Destine furate, Harlan Coben

............................................................
                               8.

            - Deci totul s-a întâmplat treptat, crescând de la zi la zi, spuse Mike.

    - Exact.

    - Pentru toate astea aveai nevoie de tot mai mulți bani, continuă el. Ai descoperit brusc cât de mult valorează aceste pastile pe stradă. Și ai început să le ceri o cotă.

    - Pentru cheltuielile clubului. Pentru plata salariului doctoriței, de exemplu.

    - La fel ca văduva de la biserică, cea care avea nevoie de bani pentru taxi.

    Rosemary zâmbi, deși nu se vedea nicio picătură de amuzament în ochii ei.

    - Da.

    - Și apoi și-a făcut apariția Adam. Fiul unui doctor.

    Era exact așa cum îi prezentaseră situația și cei de la FBI. Ca o mare afacere. Nu-l interesa prea mult motivația femeii din fața lui. Nu-l interesa nici demonstrația prin care încerca ea să se justifice. Exista un sens în ceea ce spunea ea, și anume modul accidental în care oamenii ajung să intre în așa ceva. Femeia aceea de la biserică probabil că nu se angajase în munca de voluntariat în scopul de a sustrage bani de acolo. Pur și simplu, acest lucru se întâmplase. Se întâmplase și în orașul lor, în echipa de baseball a juniorilor, cu câțiva ani în urmă. Se întâmpla și în consiliile școlare și în primării și, de fiecare dată când auzeai despre așa ceva, nu-ți venea să crezi. Era vorba despre oameni pe care îi cunoșteai. Oameni care nu aveau cum să fie ticăloși. Fuseseră oare așa tot timpul și reușiseră s-o ascundă foarte bine? Sau circumstanțele fuseseră cele care duseseră la acest rezultat?

    - Ce s-a întâmplat cu Spencer Hill? întrebă Mike.

    - S-a sinucis.

    Mike clătină din cap.

    - Îți spun exact ce știu, replică ea.

    - Atunci de ce trebuia Adam - așa cum i-ai scris în mesajul acela - să tacă și să nu zică nimic?

    - Spencer Hill s-a sinucis.

    Mike clătină din nou din cap.

    - Aici e locul unde a luat o supradoză, nu-i așa?

   - Nu.

   - Dar totul se leagă. De asta Adam și prietenii săi trebuiau să păstreze tăcerea. Erau speriați. Nu îmi dau seama ce fel de presiune ai aplicat asupra lor. Probabil că i-ai amenințat că vor fi și ei arestați. Din cauza asta se simțeau atât de vinovați. De asta Adam n-a mai rezistat. A fost cu Spencer în noaptea aceea. Nu numai că a fost cu el, dar probabil că a și ajutat la plasarea lui Spencer pe acoperișul acela.

    Un zâmbet șters apăru pe fața femeii.

    - Habar n-ai ce s-a întâmplat cu adevărat, nu-i așa, domnule doctor Baye?

    Lui Mike nu-i plăcu deloc modul în care Rosemary McDevitt rostise aceste cuvinte.

    - Spune-mi tu, dacă zici că eu nu știu.

    Rosemary continua să-și țină picioarele strânse sub tricoul larg. Era o postură atât de adolescentină; îi conferea un aer inocent, total diferit de realitatea pe care Mike o cunoștea atât de bine.
    - Nu-ți cunoști deloc băiatul, așa e?
    - Îl cunoșteam odată.
    - Nu, nici atunci nu-l cunoșteai. Credeai numai că-l cunoști. Însă tu ești tatăl lui. Și un tată nu trebuie să cunoască totul despre copilul său. Adolescenții se refugiază într-o lume a lor. Când am spus că nu-l cunoști, m-am referit la acest lucru ca la un lucru bun.
    - Nu înțeleg ce vrei să spui.
    - I-ai pus un GPS în telefon. Așa ai putut să descoperi unde se află. În mod sigur, i-ai monitorizat calculatorul și i-ai citit mesajele. Probabil că ați crezut că în felul acesta vă arătați dragostea față de el, însă, de fapt, îl sufocați. Părinții nu trebuie să știe ce face copilul lor în fiecare secundă a zilei.
    - Trebuie să le lași un spațiu în care se pot manifesta, nu-i așa?
    - Da.
    Mike își îndreptă spinarea.
    - Dacă aș fi știut de existența ta mai devreme, poate că aș fi reușit să-l opresc.
   - Chiar crezi asta?
    Rosemary își înclină capul, ca și cum ar fi fost cu adevărat interesată de răspunsul lui Mike. Pentru că el nu zise nimic, ea continuă:
    - Asta intenționezi să faci și în viitor? Să-i monitorizezi copilului tău fiecare mișcare?
    - Vreau să te rog ceva, Rosemary. Nu-ți mai face tu griji în legătură cu planurile mele de viitor, vrei?
    Ea îl privi cu atenție. După câteva secunde, arătă cu degetul spre vânătaia de pe fruntea lui Mike.
    - Îmi pare rău pentru ce ți s-a întâmplat.
    - Tu i-ai trimis pe băieții aceia asupra mea?
    - Nu. N-am aflat decât azi-dimineață ce ți s-a întâmplat.
    - Cine ți-a spus?
    - Nu contează. Seara trecută, fiul tău se afla aici și era o situație sensibilă. Și apoi, uau, ai apărut tu. DJ Huff te-a văzut cum îl urmăreai. A sunat aici și a răspuns Carson.
    - Și acest Carson și tovarășii lui au încercat să mă omoare.
    - Și probabil că ar fi reușit. Încă mai crezi că sunt niște copii?
    - M-a salvat un bodyguard.
    - Nu. Un bodyguard te-a găsit.
    - Ce vrei să spui cu asta?
    Ea clătină din cap.
    - Când am auzit că te-au atacat și că a venit poliția... nu știu, a fost ca un fel de deșteptare. Acum nu mă gândesc decât la o metodă prin care să termin toată povestea asta.
    - Cum?
    - Nu sunt prea sigură, tocmai din cauza asta am vrut să ne întâlnim. Să facem împreună un plan.
    În sfârșit, Mike înțelese de ce fusese atât de dispusă femeia să-i împărtășească experiențele sale. Știa că agenții federali sunt pe punctul de a o înhăța, așa că venise momentul să-și strângă jucăriile și să plece. Avea nevoie de ajutor și bănuise că un părinte speriat putea fi atras de partea ei.
    - Eu m-am gândit deja la un plan, zise el. Te duci la agenții federali și le spui adevărul.
    Ea clătină din cap.
    - S-ar putea ca asta să nu fie cea mai bună soluție pentru fiul tău.
    - Fiul meu e minor.
    - Chiar și așa. Suntem cu toții implicați în afacerea asta. Trebuie să găsim împreună o cale de ieșire.
    - Tu ai fost cea care a furnizat droguri unor minori.
    - Nu e adevărat. Tocmai ți-am explicat. E posibil să fi folosit localul pentru a schimba între ei anumite medicamente luate pe rețetă. Asta e tot ceea ce poți demonstra. Dar nu ai cum să dovedești că eu aveam cunoștință despre asta.
   - Și rețetele furate?
    Ea își arcui o sprânceană.
    - Crezi că le-am furat eu?
    Tăcere.
    Rosemary îl privi drept în ochi.
    - Pot eu să intru în locuința ta sau în biroul tău de la spital, domnule doctor Baye?
    - Agenții federali te-au ținut sub observație. Au strâns mai multe capete de acuzare împotriva ta. Chiar crezi că tinerii aceia vor rezista în fața amenințării cu închisoarea?
    - Tinerii de care vorbești tu țin foarte mult la locul acesta. Erau cât pe ce să te ucidă ca să-l protejeze.
    - Vai, ce impresionant! Odată ajunși în camera de interogatorii nu o să reziste niciunul.
    - Mai sunt și alte aspecte ce trebuie luate în considerare.
   - Ce aspecte?
    - Ce fel de oameni crezi tu că au distribuit medicamentele pe străzi? Chiar vrei cu adevărat ca băiatul tău să depună mărturie împotriva unor astfel de oameni?
    Mike ar fi vrut să se repeadă peste masă și s-o strângă de gât.
    - În ce dracu’ l-ai băgat pe fiul meu, Rosemary?
    - De asta ți-am zis că trebuie să facem ceva. La asta trebuie să te concentrezi. Trebuie să facem ceva - pentru binele meu, dar, în primul rând, pentru binele fiului tău.
    Mike întinse mâna după telefonul mobil.
    - Nu cred că mai putem continua discuția asta.
    - Ai un avocat, nu-i așa?
    - Da.
    - Te rog să nu faci nimic până nu stau și eu de vorbă cu el, bine? Sunt în joc mult mai multe. Trebuie să te gândești și la ceilalți tineri - prietenii fiului tău.
    - Nu mă interesează alți copii. Numai al meu contează.
    Mike deschise telefonul și aparatul începu imediat să sune. Se uită pe ecran și văzu că era un număr pe care-l nu-l cunoștea. Puse totuși telefonul la ureche.
    - Tati?
    Lui Mike i se opri inima.
    - Adam? Ești bine? Unde ești?
    - Tati, te afli în Club Jaguar?
    - Da.
    - Ieși imediat de acolo. Eu sunt pe stradă și mă îndrept spre tine. Te rog, ieși de acolo, acum.

                                        36.

             Anthony lucra ca bodyguard, trei zile pe săptămână, la un club pentru bărbați numit Upscale Pleasure. Numele era o glumă. De fapt, localul nu era decât o bombă nenorocită. Lucrase mai înainte la un local cu striptease numit Homewreckers. Îi plăcuse mai mult acolo, mai ales că onestitatea numelui conferea o anume identitate locului.
    De obicei, tura lui era în perioada prânzului. Mulți își închipuie probabil că, în această perioadă a zilei, activitatea în cluburile de felul acesta este foarte redusă, că astfel de localuri nu atrag clienții decât la ore târzii din noapte. Este o percepție total greșită.
    Clientela care umplea clubul la ora amiezii făcea ca Upscale Pleasure să semene, dintr-un anumit punct de vedere, cu sediul Națiunilor Unite. Reprezentanții tuturor raselor, religiilor și păturilor sociale se înghesuiau acolo, uniți sub stindardul sexului.
    - Poți să ieși în pauză, Anthony. Ai zece minute.
    Bodyguardul se îndreptă spre ușă. Deși soarele era acoperit de nori, lumina de afară îl făcu să clipească de mai multe ori.
    Începu să se caute în buzunare după o țigară și apoi își aduse aminte că renunțase la fumat. El nu ar fi vrut, însă soția sa era însărcinată și îi promisese că nu-și vor crește copiii în fum de țigară. Își aduse aminte de Mike Baye, de problemele pe care le avea acesta cu băiatul său. Îi plăcea de Mike. Un tip dintr-o bucată, care nu dădea înapoi și care mai fusese și la Dartmouth, la fel ca el. Un tip foarte curajos. Unii devin curajoși după ce beau câteva pahare sau ca să impresioneze vreo fată sau vreun prieten. Mike era așa tot timpul. Nu avea niciun comutator care să-l facă dintr-odată curajos. Un tip solid.
    Anthony își verifică ceasul. Mai avea două minute de pauză. Doamne, ce ar mai fi vrut să aprindă o țigară. Slujba de aici nu-i aducea nici pe departe la fel de mulți bani ca aceea de noapte, însă era mult mai ușoară. Nu credea deloc în superstiții, însă era convins că luna avea un efect ciudat de puternic asupra oamenilor. Noaptea era timpul în care aveau loc bătăile și, dacă mai era și lună plină, putea fi sigur că va avea de lucru din plin. La prânz, bărbații erau parcă moleșiți. Stăteau cuminți, se uitau la fete și înghițeau nenorocitul acela de „bufet”.
    - Anthony? Timpul a expirat.
    Bodyguardul încuviință cu o mișcare a capului și tocmai se îndrepta spre ușă când văzu un tânăr trecând în fugă, cu un telefon mobil la ureche. Totul nu durase decât o secundă, poate chiar mai puțin, și nici măcar nu reușise să-i vadă prea bine fața. Îi atrăsese însă atenția faptul că tânărul era însoțit de un alt băiat și acesta purta o jachetă care i se păru cunoscută. O jachetă cu însemnele unui liceu.
    - Anthony?
    - Vin imediat, spuse acesta. Trebuie să verific ceva.

                   Beth se pregătea să plece, și Guy Novak o sărută.
     - Îți mulțumesc că ai avut grijă de fete.
    - Nicio problemă. Mi-a părut bine că ți-am putut fi de folos. Îmi pare rău pentru fosta ta soție.
    Pentru o secundă, Guy se întrebă în sinea lui dacă, după un asemenea weekend, Beth va mai da vreodată vreun semn de viață. Adevărul e că nici nu-i păsa prea mult.
    - Îți mulțumesc, spuse el din nou.
    După plecarea ei, închise ușa și se duse spre vitrina în care își ținea băuturile. Nu era cine știe ce mare băutor, însă acum chiar simțea nevoia să bea un pahar. Fetele erau sus și se uitau la un film pe DVD. Le strigase să nu se grăbească și să-și termine filmul.
    Astfel, avea și Tia timp să ajungă ca s-o ia pe Jill, iar el se putea pregăti puțin pentru a-i da vestea lui Yasmin.
    Își turnă un pahar de whisky dintr-o sticlă care nu mai fusese atinsă, probabil, de mai bine de trei ani. Dădu conținutul pe gât, simți arsura alcoolului și-și mai turnă unul.
    Marianne.
    Își aduse aminte cum începuse relația lor, cu ani în urmă - o poveste romantică, pe malul oceanului, într-o vară în care lucraseră amândoi la un restaurant pentru turiști.
    Târziu, noaptea, după ce terminau de spălat vasele și curățau totul, luau o pătură și mergeau pe plajă, să se uite la stele. Valurile se spărgeau ritmic, iar mirosul apei sărate le învăluia trupurile goale. În toamnă, se întorseseră amândoi la universitate - el la Syracuse, ea la Delaware - și continuară să vorbească la telefon în fiecare zi. Își scriau scrisori lungi. El își cumpără un Oldsmobile Ciera de ocazie ca să poată merge s-o vadă pe Marianne în fiecare weekend. Drumul de peste patru ore i se părea interminabil, însă de-abia aștepta să ajungă la ea, s-o strângă în brațe.
    Guy Novak luă din nou o gură de whisky, începuse să se încălzească.
    Dumnezeule, cât de mult o iubise pe Marianne - și ea dăduse cu piciorul la tot. Pentru ce? Ca să o sfârșească în felul acesta oribil? Pentru ca fața pe care el o sărutase cu atâta tandrețe să-i fie sfărâmată ca o coajă de ou, pentru ca trupul ei minunat să fie azvârlit într-un tomberon de gunoi?
    Cum ai putut să renunți la tot ce aveai? După ce păreai atât de îndrăgostită, atât de dornică să petrecem amândoi fiecare clipă, cum ai putut să dai la totul cu piciorul?
    Guy obosise să se mai acuze pentru ceea ce se întâmplase.
    Își termină paharul și se duse, cu pași cam nesiguri, să-și mai umple altul.
    Ce căutai tu pe acolo, Marianne? Clădisem ceva împreună aici. Toate nopțile alea petrecute prin baruri, toți bărbații ăia pe care i-ai schimbat, unde te-au dus toate astea, iubita mea? Ți-ai găsit împlinirea? Fericirea? Altceva în afară de un mare gol sufletesc? Aveai aici o fetiță minunată, un soț care te diviniza, o casă, prieteni, o viață - de ce nu-ți erau toate astea de ajuns?
    Femeie proastă.
    Guy își lăsă capul să-i cadă pe spate. Masa aceea de carne sângerândă, care fusese cândva frumosul ei chip... era o imagine pe care n-avea s-o mai uite niciodată. Oricât avea să se forțeze s-o ascundă în vreun cotlon al minții, imaginea aceea avea să-l bântuie pentru totdeauna. Nu era cinstit. El nu era vinovat. Marianne fusese aceea care se hotărâse să-și distrugă viața, fără să se gândească deloc că, împreună cu a ei, avea să distrugă și viețile celor din preajma ei.
    Nu aprinsese încă lumina și repeta în gând cuvintele pe care avea să i le spună lui Yasmin. Trebuie să fie ceva simplu, se gândi el. Mama ei a murit. Nu e nevoie să-i spună cum. Însă Yasmin era un copil curios. Avea să ceară fără îndoială detalii. Avea să intre pe Internet ca să afle amănunte sau avea să le afle de la școală. O mare dilemă pentru un părinte: să-i spună adevărul sau să încerce s-o protejeze? Din păcate, protecția era ceva irelevant în cazul de față. Cu Internetul nu mai existau secrete. Până la urmă, tot va trebui să-i spună totul.
    Însă treptat. Nu dintr-odată. Trebuia să înceapă simplu.
    Guy închise ochii. Nu se auzi niciun zgomot, nimic care să-l avertizeze înainte ca gura să-i fie acoperită cu o palmă, iar o lamă de cuțit să-i fie lipită de pielea gâtului.
    - Sstt, îi șopti cineva în ureche. Nu mă obliga să le ucid pe fete.

                       Susan Loriman se afla în grădina din spatele casei.
    Era un an foarte bun pentru grădină. Atât ea, cât și Dante depuneau eforturi serioase pentru a o face să arate cât mai bine, însă grădina nu era ușor de mulțumit. Oricât ar fi vrut să se relaxeze, nu putea să nu observe ba că o plantă se ofilea, ba că una crescuse prea mare, ba că una nu înflorise la fel de spectaculos ca în urmă cu un an. Acum, nu dorea decât să se contopească cu plantele din grădină.
    - Iubi?
    Ea rămase cu ochii fixați pe verdele plantelor. Dante veni până în spatele ei și o cuprinse pe după umeri.
    - Ești bine? întrebă el.
    - Da.
    - O să găsim un donator până la urmă.
    - Știu.
    - Nu trebuie să renunțăm. Îi vom ruga pe toți cunoscuții noștri să facă testul. Știu că familia ta nu e prea mare, însă a mea e. Toți ai mei vor fi testați, îți promit.
    Ea încuviință din cap.
    Începu să se joace cu cruciulița de aur pe care o avea la gât. Ar fi trebuit să-i spună lui Dante adevărul. Însă minciuna se cuibărise între ei de atâta timp, încât simțea că acest lucru este acum imposibil. După ce fusese violată, se culcase cu Dante cât de des putuse. De ce? Bănuia de atunci ce avea să se întâmple? Când rămăsese însărcinată cu Lucas, fusese convinsă că e copilul lui Dante. Violul nu se întâmplase decât o singură dată. Cu soțul ei făcuse dragoste de multe ori în luna aceea. La urma urmei, Lucas fusese o binecuvântare pentru ea, nu pentru bărbatul care îl procrease, așa că se forță să treacă peste ce se întâmplase.
    Însă nu reușise să uite. Nu reușise să se elibereze în întregime, în ciuda îndemnurilor mamei sale.
    Așa e mai bine. Vei merge mai departe. Trebuie să-ți protejezi familia...
    Spera ca Ilene Goldfarb să știe să păstreze secretul. În afară de ea, nimeni altcineva nu știa adevărul. Îl știuseră părinții ei, însă muriseră amândoi - tatăl de inimă și mama de cancer. Până la sfârșitul vieții, aceștia nu discutaseră niciodată despre ce se întâmplase. Nu o sunaseră niciodată s-o întrebe cum se mai simte, cum reușește să supraviețuiască. Nimic nu se putuse citi pe fața lor nici atunci când, la trei luni după viol, ea și Dante îi anunțaseră că aveau să fie bunici.
    Ilene Goldfarb voia să-l găsească pe cel care o violase și să-l convingă să-și ajute copilul.
    Acest lucru era însă imposibil.
    Dante era atunci plecat într-o excursie la Las Vegas, împreună cu câțiva prieteni. Ea nu fusese deloc bucuroasă când auzise despre planurile soțului ei. Relația lor trecea printr-o fază mai dificilă și, tocmai când ea începuse să se întrebe dacă nu cumva se căsătorise mult prea tânără, soțul ei se hotărâse să evadeze câteva zile de acasă împreună cu prietenii săi.
    Înainte de noaptea aceea, Susan nu fusese prea religioasă. Părinții săi obișnuiau s-o ducă la biserică în fiecare duminică, însă toate astea i se păruseră mai mult o formalitate. După ce începuse să înflorească și să se transforme într-o tânără pe care mulți o considerau o adevărată frumusețe, părinții ei deveniseră și mai severi. Susan se răzvrătise până la urmă, însă noaptea aceea oribilă o îndrumase spre credință.
    Plecase, împreună cu alte trei prietene, să petreacă într-un bar din West Orange.
    Celelalte fete nu erau căsătorite și, în seara aceea, în care soțul ei își făcea de cap în Las Vegas, Susan își dorise să uite că e măritată. Numai pentru câteva ore, bineînțeles, fiindcă, în general, căsătoria ei era destul de fericită și nu dorea s-o strice. Se gândea însă că puțin flirt nu avea să facă rău nimănui. Băuse însă prea mult. Dansase și, la un moment dat, simțise că o cuprinde o amețeală. Barul era din ce în ce mai întunecat. Prietenele sale își găsiseră parteneri și dispăruseră una câte una.
    Avea să citească mai târziu despre violuri, despre cum femeile sunt drogate pentru a nu mai ști ce se întâmplă cu ele. Probabil că așa se întâmplase și cu ea. Însă din ceea ce se întâmplase imediat după aceea, nu-și mai amintea mai nimic. Tot ce știa era că se trezise dintr-odată în mașina unui individ. Ea țipa și voia să coboare din mașină, iar el nu o lăsa. La un moment dat, individul scosese un cuțit și o forțase să meargă cu el într-o cameră de motel. Acolo o violase. Ea încercase să se opună, însă el o lovise.
    Oroarea păruse că durează o veșnicie. Își aducea aminte că în clipele acelea spera ca individul s-o ucidă după ce termină. Atât de îngrozitor se simțea.
    Și ceea ce urmase era învăluit în ceață. Își amintise că citise undeva că trebuie să te relaxezi și să renunți la luptă - să-l faci pe violator să-și închipuie că te-a învins sau cam așa ceva. Așa că făcuse și ea același lucru. Și, când individul lăsase garda jos, își eliberase o mână și-l strânsese de testicule cât de tare putuse. Individul începuse să urle și se rostogolise de pe ea.
    Susan sărise din pat și găsise cuțitul.
    Violatorul se tăvălea pe jos de durere. Toată bărbăția lui dispăruse. Ar fi putut să deschidă ușa, să iasă afară și să strige după ajutor. Aceasta ar fi fost cea mai înțeleaptă decizie. Însă ea nu făcuse acest lucru, ci se întorsese și înfipsese adânc cuțitul în inima bărbatului.
    Simțise acea convulsie îngrozitoare în clipa în care lama îi străpunsese inima. Trupul individului devenise rigid. Violatorul ei murise.
    - Ești foarte încordată, draga mea, zise Dante și începu să-i maseze umerii.
    Ea îl lăsă, deși nu simțea nicio ușurare.
    Lăsând cuțitul în pieptul violatorului, Susan fugise din camera de motel. Alergase o distanță destul de mare prin noapte. Mintea începuse să i se limpezească. Găsise o cabină telefonică și-și sunase părinții. Tatăl ei fusese cel care ridicase receptorul, îi povestise ce se întâmplase. El pornise apoi cu mașina spre motel. Poliția era deja acolo, așa că tatăl ei o luase acasă.
    - Cine o să te mai creadă acum? o întrebase mama ei.
    O întrebare la care ea nu știuse ce să răspundă.
    - Ce va crede Dante?
    O altă întrebare la fel de bună.
    - Datoria unei femei este să-și protejeze familia. Asta fac toate femeile. Suntem mai puternice decât bărbații în privința asta. Putem încasa astfel de lovituri și totuși să mergem mai departe. Dacă îi spui soțului tău ce s-a întâmplat, acesta nu te va mai privi niciodată la fel ca înainte. Niciun bărbat nu poate asta. Îți place cum se uită la tine, nu-i așa? Dacă îi spui, se va întreba mereu de ce ai ieșit în oraș. O să se întrebe cum de ai ajuns în camera acelui bărbat. E posibil să te creadă, însă nu va mai fi niciodată ca înainte. Mă înțelegi?
    Așa că așteptase ca poliția să vină la ea. Însă acest lucru nu se întâmplase. Citise despre bărbatul ucis în ziare - îi aflase astfel și numele însă totul se stinsese după o zi sau două. Poliția bănuia că bărbatul care o violase murise într-o confruntare cu un alt răufăcător. Omul avea un cazier destul de încărcat.
    Așa că Susan își continuase viața, exact așa cum îi spusese mama ei să facă. Dante se întorsese acasă. Făcuse dragoste cu el. Fără să mai simtă nicio plăcere. Nici acum nu mai simțea nicio plăcere. Însă îl iubea și voia să-l știe fericit. Dante se întrebase, probabil, în sinea lui, la întoarcere, de ce e atât de melancolică frumoasa lui soție, însă nu îndrăznise s-o întrebe.
    După aceea, Susan începuse să se ducă la biserică. Mama ei avusese dreptate.
    Adevărul putea să-i distrugă familia. Așa că purtase secretul în sufletul ei, pentru a-l proteja pe Dante. Timpul îi alinase cumva suferința. Treceau zile întregi fără să se gândească la ce se întâmplase în noaptea aceea. Chiar dacă, probabil, Dante își dăduse seama că pe ea n-o mai interesa sexul, soțul ei nu îi reproșa nimic în sensul acesta.
    Dacă, pe vremuri, privirile admirative ale bărbaților o făceau să se simtă foarte bine, acum nu simțea decât greață.
    Din cauza asta o oprise pe Ilene Goldfarb. Nu aveau cum să ceară ajutor de la cel care o violase. Individul era mort.
    - Pielea ta e atât de rece, spuse Dante.
    - Mi-e bine.
    - Lasă-mă să-ți aduc o pătură.
    - Nu, mi-e bine așa.
    El înțelese că ea nu voia decât să fie singură. Asemenea momente nu se întâmplaseră între ei înainte de noaptea aceea. Însă, de atunci, se întâmplau mereu. El nu o întrebase niciodată ce se întâmplă, se mulțumise să-i lase mereu exact spațiul de care ea avea nevoie.
    - O să-l salvăm, zise el.
    Dante intră în casă. Ea rămase afară și sorbi din pahar. Cu degetele celeilalte mâini atingea cruciulița de la gât. Fusese a mamei ei. I-o dăduse lui Susan când se afla pe patul de moarte.
    Fiecare plătește pentru păcatele sale, îi spusese mama ei înainte de a muri.
    Era ceva ce putea accepta. Susan era gata să plătească pentru păcatele ei. Însă Dumnezeu trebuia să-i lase în pace băiatul.

                                           37.

                 Pietra auzise mașinile oprind brusc în apropierea casei. Se uită pe fereastră și văzu o femeie mică de statură care se îndrepta cu pași repezi spre ușa din față. Văzu și cele patru mașini de poliție, oprite undeva mai spre dreapta și nu mai avu nicio îndoială.
    Puse mâna pe telefonul mobil. Avea un singur număr memorat care se putea apela cu una dintre tastele rapide. Apăsă tasta și ascultă cum, de partea cealaltă, telefonul pe care îl apelase sună de două ori.
    - Ce s-a întâmplat? se auzi vocea lui Nash.
    - Poliția este aici.

                     Când Joe Lewiston ajunse la parter, Dolly îi aruncă o privire scurtă și-l întrebă:
    - Ce s-a întâmplat?
    - Nimic, răspunse el, având senzația că buzele îi sunt amorțite.
    - Ești roșu la față.
    - N-am nimic.
    Dar Dolly își cunoștea mult prea bine soțul. Nu era dispusă să renunțe așa ușor. Se ridică de pe scaun și făcu câțiva pași spre el. Joe se dădu înapoi și încercă să scape de ea.
    - Ce s-a întâmplat?
    - Nimic, pe cuvântul meu.
    Dolly ajunsese acum chiar în fața lui.
    - E vorba de Guy Novak? întrebă ea. Iar a făcut ceva? Fiindcă dacă a făcut iarăși...
    Joe își puse palmele pe umerii soției sale. Îi privea fața, însă ochii lui nu se puteau fixa în cei ai soției sale. Ea putea să-l citească de fiecare dată. Asta era marea problemă.
    Îl cunoștea atât de bine. Nu era în stare să-i ascundă niciun lucru. Însă ăsta era unul dintre puținele lui secrete.
    Marianne Gillespie.
    Îl sunase pentru o consultație profesor-părinte, jucând rolul unui părinte îngrijorat de soarta copilului său. Marianne auzise despre ceea ce se întâmplase în clasă, însă părea destul de înțelegătoare. Oamenii au asemenea ieșiri, îi spusese ea la telefon. Oamenii greșesc uneori fără să-și dea seama. Fostul ei soț era turbat de furie, însă ea, Marianne, privea lucrurile cu mult mai multă luciditate. Voia să se întâlnească cu el și să asculte și versiunea lui Joe.
    Poate, sugerase ea, există o cale prin care acest conflict ar putea fi rezolvat.
    Joe fusese atât de bucuros.
    Se întâlniseră și discutaseră. Marianne nu-l acuza și încerca să-l liniștească. Îi atinse chiar și brațul, în semn de simpatie. Îi mărturisise că-i plăcea foarte mult stilul lui de predare. Îl privea cu ochi calzi și purta o fustă scurtă și o bluză mulată. Când se îmbrățișaseră la sfârșitul întrevederii, atingerea dură cu câteva secunde mai mult decât ar fi trebuit. Buzele ei erau aproape de gâtul lui. Începuse să respire sacadat. La fel și el.
    Cum de putuse fi atât de tâmpit?
    - Joe?
    Dolly se dădu un pas înapoi.
    - Ce s-a întâmplat?
    Marianne plănuise această răzbunare de la început. Cum de nu fusese în stare să-și dea seama? Și după ce femeia își dusese planul la bun sfârșit, la numai câteva ore după ce el părăsise camera ei de hotel, începuseră telefoanele:
    Am totul înregistrat pe casetă, ticălosule...
    Marianne ascunsese o cameră video în camera de hotel și îl amenința că va trimite imaginile, mai întâi, lui Dolly, apoi conducerii școlii și, în final, fiecărei persoane al cărei e-mail figura în evidențele școlii. Telefoanele de amenințare continuaseră timp de trei zile. Joe nu mai putea să doarmă, nu mai reușea să mănânce. Pierduse din greutate. O implora să nu-și pună în practică amenințările. La un moment dat însă, Marianne păruse că-și pierde interesul, ca și cum setea de răzbunare ar fi vlăguit-o subit. Îl sunase și-i spusese că nu știe dacă va mai trimite imaginile alea sau nu.
    Voise să-l facă să sufere și reușise. Poate că asta fusese suficient pentru ea.
    Însă a doua zi, Marianne trimisese un mail pe adresa de internet a lui Dolly de la școală.
    Nenorocita îl mințise.
    Din fericire, Dolly nu era prea tare în calculatoare. Joe avea acces la căsuța ei poștală. Când văzuse secvența video atașată la mesaj, Joe își pierduse cumpătul.
    Ștersese mesajul și schimbase parola lui Dolly, astfel încât aceasta să nu mai aibă acces la mesaje.
    Dar cât timp mai putea împiedica acest lucru?
    Nu știa ce să facă. Nu avea pe nimeni cu care să vorbească despre asta, nu avea pe nimeni care să-l înțeleagă și care să fie necondiționat de partea lui.
    Și apoi se gândise la Nash.
    - O, Dumnezeule, Dolly...
    - Ce s-a întâmplat?
    Trebuia să pună capăt istoriei acesteia. Nash făptuise o crimă. O ucisese pe Marianne Gillespie. Și acum lipsea și femeia aceea, Cordova. Joe bănuia că există o legătură între cele două. Probabil că Marianne îi dăduse o copie și Rebei Cordova. Așa se legau toate.
    - Joe, te rog să-mi spui ce te frământă.
    Ceea ce făcuse Joe fusese groaznic, însă faptul că-l implicase și pe Nash complicase lucrurile de o mie de ori. Ar fi vrut să-i spună totul lui Dolly. Știa că nu avea altă soluție.
    Dolly îl privi în ochi și-l încurajă cu o mișcare a capului.
    - Va fi bine, spuse ea. Spune-mi despre ce e vorba.
    Un lucru ciudat se întâmpla însă cu el în momentele acelea. Era vorba despre instinctul său de conservare. Da, ceea ce făcuse Nash era îngrozitor, însă de ce să amplifice totul distrugându-și și familia? La urma urmei, era responsabilitatea lui Nash.
    Joe nu-i ceruse niciodată să meargă atât de departe - în niciun caz nu-i ceruse să ucidă pe cineva! Își închipuise că, probabil, Nash se va oferi să cumpere caseta de la Marianne, să facă un târg cu ea sau, în cel mai rău caz, s-o sperie cumva. Nash îl uimise întotdeauna prin faptul că juca la limită, însă în niciun caz nu-și închipuise că avea să facă așa ceva.
    Ce câștiga oare acum dacă se ducea la poliție să dea totul în vileag?
    Nash, care nu încercase decât să-l ajute, avea să ajungă la închisoare. În plus, cine fusese cel care îl determinase să facă ceea ce făcuse?
    El, Joe.
    Avea poliția să creadă că Joe nu avusese habar de ce făcea Nash? Cumnatul său era într-adevăr mâna care lovise, însă nu era căutat mereu cel care ordona mâinii să lovească?
    Adică el, Joe.
    Exista încă o șansă, deși una foarte slabă, ca toată nenorocirea asta să se termine cumva favorabil. Nash să nu fie prins. Caseta să nu mai apară niciodată. Marianne a murit, asta e, nu o căutase, în definitiv, ea cu lumânarea? Nu ea începuse tot șantajul?
    Joe greșise, într-adevăr, însă nu ea fusese cea care încercase să-i distrugă familia?
    În acea zi, sosise însă un nou mail. Marianne era moartă. Asta însemna că, indiferent de ce grozăvii făcuse Nash, nu reușise să stopeze întreaga poveste.
    Guy Novak.
    Individul acesta reprezenta ultima gaură care trebuia acoperită. Probabil că acolo se dusese Nash. Acesta nu răspunsese la telefon, la mesajele lui Joe, fiindcă se afla deja în misiune.
    Nu mai avea ce să facă.
    Trebuia să aștepte și să spere că lucrurile se vor sfârși cu bine. Chiar dacă asta ar fi putut să însemne că Guy Novak avea să-și piardă viața.
    O nouă crimă, însă asta ar fi putut duce la sfârșitul problemelor sale.
    - Joe? îl trezi din visare Dolly. Joe, te rog să-mi spui ce te frământă.
    Nu știa ce să facă. În orice caz, nu avea să-i spună nimic lui Dolly. Aveau o fetiță, o familie. Nu își putea permite să o distrugă.
    Pe de altă parte nu putea nici să lase ca un om, pe care-l cunoștea, să fie ucis.
   - Trebuie să plec, spuse el și țâșni spre ușă.

                          Nash șopti în urechea lui Guy Novak:
    - Strigă-le fetelor că te duci în pivniță și că nu vrei să fii deranjat. Ai înțeles?
    Guy dădu din cap aprobator. Făcu doi pași până la baza scării. Nash îi apăsa lama cuțitului în spate, foarte aproape de rinichi. Știa că metoda cea mai bună era să meargă până aproape de limita maximă cu presiunea. Provocând suficientă durere victimelor, acestea își dădeau seama că el nu glumește.
    - Fetelor! Mă duc la subsol pentru câteva minute. Voi stați acolo, bine? Nu vreau să fiu deranjat.
    De sus, o voce îi răspunse:
    - Bine.
    Guy se întoarse spre Nash. Acesta îi propti vârful cuțitului în burtă. Guy nu tresări și nici nu se dădu înapoi.
   - Tu ai ucis-o pe soția mea?
    Nash zâmbi.
    - Credeam că e fosta ta soție.
   - Ce vrei de la noi?
    - Unde îți sunt calculatoarele?
    - Laptopul e în geanta aceea de lângă fotoliu. Celălalt calculator e în bucătărie.
    - Mai ai și altele?
    - Nu. Poți să le iei și să pleci.
    - Trebuie să stăm, mai întâi, puțin de vorbă, Guy.
    - Îți spun tot ce vrei să știi. Am și bani. Sunt ai tăi. Numai să le lași în pace pe fete.
    Nash îl privi în ochi. Bărbatul din fața sa știa, fără îndoială, că existau șanse foarte mari ca să-și piardă viața în curând. Nimic din viața lui de până atunci nu sugera că ar fi putut fi vreun mare erou și totuși acum se comporta de parcă își accepta sfârșitul și voia să o facă în cel mai demn mod posibil.
    - Nu mă ating de ele dacă ești dispus să cooperezi, zise Nash.
    Guy îl privi în ochi ca și când ar fi vrut să se convingă dacă poate avea încredere în el sau nu. Nash deschise ușa care ducea la subsol. Începură amândoi să coboare treptele.
    Nash închise ușa în urma lor și aprinse lumina. Pivnița nu era finisată. Pe jos era doar placa de beton. Se auzea apa curgând prin conducte. O pictură pe pânză era sprijinită de un dulăpior. Se vedeau mai multe cutii de carton puse alandala.
    Nash avea tot ce-i trebuia într-o geantă pe care o ținea atârnată de umăr. În clipa în care băgă mâna în geantă ca să scoată o rolă de bandă izolatoare, Guy Novak făcu o mare greșeală.
    Îi dădu un pumn lui Nash și strigă:
    - Fugiți, fetelor!
    Nash îl lovi cu putere în gât cu cotul, tăindu-i respirația. Apoi îi aplică încă o lovitură în frunte, cu podul palmei. Guy se prăbuși la podea, ținându-se cu ambele mâini de gât.
    - Dacă mai scoți o singură șoaptă, o aduc pe fiica ta aici și te pun să o privești. Ai înțeles?
    Guy încremeni. Instinctul patern putea face chiar și din indivizi lipsiți de vlagă, ca Guy Novak, niște eroi. Nash se întrebă dacă el ar fi avut copii cu Cassandra. Mai mult ca sigur. Cassandra provenea dintr-o familie numeroasă și își dorise, la rândul ei, să aibă mai mulți copii. El, Nash, nu se putea pronunța prea clar în această privință - atitudinea lui față de lume era mult mai pesimistă decât a soției sale însă, cu siguranță, nu s-ar fi opus dorințelor ei.
    Nash privi spre trupul prăbușit. Se gândi pentru o clipă să-i facă o tăietură lui Novak în picior sau să-i reteze un deget, însă își dădu seama că nu este nevoie. Guy făcuse o încercare și văzuse ce se poate întâmpla. Nu avea să mai încerce să scape.
    - Întoarce-te pe burtă și du-ți mâinile la spate.
    Guy făcu exact ce i se ordonase. Nash îi înfășură încheieturile și antebrațele cu câteva straturi de bandă izolatoare. Apoi făcu același lucru și cu picioarele. După aceea, îi îndoi picioarele din genunchi și îi legă gleznele de încheieturile mâinilor. Ultimul lucru pe care îl mai avea de făcut era să-l lege la gură. Folosi aceeași rolă de bandă izolatoare, pe care o petrecu de cinci ori în jurul capului lui Guy.
    După ce termină, Nash se îndreptă spre ușa care dădea la parter.
    Guy începu să se zbată, însă se chinuia degeaba. Nash nu dorea decât să se asigure că fetele nu auziseră strigătul prostesc al lui Novak. Deschise ușor ușa. Sus, undeva, se auzea în continuare televizorul. Fetele nu se vedeau. Închise ușa și se întoarse la Guy.
    - Fosta ta soție a făcut un filmuleț. Vreau să-mi spui unde este caseta.
    Uimirea de pe fața lui Novak era grăitoare - cum ar fi putut răspunde la întrebări dacă avea gura acoperită cu bandă izolatoare? Nash se aplecă spre el zâmbind și-i arătă lama cuțitului.
    - În câteva minute ai să-mi spui tot ce știi, de acord?
    Telefonul din buzunarul lui Nash începu să vibreze din nou. Probabil că e Lewiston, își zise el, însă când văzu numărul de pe ecran își dădu seama că se întâmplase ceva grav.
    - Ce s-a întâmplat?
    - Poliția e aici, se auzi răspunsul Pietrei.
    Nash nu era prea surprins. Singura problemă era că timpul se scurtase foarte mult acum. Nu-și mai putea permite să stea prea mult acolo și să-l chinuie pe Novak așa cum și-ar fi dorit. Trebuia să se miște mai repede.
    Ce ar fi putut să-l facă pe Novak să vorbească mai repede?
    Nash se lumină și dădu aprobator din cap. Același lucru care ne face să dăm dovezi nebunești de curaj - lucrul pentru care suntem gata să ne dăm și viața - este și punctul nostru nevralgic.
    - Am de gând să-i fac o vizită fetiței tale, îi spuse el lui Guy. Și, după aceea, vorbești, da?
    Ochii lui Novak parcă voiau să iasă din orbite. Deși legătura nu-i permitea prea multe, începu să se zbată încercând să-i semnaleze lui Nash ceea ce acesta știa deja foarte bine. Era gata să vorbească. Era gata să-i spună tot ce voia numai să-i lase fetița în pace. Nash știa însă că avea să-i fie mult mai ușor să scoată informațiile de la Novak dacă fetița avea să fie de față. Unii ar fi putut spune că amenințarea era suficientă pentru ca Guy să vorbească. Probabil că ar fi avut dreptate.
    Nash dorea însă să aducă copilul la subsol și din alte motive.
    Trase adânc aer în piept. Sfârșitul era aproape. Îl simțea. Da, voia să supraviețuiască și să scape de aici, însă, în același timp, nebunia pusese stăpânire pe el. Nebunia făcea să-i pulseze sângele în vine, îl făcea să simtă că trăiește cu adevărat.
    Începu să urce treptele care duceau la parter. În urma lui, putea să-l audă pe Novak care se zbătea ca un apucat. Pentru o clipă, luciditatea reuși să învingă nebunia și se gândi că ar fi mai bine să se întoarcă. Guy era gata să spună totul. Îndoiala reveni însă imediat. Poate că totuși nu-l speriase suficient.
    Nu, trebuia să meargă până la capăt.
    Deschise ușa și ajunse în holul de la intrare. Se uită spre scara care ducea la etaj.
    Televizorul continua să meargă. Mai făcu un pas.
    Se opri însă brusc când auzi soneria de la intrare.

                  Tia parcă mașina pe aleea din fața casei lui Guy Novak. Lăsă poșeta și telefonul mobil în mașină și porni spre ușa de la intrare. Continua să se gândească la ceea ce-i spusese Betsy Hill. Băiatul ei era teafăr. Acesta era lucrul cel mai important. Avea câteva răni ușoare, însă era în viață și fusese chiar în stare s-o ia la fugă. Adam îi spusese și alte lucruri lui Betsy, printre care și faptul că se simțea vinovat de moartea lui Spencer, de exemplu. Totul se putea însă aranja. Important era să supraviețuiască acestei încercări. Să-l vadă întreg acasă. După aceea, putea să-și pună întrebări și în legătură cu alte lucruri.
    La asta se gândea Tia când apăsă pe butonul soneriei.
    Își aduse aminte brusc că familia la care suna suferise de curând o pierdere dureroasă.
    Probabil că Guy avea mare nevoie de susținerea unor prieteni în aceste momente, însă ea nu-și dorea cu adevărat decât să-și ia repede fiica de acolo, să-și găsească fiul și soțul, să-i vadă pe amândoi teferi acasă și să încuie ușile ca să nu-i mai deranjeze nimeni niciodată.
    Nu răspunse nimeni.
    Încercă să vadă ceva prin ferestruica de lângă ușă, însă lumina de afară se reflecta în sticlă ca într-o oglindă. Își puse palmele în jurul ochilor ca să poată vedea ceva în foaier. Avu senzația că vede o siluetă mișcându-se brusc. Probabil că fusese doar o umbră. Mai apăsă o dată pe butonul soneriei. De data asta se auziră zgomote, mai întâi, sus la etaj. Apoi, tropăit de pași pe scară.
    Yasmin deschise ușa. Jill se afla la un metru în spatele ei.
    - Bună ziua, doamnă Baye.
    - Bună, Yasmin.
    Tia își dădu seama, după privirea fetiței, că Guy nu-i spusese încă teribila veste, însă asta nu era o surpriză. Așa se și înțeleseseră, ca Tia s-o ia acasă pe Jill, pentru ca Guy să rămână singur cu fetița lui și să-i spună.
    - Unde e tatăl tău?
    Yasmin ridică din umeri.
    - Parcă zicea că se duce la subsol.
    Pentru o clipă, Tia și fetele rămaseră tăcute, așteptând parcă să-l vadă pe tatăl lui Yasmin deschizând ușa care dădea la subsol. Nu se auzea însă nimic.
    Tia își zise că, probabil, Guy era acolo, jos, și-și plângea fosta soție. Ar fi trebuit să-și ia copilul și să plece. Nu făcu însă nicio mișcare. Ceva nu era în ordine. Avea senzația că, dacă pleacă fără să-l fi văzut pe Guy, era ca și când ar fi lăsat-o pe Yasmin singură.
    - Guy? strigă ea.
    - E în ordine, doamnă Baye. Sunt suficient de mare ca să-mi port singură de grijă.
    Tia nu era chiar atât de sigură. Era vârsta periculoasă când copiii încep să creadă că nu mai au nevoie de părinți. Probabil că, într-un fel, au și dreptate, acum când există telefoanele mobile și celelalte mijloace de comunicare. Și Jill dorea să i se acorde din ce în ce mai multă independență. Adam fusese lăsat să se descurce singur, la vârsta ei, și uite, se demonstrase că prea multă independență nu e bună întotdeauna.
    Nu însă asta era principala preocupare a Tiei în acel moment. Nu se punea problema că o lasă singură pe Yasmin. Mașina tatălui ei se afla pe alee. Acesta trebuia să fie pe undeva prin casă. Urma să-i spună lui Yasmin ce se întâmplase cu mama ei.
    - Guy?
    Niciun răspuns.
    Fetele se priviră una pe alta. O umbră de îngrijorare trecu peste fețele lor.
    - Unde ziceai tu că este? întrebă Tia.
    - La subsol.
    - Ce aveți acolo?
    - Mai nimic. Cutii cu lucruri vechi și chestii din astea. Încă nu a apucat să aranjeze acolo.
    De ce oare se hotărâse brusc Guy Novak să se ducă la subsol?
    Răspunsul evident era că voise să fie singur. Yasmin spusese că acolo se aflau mai multe cutii cu vechituri. Poate că Guy avea pe acolo strânse câteva lucruri care îi aminteau de Marianne și acum scotocea prin acele obiecte. Poate că, din cauza ușii închise, nu o putuse auzi când îl strigase.
    Probabil că ăsta era răspunsul.
    Însă ce era cu umbra care se mișcase când privise prin ferestruică. Fusese oare acela Guy? Dar de ce să fi vrut să se ascundă de ea? Reuși să găsească un răspuns și la această întrebare. Poate că, pur și simplu, nu avea puterea să dea ochii cu ea în momentul acesta. Poate că nu dorea compania nimănui. Asta trebuia să fie.
    Toate bune și frumoase, își zise Tia, însă parcă nu se simțea bine s-o lase pe Yasmin așa.
    - Guy?
    Strigase mai tare de data asta.
    Tot nimic.
    Făcu câțiva pași spre ușa care dădea la subsol. Treaba lui dacă voia să fie singur. Ar fi fost suficient să strige „Sunt aici” și l-ar fi lăsat în pace. Bătu la ușă. Niciun răspuns.
    Puse mâna pe clanță și întredeschise ușor ușa.
    Lumina era stinsă.
    Se întoarse spre fete.
    - Draga mea, ești sigură că a coborât aici?
    - Așa a spus.
    Tia își îndreptă privirea spre Jill. Aceasta încuviință cu o mișcare a capului. Tia se cutremură, începuse s-o cuprindă panica. Guy avea o voce atât de stinsă la telefon, și acum se dusese pe întuneric la subsol...
    Nu, nu era posibil să fi făcut așa ceva. Nu putea să-i facă așa ceva lui Yasmin...
    Deodată, Tia auzi un zgomot. Ceva ca un târșâit. Ca un foșnet. Un șobolan, probabil. Zgomotul se auzi din nou. Nu era un șobolan. Părea ceva mult mai mare.
    Ce naiba...?
    Le privi pe fete în ochi.
    - Vreau să rămâneți aici. M-ați înțeles? Nu veniți jos decât dacă vă chem eu.
    Deschise ușa și începu să caute cu mâna întrerupătorul de pe perete. Reuși să-l găsească și aprinse lumina. Coborâse deja câteva trepte. Când se făcu lumină, se uită de jur împrejur și-l văzu pe Guy legat. Nu mai stătu pe gânduri.
    Se întoarse imediat și începu să urce scara înapoi.
    - Fetelor, fugiți! Plecați imediat...
    Cuvintele îi înghețară pe buze. În capul scărilor, își făcuse apariția un bărbat necunoscut. Cu mâna dreaptă o ținea de gât pe Yasmin, care se zbătea. Cu stânga, o trăgea după el pe Jill.

                                         38.

               Carson fierbea de furie. Fusese dat afară. După tot ce făcuse pentru ea, Rosemary îl dăduse afară din încăpere ca pe un copil. Ea era acolo și vorbea cu bărbatul acela în vârstă, care îl făcuse de rușine în fața prietenilor săi.
    Femeia asta nu-și dădea seama ce se întâmplă.
    El o cunoștea prea bine. Întotdeauna știuse să-și folosească frumusețea și puterea de convingere pentru a ieși din bucluc. De data asta însă, toate astea nu mai valorau nici cât o ceapă degerată. Probabil că nu o mai interesa decât cum să-și salveze propria piele. Doar atât. Cu cât se gândea mai mult, Carson își dădea seama cât de complicată era situația lui. Dacă polițiștii aveau să dea năvală și se va pune problema găsirii unui țap ispășitor, mai mult ca sigur, el se afla în fruntea listei candidaților.
    Poate că exact asta discutau acolo, acum.
    Avea sens. Carson avea deja douăzeci și doi de ani - mai mult decât suficient pentru a fi judecat și condamnat ca un adult. El era cel cu care adolescenții aveau de-a face cel mai mult - Rosemary fusese suficient de isteață ca să nu se implice în detalii. De asemenea, tot el, Carson, era intermediarul care făcea legătura cu oamenii care plasau drogurile pe piață.
    La naiba, ar fi trebuit să-și dea seama de la început că așa avea să se întâmple. După ce puștiul acela, Spencer, se sinucisese, ar fi trebuit s-o lase mai moale, cel puțin pentru o vreme. Însă se aflau foarte mulți bani în joc și distribuitorii îi presau. Persoana de contact a lui Carson era un individ, numit Barry Watkins, care purta numai costume Armani. Se întâlnea cu el în cluburi scumpe. Individul azvârlea cu bani în stânga și-n dreapta. Îi făcea rost de fete lui Carson și-l făcea să se simtă ca un adevărat bărbat.
    Seara trecută însă, când Carson răspunsese că nu are nimic de oferit, vocea lui Watkins se schimbase brusc. Individul nu țipase la el. Pur și simplu, îi vorbise cu o voce rece care îi provoca senzația unui cuțit pe șira spinării.
    - Trebuie să faci foarte repede rost de marfă, îi zisese el lui Carson.
    - Din păcate, cred că avem o problemă.
    - Ce vrei să spui?
    - Fiul doctorului a luat-o razna. Taică-său și-a făcut apariția aici aseară.
    Tăcere.
    - Alo?
    - Carson?
    - Da, ce e?
    - Cei care mă plătesc nu vor permite ca polițiștii să facă vreo legătură dintre chestia asta și mine. M-ai înțeles? O să facă tot posibilul să nu ajungă cercetările la acest nivel.
    Watkins închisese. Mesajul fusese transmis și recepționat de Carson ca atare.
    De asta aștepta el aici cu arma la îndemână.
    Auzi un zgomot la ușa de la intrare. Cineva încerca să intre în clădire. Ușa era încuiată. Trebuia să cunoști codul ca să poți să intri sau să ieși din clădire. Cel care se afla afară nu cunoștea codul și bătea cu putere. Carson se uită pe fereastră.
    Era Adam Baye. Împreună cu el se mai afla tânărul Huff.
    - Deschide! strigă Adam.
    Băiatul mai lovi în ușă încă o dată.
    - Hai, vino și deschide ușa!
    Carson își reprimă un zâmbet. Tatăl și fiul în același loc. Un prilej minunat de a termina cu ei.
    - Stai puțin, zise el.
    După ce își îndesă revolverul la spate, sub centură, Carson tastă patru cifre pe tastatura numerică și se aprinse luminița verde. Ușa era descuiată.
   Adam și DJ năvăliră înăuntru.
    - Tatăl meu e aici? întrebă Adam.
    Carson încuviință din cap.
    - E în biroul lui Rosemary.
    Adam porni imediat în direcția aceea. DJ Huff îl urmă.
    Carson lăsă ușa să se închidă și să se blocheze în urma lor. Apoi duse mâna la spate, unde avea pistolul.

                     Anthony îl urmărea pe Adam Baye.
    Păstra o oarecare distanță între ei, nu prea mare, însă nu era prea sigur cum trebuie să procedeze. Puștiul nu-l cunoștea, așa că nu putea să-l abordeze așa, pur și simplu - în plus, cine putea spune în ce stare de spirit se afla băiatul? Dacă Anthony se prezenta drept prieten al tatălui său, era posibil ca Adam să o ia la fugă și să dispară din nou. Trebuie să joc cartea asta cu mare atenție, își zise Anthony.
    În fața lui, Adam striga ceva la telefonul mobil. Ideea nu era rea deloc. Anthony își scoase și el telefonul din mers. Formă numărul lui Mike.
    Niciun răspuns.
    După semnalul de mesagerie vocală, Anthony spuse în receptor:
    - Mike, îl văd pe băiatul tău. Se îndreaptă spre clubul despre care ți-am povestit. M-am luat după el.
    Închise telefonul și-l băgă în buzunar. Adam își ascunsese și el telefonul și acum grăbise pasul. Anthony se străduia să păstreze aceeași distanță între ei. Ajuns la intrarea în club, Adam urcă rapid treptele și încercă ușa.
    Încuiată.
    Anthony îl văzu cum se uită la tastatura numerică. Cum întoarce apoi capul spre prietenul său, care ridică din umeri. Adam începu să bată la ușă.
    - Deschide!
    Anthony fu surprins de disperarea din vocea lui Adam și veni mai aproape.
    - Hai, vino și deschide ușa!
    Băiatul continua să lovească cu putere în tăblia ușii. Câteva secunde mai târziu, ușa se deschise. În cadrul ei stătea unul dintre tinerii aceia îmbrăcați în negru. Anthony îl mai văzuse și înainte pe individ. Era puțin mai în vârstă decât ceilalți băieți și un fel de șef de trupă. Avea un bandaj de-a curmezișul nasului, care arăta ca și cum ar fi fost spart. Anthony nu se putu stăpâni să nu se întrebe dacă nu cumva tânărul făcuse parte din echipa care sărise asupra lui Mike.
    Ce-ar fi trebuit acum să facă?
    Să-l împiedice pe Adam să intre în club? Poate că ar fi reușit, însă nu era deloc sigur care ar fi fost reacția băiatului. Dacă încerca să fugă din nou? Anthony l-ar fi putut opri, însă ce realiza din toate astea?
    Mai făcu un pas în direcția ușii.
    Adam intră grăbit în clădire, urmat de prietenul său, cel îmbrăcat în jacheta cu însemnele liceului. Din locul în care se afla, Anthony putu să vadă cum tânărul cu nasul spart lasă ușa să se închidă în urma lor. Înainte ca ușa să apuce să se închidă în întregime, individul se întoarse cu spatele și el văzu cum duce mâna la un pistol, pe care-l avea ascuns la centură.

                       Mo era în mașină și se chinuia să înțeleagă sensul numerelor acelora.
    CeeJay8115.
    Încercă pentru început să transforme literele în cifre. Cee era C sau cea de-a treia literă a alfabetului. Jay era J, a zecea literă. Deci ce obținuse? 3108115. Începu să adune cifrele, încercă să le dividă, căută să găsească vreo regulă. Își îndreptă atenția asupra numelui de identificare al lui Adam - HockeyAdam1117. Mike îi spusese că 11 fusese numărul de pe tricou al lui Messier, iar 17, fostul număr al lui Mike de la Dartmouth. Mo începu totuși să facă diverse operații cu aceste numere, mai întâi, cu 8115, și apoi, cu 3108115. Transformă apoi HockeyAdam în cifre și încercă alte combinații.
    Nimic.
    Numerele acestea nu erau însă niște înșiruiri de cifre alese la întâmplare. Era convins de asta. Exact așa cum și numele folosit de Adam însemna ceva. Trebuia să existe o regulă, un model. Singura problemă era că trebuia să descopere cheia.
    Până atunci, Mo analizase toate posibilitățile. Deschise torpedoul și scoase o bucată de hârtie și un pix. Tocmai când începuse să pună variantele pe hârtie, auzi o voce pe care o cunoștea foarte bine.
    - Deschide!
    Mo ridică imediat privirea.
    Adam se afla la intrarea în Club Jaguar și bătea la ușă.
    - Hai, vino și deschide ușa!
    Până să deschidă el portiera, ușa se deschise și Adam dispăru înăuntru. Mo rămase descumpănit, neștiind ce ar trebui să facă în continuare. Deodată văzu ceva și mai ciudat.
    Era Anthony, bodyguardul de culoare pe care îl vizitase Mike puțin mai devreme.
    Individul se repezise și el la ușă, încercând să ajungă acolo înainte ca aceasta să apuce să se închidă. Mo ieși din mașină și se repezi și el spre intrarea în club. Anthony încerca, fără succes, să miște clanța ușii.
    - Ce s-a întâmplat? strigă Mo.
    - Trebuie să intrăm în clădire, răspunse Anthony.
    Mo cercetă tăblia ușii.
    - E din oțel. N-avem cum s-o spargem.
    - Ar trebui totuși să încercăm ceva.
    - De ce, ce s-a întâmplat?
    - Tipul care l-a lăsat pe Adam înăuntru, explică Anthony, avea un pistol la spate.

                  Carson ținea arma ascunsă la spate.
    - Tatăl meu e aici? întrebă Adam.
    - E în biroul lui Rosemary.
    Adam trecu pe lângă el și se îndreptă spre capătul culoarului. Exact din direcția aceea se auzi o ușă trântită și niște pași care alergau.
    - Adam?
    Vocea îi aparținea lui Mike Baye.
    - Tati?
    Baye dădu colțul exact când fiul lui ajunse la capătul culoarului. Cei doi se îmbrățișară.
    Ce drăguț, își zise Carson și îndreptă arma spre ei.
    Nu încercă să le atragă atenția. Nu avea niciun rost să-i avertizeze. Nu avea timp să negocieze cu ei sau să le ceară cine știe ce. Trebuia să termine asta cât mai repede.
    Trebuia să-i ucidă.
    - Carson, nu face asta! strigă Rosemary.
    Nu avea niciun motiv s-o asculte pe târfa asta. Carson îl încadră pe Adam în cătarea pistolului și se pregăti să tragă.

              Chiar în clipa în care își strângea în brațe băiatul - chiar în clipa în care savura atingerea trupului acestuia și răsufla ușurat că-l regăsise teafăr - Mike văzu cu coada ochiului cum Carson scosese o armă de la spate.
    Nu avea la dispoziție prea mult timp în care să-și calculeze următoarea mișcare.
    Acțiunea lui nu fu determinată de vreun proces sofisticat de gândire. Îl văzu pe Carson ațintind arma asupra lui Adam și reacționă instinctiv.
    Își împinse băiatul cât de tare putu. Tălpile lui Adam zburară efectiv prin aer și băiatul făcu ochii mari nevenindu-i să creadă. Arma explodă, glonțul făcu țăndări peretele de sticlă din spatele lui Mike, exact în locul în care se aflase Adam, cu mai puțin de o secundă înainte. Cioburile de sticlă căzură ca o ploaie asupra lui Mike.
    Mișcarea îl luase prin surprindere nu numai pe Adam, ci și pe Carson. Acesta își imaginase că ei nu aveau să-i vadă arma, ori, dacă o vedeau, aveau să reacționeze așa cum reacționează majoritatea oamenilor când este îndreptată o armă spre ei - înlemnesc sau ridică mâinile.
    Carson își reveni însă foarte repede. Deja mâna lui se deplasa spre dreapta, în direcția în care zburase Adam. Chiar dacă reacționase din instinct, forța cu care Mike își îmbrâncise băiatul avusese, pe lângă rolul de a-l scoate pe acesta din bătaia glonțului, și obiectivul de a-l trimite cât mai departe. Și reușise.
    Adam aterizase pe coridor, în spatele unui zid.
    Carson nu avea cum să-l mai ia în cătare pe Adam. Nu avea decât o singură alternativă: să-l ucidă, mai întâi, pe tatăl băiatului.
    Mike se simți pătruns de o senzație profundă de liniște interioară. Știa exact ce are de făcut. Nu avea altă alternativă. Trebuia să-și protejeze copilul. În timp ce Carson își mișca mâna în care ținea pistolul în direcția lui, Mike se pregătea pentru ce avea să urmeze.
    Avea să se sacrifice.
    Nu se gândea prea mult la motive. Era foarte simplu. Tatăl își salvează fiul. Așa trebuia să fie. Carson avea arma în mână și putea să omoare pe unul dintre ei. Trebuia ca victima să fie el și nu Adam.
    Chiar dacă Carson trăgea în el, Mike, cu experiența lui din hochei, știa că exista șansa ca, înainte de a muri, să-l doboare la pământ și să-l împiedice să facă mai mult rău. Se hotărî să-l înfrunte și începu să înainteze spre tânărul înarmat.
    Pe măsură ce înainta însă, Mike realiză că planul său avea foarte puține șanse de reușită. Distanța era mult prea mare. Carson avea deja țintită arma asupra lui. Nu avea cum să ajungă la el fără să încaseze cel puțin un glonț, poate două. Șansele ca să supraviețuiască acestor lovituri încasate în plin erau foarte mici, cu atât mai puțin să mai și reușească să-i facă ceva individului.
    Altă alternativă nu exista însă. Așa că închise ochii, își încordă picioarele și-și aplecă fruntea înainte.

              Între el și bărbatul acela era încă o distanță de peste cinci metri, însă, dacă-l mai lăsa să se apropie un pic, nu avea cum să rateze.
    Carson luă în cătare capul lui Mike și rămase în așteptare, în timp ce ținta devenea din ce în ce mai mare.

                  Anthony se mai izbi o dată cu umărul în ușă, însă aceasta nu voia să se clintească.
    Mo zise înciudat:
    - Toate calculele alea complicate - și totul e atât de simplu!
    - Ce tot mormăi acolo?
    - Opt-unu-unu-cinci.
    - Cum ai zis?
    Nu era însă timp pentru explicații. Mo formă codul 8115 pe tastatura numerică. Se aprinse un led verde. Ușa fusese descuiată.
    Anthony se izbi din nou cu umărul în ea și cei doi bărbați năvăliră înăuntru.

                  Arma era îndreptată direct spre capul bărbatului. Carson era surprins de cât de calm putea să fie. Crezuse că o să-i fie frică să tragă, însă mâna nu-i tremura absolut deloc. Primul foc pe care-l trăsese îi produsese o stare de euforie. Cel de-al doilea avea să fie și mai grozav. Bărbatul ajunsese foarte aproape acum. Nu avea cum să-l rateze.
    Carson începu să apese pe trăgaci.
    Deodată, arma îi zbură din mână.
    O mână de uriaș venise de undeva din spatele lui și-i smulsese pistolul din mână. Pur și simplu. Arma cu care fusese gata să tragă în urmă cu o secundă dispăruse. Carson întoarse capul și-l văzu pe bodyguardul de culoare pe care-l știa de la unul dintre cluburile din zonă. Individul avea arma în mână și zâmbea. Carson nu avu însă prea mult timp la dispoziție ca să-și manifeste surpriza fiindcă un alt individ îi aplică o lovitură năucitoare în partea de jos a spatelui. Urlă de durere și se aplecă în față, exact la timp ca să nimerească în umărul lui Mike Baye, care se aruncase spre el din cealaltă direcție. Trupul lui Carson se frânse efectiv în două în urma impactului. Se prăbuși la pământ. Nu mai putea să respire. Avea senzația că lovitura îi sfărâmase toate coastele.
    Mike se ridică de pe tânărul căzut și zise:
    - Gata, s-a terminat.
    Apoi, întorcându-se spre Rosemary, adăugă:
    - Nu mai fac niciun târg cu tine.

                                           39.

                   Nash le ținea pe ambele fete de gât.
    Nu trebuia să strângă prea tare, fiindcă degetele lui apăsau în niște puncte foarte sensibile. Yasmin, fetița care declanșase toată nebunia asta, fiindcă fusese obraznică la ora lui Joe, se strâmba de durere. Cealaltă fată - fiica femeii care nimerise acolo fără să aibă nicio legătură cu ce se întâmplase - tremura ca o frunză.
    - Dă-le drumul, zise femeia.
    Nash clătină din cap. Intrase deja într-o stare euforică. Nebunia îl cuprinsese în întregime. Fiecare neuron era excitat la maximum. Una dintre fete începu să plângă. Era conștient că lacrimile ar fi trebuit să aibă un efect asupra lui, ar fi trebuit să-l miște, ca pe orice ființă umană.
    Lacrimile nu făceau însă decât să amplifice senzația.
    Oare tot nebunie se cheamă atunci când ești conștient că te afli în starea asta?
    - Te rog, zise femeia. Sunt doar niște copii.
    Femeia se opri brusc. Probabil că înțelesese. Cuvintele ei nu aveau niciun efect asupra lui. Ba chiar, mai rău, păreau că îi provoacă o plăcere sadică. Lui Nash îi plăcea femeia.
    Se întrebă dacă era mereu așa de curajoasă sau era ceva care se petrecea numai acum, când își simțea copilul în pericol?
    Trebuia s-o omoare, mai întâi, pe femeie.
    Trebuia să facă asta, fiindcă ea era cea care putea să-i facă cele mai mari probleme.
    Era sigur de asta. Femeia asta nu va sta liniștită, în timp ce el le va chinui pe fete.
    Îi veni însă o idee și mai bună. Dacă, oricum, avea să-i ucidă pe toți, dacă acest act avea să fie ultima sa declarație față de restul lumii, ce putea fi mai măreț decât să-i oblige pe părinți să fie martori la chinurile copiilor lor?
    O, știa că e un lucru îngrozitor. De îndată ce ideea îi trecuse prin minte, Nash nu mai putea s-o lase să plece. Nu poți nega ceea ce ești. Nash cunoscuse niște pedofili în închisoare, iar aceștia încercau mereu din răsputeri să se autoconvingă că nu era chiar o crimă ceea ce făcuseră. Îi povesteau despre civilizații și epoci trecute în care fetele se măritau de la doisprezece ani, și Nash nu se putea stăpâni să nu se întrebe de ce se oboseau să facă asta. Lucrurile erau mult mai simple. Pur și simplu, fiecare e făcut altfel.
    Unii au un mic defect. Simt nevoia să facă anumite lucruri pe care ceilalți le consideră reprobabile. Așa ne-a făcut Dumnezeu. De ce ar trebui să fie cineva acuzat pentru asta?
    Toți pioșii aceia scandalizați ar trebui să se gândească mai bine că ei critică, de fapt, opera Domnului. Nu e vorba numai de niște tentații, la care unii rezistă, iar alții, nu. Fiecare om are niște dorințe ascunse. Și nu disciplina reușește să țină acele dorințe sub control. Totul depinde de circumstanțe. Asta nu înțelesese Pietra în legătură cu soldații aceia. Circumstanțele nu îi forțaseră pe acei soldați să recurgă la violență.
    Circumstanțele le oferiseră oportunitatea de a-și manifesta pornirile violente.
    Totul era foarte clar. Avea să îi omoare pe toți. După aceea, va lua calculatoarele și va dispărea. Când va veni poliția, vor fi ocupați până peste cap cu baia de sânge. Vor presupune că e vorba despre un ucigaș în serie. Nimeni n-o să se gândească la un filmuleț făcut de o femeie cu intenția să distrugă viața unui om de treabă. Joe avea mari șanse să iasă basma curată din toată afacerea asta.
    Trebuia să procedeze metodic. Mai întâi, s-o lege pe mamă.
    - Fetelor?
    Le întoarse capetele ca ele să-l poată privi.
    - Dacă încercați să fugiți, îi ucid pe mami și pe tati. Ați înțeles?
    Fetele încuviințară cu o mișcare a capului. Pentru orice eventualitate, le trase pe amândouă în partea opusă ușii care dădea sus. După aceea, le eliberă simultan gâturile.
    Exact în fracțiunea de secundă următoare, Yasmin scoase cel mai ascuțit țipăt pe care-l auzise vreodată și țâșni spre tatăl ei. Nash întinse mâna după ea.
    O mișcare care se dovedi a fi total greșită.
    Cealaltă fetiță începu să alerge spre treptele care duceau la parter.
    Nash se răsuci rapid și o porni după ea, însă copila era foarte iute.
    Femeia strigă cât o țineau rărunchii:
    - Fugi, Jill!
    Nash începuse să urce treptele cu mâna întinsă în față, ca s-o apuce de gleznă. Reuși să o agațe, însă Jill își scutură piciorul și se eliberă. Încercă să se arunce din nou asupra ei, însă simți că-l trage ceva înapoi.
    Era mama fetiței.
    Sărise asupra lui și-l apucase de picior. Femeia îl mușcă de pulpă. Nash scoase un geamăt și o împinse pe Tia cu piciorul într-o parte.
    - Jill! strigă el. Să știi că o ucid pe mama ta dacă nu vii imediat înapoi!
    Femeia se rostogoli într-o parte și strigă și ea:
    - Fugi! Nu-l asculta!
    Nash se întoarse spre Tia și scoase cuțitul. Pentru prima dată nu știa prea bine ce trebuia să facă. Cutia în care se aflau legăturile telefonice se afla pe peretele din partea opusă a pivniței. Ar fi putut să le taie, însă mai mult ca sigur că puștoaica avea telefon mobil.
    Timpul se scurgea în defavoarea lui.
    Trebuia să pună mâna pe calculatoare. Ăsta era lucrul cel mai important. Așa că, imediat după ce le ucidea, trebuia să pună mâna pe calculatoare și să le distrugă hardul.
    Se uită la Yasmin. Fetița se ascunsese în spatele tatălui său. Guy încerca să se ridice în șezut, încerca să facă orice putea ca să se transforme într-un fel de scut care să-i protejeze odrasla. Eforturile pe care le făcea așa cum era legat și de mâini și de picioare erau aproape comice.
    Și femeia se ridicase în picioare și se postase între el și Yasmin. Ce curajoasă! Nici măcar nu era copilul ei! Acum însă îi avea pe toți trei într-un singur loc. Perfect. Putea să-i rezolve foarte repede pe toți.
    - Jill! strigă el din nou. E ultima șansă pe care ți-o dau!
    Yasmin începu să țipe. Nash făcu un pas în direcția celor trei cu cuțitul ridicat, însă o voce îl făcu să se oprească.
    - Te rog să nu-i faci rău lui mami.
    Vocea venea din spatele lui. Era a unui copil care scâncea.
    Jill se întorsese în pivniță.
    Nash o privi în ochi pe Tia și zâmbi. Fața femeii se schimonosi de disperare.
    - Nu! strigă ea. Jill, nu! Fugi!
    - Mami?
    - Fugi! Pentru numele lui Dumnezeu, fugi!
    Jill însă nu voia să asculte îndemnurile mamei sale. Începuse să coboare treptele.
    Nash se răsuci în direcția ei și abia atunci își dădu seama de greșeală. Pentru o secundă, se întrebă dacă nu cumva o lăsase intenționat pe fetiță să fugă sus, la parter. Le ținuse de gât pe amândouă și le dăduse drumul, nu? Fusese numai o neglijență sau ceva mai mult? Se întrebă dacă nu cumva fusese dirijat de cineva care nu mai suporta să-l vadă ucigând.
    I se păru că o vede lângă fetiță.
    - Cassandra, zise el cu voce tare.

                  Cu câteva minute în urmă, Jill fusese imobilizată de bărbatul care o ținea de gât.
    Individul era foarte puternic. Nici măcar nu se forța. Degetele lui găsiseră un punct sensibil și apăsarea o durea îngrozitor. Apoi, o văzu pe mami și pe domnul Novak care era legat și întins pe jos. Aproape că era gata să leșine de spaimă.
    Mama ei zise:
    - Dă-le drumul.
    Modul hotărât în care rostise vorbele astea reuși să o calmeze oarecum pe Jill. Încă nu-i venea să creadă ce se întâmpla și era grozav de speriată, însă mama ei era acolo, alături de ea. Era convinsă că mami era în stare să facă orice pentru salvarea ei.
    Trebuia să-i arate că și ea este în stare să facă același lucru.
    Bărbatul mări forța cu care o apăsa pe gât. Jill se înecă și își ridică speriată privirea spre fața lui. Individul părea foarte mulțumit de felul în care decurgeau lucrurile. Jill își mută privirea spre fața prietenei ei. Yasmin se uita fix la ea și o văzu cum ridică ușor din cap. Era exact gestul pe care Yasmin îl făcea în clasă, atunci când profesorul se uita la ele, iar ea voia să-i transmită un mesaj, fără ca acesta să-și dea seama.
    Jill nu reușea să înțeleagă ce voia, de fapt, prietena ei. Aceasta își mișcă ochii, mâinile. Uimită, Jill îi urmări privirea și descoperi că prietena ei ținea arătătorul întins, ca și cum ar fi avut în mână un pistol.
    - Fetelor?
    Bărbatul o strânse și mai tare și le răsuci amândurora gâturile în așa fel, încât să le facă să se uite la el.
    - Dacă încercați să fugiți, îi ucid pe mami și pe tati. Ați înțeles?
    Dădură amândouă din cap în același timp. Ochii li se întâlniră din nou. Yasmin deschise puțin gura. Jill înțelese ideea. Și apoi bărbatul le dădu drumul. Jill așteptă diversiunea. Aceasta veni aproape imediat.
    Yasmin începu să țipe și, atunci, Jill o luă la fugă. Fugea cât o țineau puterile, fiindcă în joc nu era numai viața ei, ci și viețile lor.
    Simți cum degetele bărbatului îi ating glezna, însă reuși să scape. Îi auzi apoi cum geme, dar nu întoarse capul să vadă ce s-a întâmplat.
    - Jill! strigă individul. Să știi că o ucid pe mama ta dacă nu vii imediat înapoi!
    Singura ei șansă era însă sus. Nu se gândea acum decât la mailul pe care i-l trimisese domnului Novak:
    Ascultă-mă cu atenție. Cred că ar trebui să-ți ascunzi arma mai bine.
    Se ruga ca el să nu fi citi mesajul sau, dacă îl citise, să nu fi apucat să facă nimic. Jill se năpusti în dormitorul domnului Novak. Trase sertarul și vărsă conținutul pe jos.
    Arma nu mai era acolo.
    Simți că i se oprește inima. Jos, în pivniță, se auzi un țipăt. Era posibil ca bărbatul să înceapă să-i ucidă pe cei de jos în orice clipă. Căuta înnebunită printre lucrurile domnului Novak și, deodată, dădu de ceva metalic.
    Revolverul.
    - Jill! E ultima șansă pe care ți-o dau!
    Cum se ridică siguranța? Fir-ar să fie. Nu știa cum. Brusc, își aminti că Yasmin nu pusese la loc siguranța. Probabil că rămăsese așa.
    Yasmin țipă din nou.
    Jill sări în picioare. Încă din capul scării, care dădea spre pivniță, zise cu o voce de copil mic și neajutorat:
    - Te rog să nu-i faci rău lui mami.
    Începu să coboare treptele. Nu era deloc sigură dacă avea să fie în stare să apese suficient de tare pe trăgaci. Se hotărî să țină revolverul cu ambele mâini și să apese cu două degete pe trăgaci.

                      Nash auzi sirenele.
    Văzu pistolul îndreptat împotriva lui și zâmbi. Instinctul de conservare îi spunea să se arunce într-o parte, să iasă din bătaia armei, însă Cassandra clătină din cap. Era de acord cu ea. Nu trebuia să se ferească. Fetița ezita. Așa că făcu un pas spre ea și ridică amenințător pumnul în care avea cuțitul.
    Când avea zece ani, Nash îl întrebase pe tatăl său ce se întâmplă cu oamenii atunci când mor. Tatăl său îi răspunsese că, probabil, cel mai bun răspuns la această întrebare fusese dat de Shakespeare, care spusese că moartea este „acel tărâm stingher de unde nimeni pe lume nu mai vine”.
    Venise clipa să vadă dacă tatăl său avusese dreptate sau nu.
    Primul glonț îl lovi drept în piept.
    Se clătină, dar continuă să înainteze spre fetiță.
    Nu știa ce avea să se întâmple după cel de-al doilea glonț, însă spera să-l ajute să o întâlnească pe Cassandra.

                                               40.

                  Mike se afla în aceeași cameră de interogatorii în care mai fusese și cu două zile în urmă. De această dată, nu mai era singur, ci însoțit de fiul său.
    Agenții speciali, Darryl LeCrue și Scott Duncan, se apropiau de finalizarea cazului.
    Mike era sigur că toți cei implicați - Rosemary, Carson, DJ Huff, împreună, probabil, cu tatăl său - precum și ceilalți tineri de la club se aflau și ei în câte o cameră asemănătoare. Îi separaseră pentru a putea afla mai multe.
    Se aflau acolo de mai multe ore. Mike și Adam mai trebuiau să răspundă la o singură întrebare. Hester Crimstein, avocata lor, nu îi lăsase să vorbească.
    Acum nu se mai aflau decât ei doi în încăpere.
    Mike își privi fiul, simți că i se frânge inima văzându-l atât de palid și zise, probabil, pentru a cincea sau a șasea oară în ultima oră:
    - O să fie bine.
    Adam tăcea, fără să zică nimic. Mai mult ca sigur, din cauza șocului. La asta se mai adăuga și afurisita de încăpățânare adolescentină. Hester era teribil de furioasă din cauza asta. La toate întrebările ei, Adam clătinase din cap.
    Ultima vizită a avocatei se încheiase cu jumătate de oră în urmă și, la sfârșitul ei, Crimstein îi șoptise lui Mike:
    - Nu stăm bine deloc.
    Ușa se deschise din nou. Hester Crimstein intră în încăpere, puse mâna pe un scaun și se așeză aproape de Adam. Fața ei era doar la câțiva centimetri de a băiatului. Acesta se trase într-o parte. Ea îi cuprinse fața cu palmele și i-o întoarse spre a ei.
    - Uită-te la mine, Adam.
    El se împotrivi la început, apoi o privi în ochi.
    - Uite care e problema. Rosemary și Carson te acuză pe tine. Spun că tu ai venit cu ideea să furi rețetele de la tatăl tău și să transformi asta într-o adevărată afacere. Că tu i-ai căutat pe ei. Mai zic și că tatăl tău se află în spatele afacerii. Chipurile, tăticul tău, aici de față, căuta o metodă prin care să mai facă rost de ceva bani. Ofițerii DEA din clădirea asta tocmai s-au acoperit de glorie, fiindcă au arestat un doctor din Bloomfield care tocmai asta făcea - vindea ilegal rețete pentru piața neagră. Așa că a început să le placă, Adam. Abia așteaptă să bage după gratii încă un doctor și pe fiul său, fiindcă asta le aduce publicitate în media și îi ajută să promoveze, înțelegi ce îți spun?
    Adam încuviință din cap.
    - Atunci de ce nu-mi spui adevărul?
    - Nu are nicio importanță, spuse Adam.
    Hester își îndepărtă mâinile în lături.
    - Ce înseamnă asta?
    - E cuvântul meu împotriva cuvântului lor, răspunse Adam clătinând din cap.
    - Corect, însă, vezi tu, aici apar două probleme. În primul rând, nu e vorba numai despre ei doi. Câțiva dintre tovarășii lui Carson sunt gata să le susțină varianta. Bineînțeles că indivizii ar fi în stare să jure și că tu ai fost analizat rectal într-o navă spațială, dacă Rosemary și Carson le-ar cere așa ceva. Așa că nu asta e problema noastră cea mai mare.
    - Dar care e? întrebă Mike.
    - Cea mai solidă probă aflată în posesia lor sunt formularele alea de rețete. Nu avem cum să le punem asta în cârcă lui Carson și lui Rosemary. În schimb, rețetele astea duc direct la tine, domnule doctor Baye. Sunt formularele tale. Și pot foarte bine să demonstreze cum ajung drogurile de la punctul A - adică de la doctorul Baye - la punctul B - piața ilegală. Prin intermediul fiului tău.
    Adam închise ochii și clătină din cap.
    - Ce? făcu Hester.
    - Nu o să mă credeți.
    - Dragul meu, te rog să mă asculți cu atenție. Treaba mea nu este să te cred pe tine. Eu trebuie doar să te apăr. Poți să-ți faci griji dacă mama ta te crede sau nu, bine? Eu nu sunt mama ta. Eu sunt avocata ta și, deocamdată, asta e mult mai bine decât să-ți fiu mamă.
    Adam întoarse capul spre tatăl său.
    - Eu sunt gata să cred ce ai să-mi spui, zise Mike.
    - Dar până acum n-ai avut încredere în mine.
    Mike nu știa prea bine cum să reacționeze la această afirmație.
    - Mi-ai pus chestia aia în calculator. Mi-ai spionat convorbirile și mesajele.
    - Eram îngrijorați din cauza modului în care te purtai.
    - M-ați fi putut întreba.
    - Te-am întrebat, Adam. Te-am întrebat de o mie de ori. Și tu nu-mi spuneai decât să te las în pace. Să ies afară din camera ta.
    - Hei, băieți! interveni Hester. Sunt profund mișcată de această scenă tată-fiu. Sincer, e foarte impresionantă, îmi vine să plâng, însă eu sunt plătită cu ora și cer al naibii de mult, așa că sunteți buni să ne întoarcem la cazul nostru?
    Se auzi o bătaie puternică în ușă. Agenții speciali LeCrue și Duncan intrară în încăpere.
    - Vă rog să ieșiți afară. Discuția pe care o purtăm aici e privată.
    - E aici, afară, cineva care vrea să vorbească cu clienții dumneavoastră, spuse LeCrue.
    - Nu mă interesează, chiar dacă ar fi vorba despre Jessica Alba, îmbrăcată numai într-un prosop.
    - Vă rog să mă credeți că e vorba despre ceva foarte important.
    Cei doi agenți se dădură într-o parte. Mike ridică privirea. Nu știa la ce să se aștepte, însă realitatea depăși orice închipuire. Adam începu să plângă.
    În încăpere intraseră Betsy și Ron Hill.
    - Cine naiba sunt ăștia? întrebă Hester.
   - Părinții lui Spencer, răspunse Mike.
   - Stați puțin, ce porcărie lacrimogenă mai e și asta? Vreau să iasă afară. Vreau să iasă afară de aici, imediat.
    - Vă rog să tăceți puțin și să ascultați, interveni LeCrue.
    Hester se răsuci spre Adam și-i puse o mână pe antebraț.
    - Să nu spui nimic. M-ai auzit? Niciun cuvânt.
    Adam continua să plângă.
    Betsy Hill se așeză la masă în fața lui. Și ochii ei erau plini de lacrimi. Ron rămase în picioare, în spatele ei. Își încrucișase brațele la piept și se uita în tavan. Mike observă că buzele îi tremurau ușor. Cei doi agenți speciali se așezaseră fiecare în câte un colț al încăperii.
    - Doamnă Hill, puteți să le spuneți și dânșilor ceea ce tocmai ne-ați spus nouă?
    Hester Crimstein continua să-l țină pe Adam de antebraț, gata să-l facă să tacă dacă ar fi fost nevoie. Betsy Hill îl privea pe băiat fără să zică nimic. Într-un târziu, acesta ridică fruntea și-i întâlni privirea.
    - Ce înseamnă toate astea, doamnă Hill? întrebă și Mike.
    După alte câteva secunde, Betsy începu să vorbească.
    - M-ai mințit, Adam.
    - Ușurel, ușurel, interveni Hester. Dacă dumneaei are de gând să înceapă cu acuzații din astea, încetăm imediat orice discuție.
    Betsy continua să-l privească în ochi pe Adam, ignorând în totalitate izbucnirea avocatei.
    - Nu te-ai bătut cu Spencer din cauza unei fete, nu-i așa?
    Adam nu răspunse nimic.
    - Nu-i așa?
    - Nu răspunde, zise Hester, strângându-l ușor de braț. Nu facem niciun comentariu în legătură cu vreo presupusă bătaie...
    Adam își retrase brațul.
    - Doamnă Hill...
    - Ți-a fost teamă că nu vei fi crezut, spuse Betsy. Și n-ai vrut să-i faci rău prietenului tău. Însă n-ai ce rău să-i mai faci lui Spencer. E mort. Și nu e vina ta că s-a întâmplat așa.
    Obrajii lui Adam erau plini de lacrimi.
    - Mă auzi? Nu e vina ta. Aveai toate motivele să fii furios pe el. Atât eu, cât și soțul meu am greșit foarte mult în privința lui. Va trebui să trăim cu asta tot restul vieții. Poate că am fi reușit să-l oprim dacă l-am fi supravegheat mai bine - sau poate că, orice am fi făcut, nu am fi reușit să-l salvăm. Deocamdată, nu știu. Un lucru e sigur însă: nu a fost vina ta și nu are rost să iei tu această povară asupra ta. Spencer e mort, Adam. Nu are cum să mai sufere.
    Hester deschise gura, însă nu reuși să scoată niciun sunet. Încercă să spună ceva, se opri și apoi renunță. Nici Mike nu știa prea bine cum să reacționeze.
    - Spune-le adevărul, spuse Betsy.
    - Nu mai contează acum.
    - Ba contează, Adam.
    - Oricum, n-o să mă creadă nimeni.
    - Noi te credem, zise Betsy.
    - Rosemary și Carson vor zice că eu și tata suntem vinovații. Probabil că deja au declarat asta. Așa că nu mai are rost să târâm și alte nume în noroi.
    - De asta voiai să dai totul în vileag noaptea trecută. Cu microfonul acela despre care ne-ai povestit, interveni LeCrue. Rosemary și Carson te șantajau, nu-i așa? Te amenințau că, dacă spui ceva, dau vina pe tine și spun că tu ai furat carnetele cu formulare. Așa cum au și declarat acum. Și mai erau și prietenii tăi pe care trebuia să-i protejezi. Și ei puteau s-o pățească. Nu aveai de ales. Singura soluție era să mergi mai departe.
    - Nu eram îngrijorat din cauza prietenilor mei, spuse Adam. Erau însă gata să pună totul în cârca tatălui meu. Era în pericol să-și piardă dreptul de practică.
    - Adam?
    Băiatul își întoarse capul spre tatăl său.
    - Te rog să spui tot adevărul. Nu-ți face probleme din cauza mea.
    Adam clătină din cap.
    Betsy se întinse peste masă și-l atinse pe mână.
    - Avem dovezi.
    Adam o privi mirat.
    Ron Hill făcu un pas înainte.
    - După moartea lui Spencer, i-am căutat printre lucruri. Și am găsit...
    Ron Hill se opri, înghiți în sec și ridică din nou privirea în tavan.
    - N-am vrut să-i spun și lui Betsy. Suferea atât de mult și m-am gândit că nu are niciun rost s-o amărăsc și mai tare. Spencer era mort. De ce să sufere și mai mult? La fel gândeai și tu, Adam, nu-i așa?
    Adam nu zise nimic.
    - Așa că n-am zis nimic. Însă în noaptea în care a murit Spencer... i-am umblat prin cameră. Am găsit sub pat opt mii de dolari și astea.
    Ron puse pe masă un carnet de formulare pentru rețete. Timp de câteva clipe, toți cei prezenți în încăpere rămaseră cu privirea ațintită asupra rețetelor.
    - Nu tu ai fost cel care a sustras rețetele de la tatăl tău, zise Betsy. Spencer a făcut-o. El le-a furat de la voi de-acasă, nu-i așa?
    Adam lăsă capul în pământ.
    - Și tu ai descoperit asta chiar în noaptea în care s-a sinucis. Te-ai dus să-l iei la întrebări. Erai furios. V-ați certat. Și l-ai lovit. Când te-a strigat și ți-a spus să vii înapoi, tu n-ai vrut să-i asculți scuzele. Mersese prea departe de data asta. Așa că nu i-ai răspuns la telefon.
    Adam închise ochii.
    - Ar fi trebuit să-i răspund. Și eu l-am lovit. L-am înjurat și i-am spus că nu mai vreau să vorbesc cu el. Și după aceea, l-am lăsat acolo singur și când m-a sunat să-mi ceară ajutorul...
    În încăpere avu loc un fel de explozie. Lacrimi, îmbrățișări, cuvinte de alinare și scuze. Rănile au fost deschise și apoi închise la loc. Hester profită de atmosfera de acolo și îi luă deoparte pe agenții federali. Acum știa toată lumea ce se întâmplase. Bănuia că nimeni nu mai are de gând să-i acuze pe cei doi bărbați Baye. Adam avea să coopereze pentru arestarea lui Rosemary și a lui Carson.
    Însă pentru asta mai era timp.
    În aceeași seară, după ce Adam ajunsese acasă și-și recuperase telefonul, Betsy Hill veni la ei.
    - Vreau să aud și eu, îi zise ea lui Adam.
    Și ascultară împreună ultimul mesaj trimis de Spencer înainte de a muri:
    Nu este vina ta, Adam. Stai liniștit, prietene. Dar încearcă să mă înțelegi. Mi-e mult prea greu. Întotdeauna mi-a fost greu...

                    O săptămână mai târziu, Susan Loriman bătea la ușa casei familiei Lewiston.
    - Cine e acolo?
    - Domnule Lewiston? Sunt Susan Loriman.
    - Sunt ocupat.
    - Vă rog să deschideți. Este foarte important.
    Trecură câteva secunde bune înainte ca Lewiston să deschidă ușa. Era nebărbierit și avea pe el un tricou boțit. Părul îi stătea alandala și avea ochii roșii.
    - Doamnă Loriman, nu cred că este momentul.
    - Să nu credeți că v-aș fi deranjat dacă nu ar fi vorba despre ceva cu adevărat important.
    - Am fost dat afară de la școală.
    - Știu. Am auzit și-mi pare rău.
    - Deci dacă ați venit pentru acțiunea de căutare de donatori pentru fiul dumneavoastră...
    - Pentru asta am venit.
    - Vă dați seama că după ce am fost dat afară nu mai pot conduce o astfel de acțiune.
    - Aici vă înșelați. Sunt convinsă că dumneavoastră sunteți în continuare omul cel mai potrivit.
    - Doamnă Loriman...
    - Ați pierdut vreodată pe cineva apropiat?
    - Da.
    - Puteți să-mi spuneți pe cine?
    Ce întrebare ciudată! Lewiston oftă și se uită în ochii femeii. Copilul ei era pe moarte și, din cine știe ce motiv, îi punea lui asemenea întrebări.
    - E vorba de sora mea, Cassie. Era un înger. Nimeni nu putea să-și imagineze că o asemenea ființă ar putea păți ceva.
    Susan știa foarte bine ce se întâmplase. Buletinele de știri relataseră pe larg despre crimele al căror autor fusese soțul răposatei Cassandra Lewiston.
    - Și, în afară de sora dumneavoastră?
    - Pe fratele meu, Curtis.
    - Și el a fost tot un înger?
    - Nu. Dimpotrivă. Semăna foarte bine cu mine. Toată lumea spunea că suntem identici. Însă a făcut numai prostii toată viața.
    - Cum a murit?
    - A fost ucis. Probabil, de cei care l-au jefuit.
    - Domnule Lewiston, să știți că asistenta care ia probele de sânge e aici, cu mine.
    Susan întoarse capul. O femeie coborî din mașină și se îndreptă spre ei. Poate să vă ia sânge chiar acum.
    - Dar nu văd care ar fi rostul.
    - Părerea mea, domnule Lewiston, este că dumneavoastră n-ați făcut nimic atât de groaznic. Ba chiar ați sunat la poliție când v-ați dat seama ce face cumnatul dumneavoastră. Eu cred că ar trebui să începeți să vă gândiți să vă refaceți imaginea. Și pasul acesta, acceptul de a încerca să-mi salvați copilul tocmai acum, când în viața dumneavoastră s-au petrecut asemenea nenorociri, cred că va conta foarte mult în ochii celorlalți. Vă rog, domnule Lewiston, vreți să încercați să-mi ajutați copilul?
    El o privi ca și cum s-ar fi pregătit să protesteze. Susan spera ca Joe Lewiston să nu o refuze. Era însă pregătită și pentru situația unui răspuns negativ din partea lui. Era pregătită să-i spună că fiul ei, Lucas, avea zece ani. Era pregătită să-i aducă aminte că fratele lui Joe, Curtis, murise cu unsprezece ani în urmă - mai precis cu nouă luni înainte de nașterea lui Lucas. Era pregătită să-i spună lui Joe Lewiston că șansele cele mai mari de găsire a unui donator erau în persoana unui unchi de sânge. Deși spera să nu fie nevoie să ajungă până acolo, Susan era pregătită să facă orice era nevoie pentru a-și salva copilul.
    - Vă rog, spuse ea din nou.
    Asistenta medicală continua să înainteze. Joe o privi din nou în ochi pe Susan și probabil că disperarea pe care o văzu acolo îl convinse.
    - Bine, zise el. Poftiți înăuntru, vă rog.

                 Tia nu-și putuse imagina că lucrurile aveau să revină atât de repede la normal.
    Hester Crimstein se ținuse de cuvânt. Nu îi acordase o a doua șansă. Așa că Tia își prezentase demisia și își căuta acum din nou o slujbă. Mike și Ilene Goldfarb scăpaseră de acuzațiile referitoare la rețete. Consiliul medical făcea niște investigații, mai mult de ochii lumii, dar, în timpul ăsta, ei fuseseră lăsați în pace să profeseze. Circulaseră niște zvonuri cum că ar fi găsit pe cineva care ar fi putut dona pentru Lucas Loriman, însă Mike nu prea voia să discute prea multe despre subiectul ăsta, așa că nici ea nu mai insistase.
    În primele zile, în care emoția era încă persistent prezentă, Tia sperase că Adam avea să-și revină repede și să devină băiatul acela drăguț și politicos... care, de fapt, nu fusese niciodată cu adevărat. Însă un adolescent nu funcționează ca un întrerupător de lumină. Adam era mai bine, fără îndoială. Acum se afla afară, pe alee, și apăra loviturile pe care i le trimitea cu crosa la poartă tatăl său. Când reușea să înscrie, Mike striga „Gol!” și începea să cânte imnul acela de la Rangers. Erau sunete familiare pentru ea, sunete care o linișteau, însă, pe vremuri, participa și Adam, din toată inima, la spectacolul acesta. Acum, niciun sunet nu venea de la el. Juca în tăcere, în timp ce vocea lui Mike suna oarecum ciudat, un amestec de bucurie și disperare.
    Mike încă spera ca băiatul lui să-și revină la ce a fost odată. Băiatul acela dispăruse însă pentru totdeauna. Poate că așa și trebuia să se întâmple.
    Pe alee își făcu apariția mașina lui Mo. Avea bilete la meciul Rangers contra Devils, care se ținea în Newark. Anthony, bodyguardul care le salvase viața, mergea și el la meci. Mike crezuse că atunci, pe alee, Anthony fusese cel care-l salvase, însă se dovedise că, de fapt, Adam fusese cel care reușise să-i oprească pe ciracii lui Carson - tăietura de cuțit de la braț stătea mărturie în acest sens. Faptul că fiul său îi salvase viața îl impresionase teribil de mult pe Mike. Ori de câte ori își aducea aminte și voia să aducă vorba despre asta, Adam îl oprea imediat. Un băiat foarte curajos și modest.
    La fel ca și taică-său.
    Tia se uită pe fereastră. Cei doi băieți ai ei veneau spre casă ca să-și ia rămas-bun. Ea le făcu semn cu mâna și le trimise și o bezea. Îi făcură și ei cu mâna. Se urcară apoi în mașina lui Mo. Îi urmări cu privirea până ce mașina dispăru la curbă.
    - Jill? strigă Tia.
    - Sunt sus, mami!
    Șterseseră programul acela spion din calculatorul lui Adam. Era foarte greu de spus dacă folosise sau nu la ceva. Poate că, dacă Ron și Betsy l-ar fi supravegheat mai îndeaproape pe Spencer, ar fi putut să-l salveze. Sau poate că nu. Soarta și de cele mai multe ori arbitrariul sunt cele care guvernează universul. Mike și Tia fuseseră atât de îngrijorați de soarta băiatului lor, dar, până la urmă, cea care se aflase atât de aproape de moarte fusese Jill. Fetița fusese cea care trecuse prin trauma de a fi nevoită să ucidă un alt om. De ce?
    Întâmplarea. Se întâmplase ca ea să se afle într-un moment nepotrivit și într-un loc în care n-ar fi trebuit să fie.
    Poți să spionezi, însă nu poți să prevezi ce are să se întâmple. Era foarte posibil ca Adam să fi reușit să iasă singur din această încurcătură. Era posibil să fi reușit să facă înregistrarea aceea, iar Mike n-ar mai fi fost atacat și aproape omorât în bătaie. Nebunul acela de Carson n-ar mai fi îndreptat arma asupra lor. Și Adam nu și-ar mai fi pus întrebări în legătură cu încrederea pe care o aveau părinții lui în el.
    Asta e problema cu încrederea. Poți să pierzi încrederea cuiva chiar și pentru bune intenții. Și odată pierdută, așa rămâne.
    Deci ce învățăminte trăsese Tia din tot ce se întâmplase? Tot ce poți să faci este să te străduiești cât poți de mult. Atâta tot. Intențiile tale sunt foarte bune. Le arăți cât de mult îi iubești, însă viața este atât de plină de neprevăzut, încât nu poți să faci mai mult. Nu ai cum s-o controlezi. Mike avea un prieten, un fost jucător renumit de baschet, căruia îi plăcea să spună mereu proverbe evreiești. Zicala lui favorită era: „Omul plănuiește, Dumnezeu râde”. Tia nu fusese niciodată de acord cu asta. Credea că e vorba de un fel de scuză numai bună să se justifice cei care nu se străduiesc îndeajuns, fiindcă, oricum, Dumnezeu își va bate până la urmă joc de eforturile tale. Acum, înțelese că era vorba de altceva. Bărbatul se referea la faptul că trebuie să înțelegem că oricât am da de la noi, oricât de mult ne-am strădui, controlul pe care am putea să-l avem asupra vieții nu este decât o iluzie.
    Pe de altă parte, nu cumva realitatea era mult mai complexă chiar și decât asta?
    Cineva ar fi putut argumenta tocmai opusul - că tocmai datorită faptului că spionaseră reușiseră să treacă peste această încercare. De exemplu, mesajele pe care le citiseră pe calculatorul lui Adam le indicaseră foarte clar că băiatul lor era implicat în ceva foarte grav.
    Mai mult, faptul că Jill și Yasmin cotrobăiseră prin lucrurile lui Guy și-i găsiseră arma le salvase viața.
    Ce ironie a sorții. Guy Novak ține o armă încărcată în casă, într-un loc unde copiii o pot găsi cu ușurință, iar acest detaliu, în loc să ducă la o nenorocire, le salvează tuturor viața.
    Clătină din cap ca pentru a-și alunga gândurile sumbre și deschise ușa frigiderului. Nu prea mai era nimic de mâncare acolo.
    - Jill?
    - Ce-i?
    Tia își luă cheile și portofelul. Apoi începu să caute cu privirea telefonul mobil.
    Jill își revenise surprinzător de repede din șocul cauzat de împușcături. Doctorii o avertizaseră că ar putea să aibă niște reacții întârziate sau poate că fetița realizase că ceea ce făcuse fusese ceva necesar. Jill nu mai era chiar un copil.
    Unde era oare telefonul?
    Era sigură că-l lăsase pe tejghea. Chiar aici. Și nu trecuseră mai mult de zece minute de atunci.
    Prin minte îi trecu o ipoteză care răsturna totul.
    Simți că i se ridică părul de pe ceafă. Bucuroși că scăpaseră cu viață din încercarea aceea, lăsaseră mai multe întrebări să treacă fără răspuns. Acum însă, în timp ce se uita fix la locul unde era sigură că-și lăsase mobilul, începu să se gândească din nou la acele întrebări.
    În primul rând, mailul acela, care declanșase, de fapt, toată nebunia, cel despre petrecerea de la DJ acasă. Până la urmă, se dovedise că nu fusese nicio petrecere. Adam nici măcar nu citise mesajul respectiv.
    Atunci cine îl trimisese?
    Nu se poate...
    Continuând să-și caute mobilul, Tia puse mâna pe telefonul fix și-l sună pe Guy Novak.
    - Bună, Tia, ce mai faci?
    - Ai declarat la poliție că tu ai trimis caseta aia video.
    - Ce?
    - Caseta în care apare Marianne cu Joe Lewiston. Ai spus că tu ai trimis-o. Ca să te răzbuni.
    - Și?
    - De fapt, tu habar n-ai despre ce casetă e vorba, nu-i așa, Guy?
    Tăcere.
   - Guy?
    - Ce-a fost a fost, Tia, răspunse el și închise.
    Tia începu să urce tiptil scara care ducea la etaj. Jill era în camera ei și Tia voia s-o ia prin surprindere. Parcă totul începea să se lege. Se întrebase chiar de la început în legătură cu faptul că acele două nenorociri - crimele oribile ale lui Nash și dispariția lui Adam - se petrecuseră în același timp. Cineva făcuse o glumă și spusese că nenorocirile vin unele după altele și că ar trebui să se ferească. Ea nu acceptase niciodată o astfel de explicație.
    Mailul despre petrecerea de la Huff.
    Arma din sertarul din camera lui Guy Novak.
    Caseta video care fusese trimisă pe adresa lui Dolly Lewiston.
    Ce legătură era între toate acestea?
    Tia ajunse în spatele lui Jill și întrebă:
    - Ce faci aici, Jill?
    Jill tresări la auzul vocii mamei sale.
    - A, bună. Jucam BrickBreaker.
    - Nu cred.
    - Cum?
    Mike și Tia obișnuiau să glumească pe tema asta. Lui Jill îi plăcea teribil să-și bage nasul peste tot. Era Harriet Spioana din familia lor.
    - Mă joc, nu ți-am spus?
    Nu era adevărat. Tia era sigură acum. Jill nu-i lua mereu telefonul ca să se joace cu el. I-l lua pentru a-i citi mesajele. Fetița nu folosea calculatorul din dormitorul lor, fiindcă era mai nou și mergea mai bine. O făcea pentru a afla ce se petrece în familie.
    Jill nu suporta să fie tratată ca un copil. Nici ea, nici prietena ei, Yasmin.
    Două copile nevinovate, nu-i așa?
    - Știai că supravegheam calculatorul lui Adam, nu?
   - Cum?
    - Brett mi-a spus că persoana care a trimis mailul acela a făcut-o de aici, de acasă. L-a trimis, după aceea a intrat pe căsuța poștală a lui Adam, fiindcă acesta nu era acasă, și abia apoi l-a șters. Până acum n-am reușit să-mi dau seama cine ar fi putut să facă așa ceva. Însă acum știu că tu ai făcut asta, Jill. De ce?
    Jill negă cu hotărâre din cap. Mama ei era însă hotărâtă să nu se lase prea ușor păcălită.
    - Jill?
    - N-am crezut că o să se întâmple toate astea.
    - Știu. Te rog să-mi povestești.
    - Voi tocați rapoartele alea imediat, dar era clar: de ce să fi apărut așa, deodată, un tocător în dormitorul vostru? Vă auzeam vorbind în șoaptă noaptea. Și ați mai și păstrat pe calculator adresa aia de la E-SpyRight.
    - Deci știai că îl spionam?
    - Bineînțeles.
    - Și atunci de ce ai trimis mailul acela?
    - Pentru că am știut că o să-l citiți voi.
    - Nu înțeleg. De ce ai fi vrut tu ca noi să vedem ceva în legătură cu o petrecere inexistentă?
    - Știam ce are de gând să facă Adam. Mi-am zis că e prea periculos. Am vrut să-l opresc, însă nu puteam să vă zic adevărul despre ce se petrecea la Club Jaguar. N-am vrut ca fratele meu s-o pățească.
    Tia dădu din cap.
    - Așa că ai inventat o petrecere.
    - Da. Am spus că va fi cu băutură și cu droguri.
    - Ți-ai imaginat că noi aveam să-l obligăm să stea acasă.
    - Exact. Și așa scăpa de orice pericol. Însă Adam a fugit de acasă. Nu mă așteptasem să facă așa ceva. Am dat-o în bară. Înțelegi? Toate s-au întâmplat din vina mea.
    - Nu a fost vina ta.
    Jill începu să plângă.
    - Toată lumea ne tratează ca pe niște bebeluși. Pe mine și pe Yasmin. Așa că noi spionăm. E ca un fel de joc. Adulții ascund tot felul de chestii și noi le descoperim. Și apoi, domnul Lewiston a spus lucrul acela îngrozitor în legătură cu Yasmin. Asta a schimbat totul. Ceilalți copii erau atât de răi. La început, Yasmin a suferit foarte mult, dar după aia, nu știu cum să spun, parcă a apucat-o nebunia. Mama ei nu se ocupase niciodată prea mult de ea, cred că știi asta, așa că, probabil, s-a gândit că are și ea o dată ocazia să facă ceva pentru Yasmin.
    - Și... i-a întins o cursă lui Lewiston. Ți-a spus chiar Marianne chestia asta?
    - Nu. Vezi tu, Yasmin își spiona și ea mama. Am văzut filmulețul acela pe telefonul ei. Yasmin a întrebat-o ce are de gând să facă cu el, însă mama ei i-a spus că se terminase totul și că se răzbunase pe Lewiston.
    - Așa că tu și Yasmin...?
    - N-am vrut să facem niciun rău. Însă Yasmin se săturase de adulții care încercau s-o consoleze, de copiii de la școală care își băteau joc de ea, de noi amândouă, de fapt. Așa că am vrut să le răspundem și noi tuturor cu aceeași monedă. După școală, am venit, mai întâi, aici. Am trimis mailul despre petrecerea aceea ca să vă fac să acționați, și, după aceea, Yasmin a trimis filmul ca să-l pedepsească pe domnul Lewiston pentru ce-i făcuse.
    Tia stătea acolo în picioare și nu știa ce să zică. Copiii nu fac ceea ce le spun părinții lor să facă - ei fac ceea ce văd că fac părinții lor. Așa că oare cine era cel mai vinovat?
     Nu era deloc sigură.
    - Asta e tot ce am făcut, spuse Jill. Am trimis doar câteva mailuri. Asta e tot.
    Fetița avea dreptate.
   - O să fie bine, zise Tia, repetând fără să știe cuvintele cu care soțul ei încercase să-și liniștească băiatul în camera de interogatorii.
    Se aplecă și o strânse în brațe pe Jill. Aceasta nu-și mai putu stăpâni lacrimile. Se lipi de mama ei și începu să plângă în hohote. Tia îi mângâia părul și-i șoptea cuvinte liniștitoare.
    Facem tot ceea ce se poate, își aminti Tia. Îi iubim cât de mult putem.
   - O să fie bine, zise ea din nou.
    De data asta, fiind aproape convinsă că așa avea să fie.

               Într-o dimineață friguroasă de sâmbătă - chiar în ziua în care trebuia să meargă la altar pentru a doua oară - procurorul districtual Paul Copeland se afla în fața unui spațiu de depozitare U-Store-It de pe Autostrada 15. Loren Muse se afla lângă el.
    - N-ar trebui să fii aici, spuse ea.
    - Nunta începe de-abia peste șase ore.
    - Dar Lucy...
    - Lucy o să înțeleagă.
    Cope aruncă o privire peste umăr, spre mașina în care aștepta Neil Cordova. Pietra spărsese tăcerea cu câteva ore în urmă. După ce se chinuise atâta vreme să scoată ceva de la ea, fără niciun rezultat, lui Cope îi venise ideea să-l lase pe Neil Cordova s-o convingă să mărturisească. În câteva minute, în condițiile în care Nash era mort și avocatul ei reușise să ajungă la o înțelegere fermă cu procurorul, Pietra cedase și le spusese unde se află cadavrul Rebei.
    - Am ținut să fiu prezent aici, zise Cope.
    - Nici pe el n-ar fi trebuit să-l lași să vină, zise Loren, care îi urmărise privirea.
    - I-am promis.
    Cope și Neil Cordova stătuseră mult de vorbă în perioada scursă de la dispariția Rebei. În câteva minute, dacă Pietra spusese adevărul, legătura dintre cei doi avea să devină și mai strânsă – atât lui Cope, cât și lui Cordova le muriseră soțiile. Era ceva ce, în mod sinistru, îi apropia și de criminal, fiindcă și acesta avusese o soție la care ținuse foarte mult.
    Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Muse îl întrebă:
    - Ai pregătită vreo variantă pentru cazul în care femeia ne-a mințit?
    - Nu prea. Tu?
    - Nici eu. Deci Nash le-a ucis pe femeile astea ca să-și ajute cumnatul. Pentru a găsi și a distruge dovada infidelității lui Lewiston.
    - Așa se pare. Însă nu sunt primele lui crime. Pun pariu că, dacă facem niște cercetări, vom găsi foarte multe chestii urâte în trecutul lui. Bănuiesc că tot ceea ce s-a întâmplat cu Lewiston n-a fost decât o scuză pentru dorința sa patologică de a face rău. Nu mă pricep însă prea bine la psihologie și nici nu mă interesează. Nu psihologia încerc s-o dau eu în judecată.
    - Le-a torturat.
    - Da. Sub pretextul că vrea să afle cine mai știe de casetă.
    - A crezut că Reba Cordova știe ceva.
    - Exact.
    Muse clătină din cap.
    - Ce părere ai despre cumnat, învățătorul?
    - Lewiston? Ce-i cu el?
    - Ai de gând să-l acuzi?
    Cope ridică din umeri.
    - Individul pretinde că i-a povestit lui Nash ce i s-a întâmplat ca unui confident și că nu avea nici cea mai mică bănuială că acesta avea s-o ia razna.
    - Și tu ești în stare să accepți asta?
    - Pietra confirmă spusele lui și nu am deocamdată dovezi care să infirme asta sau nu. Asta e treaba detectivilor mei, încheie Cope privind-o pe Loren.
    Paznicul depozitului găsise cheia containerului. Ușa fu deschisă și detectivii pătrunseră înăuntru.
   - Și când te gândești că Marianne Gillespie n-a trimis nimănui caseta.
    - Da, așa se pare. Doar l-a amenințat pe Lewiston. Oricum, i-a spus lui Guy despre casetă. Ea ar fi vrut să renunțe la ideea răzbunării. Zicea că amenințarea a fost o pedeapsă suficient de dură pentru învățător. Novak n-a fost însă de aceeași părere, așa că i-a trimis imaginile soției lui Lewiston.
    Muse se încruntă.
    - Ce s-a întâmplat?
    - Nimic. Ai de gând să-l acuzi pe Novak?
    - Pentru ce? Individul n-a făcut altceva decât să trimită un e-mail. Așa ceva nu e împotriva legii.
    Din container își făcură apariția doi polițiști. Lentoarea mișcărilor lor era foarte sugestivă. Unul dintre ei îi făcu un semn ușor cu capul lui Cope.
    - La naiba! zise Muse.
    Cope se întoarse și făcu câțiva pași spre Neil Cordova. Acesta îl urmărea crispat.
    Cope se străduia din răsputeri să nu-și coboare privirea și să meargă fără să șovăie. Neil începu să dea din cap. Cu cât Cope se apropia mai mult de el, cu atât Cordova dădea mai tare din cap, ca și cum ar fi putut anula în acest fel cruda realitate. Deși se pregătise sufletește pentru asta, lovitura era mult prea puternică.
    Când Cope ajunse lângă el, Neil Cordova încetă să mai dea din cap și se prăbuși în brațele procurorului. Începu să plângă și să repete numele Rebei, spunând că nu poate să fie adevărat, implorând cerul să-i aducă soția înapoi. Cope îl strânse la piept încercând să-l îmbărbăteze. Trecură mai multe minute. Cope continua să-l țină în brațe pe Neil Cordova fără să rostească vreo vorbă.
    Aproape o oră mai târziu, Cope ajunse acasă. Făcu un duș și-și puse fracul. Apoi se duse la biserică. Cara, fiica lui în vârstă de șapte ani, fu obiectul admirației tuturor când trecu pe culoarul din mijlocul bisericii. La ceremonie participă chiar și guvernatorul.
    După ceremonie, începu o petrecere în toată regula, cu orchestră și ring de dans. Muse, în calitate de domnișoară de onoare, participă la toate acestea, îmbrăcată elegant. Îl felicită pe Cope când îi veni rândul și-l sărută pe obraz.
    Din acest vârtej plin de culoare, Cope reuși să evadeze timp de două minute și să se așeze pe scaun. Își slăbi nițel strânsoarea papionului și-și desfăcu nasturele de la cămașă. Trecuse printr-un ciclu aproape complet în cuprinsul unei singure zile, începând dimineața cu moartea și sfârșind seara cu ceva atât de fericit ca unirea a două suflete.
    Unii ar fi dat, probabil, o interpretare foarte profundă acestei derulări a evenimentelor.
    Cope nu se număra însă printre aceștia. Stătea, pur și simplu, pe scaun și se uita cum invitații săi încercau să danseze pe o melodie foarte ritmată a lui Justin Timberlake.
    Pentru o clipă, gândurile sale se întoarseră la Neil Cordova, la lovitura pe care o primise, la modul în care avea să treacă peste această încercare, împreună cu fetițele lui.
    - Tati?
    Cope întoarse capul. Era Cara, fiica lui. Îl apucă de mână și-l privi în ochi cu toată seriozitatea celor șapte ani ai ei.
    - Vrei să dansezi cu mine? întrebă fetița.
    - Parcă nu-ți prea plăcea să dansezi.
    - Îmi place melodia asta. Te rog frumos!
    El se ridică și se îndreptă spre ringul de dans. Formația atacă din nou refrenul melodiei, care avea niște versuri stupide. Cope începu să se miște în ritmul muzicii. Cara o căută pe mireasă, o găsi și o aduse și pe ea pe ring. Noua familie, Lucy, Cara și Cope, începu să danseze. Muzica se auzea acum parcă mai tare. Prietenii și membrii de familie începură să bată din palme. Cope se mișca din ce în ce mai dezarticulat. Soția și fiica începură să râdă.
    Auzindu-le, Paul Copeland începu să se învârtă și să dea din mâini și mai tare, până când pentru el nu mai rămăseseră pe lume decât fețele lor frumoase și sunetul minunat al râsului lor.

                                                   SFÂRȘIT