vineri, 30 octombrie 2015

   "Tactul este abilitatea de a-i descrie pe ceilalţi aşa cum se văd ei."
                                                  Abraham Lincoln

joi, 29 octombrie 2015

Colţ Alb, Jack London

............................................
                        IV.

                   În cele din urmă se ridică în silă de pe sanie, lipsit de orice vlagă, şi începu să înhame câinii. Îşi trecu o funie peste umăr şi se înhămă alături de ei. Nu izbuti să ajungă prea departe. La prima umbră a întunericului se grăbi să aşeze tabăra, având grijă să adune cât mai multe lemne de foc. Dădu de mâncare câinilor. Îşi pregăti şi lui cina, apoi îşi aşternu culcuşul în apropierea focului.
    Nu avu însă parte să se bucure de somn. Nu apucase să închidă ochii, că lupii se apropiară atât de mult, încât nu se mai putea simţi în siguranţă. Ca să-i vadă, nu trebuia să mai facă nicio sforţare. Erau strânşi în jurul lui şi al focului, formând un cerc îngust, iar la lumina flăcărilor îi vedea fără greutate stând, care întinşi pe jos, care în picioare, care târându-se înainte pe burtă sau dând târcoale; unii chiar dormeau. Ici şi colo putea să desluşească câte unul încovrigat în zăpadă, ca un câine, bucurându-se de somnul care lui nu-i era hărăzit.
    Întreţinu foc straşnic, pentru că ştia că numai el stătea între carnea trupului său şi colţii lor flămânzi. Cei doi câini se lipiseră de el, de o parte şi de alta a lui, căutând apărare, urlând, chelălăind, şi mârâind cu disperare ori de câte ori vreun lup se apropia mai mult ca de obicei. În astfel de clipe, când câinii începeau să mârâie, întregul cerc era cuprins de agitaţie şi lupii veneau până la picioarele lor, încercând să înainteze şi formând un cor de urlete şi gemete lacome. Apoi cercul se culca din nou şi, ici-colo, câte un lup reîncepea să picotească.
    Dar cercul avea tendinţa de a se strânge mereu în jurul lui. Pas cu pas, centrimetru cu centimetru, un lup târându-se ici, altul - dincolo, cercul se strângea, până ce fiarele ajungeau la un salt de el. Atunci Henry lua din foc cioturi aprinse şi azvârlea cu ele în haită. Urmarea era întotdeauna o retragere grăbită, însoţită de urlete furioase şi de mârâituri speriate ori de câte ori câte un ciot bine ţintit nimerea şi pârlea blana vreunei fiare prea cutezătoare.
     Zorile îl găsiră cu privirea rătăcită, frânt de oboseală, cu ochii holbaţi de nesomn. Îşi găti micul dejun încă pe întuneric şi la nouă, când odată cu lumina zilei haita de lupi se retrase, începu să-şi pună în aplicare planul pe care şi-l făurise în nesfârşitele ore ale nopţii. Tăie câţiva brazi tineri, îi aşeză în cruce şi construi o schelă, legând-o sus de trunchiurile arborilor. Folosi legăturile săniei drept frânghie de tras şi, cu ajutorul câinilor, sui sicriul pe schelă.
    - Pe Bill l-au mâncat şi poate că or să mă mănânce şi pe mine, dar de tine e sigur că nu se vor atinge, tinere - spuse el, adresându-se trupului neînsufleţit din sicriul cocoţat în copac.
    Apoi o porni la drum, alături de sania care, uşoară, sălta în urma celor doi câini ce se arătau foarte ascultători; ştiau şi ei la fel de bine că, dacă ajung la Fortul Mc. Gurry sunt în siguranţă. Acum lupii îi urmăreau şi mai făţiş; mergeau calm în urma lor, înşirându-se de o parte şi de alta, cu limbile lor roşii atârnând; pe sub piele li se vedeau coastele ce unduiau la fiecare mişcare. Erau foarte slabi, păreau nişte saci de piele întinşi pe o ramă de oase, cu nişte coarde drept muşchi - atât de slabi, încât era de mirare că se mai ţin pe picioare şi nu se prăbuşesc de-a dreptul în zăpadă.
    Nu cuteză să mai meargă până la căderea nopţii. La amiază, soarele nu numai că încinse orizontul spre sud, dar partea de sus a cercului său, palidă şi aurie, apăru deasupra orizontului. Henry luă aceasta drept un semn bun. Ziua creştea. Se întorcea soarele. Dar cum se stinse mângâierea luminii, el îşi aşeză tabăra. Mai rămâneau câteva ceasuri de lumină cenuşie până la asfinţitul întunecat, pe care Henry le folosi ca să-şi facă o provizie zdravănă de lemne de foc.
    Odată cu noaptea veni şi groaza. Nu numai că lupii, lihniţi, deveniră şi mai îndrăzneţi, dar începu să se facă simţită şi lipsa de odihnă. Aţipi fără voie, ghemuindu-se lângă foc, cu păturile pe umeri şi cu securea între picioare. De o parte şi de alta, cei doi câini se înghesuiau în el. Deodată se trezi şi văzu în faţa lui, la câţiva paşi, un lup mare, cenuşiu, unul din cei mai mari din haită. Şi în timp ce-l privea, fiara se întinse tacticoasă, ca un câine leneş, căscându-i drept în faţă, cu o privire posesivă, ca şi cum într-adevăr n-ar fi fost decât o mâncare pe care o lăsase pe mai târziu, dar pe care curând avea s-o înfulece.
    Întreaga haită arăta aceeaşi siguranţă. Numără chiar vreo douăzeci de lupi, care îl priveau flămânzi sau dormeau liniştiţi în zăpadă. Îi aminteau de nişte copii strânşi în jurul unei mese, aşteptând să li se dea voie să mănânce, şi el era mâncarea! Se întreba când şi cum va începe ospăţul.
    Pe când îngrămădea lemne pe foc, îşi descoperi o admiraţie pentru propriul său trup, o admiraţie pe care n-o mai simţise nicicând; îşi urmări muşchii în mişcare şi privi cu interes mecanismul ingenios al degetelor. Îşi îndoi degetele încet, de mai multe ori, la lumina focului, mai întâi unul câte unul, apoi toate deodată, întinzându-le sau mişcându-le repede, ca pentru a apuca ceva. Studie conformaţia unghiilor şi se ciupi tare de vârful degetelor, apoi încet, măsurând durata senzaţiei nervoase. Îl fascină acest lucru şi deodată începu să-şi preţuiască propria carne, atât de minunat alcătuită. Aruncă o privire plină de teamă spre cercul de lupi care îl înconjura, aşteptându-l, şi îl fulgeră prin minte că minunatul lui trup, carnea aceasta vie, nu era decât vânat, prada unor animale hărpăreţe, care trebuia să fie sfâşiată cu colţii lor flămânzi, să le slujească să-şi ţină zilele, aşa cum de atâtea ori, elanul sau iepurele servesc acestui scop.
    Se trezi dintr-o aţipeală pe jumătate coşmar şi zări în faţa lui pe lupoaica cea roşcată. Şedea în zăpadă, la nu mai mult de şase picioare de el, privindu-l lacomă. Cei doi câini schelălăiau şi mârâiau la picioarele lui, dar ea nu le dădea nicio atenţie. Îl fixa pe om, şi o bună bucată de vreme îi întoarse şi el privirile. În ochii ei nu era nimic ameninţător, ci doar o mare încordare; omul ştia însă că această încordare răspundea unei foame tot atât de mari. Pentru ea, omul acesta era hrana şi, văzându-l, i se trezise senzaţia gustativă. Gura i se deschise, începură să-i curgă bale şi se linse pe bot cu plăcere la gândul ospăţului ce va urma.
    Îl trecu un fior de spaimă. Luă repede un ciot aprins să-l zvârle în lupoaică. Dar abia îl atinse şi, înainte ca degetele să i se fi încleştat pe proiectil, lupoaica făcu un salt înapoi, punându-se la adăpost; omul îşi dădu seama că era obişnuită să se arunce cu lucruri în ea. Sărise înapoi, mârâind şi arătându-şi colţii albi până la rădăcină; apoi, încordarea îi dispăru făcând loc unei ferocităţi carnivore care-l cutremură de spaimă. Privi la mâna în care avea ciotul aprins, remarcând delicata ingeniozitate a degetelor care îl ţineau, cum se deprindeau ele cu toate asperităţile de pe suprafaţa acestuia, încolăcindu-se deasupra, dedesubtul şi în jurul lemnului aspru, pe când degetul mic, fiind prea aproape de partea care ardea, simţind durerea, se retrăsese automat de lângă căldura vătămătoare către un loc mai rece; şi în aceeaşi clipă i se păru că vede aceste degete, simţitoare şi delicate, sfârtecate de colţii albi ai lupoaicei. Niciodată nu-şi iubise trupul atât de mult ca acum când existenţa lui era atât de nesigură.
    Cât a fost noaptea de lungă, n-a făcut altceva decât să alunge haita flămândă, aruncând în ea cu cioturi aprinse. Ori de câte ori îl fura somnul, câinii îl trezeau cu schelălăiturile şi mârâiturile lor. În sfârşit se făcu ziuă, dar pentru prima dată lumina ei nu izbuti să-i mai împrăştie pe lupi. În zadar îi aştepta omul să plece. Rămaseră pe loc, înconjurându-l şi pe el, şi focul şi arătând o aroganţă posesivă care îi zdruncină curajul dobândit o dată cu ivirea zorilor.
    Făcu o încercare desperată să pornească la drum. În clipa în care părăsi păvaza focului, cel mai îndrăzneţi dintre lupi se năpusti spre el, dar saltul fusese prea scurt. Scapa sarind inapoi in timp ce falcile lupui clampanira la numai un lat de palma de soldul lui. Restul haitei se ridicase, napustindu-se asupra lui. Trebui sa arunce cu ciotul aprins in drepata si in stanga pentru a-i putea alunga la o distanta respectabila.
     Nici in plina zi nu mai indrazni sa paraseasca focul pentru a taia lemne. La douazeci de pasi de el se inalta un molift uscat. Isi petrecu jumatate de zi pentru a-şi întinde focul pâna la copac, ținând necontenit o jumatate de duzina de cioturi aprinse, gata sa le arunce în duşmani. O data ajuns la copac, cerceta padurea din jur pentru a-l doborî în direcția spre care se gasea mai mult lemn de foc.
    Noaptea de scurse ca şi cea dinainte, cu deosebire ca nevoia de somn îl copleşea. Mârâitul câinilor nu mai avea niciun efect. De altfel, mârâiau tot timpul, iar simțurile sale amorțite şi adormite nu mai înregistrau vreo schimbare de tonalitate sau de intensitate. Tresari din somn. Lupoaica era la mai puțin de un metru de el. Cu un gest mecanic lua un ciot aprins, pe care i-l vârî în gura deschisa, fara sa-l lase din mâna. Lupoaica sari cât colo gemând de durere şi, în timp ce el se desfata cu mirosul de carne şi par ars, o vazu la vreo duzina de picioare, scuturând din cap şi urlând mânioasa.
    De data asta, inainte de a atipi din nou,  îşi lega de mâna dreapta un ciot de pin aprins. Abia închise ochii câteva clipe, când flacara care-i ardea carnea îl trezi. Ceasuri de-a rândul facu la fel. Ori de câte ori era trezit în felul acesta, gonea lupii cu cioturi aprinse, ațâța focul şi îşi potrivea din nou ciotul de pin în mâna. Totul merse struna, numai o data se întâmpla sa-şi lege slab ciotul de pin. De cum i se închisera ochii, ciotul i se desprinse din mâna.
    Incepu sa viseze. Se facea ca era la Fortul Mc. Gurry. Era cald si bine si juca o partida de carti cu agentul comercial. Se mai facea ca fortul era asediat de lupi, care urlau in fata portilor si, din vreme in vreme, el si agentul se opreau din joc ca sa asculte si sa rada de stradania zadarnica a lupilor de a patrunde inauntru. Dupa aceea - ce vis ciudat - se auzi un trosnet. Usa fu izbita in laturi si vazu lupii navalind in salonul cel mare al fortului. Se repezeau chiar spre el şi spre agent. O data cu deschiderea brusca a uşii, larma starnita de urletele lor crescuse înspaimantator. Urletele acestea îl obsedau acum. Încetul cu încetul, visul se prefacu în altceva – nu-şi mai dadu seama în ce anume; dar în toate aceste întamplari îl urmareau staruitor urletele.
    Atunci se trezi şi-şi dadu seama ca urletele erau adevarate, în jurul lui era un vacarm de mârâituri şi schelalaieli. Lupii îi dadeau târcoale, erau cu toții în jurul lui şi peste el. Colții unuia din ei se înfipsesera în braț. Instinctiv, sari în foc. Pe când sarea, simți taişul colților care îi sfâşiau carnea de la picior. Apoi începu o lupta cu cioturi aprinse. Manuşile lui groase îi aparara mâinile un timp şi el scoase carbunii cu palmele, ca o lopata, împroşcându-i în toate direcțiile pâna ce focul începu sa semene cu un vulcan.
     Dar acesta nu putea sa țina prea mult. Fața i se başica de dogoare, sprâncenele şi genele îi fura pârlite, iar picioarele nu mai puteau îndura arsura. Sari la marginea focului, ținând în fiecare mâna câte un ciot aprins. Lupii fusesera alungați. De jur împrejur, pe locurile unde cazusera taciunii aprinşi, zapada sfârâia şi, în fiecare clipa, câte un lup care da înapoi vestea printr-un salt şi un urlet salbatic ca labele lui nimerisera peste un taciune.
     Dupa ce arunca cioturi aprinse în duşmanii mai din apropiere, omul îşi lasa în zapada manuşile pârlite şi tropai pe loc ca sa-şi racoreasca picioarele. Cei doi câini lipseau şi el îşi dadu bine seama ca nu fusesera decât primul fel de mâncare la ospațul prelungit care începuse acum câteva zile cu Grasanul şi care, dupa toate aparențele, avea sa se termine cu el, într-una din zilele urmatoare.
    "N-ati pus gheara pe mine!" striga el, ridicand salbatic pumnul spre jivinele lihnite; la auzul glasului, intregul cerc incepu sa se agite, se auzira maraituri din toate partile, iar lupoaica se tari prin zapada pana aproape de el, fixandu-l cu lacomie.
    Incepu sa-si puna in aplicare un nou plan ce-i incoltise in minte. Largi focul intr-un cerc mare si se ghemui la mijloc, pe asternul, ca sa-l fereasca de zapada care se topea. Cand disparu in spatele adapostului de flacari, întreaga haita se apropie curioasa pâna la marginea rugului, ca sa vada ce se întâmplase cu el. Pâna acum nu se putusera apropia de foc, şi iata ca de asta data se aşezara într-un cerc strâns, aşa cum obişnuiesc sa se aşeze câinii, clipind, cascând sau dezmorțindu-şi la caldura neobişnuita trupurile jigarite. Se aşeza apoi şi lupoaica şi, ridicându-şi botul spre o stea, începu sa urle. Unul câte unul, lupii i se alaturara, pâna ce întreaga haita, aşezata pe zapada cu boturile ridicate spre cer, îşi începu urletul foamei.
     Venira zorile şi lumina zilei. Focul se mai molcomise. Provizia de lemne era pe sfârşite şi trebuia adusa alta. Omul încerca sa iasa din cercul de flacari, dar lupii se napustira asupra lui. Cioturile aprinse îi facura sa sara în laturi, dar nu înapoi. Încerca în zadar sa-i împraştie. Tocmai când renunțase, facând un salt înapoi în cercul de foc, un lup sari la el, fara sa-l ajunga însa, şi se trezi cu toate cele patru labe pe jeratic. Se porni pe un urlet de spaima şi se târî înapoi în zapada sa-şi racoreasca labele.
    Omul se aşeza pe patura, ghemuindu-se, cu trupul aplecat înainte. Umerii care îi atârnau greu şi capul sprijinit pe genunchi aratau ca renunțase la lupta. In rastimpuri îşi mai ridica ochii, ca sa vada cum se stinge focul. Cercul de flacari şi carbuni se întrerupea din loc în loc, lasând goluri. Sparturile acestea creşteau, iar spațiile dintre ele se micşorau.
    "Acum cred ca puteți pune gheara pe mine în orice clipa -îngâna el. Fie ce-o fi, eu ma culc”.
Deodata se trezi, şi într-o spartura a cercului, exact în fața lui, o vazu pe lupoaica fixându-l cu privirea.
     Se trezi din nou, putin mai tarziu, desi lui i se paru ca trecusera ceasuri intregi.  Se petrecuse o schimbare ciudata, atât de ciudata, încât se trezi de-a binelea. Se întâmplase ceva. La început nu-şi putu da seama ce anume, apoi pricepu totul. Lupii plecasera. Numai zapada calcata în picioare mai arata cât de strâns îl înghesuisera. Somnul îl napadise din nou, copleşindu-l, iar capul i se lasase pe genunchi, când deodata tresari şi se trezi.
    Se auzeau strigate de oameni, hârşâit de sanii, trosnet de hamuri şi schelalaitul nerabdator al câinilor ce trageau încordați. Patru sanii se îndreptau dinspre albia râului spre tabara dintre arbori. Şase oameni stateau în jurul celui ghemuit în mijlocul cercului de foc care abia mai pâlpâia, scuturându-l şi încercând sa-l trezeasca. El îi privi ca beat şi mormai ceva într-o limba ciudata, somnoroasa:
    - Lupoaica rosie..... a venit cu cainii la vremea mesei..... a mancat din hrana cainilor..... Apoi i-a mancat pe caini...... si dupa asta l-a mancat pe Bill.
    - Unde-i Lord Alfred? ii racni unul din ei la ureche, scuturandu-l cu putere. Omul dadu incet din cap:
    - Nu, nu l-a mancat lupoaica.... e cocotat intr-un copac, la ultima tabara.
    - Mort, striga celalalt.
    - Si intr-o lada - raspunse Henry. Isi smunci cu putere umarul din stransoarea celui care il intrebase. Ei, da-mi pace..... Is frant de oboseala..... noapte buna.
    Ochii clipira si se inchisera. Barbia ii cazu in piept. Si chiar in clipa in care il lasau pe pamant se porni sa sforaie.
    Dar se mai auzea si un alt zgomot.Ea urletul slab si indepartat al haitei de lupi infometata, care luase urma altei carni decat cea a omului care tocmai le scapase.

                                               PARTEA a II-a

                        Capitolul 1.
               BATALIA COLTILOR

          Lupoiaca auzi cea dintai larma glasurilor omeneşti şi latratul cainilor de ham şi tot ea sari prima de langa omul înghesuit în cercul lui de flacari ce stateau sa se stinga. Haita nu se arata dispusa sa renunțe la vanatul pe care-l încolțise şi şovai cateva clipe pentru a se asigura ca într-adevar se auzea larma, apoi o porni pe urmele lupoaicei.
     In fruntea haitei gonea un lup mare, cenuşiu, unul din cei cațiva conducatori. El îndruma haita pe urmele lupoaicei şi tot el maraia amenințator la cei mai tineri membri ai haitei, sau le arata colții cand cei mai ambițioşi încercau sa-l întreaca. De asemenea, tot el iuțea pasul cand o vedea pe lupoaica mergand agale prin zapada.
    Lupoaica  veni langa el, ca şi cum acolo i-ar fi fost locul, şi lua şi ea pasul haitei. Lupul nu maraia la ea şi nici nu-şi arata colții cand se întampla sa-l întreaca cu cate un salt. Dimpotriva, parea binevoitor cu ea – chiar prea binevoitor ca sa-i poata fi pe plac acesteia, deoarece el se arata dispus sa goneasca alaturi de ea, şi cand se apropia prea tare, lupoaica maraia şi-şi arata colții. La nevoie nu se dadea în laturi sa-şi înfiga colții adanc în umerii lui. În asemenea împrejurari, el nu se supara deloc. Se mulțumea sa sara în laturi şi alerga drept înainte, facand cateva salturi stangace, şi în felul lui de a se purta parea un mire de la țara care se fastacise.
    Acesta era singurul lui necaz în conducerea haitei, dar lupoaica avea alte griji. De cealalta parte gonea un lup batran şi tare jigarit, încarunțit şi plin de semne ramase din nenumaratele lui lupte. Cum n-avea decat un singur ochi - pe cel stang – se ținea tot timpul de-a dreapta ei. Îi facea şi el curte, întorcandu-se spre ea pana ce botul lui, plin de cicatrice, îi atingea trupul, umarul sau grumazul. Lupoaica însa îi respingea şi lui atențiile, folosindu-şi colții, iar cand se nimerea ca amandoi sa-şi arate atențiile dintr-o data, era atat de brutal înghiontita, încat la repezeala trebuia sa muşte în dreapta şi în stanga, ca sa-i respinga pe cei doi îndragostiți, menținandu-se în acelaşi timp în fruntea haitei şi adulmecînd mai departe drumul. In asemenea împrejurari, tovaraşii ei îşi aratau colții, maraind unul la altul amenințator. S-ar fi putut bate, dar şi curtea pe care i-o faceau, şi rivalitatea starnita de prezența ei ramaneau acum mai prejos de foamea tot mai apriga care pusese stapanire pe haita.
    Ori de cate ori era respins, lupul cel batran se dadea pe data în laturi, ferindu-se de obiectul dorinței sale, care era înzestrat cu colți ascuțiți, şi se izbea de un lup tanar, de trei ani, care gonea în dreapta lui, adica pe partea pe care el nu vedea. Lupul cel tanar crescuse cat unul matur şi, daca ținem seama de starea de slabiciune şi de înfometare a haitei, forța şi curajul lui erau puțin obişnuite. Deşi tanar, gonea totuşi cu capul în dreptul umarului lupului mai batran şi chior. Cand cuteza sa alerge în rand cu el (lucru ce se întîmpla rar), un marait şi o muşcatura îl dadea înapoi, în dreptul umarului. Uneori, totuşi, se furişa încet şi prudent între conducatorul cel batran şi lupoaica. Lucrul acesta era privit cu duşmanie de doi sau chiar de trei lupi. Cand lupoaica începea sa maraie nemulțumita, conducatorul cel batran sarea asupra lupului de trei ani, rostogolindu-se cu el.
    Uneori ajungea si lupoaica sa se rostogoleasca cu el, ba chiar si seful cel tanar din stanga ei. Atunci, înfruntat de trei şiruri de colți salbatici, lupul cel tanar se oprea degraba, se dadea înapoi şi se aşeza pe picioarele dindarat, ținandu-şi pe cele dinainte țepene, botul amenințator şi coama zbarlita. Învalmaşeala din frunte a haitei care gonea starnea întotdeauna agitație şi în coada haitei. Lupii care veneau din urma dadeau peste lupul cel tanar şi-şi aratau nemulțumirea muşcandu-l de picioarele dinapoi şi de coaste. Toata vina o purta doar el, pentru ca întotdeauna lipsa de hrana şi nervii sunt tovaraşi nelipsiți; dar cu încrederea nemarginita a tinereții, el repeta mereu manevra, cu încapațanare, deşi niciodata nu izbutea sa iasa decat înfrant.
    Daca ar fi existat hrana, dragostea si lupta ar fi destramat haita. Dar situația haitei era acum disperata. Lihnita dupa o foame atat de îndelungata, ea gonea mai încet ca de obicei. În urma şchiopatau cei mai slabi, cei foarte tineri şi cei foarte batrani. În frunte mergeau cei mai puternici. Dar toți laolalta aratau mai degraba a schelete decat a lupi în lege. Totuşi, în afara de cei ce şchiopatau, mersul celorlalți nu trada vreun efort sau oboseala. Muşchii lor fibroşi pareau un izvor nesecat de energie. Dupa fiecare contracție ca de oțel a unui muşchi, urma alta, şi alta, şi înca una, la nesfarşit.
    Gonira multe mile in acea zi. Mai gonira şi toata noaptea. Ziua urmatoare îi gasi tot gonind.
Goneau printr-o lume înghețata şi moarta. Nu era nicio urma de viața. Prin nesfarşita încremenire, doar ei se mişcau, doar ei traiau şi cautau alte viețuitoare pe care sa le sfaşie şi sa continue sa traiasca.
    Trecura povarnisuri scunde şi traversara o duzina de raulețe dintr-un ținut de şes, pana ce stradania sa le fie rasplatita. Dadura peste elani. Zarira mai întai un mascul mare. Acesta însemna carne şi viața, şi nici nu era strajuit de vreun foc misterios şi nici de proiectile zburatoare de flacari. Copitele late şi coarnele rasfirate le mai cunoscusera ei, şi de aceea parasira obişnuita lor rabdare şi prevedere. Lupta fu scurta şi salbatica. Elanul cel mare fu încolțit din toate parțile. Lupii cadeau spintecați sau se pravaleau cu țeasta crapata de loviturile dibace pe care animalul le dadea cu copitele lui mari. Îi zdrobea şi-i sfarama cu coarnele lui uriaşe. Îi strivea cu picioarele în zapada, sub el, în tavaleala luptei. Dar era condamnat dinainte şi se prabuşi cu lupoaica deasupra lui, sfartecandu-i salbatica gatlejul, şi cu alți colți înfipți în tot trupul, sfaşiindu-l de viu, înainte ca ultima sforțare sa fi încetat, înainte sa fi fost ucis.
    Era hrana  din belşug. Elanul avea peste opt sute de pfunzi – cate douazeci de pfunzi de carne, pentru fiecare din cei peste patruzeci de lupi din haita. Dar tot aşa cum puteau posti uimitor de mult, lupii puteau înghiți cantitați uriaşe; curand, doar cateva oase împraştiate ici şi colo erau tot ce mai ramasese din superbul animal viu, care, cu cateva ceasuri înainte înfruntase haita.
    Acum se puteau odihni si dormi in voie. Cu stomacurile pline, lupii mai tineri incepura sa se harjoneasca si hartuiala lor tinu cateva zile, pana ce haita se destrama. Foamea trecuse. Lupii se aflau acum in patria vanatului, dar, desi vanau inca in haita, erau mai prevazatori, si din mica turma de elani pe care o intalnira in drum sfasiara doar elanii batrani si betegi sau femele greoaie.
    Veni o zi în aceasta țara a belşugului, în care haita de lupi se împarți în doua, luand-o fiecare în alta direcție. Lupoaica, cu şeful cel tanar – în stanga, şi cu chiorul mai batran – în dreapta, îşi urmara ceata în josul fluviului Mackenzie, pe care-l trecura intrand în regiunea lacurilor de la rasarit. Zi de zi, aceste resturi ale haitei se micşorau. Doi cate doi, mascul şi femela, lupii dezertau. Uneori, cate un mascul singuratic era alungat de colții ascuțiți ai rivalilor sai. În cele din urma ramasera doar patru: lupoaica, şeful cel tanar, chiorul şi lupul cel ambițios, în varsta de trei ani.
    In timpul din urma, lupoaica devenise tot mai salbatica. Toți cei trei pretendenți purtau urmele colților ei. Totuşi nu-i raspundeau niciodata la fel, nu se aparau împotriva ei. La cele mai salbatice muşcaturi ale ei îşi întorceau grumazul şi, dand din coada sau facand paşi marunți, încercau sa-i potoleasca mania. Dar daca erau blanzi cu ea, unul fața de celalalt se purtau cu cruzime. Cel de trei ani devenise prea ambițios în salbaticia lui. Îl înhața pe cel mai batran de partea unde se afla ochiul cu care acesta nu vedea şi-i sfaşie urechea, faşii, faşii. Deşi cel batran şi carunt era chior, în lupta împotriva tinereții şi vigoarei celuilalt folosi înțelepciunea anilor îndelungați de experiența. Ochiul lipsa şi botul lui plin de cicatrice stateau marturie a aprigei experiențe pe care o agonisise. Supraviețuise prea multor lupte ca sa zaboveasca acum o clipa, neştiind ce are de facut.
    Lupta incepu cinstit, dar nu se termina tot astfel. Nu se stie care ar fi fost sfarsitul, daca cel de-al treilea lup n-ar fi luat partea celui batran; impreuna cu seful cel batran si seful cel tanar, il atacara pe ambitiosul in varsta de trei ani, hotarati sa-l ucida. Era prins din amandoua partile intre coltii nemilosi ai tovarasilor sai de odinioara. Uitate erau zilele cand vanasera impreuna, uitat era vanatul pe care-l rapusesera impreuna, foamea pe care o indurasera. Toate acestea erau de domeniul trecutului. Acum se punea problema dragostei - dintotdeauna mai cumplita si mai cruda decat goana dupa hrana.
    Si in acest timp, lupoaica -  pricina a tot ce se petrecea - sedea multumita si urmarea lupta. Ba chiar ii facea placere. Era vremea ei - si asta nu se intampla prea des - era vremea cand coamele se zbarleau si coltul lovea alt colt sau sfasia carnea care ceda, si toate acestea pentru a o cuceri pe ea.
    Si in aceasta lupta pentru dragoste, cel de trei ani, care era la prima lui aventura, îşi dadu viața. Cei doi rivali strajuiau acum trupul celui ucis. Se uitau la lupoaica, care şedea în zapada ranjind. Dar lupul cel batran era înțelept, foarte înțelept, în dragoste ca şi în lupta. Şeful cel tanar îşi întoarse capul ca sa-şi linga o rana de pe grumaz. Îndoitura grumazului sau era întoarsa spre rival. Cu singurul lui ochi, lupul cel batran observa prilejul. Se repezi cu iuțeala şi-şi înfipse colții. Îi facu o rana lunga, sfaşiind carnea şi intrand adanc cu colții. În drumul lor, colții plesnisera vana mare de la gat. Apoi sari într-o parte.
    Seful cel tanar scoase un urlet groaznic, dar urletul i se opri la jumatate, într-o tuse sacaitoare.
Sangerand şi tuşind aproape rapus, el se napusti asupra celui batran şi începu lupta, în timp ce viața i se scurgea din trup, picioarele îi slabeau, ochii i se împaienjeneau, iar salturile îi deveneau din ce în ce mai scurte.
    In tot acest timp, lupoaica sedea si ranjea. Lupta îi trezea o bucurie nelamurita, pentru ca aşa e dragostea în wild, o tragedie a sexului, a naturii, dar care e tragedie doar pentru cei ce pier. Pentru cei ce supraviețuiesc nu e tragedie, ci împlinire şi dorința.
    Cand şeful cel tanar ramase țeapan în zapada, chiorul paşi mandru peste trupul lui, îndreptandu- se spre lupoaica. În ținuta lui era un amestec de triumf şi prevedere. Era foarte sigur ca era respins şi ramase mirat cînd ea nu-i arata manioasa colții. Pentru prima oara îl primea cu bunavoința. Îşi freca botul de-al lui mirosindu-l şi chiar consimți sa sara în juru-i, sa zburde şi sa se joace cu el cum s-ar fi jucat cu nişte pui. Şi el, cu toți anii lui carunți şi cu experiența lui plina de înțelepciune, se purta tot ca un pui şi chiar ceva mai smintit.
    Uitati erau rivalii înfranți şi povestea de dragoste scrisa cu roşu pe zapada. Uitați, afara de o singura clipa, cand chiorul se opri sa-şi linga ranile ce se uscau. Atunci, buzele i se schimonosira într-un marait, iar parul de pe ceafa şi de pe grumaz i se ridica fara voie, pe cand se încorda sa sara, cu ghearele înfipte spasmodic în zapada pentru a se ține mai bine. Dar totul fu uitat în clipa urmatoare, cand sari pe urma lupoaicei care gonea sfioasa prin paduri.
      Apoi gonira unul langa altul, ca doi buni prieteni care au ajuns la o înțelegere. Zilele treceau şi viața lor era acum nedesparțita: vanau, ucideau şi mancau prada împreuna. Dupa un timp, lupoaica începu sa dea semne de nelinişte. Parea ca e în cautarea unui lucru pe care nu-l putea gasi. Gropile de sub arborii doborați pareau s-o atraga şi adulmeca îndelung printre crapaturile mai mari din stanca, pline cu omat, şi prin vagaunile de pe povarnişurile care atarnau deasupra capului. Pe chiorul cel batran toate acestea nu-l interesau, dar o însoțea cu bunavoința în cautarile ei, şi cand cercetarile prin anumite locuri se prelungeau mai mult ca de obicei, el se culca şi aştepta pana ce ea era gata s-o porneasca din nou la drum.
    Nu se oprira niciunde, ci strabatura ținutul de-a curmezişul, pana ajunsera din nou la fluviul Mackenzie; o luara apoi încet în lungul lui, parasindu-l adesea în goana dupa vanat, pentru a merge pe langa apele mici care se varsau în el, dar de fiecare data se întorceau pe malul fluviului. Uneori dadeau peste alți lupi, de obicei perechi; dar nici unii, nici ceilalți nu pareau încantați de cunoştința, nu se aratau bucuroşi de întalnire sau dornici sa înjghebeze din nou o haita. De cateva ori întalnira lupi singuratici. Erau întotdeauna masculi care voiau cu orice preț sa se alature chiorului şi tovaraşei lui. Treaba asta îl supara pe batran, şi cand ea mergea umar la umar cu el, zbarlindu-se şi ranjindu-şi colții, singuraticii pretendenți o luau la sanatoasa, urmandu-şi calea.
    Intr-o noapte cu luna, pe cand strabateau codrul adormit, chiorul se opri brusc. Ridica botul în sus, coada îi înțepeni, iar narile i se dilatara adulmecand aerul. Ramase cu un picior în aer, ca un caine. Nu desluşea înca ce este şi continua sa adulmece vazduhul, încercand sa perceapa vestea pe care i-o aducea. Lupoaica se mulțumi sa adulmece o data, nepasatoare, apoi o porni mai departe, ca sa-l linişteasca. Deşi o urma, batranul lup era şovaielnic şi nu se putea stapani sa nu se opreasca în rastimpuri pentru a cerceta mai atent primejdia.
      Lupoaica se tarî cu grija la marginea unui luminiş mare din inima padurii. Ramase un timp singura. Tarandu-se şi furişandu-se, cu toate simțurile încordate, neîncrezator pana în varful fiecarui firicel de par, chiorul i se alatura totuşi. Statura unul langa altul pandind, ascultand şi adulmecand.
    Le ajunse la urechi larma mare şi încaierare de caini, strigatele înfundate ale oamenilor, glasurile mai ascuțite ale femeilor care se ciorovaiau şi deodata auzira un țipat strident de copil. Nu se putea zari nimic altceva decat nişte mari adaposturi facute din piele, vapaile focului – întrerupte uneori de trupurile ce treceau prin fața lor - precum şi fumul ce se înalța agale în vazduhul încremenit. Dar miile de mirosuri ale taberei de indieni le mangaiau narile, povestindu-le lucruri pe care chiorul nu le pricepea defel, dar pe care lupoaica le cunoştea în cele mai mici amanunte.
    Lupoaica  simți o tulburare ciudata; adulmeca mereu, mereu, cu o placere tot mai mare. Chiorul deveni banuitor, îşi trada teama şi încerca sa plece. Ea se întoarse şi-i atinse ceafa cu botul ca sa-l linişteasca, apoi îşi arunca iaraşi privirea spre tabara. Pe chipul ei se citea o noua încordare, dar nu era încordarea foamei. Fremata de un dor care o împingea înainte, mai aproape de foc, ca sa se ciorovaiasca cu cainii şi sa se traga de o parte, sa se fereasca de picioarele oamenilor.
    Plin de neastampar, chiorul se dadu aproape; neliniştea puse din nou stapanire pe lupoaica, care simți iaraşi nevoia apasatoare de a gasi ceea ce cauta. Se întoarse şi o lua înapoi prin padure, spre marea uşurare a chiorului, care porni înainte pana ce o ajunse şi se pierdura în spatele copacilor.
    Si cum alunecau ei in liniste, ca doua umbre, in lumina lunii, dadura peste o poetca batuta. Cele doua boturi se lasara spre urmele de labe de pe zapada. Erau foarte proaspete. Chiorul o lua inainte cu bagare de seama, urmat de lupoaica.  Pernitele late ale labelor lor se latira si mai mult si, in contact cu zapada, pareau de catifea. Chiorul zari o mica miscare alba in mijlocul albului zapezii. Alunecase el iute pana atunci, dar aceasta nu era nimic pe langa iuteala cu care alerga acum. Inaintea lui sarea peticul alb pe care abia il putea zari si pe care el il descoperise.
    Goneau de-a lungul unei poteci, strajuita de ambele parți de molifți tineri. Printre arbori se putea vedea capatul potecii, deschizandu-se într-un luminiş scaldat de razele lunii. Chiorul cel batran se apropie cu repeziciune de forma alba care gonea. Cu fiecare saritura caştiga teren. Înca un salt şi colții i se vor înfige în ea. Dar saltul n-a mai fost facut. Forma cea alba – un iepure – se ridica în aer, drept în sus, zbatandu-se, sarind şi țopaind, executand un dans fantastic deasupra lui, în aer, fara sa atinga pamantul.
    Chiorul sari înapoi cu un marait de spaima, apoi se piti în zapada, chircindu-se, maraind amenințator la obiectul spaimei lui, care îl dezorienta. Dar lupoaica se repezi cu sange rece înaintea lui. Cumpani o clipa, apoi sari la iepurele care se juca. Facu şi ea o saritura înalta ca sa ajunga la prada, şi colții îi clampanira în gol cu un hapait metalic. Mai facu un salt şi înca unul.
    Tovarasul ei isi indrepta spinarea, urmarind-o cu privirea, isi arata nemultumirea de esecurile ei repetate si, la randu-i, facu un salt puternic in sus. Coltii i se inclestara in iepure, tragandu-l la pamant. Dar in acelasi timp, langa el se auzi o trosnitura  suspecta. Vazu cu uimire un puiet de molift plecat deasupra lui, gata sa-l loveasca. Falcile i se descleştara din stransoare şi sari înapoi ca sa scape de ciudata amenințare. Ramase cu buzele ranjite, horcaind din gatlej, cu parul maciuca de furie şi spaima. În aceeaşi clipa, puietul subțire se ridica la loc şi iepurele se înalța din nou, continuandu-şi jocul în vazduh.
    Lupoaica era manioasa. Îşi înfipse colții în grumazul tovaraşului ei, plina de reproş; iar el, speriat şi neînțelegand care era pricina acestui nou atac, izbi cu cruzime şi cu o mai mare spaima, sfaşiind într-o parte botul lupoaicei. Nici ea nu se aşteptase din partea lui sa se simta ofensat de mustrarea pe care i-o facuse şi sari la el maraind cu indignare. De asta data, lupul îşi dadu seama de greşeala şi încerca s-o potoleasca. Dar ea se porni pur şi simplu sa-l pedepseasca, pana ce chiorul parasi orice încercare de împaciuire şi, întorcandu-şi capul, primi pedeapsa colților ei, care i se înfigeau în grumaz.
    In acest timp, iepurele dansa deasupra lor, în aer. Lupoaica se aşeza pe zapada, iar chiorul cel batran, mai speriat de tovaraşa lui decat de misteriosul copacel, sari din nou la iepure. Şi în timp ce cadea înapoi cu prada în dinți, ochii îi erau ațintiți la puiet. Ca şi mai înainte acesta se pleca spre el, la pamant. Cu parul zbarlit, dar strangand bine iepurele în dinți, lupul se ghemui jos, aşteptand lovitura care trebuia sa vina. Dar lovitura nu veni. Copacelul ramase aplecat deasupra lui. Cand se mişca el, se mişca şi copacelul, şi lupul îi trimise un marait printre falcile încleştate. Cand statea locului, copacelul ramanea neclintit; îşi dadu seama ca e mai bine sa nu se mişte. Între timp simți în gura gustul placut de iepure.
    Tovarasa lui il scapa din incurcatura. Ii lua iepurele si, in timp ce puietul se apleca amenintator asupra ei, lupoaica rontai calma capul iepurelui. Copacelul se ridica brusc si nu-i mai tulbura defel, ramanand in pozitia lui perpendiculara, fireasca, asa cum il zamislise natura. Apoi, lupoaica si chiorul devorara in doi prada pe care misteriosul copacel o prinsese pentru ei.
    Mai erau si alte poteci unde atarnau in vazduh iepuri, si perechea de lupi ii descoperi pe toti: lupoaica, mergand in frunte, si chiorul - pe urmele ei, atent, invatand cum se jefuiesc cursele - o invatatura care avea sa-i prinda bine mai tarziu.

                       Capitolul 2.
                         Vizuina

              Lupoaica si chiorul mai dadura tarcoale vreo doua zile taberei indienilor. El era nemulțumit şi îngrijorat, dar pe tovaraşa lui tabara o ademenea şi nu-i mai venea sa plece. Cand însa într-o dimineața vazduhul fu strabatut de un pocnet de puşca la doi paşi de ei şi un glonte se turti de un trunchi de copac, la numai cațiva centimetri de capul chiorului, nu mai statura mult pe ganduri şi o luara la sanatoasa în salturi lungi, punand kilometri între ei şi primejdie.
     Nu mersera prea departe – cale de vreo cateva zile doar. Nevoia lupoaicei de a gasi ceea ce cauta ajunsese imperioasa. Era din ce în ce mai grea şi nu putea sa alerge decat anevoie. Odata, pe cand urmarea un iepure pe care înainte l-ar fi înhațat cu uşurința, renunța şi se lasa jos sa se odihneasca. Chiorul veni langa ea, dar cand îi atinse duios ceafa cu botul, lupoaica hapai deodata cu atata cruzime, încat, încercand sa scape de colții ei, se rostogoli pe spate, într-o poziție caraghioasa. Lupoaica devenise mai nervoasa ca niciodata, dar el era mai rabdator şi mai atent ca oricand.
    In sfarsit, ea gasi ceea ce cauta. Locul acela se afla la cateva mile în susul unui rauleț, care vara îşi varsa apele în fluviul Mackenzie, dar care acum era înghețat pana în adancuri, pana în fundul albiei lui stancoase – un rau țeapan, un sloi de gheața de la izvor pana la varsare. Lupoaica îşi tara paşii, sfarşita, de-a lungul raului, mergand mult în urma tovaraşului ei, cand ajunse la un mal lutos, înalt şi boltit deasupra capetelor lor. Se abatu din drum şi porni într-acolo. Torenții de primavara şi zapezile care se topeau mancasera din mal şi, într-un loc, într-o crapatura îngusta, scobisera o mica vagauna.
...........................................

miercuri, 28 octombrie 2015

„Toată lumea vrea să trăiască pe vârful unui munte, fără să știe că adevărata fericire este în felul în care urci pantele abrupte spre vârf.”
                     Gabriel Garcia Marquez

marți, 27 octombrie 2015

     "Omul superior este modest în cuvinte şi excelent în fapte."
                                         Confucius

luni, 26 octombrie 2015

Nikos Kazantzakis

                 Autor care a scris de-a lungul vieții sale poeme, romane, eseuri, și cărți de călătorii, probabil cel mai important și cel mai tradus scriitor grec al secolului XX, Nikos Kazantzakis (18 februarie 1883 - 26 octombrie 1957) a devenit cunoscut în 1964 cînd a fost lansat filmul "Zorba grecul", bazat pe romanul cu același nume scris de acesta.

vineri, 23 octombrie 2015

" Dacă toată lumea ar învăţa carte, n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele."
                                   Ion Creangă

joi, 22 octombrie 2015

" Viaţa poate fi trăită oriunde. Decorul nu are nicio importanţă, esenţială este intensitatea... "
                                               Cezar Petrescu

miercuri, 21 octombrie 2015

" Prezentul tace sau vorbeşte; numai trecutul cântă. De aici farmecul amintirii... "
                                          Lucian Blaga

marți, 20 octombrie 2015

" Detaliile formează perfecţiunea, însă perfecţiunea nu este un detaliu."
                                   Leonardo da Vinci

luni, 19 octombrie 2015

" Ceea ce îmi lipseşte mă defineşte mai intim decât tot ceea ce posed, întrucât ceea ce posed îmi rămâne exterior, dar ceea ce îmi lipseşte mă locuieşte... "
                                         Jean-Paul Sartre

joi, 15 octombrie 2015

  "Prefer să deranjez cu adevărul, decât să plac cu linguşiri."
                        Seneca

miercuri, 14 octombrie 2015

    "Trebuie să încerci necontenit să urci dacă vrei să vezi foarte departe."
                                  Constantin Brâncuşi

marți, 13 octombrie 2015

  "Ca să-ţi pierzi capul, trebuie să-l ai."
                         Albert Einstein

luni, 12 octombrie 2015

         "A avea un prieten este mai vital decât a avea un înger."
                                 Nichita Stănescu

vineri, 9 octombrie 2015

   "A fi împreună este un început, a rămâne împreună este un progres, a lucra împreună este un succes."
                                      Henry Ford

joi, 8 octombrie 2015

   "Nu-ţi pierde timpul bătând într-un perete sperând că îl vei transforma într-o uşă."
                           Coco Chanel

miercuri, 7 octombrie 2015

  "Nu există bucurie mai mare decât cea venită pe neaşteptate."
                              Sofocle

marți, 6 octombrie 2015

  "Fiecare zâmbet te face cu o zi mai tânăr."
                           Proverb chinezesc

joi, 1 octombrie 2015

Colţ Alb, Jack London

..............................................
                                  III.

                   Dar lupii deveneau tot mai îndrăzneţi, iar oamenii fură treziţi din somn de mai multe ori.  Se apropiaseră atât de tare de ei, încât câinii fură cuprinşi de o spaimă nebună; din când în când era nevoie să se mai aţâţe focul pentru a-i ţine pe tâlhari la distanţă.
    - Am auzit marinari vorbind despre rechini care se ţin după vapoare - zise Bill, vârându-se sub pătură după ce avusese grijă să mai arunce lemne pe foc.Eh, lupii îs rechini de uscat. Îşi ştiu ei mai bine treaba decât noi şinu se aţin pe urmele noastre doar de florile mărului. Au să pună ei gheara pe noi. Sigur au să pună, Henry.
    - Au pus ei gheara pe alţii mai ceva ca noi - răspunse Bill.
    - Mai tacă-ţi gura şi nu mai cobi atât, că mă scoţi din sărite!
    Henry se întoarse pe o parte, supărat, dar se miră ca Bill nu e şi el la fel de înfuriat. De obicei, Bill nu era aşa, se supăra repede când îi spuneai vorbe aspre. Henry căzu pe gânduri şi-l obsedă ideea aceasta până ce adormi, când pleoapele i se închiseră. Se gândea mereu în sinea lui: "Desigur că Bill e tare abătut. Mâine o să trebuiască să am grijă de el, să-l mai înveselesc."

                         Capitolul 3.
                    URLETUL FOAMEI

                Ziua începu cu bine. Nu pierduseră peste noapte niciun câine şi cei doi oameni o porniră mai departe la drum, cu sufletul uşor, prin tăcere, beznă şi frig. Bill părea că îşi uitase presimţirile rele din seara trecută, si când pe la amiază câinii răsturnară sania la un hârtop, el se porni pe glume.
    Se produse o învălmăşeală supărătoare. Sania, prinsă între un trunchi de copac şi o piatră uriaşă, rămăsese cu fundul în sus. Pentru a ieşi din încurcătură, se văzură nevoiţi să dezhame câinii. Amândoi erau aplecaţi peste sanie, încercând s-o întoarcă, când Henry îl zări pe Ureche Tăiată rupând-o la fugă.
    - La mine, Ureche Tăiată! strigă el, ridicându-se şi uitându-se după câine.
    Dar Ureche Tăiată o zbughi, lasându-şi urmele pe zăpadă, iar ceva mai departe, pe pârtie, înapoia lor, îi aştepta lupoaica. Când ajunse însă aproape de ea, Ureche Tăiată deveni brusc mai prevăzător. Îşi încetini mersul, înaintând cu paşi mărunţi, apoi se opri. O privi cu luare-aminte şi cu neîncredere, şi totuşi plin de dorinţe. Părea că lupoaica îi zâmbeşte, arătându-i colţii mai degrabă cu bunăvoinţă decât cu vrăjmăşie. Făcu, jucăuşă, câţiva paşi spre el, apoi se opri. Ureche Tăiată se apropie de ea, încă neîncrezător şi prudent, ţinându-şi coada în sus, urechile ciulite şi capul ridicat.
    Se dădu şi mai aproape, încercând să ajungă bot în bot, dar ea se dădu înapoi sprintenă şi sfioasă. Cum făcea el un pas înainte, ea se retrăgea. Pas cu pas, îl ademeni departe de tovărăşia oamenilor, care-i dădea siguranţă. Deodată, străbătut ca de o vagă presimţire, Ureche Tăiată aruncă o privire înapoi spre sania răsturnată, spre ceilalţi câini din atelaj şi spre cei doi oameni care îl strigau.
    Orice idee i-ar fi încolţit însă în minte, lupoaica i-o spulbera pe dată înaintând spre el, întinzându-şi botul pentru o clipă, retrăgându-se apoi sfioasă de cum începea el să înainteze.
    Între timp, Bill îşi aminti de puşcă. Dar era prinsă sub sania răsturnată şi, în vreme ce Henry îl ajuta să întoarcă încărcătura, Ureche Tăiată şi lupoaica ajunseseră prea aproape unul de altul şi prea departe de ei ca să poată risca vreun glonţ.
    Când Ureche Tăiată îşi dădu seama de greşeală, era prea târziu. Înainte de a pricepe care este cauza, cei doi îl văzură întorcându-se şi luând-o la fugă înspre ei. După aceea zăriră o duzină de lupi jigăriţi şi cenuşii care goneau prin zăpadă, venind de-a curmezişul pârtiei, ca să-i taie retragerea. Pe dată pieriră şi sfiala şi voia bună a lupoaicei. Scoţând un urlet, ea se năpusti asupra lui Ureche Tăiată, care o împinse cu umărul, dar cum retragerea îi era tăiată şi mai dorea încă să ajungă la sanie, îşi schimbă drumul, încercând să facă un ocol. Apăreau tot mai mulţi lupi, care se alăturau urmăririi. Lupoaica se ţinea după el la distanţă doar de un salt şi-l urmărea de una singură.
    - Unde te duci? îl întrebă Henry pe tovarăşul său, apucându-l de braţ.
    Bill îl dădu la o parte.
    - Nu mai pot să îndur asta - zise el. Dacă o să le vin de hac, n-o să ne mai înhaţe niciun câine.
    Cu arma în mână, el se înfundă în desişul care străjuia pârtia. Era limpede ce avea de gând să facă. Luând sania ca centru al cercului pe care îl descria Ureche Tăiată, Bill plănuia să taie acest cerc într-un punct, înaintea urmăritorilor. Cu puşca în mână, în plină zi, Bill ar fi fost în stare să vâre lupilor spaima în oase şi să-şi salveze câinele.
    - Hei, Bill! îl strihă Henry din urmă. Bagă de seamă! Dacă nu merge, las-o baltă!
    Henry se aşeză pe sanie, urmărindu-l cu privirea. Nu-i mai rămăsese altceva de făcut. Pe Bill îl pierduse din vedere, îl zărea însă în răstimpuri pe Ureche Tăiată, apărând şi dispărând prin desişuri şi printre molifţi. Henry găsea că situaţia e deznădăjduită. Câinele îşi dădea bine seama de primejdie, dar continua să fugă, descriind un cerc tot mai larg, în timp ce haita de lupi alerga înăuntru acestui cerc, descriind altul mai mic.  Era zadarnic să-ţi închipui că Ureche Tăiată ar putea depăşi urmăritorii atât de mult, încât să taie cercul pe care îl descriau lupii, înaintea acestora, şi să ajungă la sanie.
    Cele două cercuri se apropiau cu repeziciune.
    Henry ştia că undeva, prin zăpezile acelea, într-un loc pe care desişurile şi arborii îl ascundeau, haita, Ureche Tăiată şi Bill erau pe punctul de a se întâlni. Totul se petrecu prea repede, cu mult mai repede decât se aşteptase. Auzi o împuşcătură, şi alte două, trase una după alta, şi înţelese că Bill şi-a terminat muniţia. Auzi apoi larmă mută, urlete şi shelălăieli. Recunoscu urletul de durere şi de spaimă al lui Ureche Tăiată şi auzi un urlet de lup, un urlet de animal rănit. Şi aceasta a fost totul. Urletele se curmară. Schelălăitul se stinse în depărtare. Liniştea se aşternu din nou peste ţinutul însingurat.
    Henry rămase mult timp aşezat pe sanie. Nu mai simţea nevoia să se ducă să vadă ce s-a întâmplat; ştia şi aşa, ca şi cum totul s-ar fi petrecut sub ochii lui. La un moment dat se ridică brusc şi apucă repede securea de sub legături. Dar căzu din nou pe gânduri, şi rămase aşa vreme îndelungată, în timp ce câinii - mai rămăseseră doar doi - se ghemuiau tremurând la picioarele lui.
..............................................