?
   - Despre ce ați vorbit?
   - Despre asta, zise și arătă din mâini spre lumea din jur. Despre tot ce se petrece pe aici. Nu urmărise știrile, așa că i-am povestit eu tot.
   - A întrebat de cineva anume? De Kinney? Sau de mine?
   Shelley își scutură capul.
   - Nu, din câte îmi amintesc nu. Părea doar interesat de toată chestiunea asta. Dar, no, cine nu ar fi?
   - Așa e, bănuiesc. Ai văzut cumva în ce direcție a luat-o după ce a plecat de aici?
   - Nu, îmi pare rău, eram îngropați aici. Prea ocupată cu comenzile ca să mă mai și uit după el. A mai comandat un sandviș la pachet și mi-a lăsat un bacșiș bun. Apoi nu l-am mai văzut.
   Whiteside se aplecă spre ea.
   - A mai comandat un sandviș?
   - Mda, zise Shelley. La pachet. Probabil că îi era foame.
   - Sigur îi era foame.
   - Nu credeți că are ceva de-a face cu toate astea, nu?
   - Nu, nicidecum. Eram doar curios, atâta tot.
   Mai puse două bancnote pe tejghea.
   - Nu-l lăsa pe Harvey să te muncească prea tare.
   Whiteside își luă cafeaua și ieși pe trotuar, așezându-și ochelarii de soare pe nas și proptindu-și pălăria pe creștet. Se uită pe stradă în sus și în jos, știind bine că nu mai avea cum să-l găsească pe bărbat. Un sandviș la pachet, se gândi. Poate că îi era cu adevărat foame, cum zicea Shelley, dar Whiteside avea o idee cu totul diferită. Se uită la pensiunea de peste drum, întrebându-se dacă nu cumva Audra Kinney mușca din acel sandviș chiar în acea clipă.
   De fapt nu-l deranjase culoarea pielii atât de tare, deși era ceva neobișnuit prin zona lor. Mai degrabă era vorba despre genul de om care era. Whiteside întâlnise destui de-a lungul anilor. De la un punct încolo îi citești pe loc. Un om e fie programat să ucidă, fie nu. Cei mai mulți nu-s.
   Dar bărbatul acela avea acea privire, ochi ce parcă văd mai departe decât ar trebui, și, dacă te uiți mai atent, golul din ei.
   Whiteside mai văzuse acel gol – în oglindă. Gândul îi dădu fiori.
   În orice caz, de ce să apară un om ca ăla chiar în acea zi, dintre toate zilele posibile? Ar fi putut fi o coincidență, dar Whiteside credea în coincidențe cam la fel de mult pe cât credea în Moș Crăciun. Whiteside era sigur că bărbatul acela era o amenințare. Și, în acea clipă, era de părere că omul era în pensiune, dându-i mâncare Audrei Kinney. Tot ce-i rămânea de făcut era să aștepte și să urmărească.
   Whiteside se așeză pe una dintre băncile din fața restaurantului, sorbind o gură de cafea. De unde era putea vedea fațada pensiunii și câțiva metri de alee ce dădea spre nord.
   Nici nu-și terminase bine cafeaua, când totul se duse dracului.

CAPITOLUL 28

   După întâlnirea sa cu Whiteside, Danny făcuse o plimbare.
    Merse mai ales pe strada principală, dintr-un capăt în celălalt al ei. Atât de multe locuri închise, magazine de mult apuse. Arme și articole sportive, mâncare pentru animale, un bar, articole de îmbrăcăminte pentru femei, magazin de mobilier, o prăvălie pentru haine bărbătești de inspirație western, pe firmă o pereche de cizme cu pinteni și o pălărie Stetson.
   Toate dărăpănate, vitrinele vopsite-n alb sau acoperite cu scânduri.
   Puținii localnici de pe stradă întorseseră capul după el. S-ar fi holbat și mai mult, dacă nu presupuseseră, probabil, că dăduse buzna printre ei laolaltă cu presa. El a dat din cap și a zâmbit și i-a salutat politicos, iar unii l-au salutat înapoi, alții nu.
   A ajuns la podul de la capătul străzii pe care condusese în urmă cu o oră sau două. S-a plimbat pe trotuarul îngust, până la mijloc, și s-a uitat peste balustradă. Râul de dedesubt se pricăjise într-un pârâu roșiatic și nămolos ce șerpuia prin mijlocul unui bazin larg, pământ roșcat, crăpat înjur. Pe moarte, la fel ca orașul.
   Danny și-a croit din nou drum înapoi. Un rând de case, majoritatea goale, cu fața spre ceea ce trebuia să fi fost cândva o frumoasă promenadă a râului. O alee o tăia prin spatele lor, pe lângă grădini, bifurcându-se către curțile magazinelor închise de pe Main Street. De acolo putea vedea până departe, chiar până la zidul ce încingea parcarea stației șerifului. La jumătatea distanței, fierbințeala tulbura aerul din jurul ventilatoarelor exterioare ale restaurantului. Doisprezece clădiri între el și stația șerifului, majoritatea părăsite. Fiecare dintre ele potrivită pentru a înnopta în ea. Mai întâi avea să încerce în magazinul de mobilier, poate mai aveau ceva în depozit suficient de confortabil pentru un somn. Putea intra pe o ușă laterală sau fereastră, poate chiar un luminator. Danny se pricepea la așa ceva.
   Și-a refăcut drumul înapoi pe Main Street și s-a uitat în sus și jos pentru a vedea dacă cineva îl observase. Apoi a alergat pe partea cealaltă a străzii și a găsit aleea ce oglindea pe cea pe care tocmai fusese. De data asta aleea era ciuntită de peretele sudic al primăriei, curtea îngrădită. A numărat în minte. Pensiunea trebuia să fie a opta clădire. A mers spre ea.
   Gardul de pin ieșea în evidență; fusese singurul vopsit în ultimii ani.
   Lângă o ușă erau înșirate containere. A făcut un pas în spate și a ridicat capul. Casa părea ponosită, dar arăta mai bine decât cele vecine. Toate ferestrele intacte, totul încă prins bine în cuie.
   O nouă privire aruncată în toate părțile, apoi a încercat poarta. O gaură suficient de mare pentru a-și strecura mâna și a simți lacătul de pe partea cealaltă. Nu conta. S-a dus la unul dintre containere, a observat urme prăfuite de tălpi pe capac. Cineva se folosise pentru a se ridica, poate pentru a vedea mai bine ce se întâmpla în casă. Danny a făcut la fel, apoi s-a aruncat peste gard. A aterizat tăcut ca o pisică de partea cealaltă a gardului. O curte de mărime bunicică, dar complet uscată. Ce fusese cândva un gazon era acum o întindere arsă de pământ. Un strat de legume dintr-o parte încă mai purta câteva chestii vii, dar în mare parte deja prea stafidite pentru a mai hrăni pe cineva.
   Danny s-a oprit și a ascultat pentru câteva clipe, cu urechile atente la orice fel de alarmă ce l-ar fi putut da de gol. Nimeni nu-l zărise. A traversat curtea și a urcat cele câteva trepte până la porticul din spate, cu ale sale scaune împletite și fotoliu balansoar. O plasă închisă în fața unei uși deschise. S-a strecurat printre ușă și fereastră, s-a apropiat de geam și a tras cu ochiul înăuntru.
   Pe un televizor mic se derulau știrile locale, ecranul arătând imagini ale străzii de pe care tocmai venise. Nu prea putea desluși cuvintele prezentatorului. La o masă, o bătrână tăia roșii.
   La naiba, și-a spus Danny.
   Era pe punctul de a se întoarce și a pleca, dar femeia a tresărit. Danny a înghețat, la fel și femeia. Apoi a auzit un clopoțel din casă, iar femeia s-a ridicat de la masă și a ieșit din bucătărie.
   Danny și-a scos pila de unghii din buzunar și a strecurat-o între ușa cu plasă și ramă, a descuiat-o și a intrat în bucătărie. Un ventilator din tavan muta aerul cald prin încăpere, un mormăit constant deasupra capului. A închis plasa și s-a furișat prin ușa deschisă ce dădea spre hol. Acolo – voci, rezonând pe sub tavanul înalt. Danny s-a strecurat prin ușă și s-a ghemuit cât mai adânc în umbrele de sub scări.
   Ascultând, desluși vocea puternică și insistentă a bărbatului, glasul bătrânei protestând. Apoi bărbatul condus într-o cameră, înainte ca femeia să urce treptele pe deasupra capului lui Danny, care a rămas în întuneric, ascultând altă conversație, acum de la etaj, urmată de patru picioare coborând scările.
   Când bătrâna s-a oprit în drum spre bucătărie, Danny s-a împins și mai tare în umbrele de sub trepte. Câteva secunde ascultând, glasuri în camera dinspre hol. Apoi Danny a ieșit din alcov și a mers în capul scărilor. A urcat cele două etaje și a verificat fiecare ușă.
   Toate, cu excepția camerei cu numărul trei, erau încuiate. A intrat și a așteptat.
   Douăzeci de minute mai târziu, a auzit-o pe Audra apropiindu-se de cameră.

CAPITOLUL 29

   Audra țâșni în picioare.
   - Cine ești? Ce cauți aici?
   Bărbatul ridică mâinile, cu punga maro de hârtie încă în pumnul stâng.
   - Îmi pare rău că a trebuit să mă furișez așa, dar e singurul mod în care...
   Audra indică spre ușă și se retrase în colț.
   - Ieși!
   - Doamnă... Audra... lasă-mă, te rog, să-ți vorbesc.
   - Ieși, zise, încă arătând spre ușă. Ieși afară!
   - Te rog, ascultă-mă doar.
   - Ieși!
   Audra își inventarie puținele obiecte pe care le avea în jur, întrebându-se care i-ar fi putut servi drept armă.
   - Mă numesc Danny Lee, spuse el.
   - Nu mă interesează cum te numești, doar să ieși afară acum!
   - Prin ceea ce treci tu acum, zise el, am trecut și eu acum 5 ani.
   Frica Audrei fu depășită de furie.
   - Habar n-ai prin ce trec eu acum.
   El înaintă cu un pas spre ea, dar Audra înșfacă vaza goală de pe pervaz.
   - Ascultă-mă, zise el, cu mâinile ridicate și capul plecat. Cred că știu ce fac cu copiii tăi. Poate că nu e prea târziu pentru ei. Poate că te pot ajuta să-i găsești.
   Mută vaza dintr-o mână în alta.
   - Vorbești prostii.
   - Vrei măcar să asculți ce am de zis?
   Audra arătă spre pungă.
   - Acolo ce-ai?
   - E pentru tine, zise el. Un sandviș de la restaurant. Ți-e foame?
   Fără să gândească, Audra duse mâna liberă la stomac.
   - Ia-l, spuse el, aruncând punga pe pat.
   Audra părăsi colțul camerei, lăsă vaza să-i cadă pe pături și ridică punga. O deschise, iar mirosul de șuncă și de pâine caldă o învălui.
   Stomacul îi ghiorăi.
   - E bun, spuse bărbatul. Am luat și eu unul ceva mai devreme. Mănâncă.
   Audra știa că nu trebuia să o facă. Ar fi putut să bage cine știe ce în el. Dar mirosul. Și îi era atât de foame. Vârî mâna în pungă, scoase jumătate de sandviș și luă o îmbucătură.
   - De ce nu iei loc, spuse el. Oferă-mi cinci minute să-ți explic.
   Audra se așeză pe marginea patului, mestecă, înghiți.
   - Ai timp până termin sandvișul ăsta, zise ea. Dă-i drumul.

CAPITOLUL 30

   Înainte ca Mya să plece, Danny și ea se certaseră. Sara întrebase de ce, ce s-a întâmplat? Danny îi mângâiase părul și îi zisese nimic, pui, nimic. Dar Sara era isteață și știa. Vedea lacrimile mamei în oglinda retrovizoare.
   Niciunul dintre ei nu a văzut-o ca pe o despărțire. Doar câteva zile departe unul de celălalt, Mya conducând preț de câteva ore până în nord, la părinții ei care locuiau între Redding și Palo Cedro. Mya a zis că urma se întoarcă după weekend, dar niciunul dintre ei nu a crezut-o.
   La două ore după ce a plecat, a ieșit de pe autostradă pentru a găsi un loc unde să mănânce. A fost trasă pe dreapta înainte de orășelul Hamilton de un polițist pe nume sergent Harley Granger, pentru o minoră infracțiune rutieră. Ceva atât de trivial, încât Danny nici măcar nu-și mai putea aminti ce fusese. Conform declarațiilor polițistului, Mya fusese agitată și necooperantă, de aceea a chemat prin stație o a doua mașină de poliție pentru a-l ajuta. Două mașini de poliție din flota de șase a departamentului de poliție din Hamilton. Conform spuselor lui Granger și ale celuilalt polițist, Lloyd, Mya nu avea niciun copil cu ea. În mașină se găsea un scaun pentru copii și o geantă cu haine, dar nici urmă de Sara.
   Până să ajungă Danny în stația din Hamilton, Mya era deja aproape într-o stare de isterie.
   - Mi-au luat-o, zicea fără încetare. Mi-au luat-o.
   Cei de la FBI au venit a doua zi de dimineață. Au interogat-o pe Mya vreme de trei zile. În a patra zi, Mya a încercat să se spânzure în celulă.
   După asta i-au dat drumul, iar ea și Danny s-au întors în San Francisco.
   Povestea ajunsese pe posturile regionale și fotografia Myei devenise un refren al buletinelor de știri. Cunoscuți, vechi prieteni, toți se holbau la ei pe stradă. Povestea a rămas în interesul presei pentru vreo două săptămâni, înainte ca reporterii să treacă la altceva. Dar prietenii lui Danny și Mya nu. Au continuat să se holbeze la ei, să refuze să răspundă când îi sunau la telefon. În tot acel timp, Danny și Mya participau regulat la interviuri voluntare în biroul regional al FBI-ului, iar poliția din Hamilton compila dovezile.
   Ce nu știa Danny pe atunci era că, în acea ultimă dimineață, șeful poliției din Hamilton o sunase pe Mya să-i ceară să se predea lor în curs de 24 de ore pentru arestarea ei în legătură cu uciderea fiicei sale. Dacă nu o făcea, aveau să emită un mandat de urmărire, iar departamentul de poliție avea să-l execute îndată.
   Înainte să plece la ședința din acea seară de la Youth Outreach, Danny a îmbrățișat-o și a sărutat-o pe obraz. Dacă ar fi știut finalitatea acelui gest, ar fi strâns-o mai tare, mai mult, ar fi sărutat-o mai prelung.
   Cinci ani, aproape întregi. Danny s-a întors de la întâlnire, obosit și dărâmat. A strigat-o pe nume când a intrat în casa întunecată, liniștea dându-i de înțeles că ceva nu era în ordine. În camerele de la parter nu era nici urmă de ea. Urcând scările, a văzut ușa de la baie închisă și cureaua sa blocată între capătul de sus al ușii și ramă.
   A trebuit să izbească ușa cu umărul pentru a o deschide și a auzit catarama cedând și o greutate grețoasă s-a prăbușit pe podea de partea cealaltă. A trecut o veșnicie stând așa, știind ce urma să vadă când avea să-și culeagă curajul pentru a se uita. Dar, în cele din urmă, s-a uitat și a scos cureaua din jurul gâtului Myei și a ținut-o în brațe o oră întreagă, orbit de lacrimi, apoi a sunat la ambulanță.
   Două luni mai târziu, Danny s-a întors în Hamilton. Prin contactele pe care și le făcuse în departamentul de poliție, Danny a aflat că sergentul Granger își luase concediu din cauza stresului acelui caz. Plecase în Mexic pentru a se recupera. Nimeni nu știa când avea de gând să se întoarcă.
   Dar Lloyd încă mai era în oraș, trăgând în fiecare seară la măsea în singurul și minusculul bar al orașului. În ultimul timp fusese cam generos cu bacșișul, făcuse cinste de multe ori prietenilor. Chiar își cumpărase și o nouă mașină. Nimic prea pretențios, un Infiniti, dar destul de scump pentru a fi luat la ochi de cei cu care obișnuia să bea.
   Însă Lloyd mai era cunoscut și pentru că era un idiot.
   Danny l-a așteptat în fața barului. Lloyd locuia la doar 20 de minute pe jos și de obicei își lăsa noul Infiniți parcat pe stradă, pentru a reveni după el de dimineață. Lloyd tocmai se pișa într-o alee când Danny l-a luat pe sus.
   O oră mai târziu, Lloyd atârna agățat de încheieturi de o grindă dintr-un depozit abandonat pe care îl descoperise Danny cu o săptămână înainte.
   Nu era nimeni pe o rază de câțiva kilometri care să-l audă urlând. Danny nu s-a grăbit cu lama, a tăiat încet. Lloyd nu știa mult, doar ce-i spusese Granger. Când Lloyd i-a zis lui Danny că primiseră mai puțini bani decât ceruseră pentru că fetița fusese „de rasă mixtă”, Danny și-a pierdut și bruma de control pe care o mai avea, iar Lloyd a murit prea repede pentru a-i mai oferi vreo satisfacție. Nu conta, pentru că Danny avea de gând să se revanșeze cu Granger și să afle cum să dea de cumpărător.
   Când avea să dea cumpărător, avea de gând să-l țină în viață suficient de mult pentru a afla ce au făcut cu Sara. Dacă au ținut-o în viață sau nu.
   În sufletul lui știa răspunsul la întrebare, dar avea să întrebe oricum. Avea să întrebe tare și apăsat.
   Danny și-a cumpărat bilet pentru un zbor spre Cabo San Lucas doar două zile mai târziu, însă, când a ajuns în Mexic și s-a interesat în stânga și-n dreapta, a aflat că Granger fusese înjunghiat mortal în urmă cu o săptămână în urma unei bătăi într-un bar. Pe o plajă, cu nisipul arzând fierbinte sub tălpi, Danny și-a plâns soția și fiica, știind că era posibil să nu afle niciodată cine îi distrusese viața.

   Nu îi spusese Audrei despre acele ore petrecute cu Lloyd, cum îi arătase polițistului bucăți din propriul corp înainte de a le azvârli în foc. Dar i-a povestit despre Granger. Audra se calmase, mâncarea dispăruse.
   Ea rămase pe pat în timp ce el șezuse pe scaunul tapițat.
   - E un grup de bărbați, zise Danny, bărbați foarte bogați. Plătesc sume imense pentru copilul potrivit. Am auzit că e vorba despre șapte cifre. E un cap al bandei, care organizează petreceri la o vilă, undeva pe coasta de vest. El și prietenii lui fac rost de copiii ăștia și...
   Audra își feri privirea. Danny își drese glasul.
   - În fine, cred că înțelegi, continuă el. Ar putea face rost foarte ușor de copii traficați, refugiați, mai știu eu ce, dar vor copii americani. Albi, dacă se poate. Au o metodă specifică, un fel de a lucra. Se folosesc de Dark Web, e un fel de subterană a internetului, pe unde își pierd vremea criminalii și perverșii. E un cerc închis de polițiști corupți din toată țara care comunică unii cu alții. De ani de zile încerc să găsesc o modalitate de a intra, dar nu reușesc. Mi s-a spus că discută despre feluri în care se pot face bani. Tot soiul de joburi stranii pentru mafie, denaturarea dovezilor, uneori chiar și crime la comandă. Iar bogații ăștia cer copii. Dacă vreunul dintre polițiștii ăștia dau peste vreun părinte singur și
vulnerabil care călătorește cu copii, găsesc o scuză pentru a-l aresta și a-l separa de copii și apoi spun că nu erau în mașină. Dacă o fac cum trebuie, dacă găsesc ținta potrivită, bănuielile pică pe părinte. Le poate reuși o dată pe an, hai, de două ori cel mult.
   - De ce nu ucid părintele? întrebă Audra. De ce nu m-a omorât Whiteside? Ar fi mai ușor, nu?
   Danny dădu din cap că nu.
   - Ar fi mai ușor pentru polițist, poate, dar nu pentru cei care plătesc. Uite, teoria mea e că dacă fură copilul și ucid părintele, autoritățile știu că e un criminal liber și se pun pe căutat. Dacă părintele e viu și suspiciunile cad asupra lui, autoritățile își pierd zile în șir alergând în cerc. Te uiți la toate cazurile alea de copii dispăruți, e organizată o mare căutare și apoi găsesc un cadavru. De câte ori nu iese la iveală că vinovat e tatăl, tatăl vitreg, unchiul, vărul? În mod firesc, polițiștii se interesează de ultimul membru al familiei care a văzut copilul în viață. Și dacă e un părinte care face ce a făcut soția mea...
   Audra termină propoziția pentru el:
   - Atunci cazul moare odată cu el.
   - Exact.
   Ea rămase nemișcată și tăcută, cu privirea plecată.
   - Crezi că sunt nebun? întrebă Danny. Vreun descreierat care a dat buzna aici să te zăpăcească?
   Audra nu ridică privirea.
   - Nu știu ce ești. Mintea îmi spune să te dau afară, dar...
   - Dar ce?
   - Dar în momentul de față nu am pe nimeni de partea mea.
   Danny, încă șezând, se aplecă spre ea.
   - Să lămurim un lucru. Eu sunt de partea mea. Nu de partea ta. Dacă te ajut, e pentru că mă ajută pe mine să dau de cei care mi-au furat fiica. Și, dacă e vie pe undeva, poate chiar să o găsesc. Nu sunt bunul tău samaritean.
   - Atunci lasă-mă și pe mine să lămuresc un lucru, zise Audra. Te ascult doar pentru că nu am de ales.
   - Corect, zise el. Dar iată încă o întrebare: de ce să mă încred în tine? Dacă au dreptate în ceea ce te privește?
   - Dacă ai crede asta, n-ai mai fi aici.
   - Deci niciunul dintre noi nu are motive să se încreadă în celălalt. Și, totuși, iată-ne.
   Audra oftă și zise:
   - Iată-ne. Dacă ai dreptate, crezi că i-au predat deja pe Sean și Louise? Sau încă îi mai țin undeva?
   - Greu de zis, spuse Danny. Bănuiesc că vor vrea să-i mute curând, dacă nu cumva au făcut-o deja. Oricum ar fi, nu mai avem mult timp la dispoziție.
   Acum îl privi cu asprime.
   - Cum îi recuperez?
   În acea clipă Danny pricepu că această femeie nu era ca Mya. Această femeie poseda o forță pe care Mya nu o avusese. Tot ce a suportat în timpul vieții a întărit-o.
   - E doar o singură cale, zise el. Ne folosim de polițiști. Ai zis că șeriful te-a arestat și ajutorul de șerif ți-a furat copiii.
   - Așa e, zise Audra. Numele ei e Collins.
   - În regulă, trecem prin ea. O luăm, îi punem un pistol la tâmplă și îi dăm de ales, simplu: ne zice unde sunt copiii sau moare.
   Audra se ridică și începu să se plimbe de colo-colo prin cameră, dând puternic din cap.
  - Nu. Nu, nu pot face așa ceva. Nu sunt genul ăsta de persoană.
   - Tu poate nu, zise Danny. Dar eu sunt.
   Ea se opri brusc și îl țintui cu privirea.
   - Ai mai omorât pe cineva?
   Dar el nu răspunse, în schimb zise:
   - Trebuie să ajungem la ajutorul de șerif cât mai repede. În seara asta, dacă putem.
   - Nu, zise Audra. Nu putem. Dacă dăm greș, dacă pățește ceva, o să mă pună pe cruce. Presa n-a zis nimic de Whiteside și Collins, pentru că, bănuiesc, nu le-a fost transmis ce am zis. Din punctul de vedere al publicului, Collins e doar un adjunct care-și face datoria. Dacă îi facem ceva, nu reușim decât să înrăutățim situația. Trebuie să fie altă cale.
   - Dacă ai un plan mai bun, zise Danny, ascult.

    - Agentul FBI. Mitchell. Mergem la ea. Îi spui tot ce mi-ai zis acum. O să-i interogheze pe Whiteside și Collins.
   - I-ai spus deja despre ei, spuse Danny. I-a interogat până acum?
   Audra își mută privirea de pe el.
   - Nu, încă nu. Dar nu știe povestea ta.
   - Și cazului Sarei a fost atașat unui agent FBI. Departamentul de Intervenție Rapidă – Dispariții Minori, nu?
   Audra încuviință din cap.
   - Numele agentului meu era Reilly. I-a povestit totul în seara de dinainte să... În fine, nu știu dacă nu m-a crezut sau doar nu a vrut să aibă de-a face cu repercusiunile. În orice caz, nu a făcut nimic.
   - Dar Mitchell o va face, zise Audra. O știu. E un om bun.
   - Oamenii buni pot greși. Se întâmplă des.
   - Lasă-mă să încerc.
   Se ghemui în fața lui, cu palmele împreunate în gestul unei rugăminți.
   - Dacă o conving să ne asculte, vorbești cu ea?
   - Asta ar însemna să mă pun în pericol, zise Danny.
   - Pericol de ce?
   - Poate că nu vreau ca FBI-ul și poliția să se uite prea îndeaproape la cazul meu.
   - De ce? Ce-ai făcut?
   Danny nu putu să o privească prea mult în ochi.
   - Nu voi vorbi cu polițiștii sau cu federalii. Nu sunt de ajutor. Nu fără vreun avantaj de partea noastră.
   - Avantaj?
   - Presiune exterioară, spuse Danny. Dacă Mitchell nu a făcut nimic până acum din proprie inițiativă, e posibil ca un impuls din altă parte să-i poată forța mâna.
   Audra se ridică și se plimbă dintr-o parte în cealaltă a camerei, rozând o unghie care nu părea să mai aibă prea multe de oferit.
   - Ziarele, zise ea. O să vorbesc cu jurnaliștii. Dacă Mitchell nu le zice ce am spus, o voi face eu. Să știe și publicul. Așa va fi nevoită să-i interogheze.
   - E riscat, zise Danny. Dacă dai așa în șerif, o să dea și el înapoi.
   Audra se opri.
   - Îmi asum riscul. Vor o știre? Le dau eu o știre.

CAPITOLUL 31

   Audra strigă:
   - Hei!
   Unii reporteri se întoarseră, alții nu.
   - Hei! Aici!
   De data asta o observară mai mulți și se împrăștiară. Microfoane, camere, telefoane mobile, orice putea fotografia sau înregistra.
   Audra era pe treapta de sus a scărilor din fața pensiunii. Încercase să se aranjeze puțin, dar tot arăta ca o epavă. Doar să nu par o nebună, își spusese în timp ce se aranja în oglinda de pe hol. Doamna Gerber a strigat-o când a auzit-o mergând spre ușă, i-a zis să nu iasă, dar Audra a ignorat-o. Acum stătea și aștepta, uitându-se la jurnaliștii alergând spre ea ca porcii la troacă.
   Primii ajunseră în dreptul ei, cu microfoanele întinse, vârâte chiar sub nasul ei. Strigară întrebări, dar nu-i auzea. Tăcu până ce se adunară toți în jur, îmbrâncindu-se pentru cel mai bun unghi. Încă strigau, o voce îngropând-o pe alta.
   - Liniște, spuse Audra.
   Vocile se amplificau.
   - Tăceți! strigă suficient de tare pentru a-și zgâria gâtul. Am ceva de zis.

......................................................