Dispariția din Silver Water, Haylen Beck

 ...........................................

4-5

      Acum tăceau și zgomotul străzii părea să se umfle în jurul lor.

    Audra îl zări pe șeriful Whiteside uitându-se la ea de pe banca din fața restaurantului de peste drum. Moarte în ochii săi. Îi trecu prin gând să se întoarcă și să intre înapoi în pensiune, dar alungă ideea. Spune-o, își zise. Spune-o pentru Sean și Louise.
   - Nu le-am făcut niciun rău copiilor mei, zise Audra.
   Larma crescu din nou, dar Audra ridică o mână pentru a-i reduce la tăcere.
   - Sean și Louise au fost cu mine, le era somn și cald, dar erau cu mine atunci când, în urmă cu două zile, am fost trasă pe dreapta puțin mai înainte de Silver Water.
   Arătă spre partea cealaltă a străzii. Buzele lui Whiteside se subțiară.
   - Bărbatul acela, șeriful Whiteside, m-a oprit. Mi-a spus că mașina era supra-încărcată. Apoi a căutat prin portbagaj și a găsit o pungă cu marijuana. Punga aceea nu era a mea. El a pus-o acolo pentru a mă putea aresta. În tot timpul în care m-a percheziționat și mi-a pus cătușele, copiii mei erau în mașină. A chemat prin stație pe ajutorul de șerif Collins pentru a-i lua pe Sean și Louise. L-am întrebat unde avea de gând să-i ducă și tot ce mi-a spus a fost: undeva unde vor fi în siguranță. Adjunctul de șerif Collins a plecat cu ei în mașină. Asta a fost ultima dată când mi-am văzut copiii.
   Microfoanele i se zbăteau prin fața gurii. Un cor de întrebări. Audra le ignoră pe toate.
   - Când șeriful Whiteside m-a dus în celulă, l-am întrebat unde-mi sunt copiii. Mi-a spus că nu aveam niciun copil cu mine în mașină. De atunci minte încontinuu, el și adjunctul Collins. Le-am povestit tuturor, poliției, FBI-ului, tuturor, dar nimeni nu mă crede. Nici măcar nu v-au spus, vouă, jurnaliștilor, ce le-am declarat. Dar vă spun acum. Copiii mei sunt undeva acolo, sunt vii, iar acel om știe unde sunt.
   Arătă din nou spre Whiteside și acesta se îndepărtă din fața restaurantului, pornind pe trotuar spre stație.
   - Mergeți și întrebați-l, zise Audra. Vedeți ce vă spune.
   Unii reporteri porniră spre Whiteside. Șeriful își grăbi pasul, privind țintă spre ușa stației.
   - Asta e tot ce am de zis.
   Se întoarse spre ușă, cu spatele la torentul de întrebări. Intră și încuie în urma ei. Privi prin geam la restul jurnaliștilor ce o rupseseră la fugă spre Whiteside. Apoi intră în umbrele holului.
   Doamna Gerber o aștepta în pragul bucătăriei, aproape ascunsă de trepte, urmărind-o.
   - Tocmai ți-ai pus o grămadă de probleme-n cap, spuse ea.
   Audra nu zise nimic, ci urcă scările.
   - Știi ce cred despre Ronnie Whiteside, continuă doamna Gerber, înaintând spre prima treaptă. Însă Mary Collins?... E o fată bună. Ești sigură?
   Audra se opri și zise:
   - Da, sunt sigură.
   - Și ai impresia că cunoști un om... Încă mai vrei cafeaua și prăjitura?
   - Da, vă rog, spuse Audra. Puteți aduce două porții? Am un musafir.
   - Un musafir? Să știi că eu nu accept musafiri în camere. Pe cine aveți acolo sus?
   Audra se gândi câteva clipe înainte de a răspunde:
   - Nu știu sigur.
   Urcă până la etajul doi și intră în camera ei. Danny o aștepta șezând încă pe locul în care îl lăsase când coborâse.
   - Deci? întrebă el.
   - Deci le-am zis, spuse Audra. Să vedem dacă sapă ceva.
   Danny se ridică, mâna coborând în buzunarul de pe pulpă al pantalonilor să-i cargo.
   - Bănuiesc că ți-au luat telefonul. Poftim.
   Aruncă un telefon ieftin pe pat.
   - Cartela e plătită, zise el. Un singur număr în lista de contacte. Al meu. Dacă se întâmplă ceva, mă suni imediat. O să-mi țin telefonul deschis. Să faci și tu la fel.
   Audra ridică telefonul și îl deschise.
   - Ok, zise ea. Mulțumesc.
   - Bine. Acum ar trebui să ies de aici.
   - Așteaptă, zise Audra, surprinsă și ea de propria-i nerăbdare în dorința ei ca acest străin să mai rămână.
   Își dădu seama că, încă de când i-au luat copiii, fusese singură tot timpul și nu mai voia să fie singură. Oricum, încă nu.
   - Proprietara, doamna Gerber, ne aduce niște cafea. Și prăjitură.
   Danny ridică din umeri și se așeză.
   - Păi, dacă e și prăjitură...

CAPITOLUL 32

   Când intră în stație, toate privirile se întoarseră spre Whiteside. Poliția statală, FBI-ul, toți se holbau la el. Chiar și agentul special Mitchell, care îndată porni spre el din colțul opus al camerei.
   - Deci, bănuiesc că toți ați auzit-o, zise Whiteside. Nu schimbă nimic. Femeia e dusă cu pluta.
   - Schimbă multe, spuse Mitchell.
   - Știți că vorbește prostii, nu? Poate că ea chiar crede, dar tot rahat e. Nu le poți lua în serios.
   - Iau totul în serios, zise Mitchell și își încrucișă brațele pe piept. De când am ajuns aici, iau totul în serios. Iar în momentul de față nu exclud nimic.
   - Bine atunci, zise el, făcând un pas spre ea. Arestați-mă. Interogați-mă. Băgați-mă la poligraf, la naiba. Veniți cu tot ce aveți. Ați căutat în mașina lui Collins, nu?
   - Corect, zise Mitchell.
   - Și ați găsit vreo urmă a copiilor aceia? Nu? Era curată, nu?
   - Era foarte curată, zise Mitchell. Nu am găsit nimic în afară de câteva urme de clor, de parcă ar fi fost frecată de curând.
   - Dar mașina mea? întrebă Whiteside, întărindu-și glasul. Vreți să căutați și-n ea? Sau poate la mine acasă? Am un beci. Vreți să căutați și acolo?
   - Nu e nevoie, spuse Mitchell întorcându-se. Deocamdată.
   - Dați presei pozele, spuse el.
   Mitchell se opri.
   - Poftim?
   - Tricoul și blugii. Cu sânge pe ei. Arătați-le jurnaliștilor, să vadă și ei ce am găsit în mașina femeii. Asta i-ar potoli.
   - O să mă gândesc la asta, zise Mitchell. Asta-i tot?
   - Mda, asta-i tot.
   Whiteside scrută încăperea în timp ce Mitchell se îndepărta, sfidând pe oricine să-l privească în ochi. Dar cu toții se prefăceau că erau ocupați cu mapele și laptopurile lor.
   - Mai are cineva să-mi zică ceva? întrebă, vocea bubuindu-i.
   Nici măcar unul dintre ei nu mai ridică privirea.
   - Mă gândeam eu, zise el.
   Merse la ușa laterală, apăsă bara de urgențe și ieși pe rampă. O poftă uscată în gâtlej. Nu de băutură. Ci de una dintre țigările lui Collins, imaginându-și fumul fierbinte în piept.
   Ca și cum ar fi fost chemată de gândul său, mașina lui Whiteside parcă în parcare. Collins o folosea pe a lui cât timp federalii o puricau pe a ei.
   Conduse până în capătul parcării, căutând un loc liber, toate celelalte fiind ocupate de mașinile polițiștilor statali și de mașini ale FBI-ului. Whiteside coborî rampa joasă și merse în direcția ei. Se întâlniră la jumătatea drumului.
   - Ai ascultat știrile? întrebă el.
   Collins privi peste umărul șerifului și se asigură că nu era nimeni înjur.
   - O parte din ele. Ce facem?
   - Nimic, zise el. Presa încă mai crede că e nebună, încă mai vor să o vadă pe rug. Aș putea să-i mai încurajez un pic.
   - Cum?
   - Lasă-mă pe mine să-mi fac griji pentru asta.
   - Poate...
   Dar rămase nemișcată, gura deschizându-se și închizându-se, o idee prea temătoare pentru a-i ajunge pe limbă.
   - Ce? întrebă Whiteside. Zi-o.
   - Poate că mai e vreo cale de a ieși din toate astea. Poate nu e prea târziu.
   - Despre ce vorbești?
   - Îi spunem că își poate primi copiii înapoi, dacă jură să nu ne implice. Îi găsim pe undeva rătăcind, am fi eroi – atâta vreme cât își țin gura. E recompensa aia de jumătate de milion a tatălui. Nu e cât am vrut, dar e mai mult decât nimic.
   O prinse de braț, strângând cu putere.
   - Oprește-te! Gândești așa și ne termini pe amândoi. Calmează-te. Facem schimbul mâine, apoi e gata. În regulă?
   Collins încuviință din cap, dar ochii i se înlăcrimară.
   - În regulă.
   - Bine, zise el. Acum adună-te. Încă o zi, asta-i tot.
   Whiteside se întoarse să plece, dar Collins vorbi din nou:
   - Fata e bolnavă.
   - Cum bolnavă?
   - Are febră, un horcăit în piept, doarme mult.
   - Băiatul?
   - El e ok. Doar ea.
   - Căcat, zise Whiteside.
   Își propti pumnii în șold și se uită adâncit în gânduri spre dealurile din depărtare.
   - Ai medicamente la tine acasă, nu? Pentru al tău.
   - Am ceva, zise Collins.
   - Ai antibiotice? Penicilină, Amoxicilină? Ceva de genul?
   - Amoxicilină, zise Collins. Trebuie să o am mereu la îndemână, dacă face Mikey vreo infecție.
   - Ok, dă-i niște Amoxicilină. Du-i-o în seara asta, dacă poți. Dă-i o porție dublă pentru început.
   - Dar e a lui Mikey.
   - Atunci fă-i rost de mai multă.
   Se uită în jos și își coborî vocea.
   - La naiba, Mary, trebuie să începi să gândești cum trebuie. Nu-mi fute planul.
   Whiteside porni spre stație, încercând să-și potolească furia.

CAPITOLUL 33

   FORUM PRIVAT 447356/34
   Admin: RR, Membri: DG, AD, FC, MR, JS
   Titlu: Weekendul acesta; Inițiator: RR

   De la: DG, vineri 6:02 p.m.
   RR – Continuăm conform planului? Nu știu ce crede toată lumea, dar eu încep să mă agit un pic. Până acum nu am avut niciodată atâta atenție din partea presei.

   De la: MR, vineri 6:11 p.m.
   Și eu m-am întrebat același lucru. Să ne oprim aici?

   De la: FC, vineri 6:14 p.m.
   Eu deja am plătit partea mea de jumate de mil. Bănuiesc că toți am făcut-o. Nu am aruncat cu atâția bani doar pentru a vedea cum se anulează seara din cauza unor știri.

   De la: MR, vineri 6:18 p.m.
   FC – Sunt mai multe în joc decât banii. Dacă nu îți permiți să pierzi o jumătate de mil, nu ai ce căuta în acest grup.

   De la: FC, vineri 6:20 p.m.
   MR – Sugi pula. Îmi permit să pierd mai mult decât ai câștigat tu tot anul trecut fără să mă treacă vreun bob de transpirație. Dacă vrei să te tragi pe cur, n-ai decât.

   De la: MR, vineri 6:23 p.m.
   FC – Ție ți-e ușor de zis, când ai plasa tatălui tău să te prindă atunci când cazi.

   De la: DG, vineri, 6:27 p.m.
   Domnilor, vă rog să vă purtați civilizat. Nu suntem pe Facebook și nu e cazul să vă șicanați. Să așteptăm să vedem ce are de zis RR.

   De la: JS, vineri, 6:46 p.m.
   Ceva vești, domnilor? Trebuie să recunosc că și eu sunt destul de neliniștit. E pe toate posturile de știri.

   De la: DG, vineri 6:50 p.m.
   Liniștiți-vă. RR ne va da de veste în curând.

   De la: RR, vineri 7:08 p.m.
   Domnilor, continuăm cum am plănuit. Vânzătorul a intrat în contact cu noi și ne-a asigurat că totul este sub control. Mai mult, am făcut rost de niște bunuri de import, așa că, chiar dacă ceva dă greș, vom avea distracție pentru seara planificată. Desigur, cu toții preferăm bunuri din producție locală, dar cele de import trebuie să fie suficient de bune, în cazul în care nu putem achiziționa obiectele dorite – și nu am niciun motiv să cred că nu o vom face.
   FC & MR – vă mai ciondăniți așa încă o dată și zburați.
   Ne vedem mâine.

CAPITOLUL 34

   Sean aștepta în bezna de sub scări.
    În urmă cu câteva secunde, stătuse întins lângă Louise, strângând-o la piept, corpul ei arzând de parcă ar fi avut un cuptor înăuntru. Tricoul lui, încă umed pe piept de la transpirația ei, se răcorea încet. Respirația ei horcăia și fluiera.
   Când a auzit pârâitul motocicletei apropiindu-se, s-a ridicat de pe saltea. Acum pașii pe deasupra capului, trecând peste prag. Zgâlțâitul încuietoarei, pocnetul lacătului, apoi lumina pătrunzând înăuntru. Sean se retrase, lăsă umbrele să-l înghită.
   Collins coborî primele câteva trepte și se opri în ultima treime a scărilor. Sean ridică mâinile.
   - Sean? Unde ești?
   Băiatul rămase nemișcat și tăcut, cu mâinile pregătite.
   - Am medicamente pentru sora ta, zise Collins. Ieși acum, hai să o facem bine.
   Nemișcat și tăcut.
   - Sean, ieși să te văd. Nu vreau să mă enervez pe tine.
   Făcu un pas. Apoi încă unul.
   - Hai odată. Sunt ruptă de oboseală și nu am răbdare pentru așa ceva.
   Acum coborî mai departe, mai repede, iar Sean îi urmări pașii prin spațiile dintre trepte. Când călcâiele ajunseră la nivelul ochilor săi, întinse mâinile și o prinse de glezne. Abia o atinse, dar fu suficient.
   O clipă ce părea să se lungească într-o veșnicie: picioarele ei ștergând marginile treptelor, brațele rotindu-se prin aer. Apoi se rostogoli în față și se izbi de scări atât de tare, încât Sean simți forța impactului prin podea și tălpile papucilor săi. Collins se rostogoli până jos, umerii și capul ciocnindu-i-se de trepte. Ateriză greoaie pe scândurile podelei, direct pe spate, iar Sean auzi aerul smuls din piept.
   Mișcă-te, se gândi. Acum.
   Sean țâșni din spatele scărilor, merse la baza lor și urcă două câte două. De jos: un strigăt, furie și frică. Nu privi în urmă, dar, apropiindu-se de capul scărilor, simți greutatea lui Collins pe primele trepte.
   Ajunse sus și intră în cabană. Încercă să se întoarcă pentru a închide trapa, dar alunecă. Se târî spre ea, o văzu pe Collins urcând scările.
   Ajunse la ușiță și o trânti cu toată puterea. O izbi în cap și Collins urlă din nou, mâinile zbătându-se pe podea.
   Sean fugi spre ușă, sări peste scări și o șterse prin covorul de ace de pin al pădurii. Aer curat, răcoros în plămâni; trecu pe lângă motocicletă și se îndreptă spre copaci.
   - Oprește-te!
   Se strecură printre pini, ba la stânga, ba la dreapta, pregătit ca glonțul să-i smulgă pământul de sub picioare.
   - Oprește-te, nenoro...
   Dar vocea nu se apropia. Poate reușea să fugă mai repede decât ea. Poate.
   Apoi se împiedică de rădăcina unui copac și susul deveni josul și văzu pământul căzând și ridicându-se plutind pentru o clipă prin aer fără greutate. Se rostogoli prin povârniș, umărul apoi șoldul lovindu-i-se de pământul moale, din nou și din nou. Când se opri, Collins îi apăru în față.
   Lumea rămase fără aer. Sean încercă să-și strecoare picioarele sub corp, dar ea îl lovi cu putere, corp la corp, trântindu-l din nou.
   Luptă-te, se gândi. Luptă-te sau mori.
   Strânse mâinile în pumni, îi aruncă spre ea, îi simți lipindu-se de carnea moale a sânilor. Collins își prăbuși întreaga greutate asupra lui și încercă să-l prindă de încheieturi. Sean reuși să se smulgă prinsorii, o boxă în laterale, se întinse, o prinse de materialul uniformei. Palma ei grea și plată se izbi de obrazul lui Sean, o scânteie albă în cap, apoi puncte negre în ochi. Collins îl lovi cu genunchiul în piept, țintuindu-l locului.
   - Iisuse Cristoase, vrei să te omor? țipă ea, glasul prinzând ecou printre copaci. Și pe soră-ta? Asta vrei?
   Sean ridică privirea spre cer, clipi. Sus, deasupra lor, un avion lăsase o urmă pe albastrul adânc. În miezul acelei frici, băiatul se întrebă dacă cineva ar fi putut să arunce o privire în jos și să-l vadă la ananghie. Apoi Collins se aplecă peste el, nasul ei aproape atingându-l pe al lui, și Sean nu mai putu vedea avionul.
   - O să o fac, spuse. Să nu te îndoiești de asta nici măcar o clipă.
   Duse mâna la spate, căutând ceva.
   Pentru o fracțiune de secundă, Sean își spuse: o, Doamne, o să știe, o să știe și o să mă omoare. Apoi Collins apăsă țeava pistolului în obrazul băiatului și Sean răsuflă ușurat, ba chiar aproape chicoti.
   Ea apăsă mai tare.
   - O să-ți bag un glonț în capul ăla nenorocit al tău, mă auzi? Și ție și lui soră-ta. Mai întâi pe ea și pe tine te pun să te uiți.
   Collins îi luă genunchiul de pe piept și se ridică, îndreptă pistolul spre fruntea lui Sean.
   - Ridică-te și mergi.
   Sean rămase nemișcat pentru o clipă, uitându-se la cer, căutând avionul. Găsi urma și o petrecu din priviri până observă avionul printre crengi. Apoi se ridică, scutură acele de pin maronii de pe tricou și blugi.
   Collins flutură pistolul spre cabană.
   - Mișcă-te.
   Sean făcu ce i se ceru, fără suflu, ținând capul plecat. Când intrară în luminiș, zise:
   - Nu cred că ați putea să o faceți.
   - Taci, spuse Collins.
   - Cred că șeriful ar fi în stare, zise el, riscând chiar și o căutătură scurtă spre ea și zărind pistolul încă țintit spre el. Dar dumneavoastră nu. Pentru că aveți un copil de vârsta mea.
   - Tine-ți gura și intră.
   O îmbrânceală între omoplați îl trimise împleticindu-se peste prag și prin ușă. Merse până la trapă, apoi la scări. Louise era tot acolo unde o lăsase, ochi privind în sus spre el de pe acel chip transpirat.
   Collins îi călcă pe urme până la jumătatea scărilor și se opri. Sean ajunse jos și privi spre ea. Ea arătă spre pungile maro de hârtie de pe podea.
   - Acolo aveți mâncare, zise. Și un flacon de antibiotice. Dă-i surorii tale trei acum și încă trei deseară. Trebuie să se însănătoșească, dacă vreți să scăpați de aici.
   Sean îngenunche, căută prin pungi, așeză deoparte sandvișurile și fructele. Acolo, o mică sticluță ce zornăi când o ridică. Pe ea scria Amoxicilină.
   - Mai încerci o dată rahatul ăsta, zise Collins, și vezi apoi ce pot și nu pot face.
   Se întoarse și urcă, lăsă trapa să se trântească, o încuie.
   - M-ai părăsit, zise Louise.
   Sean se întoarse speriat.
   - Poftim?
   - Ai fugit și m-ai lăsat aici, spuse, cu ochii duri și neiertători.
   - Nu e adevărat.
   - Ba da, zise ea. Am văzut eu.
   Sean se târî pe podea și îngenunche lângă saltea.
   - Nu am fugit, zise el. A trebuit doar să iau ceva.
   - Ce să iei? întrebă ea, ridicând capul.
   Sean vârî mâna în buzunarul blugilor, pipăi după metal cu vârful degetelor.
   - Asta, zise. Uite.
   - Ce e?
   Sean deschise briceagul pe care tocmai îl furase din buzunarul ajutorului de șerif Collins și îi arătă lama strălucitoare.

CAPITOLUL 35

   Audra urmări știrea, cu mâna la gură.
   Cei din studio făcuseră legătura lui Rhonda Carlisle, strada principală din Silver Water întunecându-se în spatele ei.
   - O nouă evoluție a faptelor în Elder County în această seară, ca urmare a declarațiilor șocante de mai devreme ale Audrei Kinney, zicea Rhonda Carlisle. O sursă anonimă din cadrul investigației dispariției lui Sean și Louise Kinney a dat publicului o serie de fotografii cu dovezi fizice din mașina mamei, care a fost oprită chiar înainte de acest mic oraș în urmă cu 48 de ore.
   Fotografiile cu tricoul pătat și blugii rupți. Audra vru să-și ferească privirea, dar nu putu.
   - Sursa ne-a declarat că aceste obiecte au fost găsite sub scaunul pasagerului din mașina Audrei Kinney de o echipă a biroului regional din Phoenix al FBI-ului. Aceeași sursă ne-a declarat că în mașină au mai fost descoperite și urme de sânge, amplificând temerile autorităților în ceea ce privește siguranța copiilor dispăruți.
   Înapoi în studio moderatorul se adresă reporteriței:
   - Acum, Rhonda, este posibil ca aceste informații să vină ca un răspuns direct la acuzațiile de mai devreme ale Audrei Kinney la adresa departamentului șerifului din Elder County?
   Din nou reporterița, cu o expresie aspră pe chip.
   - În mod cert e vorba despre o coincidență remarcabilă, Derek. Desigur, nu putem decât să speculăm, dar putem bănui că echipa de investigații a vrut să desfacă răul făcut astăzi de declarația Audrei Kinney. Ținând cont de hainele însângerate ale copiilor și de ce știm despre problemele emoționale și psihice ale acestei femei – ca să nu mai vorbim despre problemele ei cu dependența –, nu avem un tablou prea favorabil nici pentru ea, nici pentru cei doi copii ai săi. Iar sursa anonimă a mers chiar mai departe și a declarat că, având la dispoziție aceste dovezi materiale, Divizia de Investigații Criminale a Departamentului de Siguranță Publică din Arizona are tot ce-i trebuie pentru a o pune sub arestare pe Audra Kinney pentru suspiciunea de crimă. Dar, am fost informați, departamentul FBI-ului care conduce această operațiune a sistat acțiunile poliției deocamdată, în speranța că doamna Kinney va dezvălui unde se află copiii, vii sau morți. Conform sursei menționate, autoritățile au ajuns la capătul răbdărilor și intenționează să emită un mandat de arestare pe numele femeii în următoarele 24 de ore. Când se va întâmpla, acest caz nu va mai fi un caz de dispariție a unor copii, ci va fi în mod oficial o investigație a unei crime.
   Audra închise televizorul:
   - Whiteside a dat presei pozele. Trebuie să fie el.
   - Ți-am spus că te va lovi, zise Danny.
   Un pahar de plastic gol și o farfurie cu firmituri de prăjitură erau pe podea lângă scaun.
   - Dacă intenționau să te aresteze azi, ar fi făcut-o până acum. Bănuiala mea e că vor veni după tine de dimineață. Dacă vrem să acționăm împotriva lui Collins, trebuie să o facem în seara asta.
   - Nu putem, zise Audra. Eu nu pot. Nu sunt...
   Îl privi, dar își mută îndată privirea de pe el.
   - Ca mine?
   - Nu asta am vrut să zic. Nici măcar nu te cunosc.
   Audra stătea în picioare lângă pat, aruncându-și din nou ochii pe harta împrumutată de la doamna Gerber.
   Proprietara s-a răstit la ei când l-a văzut pe Danny în colț, a cerut să știe cine era acest nou intrus și cum a intrat. Audra abia a reușit să o liniștească și să o asigure că totul era în regulă.
   După o muncă de convingere serioasă, doamna Gerber a adus harta și a indicat regiunile.
   - Dacă aș vrea să ascund doi copii, a zis ea, nu aș face-o în partea de jos a deșertului. M-aș duce spre nord, unde e mai răcoare, mai sus, prin păduri, a continuat și a ciocănit cu degetul în hârtie. Asta e Mogollon Rim. Urcă rapid spre Colorado Plateau. O clipă sunt cactuși, apoi dai de ienupăr și, până să te prinzi, ai ajuns la aproape două mii de metri înălțime și ai doar pini în jur, kilometri întregi. Între acolo și Flagstaff nu-s decât păduri. Dacă aș vrea să fac pierdut pe cineva, acolo l-aș duce.
   Audra se uită acum la vasta întindere și dădu din cap.
   Danny veni lângă ea.
   - Chiar dacă aș reuși să te scot de aici pe ascuns, unde ai începe să cauți? Trebuie să punem mâna pe Collins. E singura noastră șansă. Știi că am dreptate.
   - Mai e o opțiune, spuse Audra. Vorbește tu cu Mitchell.
   - Nu-ți mai spun o dată, nu pot...
   Dar un ciocănit la ușă îl reduse la tăcere. Se uită la Audra, ea la el.
   - Cine e? întrebă Audra.
   - Agent special Mitchell. Detectivul Showalter e cu mine. Audra, putem sta de vorbă?
   Audra merse la ușă, se uită prin vizor și văzu formele distorsionate ale lui Mitchell și Showalter așteptând în umbrele holului.
   - Acum? întrebă.
   - Da, chiar acum, răspunse Mitchell cu nerăbdare în glas.
   Audra se întoarse spre Danny, arătând către baie. El se strecură înăuntru și închise ușa încet. Audra descuie ușa și o deschise.
   Mitchell și Showalter intrară fără să fie invitați.
   - Am auzit o voce, spuse Mitchell. M-am gândit că poate ai musafiri.
   - Televizorul, spuse Audra. Ce vreți?
   Mitchell observă harta, încă larg deschisă pe pat.
   - Plănuiești o călătorie?
   - Mă întrebam unde au putut să-mi ducă Whiteside și Collins copiii.
   Showalter își dădu ochii peste cap. Mitchell îl ignoră.
   - Și ai ajuns la vreo concluzie?
   - În nord, zise Audra. Sus, prin păduri. E mai răcoare acolo, destule ascunzișuri.
   Mitchell își înclină capul.
   - Nu spre est? Nu spre locul din care ai venit?
   Audra se trânti pe scaun.
   - Vă rog, sunt foarte obosită. De ce ați venit?
   - Să-ți spunem că ai făcut un lucru stupid mai devreme.
   - Nu-mi pasă, spuse Audra. Trebuia să fac ceva.
   Mitchell se așeză pe marginea patului și se aplecă în față, împături palmele.
   - Vrei să faci ceva? Încearcă să-mi spui unde sunt copiii.
   Audra închise ochii, lăsă capul pe spate.
   - Oh, Doamne, nu mai pot trece din nou prin asta. Dacă asta e tot ce aveți, atunci aș prefera să plecați.
   Mitchell se ridică, traversă spațiul dintre ele și se ghemui în fața ei.
   - Uite, am venit aici pentru a vorbi neoficial. Fără camere de filmat, fără caiete. Să-ți mai acord o șansă înainte să intervină poliția statală.
   - Să intervină?
   - Audra, nu au nevoie de un cadavru pentru a te aresta pentru crimă. Hainele găsite în mașină sunt de ajuns. Singurul motiv pentru care nu ai fost arestată pentru crimă până acum a fost că am vrut să-ți ofer o șansă de a spune adevărul. De a-ți îmbunătăți situația. În momentul de față sunt angajată să-ți găsesc copiii, dar în clipa în care cazul devine o investigație a unei crime, Showalter preia cazul. Când urmează să se întâmple, e decis de Divizia de Investigații Criminale, nu de mine. I-am amânat cât de mult am putut, dar nu îmi mai merge. Ai avut tu grijă de asta cu micul tău artificiu de azi. Acum, pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi unde sunt Sean și Louise.
   - Iisuse! zise Audra. Cum puteți fi atât de oarbă?
   - Mâine dimineață la ora 10, zise Mitchell. Paisprezece ore. E tot ce primești. După asta, ești pe mâinile Departamentul de Investigații Criminale. Apoi nu voi mai fi aici pentru tine. Crezi că acum e rău? Te vor mânca de vie.
   Audra se îndreptă pe scaun.
   - L-ați interogat pe Whiteside?
   - Am vorbit cu el, da, dar...
   - L-ați interogat? întrebă Audra, glasul asprindu-se. Ca suspect.
   Mitchell dădu din cap și zise:
   - Nu, nu l-am interogat ca suspect.
   - Dar pe Collins?
   - Nu.
   Audra se uită dur în ochii ei.
   - Atunci nu mă ajutați cu nimic. Aș vrea să plecați acum.
   Nu-l observă pe Showalter apropiindu-se de ea dintr-o parte, simți doar mâna lui prinzând-o de păr și smucindu-i capul pe spate. Gemu și strigă de durere. Mâinile ei se duseră la pumnii acestuia, încercă să-i deznoade degetele. El se aplecă și Audra putu simți respirația tabagică, scuipatul pe piele când detectivul îi vorbi.
   - Acum ascultă la mine, târfă nebună. Dacă ar fi după mine, te-aș bate până ai vorbi. Poate că o s-o și fac. Ai până mâine dimineață să ne zici ce ai făcut cu copiii tăi. După, ești a mea. Și eu nu mă joc frumos.
   Mitchell se ridică.
   - Detectiv Showalter, dați-i drumul.
   El se aplecă și mai aproape și o smuci din nou de păr.
   - Mâine dimineață, auzi?
   - La naiba, Showalter, terminați!
   Showalter strânse pumnul și mai tare și Audra strigă.
   - Ia-ți mâinile de pe ea! strigă Danny Lee.

CAPITOLUL 36

   Danny ascultase cât de mult putuse. Vocile îl trimiseseră înapoi în timp cu 5 ani.
    Acuzațiile, neîncrederea voită. Stătuse în spatele ușii băii cu pumnii strânși, scrâșnindu-și dinții, imaginându-și-o pe Mya în acea cameră, aceleași întrebări aruncate spre ea. Apoi auzi icnetul, cuvintele amare și pline de ură ale polițistului.
   Ieși de după ușă cu intenția de a-l doborî pe Showalter. Dar când o văzu pe Audra – nu pe soția sa de mult moartă – mintea i se limpezi.
   În timp ce toți trei se holbau la el, se întrebă ce mai putea face. Dacă nu le pot face rău, ce-mi rămâne de făcut?
   - Dumneavoastră cine naiba mai sunteți? întrebă Mitchell cu ochii căscați.
   - Numele meu e Danny Lee, zise el, trecând pragul, apoi se întoarse spre polițistul cel mare cu pumnii înfipți în părul Audrei, cu glasul încă fierbând de nervi. Domnule, v-am rugat să vă luați mâinile de pe ea.
   Showalter îi dădu drumul și îi împinse capul de parcă ar fi aruncat gunoi.
   - Prietene, zise Showalter, ai face bine să vii cu o explicație repede, că te bat de-ți sună apa-n cap.
   Se întrebă ce putea face.
   Apoi decise.
   - Doamnă, se adresă lui Mitchell, pot să vorbesc cu dumneavoastră?
   Femeia își propti mâinile în șold.
   - Despre ce?
   - Aș prefera să fie între patru ochi, zise Danny, făcând un gest din cap spre Showalter.
   - Doar o clipă..., mârâi Showalter.
   Mitchell ridică o mână în fața lui Showalter și îi ceru să tacă.
   - Vă rog să-mi spuneți din nou numele dumneavoastră, ceru ea.
   - Danny Lee.
   - Domnule Lee, nu am nici cea mai vagă idee cine sunteți sau ce faceți aici. Ca să fiu sinceră, prezența dumneavoastră mai degrabă mă alarmează și mă bate gândul să-i cer detectivului Showalter să vă aresteze curu’ ăla al dumitale pentru obstrucția unei anchete în derulare. Așa că de ce v-aș oferi din timpul meu?
   - Pentru că vreți să găsiți copiii ăia, zise Danny.

   Agentul special Mitchell stătuse liniștită și ascultase, cu caietul deschis pe masa veche.
    Fusese de părere că dormitorul era prea aglomerat, așa că au urmat-o la parter. Mitchell i-a cerut lui Showalter să aștepte în hol și bărbatul a protestat, dar agentul i-a reamintit că, cel puțin pentru încă o seară, ea încă mai conducea ancheta.
   Audra s-a rezemat cu spatele de perete și a urmărit-o pe Mitchell luând notițe în timp ce Danny vorbea. Mitchell nu l-a întrerupt și nu și-a spus punctul de vedere. El încercase de câteva ori să-i citească expresia, dar nu izbutise.
   Danny a stat în capătul opus al mesei, în fața lui Mitchell, și a vorbit pe un ton pe cât de lipsit de emoții era în stare, chiar și atunci când a povestit despre cum a găsit cadavrul soției sale. De parcă lepădase toate lacrimile posibile cu multă vreme în urmă. Nimic nu mai rămăsese acum, decât un simplu recital sec al faptelor.
   Când termină, Mitchell rămase nemișcată și tăcută, cu privirea pe caiet. Mușchii maxilarului se frământau. După câteva clipe inspiră, expiră și se ridică.
   - Acordați-mi un minut, zise, ridicând caietul.
   Ieși pe hol, închizând ușa în urma ei.
   Audra își părăsi locul de lângă perete, veni la masă și se așeză. Danny se uită la ea și clătină din cap.
   - Nu va mușca, zise el.
   - Ar putea, spuse ea. Oricum ar fi, trebuia să încercăm.
   Danny se ridică și merse la geamul ce dădea spre stradă. Strecură degetele prin perdea și aruncă o privire afară. Strada părea atât de stearpă acum. Atât de pustie.
   - Reporterii s-au cărat, zise el. Majoritatea.
   - Cred că e un motel în orașul vechi, zise Audra. Nu te îngrijora, se întorc de dimineață. Nu ratează ei un nou festin. Știi doar. Ți s-a întâmplat și ție.
   - Din punctul lor de vedere, ești un monstru, spuse Danny, încă uitându-se în stradă. Lui Mya i-au făcut-o urât când ni s-a întâmplat, dar ție parcă ți-o fac și mai rău.
   - De ce? întrebă.
   Se întoarse și o privi.
   - Chiar nu-ți dai seama?
   Ea dădu din cap că nu.
   - Pentru că Sean și Louise sunt albi. O micuță chinezoaică nu a contat așa mult pentru ei.
   - Cristoase, zise Audra și închise ochii, acoperindu-și fața cu palmele. Nu cred că voi putea trăi fără ei, dacă nu îi iau înapoi. Ce a făcut soția ta... Cum aș putea să n-o fac și eu?
   - Cred că ești mai puternică decât a fost Mya, zise Danny.
   Merse la masă. Se reașeză.
   - Ai trecut prin lucruri nasoale, nu?
   Audra își luă mâinile din dreptul feței și zise:
   - Da.
   - O să supraviețuiești, spuse el.
   Tot ce putu face fu să dea din cap și să zâmbească slab, dar Danny observă dubiul din ochii ei. Nu-i mai oferi cuvinte de încurajare. Rămaseră amândoi în tăcere până se întoarse Mitchell.
   Când închise ușa, cei doi văzură că fața îi rămăsese la fel de lipsită de expresie ca mai înainte. Se apropie de masă, dar nu luă loc, așezându-și mâinile pe spătarul unui scaun, strângându-l cu degete puternice.
   - Domnule Lee, am reușit să dau de agentul special Reilly. Mi-a confirmat că fata dumneavoastră a dispărut și că soția dumneavoastră și-a pus capăt zilelor. Condoleanțele mele, domnule Lee, însă agentul special Reilly mi-a spus că nu a crezut niciodată în declarațiile soției dumneavoastră. Mi-a mai spus și că aveți un istoric colorat. Două perioade de detenție pentru acte de violență, o listă lungă de arestări, inclusiv pentru crimă.
   - Asta a fost cu mult timp în urmă, zise Danny.
   - Deci sunteți un caracter reformat, asta e grozav, dar nu mă ajută deloc în momentul de față. Nici pe doamna Kinney. Acum, aș vrea să părăsiți orașul în această seară. Dacă nu o veți face, îi voi cere detectivului Showalter să vă aresteze pentru obstrucționarea anchetei.
   Audra ridică privirea spre Mitchell și își strânse mâinile în pumni.
   Căutătura aspră a lui Mitchell aproape că o făcu să-și mute privirea de pe ea. Aproape.
   Mitchell îi zise:
   - Mâine dimineață la ora 10 va fi emis un mandat de arestare pe numele tău în legătură cu presupusa crimă a copiilor tăi, Sean și Louise Kinney. Ai o noapte timp să te gândești bine. Am fost cât de bună și răbdătoare am putut cu tine, dar, repet, îndată ce acel mandat e emis, nu te mai pot ajuta. Crede-mă, nu vor avea milă. Te vor rupe-n bucăți.
   Audra se ridică și se aplecă peste masă, spre Mitchell.
   - Vă rog să mai faceți doar un singur lucru pentru mine. Vă rog.
   - Ce anume?
   - Interogați-l pe Whiteside cum m-ați interogat pe mine. Și pe Collins. Puneți-i în fața situației. Puneți presiune pe ei, vedeți dacă puteți găsi vreo fisură în versiunile lor. În seara asta.
   - Te rog să te oprești cu lucrurile astea, zise Mitchell, apăsându-și buricele degetelor pe frunte. Oprește-te, pentru numele lui Dumnezeu!
   - Interogați-i, zise Audra. Atunci măcar puteți spune că ați încercat tot, că v-ați făcut datoria.
   - Du-te dracului, zise Mitchell și ochii i se aprinseră. Îmi fac datoria și mi-o fac bine. Am recuperat mai mulți copii decât oricare alt agent din departament. Pe bune, du-te dracului! Ce te face să crezi că ai vreun drept să pui la îndoială cum îmi fac eu meseria?
   - De ce? întrebă Audra. Pentru că nu mă credeți când vă spun că nu le-am făcut rău copiilor mei?
   Mitchell tăcu, privirea ei arzându-i pielea Audrei.
   - Interogați-i, zise Audra. Vă rog.
   Mitchell dădu din cap și respiră adânc.
   - O să văd ce pot face. Dar, dacă Whiteside și Collins nu mă duc direct la cei doi copii, vei fi arestată de dimineață. Și nici să nu-ți treacă prin cap să te sustragi. Vor fi patrule pe toată strada.
   Indică spre Danny.
   - Pe tine nu vreau să te mai văd pe aici.
   Mitchell se întoarse și părăsi camera, trântind ușa în urma ei.
   - Cred că ai enervat-o, zise Danny.
   - Foarte bine.
   Danny se ridică de pe scaun și veni lângă Audra.
   - Pregătește-te să plecăm la 5 dimineața. O să te aștept.
   - De ce?
   - Pentru că indiferent ce le spune Mitchell acelor polițiști, cei doi nu vor renunța la copii. Așa că mâine dimineață mergem după ei.
   Danny porni spre ușă și ieși fără să mai scoată o vorbă.

CAPITOLUL 37

   Whiteside traversă strada prin fața primăriei, de unde se coordonau eforturile de căutare. Soneria telefonului încă îi zbârnâia în urechi, liniile parcă incendiate de acea recompensă de jumătate de milion de dolari.
   Acum că rândurile jurnaliștilor se mai subțiaseră, orașul părea gol, fantomatic. Își imagină toți acei reporteri odihnindu-se în motelul acela ieftin din Gutterridge. Oboseala începuse să macine și pe la muchiile minții sale și, dacă ar fi crezut pentru o clipă că ar fi putut dormi, s-ar fi dus acasă chiar în acea clipă și s-ar fi urcat în pat. Ar fi putut să încerce oricum, dar Mitchell îl sunase pe telefonul mobil și îi ceruse să se întoarcă la stație.
   A sunat-o și i-a scris mesaje lui Collins de câteva ori, dar, de când a plecat la cabană, nu i-a mai răspuns. Ideea că ceva se întâmplase îi dădea târcoale, dar își dădea silința să o ignore. Îngrijorarea nu putea să-l ajute cu nimic.
   Stația era liniștită, polițiștii mai în vârstă plecaseră deja la casele lor.
   Totul avea un iz de calm, acum, ca și cum lumea acceptase că acei copii erau dispăruți pe veci și cu asta basta. O vedea pe chipurile polițiștilor și agenților federali.
   Pe toate chipurile, cu excepția celui al lui Mitchell, care părea să nu renunțe niciodată la nimic.
   Mitchell așteptase cu dobitocul ăla de Showalter lângă camera de interogări. Whiteside dădu din cap când Mitchell îi făcu semn să vină.
   Abrahms, lacheul ei, era la un birou, cu laptopul deschis în fața lui. Când Whiteside trecu pe lângă el, ridică ochii de pe calculator pentru a-l privi.
   - Ce vă trebuie? întrebă Whiteside. Mă gândeam să merg acasă să mă odihnesc un pic.
   Mitchell deschise ușa camerei de interogații și o lăsă să se bălăngăne în balamale, destul loc ca Whiteside să o depășească și să treacă pragul.
   Whiteside își mută privirea de pe Mitchell pe Showalter și înapoi la ea.
   - Ce?
   - Doar câteva minute din timpul dumneavoastră, zise Mitchell. Nu vă deranjează, nu?
   - O să mă interogați? întrebă, arătând spre ușa deschisă. Pe bune?
   - Doar câteva întrebări, asta-i tot.
   Whiteside se uită la Showalter, care ridică din umeri – ce să-i faci?
   - În regulă, zise Whiteside, zâmbindu-i lui Mitchell. Dar să ne grăbim. Mă cheamă patul.
   Se așeză la masă și Mitchell începu să umble la camera de filmat.
   Whiteside pricepu ce făcea Abrahms în spatele laptopului său.
   - O să trimiți asta la băiatul ăla cu comportamentul din Phoenix, nu?
   - Corect, zise Mitchell.
   - Și la ce comportament se va uita mai exact?
   Mitchell veni la masă, se așeză, își aranjă pixul și caietul.
   - Ah, nimic anume. Rutină. Înțelegeți dumneavoastră.
   - Sigur, înțeleg. A zis flăcăul dumneavoastră cu comportamentul ceva despre interogările doamnei Kinney?
   - Da, raportul dumnealui a venit în cursul zilei de azi.
   - Și?
   - Doamna Kinney crede ce zice.
   Whiteside fu pregătit să o contrazică, dar Mitchell ridică o mână.
   - Vă rog să vă spuneți numele și ocupația.
   Whiteside se uită la ea fix.
   - Numele meu este Ronald Whiteside, șeriful din Elder County. Doamna Kinney poate crede în prostiile pe care le zice, dar chiar dacă am ignora dovezile materiale din mașina dânsei, amândoi știm că doamna Kinney e nebună de legat.
   - Starea mintală a doamnei Kinney este încă discutabilă, domnule șerif, dar a rămas constantă în versiunea ei asupra evenimentelor încă de când am interogat-o prima dată.
   Whiteside clipi ștrengărește spre Showalter.
   - Da, e constantă în nebunia ei.
   Showalter rânji.
   - Haideți să tratăm situația cu seriozitate, domnule șerif, zise Mitchell.
   - Oh, dar o tratez cu seriozitate, credeți-mă. O tratez cu seriozitate încă dinainte să veniți dumneavoastră cu costumul dumneavoastră scump și camera aceea de filmat. Acum, haideți, întrebați-mă ce aveți de întrebat ca să pot pleca odată.
   Mitchell deschise caietul la o pagină nouă.
   - Unde ați întâlnit-o prima dată pe doamna Kinney?
   - În parcarea magazinului general, cam la 8 kilometri înainte de intersecția spre Silver Water. Așteptam acolo în mașina mea, bând cafea din termos, când a intrat în parcare. A ieșit din mașină și s-a uitat în jur. M-a observat și asta a părut să o agite un pic.
   - Cum așa?
   - Se străduia tare să pară obișnuită, dacă înțelegeți ce zic. Uitați, v-am zis toate astea acum două zile.
   - Nu în fața camerei. Deci ați simțit că era agitată în prezența dumneavoastră.
   - Corect. De parcă nu voia să vadă un polițist. Așa că, cât timp a rămas în magazin, am condus până în spatele clădirii, am așteptat-o să iasă și să plece. Așa puteam să o urmăresc și să identific eventuale probleme cu mașina sau cu felul ei de a conduce. Întâmplarea a făcut că mașina era supra-încărcată, deci am tras-o pe dreapta.
   - Și doamna Kinney cum s-a purtat când v-ați apropiat de dumneaei?
   - Agitată, răspunse Whiteside. Ca o căprioară care știe că ai țeava îndreptată spre ea.
   - Și dumneavoastră cum v-ați purtat?
   - Politicos, firesc, prietenos. Ca de obicei.
   Whiteside își imagină conversația, femeia de pe scaunul șoferului, mâinile ei pe volan.
   - În acel moment ați observat scaunul pentru copil de pe bancheta din spate?
   Și-l imagină – gol.
   - Da.
   - Nu vi s-a părut straniu să vedeți scaunul, dar niciun copil?
   - Nu prea, zise Whiteside. De multe ori părinții pleacă la drum fără copiii lor, dar nu iau scaunul din mașină.
   - Într-o mașină cu numere de înmatriculare de New York, zise Mitchell. V-ați gândit că e normal ca cineva să meargă atât de mult, din statul New York, cu un scaun pentru copil pe bancheta din spate, dar fără copil.
   - Nu chiar în clipa aia, dar mai târziu, da, am...
   - Ați întrebat-o pe doamna Kinney în legătură cu scaunul? Sau în legătură cu copilul sau copiii care nu erau în mașină?
   El dădu din cap că nu.
   - Nu, nu am întrebat-o. Nimeni nu a ridicat problema copiilor până nu am închis-o în celulă. Atunci m-a întrebat unde sunt.
   - Și dumneavoastră ce ați răspuns?
   Whiteside încercă să o citească. Nimic. Se întrebă oare ce cărți i se serviseră.
   - Am întrebat: ce copii? În momentul acela a început să se agite, așa că am lăsat-o în pace pentru o vreme, sperând că se liniștește. Când m-am întors la ea, am stat de vorbă și i-am explicat că nu era niciun copil în mașină când am oprit-o. Atunci m-a atacat, cum ați văzut pe camera de supraveghere. După asta am început să întreb autoritățile despre acești copii. Și cam pe atunci v-ați autoinvitat și dumneavoastră.
   - Ajutorul de șerif Collins unde era în acel moment?
   - Patrulând. Face un circuit al orașului și al drumurilor din împrejurimi. Chestiuni rutiere de bază. Apoi, din câte știu, s-a dus acasă. Locuiește cu mama ei și cu băiețelul ei pe Ridge Road. O să o interogați și pe Collins?
   - Nu am reușit să dau de dânsa, zise Mitchell. Aveți vreo idee cum pot să o contactez?
   El se uită la ceasul de la mână.
   - La ora asta a terminat deja munca. Vineri seara. Se relaxează cu o bere sau un pahar de vin, dacă are ceva minte în cap. Poate și-a închis telefonul.
   Mitchell dădu o pagină.
   - Să vorbim despre versiunea doamnei Kinney.
   - Iisuse, făcu Whiteside. Dacă tot ne ocupăm de asta, hai să vorbim și despre cum aterizarea pe lună a fost un fals. Sau cum 9/11 a fost o lucrătură a guvernului.
   Mitchell nu schiță niciun gest.
   - Doamna Kinney este insistentă în declarațiile ei că, atunci când ați oprit-o, copiii ei, Sean și Louise, erau pe bancheta din spate. Zice că ați vorbit cu ei, ba chiar că l-ați sfătuit pe băiat să intre înapoi în mașină. Mai spune și că ați chemat-o pe Collins prin stație să vină să ia copiii, pentru a-i ține în siguranță cât timp vă ocupați de mama lor. Ați ajutat-o pe Collins să urce copiii în mașina ei și, odată ce a plecat cu ei, nu i-a mai văzut niciodată.
   Whiteside așteptă să vadă dacă mai avea ceva pe țeavă, dar nu mai primi decât privirea ascuțită a lui Mitchell.
   Când îi fu limpede că nu mai urma nimic, zise:
   - Mda, asta e povestea ei. Nu contează de câte ori o spuneți, asta nu o face să fie adevărată. Conform soțului acestei femei, e instabilă de mulți ani. Dumnezeu știe ce fantezii are în mintea aia a ei. E o prostie, totul. Eu și Collins i-am furat copiii. Adică, pentru ce dracului? Ați mai auzit vreodată de așa ceva?
   Mitchell zâmbi; un zâmbet rece.
   - De fapt, da, am auzit. Chiar în această seară.
   El se uită de la Mitchell la Showalter, care dădu din umeri, apoi înapoi la Mitchell.
   - Poftim? întrebă. Nu mă mai frecați, Mitchell.
   Zâmbetul ei se ascuți.
   - Ceva mai devreme mi s-a povestit o întâmplare interesantă. Despre un bărbat a cărui soție a plecat cu fetița lor. Soția sa a fost arestată de un polițist dintr-un orășel în baza unor acuzații scornite. Când femeia a întrebat de fetița ei, polițistul a zis: ce fetiță? Erați singură în mașină când v-am oprit. Sună cunoscut?
   Whiteside își aminti de bărbatul din restaurant de după-amiază, bărbatul care comandase încă un sandviș la pachet, bărbatul care zisese că știa ce-a făcut Whiteside.
   - Deci altcineva și-a închipuit aceeași poveste. Și ce dacă? Lăsați-mă să ghicesc, povestea asta v-a fost spusă de un domn chinez?
   - Un bărbat asiatico-american, da, așa e. Ce vi s-ar mai putea părea cunoscut este că prezumția de vinovăție a căzut pe mamă. Toată lumea era convinsă că femeia îi făcuse rău copilului undeva între casă și locul în care a fost trasă pe dreapta de poliție.
   - E o țară mare, zise Whiteside. Trebuie să fie zeci de mii de opriri în trafic în fiecare zi. Și câți copii dispăruți? Și din toți acei copii dispăruți - ar trebui să știți asta - dintre toți copiii aceia, de câte ori a ieșit la iveală că unul dintre părinți e vinovatul? Așa că nu aveți decât o poveste asemănătoare de la un alt lunatic. Un nebun atrage alt nebun. Sunt sigur că și de asta ați mai auzit.
   Mitchell nu-și șterse nenorocitul acela de zâmbet de pe față, de parcă acolo, în spatele acelor dinți, păstra toate secretele lumii. Whiteside își concentră toate eforturile pe a-și păstra chipul fără expresie, o ușoară iritare în fața acuzațiilor, dar nimic mai mult.
   - În orice caz, au fost niște detalii interesante, zise ea.
   Whiteside voia să-i plesnească zâmbetul acela de pe mutră.
   - Cum ar fi? întrebă.
   - Ați auzit de Dark Web, nu?
   - Cred că da, spuse el, ridicând din umeri. E ca un fel de periferie a internetului. Pun porno-uri cu copii pe acolo, din câte am auzit.
   - Printre altele, zise Mitchell. Pornografie infantilă, filme snuff, software ilegal, instrumente de hacking, orice ar vrea cineva să discute în secret cu oameni care gândesc la fel. De fapt, orice soi de activitate ilegală. Oamenii aranjează comerțul cu droguri și arme, ba chiar organizează crime la comandă. Și mi s-a spus că, într-un colț mic și jegos, un grup de bărbați foarte bogați se folosesc de polițiști corupți pentru a le procura copii.
   Gura lui Whiteside se uscă, limba lipindu-i-se de cerul gurii. Pe spate un bob rece de transpirație o luă la goană. Dar își păstră trăsăturile lipsite de expresie, nicio clipire, nicio zbatere. Dacă lăsa să-i scape vreun semn, oricât de mic, ar fi fost ca și cum și-ar fi pus singur pistolul la tâmplă, acolo și atunci. Plimbă scuipat prin gură, își dezlipi limba și zise:
   - N-am de unde să știu de așa ceva. Pare un lucru oribil.
   - Este, zise Mitchell. Bănuiesc că nu vă oferiți să predați toate computerele, tabletele și telefoanele mobile colegului meu, agent special Abrahms, pentru inspecție, nu?
   Încă un bob de transpirație. Și o zbatere a pielii. Sub ochiul stâng, o simți ca pe atingerea unui înger. Și Mitchell o zări, privirea fugindu-i mereu în acel loc.
   - Bănuiți corect, zise el. Dacă vreți să investigați ceva, orice, ce-mi aparține, arătați-mi un mandat. Acum, cred că am suportat destule. Am nevoie de un somn și mă duc acasă să mă culc. Dacă vreți să mă mai interogați, arestați-mă și întrebați-mă în prezența unui avocat.
   Se ridică, împinse scaunul, merse la ușă și zise:
   - Noapte bună amândurora.
   În birou, lumina ecranului laptopului se reflecta pe fața băiețoasă a lui Abrahms. Purta căști, mâzgălind ceva pe un caiet. Whiteside se abținu să nu-i plesnească pixul din mână și să-i rupă foile. În schimb, merse la baie și lovi ușa, trântind-o în urma lui.
   Înăuntru, trecu de pisoar și intră în singurul compartiment, după care se încuie înăuntru.
   - La dracu’! La-dracu-băga-mi-aș-pula-la-naiba!
   Din miezul său erupeau zbateri, tremurat prin brațe și picioare, mâinile furnicându-l. Își duse nodurile degetelor între dinți și mușcă cu putere, așteptând limpezimea gândului în acel gest, dar nimic nu se limpezi.
   Plămânii se umflară și se goliră, aerul ieșind tremurat din el, intrând în el, ca și cum o mână gigantică i-ar fi apăsat pe piept. În ochi o constelație de stele negre, capul parcă plutind pe undeva pe deasupra umerilor săi.
   Plămânii respirând parcă mai tare, mai repede, inima galopând să țină pasul.
   Atac de panică.
   Am un atac de panică, își zise.
   Se așeză pe colacul toaletei, cu palmele lipite pe pereți pentru a se sprijini.
   - Iisuse, zise. Iisuse Cristoase.
   Se aplecă, cu capul între genunchi. Respiră, își zise. Respiră. Pe nas, unu-doi-trei-patru, ține, unu-doi-trei-patru-cinci-șase-șapte, pe gură, unu-doi-trei-patru-cinci-șase-șapte-opt. Din nou și din nou, inspiră, fine, expiră.
   În cele din urmă, lumea se îndreptă suficient de mult pentru a se simți în stare de a se ridica din duhoarea antică de urină și excremente. După încă un minut sau două, respira normal. Încă un minut și se putea ridica.
   Whiteside scormoni prin buzunar după telefon. Ezită, știind că nu trebuia să-și folosească telefonul principal, trebuia să-l folosească pe cel ascuns, dar nu mai avea timp. O sună pe Collins pentru a cincea oară în acea seară. Ascultă tonul, convins că nu avea să răspundă.
   - Alo?
   Whiteside își înăbuși un icnet de surprindere.
   - Alo? Ronnie?
   - Mary, ascultă-mă. Nu te întoarce la stație. Nu te duce acasă. Ne întâlnim în 30 de minute. Știi tu unde.
   - Ronnie, ce s-a...
   Whiteside închise și vârî telefonul înapoi în buzunar. Trase apa, ieși din cubicul, se spălă pe mâini. Apoi traversă biroul fără să se uite la Mitchell, Showalter sau Abrahms și merse la mașină.

CAPITOLUL 38

 
   Danny se trezi în beznă absolută, senzația grețoasă a prăbușirii, dezorientat. Trecură câteva minute înainte de a-și aminti unde se afla: camera de la etaj a magazinului de mobilă pe care pusese ochii cu o zi în urmă.
   După ce a plecat de la pensiune, a mers direct la mașină și a ieșit din Silver Water, a părăsit bazinul și a urcat pe dealuri. A parcat acolo și a așteptat ca orizontul să se preschimbe din albastru închis în negru.
   S-a uitat la banda portocalie a orizontului devorată de munți, s-a gândit la frumusețea naturii în peisaje de țară. Danny nu părăsise San Francisco de prea multe ori. Mya spunea des că voia să călătorească după ce mai creștea Sara. Să exploreze America, poate chiar Europa. Acel vis s-a preschimbat în praf, odată cu Mya.
   Îndată ce întunericul a sufocat pământul, s-a întors în oraș, a stins farurile și s-a strecurat cu mașina printre casele de la periferie, a traversat podul și a intrat pe o alee de pe Main Street. A lăsat mașina acolo, ascunsă în umbre, și a pornit prin spatele caselor până la magazinul de mobilier. În două minute era înăuntru; magazinul nu avea alarmă. Sus, a dat peste o cutie cu perne. Le-a întins pe jos, le-a aranjat într-un culcuș și și-a pus telefonul să sune la 3 dimineața.
   Acum, treaz și alert, își verifică ceasul: 2:46. Dar ce-l trezise?
   Ascultă.
   Acolo: mișcare, pași. Un foșnet. Piele pe linoleum, țesătură pe țesătură.
   Danny se întinse spre mica grămăjoară de obiecte personale pe care o făcuse lângă perne, papucii, portofelul, telefonul. Smith & Wesson-ul Model 60 și muniția rămăseseră în portbagajul mașinii închiriate, ascunse în spatele roții de rezervă, laolaltă cu cablurile, foarfecele pentru sârmă, banda adezivă, cuțitul și alte obiecte cumpărate de la acel magazin din Phoenix.
   Zgomot pe scări. Două perechi de picioare. Un corp mai greu decât altul.
   În acea clipă își dădu seama cine erau și răsuflă ușurat că își lăsase pistolul în mașină. Dacă l-ar fi avut la el, cei doi ar fi avut toate motivele să-l împuște. Se ridică, își îndesă lucrurile în buzunare, se apropie cu spatele de perete și ridică mâinile.
   Foială și șoapte de partea cealaltă a ușii ce dădea spre scări. Pe sub ușă se mișca o dâră subțire de lumină.
   - Vă aud, zise Danny. Intrați. Nu sunt înarmat.
   Pentru o clipă – liniște, apoi ușa bubui de perete, lumina lanternei orbindu-l. Ridică mâna dreaptă să-și ferească ochii.
   Un clic și lumina de deasupra lor se aprinse.
   În fața lui: Whiteside și Collins, amândoi îmbrăcați civil. Collins ținea un Glock îndreptat spre pieptul său, Whiteside stinse lanterna.
   - Doar în trecere, hă? întrebă Whiteside.
   - M-am gândit să mai rămân pe aici o zi, spuse Danny, mâinile încă ridicate. Cum m-ați găsit?
   - N-a fost greu. Știam că nu aveai de gând să pleci din oraș cum ți-am cerut, sunt destule clădiri părăsite, așa că m-am uitat după o intrare prin efracție. Și iată-te.
   - Iată-mă, zise Danny.
   - Trebuia să fi mers la motelul din Gutteridge, zise Whiteside. Nu e cine știe ce, dar, Iisuse, tot e mai bine decât aici.
   - Sunt ușor de mulțumit.
   - Mda, și văd că nici nu-ți ții gura. Acum, asta mă pune în fața unei dileme. Te arestez pentru vagabondaj, pentru intrare prin efracție sau pentru ambele?
   - Sau ai putea să mă lași să plec, spuse Danny. Fără pagube.
   - Fără pagube? râse Whiteside. Băiete, chiar mă faci să râd. Ai făcut destule pagube. Ești neînarmat, zici?
   - Mda, zise Danny zâmbind. Păcat, nu?
   Whiteside zâmbi și el.
   - Păi, ar fi simplificat unele lucruri. Nu te deranjează dacă verific, totuși, nu? Du-ți mâinile la ceafă și fă câțiva pași spre mine.
   Danny făcu ce i se ceru și rămase nemișcat cât timp Whiteside îl pipăi, verificându-i buzunarele. Șeriful examină ce găsi, căutând prin portofel, analizând cardurile, numărând banii. Scoase carnetul de șofer și citi detaliile înainte de a-l strecura la loc.
   Whiteside îi dădu portofelul și telefonul înapoi. Danny coborî mâna, le luă și le băgă din nou în buzunar.
   Observă pumnul lui Whiteside apropiindu-se, dar prea târziu pentru a-l bloca.
   Lovitura îl prinse pe Danny în partea stângă a maxilarului, îi împinse capul în spate și la dreapta. Picioarele dispărură de sub el când camera se înclină. Se izbi de podea cu umărul înainte. Deși fiecare instinct îi cerea să se ridice, să se lupte, se forță să rămână jos. Când mintea și ochii i se limpeziră, își duse o mână la obraz, își verifică maxilarul. Nicio fractură, poate un dinte clătinat, asta-i tot. Trecuse prin chestii mai grave.
   - Ridică-te, zise Whiteside.
   Danny scuipă pe podea, văzu sânge pe linoleum.
   - Sunt ok aici jos.
   - Ridică-te, la dracu’!
   Whiteside își înfipse gheata sub coastele lui Danny. Diafragma lui Danny se zgudui și îi împinse aerul din plămâni, dar îi împiedică o nouă respirație. Încercă să se ridice în pumni și-n genunchi pentru a se târî, dar Whiteside îl lovi din nou, de data asta izbindu-i pulpa. Danny se rostogoli pe-o parte, ridică mâinile, destul.
   - Ridică-te, zise șeriful. Ai 10 secunde, altfel îți rup coastele una după alta.
   Danny își împinse genunchii sub el, apoi se ghemui tușind până ce văzul i se încețoșă. Mâna grea a lui Whiteside îl prinse de subțioară, ridicându-l în picioare.
   - În regulă, spuse Whiteside, îndepărtându-se. Domnule Lee, aș aprecia foarte tare dacă v-ați încălța și ați merge cu ajutorul de șerif Collins și cu mine până afară.
   - Sunt arestat?
   Whiteside scoase un revolver de la spate. Armă și înfipse țeava în stomacul lui Danny.
   - Nu, zise, nu ești arestat.

CAPITOLUL 39

   Mâinile lui Sean sângerau și umerii îl dureau.
    Muncise în lemn toată noaptea, împingând lama, înjunghiind, săpând, scobind, învârtind, așchii și bucăți căzând. Introducând lama între marginea trapei și ramă și plimbând-o pe lungime, reușise să găsească locul în care era prinsă încuietoarea. Trapa era formată din nouă scânduri înșurubate de pe partea cealaltă într-o ramă în formă de „z”. Se gândise să încerce să separe rama de scânduri, dar știa că lama s-ar fi rupt cu mult înainte de a reuși. În schimb, și-a concentrat energia pe locul din jurul încuietoarei.
   Scândura de care era atașată nu era mai groasă de un centimetru și jumătate și lemnul era vechi. Nu era putred, dar nici la fel de puternic pe cât fusese cândva. Chiar și așa, fusese muncă înceată și grea și sângele îi picura pe braț în jos.
   Cu ceva vreme în urmă, Sean se oprise pentru a se odihni și a-i da Louisei a doua doză de antibiotice. Prima părea deja să-și fi făcut efectul, fruntea fiindu-i mai rece la atingere, frisoanele duse. Acum stătea în capul oaselor pe saltea, uitându-se la fratele ei din capul scărilor.
   - Ai terminat? întrebă ea cu vocea răgușită.
   - Nu, răspunse el.
   Tuși horcăit și întrebă:
   - Când o să termini?
   - Nu știu, zise Sean. Mai durează.
   - Dar când?
   - Mai durează, repetă el, ridicându-și glasul.
   - Când ieșim, mergem să o găsim pe mami?
   - Da.
   - Unde o să fie?
   - Nu știu.
   - Atunci unde mergem?
   - Nu știu. Fugim, cât de departe putem.
   - Dar unde?
   - Nu știu. Auzi, întinde-te la loc și culcă-te un pic. Îți zic eu când e gata.
   Făcu cum îi ceru și se întinse pe saltea, cu mâinile împreunate sub obraz pe post de pernă. Sean simți împunsătura regretului de a se fi răstit la ea. Ignoră senzația și se întoarse la treabă.
   O amintire a unui loc îndepărtat i se strecură prin minte: o lecție a tatălui său, unul dintre puținele momente în care Patrick Kinney a încercat să comunice cu fiul său. Despre importanța muncii grele. Nu poți obține nimic bun în viață fără efort. Munca grea este cea care i-a adus averea.
   Dar Sean bănuia că se datora mai degrabă banilor bunicilor.
   Reușise să scobească lemnul în care două șuruburi prindeau încuietoarea de lemn. Bănuia că erau patru. Tot ce trebuia să facă era să slăbească lemnul din jurul șuruburilor, să împingă trapa cât de tare putea, iar încuietoarea avea să cedeze. Îi luaseră multe ore să localizeze primul șurub, dar de acolo reușise să stabilească poziția celui de-al doilea. Acum îi era greu să-l găsească pe al treilea.
   Sean încercă un loc mai apropiat de margine. Împunse în sus, adâncind vârful lamei cam jumătate de centimetru. Apoi o smuci în față și-n spate de-a lungul fibrelor, apoi îndărăt, lărgind scobitura. Înjunghie încă o dată, balansă din nou lama și o bucată cât o unghie se ciobi. Încă una și...
   Acolo. Duritatea dinăuntru, ceva ceda. Șurubul. Acum trebuia să scobească în jurul lui și să cioplească lemnul pentru a isca un gol în jurul șurubului de care să se agațe.
   Nu putu să-și mascheze un rânjet, să savureze plăcerea intensă a descoperirii.
   Câteva minute mai târziu, reuși să elibereze cam două treimi din lemnul din jurul șurubului. Își imagină deja zgomotul încuietorii plesnind, aerul de afară, din pădure, el și Louise alergând printre copaci. Ce minunat trebuia să fie. Prinzând și mai mult curaj, săpă mai tare și mai adânc, răsucind și mai mult cuțitul.
   Apoi lama se rupse.
   Își împinsese greutatea în cuțit, cu presiunea pornită din umeri. Apoi cedă și Sean împinse în aer, mânerul încă strâns în pumnul său însângerat. Îi dădu drumul, se întinse după balustradă, o prinse și gemu când așchiile mușcară din carnea deja tumefiată. Întoarse corpul în jurul axei, picioarele purtând avântul și umerii primind duritatea impactului.
   Sean atârna acum acolo, cu o mână pe balustradă, cu spatele pe trepte, privind mânerul cuțitului rostogolindu-se pe scări până jos. Ridică privirea și văzu lama încă prinsă în lemn. Picioarele găsiră o treaptă și se îndreptă, examină mâna și așchiile din podul palmei.
   - La naiba, zise el, smulgând-o pe cea mai mare.
   - Ai spus o înjurătură, zise Louise.
   - Mda, și o să mai zic câteva.
   Se uită din nou la lamă, apoi în jos la mâner, știind că singura lor șansă tocmai se spulberase. Își odihni brațele pe genunchi, plecând capul. Apoi plânse, prea obosit pentru a-i mai păsa că-l vedea Louise.

CAPITOLUL 40

   Conduseseră aproape o oră. Danny la volanul mașinii sale închiriate, Whiteside în spatele lui. Din când în când, Danny simțea țeava pistolului prin scaun. În oglinda retrovizoare vedea singurul far al motocicletei, Collins în urma lor.
   Mașina sălta și trepida pe drum. Părăsiseră de mult strada, acum folosindu-se de drumurile neasfaltate pe care fermierii le bătătoreau cu ATV-urile și dubițele lor. Danny își dădu seama că nu mai fusese niciodată mai departe de civilizație decât acum.
   Nu exista decât un singur motiv pentru a-l duce acolo. Probabil că nici măcar nu aveau să se mai obosească cu a-l îngropa. Avea să-l lase cu mașină cu tot în deșert, animalele necrofage să-i ciugulească rămășițele până când cineva avea să dea peste el, poate la câteva luni de la moarte, poate ani. Se gândi la Sara și se întrebă dacă urma să o reîntâlnească neschimbată, împietrită la vârsta la care fusese luată sau poate ceva mai mare? Dacă l-ar fi întrebat cineva, Danny ar fi negat aceste credințe, dar, în adâncul ființei sale, simțea cordonul ce-l ținea legat de soția și de copilul său.
   Se gândi la Audra Kinney și la copiii ei, știind că erau încă vii pe undeva. Și se mai întrebă dacă mai erau speranțe pentru ei sau dacă erau deja pierduți?
   - Încetinește, ceru Whiteside.
   Danny ridică piciorul de pe accelerație și apăsă încet frâna. De la 20 la 10, la 5, la aproape târâș.
   - Trage aici, la stânga.
   Mașina se smuci și porni zgâlțâindu-se în jos pe un povârniș nu prea înalt, Danny făcând slalom printre cactuși. În fața lor, lumina farurilor căzu pe siluetele rocilor.
   - Acolo, zise Whiteside. Între alea. Acum oprește-te. Lasă motorul pornit.
   Danny trase frâna și așeză ambele mâini pe volan. O văzu pe Collins parcând lângă mașină. Opri motorul motocicletei, lovi cricul cu piciorul și coborî. Agăță casca de ghidon. Danny observă pentru prima dată că o a doua cască era agățată de locul pasagerului și pricepu cum plănuiseră să se întoarcă în oraș.
   Collins scoase Glock-ul din teacă și îl ținti prin parbriz spre capul lui Danny. Se întinse și deschise ușa.
   - Ieși, zise ea.
   Făcu precum i se ceru, nu se grăbi. Mișcări line și ușoare. Collins nu-și putea ascunde tremuratul mâinilor în timp ce făcu semn cu pistolul să meargă în fața mașinii. Ușa din spate se deschise și Whiteside ieși. Ocoli mașina pentru a li se alătura, toți trei acum strălucind în lumina farurilor.
   - Bănuiesc că înțelegi ce se întâmplă aici, zise Whiteside.
   - Mda, zise Danny.
   - Atunci așază-te în genunchi.
   - Nu, spuse Danny.
   Whiteside făcu un pas spre el.
   - Poftim?
   - De la moartea tatălui meu nu am mai îngenuncheat în fața niciunui bărbat, zise Danny, și nu o să îngenunchez în fața ta, căcănar ce ești.
   Văzu cu colțul ochilor mișcările lui Collins, simțind gheata ei izbindu-i plica piciorului. Bulgări de pământ îi săpară în genunchi.
   - Spune-mi un lucru doar, zise Danny.
   - Scuze, amice, nu ai parte de ultime cuvinte.
   - De ce o faci? Știi prin ce vor trece acei copii. Crezi că banii vor ține coșmarurile la distanță?
   - Am fost înrolat în Golf, zise Whiteside. Am văzut căcaturi mai oribile decât îți poți imagina. De când am plecat din armată n-am mai avut parte de un somn bun, așa că nu cred că așa ceva îmi va face mai rău. Cât despre de ce, e destul de simplu. M-am săturat și am obosit să fiu sărac. Am 55 de ani și nu am nimic. Absolut nimic. E un motiv destul de bun pentru tine?
   Danny își miji ochii în strălucirea farurilor, încercând să vadă ochii lui Whiteside.
   - Numele fiicei mele a fost Sara, zise el. Îi plăcea să danseze și să citească. Voia să devină o gimnastă sau un dresor de câini, niciodată nu a putut să se hotărască. Când au luat-o avea șase ani. Încerc să nu mă gândesc la ce i-au făcut. Dar nu mă pot abține. Pe soția mea a omorât-o. Și pe mine; doar că eu încă n-am coborât sub pământ.
   - Hai, fă-o, zise Whiteside lui Collins.
   Duse Glock-ul la tâmpla lui Danny. El se întoarse spre ea pentru a-i citi frica din ochi. Teroarea. Umerii ridicându-se și căzând la loc, repeziciunea pleoapelor.
   - Numele lor sunt Sean și Louise. El are 10 ani. Ea 6. Aceeași vârstă ca fetița mea. Știi ce le vor face.
   - Taci, zise Collins.
   - Apasă pe trăgaci, spuse Whiteside.
   - Ai copii? o întrebă Danny și observă zbaterea din expresia ei. Ai, nu-i așa? Doi? Trei?
   - Taci.
   Whiteside mai făcu un pas.
   - La naiba, Collins.
   - Poate doar unul, zise Danny. Unul, nu? Băiat sau fată?
   Collins izbi pistolul în ceafa lui Danny. O explozie de stele acolo în spate, o văpaie strălucitoare dincolo de ochi. Căzu în față, se sprijini în mâini, se împinse din nou în picioare.
   - O faci pentru copilul tău? Atâta vreme cât al tău nu suferă, nu? Dar Sean și Louise vor avea de suferit. Fiecare dolar pe care îl vei cheltui îi va costa pe acei copii...
   Încă o lovitură, încă o explozie luminoasă, și de data asta Danny se prăbuși la pământ, nisip și pământ murdărindu-i obrazul. O durere grețoasă ce se umfla în craniul său, ca un balon plin. Nu leșina, își zise. Nu. Își împinse mâinile sub piept și se ridică din nou.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, fă-o odată, zise Whiteside. Sau trebuie s-o fac eu?
   Danny îl ignoră și se întoarse la Collins. Ochii ei largi, respirația sacadată, dinții la vedere.
   - Chiar ai de gând să lași acei copii, pe Sean și pe Louise, să sufere pentru bani? întrebă și dădu din cap spre Whiteside. El poate trăi cu asta pe conștiință. Dar tu nu ești ca el. Ești? Poți...
   Lovi din nou, dar de data asta Danny fu pregătit.
   Se feri, o prinse de încheietură cu mâna stângă, se folosi de avântul ei și o lăsă să cadă peste el. Mâna lui dreaptă îi ridică brațul și-l suci, găsi degetul pe trăgaci și apăsă o dată, apoi încă o dată. Ambele gloanțe plesniră aerul de deasupra umerilor lui Whiteside. Nicio șansă de a-și atinge ținta, dar suficient pentru ca Whiteside să se arunce la pământ.
   Danny reuși să smulgă pistolul din mâna lui Collins, presând țeava fierbinte de tâmpla ei, cu Whiteside întins prin nisip. Collins se zbătu, dar Danny împinse țeava și mai tare în tâmplă.
   - Oprește-te, zise el. Nu te mișca.
   Collins se opri, iar Danny își lipi tălpile de pământ, cu spatele lipit de radiatorul mașinii. Se împinse în picioare, ridicând-o și pe Collins cu el.
   Whiteside se ridică în genunchi, dar Danny mai trase un nou glonț pe deasupra capului șerifului.
   - Stai acolo, zise Danny. Aruncă arma.
   Whiteside își umezi buzele, flexându-și degetele.
   - Să n-o faci, zise Danny. O să-ți bubui capul. Arunc-o.
   Whiteside rămase nemișcat preț de câteva clipe, cu ură-n priviri. Apoi aruncă revolverul în oceanul de beznă de dincolo de conurile de lumină ale farurilor.
   - Du-ți mâinile la cap, zise Danny, apoi șopti în urechea lui Collins. Scoate cheile motocicletei din buzunar. Aruncă-le încolo.
   Arătă cu Glock-ul spre întuneric. Collins o făcu. Danny auzi zdrăngănitul înfundat în umbre.
   - Să mergem, zise el.
   Merse cu spatele spre portiera șoferului și deschise ușa, împingând țeava în ceafa lui Collins pentru a o ține nemișcată în timp ce încerca să deschidă ușa din spate.
   - Când îți spun eu, intri și închizi ușa, spuse Danny. Acum.
   Amândoi se urcară în mașină, Collins în față, Danny în spate, în timp ce Whiteside îi privea cu furie în ochi. Trântiră ușa la unison.
   - Ok, spuse Danny când Whiteside se uită spre el din lumina farurilor. Acum du-mă înapoi în Silver Water.
   Collins intră în marșarier și amândoi putură auzi strigătele lui Whiteside peste huruitul motorului.

CAPITOLUL 41

   Audra visa casa copilăriei sale. O casă veche la marginea unui oraș, nu prea departe de Albany. Mărul din capătul curții celei mari. Camerele în care se temea să intre pentru că tatăl ei zicea să nu, nu te duce acolo. L-ar fi înfuriat să intre în acele locuri, i-ar fi stârnit pumnul și cureaua.
   Visa dormitorul ei din înaltul casei, la cum intrau luminile și la cum, dacă se întindea pe pat și se uita prin fereastră, nu vedea decât cerul. De parcă toată casa ar fi plutit cu mult pe deasupra pământului și se prefăcea că era Dorothy, plutind spre tărâmuri minunate.
   Alarma ceasului de pe noptieră o smulse din vis și căzu în pat ca de la o mare înălțime, trupul săltându-se pe saltea. Adunându-și simțurile, se întrebă la ce oră adormise. Cândva după miezul nopții, întinsă pe pat îmbrăcată, se holbase la tavan, întrebându-se ce făceau Sean și Louise.
   Sperase că dormeau.
   Sperase că nu le era frică.
   Sperase că erau teferi.
   Când și-a pus ceasul să sune la 4:30 a.m. nu crezuse că va mai putea aluneca spre bezna somnului, dar totuși reuși și se bucura că dormise un pic. Se ridică din pat și traversă desculță camera pentru a intra în baie.
   Merse la toaletă, își clăti mâinile și corpul cu apă rece. Se privi în oglindă, văzu noi riduri în jurul ochilor și gurii, noi fire albe în păr. Fără să se gândească, își atinse imaginea din oglindă, degetele alunecând pe conturul chipului.
   O nouă și bruscă senzație o cuprinse și jeli. Jeli pentru ea, fata care fusese cândva, anii pierduți într-o căsnicie ce-i secase sufletul, lăsând în urmă doar o femeie scobită. Prea târziu pentru a mai recupera acei ani, nu prea târziu pentru anii ce mai urmau. Dar numai alături de copiii ei.
   Fără ei nu mai avea sens. Nimic nu mai avea sens.
   Înapoi în dormitor, îmbrăcă o cămașă curată, deși nepotrivită. Șosete curate, tenișii cu un număr prea mari. Se strecură din cameră, închise ușa cât de încet putu, vrând să n-o trezească pe doamna Gerber. Scările scârțâiră sub tălpile ei și Audra se strâmba la fiecare pas. Coborî în hol și porni spre bucătăria din spate.
   Audra deschise ușa, trecu pragul și o văzu pe doamna Gerber la masă, cu o ceașcă de cafea în fața ei, o țigară pe jumătate fumată suspendată pe marginea unei scrumiere curate. Se priviră pentru o clipă, amândouă prinse în flagrant.
   - Nu fumez decât una pe zi, spuse doamna Gerber. Poate două, dacă sunt îngrijorată.
   Audra dădu din cap și porni spre ușa din spate.
   - Fugi? întrebă doamna Gerber.
   - Nu, zise Audra. Plec să-mi găsesc copiii.
   Doamna Gerber îi aruncă o privire dură, mijită.
   - Nu le-am făcut rău, spuse Audra. Orice s-ar întâmpla, vă rog să nu uitați asta.
   Doamna Gerber duse mâna la buzunarul halatului și scoase un set de chei. Le împinse pe masă, către Audra.
   - Vei avea nevoie de ele pentru ușă și lacătul de la poartă, zise și arătă spre haina care atârna în cuier lângă ușă. Mi le-ai furat din buzunar. O să le găsesc în scurt timp pe aleea din spate.
   Audra se întinse după ele și împinse ușa cu plasă. Se uită peste umăr și zise:
   - Mulțumesc.
   Când învârti cheia în yală, o auzi pe doamna Gerber vorbind din nou:
   - Mi-am ucis soțul.
   Audra se opri, se întoarse spre ea.
   - În urmă cu aproape 15 ani, zise doamna Gerber. A venit beat într-o noapte și l-am așteptat în vârful scărilor. Nici măcar nu a trebuit să împing. Nu chiar. Doar mi-am întins mâna, am așezat-o în punctul în care trebuia să aibă centrul greutății. Încă mai îmi amintesc expresia de pe fața lui. Șocul. Și, e amuzant, știi, pentru că mă simt mai vinovată că fumez o țigară, decât că m-am uitat la el cum și-a rupt gâtul acela nenorocit.
   Trase încă un fum lung din țigară și zise:
   - Sper să-i găsești.
   Audra o privi pentru o clipă, apoi dădu din cap. Doamna Gerber făcu la fel și Audra ieși din casă.
   Prin curte bătea o briză ușoară, răcorindu-i pielea. Își croi drum până la poartă, deschise lacătul, ieși pe alee. Deschise pumnul, lăsă cheile să cadă pe un petec de pământ.
   Audra privi în stânga și în dreapta, nici urmă de Danny. Vârî mâna în buzunar, scoase telefonul mobil pe care i-l dăduse cu o zi în urmă. Chiar când își aruncă privirea pe singurul număr din lista de contacte, telefonul îi vibră în mână. Apăsă să răspundă și îl duse la ureche.
   - Danny?
   - Da.
   - Unde ești?
   - La câteva străzi distanță, în spatele pensiunii. E o mașină a poliției statale ce face ture pe Main Street; nu-i cine știe ce, dar totuși nu putem risca să fim văzuți. Ia-o în sud pe alee, spre râu. Mai e o altă alee ce o ia la stânga cam 20 de yards. Mergi pe acolo, să ajungi în cealaltă stradă, traversează și intră pe aleea care îți iese în față. Sunt pe partea cealaltă a ei. Dar ai grijă. Să nu te vadă nimeni.
   Audra închise, îndesă telefonul la loc în buzunar și porni pe alee. Găsi străduța din stânga, așa cum spusese Danny, și porni pe ea până la strada de pe partea cealaltă. La câțiva metri de capătul aleii o voce o opri.
   - Fă, zise un bărbat. La naiba, fă!
   Audra se lipi de perete și ascultă.
   - Bine, cum vrei, dar dacă te mai căci pe covor, îți vâr un dop în cur.
   Se uită la un bărbat mic de statură la vârsta a doua trecând prin alee, cu o corcitură mică în lesă în urma lui. Omul dispăru, dar câinele se opri și își înșurubă picioarele în trotuar. Se uita drept, picioarele din spate tremurând. Scoase un lătrat ascuțit și lesa se smuci, bărbatul cerându-i să se miște, la naiba.
   Audra numără până la zece și ieși în stradă. Îi văzu pe bărbat și câinele său plimbându-se pe trotuar, câinele întorcându-și capul spre ea, bărbatul trăgând de lesă. Traversă strada, intră pe alee și zări o umbră întunecată ce putea fi mașina. Alergă ușor spre ea, cu capul plecat, cu pasul pe cât de silențios putea.
   Când ajunse pe partea cealaltă, îl observă pe Danny în întuneric, rezemându-se de un Chevrolet prăfuit. Plămânii Audrei se străduiau după aer. Se opri la câțiva pași de el și văzu sângele din păr, buza sa umflată.
   - Iisuse, ce s-a întâmplat? întrebă ea.
   Danny zâmbi, se strâmbă, duse degetele la buze.
   - Am purtat o discuție cu șeriful Whiteside. Uite, am ceva pentru tine.
   Duse mâna la spate și scoase un pistol din curea. Ea făcu un pas în spate când Danny vru să i-l înmâneze.
   - Doamne, nu, nu-l vreau, zise ea.
   - Ia-l, spuse el, trebuie să fim înarmați.
   - Dar nu știu să-l folosesc.
   - E un Glock. Nu are siguranță. Doar țintești și apeși pe trăgaci. Ușor. Ia-l.
   Audra se apropie. Întinse mâna, simțind răceala metalului în pumn.
   Danny apăsă țeava cu vârfurile degetelor, ghidând-o spre pământ.
   - Doar să nu-ți ții degetul pe trăgaci, zise el. Nu-l îndrepta spre nimic, dacă nu ești pregătită să tragi. Ai înțeles?
   - Cred că da. Chiar o facem? O răpim pe Collins?
   Danny se uită la ea dintr-o parte.
   - Ah, nu ți-am zis?
   Deschise ușa din spate a mașinii și se dădu la o parte.
   - Oh, la naiba! exclamă Audra.
   Collins era întinsă pe ambele covorașe, cu gleznele legate cu cabluri de ranforsările de sub scaunul pasagerului, încheieturile mâinilor legate la spate și o bucată de bandă adezivă lipită pe buze. Se uita cu ochi mari la Audra.
   - Sunt într-o cabană mai la nord de aici, zise Danny. Sus în pădure, pe Colorado Plateau, așa cum ți-a zis și proprietara pensiunii. Două ore cu mașina.
   Audra simți zăpușeală în ochi și un nod îngroșându-se în gât. Îl luă pe Danny în brațe, apăsă buzele tare pe obraz și se retrase când bărbatul icni a durere.
   - Mulțumesc, zise ea.
   - Încă nu i-am recuperat, zise el. Să ne mișcăm. Whiteside e încă acolo, în deșert. Trebuie să fim dispăruți de mult, înainte ca el să se întoarcă.

   Danny conducea, cu Audra lângă el.
    O luară pe un drum de țară ce ducea spre est, apoi cotea spre nord. Soarele străpungea munții din depărtare și căldura se întețea, așa că Danny dădu drumul la aerul condiționat. O ridicaseră pe Collins și o îndesaseră în colțul dintre ușă și banchetă, cu mâinile încă legate la spate. Când i-a smuls banda adezivă de pe gură, a icnit grav. Un dreptunghi roșu i se formase în jurul buzelor.
   Le-a indicat un drum lăturalnic, o rută ce obișnuia să ducă spre mină înainte de a fi fost închisă cu mulți ani în urmă. În pământul prăfuit, mașini mărețe săpaseră șanțuri, umbrele urmelor cauciucurilor imense încă vizibile în lumina zorilor.
   După 20 de minute de drum dificil, intrară pe o potecă îngustă, dar nivelată, ce șerpuia printre dealuri, urmată de lungi și drepte urcușuri ce stârneau presiune în urechile Audrei. În curând soarele avea să ardă lumea din jur și Audra tânji după ochelarii de soare pe care îi lăsase pe scaunul mașinii ei. Coborî parasolarul și își umbri ochii cu palma.
   Apoi o amintire a unor întâmplări din urmă cu patru zile îi apăru în fața ochilor. Un gând aiurea, dar îi apăru limpede și dur. O încurajă și-și așeză degetele pe parbriz. O secundă sau două mai târziu fu nevoită să și le retragă, cu pielea înroșită de la căldură. Își aminti cum îi spusese lui Sean să încerce și el. O făcuse, spusese „au” și chicotise retrăgându-și mâna.
   Audra își întoarse capul pentru a se uita pe geam, încercă să-și ascundă tremurul din glas în timp ce se lupta cu lacrimile.
   - Dacă contează vreun pic, zise Collins, îmi pare rău.
   Audra își șterse lacrimile și zise:
   - Du-te dracului.

CAPITOLUL 42

   Trecu o oră până ce vreunul dintre ei să scoată o vorbă.
   Drumul a continuat să urce, șerpuind printre dealuri ca o panglică în vânt. Au trecut pe lângă o singură mașină, o camionetă, șoferul ei bătrân și încărunțit. Când s-au întâlnit, moșul a ridicat un deget de pe volan a salut. Drumul lung și drept era punctat pe alocuri de reprize de serpentine ce îi împingea tot mai sus – Mogollon Rim, își aminti Audra – și temperatura scăzu atât de mult, încât Danny fu nevoit să închidă aerul condiționat.
   Ajunseră la un platou și drumul se îndreptă. În jur, pini cât puteau vedea cu ochii. Pe alocuri, pe-o parte sau alta, pământul dispărea și pădurile se întindeau până la orizont. Frumos și teribil, se gândi Audra, sute de kilometri de nimic altceva în afară de copaci.
   Copiii mei sunt singuri aici, își zise. Dar vin după ei.
   O întrebare îi apăru în minte parcă de nicăieri și o cuprinse disperarea după un răspuns.
   - Cât? întrebă.
   Danny se întoarse spre ea.
   Audra se roti pe scaun, se uită la Collins.
   - Am întrebat cât?
   Collins își păstră privirea pe geam.
   - Jumătate de milion, zise ea. Partea lui Ronnie era mai mare. Nu știu cât în total.
   - Jumătate de milion de dolari, spuse Audra ca un ecou. Ce ai fi făcut cu ei?
   - I-aș fi asigurat băiatului meu tratamentul de care are nevoie, zise Collins și ochii îi străluciră. Are o problemă la inimă. Medicamentele costă atât de mult, iar asigurarea nu acoperă nici măcar jumătate din ele. Mama mea și-a ipotecat casa a doua oară și banii aproape s-au dus. De fiecare dată când se înrăutățește, trebuie să meargă la spital, iar cei de acolo își iau partea. Nu mai am nimic. Nimic. Nu am vrut decât să-mi vindec băiatul. Atât.
   Audra se uită la ea, îi văzu urmele lacrimilor pe obraji.
   - Și erai dispusă să sacrifici alți doi copii pentru asta.
   - Da.
   Collins își mută privirea de pe geam și se uită direct în ochii Audrei.
   - Până la urmă nu sunt copiii mei.
   Aerul din mașină se răci brusc și Audra își încrucișă brațele pe piept.
    - Aici sus, poate încă o sută de metri, zise Collins. E o ieșire pe un drum de țară. Intră pe el.
   Danny încetini și viră, un grilaj pentru vite zbârnâind sub roți. Pământul era mai moale, mai iertător decât deșertul de jos, un așternut de ace de pini pentru a amortiza tot ce-i mai rău.
   - Mergi pe poteca asta cam cinșpe, douăzeci de minute, zise Collins. Apoi trebuie să coborâm și să mergem pe jos.
   Merseră mai departe în liniște până când Collins îi ceru lui Danny să oprească.
   Audra ieși, își întinse brațele și un fior o cuprinse când simți aerul. Fu nevoită să-și amintească că era încă dimineață devreme, ecranul de pe bordul mașinii indicând șapte și jumătate. Danny ocoli mașina și
deschise ușa din spate. 
    - Ia Glock-ul, zise.
   Audra se strecură prin portiera pasagerului și scoase pistolul din compartimentul de bord. Rece și grea în mână, arma îi trimise un nou val de fiori.
   - Ține-l îndreptat spre ea, zise Danny. Dacă încearcă ceva, trage în picior sau în braț. Nu o omorî.
   - O să încerc să n-o omor, zise Audra, ridicând pistolul și țintind pe lângă Danny, spre pulpele lui Collins.
   Danny se folosi de clești de sârmă pentru a tăia cablurile de la picioare.
   Danny se îndepărtă și Collins ieși. Făcu doi pași înainte de a se prăbuși, aterizând dur pe umăr, incapabilă de a-și amortiza căderea cu mâinile încă legate la spate.
   - La naiba, zise.
   - Hai, făcu Danny, aplecându-se și ridicând-o. Mișcă-te un pic. Pune-ți sângele în mișcare.
   Îi acordară un minut sau două pentru a-și reveni înainte ca Audra să zică:
   - În ce direcție?
   Collins se uită peste mașină și zise:
   - Pe acolo. Cam zece, cinșpe minute pe jos.
   - Să mergem, zise Audra. Tu prima.
   Collins părăsi poteca și își croi drum printre copaci. Audra și Danny după ea. Progresau greu și Audra o împinse pe Collins între omoplați, pentru a o grăbi. Collins se împiedică, dar nu căzu. Întoarse capul spre Audra.
   - Dacă mă dezlegi la mâini, pot merge mai repede, zise ea. Nu îmi pot ține echilibrul așa.
   Audra se uită la Danny. El dădu din umeri.
   - N-o să fac nimic, zise Collins. Pistoalele sunt încă la voi.
   - În regulă, zise Audra, ridicând Glock-ul în dreptul umerilor lui Collins.
   Danny scoase cleștii din buzunar și se apropie. Tăie cablurile și le lăsă să cadă. Collins își frecă încheieturile, își întinse brațele și își roti umerii.
   - Acum mișcă-te, zise Audra.
   Răcoarea se mai risipi, împingând transpirația pe spate în jos. Sus, în copaci, păsările cântau și se stârneau prin frunziș, foindu-se prin umbre.
   Audra își păstră privirea înainte, pe lângă Collins, căutând orice urmă de cabană.
   Și iat-o, printre pini.
   Audra îngheță. Iat-o, și copiii ei înăuntru.
   O rupse la fugă. Cu brațele agitate, cu tălpile bubuind pe covorul pădurii, pe lângă Danny, pe lângă Collins, fugi cum nu o mai făcuse de ani întregi, din liceu, când obișnuia să alerge de plăcere. Danny strigă după ea, dar îl ignoră.
   - Sean! prinse vocea ecou printre copaci. Louise!
   Când dădu buzna în luminiș, Audra nu se opri, nici când se urcă pe tindă, nici când împinse ușa. Picioarele îi alunecară pe podeaua de lemn și echilibrul o părăsi. Ateriză pe șold, nu se opri, se ridică în palme și-n genunchi, cu Glock-ul încă în pumn. Se târî până la trapa deschisă, strigându-i, strigându-i...
   Deschisă?
   Văzu trapa spartă ce se odihnea pe balamale. Văzu încuietoarea spartă în lemn, încă atârnând în gol. Se uită în beci și îl văzu gol.
   Știind că nu o puteau auzi, Audra își strigă copiii încă o dată.

CAPITOLUL 43

   Sean și Louise mergeau fără oprire. Louise se târa în spatele lui și Sean renunțase la a mai insista să o grăbească. De ceva vreme, își dăduse seama că se rătăciseră, așa că nu mai avea rost să iuțească pasul. Dar trebuiau să se miște, orice ar fi fost.
   - Vreau niște apă, strigă Louise, aflată cam la trei metri în spate.
   - Ai băut deja, zise Sean. Ți-am zis, trebuie să tragem de ea. Nu știu cât timp o să fim pe aici. Poate chiar zile. Trebuie să păstrăm rezervele.
   Sean căra proviziile într-o pungă de plastic: două sticle cu apă de 350 ml, patru batoane de ciocolată, două mere și o banană. Răsuci mânerele în jurul încheieturilor; palmele însângerate încă îl mai usturau. Pungile păreau extraordinar de grele pentru cât duceau în ele, greutatea chinuindu-i umărul. Și plămânii. Indiferent cât de adânc respira, nu părea să aibă destul aer. Altitudinea, își zicea, și era limpede că și Louise o simțea.
   Nu știa cât de mult merseseră, dar bănuia că trebuia să fi trecut cel puțin o oră. Poteca ce ducea înapoi la drum nu fusese atât de departe de cabană, deci știa că o luaseră pe o cale greșită. Acum se înjura pentru asta. Se grăbise prea tare să scape pentru a mai fi atent la direcția fugii.
   Dacă ar fi avut senzația pământului ridicându-se și coborându-se, poate că ar fi putut să-și găsească calea spre șes, dar pădurea rămânea la același nivel, indiferent cât de mult mergeau. Poate se puteau opri în curând, să împartă unul dintre batoanele de ciocolată și banana. Dar încă nu.
   Ce își dorea Sean cel mai mult acum, în afară de a-și vedea mama, era să se întindă pe acel pat de ace de pini și să adoarmă. Nu dormise în noaptea ce tocmai se terminase și mâinile încă îi mai sângerau de efort.
   Mânerul cuțitului rămăsese pe treapta de jos pentru o vreme nemăsurat de lungă, Sean uitându-se la el, furios că lama se frânsese, furios pe el că nu-i trecuse prin minte că se putea rupe. În cele din urmă, a coborât scările și a ridicat mânerul de pe jos, l-a învârtit în mâini și l-a studiat.
   Abia atunci a observat că lama nu se rupsese, ci mânerul se desprinsese, jumătățile separându-se și lama rămânând în lemn. A încercat jumătățile cu degetele și a observat cum se îndoiau. Apoi s-a așezat pe prima treaptă și s-a uitat la mâner mai departe. Louise deja adormise și acum sforăia pe saltea. Somn adevărat, nu leșinul acela febril din ultimele zile.
   S-a uitat din nou în sus la trapă și la lama încă înfiptă lângă cel de-al treilea șurub. O lamă și-un mâner erau tot ce-i trebuia, nu? Trebuia pur și simplu să găsească o modalitate de a le îmbina la loc. A urcat și s-a uitat la lamă. Și-a scos tricoul, l-a înfășurat în jurul mâinii drepte, a tras de lamă, a împins și s-a eliberat.
   Lama se potrivea ușor în mâner, așa că cele două jumătăți nu trebuiau decât lipite sau legate. S-a uitat la papuci și a văzut șireturile. Un minut mai târziu și era gata să lege lama de mâner. Dar s-a oprit pentru o clipă.
   Mai avea o metodă, nu? Una mai bună.
   Da. Da, mai avea.
   A întors mânerul într-o parte ca să formeze un „T” întors cu lama.
   Imaginea i s-a format în minte: bucățile legate cu șireturi, poate ceva mai mult material de la tricoul său pentru a-i amortiza mâna. După ce s-a hotărât, nu i-a mai luat mult.
   Sean s-a întors la muncă, având noul instrument în mână, lama ieșindu-i de printre degete, mare parte din ea înfășurată în bumbac, doar vreo trei centimetri la vedere. Acum putea să consume mai puțin efort și să scobească mai mult lemn. Chiar și așa, i-a luat câteva ore, dar nu conta. Mai ales când a auzit acel glorios pârâit al lemnului când a împins trapa.
   În acea clipă a înțeles că totul avea să fie bine.
   Dar acum, acum nu mai era atât de sigur.
   Se opri, se învârti în cerc, căutând o ruptură a monotoniei copacilor. Un luminiș, o clădire, un drum. Orice. Nu mai avea nimic de făcut decât să meargă și să spere.
   - Putem să ne oprim? întrebă Louise.
   - Nu, zise el, cu glasul mai aspru decât și-ar fi dorit. Ține pasul.
   Își reaminti că Louise era bolnavă. Partea mai rea a febrei dispăruse, dar o lăsase slăbită și obosită. Își spuse să-i mai dea niște antibiotice la următoarea oprire.
   - Suntem în sălbăticie? întrebă Louise.
   - Cred că da, zise Sean.
   - Oamenii nu mor în sălbăticie?
   - Poate, zise el. Uneori.
   - O să murim?
   - Nu, răspunse Sean. Nu o să murim.
   Merseră mai departe.

CAPITOLUL 44

   Audra îndreptă Glock-ul spre fruntea lui Collins.
   - Unde sunt?
   Collins rămase în luminiș, cu mâinile ridicate.
   - Aici i-am lăsat noaptea trecută. Nu ș...
   - Unde-mi sunt copiii?
   Audra coborî de pe trepte și se duse către ea, cu pistolul pregătit.
   - Jur pe ce am mai sfânt, zise Collins, am încuiat trapa aseară. Erau aici, îți promit, au...
   Mâna stângă a Audrei porni, plesnind-o pe Collins. Se împletici pe spate sub forța impactului, obrazul îmbujorat.
   - Ce fel de animal ești? zise Audra.
   Collins ridică din nou mâinile, iar Audra o lovi din nou, la fel de tare. Și din nou, de data asta agățându-i nasul, vărsând sânge. Danny făcu un pas în spate, privind impasibil.
   - În genunchi, zise Audra.
   Ochii lui Collins se căscară.
   - Ce?
   - În genunchi, repetă Audra, calmul străbătându-i mintea și corpul. Acum.
   Collins îngenunche, cu mâinile sus, palmele spre Audra.
   - Dacă te gândești să... te rog, nu...
   - Taci, zise Audra. Uită-te-n altă parte.
   - Te rog, zise Collins.
   Audra așeză degetul pe trăgaciul Glock-ului și lipi țeava de tâmpla lui Collins.
   - Te rog, nu, zise Collins.
   Audra privi spre Danny.
   - Fă ce ai nevoie să faci, zise el.
   - Oh, Cristoase, oh, Iisuse, șopti Collins, un tremurat în mâini înainte de a le împreună. Oh, Doamne, iartă-mi păcatele!
   O pată întunecată se împrăștie între picioare.
   - Te rog, Iisuse, iartă-mă. Ai grijă de băiatul meu, Doamne, te rog, și de mama mea. Te rog, Doamne Dumnezeule, ai milă de mine.
   Audra se uită la ea cum se ruga și își imagină glonțul săpându-și drum prin capul femeii, existența scursă și împrăștiată printre acele de pin.
   - La naiba, zise Audra și ridică țeava pistolului de pe tâmpla lui Collins.
   Apoi îl coborî din nou și îi izbi craniul cu mânerul. Audra simți forța impactului în încheietură, în braț, apoi în umăr.
   Collins se prăbuși înainte, un tremur în pleoape, un pârâu de sânge întunecat șerpuind pe lângă ureche spre bărbie. Mormăi ceva de nedescifrat în acele de pin.
   Din partea cealaltă a luminișului, Danny se uită la Audra.
   - Și-acum? întrebă.
   Audra se roti în cerc, cercetă curenții abia vizibili prin ceața dintre copaci.
   - Îmi căutăm copiii.
   - Acolo? întrebă Danny și se apropie de ea. Ar putea fi oriunde.
   - Atunci cum îi găsim?
   Danny arătă spre Collins, încă pe jumătate conștientă în praf.
   - O ducem înapoi în oraș. I-o predăm lui Mitchell. Ei pot organiza o partidă de căutare, acum că știm pe ce să se concentreze.
   - Asta înseamnă încă două ore pe drum, zise Audra. Și Dumnezeu știe cât mai durează să o determini pe Mitchell și pe polițiști să se miște.
   Făcu din nou un cerc, întrebându-se în ce direcție ar fi putut să o ia.
   Dacă știau unde erau, cu siguranță s-ar fi dus spre potecă și apoi spre drum. Își miji ochii, căutând ceva, orice.
   Audra se opri. Aia ce era? Ceva îi sări în ochi. Se întoarse din nou încet, căutând, ceva, orice. Uită-te, uită-te, uită-te.
   Acolo.
   O urmă de roz pe maroul covorului de ace de pin. Când vântul zăpăci cele mai de jos crengi ale unui copac, o pierdu, punctul de culoare rătăcindu-se. O rupse la fugă fără cuvinte printre copaci, aplecându-se pe sub crengile joase, sărind peste rădăcini.
   Era? Putea fi?
   - Audra, stai, strigă Danny.
   Îl ignoră, fugi până ajunse în acel loc. Și iată-l: Gogo. Ace de pin prinse în blănița sa, acoperindu-l pe jumătate. Audra se opri fără suflare, amețită, îngenunche, ridică bătrânul iepuraș de pluș. Jerpelitul și bătrânul iepuraș, pe care a vrut de atâtea ori să-l arunce la gunoi, dar Louise s-a opus întotdeauna.
   Audra îl duse pe Gogo la nas și buze, trase aer adânc în piept, lăsă mirosul Louisei să-i umple capul.
   - Oh, Doamne, zise, simțind fierbințeala din ochi. Oh, scumpa mea, vin după tine.
   Întoarse privirea și-l văzu pe Danny strecurându-se printre copaci, venind spre ea.
   - Au luat-o pe aici, zise ea. Putem merge după ei.
   Un zgomot din luminiș, un mârâit de animal. Danny se învârti pe călcâie, Audra se uită pe lângă el. O văzu pe Collins împleticindu-se spre copacii de-o parte și de alta ei, brațele întinse pentru echilibru, fluturându-le în sus și-n jos.
   - La dracu’, zise Danny, vrând să pornească spre ea, scoțându-și revolverul din curea.
   - Las-o, zise Audra.
   Danny încetini, dar nu se opri.
   - Cheile sunt în mașină. Dacă ajunge la ea, ne lasă aici.
   - Nu contează, zise Audra. Să mergem.
   Danny se opri, se uită la Audra.
   - Uite, zise ea. E Gogo. L-a scăpat. Au luat-o pe aici.
   Danny porni pe lângă ea.
   - Dar cu cât timp în urmă?
   - Nu vezi? întrebă Audra, plimbându-și degetele pe blănița lui Gogo, simțind lacrimi proaspete pe obraji. E uscat. Totul din jur e acoperit cu rouă. Gogo e uscat, înseamnă că nu a trecut atât de mult timp. Dacă mergem după ei, îi putem găsi.
   Danny veni lângă ea, se ghemui și mângâie căptușeala lui Gogo cu buricele degetelor.
   - Atunci cred că ar trebui să ne mișcăm, zise el.

CAPITOLUL 45

   Sean simțea că picioarele nu-l mai puteau duce. Îl dureau și simțea văpaia umedă a bășicilor din șosete. Să o țină pe Louise în mișcare devenise o luptă constantă. Fata cerea să se odihnească la fiecare douăzeci de metri, așezându-se pe covorul de ace, indiferent dacă o lăsa sau nu. A urlat la ea de două ori, o dată a ridicat-o dur de braț și de fiecare dată Louise a plâns cu lacrimi amare, un plâns sacadat.
   - Nu vreau să fiu rău, i-a zis, dar trebuie să ne mișcăm.
   Și așa au mers cel puțin încă o oră, poate chiar mai mult, terenul uneori urcând, alteori coborând. Sean nu avea nicio idee în ce direcție se îndreptau și nu-și amintea defel dacă soarele străbătea cerul de la est la vest sau invers. Tot ce putea face era să încerce să păstreze soarele pe umărul său drept, măcar așa știind că mergeau într-o singură direcție.
   - Nu mai pot! strigă Louise din spate.
   Sean se întoarse și o văzu trântindu-se din nou pe jos. Merse și se așeză lângă ea.
   - Bine, zise el. Cinci minute, atât. Apoi trebuie să mergem.
   Scoase o sticlă cu apă din geantă, desfăcu dopul și i-o oferi. O luă și bău, apoi i-o dădu înapoi lui Sean. Luă și el o dușcă mare, o plimbă printre dinți și pe limbă și apoi puse sticla la loc în plasă.
   - Azi nu mai merg, zise Louise.
   Fata își plimba degetele prin acele maro de pin, desenând mici urme.
   - Trebuie, zise Sean.
   - Nu, nu trebuie. Putem campa aici și să mai mergem și mâine.
   - Cum să campăm? întrebă el. Nu avem cort.
   - Putem face un adăpost din crengi, zise ea. Am văzut la TV.
   - Nu știu să fac așa ceva. O să fie frig la noapte.
   - Atunci putem face un foc.
   - Nici aia nu știu să fac. Suntem sus, în munți. Ar putea fi urși. Și pume. Poate lupi, nu știu.
   - Taci, zise Louise îmbufnându-se.
   - Pe bune, zise el.
   - Nu e pe bune. Cum de nu am văzut niciun animal până acum?
   - Pentru că de obicei ies noaptea. De aia trebuie să ne mișcăm până dăm de ajutor. Nu vrem să fim aici când se trezesc urșii și lupii.
   - Minți și, când vine după noi, o să-i zic lui mami.
   Sean îi luă mâna într-a lui, chiar dacă palmele încă îl usturau. În ultimele zile se ținuseră deseori de mâini. Nu-și mai amintea când fusese ultima oară când se ținuse de mână înainte de asta. Poate doar pe când Louise era încă un bebeluș.
   - Ascultă-mă cu atenție, zise el. Ții minte că m-ai întrebat mai devreme dacă o să murim aici, în sălbăticie? Și eu am zis nu, mai știi?
   Louise dădu din cap că da, își șterse nasul cu brațul.
   - Am mințit, zise Sean. Adevărul e că am putea muri. Dacă nu mergem mai departe, dacă nu găsim ajutor, am putea muri aici. Poate că nu în seara asta, dar mâine, sau poimâine. O să murim și n-o s-o mai vedem niciodată pe mama.
   Louise începu să plângă, cu fața roșie, săltând din umeri sacadat.
   - Nu o spun ca să fiu rău, zise el. Vreau să te fac să înțelegi de ce trebuie să mergem mai departe. Pentru a găsi pe cineva să ne ajute, pe cineva care să o sune pe mama sau poate chiar să ne ducă la ea. Vrei s-o vezi pe mami din nou, nu?
   Louise își trase nasul și zise:
   - Da.
   - Atunci trebuie să mergem mai departe. Ești gata?
   Se șterse la ochi cu palmele și zise:
   - Da.
   - Ok, atunci. Să mergem.
   Sean se ridică și o ajută și pe ea. Porni, dar ea îl trase de mână. Când se întoarse, Louise își încolăci brațele în jurul mijlocului său și își apăsă chipul de pieptul lui Sean.
   - Te iubesc, zise ea.
   El o îmbrățișă și zise:
   - Și eu te iubesc.
   Porniră, merseră de mână printre copaci, soarele încă pe umărul drept al lui Sean. Ceva mai târziu începură să cânte. Cântece de copii, melodii pe care Sean nu le mai cântase din grădiniță și pe care acum le urla, ascultându-și vocea cum prindea ecou prin pădure. Old MacDonald had a farm, ee-aye-ee-aye-o, Bingo was his name-o, și altele. Sean ameți, nu era suficient aer pentru cântece acolo sus unde erau, dar nu-i păsa. Cânta cât de tare putea.
   Pierdu noțiunea timpului, așa că, atunci când copacii se răriseră și Sean observă aer limpede în față, nu știa cât era ceasul.
   - Ce e aia? întrebă Louise.
   - Nu știu, zise el, grăbind pasul, trăgând de sora lui.
   Dacă ar fi putut, ar fi fugit. Câteva clipe mai târziu, ieșiră dintre copaci, Sean așteptându-se să dea peste un nou luminiș. Dar asta era ceva cu totul diferit.
   Erau în vârful unui povârniș mic, cu buruieni și iarbă până jos, unde o suprafață plată se întindea până departe. Ca o tigaie, având laturile oblice și fundul întins, dar fără să fie rotundă. Era mai mult ca un oval și se întindea la stânga și la dreapta cât de mult puteau vedea. Chiar în față era cealaltă parte a bazinului și din nou copaci. Între acel loc și cel în care erau, o întindere de pământ sterp și crăpat, ca un peisaj extraterestru dintr-o poveste științifico-fantastică.
   - Ce e? întrebă Louise.
   - Cred că a fost un lac, zise el. Dar s-a uscat.
   - Unde s-a dus toată apa?
   - Nu știu, zise el. S-a evaporat, cred.
   - Știu ce înseamnă, zise Louise mulțumită de sine. E atunci când soarele suge toată apa și apoi o transformă în ploaie în altă parte.
   - Așa e, zise el. Cred că așa a fost.
   În depărtare, pe deasupra copacilor, o mișcare în colțul ochilor. O pasăre imensă făcând cercuri pe deasupra pinilor. Sean își umbri ochii cu mâna, uitându-se la aripile largi care abia se mișcau în timp ce pasărea plutea într-un cerc amplu. Părea atât de departe, și totuși atât de mare.
   Corpul și aripile de un maro închis, capul de un alb pur, coada în formă de deltă.
   Sean arătă spre pasăre.
   - Știi ce e?
   - Ce?
   - E un vultur pleșuv, zise el. Sunt destul de sigur că asta e.
   - E mare, zise ea.
   - Mda. Știi cât de norocoși suntem? Sunt rari. Majoritatea oamenilor nu văd niciodată un vultur pleșuv în sălbăticie. Uite, o să aterizeze.
   Priviră amândoi cum plutea spre vârful unuia dintre ei mai înalți pini și Sean ghici că trebuia să fie la cel puțin un kilometru și jumătate depărtare, poate chiar mai mult. Vulturul încetini, cu aripile ridicate și picioarele întinse. Pinul se aplecă sub greutatea lui.
   Pe deasupra copacilor, sus în aer, cea mai mică urmă de gri, nimic mai mult decât un firișor.
   Sean își umbri din nou ochii, încercă să-și concentreze privirea pe acel loc.
   Era? Da. Da, era.
   - Fum, zise Sean și un chicotit îi ieși pe gură.
   - Ce?
   - E fum. Cineva a făcut un foc. E cineva acolo.
   O strânse și mai tare de mână și porni în jos spre fundul lacului uscat, degetul fantomatic al fumului țintuit în ochi.

CAPITOLUL 46

   Mărșăluiră pe stradă. Showalter în frunte, un polițist în uniformă lângă el. În mână purta mandatul. Mitchell în urma lui, Whiteside lângă ea, simțindu-și creierul pe punctul de a-i exploda prin urechi. Ochii îl usturau de oboseală și era conștient de tremurul din mișcări.
   - Iisuse, arăți de căcat, i-a zis Showalter când Whiteside a ajuns la stație cam cu 20 de minute în urmă.
   Abia dacă avusese timp să-și schimbe uniforma și nu se bărbierise. Nu l-a ajutat cu nimic să-și clătească fața cu apă rece.
   Whiteside a fost tentat să zică ceva, poate chiar să-l plesnească pe polițaiul acela prost, dar s-a abținut. Știa că, în acele clipe, nu era prea stăpân pe sine și predispus la decizii pripite. Și acum nu-și permitea niciun fel de greșeală.
   I-a luat câteva ore să găsească cheile motocicletei lui Collins. A mers în cerc în pași de bebeluș, aruncând lumina lanternei în pământ și-n buruieni uscate, atent să nu dea peste vreun șarpe. Un șarpe cu clopoței sau un coral ar fi putut transforma o situație deja rea într-una al dracului de rea. Abia după ce s-a ridicat soarele pe deasupra munților a reușit să zărească strălucirea metalului într-un loc în care deja căutase cheile de mai multe ori. A chicotit când le-a găsit și și-a dus mâna la gură, auzindu-și nebunia din propriul râs.
   Trebuia să-și păstreze mințile. Trebuia.
   Dar simțea că se deșira. Știa că era nevoie ca cineva doar să tragă de șnurul care trebuia și s-ar fi deșirat de tot.
   Adună-te, își spunea.
   Banii erau acum cu siguranță pierduți, nu mai avea ce să facă. Dar încă mai era un bărbat liber și voia să rămână așa. Trebuia doar să aibă grijă de unele lucruri. În primul rând de femeie. După ce Showalter avea să-i dea mandatul și să o aresteze din nou, Whiteside nu trebuia decât să găsească o cale pentru a rămâne singur cu ea. Apoi avea de gând să găsească un petec de cearșaf, o curea, poate chiar cracul pantalonilor ei, și să-l înfășoare în jurul gâtului ei, să o agațe de ceva. Oamenii se sinucid mereu în celule. Putea face și ea la fel.
   Dar mai întâi trebuia să o aresteze.
   Showalter ciocăni la ușa pensiunii. Silueta palidă a doamnei Gerber aștepta deja pe partea cealaltă a geamului, ca o stafie bântuind holul. O deschise doar un pic și se uită în stradă.
   - Doamnă, zise Showalter, am aici un mandat de arestare pentru Audra Kinney. Acest mandat îmi permite să intru în domiciliu și să...
   - Nu-i aici, zise doamna Gerber.
   - Poftim?
   - Am coborât de dimineață să îmi iau micul dejun și am găsit ușa din spate deschisă și poarta curții la fel. Am ieșit pe acolo și am găsit cheile pe alee. Apoi m-am întors și am verificat camera ei și nu mai era. A lăsat totul și a plecat.
   Mitchell se întoarse spre Whiteside cu o expresie de furie reprimată.
   Showalter flutură mandatul prin fața doamnei Gerber.
   - Doamnă, înțelegeți că eu și colegii mei vom intra oricum în proprietate și vom cerceta, nu?
   Doamna Gerber se dădu la o parte și deschise ușa larg.
   - Intrați și faceți ce aveți de făcut.
   Showalter și polițistul dispărură înăuntru. Mitchell rămase în portic, cu mâinile pe șolduri, clătinând din cap.
   - Aveți vreo idee unde a putut pleca doamna Kinney? întrebă.
   - Păi, zise doamna Gerber, dacă mă întrebați pe mine, aș zice că mai mult ca sigur a plecat să-și găsească copiii. Se pare că nimeni nu prea își bate capul cu asta, așa că bănuiesc că se ocupă ea.
   Mitchell se foi.
   - Doamnă Gerber, e ceva ce ați vrea să-mi spuneți?
   - Nu, nu-mi vine nimic în minte, zise femeia, dând din cap. Doar că recunosc un nebun când îl văd și o minciună când o aud. Și, domnule șerif Whiteside, nu sunteți binevenit pe proprietatea mea. Vă rog să coborâți din portic și să mergeți pe trotuar.
   Ușa se închise și Whiteside se întoarse, coborî scările și traversă strada. O auzi pe Mitchell în spatele lui, alergând ușor spre el pentru a-l ajunge din urmă.
   - Lăsați-mă în pace, zise bărbatul.
   - Domnule șerif, trebuie să...
   Whiteside se întoarse brusc și îndreptă un deget spre fața ei.
   - Fie mă arestați, fie mă lăsați dracului în pace.
   O lăsă pe Mitchell acolo și pomi spre stație și spre parcarea din spate.
   Se crăpa, se crăpa, se crăpa, totul se fărâmița. Toată acea lume blestemată preschimbându-se în așchii și praf. Dădu din cap ca și cum ar fi încercat să alunge o muscă insistentă.
   - Se fărâmițează, zise tare, înainte de a-și da seama ce făcea.
   La jumătatea drumului, telefonul mobil îi vibră în buzunar și Whiteside tresări. Îl scoase, se uită la ecran: numărul lui de acasă. Se opri.
   Transpirație rece pe frunte. Apăsă pe butonul verde.
   - Cine e?
   - Eu, zise Collins.
   Whiteside se întoarse în cerc, uitându-se după Mitchell. Nu era prin preajmă.
   - Ce cauți la mine acasă?
   - Nu știam unde să merg altundeva. Nu pot merge la mine acasă. Și n-am cum să merg nici la stație.
   - Bine, zise el. Așteaptă-mă acolo, stai ascunsă. Ajung imediat.
   Fugi la mașină, intră, porni motorul. Când ieși din parcare, cauciucurile scârțâiră pe ciment.

   Whiteside conduse mașina prin poartă și intră în curte. Sub șopron observă forma unui vehicul acoperit cu una dintre prelatele sale. Mașina închiriată de Lee, ghici el.
    Conduse până la bara de protecție, ocoli casa și merse în spate. Ușa de plasă era deschisă. Se apropie de ea, așeză piciorul pe singura treaptă și observă că ușa fusese forțată. Scârțâi când o împinse pentru a intra.
   - Unde ești? întrebă.
   Collins ieși din hol și apăru în prag. Obrazul îi era zgâriat și vânăt, o dâră de sânge uscat dintr-o rană de pe cap. Whiteside luă un prosop de lângă chiuvetă și îl aruncă spre ea. Duhoarea de transpirație și urină stătută plutea prin aer.
   - Cristoase, sângerezi prin toată casa, zise el.
   Ea apăsă prosopul pe rană.
   - Scuze, nu am știut ce să fac.
   - Ce s-a întâmplat?
   Lacrimi izbucniră din ochii lui Collins.
   - M-a pus să conduc până în oraș. M-a legat pe bancheta din spate și a mers după Audra Kinney. Apoi m-au pus să-i duc la cabană.
   Whiteside simți ceva umflându-se în spatele ochilor și o presiune în maxilar. Dacă nu s-ar fi rezemat de chiuvetă, ar fi căzut.
   - I-ai dus acolo?
   - Nu am avut de ales.
   - I-ai dus acolo?! glasul i se frânse în gât.
   Collins lăsă prosopul să cadă pe un scaun și făcu un pas înapoi în hol.
   El o urmă, cu pumnii strânși de-o parte și de alta a corpului.
   - Așteaptă, ascultă-mă. Plecaseră. Am ajuns la cabană, iar trapa era deschisă și copiii nu mai erau. Nu știu unde au plecat. Dacă nu aș fi scăpat, m-ar fi omorât. Dar ascultă-mă, m-am gândit bine. Nu mai avem de ales acum. Trebuie să ne predăm.
   - Să nu..., zise el.
   - Avem de ales? întrebă ea încă mergând cu spatele, cu vocea plânsă.
   El după ea.
   - Taci, Mary.
   - Nu există altă cale, zise ea.
   - Ține-ți gura, spuse el.
   - Suntem terminați, orice s-ar întâmpla, vom fi prinși. Măcar dacă mă predau, poate primesc...
   Whiteside simți nasul lui Collins pârâind sub pumnul său. Până să înțeleagă ce o lovise, simți durerea pornind prin braț.
   Collins căzu tare. Ceafa se izbi de gresia podelei. Ea clipi de câteva ori spre tavan. Apoi tuși, sângele îi picură de pe nas pe buze și de acolo în jos pe obraji. Scuipă sânge prin aer.
   - La dracu’, zise Whiteside. La dracuʼ!
   Își apăsă palmele pe tâmple ca și cum ar fi încercat să-și țină mintea în loc, de parcă, dacă nu o strângea destul de tare, se putea crăpa și sparge.
   - Iisuse, zise el, pe un ton speriat.
   Collins se strădui să se întoarcă pe-o parte, apoi pe burtă. Încercă să-și vâre genunchii sub ea, încercă să se târască cât mai departe.
   Whiteside îngenunche și puse mâna pe ea. Ea îi plesni brațul, dar el izbuti să o ridice de pe jos și să o aducă aproape de el.
   - Îmi pare rău, zise el. Cristoase, îmi pare rău. Nu am vrut.

...........................................