vineri, 29 noiembrie 2019

Casa întunericului, Stephen King, Peter Straub

.....................................................................
                             4-17

             O răutate pură și iresponsabilă l-a împins pe Jack să-şi petreacă braţul pe după umerii lui Green şi să zică:
    „Wendell, bătrâne, vezi ce poţi să afli despre un tip pe nume Albert Fish. S-a petrecut în anii douăzeci.”
    „Fish?”
    „F-i-s-h. Dintr-o veche familie protestantă din New York. Un caz stupefiant. Vezi ce poţi să afli.”
    Până în clipa aceea, Jack abia dacă conştientizase că-şi amintea atrocităţile comise de bizarul domn Albert Fish.
    Măcelari mai recenţi - Ted Bundy, John Wayne Gacy şi Jeffrey Dahmer - îl eclipsaseră pe Albert Fish, fără a mai pomeni de exoticul Edmund Emil Kemper al III-lea, care, după ce comisese opt crime, îşi decapitase mama, îi aşezase capul pe poliţa şemineului şi-l folosise ca ţintă de dans. (În chip de explicaţie, Edmund al III-lea a zis: „Mi s-a părut un lucru potrivit.”) şi totuşi, numele lui Albert Fish, un exemplar obscur din trecut, ieşise la suprafaţa minţii sale şi, când îl rostise, ajunsese la urechea avidă a lui Wendell Green.
    Ce să-l fi apucat? Păi, asta era întrebarea, nu?
    Hopa, omleta. Jack înşfacă o farfurie din dulap, tacâmuri dintr-un sertar, sare la aragaz, opreşte gazul şi răstoarnă amestecul amorf în farfurie. Se aşază şi deschide Herald-ul  la pagina 5, unde citeşte despre Milly Kuby care aproape câştigase locul al treilea la marea fază statală a concursului de ortografie. Greşise să scrie un singur cuvânt: opopanax.
    Exact genul de ştire pe care te aştepţi s-o citeşti în ziarul local. Dar, în orice caz, cum te poţi aştepta de la un copil să ştie cum se scrie opopanax?
    Jack ia două sau trei guri din omletă înainte ca straniul gust din gură să-i distragă atenţia de la monstruoasa nedreptate de care avusese parte Milly Kuby. Gustul ciudat seamănă cu cel al gunoiului pe jumătate ars. Scuipă mâncarea şi vede un gogoloi de terci cenuşiu şi legume crude, pe jumătate mestecate. Partea nemâncată a micului său dejun nu arată nici ea mai apetisant. Ce să-şi prăjească omleta; a distrus-o de-a dreptul.
    Lasă capul în pământ şi bombăne. Ici şi colo prin corp e străbătut de-un tremur ca un fir de electricitate desfăcut, care scoate scântei ce-i ard gâtul, plămânii, organele ce-au început brusc să-i pulseze. Opopanax, şi spune. Mă duc de râpă. Chiar aici şi-acum. Nu, uită c-am zis asta. Sălbaticul opopanax m-a prins în gheare, m-a scuturat cu temutul opopanax al labelor sale de opopanax şi are de gând să mă arunce în turbulentul Râu Opopanax, unde o să-mi întâlnesc opopanaxul.
    - Ce mi se întâmplă? zice cu voce tare.
    Sunetul acut al vocii sale îl sperie.
    Lacrimi de opopanax îi înţeapă ochii de opopanax şi el se ridică mormăind de la opopanax, aruncă lăturile la gunoi, clăteşte farfuria şi se hotărăşte că a cam sosit vremea să pună lucrurile la punct pe aici. Gata cu opopanaxii. Toată lumea greşeşte.
    Examinează uşa frigiderului, încercând să-şi amintească dacă mai are un ou sau două pe-acolo. Sigur că are: sunt cu grămada, în jur de nouă sau zece, aproape suficiente să umple un rând al locaşurilor speciale din partea de sus a uşii. N-ar fi putut să le strice pe toate; n-o luase atât de mult pe arătură.
    Strânge uşa frigiderului. Absolut nepoftită, viziunea luminilor reflectate pe ţeasta pleşuvă a negrului.
    Nu tu.
    Persoana căreia i se adresează nu e acolo; persoana căreia i se adresează aproape că nici nu e o persoană în carne şi oase.
    Nu, nu, nu tu.
    Uşa se deschide sub presiunea degetelor sale; becul din frigider luminează rafturile pline. Jack Sawyer priveşte suportul pentru ouă. Pare să fie gol. O privire mai atentă scoate la iveală, adăpostit în ultima scobitură de la capătul primului rând, prezenţa unui obiect mic sub formă de ou, colorat într-o nuanţă palidă şi delicată de albastru: un albastru nostalgic, blând, aproape întru totul posibil albastrul unui cer de vară aşa cum l-a văzut într-o după-amiază devreme un băieţel care stătea întins cu faţa în sus pe iarba din spatele unei frumoase proprietăţi rezidenţiale de pe Roxbury Drive în Beverly Hills, California.
    Oricine deţine această proprietate rezidenţială, băieţaş, poţi paria tot ce ai pe-un singur lucru: lucrează în domeniul divertismentului.
    Jack ştie cum se numeşte nuanţa asta de albastru datorită unei atente cercetări a mostrelor de culoare făcută în tovărăşia lui Claire Evinrude, doctor în medicină, oncolog simpatic şi eficient, în perioada când plănuiau să revopsească bungalow-ul pe care-l împărţeau pe-atunci în Hollywood Hills. Claire, doctoriţa Evinrude, alesese această culoare pentru dormitorul principal; el, recent întors de la un superimportant şi absurd de selectiv curs de instruire pentru forţele speciale de poliţie la Quantico, Virginia, şi proaspăt promovat la gradul de locotenent, o refuzase ca fiind, hm, ei bine, poate puţin prea rece.
    Jack, ai văzut vreodată un ou de măcăleandru? întrebase doctoriţa Evinrude. Ai idee cât sunt de frumoase? Ochii cenuşii ai doctoriţei Evinrude s-au mărit în vreme ce se întindea după bisturiul său mental.
    Jack introduce două degete în scobitura pentru ou şi ia dinăuntru obiectul mic, sub formă de ou, de culoarea oului de măcăleandru. Ca să vezi, e chiar un ou de măcăleandru.
    Unul „de-adevăratelea”, folosind exprimarea doctoriţei Claire Evinrude, un ou de măcăleandru scos din corpul unui măcăleandru, numit uneori şi prihor cu pieptul roşu. Aşază oul în palma mâinii stângi. Acolo rămâne, ovalul ăsta albastru-pal de mărimea unui pecan. Capacitatea de gândire pare să-l fi părăsit. Ce dracu' a făcut, a cumpărat un ou de măcăleandru? Îmi pare rău, nu, relaţia asta nu merge, s-a zis cu opopanaxul, la magazinul lui Roy nu se vând ouă de măcăleandru, am uşchit-o de aici.
    Încet, rigid, sacadat ca un zombi, Jack traversează bucătăria şi ajunge la chiuvetă. Întinde mâna stângă deasupra scurgerii din mijlocul chiuvetei şi dă drumul oului de măcăleandru, care cade direct în dispozitivul de măcinat resturile alimentare, irecuperabil. Mâna dreaptă pune aparatul în mişcare, cu zgomotele obişnuite. Mâr, scrâş, har, un monstru se bucură de-o gustărică bună. Brr. Cablul electric viu se cutremură în el, răspândind scântei în vreme ce se zbate, însă el a devenit zombi şi abia dacă bagă de seamă şocurile lăuntrice. Una peste alta, luând totul în considerare, ceea ce Jack Sawyer are cel mai mare chef să facă acum...
    When the red, red...
    Din cine ştie ce motiv, nu şi-a sunat mama de mult, mult timp. Nu-şi dă seama de ce n-a făcut-o şi a cam sosit vremea s-o facă. Nu mă mai măcăi cu măcălendri tăi. Vocea lui Lily Cavanaugh Sawyer, regina filmelor de categorie B, cândva singurul său tovarăş într-o cameră de hotel din New Hampshire, o cameră plină de farmece, transcendent şi riguros dată uitării, e exact vocea pe care Jack simte nevoia s-o audă acum.
    Lily Cavanaugh e singura persoană din lume căreia îi poate vorbi despre ridicola confuzie de care se vede învăluit. În pofida vagii şi nedoritei conştientizări a trecerii dincolo de graniţele raţiunii pure şi, prin urmare, aducând şi mai mult în discuţie nesigura sa sănătate mentală, se duce la capătul tejghelei, îşi ia telefonul mobil şi formează numărul frumoasei proprietăţi rezidenţiale de pe Roxbury Drive, Beverly Hills, California.
    Telefonul din vechea sa casă sună de cinci ori, de şase ori, de şapte. Ridică un bărbat şi, ai o voce furioasă, uşor ameţită, distorsionată de somn, zice:
    - Kimberley... despre orice ar fi vorba... pentru binele tău... sper să fie foarte, foarte important.
    Jack apasă butonul roşu şi închide telefonul. O, Doamne, o, la naiba, o, fir-ar să fie. E doar cinci noaptea în Beverly Hills, sau Westwood, sau Hancock Park, sau oriunde corespunde acum numărul acela. A uitat că mama lui e moartă. O, la naiba, o, fir-ar să fie, o, Doamne, îţi vine să crezi?
    Durerea sa, care se tot ascuţise în străfundul fiinţei sale, se ridică din nou să-l înjunghie, ca pentru întâia oară, bang, fix în inimă. În acelaşi timp, ideea că până şi preţ de-o secundă a putut uita că mama lui e moarta i se pare, Dumnezeu ştie de ce, irezistibil şi extrem de comică. Cât de ridicol poţi fi?
    Joarda l-a lovit peste ceafă şi, fără să ştie dacă va izbucni în hohote de plâns sau în strigăte sau în râs, Jack simte un val scurt de ameţeală şi se sprijină greu de tejghea.
    Orătanie beată de cap, îşi aminteşte cum spunea mama lui.
    Lily vorbea despre recent decedatul partener al răposatului ei soţ în zilele de după ce contabilii bănuitori descoperiseră că partenerul, Morgan Sloat, îşi vârâse în propriile buzunare trei pătrimi din venitul realizat de numeroasele proprietăţi imobiliare ale firmei Sawyer & Sloat. În fiecare an de la moartea lui Phil Sawyer într-un aşa-numit accident de vânătoare, Sloat furase milioane de dolari, multe milioane, de la familia răposatului său partener.
    Lily a direcţionat scurgerile înapoi pe canalele potrivite şi-a vândut jumătate din companie noilor ei parteneri, garantându-i în acelaşi timp fiului său o colosală rezervă financiară, fără a mai pomeni de depunerea anuală care produce dobânda pe care fundaţia privată a lui Jack o direcţionează spre cauze nobile. Lily îl făcuse pe Sloat în feluri şi mai rele decât orătanie beată de cap, însă aceasta e sintagma pe care vocea ei i-o rosteşte în urechea lăuntrică.
    Demult, în mai, îşi spuse Jack, probabil că a dat peste oul ăla de măcăleandru într-o plimbare pe pajişte, când nu se gândea la nimic în mod special, şi-l pusese în frigider ca să nu se strice. Ca să-l păstreze în siguranţă. Pentru că, în definitiv, avea o nuanţă delicată de albastru, un albastru frumos, ca s-o cităm pe doctoriţa Evinrude. Îl păstrase în siguranţă atât de mult, că uitase complet de el. Motiv pentru care, îşi dă el seama recunoscător, visul acela cu ochii deschişi îi arătase viziunea unei explozii de pene roşii!
    Totul se întâmplă cu un temei, oricât de ascuns ar fi acela; detensionează-te şi relaxează-te destul cât să nu mai fii o orătanie beată de cap, şi temeiul s-ar putea să iasă din ascunzătoare.
    Jack se apleacă deasupra chiuvetei şi, de dragul unei împrospătări lăuntrice şi exterioare, îşi scufundă faţa în două căuşe pline de apă rece. Pentru moment, şocul eliberator alungă micul dejun ruinat, telefonul ridicol şi flash-urile de imagini corozive. E timpul să-şi lege şireturile şi s-o ia din loc.
    În douăzeci şi cinci de minute, cel mai bun prieten şi singurul sfătuitor al lui Jack va ieşi, înconjurat de obişnuita-i aură a percepţiei multidirecţională, pe uşa din faţă a clădirii KDCU-AM din cărămidă arsă şi, ducând flacăra brichetei sale de aur la capătul unei ţigări, va înainta uşor pe trotuar spre Peninsula Drive. Dacă Percepţia sa multidirecţională îi va da de veste că-l aşteaptă camioneta lui Jack Sawyer, Henry Leyden va găsi fără greş mânerul şi va urca aceasta demonstraţie a calmului unui orb e prea uluitoare ca s-o rateze.
    Şi nici n-o ratează, căci, în pofida dificultăţilor de dimineaţă, care, de la înălţimea perspectivei mature şi echilibrate oferite de drumul pe care-l parcurge prin încântătoarea natură sălbatică, par la urma urmei triviale, camioneta lui Jack opreşte la capătul Peninsula Drive, lângă trotuarul din faţa clădirii KDCU-AM, la şapte cincizeci şi cinci, cu cinci minute bune înainte ca prietenul său să iasă în lumina soarelui păşind tacticos.
    Henry îi va prinde bine: numai să-l vadă pe Henry va fi ca o doză de fortifiant sufletesc. Cu siguranţă, Jack nu poate fi primul bărbat (sau femeie) în istoria lumii care să-şi fi pierdut pe moment firea într-o situaţie stresantă şi să fi uitat oarecum că mama lui (sau a ei) a ieşit de pe scena celor vii şi-a plecat spre o sferă mai înaltă. Muritorii stresaţi se întorc în chip firesc spre mamele lor când au nevoie de confort şi mângâiere. Impulsul este implantat codificat în ADN. Când va auzi povestea, Henry va chicoti şi-l va sfătui să-şi tragă mai bine peruca pe cap.
    Dacă se gândeşte mai bine, de ce să înnoreze cerul lui Henry cu o poveste atât de absurdă? Acelaşi lucru e valabil şi pentru oul de măcăleandru, mai cu seamă fiindcă nu i-a vorbit lui Henry despre visul său cu ochii deschişi în care erupeau pene, şi nu se simte în stare să se apuce acum să reia, inutil, povestea de la începutul începutului. Trăieşte în prezent; lasă trecutul să se întindă în mormântul lui; ţine bărbia sus şi ocoleşte bălţile de noroi. Nu-ţi transforma prietenii în psihoterapeuţi.
    Deschide radioul şi apasă butonul pentru KWLA-FM, postul UW-La Riviere, care-l găzduieşte deopotrivă pe şobolanul de Wisconsin şi pe Henry şeicul, şarmul, şocul.
    Ceea ce răsună din difuzoarele ascunse ale cabinei îi face pielea de găină: Glenn Gould, ochiul lăuntric luminos deschis, făcând o demonstraţie de virtuozitate cu ceva compus de Bach, nu-şi dădea seama exact ce. Dar Glenn Gould, dar Bach, cu siguranţă. Una dintre Partite, poate.
    Cu o carcasă de CD într-o mână, Henry Leyden iese cu pas ţanţoş pe uşa umilă dintr-o parte a clădirii postului de radio, intră în lumina soarelui şi, fără ezitare, începe alene drumul de-a lungul trotuarului din lespezi de piatră, tălpile de cauciuc ale tenişilor săi din velur maro-ciocolată lovind mijlocul fiecărei lespezi, una după alta.
    Henry... Henry este o viziune.
    Astăzi, observă Jack, Henry e îmbrăcat într-un costum complet de proprietar de pădure malaisiană de tec, o cămaşă arătoasă fără guler, bretele scânteietoare şi-o pălărie fedora de pai cu borul îndoit a rămas-bun. Dacă Jack n-ar fi fost aşa bine-venit în viaţa lui Henry, n-ar fi ştiut că priceperea prietenului său de-a asorta fără cusur hainele depindea de extrema organizare a uriaşului său dulap-cameră stabilită cu mult timp în urmă de Rhoda Gilbertson Leyden, soţia defunctă a lui Henry: Rhoda aranjase fiecare articol al garderobei soţului său pe sezon, stil şi culoare. Piesă cu piesă, Henry memorase întregul sistem. Deşi orb din naştere, şi prin urmare incapabil să facă distincţia dintre nuanţele care se asortează şi cele care nu, Henry nu greşeşte niciodată.
    Henry scoate din buzunarul cămăşii o brichetă de aur şi-un pachet galben de ţigări American Spirit, aprinde una, scoate un nor radiant luminat de soare în culoarea laptelui şi îşi continuă înaintarea neabătută de-a lungul lespezilor de piatră.
    Majusculele roz şi înclinate pe spate ale TROY IUBĂŞTE PAMARYANN! DA! scrise cu sprayul peste anunţul instalat pe peluza goală sugerează că 1) Troy petrece mult timp ascultând KDCU-AM, şi 2) că Maryann îl iubeşte şi ea. Bravo lui Troy, bravo lui Maryann. Jack aplaudă declaraţiile de amor, chiar şi pe cele scrise cu sprayul roz, şi le doreşte iubiţilor fericire şi noroc. Îi trece prin gând că, dacă în etapa vieţii în care se află s-ar putea spune că iubeşte pe cineva, persoana aceea ar trebui să fie Henry Leyden. Nu în sensul în care Troy iubăşte pă Maryann, sau viceversa, însă îl iubăşte cu adevărat, un lucru care n-a fost niciodată atât de clar aşa cum este în clipa de faţă.
    Henry păşeşte peste ultimele lespezi şi se apropie de bordură. Un singur pas mare îl aduce lângă portiera camionetei; strânge mâna pe tija metalică îngropată în caroserie; deschide portiera, puse piciorul sus pe prag şi se strecoară înăuntru. Înclină din cap, ciulind urechea dreaptă la muzică. Lentilele întunecate ale ochelarilor săi de aviator sclipesc.
     - Cum poţi face asta? întreabă Jack. De data asta te-a ajutat muzica, dar n-ai nevoie de muzică.
    - O pot face pentru că sunt absolut fenofantastic, zice Henry. Am învăţat cuvântul ăsta minunat de la internistul nostru fumător de marijuana, Morris Rosen, care mi l-a atribuit din tot sufletul. Morris mă crede Dumnezeu, dar trebuie că are ceva la mansardă, pentru că şi-a dat seama că George Rathbun şi şobolanul de Wisconsin sunt una şi aceeaşi persoană. Sper să-şi ţină ciocu' puştiul.
    - Şi eu sper, zice Jack, dar n-o să-ţi permit să schimbi subiectul. Cum reuşeşti întotdeauna să deschizi portiera din prima? Cum de găseşti mânerul fără să dibui după el?
    Henry suspină.
    - Mânerul singur îmi spune unde este. Evident. Eu nu trebuie decât să-l ascult.
    - Mânerul portierei scoate un sunet?
    - Nu ca radioul ăla tău ultraperformant sau ca Variaţiunile Goldberg, nici vorbă. Mai mult ca o vibraţie. Sunetul unui sunet. Sunetul dinăuntrul unui sunet. Nu-i aşa că Daniel Barenboim e-un excelent pianist? Mamă, ascultă aici - fiecare notă are-o altă culoare. Te face să-ţi vină să-i săruţi capacul Steinwayului, copchilaş. Închipuie-ţi ce muşchi are la mâini.
    - Ăsta-i Barenboim?
    - Păi, cine altcineva ar putea fi?
    Încet, Henry întoarce capul spre Jack. Un zâmbet iritant îi ridica buzele la colţuri.
    - Aa! înţeleg, da. Din câte te cunosc, sărman ignorant, înţeleg că-ţi imaginai că-l asculţi pe Glenn Gould.
    - Ba nu, ripostează Jack.
    - Lasă gluma.
    - Poate că un minut m-am întrebat dacă nu-i Gould, dar...
    - Nu, nu, nu. Nici măcar nu încerca. Te trădează vocea. Fiecare cuvânt are o întorsătură plângăcioasă; e-aşa patetic. Ne întoarcem în valea Norway, sau ai de gând să stai aici şi să continui să mă minţi? Vreau să-ţi spun ceva în drum spre casă. Ridică CD-ul.
    - Hai să-ţi curmăm chinurile. Domnul marijuana mi-a dat asta - Dirtysperm cântă o piesă veche de-a celor de la Supreme. Eu, unul, dispreţuiesc genul ăsta de lucru, dar s-ar putea să fie perfect pentru şobolanul de Wisconsin. Pune direct piesa a şaptea. Pianistul nu mai seamănă nici de departe cu Glenn Gould, iar muzica pare să-şi fi redus ritmul la jumătate.
    Jack îşi curmă chinurile şi introduce CD-ul în fanta de sub radio.
    Apasă un buton, apoi încă unu. Cu un tempo aiuritor de rapid, scrâşnetele unor nebuni supuşi la torturi inimaginabile răbufnesc din difuzoare. Jack sări în spătarul scaunului, speriat.
    - Dumnezeule, Henry, zice şi se întinde spre butonul de volum.
    - Să nu-ndrăzneşti să atingi butonul ăla, îl opreşte Henry. Dacă porcăria asta nu-ţi face urechile să sângereze, nu-şi atinge ţinta.
    În limbajul jazz-ului, „urechi”, Jack ştie, reprezintă capacitatea de-a auzi ce se întâmplă în muzică în vreme ce aceasta umple aerul. Un muzician cu urechi bune memorează piesele şi aranjamentele pe care i se cere să le cânte, recunoaşte sau ştie deja mişcarea armonică ce subliniază tema, şi urmează transformările şi înlocuirile aduse acelui tipar de către colegii săi muzicieni. Că ştie sau nu să citească notele scrise pe-un portativ, un muzician cu  urechi excelente învaţă melodii şi aranjamente din prima clipă când le aude, prinde complexităţile armonice cu ajutorul unei intuiţii fără cusur şi identifică imediat notele şi cheile specifice înregistrate de claxoanele taxiurilor, clopoţelele lifturilor şi mieunaturile pisicilor. Oamenii de felul acesta locuiesc într-o lume definită de particularităţile fiecărui sunet în parte, iar Henry Leyden se numără printre ei. În ceea ce-l priveşte pe Jack, urechile lui Henry sunt olimpiene, reprezintă o categorie proprie.
    Urechile lui Henry au fost cele care i-au oferit acces la marele său secret, rolul pe care mama lui, Lily Cavanaugh Sawyer, „Lily Cavanaugh”, l-a ocupat în viaţă, şi el e singura persoană care l-a aflat vreodată.
    La scurt timp după ce Dale le-a făcut cunoştinţă, Jack şi Henry Leyden au început o prietenie firească, surprinzătoare pentru amândoi. Fiecare răspunsul la singurătatea celuilalt, au petrecut două sau trei seri pe săptămână luând cina împreună, ascultând muzică şi discutând despre orice le venea în minţile bine dotate. Fie Jack venea cu maşina la casa excentrică a lui Henry, fie îl lua pe Henry şi-l ducea la el. După aproximativ şase sau şapte luni, Jack a întrebat dacă prietenului său nu i-ar face plăcere să-l asculte o oră sau aşa ceva cum citeşte cu voce tare din cărţi agreate de amândoi. Henry a răspuns: Hodoronc-tronc, prietene, ce idee minunată. Ce zici dacă începem cu nişte romane poliţiste sărite de pe fix? Au început cu Chester Himes şi Charles Willeford, au schimbat viteza cu o porţie de romane contemporane, au trecut razant prin S.J. Perelman şi James Thurber, şi s-au aventurat plini de curaj în conace ficţionale ridicate Ford Madox Ford şi Vladimir Nabokov.
    (Marcel Proust e undeva mai încolo, ştiu bine, dar Proust poate să aştepte; în momentul de faţă sunt pe cale să urce la bordul Casei umbrelor).
    Într-o seară, după ce Jack a terminat de citit porţia pe ziua aceea din Soldatul cel bun de Ford, Henry şi-a dres glasul şi-a zis:
    „Am aflat de la Dale că i-ai spus că părinţii tăi au lucrat în industria de divertisment. În show-business.”
    „Aşa-i.”
    „Nu vreau să fiu indiscret, dar te deranjează dacă-ţi pun câteva întrebări? Dacă ai chef să răspunzi, spune doar da sau nu.”
    Deja alarmat, Jack a zis:
    „Despre ce-i vorba, Henry?”
    „Vreau să văd dacă am dreptate asupra unui lucru.”
    „Bine. Întreabă.”
    „Mulţumesc. Părinţii tăi au lucrat în zone diferite ale industriei?”
    „Hă?”
    „A lucrat unul în partea administrativă şi celălalt în aia creativă?”
    „Hă?”
    „Mama ta a fost actriţă?”
    „Îhî.
    „O actriţă celebră, într-un fel. N-a primit niciodată respectul pe care-l merita, dar a turnat o grămadă de filme în anii cincizeci şi până la mijlocul anilor şaizeci, iar la sfârşitul carierei a câştigat un Oscar pentru Cea mai bună actriţă în rol secundar.”
    „Henry”, a zis Jack. „De unde ai...”
    „Ţine-ţi clapa. Vreau să profit de momentul ăsta. Mama ta a fost Lily Cavanaugh. Asta-i minunat. Lily Cavanaugh a fost mereu mult mai talentată decât au ştiut s-o recunoască majoritatea oamenilor. De fiecare dată, ridica la un nou nivel rolurile pe care le juca, fetele alea, chelneriţele alea mărunţele şi dure şi femeile fatale cu pistoale în poşetă. Frumoasă, deşteaptă, îndrăzneaţă, nepretenţioasă, intra doar în rol şi-l juca până la capăt. A fost cam de o sută de ori mai bună decât toţi cei care o înconjurau.”
    „Henry...”
    „Unele dintre filmele alea aveau şi coloană sonoră reuşită. Vara pierdută, Johnny Mandel? Sclipitor.”
    „Henry, de unde ai...”
    „Mi-ai spus tu; de unde altundeva să ştiu? Faci nişte chestii mici cu vocea, de-acolo ştiu. Aplatizezi sfârşitul r-urilor şi loveşti restul consoanelor într-un soi de cadenţă, iar cadenţa asta se imprimă şi propoziţiilor.”
    „Cadenţă?”
    „Ba bine că nu, junior. Un ritm subiacent, ca un toboşar personal. De la un capăt al altul al Soldatului cel bun am încercat să-mi amintesc unde am mai auzit asta. Apărea şi-apoi dispărea din nou. Acum vreo două zile, m-am prins. Lily Cavanaugh. Nu mă poţi învinui că am vrut să văd dacă am dreptate, nu?”
    „Să te învinuiesc?” a zis Jack. „Sunt prea buimăcit ca să învinuiesc Pe cineva, dar lasă-mi câteva minute.”
    „Secretul tău e-n siguranţă. Când te văd oamenii, nu vrei ca primul lor gând să fie: Hei, uite-l pe fiul lui Lily Cavanaugh. Mi se pare întru totul firesc.”
    Henry Leyden are nişte urechi extraordinare, sigur că da.
    În vreme ce camioneta rulează prin French Landing, zarva care umple cabina face imposibilă orice conversaţie.
    Dirtysperm trage un găuroi prin miezul de marţipan al piesei Where Did Our Love Go şi, în acelaşi timp, comite atrocităţi îngrozitoare pişpireilor simpatici de la Supreme. Henry, care susţine că dispreţuieşte genul ăsta de lucru, stă tolănit în scaun, cu genunchii înfipţi în bord, cu mâinile strânse turn sub bărbie, rânjind de plăcere. Magazinele de pe Chase Street s-au deschis şi vreo şase maşini stau de-a curmezişul în locurile de parcare.
    Patru băieţi călare pe biciclete sar de pe trotuar în faţa magazinului cu de toate al lui Schmitt şi intră pe drum cu douăzeci de metri în faţa camionetei aflate în mişcare. Jack apasă brusc frâna; băieţii se opresc într-o clipă şi se aliniază unul lângă altul, aşteptându-l să treacă. Jack porneşte poticnit mai departe. Henry se îndreaptă în scaun, îşi verifică misterioşii senzori şi se lasă înapoi în vechea poziţie. Totu-i în ordine pentru Henry. Băieţii însă nu ştiu ce să înţeleagă din tămbălăul care, pe măsură ce se apropie camioneta, se aude tot mai tare. Se holbează la parbrizul lui Jack cu expresii de buimăcire amestecată cu dezgust, aşa cum s-au uitat odinioară stră-străbunicii lor la gemenii siamezi şi la omul-aligator, la spectacolul cu monştri din spatele bâlciului. Toată lumea ştie că şoferii de camionete ascultă doar două genuri de muzică, heavy metal şi country, aşa că ce-i cu ciudatul ăsta?
    Când Jack trece pe lângă băieţi, primul, un gabarit depăşit încruntat cu faţa aprinsă a unui şcolar bătăuş, arată un deget mijlociu ridicat. Următorii doi continuă imitaţiile stră- străbunicilor lor într-o seară caniculară din 1921 şi se holbează tâmpi, gură-cască. Al patrulea băiat, ale cărui păr blond-închis sub o şapcă Brewers, ochi luminoşi şi aerul general de inocenţă fac din el cel mai arătos din grup, se uită ţintă la faţa lui Jack şi-i oferă un zâmbet dulce, reţinut.
    Acesta este Tyler Marshall, ieşit la o tură cu bicicleta - deşi nu ştie câtuşi de puţin asta - în tărâmul nimănui.
    Băieţii rămân în spate şi Jack aruncă o privire în oglinda retrovizoare ca să-i vadă pedalând furios pe stradă în sus, cu Dolofanul în faţă, cel mai mic şi mai chipeş rămânând deja în urmă.
    - O comisie de experţi şi-a exprimat părerea despre Dirtysperm, zice Jack. Patru puşti pe biciclete.
    Fiindcă abia dacă-şi aude propriile cuvinte, crede că Henry nu le va desluşi deloc.
    Henry, se pare, l-a auzit perfect şi răspunde cu o întrebare care se pierde în vacarm. Având o idee destul de vagă despre ce trebuie să fi fost, Jack totuşi răspunde.
    - Un vot clar negativ, două reţineri înclinând spre negaţie şi unul precaut pozitiv.
    Henry clatină din cap.
    Violenta distrugere de marţipan ajunge bubuind şi huruind la final pe Eleventh Street. Ca şi când o ceaţă s-ar fi spulberat din cabină, ca şi când parbrizul ar fi fost proaspăt spălat, aerul pare mai transparent, culorile mai vibrante.
    - Interesant, zice Henry.
    Întinde mâna imediat spre butonul EJECT, scoate discul din aparat şi-l vâră în carcasă.
    - A fost foarte revelator, nu crezi? Ura crudă şi egocentrică n-ar trebui niciodată negată din principiu. Morris Rosen avea dreptate. E perfect pentru şobolanul de Wisconsin.
    - Hei, cred că ai putea fi mai mare ca Glenn Miller.
    - Apropo de asta, zice Henry. N-o să ghiceşti niciodată ce-o să iac mai târziu. O să ţin o cântare! Chipper Maxton, de fapt mâna sa dreaptă, o anume Rebecca Vilas, care sunt sigur că e la fel de splendidă precum vorbeşte, m-a angajat să pun nişte discuri la fulminantul punct culminant al marii Sărbători a Căpşunelor de la Maxton's. Ei, nu pe mine... ci pe-un vechi şi îndelung neglijat alter-ego de-al meu, Simfonic Stan, Omul Big-Band.
    - Ai nevoie să te duc cu maşina?
    - Nu. Minunata domnişoară Vilas s-a îngrijit de toate, adică îmi trimite o maşină cu o banchetă confortabilă pentru platanul meu şi-un portbagaj destul de spaţios pentru difuzoare şi cutiile cu discuri. Dar mulţumesc oricum.
    - Simfonic Stan? întreabă Jack.
    - O întruchipare aiurită şi scălâmbăiată din era big-band şi, pe deasupra, un domn fermecător şi mieros în costum de scenă în genul anilor patruzeci. Pentru rezidenţii de la Maxton's, va fi o evocare a zilelor lor de glorie şi-o bucurie pentru ochi.
    - Chiar ai un costum de scenă în stilul anilor patruzeci?
    De-o inexpresivitate cutremurătoare, faţa lui Henry se întoarse spre el.
    - Scuze. Nu ştiu ce m-a apucat. Schimbând subiectul, ce- ai spus tu, adică ce-a spus George Rathbun, despre Pescar în dimineaţa asta probabil că a făcut mult bine. M-am bucurat s-o aud.
    Henry deschide gura şi-l aduce la viaţă pe George Rathbun în toată gloria sa bonomă.
    - Pescarul original, băieţi şi fete, Albert Fish, e mort şi plecat dintre noi de şaizeci şi şapte de ani.
    E nefiresc să auzi vocea acelui grăsun umflat cu pompa ieşind din gâtul zvelt al lui Henry Leyden. Pe propria-i voce, Henry zice:
    - Sper că a ajutat la ceva. După ce am citit dimineaţă în ziar aiurelile amicului tău Wendell Green, m-am gândit că George trebuie să spună ceva.
    Henry Leyden adoră să folosească termeni precum am citit, citeam, am văzut, mă uitam la. Ştie că vorbele acestea îi deconcertează auditorii. Şi i-a spus lui Wendell Green „amicul tău” pentru că Henry e singura persoană faţă de care Jack a recunoscut că l-a pus în gardă pe reporter cu privire la crimele lui Albert Fish. Acum Jack îşi doreşte să nu se fi confesat nimănui. Prietenosul Wendell Green nu este amicul său.
    - Dacă tot ai dat o mână de ajutor presei, zice Henry, n-ar fi deplasată ideea să faci acelaşi lucru pentru băieţii noştri în albastru. Iartă-mă, Jack, dar tu ai deschis subiectul, şi n-o s-o spun decât o dată. În definitiv, Dale e nepotul meu.
    - Nu-mi vine să cred că-mi faci asta, spune Jack.
    - Ce-ţi fac, spun ce gândesc? Dale este nepotul meu, ţi-aminteşti? I-ar prinde bine experienţa ta şi e cam de părere că-i datorezi o favoare. Nu ţi-a trecut prin gând că l-ai putea ajuta să-şi păstreze postul? Sau că dacă iubeşti French Landingul şi valea Norway atât de mult precum spui, le datorezi oamenilor de aici puţin din timpul şi talentul tău?
    - Ţie nu ţi-a trecut prin gând, Henry, că am ieşit la pensie? întreabă Jack printre dinţi. Că ultimul lucru, repet, ultimul lucru din lume pe care vreau să-l fac e să anchetez crime?
    - Sigur că mi-a trecut, recunoaşte Henry. Dar - şi sper din nou să mă ierţi, Jack - uită-te aici, persoana care ştiu că eşti, cu îndemânările pe care le ai, care le depăşesc cu mult pe ale lui Dale şi probabil pe ale tuturor celorlalţi de prin părţile astea, şi nu mă pot opri să nu mă întreb care naiba e problema ta.
    - Nu am nicio problemă, zice Jack. Sunt civil.
    - Cum zici tu. Mai bine să ascultăm cât a mai rămas din Barenboim.
    Henry plimbă degetele peste consolă şi apasă butonul radioului.
    În următoarele cincisprezece minute, singura voce care se aude în cabina camionetei este a pianului Steinway mare, de concert, meditând pe marginea Variaţiunilor Goldberg în Teatro Colon din Buenos Aires. Şi ce voce splendidă este, îşi spuse Jack, şi-ar trebui să fii un ignorant ca s-o confuzi cu Glenn Gould. O persoană capabilă să comită greşeala asta probabil că nu poate să audă sunetul lăuntric, ca o vibraţie, produs de-un mâner de portieră General Motors.
    Când ies de pe Autostrada 93, virând la dreapta pe drumul văii Norway, Henry spune:
    - Nu mai sta bosumflat. Nu trebuia să te fac ignorant. Şi nu trema să te acuz că ai o problemă, pentru că eu sunt cel care are o Problemă.
    - Tu?
    Jack se uită la el, zăpăcit. Îndelungata-i experienţă i-a sugerat imediat că Henry e pe cale să-i ceară puţin ajutor investigativ neoficial. Henry stă cu faţa spre parbriz şi nu trădează nimic.
    - Ce fel de problemă poţi să ai tu? Ți s-au amestecat şosetele în dulap? O... ai probleme cu vreunul dintre posturile de radio?
    - Cu asta m-aş putea descurca.
    Henry face o pauză, care se lungeşte şi devine o tăcere lunguţă.
    - Ce aveam de gând să spun e că simt că-mi pierd minţile. Cred că o cam iau razna.
    - Fii serios.
    Jack ridică puţin piciorul de pe pedala de acceleraţie şi reduce viteza la jumătate. Să fi asistat şi Henry la o explozie de pene? Sigur că nu; Henry nu vede nimic. Iar explozia sa de pene n-a fost decât un vis cu ochii deschişi.
    Henry tremură ca un diapazon. Stă în continuare cu faţa la parbriz.
    - Spune-mi ce se întâmplă, îl îndeamnă Jack. Încep să-mi fac griji pentru tine.
    Henry deschide gura doar atât cât să-i poţi introduce înăuntru o bucată de ostie, apoi o închide la loc. Îl mai străbate un tremur.
    - Hm, face el. E mai greu decât am crezut.
    Surprinzător, vocea sa uscată şi măsurată, adevărata voce a lui Henry Leyden, răsună cu un vibrato larg, imposibil de stăpânit.
    Jack încetineşte camioneta aproape de tot, dă să spună ceva, dar se hotărăşte să aştepte.
    - O aud pe soţia mea, zice Henry. Noaptea, când stau în pat. Cam pe la trei, patru dimineaţa. Paşii Rhodei se mişcă prin bucătărie, urcă scările. Probabil că-mi pierd minţile.
    - Cât de des se întâmplă asta?
    - De câte ori? Nu ştiu exact. De trei sau de patru.
    - Te ridici s-o cauţi? O strigi pe nume?
    Vocea lui Henry urcă şi coboară din nou pe trambulina vibratoului.
    - Le-am făcut pe amândouă. Pentru că sunt sigur că am auzit-o. Paşii ei, mersul ei, felul în care călca. Rhoda nu mai e printre noi deja de şase ani. Comic, nu? Şi mie mi s-ar părea comic dacă n-aş crede c-o iau pe arătură.
    - O strigi pe nume, repetă Jack. Şi te ridici din pat şi te duci la parter.
    - Ca un lunatic, ca un nebun. „Rhoda? Tu eşti?” Azi-noapte am făcut un tur al casei. „Rhoda? Rhoda?” Ai crede că mă aşteptam să-mi răspundă.
    Henry nu acordă deloc atenţie lacrimilor care i se scurg de sub ochelarii de aviator şi-i alunecă pe obraji în jos.
    - Şi chiar mă aşteptam, asta-i problema.
    - Nu mai era nimeni în casă, zice Jack. Nicio urmă de dezordine. Nimic nelalocul lui ori lipsă, sau altceva de felul ăsta.
    - Nu, din câte mi-am dat seama. Totul era acolo unde trebuia să fie. Exact unde le-am lăsat eu.
    Ridică o mână şi se şterge la faţă.
    Intrarea pe aleea şerpuită a lui Jack trece prin partea dreaptă a cabinei.
    - Să-ţi spun ce cred eu, se oferă Jack, imaginându-şi-l pe Henry bântuind prin casa întunecată. Acum şase ani, ai trecut prin toate fazele durerii de care ai parte atunci când cineva iubit moare şi te lasă singur: negarea, târguirea, furia, durerea, ştiu eu, acceptarea, toată gama asta de emoţii, dar, după aceea, tot ţi-a mai fost dor de Rhoda. Nimeni nu spune că nu încetezi niciodată să le duci dorul celor pe care i-ai iubit şi au murit, dar aşa e.
    - Ei, ce profund eşti, zice Henry. Şi liniştitor, pe deasupra.
    - Nu mă întrerupe. Chiar se întâmplă lucruri stranii. Crede-mă, Ştiu despre ce vorbesc. Mintea ţi se revoltă. Distorsionează dovezile, oferă mărturii false. Cine ştie de ce? Aşa e, şi basta.
    - Cu alte cuvinte, o iei razna, zice Henry. Cred că la faza asta ai intrat tu în scenă.
    - Ce vreau să zic, se explică Jack, e că oamenii pot avea vise cu ochii deschişi. Asta ţi se întâmplă ţie. N-ai de ce să-ţi faci griji. Bine, uite-ţi aleea, ai ajuns acasă.
    Intră pe drumeagul năpădit de iarbă şi se apropie încet de casa albă în care Henry şi Rhoda Leyden şi-au trăit cei cincisprezece ani de fericire dintre căsătoria lor şi descoperirea cancerului la ficat al Rhodei. Vreme de aproape doi ani după moartea ei, Henry s-a plimbat prin casă seară de seară, aprinzând luminile.
    - Vise cu ochii deschişi? De unde ai mai scos-o şi pe asta?
    - Visele cu ochii deschişi nu sunt ceva neobişnuit, zice Jack. Mai ales la oamenii care nu dorm niciodată destul, ca tine.
    Sau ca mine, adaugă în sinea sa.
    - Nu născocesc eu asta, Henry. Am avut şi eu unu sau două. Unu, în orice caz.
    - Vise cu ochii deschişi, rosteşte Henry pe-un alt ton, meditativ. Hodoronc-tronc.
    - Gândeşte-te. Trăim într-o lume raţională. Oamenii nu se întorc din morţi. Totul se întâmplă cu un temei, iar temeiurile sunt întotdeauna raţionale. E ceva ce ţine de reacţii chimice şi coincidenţe. Dacă n-ar fi raţionale, n-am pricepe niciodată nimic şi n-am şti niciodată ce se petrece.
    - Până şi un orb vede asta, zice Henry. Mersi. Cuvinte după care să te călăuzeşti în viaţă.
    Coboară din cabină şi închide portiera. Se îndepărtează, face un pas înapoi şi se apleacă înăuntru pe geam.
    - Vrei să începem Casa umbrelor deseară? Ar trebui să ajung acasă cam pe la opt treizeci, ceva de genul ăsta.
    - O să-mi fac apariţia pe la nouă.
    În semn de despărţire, Henry face:
    - Ding-dong.
    Se întoarce, se duce până la prag şi dispare în casă, care e, desigur descuiată. Prin părţile astea, numai părinţii încuie uşile, şi până Şi ăsta e-un lucru de dată recentă.
    Jack dă în marşarier, străbate înapoi aleea şi iese pe drumul văii Norway. Simte că a făcut o faptă bună cu efect dublu, căci, ajutându-l pe Henry, s-a ajutat şi pe sine. Interesant cum evoluează uneori lucrurile.
    Când intră pe propria sa alee, un zăngănit ciudat se aude din scrumiera de sub bord. Îl aude încă o dată la ultima curbă, chiar înainte să-i apară casa în câmpul vizual.
    Zgomotul nu-i atât un zăngănit, cât un dangăt înfundat, scurt. Un nasture, o monedă - ceva de genul ăsta. Opreşte din inerţie pe-o parte a casei, învârte cheia în contact şi deschide portiera. Ca un gând de pe urmă, întinde mâna şi scoate scrumiera.
    Ceea ce găseşte în adânciturile de pe fundul scrumierei glisante, un ouşor de măcăleandru, un ou de măcăleandru de mărimea unei migdale M&M, îi scoate tot aerul din corp.
    Ouşorul e atât de albastru că până şi un orb l-ar vedea.
    Degetele sale tremurânde scot oul din scrumieră. Uitându-se ţintă la el, iese din cabină şi închide portiera. Continuând să privească fix oul, îşi aminteşte într-un târziu să respire.
    Mâna i se învârte de la încheietură şi eliberează oul, care cade în linie dreaptă pe iarbă. Cu bună ştiinţă, ridică piciorul şi-l coboară cu forţă peste dezgustătoarea fărâmă albastră.
    Fără să întoarcă privirea, îşi vâră cheile în buzunar şi porneşte spre siguranţa îndoielnică a casei sale.

                                              Partea a doua
                                RĂPIREA LUI TYLER MARSHALL
                                                    5.

                  În turul-fulger pe care l-am făcut dis-de-dimineaţă la casa de bătrâni Maxton am zărit un om de serviciu - vă mai amintiţi de el? Salopetă lălâie? Puţin cam gros în jurul mijlocului? ţigara din colţul gurii în pofida anunţurilor FUMATUL interzis! aici se RESPIRA CU plămânii! care au fost agăţate din douăzeci în douăzeci de metri, sau cam aşa ceva,  de-a lungul coridoarelor? Un mop care seamănă cu un ghemotoc de păianjeni morţi?
    Nu?
    Nu vă cereţi scuze.
    E destul de uşor să-l treci cu vederea pe Pete Wexler, odinioară un tânăr cu nimic ieşit din comun (media generală la terminarea liceului French Landing: 79) care a trecut printr-o primă tinereţe cu nimic ieşită din comun şi a ajuns acum în pragul a ceea ce se aşteaptă să fie o vârstă de mijloc cu nimic ieşită din comun. Singurul lui hobby e să administreze din când în când ciupituri furtive şi crude bătrânilor decrepiţi care-i umplu zilele cu bolboroselile, întrebările aiuristice şi mirosurile lor de pârţuri Şi pişat. Se ştie că are obiceiul să-şi mai stingă ţigara pe spinările şi lesele lor sfrijite. Îi plac strigătele lor gâtuite atunci când îi ajunge căldura şi durerea se face simţită. Această mică şi urâtă tortură are efect dublu: pe ei îi trezeşte puţin la realitate, iar lui îi satisface o nevoie lăuntrică. Îi luminează zilele, într-un fel. Împrospătează vechea perspectivă. Şi, pe deasupra, cui ar putea să-l pârască?
    Şi, o, Doamne, iată-l pe cel mai rău dintre toţi; acum se târşâieşte încet de-a lungul coridorului Daisy. Gura lui Charles Burnside e căscată, la fel ca şi turul pantalonilor săi de pijama. Pete vede mai bine decât şi-ar fi dorit vreodată fesele scofâlcite şi mânjite de căcat ale lui Burnside.
    Dumnezeule, petele ciocolatii îi coboară până în spatele genunchilor. Se duce la baie, numai c-a întârziat puţintel. Un anumit cal maro - să-i spunem Tunetul Dimineţii - a ţâşnit deja din grajd şi fără-ndoială a galopat peste cearşafurile lui Burny.
    Slavă Domnului că nu-i treaba mea să-i curăţ, gândeşte Pete şi surâde afectat pe după ţigară. Butch, ai legătura.
    Însă la biroul de lângă toaletele băieţeilor şi fetiţelor nu este pentru moment nimeni. Butch Yerxa va rata încântătoarea privelişte a fundului murdar al lui Burny trecând alene pe-acolo. Se pare că Butch a ieşit puţin la o ţigară, deşi Pete i-a spus idiotului de-o sută de ori că toate anunţurile alea cu FUMATUL INTERZIS nu înseamnă nimic - lui Chipper Maxton puţin în pasă de cine unde fumează (sau unde sunt stinse ţigările, la o adică). Anunţurile sunt puse pe pereţi doar pentru ca bătrânul Conac al Băloşilor să respecte anumite legi sâcâitoare emise de stat.
    Rânjetul afectat al lui Pete se lărgeşte şi, în clipa aceea, seamănă mult cu fiul său Ebbie, prietenul lui Tyler Marshall (de fapt, Ebbie Wexler a fost cel care le-a arătat degetul mijlociu lui Jack şi Henry). Pete se gândeşte dacă n-ar trebui să meargă afară şi să-i spună lui Butch că are de făcut puţină curăţenie în D18 - plus ocupantul lui D18, desigur - sau dacă n-ar fi mai bine să-l lase pe Butch să descopere singur cea mai recentă porcărie comisă de Burny. Poate că Burny se va întoarce în cameră şi va picta puţin cu degetele, va împrăştia din bucuria sa, cum ar veni. Asta ar fi plăcut, dar ar mai fi plăcut şi să vadă cum îi cade faţa lui Butch atunci când îi va spune că...
    - Pete.
    O, nu. A fost prins cu mâţa-n sac de târfă. E-o târfă arătoasă, însă târfa tot târfă e. Pete rămâne locului o clipă, spunându-şi că, poate, dacă o ignoră, ea va pleca.
    Deşartă speranţă.
    - Pete.
    Se întoarce. Iat-o pe Rebecca Vilas, pasiunea de-acum a marelui mahăr. Azi poartă o rochie roşie lejeră, poate în cinstea Sărbătorii Căpşunelor, şi pantofi negri cu toc cui, probabil în cinstea bulanelor ei delicioase.
    Pete îşi imaginează pentru o fracţiune de secundă acele bulane înfăşurate în jurul său, pantofii ăia negri cu toc cui încrucişaţi la baza spatelui lui, apoi vede cutia de carton pe care femeia o ţine în braţe. De lucru pentru el, fără-ndoială. Pete mai observă şi inelul scânteietor de pe degetul ei, un soi de nestemată de mărimea unui afurisit ou de măcăleandru, deşi considerabil mai palid. Se întreabă, nu pentru întâia oară, ce face mai exact o femeie ca să primească un asemenea inel.
    Ea stă acolo, bătând din picior, lăsându-l s-o soarbă din priviri, în spatele lui, Charles Burnside îşi continuă lenta şi bălăbănită înaintare spre toaleta bărbaţilor. Ai crede, uitându-te la epava aia bătrână cu picioare sfrijite şi păr de lăptucă plecat în vacanţă, că a lăsat de mult în urmă zilele când alerga ca vântul şi ca gândul. Dar ai greşi. Ai greşi amarnic.
    - Donşoară Vilas? zice Pete într-un târziu.
    - În sala de zi, Pete. În doi timpi şi trei mişcări. Şi de câte ori ţi-am spus să nu fumezi în sectorul pacienţilor?
    Înainte să poată răspunde, ea se întoarce cu o fluturare scurtă şi sexy a fustei şi porneşte spre sale de zi Maxton, unde se va ţine în după-amiaza aceasta Sărbătoarea Căpşunelor.
    Suspinând, Pete îşi propteşte mopul de perete şi o urmează.
    Charles Burnside este singur în capătul coridorului Daisy.
    Goliciunea îi dispare din ochii şi e înlocuită de-o sclipire puternică şi sălbatică de inteligenţă. Dintr-odată, pare mai tânăr. Dintr-odată, Burny, maşina umană de căcare, a dispărut. În locul lui este Carl Bierstone, care l-a violat pe tânărul din Chicago cu o eficienţă atât de sălbatică.
    Carl... Şi încă cineva. Cineva neuman.
    El - ea, arătarea - rânjeşte.
    Pe biroul la care nu se află nimeni e un teanc de hârtii ţinute să nu zboare de o piatră rotundă de mărimea unei căni de cafea. Pe piatră scrie cu litere mici, groase, PIATRA DE COMPANIE A LUI BUTCH.
    Burny ia piatra de companie a lui Butch Yerxa şi, continuând să rânjească, porneşte cu pas vioi spre toaleta bărbaţilor.
    În sala de zi, mesele au fost puse de-a lungul pereţilor şi acoperite cu muşamale roşii. Mai târziu, Pete va adăuga beculeţe roşii (alimentate de la baterie; băloşii n-au voie cu lumânări, - Doamne, nu). Pe pereţi, căpşune mari din carton au fost lipite peste tot, unele arătând cam terfelite - au fost folosite în fiecare iulie încă de când Herbert Maxton a deschis stabilimentul acesta la sfârşitul destrăbălaţilor ani şaizeci.
    Podeaua de linoleum e liberă.
    În după-amiaza asta şi-n primele ore ale serii, bătrânii decrepiţi care încă mai pot umbla singuri şi îi ţine mintea s-o facă se vor bălăbăni pe-acolo pe sunetele ample ale muzicii din anii treizeci şi patruzeci, agăţându-se unii de alţii în timpul pieselor lente şi probabil umezindu-şi scutecele de surescitare la finalul pieselor alerte. (Acum trei ani, un boşorog decrepit pe nume Irvine Christie a făcut un infarct minor după ce-a executat o zbânţuială deosebit de solicitantă pe Don't Sit Under the Apple Tree with Anyone Else but Me.) O, da, ţopăiala de Sărbătoarea Căpşunelor e întotdeauna emoţionantă.
    Rebecca a unit de una singură trei platforme de lemn şi le-a acoperit cu pânză albă, creând astfel podiumul lui Simfonic Stan. În colţ se află un strălucitor microfon cromat cu cap mare şi rotund, o antichitate veritabilă din anii treizeci care-a fost folosit la Cotton Club. Este unul dintre obiectele mult preţuite ale lui Henry Leyden. Lângă el este cutia înaltă şi îngustă în care a fost adus ieri. Pe podium, sub o bârnă decorată cu crep roşu şi alb şi alte căpşune de carton, este o scară mobilă. Văzând-o, Pete simte o clipă de gelozie posesivă.
    Rebecca Vilas a fost în debara. Târfă băgăreaţă! Dacă i-a furat ceva din iarbă, Domnul s-o apere...
    Rebecca pune cutia pe podium cu un icnet audibil, apoi se îndreaptă de spate. Îndepărtează o şuviţă de păr castaniu mătăsos de pe-un obraz înflăcărat. Nu e decât mijlocul dimineţii, însă va fi o zi caniculară tipică pentru ţinutul Coulee. Puneţi-vă aer condiţionat la chiloţi şi daţi-vă de două ori cu deodorant, oameni buni, după cum mai spune uneori George Rathbun.
    - Credeam că n-o să mai vii, bunu' mieu domn, zice Rebecca.
    - Păi, aicea mi-s, răspunde Pete posomorât. Se pare că te descurci bine şi fără mine.
    Face pauză, apoi adaugă:
    - Făr' de moi.
    Pentru Pete, asta-i o adevărată remarcă spirituală.
    Înaintează şi trage cu ochiul în cutie, care, asemenea celei de lângă microfon, poartă ştampila PROPRIETATEA LUI HENRY LEYDEN. În cutie se află un reflector mic, cu cordonul înfăşurat în jurul lui, şi o bucată circulară de folie transparentă roz care are menirea de-a face ca lumina să aibă culoarea acadelelor şi-a căpşunelor candel.
    - Ce-i porcăria asta? întreabă Pete.
    Rebecca îi oferă un zâmbet radios, periculos. Până şi pentru un tip relativ încet la minte precum Pete, mesajul acelui zâmbet este clar: eşti pe marginea bălţii cu aligatori, amice; câţi paşi vrei să mai faci?
    - Reflector, zice ea. R-E-F-L-E-C-T-O-R. Vine agăţat acolo sus, în cârlig. C-Â-R-L-I-G. Digeiul insistă pentru asta. Zice că-i dă dispoziţia corectă. D-I-S-P...
    - Ce s-a întâmplat cu Weenie Erickson? bodogăne Pete.
    Lui Weenie nu-i trebuiau căcaturi d-astea. Punea discurile alea blestemate vreme de două ore, trăgea de câteva ori la măsea din sticloanţa lui, apoi punea punct.
    - S-a murat, răspunde Rebecca indiferentă. În Racine, cred.
    - Păi...
    Pete se uită-n sus, studiind bârna cu ciucureii ei împletiţi din crep roşu şi alb.
    - Nu văz niciun cârlig, donşoară Vilas.
    - Maică soare, zice ea şi urcă pe scara mobilă. Uite. Eşti orb?
    Pete, categoric deloc orb, a fost rareori mai recunoscător pentru poziţia în care se află. De unde stă sub ea, are câmp liber spre coapsele femeii, spre spuma de danteluţă roşie a chiloţeilor ei şi spre curburile îngemănate ale feselor, frumos încordate cum stă aşa pe prima treaptă a scării.
    Ea se uită în jos la el, îi vede expresia prostrată a feţei, observă direcţia privirii sale. Expresia lui se înmoaie puţin.
    Cum a remarcat odată scumpa ei mamă, unii bărbaţi, nătărăii, îşi pierd de-a dreptul mintea când văd o bucăţică dintr-un chilot.
    - Pete. Pământul către Pete.
    - Hă?
    Ridică ochii spre ea, cu gura căscată, cu o boabă de salivă pe buza de jos.
    - Pe chiloţii mei nu-i niciun fel de cârlig, îs mai sigură de asta ca de puţine alte lucruri în viaţă. Dar dacă-ţi ridici puţin privirea... Şi te uiţi la mâna, nu la curul meu...
    El ridică privirea, cu o mină încă zăpăcită, şi vede un cui cu vârful roşu (Rebecca are astăzi o obsesie cum scrie la carte pentru roşu-căpşună, nu-ncape îndoială în privinţa asta) susţinând un cârlig care scânteiază slab printre hârtia creponată, ca un cârlig de pescar scăpărând criminal din momeala viu colorată.
    - Cârlig, zice ea.
    Lipeşte folia colorată pe reflector, agaţă reflectorul în cârlig. Lumina capătă o nuanţă caldă de roz, potrivit instrucţiunilor clare ale digeiului.
    - Te-ai prins, Kemosabe?
    - Îh... mda...
    - Atunci, dacă pot să zic aşa, vrei, te rog, să scoţi mâna din cur şi să treci la treabă?
    Coboară de pe scară, hotărându-se că Pete Wexler s-a ales cu cel mai mare spectacol gratis la care se poate aştepta pentru o trebuşoară de toată jena. Iar Pete, care a ajuns deja la o erecţie, scoate din cutie reflectorul roz al lui Simfonic Stan şi se pregăteşte să mai ajungă la una. Când urcă pe scară, prohabul îi trece pe lângă faţa Rebeccăi. Ea observă umflătura de acolo şi se muşcă de interiorul unui obraz pentru a-şi stăpâni un zâmbet. Bărbaţii sunt nătărăi, sigur că da. Nătărăi adorabili, unii dintre ei, dar nătărăi. Totul e că unii nătărăi îşi permit inele şi excursii şi cine în miez de noapte în localuri de noapte din Milwaukee, iar alţii nu.
    Pe cei mai mulţi nătărăi nu-i poţi pune să facă altceva decât să monteze un amărât de reflector.

    - Aşteptaţi, băieţi! strigă Ty Marshall. Ebbie! Ronnie! T.J.! Aşteptaţi!
    Peste umăr, Ebbie Wexler (care într-adevăr seamănă cu iubitul nu prea treaz la minte al lui Nancy, Dolofanul) strigă îndărăt:
    - Prinde-ne, împiedicatule!
    - Da! ţipă şi Ronnie Metzger. Prinde-ne, împ'edi'atule!
    Ronnie, un puşti pe care-l mai aşteaptă încă multe ore de logopedie, se uită peste umăr, aproape că intră cu bicicleta într-un taxator de parcare şi reuşeşte în ultima clipă să-l ocolească. Apoi o rup la fugă, umplând toţi trei trotuarul cu bicicletele (Dumnezeu să-l ajute pe cel care se îndreaptă în cealaltă direcţie), urmăriţi îndeaproape de umbrele lor.
    Tyler se gândeşte să facă un ultim sprint, apoi decide că i-au obosit prea tare picioarele. Mama şi tatăl lui spun că-i va prinde din urmă, cu timpul, că e pur şi simplu mic pentru vârsta sa, dar, frăţioare, Ty se cam îndoieşte. Şi s-a îndoit tot mai mult cu privire la Ebbie, Ronnie şi T.J. Chiar merită să ţină pasul cu ei? (Dacă Judy Marshall ar şti de aceste îndoieli, s-ar ridica în picioare şi ar aplauda - în ultimii doi ani s-a tot întrebat când fiul ei sclipitor şi inteligent se va sătura în sfârşit să-şi piardă vremea cu o asemenea adunătură de rataţi... ceea ce ea numeşte „pierde-vară”.)
    - Luaţi d-aci, zice Ty neconsolat - a preluat această obscenitate inofensivă dintr-o reluare de pe Sci-Fi Channel a unui miniserial intitulat The 10th Kingdom - şi se dă jos de pe bicicletă.
    Oricum, n-are niciun rost să gonească după ei; ştie unde să-i găsească, în parcarea de la 7-Eleven, bând Slurpee şi făcând schimb de cartonaşe Magic.
    Asta e altă problemă pe care Tyler o are cu prietenii lui. În zilele vestea, lui i-ar plăcea mai mult să facă schimb cu cartonaşe de baseball. Lui Ebbie, Ronnie şi T.J. nici nu le pasă de Cardinals, Indians, Red Sox şi echipa Brew. Ebbie a ajuns chiar să spună că baseballul e pentru fătălăi, comentariu pe care Ty îl consideră stupid (aproape jalnic), mai mult decât scandalos.
    Merge încet pe lângă bicicletă pe trotuar, recăpătându-şi suflul. Iată intersecţia străzilor Chase şi Queen. Străzii Queen, Ebbie îi zice strada Queer13. Sigur că da. Nu-i de mirare. Şi nu cumva asta-i o mare parte din problemă? Tyler e un băiat căruia îi plac surprizele; Ebbie Wexler este un băiat căruia nu-i plac. Motiv pentru care şi reacţiile lor opuse la muzica ce se auzea din camionetă, puţin mai devreme în această dimineaţă, au fost perfect previzibile.
    Tyler se opreşte la colţ, uitându-se de-a lungul Queen Street. Pe ambele părţi sunt tufişuri neîngrijite. Deasupra acestora, pe dreapta, se înalţă câteva acoperişuri roşii unite între ele. Casa de bătrâni. Lângă poarta principală, a fost aşezat un fel de anunţ. Curios, Tyler urcă înapoi pe bicicletă şi porneşte încet pe trotuar ca să arunce o privire mai îndeaproape. Ramurile cele mai lungi ale tufişului de lângă el şoptesc, lovindu-se de ghidonul bicicletei sale.
    Anunţul se dovedeşte a fi o căpşună uriaşă. ASTĂZI E SĂRBĂTOAREA CĂPŞUNELOR!!! stă scris sub ea. Ce, se întreabă Ty Marshall, o mai fi şi Sărbătoarea Căpşunelor? O petrecere, ceva exclusiv pentru bătrâni? E-o întrebare, însă nu una foarte interesantă. După ce se gândeşte câteva secunde, întoarce bicicleta şi se pregăteşte să pornească înapoi pe Chase Street.
   
    Charles Burnside intră în toaleta bărbaţilor din capătul coridorului Daisy, continuând să rânjească şi strângând în mână piatra de companie a lui Butch. În dreapta sa se află un şir de chiuvete cu câte o oglindă deasupra fiecăreia - sunt genul acela de oglinzi metalice pe care le găseşti în toaletele barurilor şi localurilor de joasă speţă. Într-una dintre acestea, Burny îşi vede reflexia rânjitoare. În alta, cea mai apropiată de fereastră, vede un băieţel într-un tricou Milwaukee Brewers. Băiatul stă lângă bicicleta sa, chiar în faţa porţii, şi citeşte anunţul cu Sărbătoarea Căpşunelor.
    Burny începe să saliveze. Şi nici nu se fereşte s-o facă.
    Burny salivează ca un lup dintr-un basm, fuioare albe de salivă înspumată curgându-i de la colţurile gurii şi rostogolindu-se peste bordura flască şi maronie a buzei sale inferioare. Saliva i se prelinge pe bărbie într-un pârâu de zoaie. Se şterge absent cu dosul mâinii sale noduroase şi dă cu ea de podea, fără a-şi dezlipi ochii de la oglindă. Băiatul de acolo nu este unul dintre sărmanii copilaşi rătăciţi ai acestei creaturi - Ty Marshall a trăit în French Landing de când s-a născut şi ştie exact unde se află - dar ar putea fi. S-ar putea rătăci foarte uşor şi să ajungă într-o anumită cameră. O anumită celulă. Sau să-şi târşâiască picioruşele însângerate spre un orizont straniu.
    Mai ales dacă Burny îşi face pe plac. Va trebui să se mişte cu iuţeală, dar, după cum am observat deja, Charles Burnside, dacă e îndeajuns de motivat, se poate mişca foarte repede.
    - Gorg, zice el spre oglindă.
    Rosteşte cuvântul fără sens cu un accent din Midwest perfect clar, perfect plat.
    - Vino, Gorg.
    Şi, fără să aştepte ce urmează - ştie ce urmează - Burny se întoarce şi porneşte spre şirul de patru separeuri. Intră în al doilea din stânga şi închide uşa.
    Tyler tocmai a urcat înapoi în şaua bicicletei, când tufişul foşneşte la nici zece metri de anunţul Sărbătorii Căpşunelor.
    Un corb mare şi negru îşi croieşte drum afară din frunziş, apărând pe trotuarul Queen Street. Se uită la băiat cu un ochi viu, inteligent. Stă cu picioruşele negre depărtate, deschide ciocul şi rosteşte:
    - Gorg!
    Tyler se uită la el, începând să zâmbească, neştiind sigur dacă a auzit bine, dar pregătit să fie încântat (la zece ani, e întotdeauna pregătit să fie încântat, întotdeauna gata să creadă incredibilul).
    - Poftim? Ai spus ceva?
    Corbul flutură din aripile-i lucioase şi înclină capul în aşa fel încât uratul devine aproape fermecător.
    - Gorg! Ty!
    Băiatul râde. I-a rostit numele! Corbul i-a rostit numele!
    Coboară de pe bicicletă, o sprijină pe proptea şi face doi paşi către corb. Gândul la Amy St Pierre şi Johnny Irkenham e - din păcate - cel mai îndepărtat din mintea sa.
    Crede că, fără-ndoială, corbul îşi va lua zborul când se va apropia de el, însă acesta nu face decât să bată puţin din aripi şi să facă un pas lateral către întunecimea înfrunzită a gardului viu.
    - Mi-ai rostit numele?
    - Gorg! Ty! Abbalah!
    Pentru o clipă, zâmbetul lui Ty şovăie. Acest ultim cuvânt îi e aproape cunoscut, iar asocierile pe care le produce, deşi vagi, nu sunt tocmai plăcute. Din cine ştie ce motiv, îl duce cu gândul la mama sa. Apoi corbul îi rosteşte iar numele; fără doar şi poate că spune Ty.
    Tyler mai face un pas spre pasărea neagră, îndepărtându-se de Queen Street. Corbul face şi el un pas, apropiindu-se şi mai mult de tufişul des. Nu e nici ţipenie pe stradă; partea aceasta din French Landing visează sub soarele de dimineaţă.
    Ty mai face un pas spre soarta-i crudă şi toate lumile se cutremură.
    Ebbie, Ronnie şi T.J. ies cu paşi ţanţoşi din magazinul 7-Eleven, unde tolomacul din spatele tejghelei tocmai i-a servit cu Slurpee de afine (tolomac e doar unul dintre numeroasele cuvinte peiorative pe care Ebbie le-a învăţat de la taică-său).
    Mai au şi pachete noi de cartonaşe Magic, câte două pachete de căciulă.
    Ebbie, cu buzele deja albăstrite, se întoarce spre T.J.
    - Du-te înapoi pe unde am venit şi adu-l pe împiedicam' ăla.
    T.J. pare jignit.
    - De ce eu?
    - Pentru că Ronnie a cumpărat cartonaşele, cap sec. Du-te repede.
    - De ce avem nevoie de el, Ebbie? întreabă Ronnie.
    Se sprijină de stativul pentru biciclete, înfulecând din bucăţile reci şi dulci de gheaţă.
    - Pentru că aşa zic eu, răspunde Ebbie cu trufie. Ideea e că Tyler Marshall, de obicei, are bani vinerea. De fapt, Tyler are bani aproape în fiecare zi. Părinţii lui sunt putrezi de bogaţi.
    Ebbie, care e crescut (dacă se poate spune aşa) doar de tatăl care ocupă un post de om de serviciu de toată jena, a nutrit deja o ură vagă faţă de Tyler din această pricină; primele acte de umilinţă nu sunt aşa departe, iar primele bătăi vor urma în scurt timp. Dar acum nu-i trebuie decât alte cartonaje Magic, un al treilea pachet pentru fiecare dintre ei. Faptul că lui Tyler nici nu-i plac aşa mult cartonaşele Magic nu va face decât să-i sporească încântarea de a-l vedea decartând.
    Dar mai întâi trebuie să-l aducă aici pe împiedicatul ăla mic. Sau pe micuţul împ'edi'at, cum îi zice Ronnie gură-bleagă. Lui Ebbie îi place asta şi crede că va începe şi el să-i spună aşa. Împ'edi'at. Bun cuvânt. Îi ia peste picior pe Ty şi Ronnie în acelaşi timp. Doi la preţ de unu.
    - Du-te, T.J. Numa' dacă nu vrei o urzică.
    T.J. nu vrea. Urzicile lui Ebbie Wexler dor ca dracu'.
    Suspină teatral, îşi scoate bicicleta din stativ, urcă pe ea şi coboară panta uşoară, ţinând ghidonul cu o mână şi îngheţata Slurpee cu cealaltă. Se aşteaptă să-l vadă pe Ty imediat, probabil mergând pe lângă bicicletă pentru că e aşa de... oooboo-siiit, însă Ty nu pare să fie pe Chase Street - ce să însemne şi asta?
    T.J. începe să pedaleze puţin mai repede.

    În toaleta bărbaţilor, ne uităm acum la şirul de separeuri.
    Uşa celui de-al doilea din stânga e închisă. Celelalte stau întredeschise pe balamalele lor cromate. Pe sub uşa închisă, vedem două glezne noduroase şi vânoase ieşind dintr-o pereche de şlapi mizerabili.
    O voce ţipă cu o forţă surprinzătoare. E vocea unui tânăr, aspră, înfometată şi furioasă. Reverberează plat între pereţii faianţaţi:
    - Ab-balah!Abbalah-dun! Munşun gorg!
    Brusc, apa se trage la toate toaletele. Nu doar la cea din separeul închis, ci la toate. Se trage apa şi la toate pisoarele din încăpere, mânerele lor cromate coborând cu o sincronizare perfectă. Apa se scurge Pe suprafeţele lor curbate de porţelan.
    Când întoarcem privirea de la pisoare la toalete, vedem că şlapii mizerabili - şi picioarele care erau în ei - au dispărut. Şi, pentru întâia oară, chiar am auzit sunetul produs de alunecare, genul de sunet pe care-l auzi ieşindu-ţi din plămâni când te trezeşti dintr-un coşmar la două noaptea.
    Doamnelor şi domnilor, Charles Burnside a părăsit clădirea.

    Corbul a ajuns acum înapoi lângă tufiş. Îl priveşte în continuare pe Tyler cu ochii lui luminoşi, siniştri. Tyler păşeşte spre el, simţindu-se hipnotizat.
    - Rosteşte-mi iar numele, şopteşte el. Rosteşte-mi iar numele şi poţi pleca.
    - Ty! croncăne corbul, făcându-i pe plac, apoi scutură scurt din aripi şi se strecoară în tufiş.
    Pentru o clipă, Tyler încă îl mai poate vedea, un amestec de negru lucios în verdele lucios, după care dispare.
    - Sfinte corbule! zice Tyler.
    Îşi dă seama ce-a spus şi scoate un râset scurt, tremurat.
    - Chiar a fost aievea? A fost, nu-i aşa?
    Se apleacă mai mult spre locul pe unde corbul a reintrat în tufiş, spunându-şi că, dacă a pierdut cumva o pană, o va lua ca suvenir, iar când o face, un braţ alb şi slăbănog ţâşneşte din verdeaţă şi-l prinde de gât cu precizie. Tyler are timp să scoată un singur cârâit îngrozit, după care e tras în tufiş. Un tenis îi este scos din picior de ramurile scurte şi rigide. Din cealaltă parte se aude un singur strigăt gutural, lacom - s-ar putea să fie Băiete! - şi apoi un bufnet, zgomotul unei pietre de companie lovind capul unui băieţel, poate. Apoi nu mai e nimic, decât huruitul îndepărtat al unei maşini de tuns iarba şi zumzetul mai apropiat al unei albine.
    Albina îşi face de lucru pe lângă florile aflate de cealaltă parte a tufişului, partea aparţinând azilului Maxton. Acolo nu mai e nimic de văzut decât iarbă verde şi, mai aproape de clădire, mesele la care locatarii vârstnici vor sta la prânz, la picnicul de Sărbătoarea Căpşunelor.
    Tyler Marshall a dispărut.
    T.J. Renniker opreşte la colţul lui Chase cu Queen. Din îngheţată îi curge un suc albastru-nchis peste încheietura mâinii, dar el observă asta în treacăt. La jumătatea Queen Street vede bicicleta lui Ty, înclinată regulamentar pe proptea, nu însă şi pe Ty.
    Mişcându-se încet - cumva, are un presentiment rău în privinţa asta - T.J. se duce la bicicletă. Cumva, devine conştient că ceea ce-a fost o îngheţată Slurpee s-a topit şi a devenit acum un cornet moale plin cu mucilagii. Îl aruncă în rigolă.
    E bicicleta lui Ty, asta-i clar. N-ai cum să confunzi Schwinnul ăla roşu de cincizeci de centimetri, cu ghidon curbat şi abţibildul Milwaukee Bucks verde pe lateral.
    Bicicleta şi...
    Lângă ea, lângă tufişul care trasează o graniţă între lumea bătrânilor şi cea a oamenilor normali, a oamenilor reali, T.J. vede un tenis Reebok. În jurul lui sunt împrăştiate câteva frunze verzi, lucioase. Din tenis se iţeşte o pană.
    Băiatul se holbează la tenis. N-o fi T.J. la fel de deştept ca Tyler, însă e puţin mai răsărit decât Ebbie Wexler, şi nu-i e greu să şi-l imagineze pe Tyler târât în tufiş, lăsându-şi bicicleta în urmă... un tenis... un singur tenis răsturnat...
    - Ty? strigă el. Te ţii de glume? Pentru că dacă-i aşa, ai face bine să încetezi. O să-i zic lui Ebbie să-ţi dea cea mai mare urzică pe care ai avut-o vreodată.
    Niciun răspuns. Ty nu se ţine de glume. Cumva, T.J. Ştie asta.
    Brusc, în mintea lui răsar gânduri legate de Amy St Pierre şi Johnny Irkenham. Aude (sau îşi închipuie că aude) paşi furişaţi în spatele tufişului: Pescarul, după ce şi-a asigurat cina, s-a întors după desert!
    T.J. încearcă să strige şi nu reuşeşte. Gâtul i s-a uscat. În loc să strige, se apleacă peste ghidonul bicicletei sale şi începe să pedaleze, doboară de pe trotuar şi continuă pe stradă, vrând să scape de silueta întunecată a tufişului aceluia cât mai repede posibil. Când coboară de pe bordură, roata din faţă a bicicletei sale Huffy calcă resturile îngheţatei sale Slurpee. Pedalând spre Chase Street, aplecat peste ghidon ca un pilot de Grand Prix, lasă o dâră întunecată şi lucioasă pe Pavaj. Seamănă cu sângele. Undeva în apropiere, un corb croncăne. Seamănă cu un râset.
   
    Aleea Robin Hood nr. 16: am mai fost pe-aci, cum i-a spus corista arhiepiscopului. Dacă tragem cu ochiul prin geamul de la bucătărie, o vedem pe Judy Marshall dormind în balansoarul din colţ. Are o carte în poală, romanul lui John Grisham pe care, ultima dată, l-am văzut pe noptiera ei. Pe podea, lângă ea, e o cană cu cafea rece. Înainte să aţipească, Judy a reuşit să citească zece pagini. Nu trebuie să dăm vina pe priceperea scriitoricească a domnului Grisham; Judy a avut o noapte grea, şi nu e prima. Au trecut peste două luni de când n-a mai reuşit să doarmă mai mult de două ore o dată. Fred ştie că soţia lui are o problemă, însă nu are habar cât de gravă este. Dacă ar şti, ar fi mult mai înspăimântat.
    Curând, Domnul fie cu el, îşi va forma o idee mai clară a stării ei mentale.
    Acum, ea începe să geamă răguşit şi să mişte capul dintr-o parte în alta. Cuvintele acelea aiuristice încep să-i iasă iar pe gură. Majoritatea sunt prea afectate de somn ca să fie inteligibile, dar recunoaştem abbalah şi gorg.
    Deschide brusc ochii. În lumina dimineţii care umple bucătăria cu auriul prăfuit al verii, aceştia sunt de-un albastru luminos, regal.
    - Ty! icneşte ea, şi picioarele îi zvâcnesc.
    Se uită la ceasul de deasupra aragazului. Au trecut douăsprezece minute după nouă şi totul pare contorsionat, aşa cum pare deseori când dormim profund, dar nu bine sau pentru mult timp. A tras după ea un vis chinuitor, nu tocmai un coşmar, asemenea unor fuioare mucilaginoase după naştere: bărbaţi cu pălării fedora trase pe frunte ca să le umbrească feţele, umblând pe picioroange ca ale personajelor din desenele lui R. Crumb şi terminate în pantofi mari, cu bombeu rotund, ca aceia ai aceloraşi personaje, siluete sinistre care se mişcau cu iuţeală pe fundalul unui oraş - Milwaukee? Chicago? - şi în faţa unui ameninţător cer portocaliu.
    Coloana sonoră a visului a fost piesa King Porter Stomp interpretară de formaţia lui Benny Goodman, cea pe care o asculta întotdeauna tatăl ei atunci când o lua puţin pe ulei, iar senzaţia din vis fusese un îngrozitor amestec de spaimă şi durere: lucruri înfiorătoare se întâmplaseră, însă răul cel mai mare aştepta să se întâmple.
    Nu e niciun dram din uşurarea pe care oamenii o simt de obicei când se trezesc din vise rele - uşurarea pe care ea însăşi o simţise când era tânără şi... Şi...
    - Întreagă la minte, zice ea pe-o voce croncănită, abia trezită. King Porter Stomp. Ca să vezi.
    Ei i se păruse întotdeauna că era genul de muzică pe care-l auzi în vechile desene animate, cele în care şoareci cu mănuşi albe alergau înăuntru şi afară din găuri în pereţi cu o viteză ameţitoare. Odată, când tata o luase la dans pe piesa asta, simţise că o înţeapă ceva tare. Ceva din pantalonii lui. După aceea, când el punea muzica lui de dans, ea încerca să fie în altă parte.
    - Termină, zice pe aceeaşi voce croncănită.
    E vocea unui corb, şi-i trece prin gând că a văzut un corb în vis. Sigur, sută la sută. Corbul Gorg.
    - Gorg înseamnă moarte, spune, şi-şi linge buza superioară uscată fără să-şi dea seama.
    Limba îi iese mai mult ca de obicei şi, la întoarcere, vârful ei îi linge nările, caldă şi umedă şi cumva reconfortantă.
    - Acolo, gorg înseamnă moarte. Acolo...
    Departe e cuvântul pe care nu-l rosteşte. Înainte să o facă, vede ceva pe masa din bucătărie care nu s-a aflat acolo înainte. E-o cutie de nuiele. Din ea iese un sunet, un sunet slab, adormit.
    Angoasa îi cuprinde pântecele, făcându-i viscerele să pară desprinse şi apoase. Ştie cum se numeşte o asemenea cutie: coş. E-un coş de pescar.
    În zilele acestea, în French Landing este un pescar. Un pescar rău.
    - Ty? strigă ea, dar sigur că nu primeşte răspuns.
    În afară de ea, nu mai e nimeni în casă. Dale e la serviciu, iar Ty trebuie că e la joacă afară - mai mult ca sigur.
    E mijlocul lui iulie, mijlocul vacanţei de vară, şi Ty precis umblă hai-hui prin oraş, făcând toate lucrurile gen Ray Bradbury-August Derleth pe care le fac băieţii când au la dispoziţie o întreagă, nesfârşită zi de vară. Dar nu e singur; Dale a discutat cu el şi i-a spus să rămână alături de amici până ce e prins Pescarul, măcar până atunci, şi i-a spus-o şi ea. Judy nu-l agreează cine ştie cât pe puştiul familiei Wexler (şi nici pe ai familiilor Metzger şi Renniker), dar unitatea dă putere. Ty probabil că n-o să se înalţe intelectual vara asta, dar cel puţin...
    - Cel puţin e în siguranţă, rosteşte ea cu vocea cârâită a Corbului Gorg.
    Şi totuşi, cutia care a apărut pe masa din bucătărie în timpul scurtului ei somn pare să nege asta, să nege întregul concept de siguranţă. De unde să fi apărut? Şi ce-i chestia aia albă de deasupra ei?
    - Un bilet, zice ea şi se ridică.
    Străbate porţiunea scurtă de podea dintre balansoar şi masă aidoma cuiva care se află încă într-un vis.
    Biletul e o bucată de hârtie împăturită. Pe jumătatea pe care o poate vedea scrie Dulce Judy ochi albaştri. La colegiu, înainte să-l cunoască pe Dale, a avut un iubit care-i spunea aşa. I-a cerut să n-o mai facă - era supărător, siropos - şi, când el a tot uitat (intenţionat, bănuia ea), l-a abandonat ca pe-o cârpă veche. Iar acum, iat-o din nou, porecla aia idioată, luând-o în derâdere.
    Judy deschide robinetul fără să-şi dezlipească ochii de la bilet, îşi umple căuşul palmei cu apă rece şi bea. Câteva picături cad pe Dulce Judy ochi albaştri şi cerneala se întinde imediat. E scris cu stiloul? Ce demodat! Cine mai scrie cu stiloul în zilele astea?
    Întinde mâna după bilet, apoi o trage înapoi. Zgomotul dinăuntrul cutiei e mai puternic acum. E-un zumzet. E...
    - Sunt muşte, zice ea.
    Gâtul şi-a revenit de la apă şi nu mai are vocea croncănită, dar în urechi încă mai îi răsună vocea Corbului Gorg.
    Ştii cum fac muştele.
    Ia biletul.
    Nu vreau.
    Da, dar ai NEVOIE sa-l iei! Acum, ia-l! Unde ţi-e CURAJUL, fricoasă mică ce eşti?
    Bună întrebare. A dracu' de bună întrebare. Scoate limba, o trece iute peste buză şi despicătura de sub nas. Apoi ia biletul şi-l despătureşte.
    Scuze că n-a mai rămas decât un singur rinichi. Pe celălalt l-am prăjit şi l-am mâncat. A fost foarte bun!
    Pescarul
    Nervii din degetele, palmele, încheieturile şi antebraţele lui Judy Marshall se blochează brusc. Culoarea i se scurge atât de tare din fată că-i devin vizibile venele albastre din obraji. E-un adevărat miracol că nu leşină. Biletul îi cade dintre degete şi pluteşte în zigzag nană pe podea. Strigând numele fiului ei iar şi iar, aruncă în lături capacul coşului de pescar.
    Înăuntru sunt colaci roşii, sclipitori, de intestin, viermuind de muşte. Sunt săculeţii boţiţi ai plămânilor şi pompa cât un pumn care a fost inima unui copil. E pernuţa purpurie, groasă, a ficatului... Şi un rinichi. Amestecul acesta de viscere viermuieşte de muşte şi toată lumea e gorg, gorg, gorg.
    În nemişcarea însorită a bucătăriei sale, Judy Marshall începe acum să urle, şi e sunetul nebuniei în sfârşit eliberate din cuşca-i şubredă, nebunia dezlănţuită.
   
    Butch Yerxa a avut de gând să intre după prima ţigară - ai întotdeauna multe de făcut în zilele de Sărbătoarea Căpşunelor (deşi Butch cel bun la suflet nu urăşte micuţa sărbătoare artificială aşa cum o urăşte Pete Wexler). Apoi Petra English, o femeie de serviciu de la Asphodel, a trecut pe-acolo şi-au început să discute despre motociclete şi, înainte să-şi dea seama, trecuseră douăzeci de minute.
    El îi spune Petrei că trebuie să plece, ea îi spune lui să nu uite că orice tristeţe aduce o bucurie, iar Butch se strecoară înapoi pe uşă şi dă de-o surpriză neplăcută. Acolo e Charles Burnside, gol-puşcă, stand lângă birou cu mâna pe piatra pe care Butch o foloseşte ca prespapier. (Fiul lui a făcut-o în tabără anul trecut - a vopsit cuvintele de pe ea, cel puţin - şi Butch crede că-i simpatică foc.) Butch n-are nimic cu rezidenţii - cu siguranţă l-ar lua la trei păzeşte pe Pete Wexler dacă ar şti de chestia cu ţigările, nici vorbă numai să-l denunţe -, dar nu-i place ca ei să-i atingă obiectele personale.
    Mai ales individul asta, care e scârbos până la Dumnezeu atunci când are cât de cât minţile în cap. Aşa cum e acum.
    Butch i-o vede în ochi. Adevăratul Charles Burnside a ieşit la suprafaţă după aer, poate în cinstea Sărbătorii Căpşunelor.
    Şi că tot veni vorba de căpşune, Burny se pare c-a dat deja iama în ele. Are urme de roşu pe buzele şi în cutele adânci de la colţurile gurii.
    Butch însă abia dacă se uită la asta. Pe Burny sunt alte pete. Pete maronii.
    - Vrei să iei mâna de pe aia, Charles? întreabă el.
    - De pe ce? ripostează Burny, apoi adaugă: Cap pătrat.
    Butch nu vrea să spună „de pe piatra mea de companie”, pentru că asta sună aiurea.
    - De pe prespapierul meu.
    Burny coboară privirea spre piatra pe care tocmai a pus-o la loc (au fost câteva urme de sânge şi păr pe ea când a ieşit din separeul toaletei, însă chiuvetele de acolo pentru curăţat sunt făcute, nu?), îşi lasă mâna să cadă de pe ea, dar rămâne acolo.
    - Curăţă-mă, bufonule. M-am căcat pe mine.
    - Văd. Dar mai întâi spune-mi dacă te-ai dus să-ţi împrăştii căcatul şi prin bucătărie. Şi ştiu ca-i fost acolo, aşa că să nu minţi.
    - M-am spălat pe mâini mai întâi, zice Burny şi le arată.
    Sunt noduroase, dar, cu toate acestea, roz şi curate. Până şi unghiile sunt curate. Le-a spălat fără doar şi poate. Apoi adaugă:
    - Labagiule.
    - Vino la baie cu mine, zice Butch. Labagiul cap pătrat te va curăţa lună.
    Burny pufneşte, dar îl însoţeşte destul de ascultător.
    - Eşti pregătit pentru dansul de după-amiază? îl întreabă Butch, doar ca să spună ceva. Ţi-ai lustruit pantofii de dans, uriaşule?
    Burny, care te poate surprinde uneori când e într-adevăr în toate minţile, zâmbeşte, arătând câţiva dinţi îngălbeniţi.
    Ca şi buzele, pe ei sunt pete roşii.
    - Da', dom'le, îs gata să mă destrăbălez, zice.
....................................................................