2-17
Cât despre acel ceva care nu este o veche pătură din surplusul armatei, în spatele unui vârtej de urme prăfuite şi făgaşe, în capătul îndepărtat al podelei, silueta ei palidă zace turtită şi cu faţa-n sus, cu jumătatea superioară ieşind din balta întunecată.Un braţ se întinde flasc peste nisip; celălalt stă ridicat, sprijinit de perete. Degetele de la ambele mâini sunt strânse-n palmă. Părul aspru, blond-căpşună, cade moale pe lângă faţa mică. Dacă ochii şi gura afişează vreo expresie recognoscibilă, aceea este de uşoară surpriză. Acesta e un accident al firii; nu înseamnă nimic, căci alcătuirea chipului acestei copile o face să pară uşor surprinsă chiar şi- n timp ce doarme. Vânătăi ca petele de cerneală şi mâzgăleli de radieră i se întind pe pomeţi, pe tâmple, pe gât. Un tricou alb purtând sigla celor de la Milwaukee Brewers şi mânjit cu noroi şi sânge uscat îi acoperă torsul de la gât la buric.
Jumătatea de jos a corpului, palidă ca fumul mai puţin acolo unde e spuzită cu sânge, se întinde în balta întunecată, unde muştele înnebunite planează şi se aşază.
Piciorul ei stâng, gol şi zvelt, cuprinde un genunchi zgâriat şi se termină cu piscul unui tenis New Balance mânjit cu sânge, mărimea treizeci şi cinci, cu şireturile legate cu nod dublu, cu vârful îndreptat spre tavan. Acolo unde ar trebui să fie perechea acestui picior e-un loc gol, căci şoldul ei drept se termină, brusc, într-un
ciot zdrenţuit.
Ne aflăm în prezenţa celei de-a treia victime a Pescarului, Irma Freneau, fetiţa în vârstă de zece ani. Undele de şoc stârnite de dispariţia ei în după-amiaza zilei de ieri de pe trotuarul din faţa magazinului video vor creşte în forţă şi număr după ce Dale Gilbertson îi va găsi cadavrul, de acum în ceva mai mult de o zi.
Pescarul a luat-o de pe Chase Street şi-a transportat-o - nu ne dăm seama cum - pe Chase Street şi Lyall Road în sus, pe lângă 7-Eleven şi sala VFW, pe lângă casa în care Wanda Kinderling face spume şi bea, pe lângă sclipitoarea navă spaţială din sticlă a lui Goltz şi dincolo de graniţa dintre oraş şi zona agricolă.
Era în viaţă atunci când Pescarul a trecut-o pragul de lângă reclama Coca-Cola ciuruită. Trebuie să se fi zbătut, trebuie să fi strigat. Pescarul a dus-o la zidul din spate şi-a redus-o la tăcere cu lovituri în faţă. Foarte probabil, a strangulat-o. I-a coborât corpul pe podea şi i-a aranjat membrele. Cu excepţia tenişilor New Balance albi, i-a scos toate hainele de la brâu în jos, chiloţii, jeanşii, şortul, orice o fi purtat Irma atunci când a răpit-o. După care, Pescarul i-a tăiat piciorul drept.
Folosind un soi de cuţit lung şi cu lamă grea, şi fără ajutorul unui satâr sau fierăstrău, a despicat carnea şi osul până ce-a reuşit să detaşeze piciorul de restul corpului. Apoi, poate cu doar două sau trei lovituri vârtoase în gleznă, a retezat laba piciorului. A aruncat-o în lături aşa cum era, încă încălţată cu tenisul alb. Laba piciorului Irmei nu era importantă pentru Pescar - lui nu-i trebuia decât piciorul.
Aici, prietenii mei, avem o alunecare în toată regula.
Trupul mic şi inert al Irmei Freneau pare să se turtească de parcă ar vrea să se topească şi să curgă printre scândurile putrede ale duşumelei. Muştele îmbătate zumzăie neabătute.
Câinele continuă să încerce să-şi scoată prada zemoasă din tenis. Dacă ar fi să-l readucem la viaţă pe Ed Gilbertson cel fără multă minte şi să-l punem să stea lângă noi, ar cădea în genunchi şi ar boci. Noi, pe de altă parte...
Noi nu suntem aici să bocim. Nu cum ar face-o Ed, în orice caz, cuprinşi de-o ruşine îngrozită, refuzând să credem că aceasta este realitatea. Ceva înspăimântător s-a petrecut în această baracă, iar efectele şi urmele acestui ceva plutesc peste tot în jurul nostru. Noi am venit să observăm, să trecem în revistă şi să înregistrăm impresiile, imaginile reziduale, cele lăsate în coada de cometă a celor întâmplate.
Acestea ne vorbesc prin toate aceste amănunte, prin urmare zăbovesc chiar dacă s-au consumat deja, prin urmare ne împresoară. O solemnitate adâncă, foarte adâncă, emană, din scenă, iar această solemnitate ne face umili. Fără ea, n-am înţelege nimic; marele mister ne-ar scăpa şi noi am merge mai departe surzi şi orbi, ignoranţi ca porcii. Hai să încercăm să nu mergem mai departe ca nişte porci. Trebuie să onorăm această scenă - muştele, câinele care roade piciorul retezat, sărmanul corp palid al Irmei Freneau, enormitatea celor ce i s-au întâmplat - recunoscându-ne nimicnicia. Prin comparaţie, nu suntem nimic mai mult decât nişte aburi.
O albină grasă intră nepăsătoare pe geamul fără sticlă aflat la doi metri de cadavrul Irmei, pe peretele lateral, şi face un tur lent şi explorator al părţii din spate a barăcii. Suspendată sub aripile ei neclare, albina pare aproape prea grea ca să zboare, dar înaintează hotărâtă, cu uşurinţă şi fără grabă, mişcându-se mult deasupra podelei însângerate într-un cerc larg. Muştele, corcitura şi Irma o ignoră.
Pentru noi însă, albina, care continuă să zboare satisfăcută în spatele camerei ororilor, a încetat să mai fie un motiv bine-venit de abatere a atenţiei şi-a fost absorbită de misterul care ne înconjoară. E un detaliu al scenei, şi ea ne cere răspicat umilinţă şi ne vorbeşte. Huruitul greoi şi sfredelitor al aripilor sale pare să definească centrul exact al undelor sonore vălurite, de intensitate înaltă, produse de muştele lacome: ca un cântăreţ la un microfon în faţa unui cor, albina controlează fundalul acustic. Sunetul se acumulează şi ajunge la un punct grav.
Când albina intră într-una din dârele de lumină galbenă ce pătrund prin peretele dinspre est, dungile ei strălucesc în negru şi auriu, aripile fuzionează într-un evantai şi insecta devine o minune complexă, suspendată în aer. Fata măcelărită se aplatizează pe scândurile duşumelei. Umilinţa noastră, senzaţia noastră de nimicnicie, înţelegerea noastră a gravităţii profund întipărite în această scenă ne relevă forţele şi puterile ce ne depăşesc capacitatea de înţelegere, a unui fel de măreţie întotdeauna prezentă şi activă, dar perceptibilă numai în momente precum acesta.
Am fost onoraţi, însă onoarea e insuportabilă. Albina zumzăitoare dă ocol înapoi spre fereastra din spate şi trece într-o altă lume, şi, urmându-i exemplul, o luăm şi noi din loc, ieşind pe fereastră, în lumina soarelui, sus în văzduh.
Miroase a căcat şi urină la căminul de bătrâni Maxton; senzaţia fragilă şi instabilă de alunecare de la casa dezaxată de la nord de Autostrada 35; bâzâitul muştelor şi balta de sânge de la fosta Ed's Eats. Ah! Pfui! Chiar nu există vreun loc în French Landing, ne-am putea întreba, unde să fie ceva frumos dincolo de suprafaţă? Unde ce-i în mână nu-i minciună, ca să zicem aşa?
Răspunsul scurt: nu. French Landing ar trebui să poarte la fiecare punct de intrare indicatoare rutiere mari care să spună: ATENŢIE! ALUNECARE ÎN DESFĂŞURARE! TRECEŢI PE RISCUL VOSTRU!
Magia care acţionează aici este Magia Pescarului. A făcut din „plăcut” un lucru măcar temporar perimat. Dar noi putem merge într-un loc mai plăcut, iar dacă putem, probabil că ar trebui s-o facem, fiindcă avem nevoie de-o pauză să ne tragem sufletul. Poate că nu vom reuşi să scăpăm de alunecare, însă cel puţin putem vizita locuri unde nimeni nu se caca în pat sau nu sângerează pe podea (cel puţin nu încă).
Aşadar, albina merge pe drumul ei, iar noi pe al nostru; drumul nostru ne duce spre sud, pe deasupra altor păduri care îşi emană mireasma de viaţă şi oxigen - un aer ca acesta nu mai există, cel puţin nu în lumea asta - şi apoi din nou în civilizaţie.
Porţiunea aceasta de oraş se numeşte Libertyville, nume pe care i l-a dat Consiliul Local din French Landing în 1976. N-o să vă vină să credeţi, dar Ed Gilbertson cel pântecos, Regele Hotdogilor în persoană, a fost membru al acelui grup bicentenar de părinţi ai oraşului; acelea au fost zile ciudate, maica mea, zile într-adevăr ciudate. Nu la fel de ciudate ca acestea, totuşi; în French Landing, acestea sunt Zilele Pescarului, nestatornicele zile ale alunecării.
Străzile din Libertyville au nume pe care adulţii le găsesc colorate, iar copiii, dureroase. Unii dintre cei din urmă se ştie că numesc zona aceasta de oraş Popoville. Haideţi să coborâm acum prin dulcele aer al dimineţii (deja se încălzeşte; va fi cu siguranţa o zi demnă de Sărbătoarea Căpşunelor).
Trecem încet şi fără zgomot pe deasupra Cawelot Street, lăsăm în urmă intersecţia Camelot cu Avalon şi-o luăm de-a lungul Avalon spre Calea Domniţei Marian. De pe Domniţa Marian înaintăm spre - să fie de mirare? - Aleea Robin Hood.
Aici, la numărul 16, o drăgălaşă căscioară în stil Cape Cod care pare perfectă pentru Cuviincioasa-Familie-Muncitoare-În-Drum-Spre-Mai-Bine, găsim un geam de la bucătărie deschis. Se simte miros de cafea şi pâine prăjită, o minunată combinaţie de miresme care sfidează alunecarea (măcar de n-am şti cum stau de fapt lucrurile; măcar de n-am fi văzut câinele făcându-şi mendrele, mâncând un picior dintr-un tenis aşa cum un copil ar mânca un hotdog direct din chiflă) şi urmăm aroma înăuntru. E plăcut să fii invizibil, nu-i aşa?
Să observi în tăcerea noastră divină. Măcar de-ar fi puţin mai al naibii de neliniştitor ce ne-au văzut ochii divini! Dar asta-i o divagaţie. Acum suntem prinşi în horă, la bine şi la rău, şi- am face bine să ne vedem mai departe de treabă. E păcat să iroseşti lumina zilei, cum zic oamenii în partea asta de lume.
Aici, în bucătăria de la numărul 16, este Fred Marshall, a cărui fotografie onorează în prezent afişul cu Vânzătorul Lunii din sala de prezentare de la Echipamente Agricole Districtul French. Fred a mai fost numit şi Angajatul Anului în trei din ultimii patru ani (acum doi ani, Ted Goltz i-a dat premiul lui Otto Eisman, doar ca să scape de monotonie), iar când el îşi face meseria nimeni nu radiază mai mult farmec, personalitate sau totală cumsecădenie. Voiaţi ceva plăcut?
Doamnelor şi domnilor, vi-l prezentăm pe Fred Marshall!
Numai că acum zâmbetul său încrezător nu se vede, iar părul său, întotdeauna bine pieptănat la serviciu, n-a văzut încă pieptenul. Poartă un şort Nike şi-un tricou cu mâneci tăiate în locul obişnuitei sale uniforme kaki perfect călcate şi-al cămăşii sport. Pe poliţa mobilei de bucătărie se află exemplarul familiei Marshall al ziarului La Riviere Herald, deschis la o pagină interioară.
Fred are în ultima vreme destule probleme pe cap - sau, mai degrabă, soţia lui, Judy, are probleme, iar ce-i al ei e şi al lui, aşa a spus preotul când i-a unit în sfânta taină a cununiei -, iar ceea ce citeşte nu-l ajută deloc să se simtă mai bine. Nici pe departe. E continuarea articolului de pe prima pagină şi, desigur, autorul e mult iubitul scormonitor în rahat Wendell „PESCARUL ÎNCĂ ÎN LIBERTATE” Green.
Continuarea e-o recapitulare ca la carte a primelor două crime (Oribil şi Tot Mai Oribil, aşa se gândeşte Fred la ele) şi, în timp ce citeşte, Fred îşi îndoaie mai întâi piciorul stâng sub el şi-apoi pe cel drept, întinzându-şi muşchii aceia atât de importanţi ai coapselor şi pregătindu-se pentru alergarea
de dimineaţă. Ce-ar putea fi mai anti-alunecare decât o alergare de dimineaţă? Ce-ar putea fi mai plăcut? Ce-ar putea strica un început aşa minunat al unei zile aşa frumoase în Wisconsin?
Păi, ce ziceţi de asta: Visurile lui Johnny Irkenham erau destul de simple, potrivit tatălui său îndurerat. [Tată îndurerat, îşi zice Fred, întinzându-se şi închipuindu-şi-l pe fiul său dormind la etaj. Doamne Dumnezeule, ajută-mă să nu ajung niciodată un tată îndurerat. Neştiind, desigur, că în scurt timp va trebui să-şi asume acest rol.] Johnny voia să se facă astronaut”, a zis George Irkenham, un zâmbet luminându-i pentru puţin timp chipul epuizat, aista, fireşte, atunci când nu avea să stingă incendii ca membru al detaşamentului de pompieri din French Landing sau să lupte cu criminalitatea ca membru al Asociaţiei Americane a Dreptăţii.”
Aceste visuri neprihănite s-au sfârşit într-un coşmar pe care nu ni-l putem închipui. [Dar sunt sigur c-o să încerci, îşi zice Fred, începând acum să facă exerciţii de ridicare pe vârfuri.]
La începutul acestei săptămâni, corpul lui dezmembrat a fost descoperit de către Spencer Hovdahl din Centralia. Hovdahl, un fost ofiţer de credite la First Farmer State Bank, examina o fermă abandonată din French Landing deţinută de John Ellison, care locuieşte într-un district vecin, în intenţia de-a iniţia procedurile de repunere în posesie. „De la început nu voiam să mă aflu acolo”, i-a spus Hovdahl reporterului nostru.
„Dacă urăsc ceva, urăsc chestiile astea de repunere în posesie. [Aşa cum îl cunoaşte Pe Spencer Hovdahl, Fred are foarte mari îndoieli că „chestii” a fost cuvântul pe care l-a folosit.] Mi-am dorit şi mai puţin să mă aflu acolo după ce am intrat în coteţul găinilor. E şubred şi gata să se dărâme, şi n-aş fi intrat dacă nu auzeam zumzetul albinelor. Am crezut c-ar putea fi un stup acolo. Albinele sunt o pasiune de-a mea şi eram curios. Domnul să m-ajute, cât eram de curios. Sper să nu mai fiu curios niciodată.”
În coteţul găinilor a găsit corpul lui John Wesley Irkenham, în vârstă de şapte ani. Cadavrul fusese dezmembrat şi bucăţile de carne atârnate în lanţuri prinse de grinzile putrede ale coteţului. Chiar dacă şeful poliţiei Dale Gilbertson n-a vrut nici să confirme, nici să infirme, surse de încredere din cadrul poliţiei din La Riviere spun că torsul, coapsele şi fesele fuseseră muşcate...
Bun, asta-i ajunge lui Fred, toată lumea la duşuri. Închide ziarul dintr-o mişcare sigură şi-l azvârle cât e poliţa de lungă, până la cafetiera Mr. Coffee. Pentru Dumnezeu, niciodată nu tipăreau chestii din astea în ziar când el era copil. Şi de ce Pescarul, pentru numele lui Dumnezeu? De ce trebuiau să-i dea fiecărui monstru o poreclă cu şpil, să transforme un tip de teapa celui care a făcut asta în Celebritatea Descreierată a Lunii?
Evident, nimic de genul ăsta nu s-a întâmplat vreodată când el avea vârsta lui Tyler, dar principiul... blestematul principiu al problemei...
Fred îşi termină exerciţiile de ridicat pe vârfuri, amintindu-şi să poarte o discuţie cu Tyler. Îi va veni mai greu decât discuţia scurtă pe care au avut-o despre de ce i se întăreşte uneori trebuşoara, dar trebuie s-o facă fără doar şi poate.
Sistemul amicilor, îi va spune Fred. Acum va trebui să rămâi alături de amicii tăi, Ty. Să nu mai umbli haihui de capul tău o vreme, bine?
Şi totuşi, gândul că Ty chiar ar putea fi ucis i se pare îndepărtat lui Fred; e-un subiect de documentare dramatice la televizor sau poate a unui film de Wes Craven. Să-i spunem Scream 4: Pescarul. De fapt, nu s-a făcut oare un film cam în ideea asta? Un tip îmbrăcat în impermeabil de pescar umblând de colo-colo şi omorând adolescenţi cu un cârlig? Poate, dar nu copii mici, nu copilaşi ca Amy St Pierre şi Johnny Irkenham. Iisuse, lumea se ducea de râpă chiar sub ochii săi.
Părţi ale corpului agăţate de lanţuri într-un coteţ de găini părăginit, asta-i partea care-l urmăreşte. Oare poate fi adevărat aşa ceva?
Poate fi aici, chiar aici şi-acum în ţara lui Tom Sawyer- Becky Thatcher?
Ei, nu te mai gândi. E timpul să-ţi începi alergarea.
Dar poate că ziarul s-a pierdut cumva în dimineaţa asta, gândeşte Fred, luându-l de pe poliţă şi împăturindu-l până când seamănă cu o carte groasă în ediţie de masă (Însă o parte din titlul de primă pagină îl acuză chiar şi aşa: PESCARUL ÎNCĂ ÎN LI). Poate că ziarul, cumva, pur şi simplu, ştiu eu, a ajuns de bună-voie drept în bătrânul tomberon de lângă casă.
Da, bună idee. Pentru că Judy s-a comportat ciudat în ultima vreme, iar poveştile vibrante ale lui Wendell Green despre Pescar nu ajută cu nimic (Torsul şi coapsele muşcate, îşi spuse Fred în vreme ce străbate încet casa cufundată în tăcerea primelor ore ale dimineţii spre uşă, şi dacă tot te-ai apucat, domnule chelner, cere-le să-mi taie o halcă sănătoasă şi frumoasă de cur). Ea citeşte obsesiv relatările din presă, fără a face vreun comentariu, însă lui Fred nu-i place felul smucit în care îşi mişcă ochii sau celelalte ticuri pe care le-a dezvoltat: atingerea neîncetată a buzei de sus cu limba, de pildă... Şi uneori, asta în ultimele două sau trei zile, i-a văzut limba ajungând până sus de tot şi atingându-i despicătura chiar de sub nas, o ispravă care i s-ar fi părut imposibilă dacă n-ar fi revăzut-o aseară, în timpul ştirilor locale. Se duce la culcare din ce în ce mai devreme şi uneori vorbeşte în somn - cuvinte stranii, îngălate, care nu par să aparţină limbii engleze. Uneori, când i se adresează, ea nu-i răspunde, se uită doar în gol, cu ochii căscaţi, mişcând mărunt din buze, frământându-şi palmele (pe dosul lor au început să apară crestături şi zgârieturi, chiar dacă îşi taie regulat foarte scurt unghiile).
Ty a observat şi el ciudăţeniile exagerate ale mamei sale.
Sâmbătă, în timp ce tatăl şi fiul prânzeau împreună - Judy era la etaj, unde fugea un lung pui de somn, unul dintre multele, altă nouă abatere de la normalitate - băiatul a întrebat brusc, din senin:
- Care-i problema cu mama?
- Ty, nu e nicio problemă cu...
- Ba este! Tommy Erbter zice că-n ultimele zile îi mai lipseşte o cola ca să fie un Happy Meal complet.
Şi oare nu lipsise decât puţin să se întindă peste supa de roşii şi sandviciurile cu brânză prăjită şi să-i tragă o scatoalcă fiului său? Singurului său fiu? Bunului şi bătrânului Ty, care nu era decât îngrijorat? Domnul să-l apere, ba bine că nu.
În faţa uşii, în capătul potecii de ciment care duce la stradă, Fred începe să alerge încet pe loc, inspirând adânc de câteva ori, făcându-şi rezerva de oxigen pe care o va folosi în curând. De obicei, aceasta e cea mai bună parte din zi (dacă se face abstracţie, desigur, de momentele când el şi Judy fac dragoste, iar în ultima vreme asta s-a întâmplat dureros de rar). Îi place senzaţia - ştiinţa - faptului că poteca aceasta ar putea fi începutul drumului spre oriunde, că ar putea porni de-aici, din cartierul Libertyville al French Landingului, şi să ajungă în New York... În San Francisco... În Bombay... În trecătorile din munţii Nepalului. Fiecare pas făcut dincolo de uşa cuiva face o invitaţie lumii (poate chiar universului), iar ăsta e un lucru pe care Fred Marshall îl înţelege intuitiv.
El vinde tractoare John Deere şi cultivatoare Case, da, s-a înţeles asta, însă imaginaţia nu-i lipseşte cu desăvârşire.
Când el şi Judy erau studenţi la UW-Madison, primele lor întâlniri aveau loc la cafeneaua din apropierea campusului, un refugiu cu jazz, espresso şi poezie numit Chocolate Watchband. N-ar fi complet deplasat să spunem că se îndrăgostiseră pe fondul sonor al beţivilor furioşi declamând operele lui Allen Ginsberg şi Gary Snyder în difuzoarele ieftine, dar delicios de zgomotoase din Chocolate Watchband.
Fred mai inspiră o dată adânc şi îşi începe alergarea. Pe Aleea Robin Hood în jos spre Calea Domniţei Marian, unde-i face cu mâna lui Deke Purvis. Deke, în halat şi şlapi, tocmai culege de pe jos, din veranda sa, porţia zilnică de mefienţă a lui Wendell Green. Apoi intră pe Avalon Street, grăbind acum puţin pasul, arătându-şi călcâiele dimineţii.
Totuşi, nu-şi poate alunga grijile.
Judy, Judy, Judy, gândeşte cu vocea lui Cary Grant (o glumită care şi-a pierdut de mult hazul pentru iubirea vieţii sale).
Sunt bolboroselile de când doarme. E felul în care îşi roteşte ochii. Şi să nu uităm momentul (doar acum trei zile) când a urmărit-o până în bucătărie şi ea nu era acolo - se dovedise că era în spatele lui, coborând scările, iar cum a făcut asta i se pare mai puţin important decât de ce a făcut-o, să se furişeze sus pe scările din spate şi-apoi să coboare bocănind pe cele din faţă (pentru că asta trebuie să fi făcut; e singura modalitate la care se poate gândi). Mai sunt atingerile şi mângâierile constante pe care le face cu limba.
Fred ştie unde duc toate acestea: Judy se comportă ca o femeie înspăimântată. Asta se întâmplă încă de dinainte ca Amy St Pierre să fie omorâtă, aşa că nu poate fi din cauza Pescarului, sau nu intru totul din cauza Pescarului.
Dar mai e o problemă şi mai mare. Până acum două săptămâni, Fred v-ar fi spus că soţia lui n-are nici măcar un singur oscior de teamă în corp. Poate că are doar un metru cincizeci şi cinci („Hei, ajungi până la genunchiul unui purice”, zisese bunica lui Fred când făcuse cunoştinţă cu logodnica nepotului său), însă Judy are o inimă de leu, are inima unui războinic viking. Asta nu-i o gogomănie, nici o exagerare, nici o licenţă poetică: este purul adevăr aşa cum îl vede Fred, şi tocmai contrastul dintre ceea ce ştia înainte şi ceea ce vede acum e lucrul care-l sperie cel mai tare.
De pe Avalon intră în goană pe Camelot, traversând intersecţia fără să se uite după maşini, alergând mai repede ca de obicei, aproape sprintând în loc să facă jogging. Îşi aminteşte ceva ce s-a întâmplat cam cu o lună după ce au început să iasă împreună.
Ca de obicei, se duseseră la Chocolate Watchband, numai că acum după-amiaza, ca să asculte un cvartet de jazz care chiar se descurcase binişor. Nu că ar fi ascultat ei cine ştie cât, după cum îşi dă seama acum Fred; mai mult îi vorbise lui Judy despre cât de puţin îi plăcea să urmeze cursurile Colegiului de Agricultură şi Zootehnie (Mu-U, ziceau îngâmfaţii de la Litere şi ştiinţe) şi cât de puţin îi plăcea Prostita părere a familiei sale cum că, după absolvire, se va întoarce acasă şi-l va ajuta pe Phil să aibă grijă de ferma familiei din French Landing. Ideea de a-şi petrece viaţa în jug cu Phil îi provoca lui Fred o mare tristeţe.
Ce-ţi doreşti, atunci? întrebase Judy. Ţinându-i mâna pe masă, o lumânare arzând într-un borcan de jeleu, formaţia de jazz de pe scenă cântând o improvizaţie suavă numită I'll Be There for You.
Nu ştiu, spusese el, dar îţi zic un lucru, Jude, ar fi trebuit să mă fi înscris la Administrarea Afacerilor, nu la Mu-U. Mă pricep mult mai bine la vânzare decât la plantare.
Atunci, de ce nu te transferi?
Pentru că familia mea crede...
Nu familia ta îţi va trăi viaţa, Fred, ci tu.
E uşor să vorbeşti, îşi aminteşte că şi-a zis, dar apoi s-a întâmplat ceva pe drumul de întoarcere în campus, ceva atât de uimitor şi dincolo de puterea sa de înţelegere a modului în care trebuie să meargă lucrurile în viaţă, încât îl umple de mirare chiar şi acum, după aproape treisprezece ani.
Continuând să vorbească despre viitorul lui şi despre viitorul lor împreună. {Aş putea fi o soţie de fermier, zisese Judy, dar numai dacă soţul meu vrea într-adevăr să fie fermier) Adânciţi în asta. Lăsându-şi picioarele să-i poarte fără a le păsa cine ştie cât unde se aflau. Şi-apoi, la intersecţia lui State Street cu Gorham, un scrâşnet de frâne şi un bang metalic asurzitor le întrerupseseră conversaţia.
Fred şi Judy întorseseră privirea şi văzuseră o camionetă Dodge care tocmai tamponase o furgonetă Ford cu ani buni la activ.
Din furgonetă care intrase cât se poate de clar în indicatorul de oprire de la capătul lui Gorham Street cobora un bărbat de vârstă mijlocie îmbrăcat într-un costum maroniu de om ajuns la vârsta mijlocie. Părea în egală măsură speriat şi zdruncinat, iar Fred credea că pe bună dreptate; bărbatul care se apropia de el dinspre camionetă era tânăr, corpolent (Fred îşi amintea în mod special pântecele care i se răsfrângea peste betelia jeanşilor) şi ţinea în mână un levier. Cretin fără minte ce eşti! strigă tânărul corpolent. Uite ce mi-ai făcut cu camioneta! Asta-i maşina lu’ tata, cretin afurisit!
Costum-de-Vârstă-Mijlocie s-a dat îndărăt, cu ochii căscaţi, cu mâinile ridicate, Fred urmărind fascinat scena din faţa magazinului Rickman's Hardware, spunându-şi: O, nu, domnule, proastă idee. Nu dai înapoi când ai de-a face cu un tip ca ăsta, mergi către el, chiar şi-aşa nebun cum e. Îl provoci - nu vezi că-l provoci? Atât de fascinat că nu şi-a dat seama că mâna lui Judy nu mai era într-a sa, ascultând cu un soi de preştiinţă bolnăvicioasă cum domnul Costum-de-Vârstă- Mijlocie, continuând să dea înapoi, bolborosea cum că-i pare rău... că-i numai şi numai vina lui, nu s-a uitat, nu s-a gândit... hârtii de asigurări... Banca Rurală... să deseneze o schiţă... să cheme un poliţist ca să ia declaraţii...
Şi în tot acest timp, tânărul corpolent înainta, lovind cu capătul levierului în palmă, fără să-l asculte. Acolo nu era vorba de asigurare sau despăgubire; acolo era vorba despre cum domnul Costum-de-Vârstă-Mijlocie îl speriase ca toţi dracii în vreme ce nu făcea decât să-şi vadă liniştit de drum şi de treburile sale şi să-l asculte pe Johnny Paycheck cântând Take This Job and Shove It. Tânărul corpolent avea de gând să încaseze şi el un mic cec de răzbunare1 pentru c-a fost speriat ca toţi dracii şi zdruncinat la volan de i-a sunat apa-n cap... trebuia să încaseze ceva, cât de puţin, pentru că mirosul celuilalt bărbat îl aţâţa, mirosul ăla galben ca pişatu' de teamă şi lipsă înnăscută de apărare. Era o situaţie ca-n bancul cu iepurele şi câinele de la fermă şi, cat ai clipi, iepurele a rămas fără niciun pic de loc unde să mai bată în retragere; domnul Costum-de-Vârstă-Mijlocie era lipit de furgoneta sa şi, într-o clipă, levierul avea să înceapă să fluture în aer şi sângele avea să-nceapă să se-mprăştie.
Numai că n-a fost pic de sânge şi nici măcar o singură fluturare prin aer, pentru că, pe nepusă masă, Judy DeLoius s-a aflat acolo, mare cat să ajungă la genunchiul unui purice, dar stând între ei, uitându-se netemătoare în sus la faţa roşie a tânărului corpolent.
Fred a clipit, întrebându-se cum, pentru numele lui Dumnezeu, ajunsese ea acolo atât de repede. (Mult mai târziu, va simţi exact acelaşi lucru când o va urma până în bucătărie doar ca să audă bocănitul egal al paşilor ei coborând pe scările din faţă.) Şi apoi? Apoi Judy l-a plesnit pe tânărul corpolent peste braţ! Pleosc! l-a plesnit drept peste bicepsul cărnos, lăsându-şi amprenta albă a palmei pe carnea pistruiată şi arsă de soare sub mâneca tricoului albastru rupt al individului. Fred a văzut-o, dar nu i-a venit să-şi creadă ochilor.
Termină cu asta! a strigat Judy în sus spre faţa surprinsă şi începând-să-fie-zăpăcită a lui tânărului corpolent. Pune-l jos şi termină odată! Nu fi prost! Vrei să ajungi la închisoare pentru o reparaţie care valorează doar şapte sute de dolari? Pune-l jos! Revino-ţi în fire, uriaşule! Pune... chestia... aia... JOS!
A urmat o secundă în care Fred a fost cât se poate de convins că tânărul corpolent va lăsa oricum levierul jos, dar drept în căpşorul frumuşel al iubitei sale. Însă Judy nici n-a clipit, ochii ei nu s-au dezlipit nici-o clipă de ochii tânărului cu levierul, care o domina cu cel puţin treizeci de centimetri şi probabil c-o depăşea în greutate cu vreo nouăzeci de kilograme. Cu siguranţă, în ziua aceea Judy n-a emanat niciun miros galben de urină de teamă; limba ei n-a atins deloc agitată buza superioară şi despicătura de sub nas; ochii ei scăpărători erau neabătuţi.
Şi, după încă un moment, tânărul corpolent a lăsat levierul jos.
Fred nu-şi dăduse seama că în jur se adunaseră o mulţime de gură-cască până când nu auzise ropotul spontan de aplauze al celor, poate, treizeci de privitori. S-a alăturat şi el, niciodată mai mândru de ea ca în clipa aceea. Şi, pentru prima dată, Judy a părut înfiorată. A rămas însă locului, înfiorată sau nu. I-a adus pe cei doi laolaltă, trăgându-l pe domnul Costum-de-Vârstă-Mijlocie în faţă de un braţ şi silindu-i pur şi simplu să-şi dea mâna. Când au sosit poliţiştii, tânărul corpolent şi domnul Costum-de-Vârstă-Mijlocie şedeau umăr la umăr pe bordură, studiindu-şi reciproc hârtiile de asigurare. Caz închis.
Fred şi Judy şi-au continuat drumul spre campus, ţinându-se iar de mână. Cale de două cvartale, Fred n-a scos o vorbă. Era oare copleşit de admiraţie pentru ea? Bănuia acum că da. În cele din urmă, a zis: A fost incredibil.
Ea i-a aruncat o privire scurtă şi stânjenită, un zâmbet scurt şi la fel de stânjenit. Ba n-a fost, a zis. Dacă vrei să-i spui cumva, spune-i spirit de bun cetăţean. L-am văzut pe tipu' ăla pregătindu-se să se-arunce singur în puşcărie. Nu voiam să se întâmple asta. Sau să păţească ceva celălalt.
Şi totuşi, această ultimă remarcă a făcut-o aproape ca pe-un ultim gând, iar Fred i-a simţit pentru întâia oară nu doar curajul, ci şi sufletul ei neabătut de viking. Trecuse de partea tânărului corpolent pentru că... păi, pentru că celălalt individ se temea.
Dar nu ţi-a fost teamă? a întrebat-o el. Încă era atât de uluit de cele văzute, încât nu-i trecuse prin minte - deocamdată - că ar trebui să-i fie puţin ruşine; în definitiv, cea care luase atitudine în locul lui fusese tocmai iubita sa, iar asta nu era deloc conform Evangheliei după Hollywood.
Nu ţi-a fost teamă că, în focul momentului, tipul cu levierul îţi va trage una?
În ochii lui Judy apăruseră nedumerirea. Mei nu mi-a trecut prin cap, a zis.
Camelot se lărgeşte într-un târziu în Chase Street, unde se vede o frântură mică şi plăcută din Mississippi în zile senine ca aceasta, însă Fred nu merge atât de departe. Se întoarce din punctul cel mai înalt al Liberty Hights şi porneşte înapoi pe unde a venit, cu tricoul acum leoarcă de sudoare. De obicei, alergarea îl face să se simtă mai bine: nu însă şi azi, cel puţin nu încă.
Neînfricata Judy din după-amiaza aceea de la intersecţia lui State cu Gorham seamănă atât de puţin cu Judy cea cu privire rătăcită şi uneori detaşată de orice care locuieşte acum în casa sa - Judy cea care trage pui de somn după pui de somn şi care-şi frământă mâinile -, încât Fred chiar a discutat cu Pat Skarda despre asta. Ieri se întâmplase asta, - când doctorul a venit la Goltz's să se uite la maşinile de tuns iarba cu şa.
Fred îi arătase vreo două, o Deere şi o Honda, s-a interesat ce-i mai face familia, apoi a întrebat (nepăsător, a sperat): Hei, doctore, spune-mi ceva: crezi că e posibil ca o persoană să înnebunească aşa, pur şi simplu? Fără niciun semn, adică?
Skarda îi aruncase o privire tăioasă care lui Fred chiar îi plăcuse. E vorba de un adult sau de un adolescent, Fred?
Păi, nu e vorba de nimeni, de fapt. Un râset mare, din tot sufletul - neconvingător pentru propriile-i urechi şi, judecând după privirea lui Skarda, nu prea convingător nici pentru el. De nimeni real, în orice caz. Dar, ipotetic vorbind, să zicem un adult.
Skarda căzuse pe gânduri, apoi clătinase din cap. Sunt puţine lucruri general valabile în medicină şi existaşi mai puţine în psihiatrie. Astea fiind zise, trebuie să-ţi spun că mi se pare foarte puţin probabil ca o persoană să „înnebunească aşa, pur şi simplu „. S-ar putea să fie o trecere foarte rapidă, însă e vorba totuşi de-o trecere. Auzim cum se spune „lui cutare sau cutare i-a sărit o doagă”, însă asta se-ntâmplă rareori. Disfuncţia mentală - comportamentul nevrotic sau psihotic - cere timp pentru a se dezvolta şi, de obicei, există semne prevestitoare. Cum se mai simte mama ta în ultima vreme, Fred?
Mama? O, hei, ea se simte bine. O duce pe roze.
Şi Judy?
Îi luase o clipă ca să afişeze un zâmbet, dar imediat ce reuşi, afişă unul mare de tot. Mare şi sincer. Judy? Şi ea o duce pe roze, doctore. Sigur că da. Pe zi ce trece. Cum să nu? Pe zi ce trece. Doar că manifestă câteva semne, atâta tot.
Poate or să treacă, îşi zice el. Endorfinele alea straşnice în sfârşit îşi fac treaba şi, cât ai zice peşte, lucrul ăsta pare plauzibil. Optimismul e-o stare mult mai normală pentru Fred, care nu crede în alunecare, şi un zâmbet firav îi înfloreşte pe buze - primul din ziua aceasta. Poate că semnele or să treacă. Poate că orice-ar fi în neregulă cu ea o să dispară la fel de repede cum a apărut. Poate că-i chiar, înţelegi, o chestie legată de ciclu. Ca sindromu' premenstrual.
Doamne, dacă asta ar fi totul, ce uşurare! Până una-alta, trebuie să se gândească la Ty. Trebuie să poarte o discuţie cu Tyler despre sistemul amicilor, pentru că, deşi Fred nu crede în ceea ce Wendell Green aparent încearcă să insinueze, că fantoma unui celebru canibal de la finele secolului şi tăntălău absolut pe nume Albert Fish2 a apărut, din cine ştie ce motiv, aici în ţinutul Coulee, că cineva este fără doar şi poate acolo şi că acest cineva a ucis doi copilaşi şi-a făcut lucruri de nedescris (cel puţin dacă nu eşti Wendell Green, se pare) cadavrelor.
Torsul, coapsele şi fesele muşcate, îşi zice Fred şi aleargă mai repede, deşi acum simte o înţepătură între coaste. Şi totuşi, asta merită a fi repetat: nu crede că aceste orori chiar îl pot atinge pe fiul său, şi nu vede nici cum ar fi putut provoca starea lui Judy, dat fiind că ciudăţeniile ei au început pe când Amy St Pierre era încă în viaţă, la fel şi Johnny Irkenham, amândoi probabil jucându-se fericiţi fiecare în curtea din spatele casei lui.
Poate una, poate alta... dar ajunge cu Fred şi îngrijorările lui, bine? Haideţi să ne ridicăm din preajma minţii sale pline de griji şi să ajungem înaintea lui înapoi la Aleea Robin Hood nr. 16 - haideţi să mergem direct la sursa problemelor sale.
Fereastra dormitorului conjugal de la etaj e deschisă, iar draperia nu reprezintă, desigur, o oprelişte; ne strecurăm drept prin ea, intrând odată cu briza şi primele sunete ale zilei ce se trezeşte la viaţă.
Sunetele French Landingului trezindu-se la viaţă n-o trezesc pe Judy Marshall. Nu, ea stă cu ochii căscaţi încă de la ora trei, scrutând umbrele după nici ea nu ştie ce, fugind de vise prea oribile ca să şi le aducă aminte. Şi totuşi, îşi aduce aminte unele lucruri, oricât de puţin şi-ar dori asta.
- Am văzut iar ochiul, rosteşte ea în camera goală.
Limba îi iese din gură şi, fără ca Fred să fie prin preajmă ca s-o vadă (ea ştie că o urmăreşte; o fi ea îngrozită, însă nu e proastă), nu mângâie doar despicătura de sub nas, ci o acoperă cu o mişcare amplă, ca un câine care-şi linge chioampele după un bol de resturi.
- E-un ochi roşu. Ochiul lui. Ochiul Regelui.
Ridică privirea la umbrele copacilor de afară. Dănţuiesc pe tavan, alcătuind siluete şi feţe, siluete şi feţe.
- Ochiul Regelui, repetă, iar acum începe trucul cu mâinile: se frământă şi se răsucesc şi se strâng şi apasă. Abbalah! Vulpile-n vizuini! Abbalah-dun, Regele Purpuriu! Şobolanii-n văgăuni! Abbalah Munşun! Regele e-n Turnul lui, mănâncă pâine şi miere! Spărgătorii-s în subsol, fac bani bătând fiere!
Clatină capul dintr-o parte în cealaltă. O, vocile astea, din întuneric ies ele, şi uneori se trezeşte cu o imagine arzând în spatele ochilor, imaginea unui necuprins turn stratificat înălţându-se în mijlocul unui câmp de trandafiri. Un câmp de sânge. Apoi încep vorbele, vorbirea în limbi, declarativ, cuvinte pe care nu le înţelege, darămite să le controleze, un flux amestecat de engleză şi păsărească.
- Târâş, târâş, târâş, zice ea. Micuţii se târăsc pe picioruşele-nsângerate... o, pentru numele lui Hristos, n-o să înceteze asta niciodată?
Limba îi ţâşneşte afară din gură şi-o linge pe vârful nasului; pentru o clipă, nările îi sunt înfundate de propria-i salivă, iar capul îi bubuie
...Abbalah, Abbalah-dun, Can-tah Abbalah...
de cuvintele alea străine şi teribile, de imaginile alea teribile şi îngemănate ale Turnului şi-ale peşterilor arzătoare de dedesubt, peşteri prin care micuţii se târăsc cu picioare însângerate. Mintea stă să-i plesnească de câte sunt şi numai un singur lucru le va face să se oprească, există o singură cale de-a avea pace.
Judy Marshall se ridică în capul oaselor. Pe măsuţa de lângă ea e-o veioză, un exemplar al celui mai recent roman de John Grisham, un carneţel (cadou de ziua ei din partea lui Ty, fiecare pagină purtând antetul IATĂ ÎNCĂ O IDEE MINUNATĂ DE-A MEA!) şi un pix pe care e imprimat LA REVIERE SHERATON.
Judy apucă pixul şi mâzgăleşte în carneţel.
Niciun Abbalah niciun Abbalah-dun niciun Turn niciun Spărgător niciun Rege Purpuriu doar vise astea-s doar visele mele.
E suficient, însă obiectele de scris sunt de asemenea drumuri spre oriunde şi, înainte să poată dezlipi vârful acestuia din carneţelul aniversar, mai scrie un rând:
Casa întunericului e intrarea în Abbalah intrarea în iad, şeol Munşun toată lumile şi spiritele astea Ajunge! Bunule şi milostivule Dumnezeu, ajunge! Şi ce-i mai rău: Dar dacă totul începe să aibă sens?
Aruncă pixul înapoi pe masă, unde se rostogoleşte până la piciorul veiozei şi rămâne nemişcat. Apoi rupe pagina din carneţel, o mototoleşte şi-o vâră în gură. Mestecă frenetic, nerupând-o, dar cel puţin morfolind-o până se îmbibă cu salivă, apoi o înghite. Preţ de-o clipă îngrozitoare îi rămâne blocată în gât, dar apoi se desprinde din loc. Cuvintele şi lumile dau înapoi, şi Judy cade din nou pe perne, epuizată.
E palidă la faţă şi transpirată, are ochii umflaţi de lacrimi nevărsate, însă umbrele mişcătoare de pe tavan nu i se mai pare că seamănă cu nişte feţe - feţele copiilor care se târăsc, ale şobolanilor în văgăuni, vulpi în vizuini, ochiul Regelui, Abbalah-Abbalah-dun! Acum sunt din nou,doar umbrele copacilor. Ea este Judy DeLois Marshall, soţia lui Fred, mama lui Ty. Acesta e Libertyville, acesta e French Landing, acesta e districtul French, acesta e Wisconsin, aceasta e America, aceasta e emisfera nordică, aceasta e lumea, şi altă lume în afară de aceasta nu există. Fă să fie aşa.
Ah, fă să fie aşa.
Ochii i se închid şi, când recade complet în somn, noi străbatem camera spre uşă, dar, cu puţin înainte să ajungem acolo, Judy Marshall mai spune un lucru - îl spune pe când trece graniţa somnului.
- Burnside nu-i numele tău. Unde-i văgăuna ta?
Uşa dormitorului e închisă, aşa că noi folosim gaura cheii, trecând prin ea ca o şoaptă. Mergem de-a lungul holului, trecând pe lângă poze cu familia lui Judy şi cu a lui Fred, inclusiv o fotografie cu ferma familiei Marshall unde Fred şi Judy au petrecut o îngrozitoare, dar în fericire scurtă perioadă nu cu mult după ce s-au căsătorit. Vreţi Un stat bun? Să nu-i vorbiţi lui Judy Marshall despre fratele lui Fred, Phil. Numai să nu-i daţi apă la moară, cum ar spune fără doar şi poate George Rathbun.
Camera de la capătul holului nu are gaură de cheie, aşa că ne strecurăm pe sub ea ca o telegramă şi intrăm într-o cameră pe care o recunoaştem imediat ca fiind a unui băiat: ne dăm seama după mirosurile amestecate de şosete sport murdare şi unguent pentru picioare. E-o cameră mică aceasta, însă pare mai mare decât a lui Fred şi Judy din cealaltă parte a holului, foarte probabil pentru că lipseşte izul de anxietate. Pe pereţi sunt postere cu Shaquille O'Neal, Jeremy Burnitz, echipa Milwaukee Bucks de anul trecut... Şi idolul lui Tyler Marshall, Mark McGwire.
Mark McGwire joacă la Cards, iar Cards sunt duşmanul, dar, la naiba, nu-i ca şi când Milwaukee Brewers chiar ar reprezenta o provocare pentru cineva. Echipele Brew au fost vecine în liga americană şi sunt tot vecine în naţională. Iar McGwire... păi, el e un erou, nu? E puternic, e modest şi poate arunca o minge de baseball cât vezi cu ochii. Până şi tatăl lui Tyler, care ţine doar cu echipe din Wisconsin, crede că McGwire e un tip straşnic. „Cel mai bun lovitor din istoria jocului”, l-a numit după sezonul în care a strâns şaptezeci de tururi complete, iar Tyler, deşi în anul acela legendar nu era decât un ţânc, n-a uitat-o niciodată.
Tot pe peretele acestui băieţel care va fi în curând a patra victimă a Pescarului (da, a existat deja o a treia, după cum am văzut), la loc de cinste, chiar deasupra patului său, se află un poster care înfăţişează un castel mare şi întunecat la capătul unei pajişti lungi şi înnegurate. În partea de jos a posterului, pe care el l-a prins pe perete cu scotch (mama lui îi interzice categoric să folosească piuneze), stă scris REVENIŢI LA AULD SOD cu litere mari, verzi.
Ty se gândeşte să-l ia de pe perete doar cât să decupeze partea asta. Nu-i place posterul pentru că ar manifesta vreun interes pentru Irlanda; lui, imaginea îi şopteşte despre alt loc, un loc aflat cu Totul Altundeva. E ca fotografia unui splendid regat legendar unde în păduri s-ar putea afla inorogi şi-n peşteri balauri.
Nici vorbă de Irlanda; nici vorbă măcar de Harry Potter. Hogwarts e-un loc destul de plăcut pentru după-amiezile de vară, însă acesta e un castel din Regatul de cu Totul Altundeva. E primul lucru pe care-l vede Tyler Marshall dimineaţa, ultimul lucru pe care-l vede seara şi exact aşa îi place să fie.
Stă ghemuit pe-o pane în chiloţi, o virgulă umană cu păr blond închis ciufulit şi-un deget mare aproape de gură, mai lipsind de fapt doar unu sau doi centimetri să fie supt.
Visează - îi vedem pupilele cum se mişcă de la stânga la dreapta în spatele pleoapelor închise. I se mişcă şi buzele...
Şopteşte ceva... Abbalah? Oare şopteşte cuvântul mamei sale?
Cu siguranţă nu, dar...
Ne aplecăm mai aproape ca să ascultăm, dar înainte să putem auzi cât de cât ceva, un circuit din ceasul-radio roşu-strident al lui Tyler se încinge şi, pe nepregătite, vocea lui George Rathbun umple încăperea, rechemându-l astfel pe Tyler din oricare ar fi fost visele care i se derulau sub chica aceea ciufulită.
- Oameni buni, tre' să m-ascultaţi acu', de câte ori v-am zis asta? Dacă nu ştiţi de Mobilierul Fraţilor Henreid din French Landing şi Centralia, nu ştiţi ce înseamnă mobila adevărată. Exact, vorbesc despre Fraţii Henreid, căminul Extazului Colonial. Seturi de living seturi de sufragerie seturi de dormitor, mărci celebre pe care le cunoaşteţi şi în care aveţi încredere precum La-Z-Boy, Breton Wood şi Moosehead, PÂNĂ ŞI UN ORB VEDE CLAR CĂ FRAŢII HENREID ÎNSEAMNĂ CALITATE!
Ty Marshall râde încă dinainte să fi deschis complet ambii ochi. Îl adoră pe George Rathbun; George e sigur marfă.
Iar acum, fără a schimba măcar viteza de la reclama publicitară:
- Oameni buni, sunteţi pregătiţi pentru Gala Berarilor, n-aşa? Mi-aţi trimis ilustratele-alea cu numele, adresa şi el telefono vostru pe ele? Sper că da, pen' că la miezul nopţii se închide concursul. Dacă aţi uitat... pa şi pusi!
Ty închide ochii la loc şi rosteşte pe muteşte acelaşi cuvânt de trei ori: Căcat, căcat, căcat. El a uitat să se înscrie, iar acum nu poate decât să spere că tatăl lui (care ştie cât de uituc îi poate fi fiul) a ţinut minte şi l-a înscris el în concurs.
- Marele premiu? zice George. NUMAI ocazia ca tu sau persoana Pre-fe-ra-tă din câte cunoaşteţi să fie băiatul sau fata de mingi a Echipei Brew în tot campionatul Cincinnati. NUMAI ocazia să câştigaţi o crosă de baseball auto-gra-fi-a-tă de Richie Sexson, CHERESTEGIUL care ţine FULGERUL! Ca să nu mai pomenesc de cincizeci de locuri gratis de partea primei baze alături de mine, George Rathbun, Colegiul Ambulant al Cunoştinţelor despre Baseball din ţinutul Coulee. DA' DE CE Vă ZIC EU ASTA? Dacă a-ţi ratat înscrierea, e prea târziu pentru voi. Caz închis, joc terminat, trage-ţi fermoarul! O, ştiu de ce-am adus vorba de asta - ca să fiu sigur c-o să fiţi pe recepţie vinerea viitoare ca să vedeţi dacă rostesc NUMELE VOSTRU la radio!
Ty oftează. Nu sunt decât două şanse ca George să rostească la radio numele lui: una slabă şi niciuna. Nu că i-ar păsa cine ştie cât să fie băiat de mingi, îmbrăcat într-o uniformă Brewers lălâie şi să alerge prin faţa atâtor oameni în Miller Park, dar să aibă propria crosă a lui Richie Sexson, cherestegiul cu fulgerul... ce mişto ar fi asta!
Tyler se rostogoleşte din pat, miroase subsuorile tricoului de ieri, îl azvârle cât colo şi scoate altul din sertar. Tata îl întrebă uneori de ce-şi reglează alarma de deşteptare aşa devreme - în definitiv, e-n vacanţa de vară - şi Tyler nu pare să izbutească să-l facă să priceapă că fiecare zi e importantă, mai ales cele pline de căldură şi soare şi nicio responsabilitate clară. E ca şi când ar exista o voce mică în el care-l avertizează să nu irosească niciun minut, nici măcar unul singur, pentru că timpul nu aşteaptă.
Ceea ce George Rathbun spune mai departe alungă ultimele fuioare ale somnului din creierul lui Tyler - e ca un val de apă rece.
- Ce zici, Coulee, vrei să vorbim despre Pescar?
Tyler rămâne nemişcat, pe spinare trecându-i un fior rece şi-apoi coborându-i pe braţe. Pescarul. Un dezaxat care omoară copii... Şi îi mănâncă? Păi, a auzit şi el zvonul, în principal de la copiii mai mari de la terenul de baseball sau de la centrul de recreere French Landing, dar cine ar face ceva atât de scârbos? Canibalism, pfui!
Vocea lui George scade în intensitate.
- Acu' o să vă zic un mic secret, aşa că plecaţi urechea la unchiul vostru George.
Tyler șade pe pat, ţinându-şi tenişii de şireturi şi plecând urechea la unchiul său George, aşa cum i s-a cerut să facă.
Pare ciudat să-l audă pe George Rathbun vorbind despre un subiect atât de... atât de nesportiv, însă Tyler are încredere în el. Nu George Rathbun a prezis că Badgers vor ajunge cel puţin în primii opt acum doi ani, când toată lumea zicea că vor fi scoşi din competiţie în prima rundă a Marelui Dans? Ba da. Caz închis, joc terminat, trage-ţi fermoarul.
Vocea lui George scade şi mai mult în intensitate, până la ceva ce aproape că e o şoaptă confidenţială.
- Pescarul original, băieţi şi fete, Albert Fish, e mort şi plecat dintre noi de şaizeci şi şapte de ani şi, din câte ştiu eu, n-a ajuns niciodată foarte departe la vest de New Jersey. Mai mult, probabil a fost un FAN AFURISIT AL YANKEE! AŞA CĂ FII PE PACE, COULEE! CAAALMEAZA-TE!
Tyler se relaxează, zâmbind, şi începe să-şi încalţe tenişii.
Calmează-te, bine zis. E încă o zi, şi mda, bine, mama lui a fost puţin cam dusă în ultima vreme, dar o să-şi revină ea.
Haideţi să plecăm pe nota asta optimistă - să facem ca maioneza şi s-o tăiem, cum ar spune vajnicul George Rathbun. Şi, că tot veni vorba de George, acea voce ubicuă a dimineţilor din ţinutul Coulee, n-ar trebui oare să-i facem o vizită? Nu-i o idee rea. Haideţi s-o facem chiar acum.
3.
Ieşim pe geamul lui Tyler, plecăm din Libertyville, zburând spre sud, în diagonală, nemaizăbovind acum, ci bătând zdravăn din aripile astea bătrâne, zburând cu un ţel în gând.
Ne îndreptăm spre carnea heliografică a soarelui de dimineaţă devreme pe Părintele Apelor, ar Şi spre cea mai mare cutie de şase sticle din lume. Între ea şi County Road Oo (i-am putea spune Nailhouse Row dacă am vrea; de-acum suntem deja cetăţeni de onoare ai French Landingului) se află un turn radio, cu becul de semnalizare din vârf acum invizibil în lumina puternică a acestei nou-născute zile de iulie.
Simţim miros de iarbă şi copaci şi pământ care se încălzeşte şi, pe măsură ce ne apropiem de turn, mai simţim şi aroma spumoasă şi dospită a berii.
Lângă turnul radio, în parcul industrial de pe partea estică a Peninsula Drive, se află o clădire mică de cărămidă arsă cu o parcare suficient de mare pentru şase maşini şi duba de patrulă a districtului, un Ford Econoline decrepit vopsit într-un roz-candel de măr. Pe măsură ce ziua se scurge şi după-amiaza face loc serii, umbrele cilindrice ale cutiei de şase sticle vor cădea mai întâi peste indicatorul de pe peluza cheală din faţa drumului de acces, apoi peste clădire, apoi peste parcare. KDCU-AM, anunţă indicatorul, vocea voastră VORBITOARE ÎN ŢINUTUL COULEE. Peste asta, cu vopsea spray de-un roz aproape identic cu cel al dubei de patrulă, e scrisă o declaraţie ardentă: TROY IUBĂŞTE PĂ MARYANN!
DA! Mai târziu, Howie Soule, mecanicul de la U-Crew, va curăţa asta (probabil în timpul emisiunii Rush Limbaugh, care e transmisă prin satelit complet automatizată), dar pentru moment rămâne, spunându-ne ce trebuie să ştim despre „iubărea” de provincie în centrul Americii. Se pare că, totuşi, am găsit ceva plăcut.
Când ajungem, pe uşa laterală a staţiei iese un bărbat subţirel îmbrăcat în pantaloni Dockers kaki, o cămaşă albă fără cravată din bumbac egiptean încheiată până la gât şi bretele maronii (sunt la fel de subţiri ca şi el, bretelele astea, şi mult prea şmecheroase ca să fie numite suspensoare; suspensoarele sunt nişte lucruri vulgare pe care le poartă doar creaturi precum Chipper Maxton şi Sonny Heartfield, de la casa de pompe funebre). Individul acesta cu păr cărunt mai poartă şi o pălărie fedora foarte rigidă, antică, dar foarte bine întreţinută. Bentiţa ei maronie se potriveşte cu bretelele.
Poartă ochelari de aviator. Ocupă un loc pe iarba din stânga uşii, sub un difuzor ca vai de el din care se aude transmisia de acum: ştirile locale. După asta vor veni informaţiile agricole din Chicago, ceea ce înseamnă că are la dispoziţie zece minute înainte să se aşeze din nou în faţa microfonului.
Privim cu o nedumerire crescândă cum scoate un pachet de ţigări American Spirit din buzunarul cămăşii şi aprinde una cu o brichetă de aur. Cu siguranţă, individul acesta elegant cu bretele, pantaloni Dockers şi pantofi Bass Veejun nu poate fi George Rathbun. În minte, ne-am creat deja o imagine a lui George şi este a unui tip foarte diferit de acesta.
Cu ochiul minţii vedem un individ cu o burtă uriaşă atârnând peste betelia albă a pantalonilor ecosez (din cauza cârnăciorilor ălora de la stadion), un ten roşu ca praful de cărămidă (din cauza berilor ălora de la stadion, fără a mai pomeni de toate urletele alea la antrenorii mişei) şi un gât scurt şi gros (perfect pentru găzduirea corzilor ălora vocale de azbest). George Rathburn cel din imaginaţia noastră - şi a întregului ţinut Coulee, se înţelege de la sine - e un om cu ochi bulbucaţi, lat în cur, cu părul zburlit, cu plămâni încăpători, înghiţitor de tablete Rolaids antiaciditate, şofer de Chevy, votant al republicanilor, un infarct ambulant şi-o vistierie de picanterii sportive, înflăcărări nebuneşti, prejudecăţi smintite şi colesterol la cote înalte.
Individul de aici nu e individul din imaginaţie. Individul acesta are mişcări de dansator. Individul acesta e-un ceai cu gheaţă într-o zi toridă. E fercheş ca regele de pică.
Dar chiar asta-i partea comică, nu? ăhă. Gluma cu digeiul gras cu voce subţire, numai că întoarsă pe dos. Într-un sens absolut real, George Rathbun nici nu există. E un hobby în acţiune, o ficţiune în carne şi oase şi doar una dintre numeroasele personalităţi ale bărbatului costeliv. Cei de la KDCU îi cunosc numele adevărat şi cred că înţeleg gluma (replica de încheiere fiind, desigur, marca lui George, chestia cu „până şi un orb”), dar nu pricep nici jumătate din ea.
Pricep exact o treime din ea, pentru că bărbatul în pantaloni Dockers şi pălărie fedora de pai este, de fapt, patru oameni într-unui singur.
În orice caz, George Rathbun a fost salvarea postului KDCU, ultima staţie de radio AM care a supravieţuit pe piaţa sălbatică a posturilor FM. Vreme de cinci dimineţi pe săptămână, săptămână de săptămână, el a fost un El Dorado al perioadei când majoritatea oamenilor pleacă la serviciu.
Echipa-U (cum îşi spun ei) îl iubesc de-a dreptul la nebunie.
Deasupra lui, difuzorul continuă să pârâie:
- ...încă niciun indiciu, potrivit şefului poliţiei Dale Gilbertson, care a spus că reporterul Wendell Green de la Herald este „un răspandac al groazei rupt de realitatea locului, pe care-l interesează mai mult să vândă ziarul decât modul în care facem noi lucrurile în French Landing”. Între timp, în Arden, un incendiu a luat viaţa unui fermier în vârstă şi a soţiei sale. Horst P. Lepplemier şi soţia sa, Gertrude, amândoi în vârstă de optzeci şi doi de ani...
- Horst P. Lepplemier, zice sfrijitul, trăgând din ţigară cu ceea ce pare a fi o mare satisfacţie. Încearcă să repeţi asta de zece ori, dobitocule.
La dreapta, în spatele lui, uşa se deschide din nou şi, chiar dacă fumătorul încă se mai află direct sub difuzor, aude perfect uşa. Ochii din spatele ochelarilor de aviator sunt morţi de când se ştie, însă auzul îi e extrem de ascuţit.
Nou-venitul e palid la faţă şi iese în soarele de dimineaţă clipind ca un pui de cârtiţă tocmai scos din vizuină de lama unui plug. Capul i-a fost ras, cu excepţia unei creste de indian ce-i străbate mijlocul craniului şi-a unei codiţe care porneşte chiar de deasupra cefei şi-i atârnă până la omoplaţi.
Creasta a fost vopsită într-un roşu-aprins; codiţa e de-un albastru-electric. De lobul unei urechi i se leagănă un cercel sub formă de fulger care seamănă suspect de mult cu însemnul ofiţerilor SS. Poartă un tricou negru rupt, cu un logo care spune SNIVELLING SHITS '97: TURNEUL NI SE SCOALĂ PENTRU IISUS. În mâna dreaptă, flăcăul acesta ieşit din comun are o carcasă de CD.
- Bună, Morris, zice bărbatul slab cu pălărie fedora, fără să se întoarcă.
Morris îşi reprimă un icnet scurt şi, aşa surprins cum e, seamănă perfect cu simpaticul băieţandru evreu care şi este.
Morris Rosen e rezidentul de vară al Echipei-U, venit de la filiala din Oshkosh a UW. „Mamă, ador forţa asta de muncă neplătită!” a fost auzit zicând Tom Wiggins, directorul postului, de obicei în vreme ce-şi freca machiavelic palmele.
Niciodată un carnet de cecuri n-a fost păzit atât de straşnic cum păzeşte Wigger carnetul de cecuri al KDCU. Este ca Dragonul Smaug sprijinindu-se de mormanele sale de aur (nu c-ar fi mormane de orice în conturile KDCU; merită să repetăm că, în calitate de emitent în AM, postul e norocos şi numai fiindcă rămâne pe linia de plutire).
Expresia de surprindere a lui Morris - ar fi corect să-i spunem expresie crispată de surprindere - se dizolvă într-un surâs.
- Oau, domnu' Leyden! Ai nimerit-o la fix! Ce urechi bune ai!
Apoi se încruntă. Chiar dacă domnul Leyden - care stă chiar sub difuzorul de afară, nu trebuia uitat asta - a auzit că cineva a ieşit pe uşă, pentru Dumnezeu, de unde-a ştiut care cineva era?
- De unde ai ştiut că sunt eu? întreabă el.
- Numai doi oameni de pe-aici miros dimineaţa a marijuana, zice Henry Leyden. Unul dintre ei, după ce fumează, face gargară cu apă de gură Scope; celălalt - care eşti tu, Morris - lasă ca mirosul să se împrăştie în toate cele patru vânturi.
- Oau, face Morris plin de respect. Asta-i absolut fenofantastic.
- Eu sunt absolut fenofantastic, e de acord Henry.
Vorbeşte cumpătat şi domol.
- E-o treabă grea, da' cineva trebuie s-o facă. În legătură cu rendez-vous-ul tău de dimineaţă cu incontestabil apetisanta puicuţă thailandeză, îţi pot oferi un aforism apalaş?
- Zi-i, moşule.
Aceasta e prima discuţie adevărată a lui Morris cu Henry Leyden, care e, în toate cele, marele deştept la care i s-a spus lui Morris să se aştepte. În toate cele şi încă ceva pe deasupra.
Nu mai e aşa greu de crezut că ar putea avea o altă identitate... o identitate secretă, ca Bruce Wayne. Dar totuşi... e-o chestie ce-ţi dă fiori.
- Ceea ce facem în copilărie se transformă în obicei, zice Henry pe aceeaşi voce domoală, absolut necaracteristică lui George Rathbun. Ăsta-i sfatul meu pentru tine, Morris.
- Mda, categoric, zice Morris. N-are nici cea mai mică idee despre ce vorbeşte domnul Leyden. Dar, încet, timid, întinde mâna cu carcasa de CD.
Pentru un moment, când Henry nu schiţează niciun gest de a o lua, Morris se simte strivit dintr-odată, ca şi când ar avea din nou şapte ani şi-ar încerca să-şi uimească tatăl mereu prea ocupat cu un desen pe care l-a desenat toată ziua în camera sa. Apoi îşi zice: E orb, tolomacule. Poate că reuşeşte să-ţi simtă mirosul de iarbă în respiraţie şi poate că are urechi de liliac, dar de unde să ştie că-i întinzi un CD futut?
Ezitant, puţin înspăimântat de propria-i temeritate, Morris îl apucă pe Henry de încheietura mâinii. Simte că bărbatul tresare puţin, dar apoi Leyden îşi lasă mâna condusă la carcasa subţire.
- A, un CD, face el. Şi ce conţine, rogu-te să-mi spui?
- Tre' să pui a şaptea piesă deseară la emisiune, zice Morris. Te rog.
Pentru prima dată, Henry pare alarmat. Trage un fum din ţigară, apoi o aruncă (fără ca măcar să se uite - desigur, ha-ha) în găleata de plastic cu nisip de lângă uşă.
- Oare la ce emisiune te-ai putea referi? întreabă el.
În loc să răspundă direct, Morris scoate un pleoscăit scurt şi rapid din buze, sunetul unui carnivor mic şi vorace mâncând ceva gustos. Şi, ca să agraveze şi mai mult lucrurile, îl urmează cu replica şobolanului de Wisconsin, la fel de bine cunoscută celor din grupa de vârstă a lui Morris cum e strigătul răguşit „Până şi un orb” al lui George Rathbun pentru cei mai în vârstă: „Mestec-o, înghite-o, ud-o bine, că oricum toooaaată iese prin acelaşi loc!”
Nu-i iese prea bine, dar nu încape îndoială pe cine imită: pe unicul şi inimitabilul şobolan de Wisconsin, a cărui emisiune de seara or la KWLA-FM e faimoasă în ţinutul Coulee (numai că termenul pe care probabil îl căutăm este „infam”). KWLA este minusculul post radio FM de colegiu din La Riviere, doar o pată pe tapetul radio din Wisconsin, însă audienţa şobolanului e uriaşă.
Iar dacă ar afla cineva că George Rathbun cel care ţine cu echipa Brew, votează cu republicanii şi transmite în AM este în acelaşi timp şobolanul - care, odată, şi-a istorisit pe-un CD cu Backstreet Boys colorata poveste a evacuării intestinelor - s-ar putea ivi probleme. Destul de grave, probabil, răsunând cu mult dincolo de bine închegata comunitate mică a radioului.
- Pentru Dumnezeu, Morris, ce te face să crezi că sunt şobolanul de Wisconsin? întreabă Henry. Abia dacă ştiu despre cine vorbeşti. Cine ţi-a băgat în cap o idee aşa ciudată?
- O sursă bine informată, zice Morris cu şiretenie.
Nu l-ar da de gol pe Howie Soule nici dacă i-ar smulge cineva unghiile cu cleşti înroşiţi în foc. Pe deasupra, Howie a aflat doar din întâmplare: s-a dus într-o zi la căcătoarea postului după ce-a plecat Henry şi-a văzut că, în timp ce stătea pe tron, lui Henry îi căzuse portmoneul din buzunarul de la spate. Ai fi crezut că un individ ale cărui celelalte simţuri sunt, evident, atât de ascuţite ar fi simţit lipsa lui, însă probabil că lui Henry îi stătea mintea la alte lucruri - era clar un tip profund care fără-ndoială îşi petrecea zilele măcinând gânduri profunde.
În orice caz, în portmoneul lui Henry (prin care Howie aruncase o privire „În spiritul curiozităţii amicale”, cum s-a exprimat el) era un card de identitate de la KWLA, iar pe linia pentru NUME, cineva ştampilase un desen mic cu un şobolan. Caz închis, joc terminat, trage-ţi fermoarul.
- Niciodată în viaţă n-am trecut măcar pragul de la KWLA, zice Henry, iar ăsta e adevărul gol-goluţ.
Înregistrează casetele cu şobolanul de Wisconsin (printre altele) în studioul său de acasă, apoi le trimite la postul de radio de la Mail Boxes Etc. din centru, unde are o căsuţă poştală închiriată sub numele e Joe Strummer. Cardul cu şobolanul ştampilat era mai mult o invitaţie din partea personalului de la KWLA decât altceva, o invitaţie care n-a onorat-o niciodată... dar a păstrat cardul.
- Ai devenit şi tu, Morris, sursa bine informată a cuiva?
- Hă?
- Ai mai spus cuiva că bănuieşti că sunt şobolanul de Wisconsin?
- Nu! Sigur că nu!
Ceea ce, cum ştim cu toţii, este exact ce spun oamenii. Din fericire pentru Henry, în cazul de faţă se întâmplă să fie adevărat. Până acum, cel puţin, dar ziua e încă la început.
- Şi n-o s-o faci, nu? Pentru că zvonurile au tendinţa să prindă rădăcină. Exact ca anumite obiceiuri rele.
Henry mimează pufăitul, trasul fumului în piept.
- Ştiu cum să-mi ţin gura, declară Morris, cu o mândrie poate nelalocul ei.
- Sper să fie aşa. Pentru că, dacă ai bate toba despre asta, ar trebui să te ucid.
Bate toba, îşi zice Morris. O, mamă soare, tipu' ăsta-i marfă.
- Mă omori, da, zice Morris, râzând.
- Şi să te mănânc, continuă Henry.
El nu râde; nici măcar nu zâmbeşte.
- Mda, aşa-i.
Morris râde din nou, dar de data asta râsetul i se pare ciudat şi forţat până şi lui.
- De parcă ai fi Hannibal Lecter.
- Nu, de parcă aş fi Pescarul, zice Henry.
Întoarce încet ochelarii de aviator spre Morris. Soarele se reflectă în ei, transformându-i pentru o clipă în ochi arămii de foc. Morris face un pas în spate fără să-şi dea măcar seama că a făcut-o.
- Lui Albert Fish îi plăcea să înceapă cu curu', ştiai asta?
- N...
- Da, chiar aşa. Zicea că o bucată ţapănă de cur tânăr e la fel de dulce ca un cotlet de viţel. Exact astea-s cuvintele lui. Scrise într-o scrisoare către mama uneia dintre victimele sale.
- Era dus cu pluta, zice Morris.
Vocea i se pare palidă şi lui însuşi, vocea unui porcuşor grăsuliu care refuză să-i dea voie lupului mare şi rău să intre în casă.
- Dar nu-mi fac prea multe, ştii, griji că ai fi Pescarul.
- Nu? De ce?
- Omule, tu eşti orb, unu la mână!
Henry nu zice nimic, se uită doar ţintă la un Morris acum profund neliniştit cu ochii săi învăpăiaţi de sticlă. Şi Morris gândeşte: Dar chiar este orb? Se învârte destul de bine pentru un tip orb... Şi felu' cum m-a ginit imediat ce-am ieşit, ce zici de asta, nu-i ciudat?
- O să-mi ţin ciocu', promite el. Jur pe Dumnezeu.
- Altceva nu vreau, spune Henry cu blândeţe. Acum c-am lămurit asta, ce mi-ai adus, mai exact?
Ridică CD-ul - dar nu ca şi când s-ar uita la el, observă Morris cu uşurare.
- E-o formaţie, ăă, din Racine. Dirtysperm? Şi-au un cover la piesa aia, Where Did Our Love Go? Piesa aia veche de la Supremes. Numa' că ei o cântă cam cu o sută cincizeci de bătăi pe minut. E-al dracu' de comic. Adică, face praf cantecelu' ăla pop, omule, îl dă de pământ!
- Dirtysperm, repetă Henry. Nu se numeau înainte Jane Wyatt's Clit?
Morris se uită la Henry cu o veneraţie care ar putea deveni uşor iubire.
- Chitaristul solo din Dirtysperm a fondat, cum ar fi, JWC, omule. Apoi el şi tipu' de la bas s-au certat pe-o chestie politică, ceva în legătură cu Dean Kissinger şi Henry Acheson, şi Ucky Ducky - ăsta-i chitaristu' - şi-a făcut singur formaţie, adică Dirtysperm.
- Where Did Our Love Go? zice Henry căzut pe gânduri, după care îi dă CD-ul înapoi.
Şi, ca şi când ar vedea cum îi cade faţa lui Morris:
- Nu pot fi văzut cu aşa ceva - gândeşte puţin. Bagă-mi-l în dulapul din vestiar.
Tristeţea lui Morris dispare şi băiatul declanşează un zâmbet solar.
- Mda, bine! S-a făcut, domnu' Leyden!
- Şi să nu te vadă nimeni când o faci. Mai ales Howie Soule. Howie e puţin cam băgăcios. Ai face bine să nu-l imiţi.
- Nici vorbă, moşule!
Încă zâmbind, încântat de cum au decurs lucrurile, Morris întinde mâna după clanţă.
- Şi, Morris?
- Mda?
- Dacă tot îmi cunoşti secretul, poate ar fi mai bine să-mi spui Henry.
- Henry? Mda!
Nu-i aşa că asta e cea mai bună dimineaţă de vară pentru Morris Rosen? Ba bine că nu.
- Şi încă ceva.
- Mda? Henry?
Morris îndrăzneşte să-şi imagineze o zi când vor progresa la Hank şi Morrie.
- Să-ţi ţii gura despre şobolan.
- Ţi-am zis deja că...
- Da, şi te cred. Dar ispita vine târâş, Morris; ispita vine târâş ca un hoţ noaptea, sau ca un ucigaş în căutare de pradă. Dacă cedezi ispitei, o să ştiu. O să ţi-o miros pe piele ca pe-o apă de colonie proastă. Mă crezi?
- Aă... mda.
Şi chiar îl crede. Mai târziu, când va avea timp să se lase pe spate şi să se relaxeze, Morris îşi va spune că asta-i o idee absolut ridicolă, dar da, în momentul acela, chiar crede în ea. Crede în el. E ca şi când ai fi hipnotizat.
- Prea bine. Acum du-te. Am nevoie de reclamele la Ace Hardware, Zaglat Chevy şi Mr. Tastee Ribs puse deoparte pentru primul segment de emisiune.
- Clar.
- De asemenea, meciul de aseară...
- Wickman care a lovit de pe margine într-a opta repriză? A fost o chestie nasoală. Absolut, cum ar veni, necaracteristică pentru Brewers.
- Nu, cred că ne trebuie turul complet al lui Mark Loretta dintr-a noua repriză. Loretta nu loveşte de multe ori, iar fanii îl plac. Nu-mi dau seama de ce. Până şi un orb vede că n-are amploare, mai ales de la dracu-n praznic unde stă. Du-te, fiule. Pune CD-ul în dulap şi, dacă-l văd pe şobolan, o să i-l dau. Sunt sigur c-o să facă o încercare.
- Piesa a...
- Şaptea, şaptea, rimează cu haplea. N-o să uit şi n-o să uite nici el. Acum, du-te.
Morris îi mai aruncă o ultimă privire recunoscătoare şi se întoarce înăuntru. Henry Leyden, alias George Rathbun, alias şobolanul de Wisconsin, dar şi alias Henry Shake (o să ajungem şi la asta, dar nu acum; ceasul înaintează repejor), îşi mai aprinde o ţigară şi trage adânc în piept. Nu va avea timp s-o termine; informaţiile agricole sunt deja în toi (porcii de tăiat se îngraşă, grâul e în creştere, iar porumbul ajunge până la ochiul unui elefant), dar mai simte nevoia câtorva fumuri pentru a-şi recăpăta echilibrul interior. O zi lungă, lungă se întinde în faţa lui, sfârşindu-se cu Sărbătoarea Căpşunelor de la casa de bătrâni Maxton, casa aceea a ororilor antice. Dumnezeu să-l apere de ghearele lui William „Chipper” Maxton, şi-a spus de multe ori.
Dacă ar trebui să aleagă să-şi trăiască ultimele zile la CBM şi să-şi ardă faţa cu o lampă de sudură, ar alege oricând lampa de sudură. Mai târziu, dacă nu va fi complet epuizat, poate că prietenul lui de mai încolo pe drum îi va face o vizită şi vor putea începe îndelung promisa lectură a Casei umbrelor. Asta ar fi o desfătare.
Cât de mult, se întreabă el, va reuşi Morris Rose să păstreze secretul acela monumental? Păi, Henry bănuieşte că va afla singur. Îi place prea mult de şobolan ca să renunţe la el cu una, cu două; ăsta-i un lucru de netăgăduit.
- Dean Kissinger, murmură el. Henry Acheson. Ucky Ducky. Doamne, apără-ne.
Mai trage un fum din ţigară, apoi o aruncă în găleata cu nisip.
E timpul să se întoarcă înăuntru, e timpul să retransmită turul complet al lui Mark Loretta din seara precedentă, e timpul să mai ia câteva telefoane din partea înflăcăraţilor fani sportivi din ţinutul Coulee.
Şi e timpul ca noi să ne luăm tălpăşiţa. Clopotniţa bisericii luterane a bătut de ora şapte.
În French Landing, lucrurile încep să prindă viteză. Nimeni nu zace mult în pat prin partea asta de lume, iar noi trebuie să ne grăbim să punem capăt turului nostru. Curând, lucrurile au să se pună în mişcare şi s-ar putea să se deruleze cu repeziciune. Totuşi, ne-am descurcat bine şi nu mai avem de făcut decât o singură oprire până să ajungem la destinaţia noastră finală.
............................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu