Destine furate, Harlan Coben

.....................................................................
                                4-8

          - Nimic. A, dar a mai sunat o femeie să reclame dispariția soțului și a fiului său.

    Clarence își consultă carnețelul. Femeia se numește Tia Baye. Soțul, Mike, și băiatul, Adam.

    - Și poliția locală lucrează la asta?

    - Bănuiesc, nu știu prea bine.

    - Dacă n-ar fi fost și băiatul care lipsește, spuse Muse, ne-am fi putut gândi că Baye ăsta e cel care a fugit cu doamna Cordova.

    - Doriți să verific dacă există vreo legătură între cei doi?

    - Dacă vrei. Oricum, dacă așa stau lucrurile, nu avem nicio crimă deocamdată. Doi adulți au voie să dispară împreună din când în când.

    - Da, sigur. Însă știți ce, șefa?

    Lui Loren îi plăcea foarte mult că el îi spunea „șefa”.

    - Ce?

    - Am o presimțire că e vorba despre altceva aici.

    - Atunci vezi ce poți să mai afli, Clarence. Te rog să mă ții la curent. 

                                  17.

                  Era în mijlocul unui vis. Se auzi, mai întâi, o sonerie și apoi cuvintele: Îmi pare atât de rău, tati...

    Mike realiză că, în realitate, undeva în întuneric, se auzea cineva care vorbea în spaniolă.

    Cunoștea destul de bine această limbă - era imposibil să lucrezi într-un spital situat pe Strada 168 și să nu fii în stare să spui măcar câteva fraze cu termeni medicali - ca să-și dea seama că e vorba despre o femeie care se ruga. Încercă să-și îndrepte capul în direcția de unde venea sunetul, însă acesta nu voia să se miște. Acest lucru conta însă prea puțin. Oricum, în jurul lui era întuneric beznă. Avea senzația că-i pocnesc tâmplele și femeia aceea, care stătea pe întuneric, continua să se roage fără pauză.

    Avea și el rugăciunea lui: Adam. Unde este Adam?

    Dură ceva timp până să-și dea seama că avea ochii închiși. Încercă să și-i deschidă.

    Acest lucru nu se petrecu de prima dată. Încercă să se concentreze asupra pleoapelor, asupra simplei operațiuni de ridicare a acestora. Dură nițel, dar, până la urmă, începu să clipească. Bătăile din tâmple se transformaseră acum în lovituri de ciocan. Mișcă o mână și apăsă cu degetele pe tâmplă, de parcă durerea ar fi putut fi oprită în acest fel.

    Printre pleoapele întredeschise reuși să vadă tuburile cu neon fixate de tavanul alb.

    Rugăciunea în spaniolă se repeta la nesfârșit. În atmosferă, recunoscu un miros foarte familiar, o combinație de substanțe de curățat, de miasme de fluide corporale și de aer stătut. Capul lui Mike căzu pe stânga. Reuși să vadă spatele unei femei care era îngenuncheată lângă un pat. Ținea în mână un șirag de mătănii. Capul și-l sprijinise pe pieptul bărbatului întins în pat. Rugăciunea era mereu întreruptă de suspine.

    Mike încercă să întindă o mână și să spună ceva liniștitor femeii. Mike, medicul. În braț avea însă înfipt acul unei perfuzii și, deodată, își dădu seama că era, de fapt, pacient. Încercă să-și amintească ce se petrecuse, cum de putuse ajunge aici. Nu reuși de prima dată. Totul era în ceață. Trebuia să aștepte să i se mai limpezească mintea.

    Își aduse aminte că se trezise cu o mare apăsare în suflet. O dăduse deoparte în tot timpul cât încercase să revină la realitate. Acum, amintirea ei revenise. Apăsarea aceea se reducea la un singur cuvânt: Adam.

    Totul se lega. Plecase să-l caute pe Adam. Își aduse aminte că stătuse de vorbă cu bodyguardul acela, cu Anthony. Cum pornise pe aleea aceea întunecoasă. Cum dăduse peste femeia aceea îngrozitoare, cu perucă...

    Văzuse și un cuțit.

    Fusese oare înjunghiat?

    Spera să nu se fi întâmplat așa ceva. Se întoarse pe partea cealaltă. Văzu un alt pacient. Un bărbat de culoare ce avea ochii închiși. Mike căută cu privirea vreun membru al familiei, însă nu se vedea nimeni cunoscut. Acest lucru nu ar fi trebuit să-l surprindă - probabil că fusese adus aici de foarte puțin timp. Probabil că nici nu apucaseră s-o găsească pe Tia. Soția lui era la Boston. Îi trebuia ceva timp să ajungă de acolo. Jill se afla acasă la Yasmin Novak. Și Adam...?

    În filme, când un pacient revine la viață așa cum făcuse el, descoperă că se află într-o rezervă, iar doctorul și asistenta sunt deja acolo, zâmbitori, gata să-i ofere toate răspunsurile, de parcă ar fi așteptat toată noaptea să se trezească. Aici nu se vedea niciun cadru medical. Mike știa prea bine care era procedura. Începu să caute butonul soneriei, îl găsi legat de bara patului și-l apăsă pentru a chema asistenta.

    Trecu ceva timp până când aceasta să-și facă apariția. Greu de precizat cât. Timpul trecea parcă foarte greu aici. Rugăciunile femeii încetaseră. Se ridică în picioare și-și șterse lacrimile. Mike îl putea vedea acum pe bărbatul întins în pat. Mult mai tânăr decât femeia. Mama și fiul, își zise el. Oare de ce se aflau aici?

    Se uită spre fereastra din spatele femeii. Jaluzelele erau ridicate și se vedea lumina soarelui.

    Era zi deci.

    Când își pierduse cunoștința era noapte. Cu multe ore în urmă. Sau poate zile. Cine știa? Apăsă din nou butonul soneriei. Panica punea stăpânire pe el. Durerea din cap devenea din ce în ce mai puternică - cineva parcă îl lovea cu un ciocan în tâmpla dreaptă.

    - Gata, gata.

    Mike întoarse capul spre ușă. Asistenta, o femeie masivă cu o pereche de ochelari de citit atârnați peste pieptul ei uriaș, venea agale. Numele ei, care se putea citi pe ecusonul de pe piept, era Bertha Bondy. Femeia se uită spre el și se încruntă.

    - Bine ai revenit în lumea liberă, somnorosule. Cum te mai simți?

    Mike avu nevoie de câteva secunde până să-și recapete vocea.

    - Ca și cum m-aș fi pupat cu un camion.

    - Probabil că ar fi fost mai bine așa. Ți-e sete?

    - Mor de sete.

    Bertha dădu din cap și-i duse la buze o cană cu apă. Avea un vag gust de medicament, însă lui Mike i se păru cea mai grozavă apă pe care o băuse vreodată.

    - Te afli în spitalul Bronx-Lebanon, spuse asistenta. Îți amintești ce ți s-a întâmplat?
    - Am fost atacat. Cred că de mai mulți indivizi.
    - Hmm, hmm. Cum te numești?
    - Mike Baye.
    - Poți să spui pe litere numele de familie?
    Mike presupuse că e vorba de un fel de test al capacităților sale cognitive, așa că, după ce-și spuse numele, adăugă, fără să fie întrebat:
    - Sunt medic. Chirurg la New York-Presbyterian.
    Femeia se încruntă parcă și mai mult, ca și cum ar fi primit un răspuns greșit.
    - Pe bune?
    - Da.
    Aceeași privire încruntată.
    - Am trecut? întrebă el.
    - Ce să treci?
    - Testul.
    - Nu știu, nu eu sunt doctorul. O să vină și el imediat. Te-am întrebat cum te numești, pur și simplu, fiindcă nu știm cine ești. Ai ajuns aici fără portofel, fără telefon, chei sau altceva. Cei care te-au atacat ți-au luat tot ce aveai.
    Mike ar fi vrut să mai spună ceva, însă un nou val de durere îi despică în două capul. Se luptă din greu să nu urle, numără în gând până la zece și trase adânc aer în piept.
    Parcă se mai liniștise, așa că reuși să vorbească din nou:
    - Cât timp am fost inconștient?
    - Toată noaptea. Șase, șapte ore.
    - Cât e ora acum?
    - Opt dimineața.
    - Deci nu mi-a anunțat nimeni familia?
    - Ți-am spus deja. Nu știam cine ești.
    - Am nevoie de un telefon. Trebuie să-mi sun soția.
    - Soția? Ești sigur?
    Mike era ușor amețit. Probabil că era vorba despre efectul calmantelor pe care i le dăduseră. Oricum, nu reușea să descifreze absurditatea întrebării.
    - Bineînțeles că sunt sigur.
    Bertha ridică din umeri.
    - Telefonul e chiar lângă pat, dar nu e conectat. O să-i rog să-ți facă legătura. Cred că va trebui să te ajute cineva să formezi și numărul, nu?
    - Bănuiesc că da.
    - Apropo, ai asigurare medicală? Trebuie să completăm niște formulare.
    Lui Mike îi veni să zâmbească. Birocrația mai presus de toate.
    - Am.
   - O să trimit pe cineva de la recepție să-i dai toate datele personale. Doctorul trebuie să sosească din clipă în clipă ca să-ți povestească despre rănile pe care le ai.
    - Cât de grave sunt?
    - Ai încasat o bătaie destul de serioasă și, având în vedere că ai fost inconștient atâta timp, ai suferit, tară îndoială, o contuzie la cap. Dar, dacă nu te superi, aș prefera să-l las pe doctor să-ți spună toate astea. Mă duc să văd dacă pot să-l grăbesc un pic.
    El înțelese de ce se ferea femeia. Asistentele nu aveau voie să pună diagnostice pacienților.
    - Cât de puternică e durerea? întrebă Bertha.
    - Medie.
    - Ți-am dat niște calmante, așa că o să fie și mai rău, înainte de a fi mai bine. O să-ți aduc o perfuzie cu morfină.
    - Mulțumesc.
    - Mă întorc repede.
    Femeia porni spre ușă. Lui Mike îi veni altceva în gând.
    - Doamna asistentă?
    Bertha se răsuci spre el.
    - Nu e niciun polițist pe aici care așteaptă să stea de vorbă cu mine?
    - Ce-ai spus?
    - Am fost atacat și, după cum ați spus și dumneavoastră, jefuit. N-ar trebui să fie interesați polițiștii?
    Femeia își încrucișă mâinile la piept.
    - Și ce-ți închipui, că așteaptă pe hol să te trezești tu ca să te interogheze?
    Bertha avea dreptate - iarăși clișeul văzut la televizor.
    - Oricum, cei mai mulți nici nu raportează așa ceva.
    - Cum adică, așa ceva?
    Femeia se încruntă din nou.
   - Vrei să sun eu la poliție?
    - Mai bine după ce vorbesc cu soția mea.
    - Mda, făcu ea. Cred că așa e cel mai bine.
    Mike duse mâna în lateral, căutând butoanele de control ale patului. Mișcarea îi provocă un val de durere în cutia toracică. Plămânii parcă nu mai voiau să funcționeze.
    Reuși să găsească butoanele și apăsă pe cel de sus. Partea de sus a patului începu să se ridice. După ce mișcarea încetă, Mike făcu câteva mișcări ca să încerce să se ridice.
    Întinse mâna după telefon și duse aparatul la ureche. Nu avea ton.
    Tia probabil că era disperată.
    Oare Adam se întorsese acasă?
    Cine naiba fuseseră cei care îl atacaseră?
    - Domnule Baye?
    Era asistenta, care își făcuse apariția în cadrul ușii.
    - Doctor Baye, o corectă el.
    - O, proasta de mine, am uitat.
    Se gândise că, dacă îi atrăgea atenția că e din aceeași tagmă profesională, s-ar putea să se bucure de mai multă atenție. La fel cum, atunci când un polițist este oprit pentru depășirea vitezei, primul lucru pe care îl face este acela să declare care îi este ocupația.
    Pe principiul „n-are ce să strice”.
    - S-a prezentat un polițist care spunea că se află aici pentru o problemă, spuse ea. Dorești să stai de vorbă cu el?
    - Da, mulțumesc, dar ați putea să rezolvați și cu telefonul?
    - În câteva clipe se rezolvă.
    În încăpere își făcu apariția polițistul în uniformă. Era un bărbat mic de statură, figură de latino-american, cu o mustață subțire. Mike bănui că avea în jur de treizeci și cinci de ani. Bărbatul se prezentă drept ofițer Guttierez.
    - Chiar doriți să faceți plângere? întrebă acesta.
    - Bineînțeles.
    Polițistul se încruntă, la fel cum făcuse Bertha mai înainte.
    - Ce s-a întâmplat?
    - Eu sunt cel care v-a adus aici.
    - Vă mulțumesc.
    - Cu plăcere. Știți unde v-am găsit?
    Mike se gândi o secundă.
    - Probabil pe aleea aceea, lângă club. Am uitat numele străzii.
    - Exact.
    Polițistul îl privea drept în ochi pe Mike și aștepta, într-un târziu, Mike înțelese.
    - Nu e ceea ce credeți dumneavoastră, spuse el.
    - Ce să cred eu?
    - Că am fost făcut de o prostituată.
   - „Făcut”?
    Mike încercă să ridice din umeri.
    - Am văzut o groază de filme.
    - Să știți că eu nu sunt din cei care se grăbesc să tragă concluzii, însă iată ce știm până acum: ați fost găsit pe o alee frecventată de prostituate. Sunteți cu douăzeci sau cu treizeci de ani mai în vârstă decât tinerii care frecventează cluburile din zona aceea. Ați fost atacat, jefuit și bătut în același fel în care este aranjat un individ - aici polițistul făcu un semn de ghilimele cu degetele - „făcut de o prostituată sau de peștele ei”.
    - Nu mă aflam acolo ca să acostez prostituate, spuse Mike.
    - Da, sigur că da, vă aflați pe aleea aceea ca să admirați priveliștea. E nemaipomenită. Și vă rog să nu-mi povestiți despre miasmele de acolo. Nu trebuie să-mi explicați nimic. Cunosc locul.
    - Îl căutam pe fiul meu.
    - Pe aleea aceea?
    - Da. L-am zărit acolo pe un prieten de-al lui...
    Durerea revenise. Începea să vadă încotro ducea discuția aceasta. Avea să-și piardă o groază de timp până să-l convingă pe polițist. Și după aceea? Ce putea să facă polițistul acesta?
    Trebuia să vorbească cu Tia.
    - A început din nou să mă doară foarte tare, spuse el.
    Guttierez dădu din cap.
    - Am înțeles. Uitați cum facem, vă dau cartea mea de vizită. Sunați-mă dacă vreți să-mi spuneți mai multe sau dacă vreți să faceți reclamație, OK?
    Polițistul puse cartea de vizită pe noptieră și părăsi încăperea. Mike nici nu se uită la ea. Se luptă cu durerea, întinse mâna după telefon și formă numărul Tiei.

                                               18.

               Loren Muse viziona caseta de la camera de supraveghere aflată nu departe de locul în care fusese găsit trupul necunoscutei. Până în momentul acela, nu-i sărise nimic în ochi, dar la urma urmei, ce se aștepta să descopere acolo? Zeci de autovehicule trecuseră prin locul acela. Niciunul dintre ele nu putea fi eliminat cu certitudine. Cadavrul putuse fi cărat chiar și în portbagajul unei mașini foarte mici.
    Cu toate acestea, continua să privească atentă imaginile. În final, cu toată osteneala ei, nu ajunse la niciun rezultat.
    Clarence bătu la ușă și-și băgă din nou capul în birou.
    - N-o să vă vină să credeți, șefa.
    - Te ascult.
    - În primul rând, l-am găsit pe bărbatul care dispăruse. Individul acela, Baye. Ghiciți unde era?
    - Unde?
    - Într-un spital din Bronx. I-a plecat soția de acasă și el iese repede în oraș și e jefuit de o prostituată.
    Muse se uită la detectiv nevenindu-i să creadă.
    - Un tip din Livingston se duce să caute prostituate într-o zonă ca aceea?
    - Nu știu ce să zic - probabil că anumitor indivizi le place să se bălăcească în noroi. Însă nu ăsta e cel mai important lucru.
    Clarence se așeză fără să fie invitat, ceea ce nu îi stătea deloc în fire. Avea mânecile cămășii suflecate, și pe fața lui grăsuță se vedea o urmă de zâmbet.
    - Mașina doamnei Cordova se află în continuare în parcarea hotelului, spuse ea. Polițiștii de acolo au bătut la mai multe uși. Femeia nu e acolo. Așa că am pornit-o înapoi.
    - Înapoi?
    - La ultimul loc pe unde știm cu siguranță că a trecut. Mallul Palisades. Este vorba despre un complex comercial foarte mare, unde există și niște măsuri de siguranță foarte riguroase. Așa că i-am sunat.
    - Pe cei de la securitatea mallului?
    - Exact. Și am descoperit că ieri, în jur de cinci după-masă, s-a prezentat un tip și a povestit că a văzut o femeie cu o Toyota Acura de culoare verde cum a băgat niște pungi în portbagaj și apoi s-a îndreptat spre o dubiță albă, parcată chiar lângă mașina ei, unde se afla un individ. Bărbatul declară că femeia a urcat în dubiță, singură, de bunăvoie, dar că, după aceea, s-a închis ușa. Tipul nu și-a pus prea multe întrebări, singurul lucru care l-a frapat a fost faptul că o altă femeie s-a urcat pe urmă în Toyota, iar, apoi, ambele mașini au plecat de acolo.
    Muse se lăsă pe spate.
    - Dubiță și Toyota?
    - Exact.
    - Și la volanul Toyotei era altă femeie?
    - Da. Oricum, tipul se duce și raportează asta la biroul de securitate. Știți cum sunt tipii ăștia, nu? Nu acordă prea multă atenție - la urma urmei, ce pot ei să facă? Așa că se mulțumesc să înregistreze informația. Și-au amintit însă de ea când am sunat eu. Acum știm sigur că totul s-a întâmplat chiar lângă intrarea în Target. Individul a venit să raporteze la ora cinci și cincisprezece. Știm, de asemenea, că Reba Cordova și-a plătit cumpărăturile la Target la patru cincizeci și doi. Factura are ora marcată pe ea.
    Parcă începeau să sune niște clopote, dar Muse nu era sigură încă de unde venea sunetul.
    - Sună la Target, zise ea. Mai mult ca sigur că au și ei camere de supraveghere.
    - Chiar acum suntem în legătură cu cei de la Target. Probabil că în vreo două ore primim rezultatul. Mai e ceva. Nu-mi dau seama dacă e important sau nu. Am reușit să descoperim ce a cumpărat de la Target. Niște DVD-uri cu desene animate, lenjerie pentru copii, haine - numai chestii pentru copii.
    - Adică, nu cumperi așa ceva atunci când te pregătești să fugi cu amantul.
    - Exact, în afară de cazul în care ai de gând să iei și copiii cu tine, ceea ce ea nu a făcut. Mai mult decât atât, am deschis portbagajul mașinii aflate în parcarea hotelului și nu am găsit înăuntru nicio pungă cu cumpărături de la Target. Soțul ei a căutat și acasă, în eventualitatea că s-a oprit, mai întâi, pe acolo. Nici acasă s-a găsit nimic din ce cumpărase la Target.
    Un fior făcu să i se ridice lui Muse părul de pe ceafă.
    - Ce s-a întâmplat? întrebă detectivul.
    - Vreau raportul acela de la biroul de securitate al mallului. Aflați numărul de telefon al individului - tipul care a povestit că a văzut-o suindu-se în dubiță. Să vedem ce altceva își amintește - vehicule, descrieri ale pasagerilor, orice. Sunt sigură că persoanele de la mall nu l-au întrebat prea multe.
    - OK.
    Conversația dintre ei mai dură câteva minute, însă deja gândurile ei erau în altă parte, iar pulsul îi crescuse. Imediat cum Clarence părăsi încăperea, Muse îl sună pe Paul Copeland.
    - Alo?
    - Unde ești? întrebă Muse.
    - Tocmai am reușit s-o culc pe Cara.
    - Trebuie să vorbesc cu tine, Cope.
    - Când?
    - Cât mai curând posibil.
    - Trebuie să mă întâlnesc cu viitoarea mea nevastă la restaurant să stabilim ultimele detalii privind schema așezării la masă.
    - Schema așezării la masă?
    - Da, Muse. Schema așezării la masă. E chestia aia care îți arată unde stă fiecare la masă.
    - Și te interesează pe tine asta?
    - Câtuși de puțin.
    - Atunci las-o pe Lucy să facă asta.
    - Perfect, de parcă nu ar face-o deja. Mă trage după ea în toate locurile astea, însă eu n-am voie să vorbesc. Trebuie să stau acolo și să casc ochii.
    - Păi, te pricepi la asta, Cope.
    - Da, ai dreptate, însă pot să și gândesc.
    - Tocmai de asta am nevoie de tine, spuse ea.
    - De ce, ce s-a întâmplat?
    - Am una dintre premonițiile mele ciudate și am nevoie de tine să-mi spui dacă e ceva serios sau dacă e cu totul aiurea.
    - E ceva mai important decât cine stă la masă cu mătușa Carol sau cu unchiul Jerry?
    - Nu, e doar un simplu caz de crimă.
    - Atunci, o să mă sacrific. Vin imediat.

                  Sunetul telefonului o trezi pe Jill.
    Se afla în dormitorul lui Yasmin. Aceasta încerca din răsputeri să le imite pe celelalte fete pretinzând că e moartă după băieți. Pe un perete avea un poster cu Zac Efron, vedeta din High School Musical, iar pe altul, unul cu gemenii Sprouse din The Suite Life.
    Exista și unul cu o fată, Miley Cyrus, din Hannah Montana, însă și așa Jill avea senzația că prietena ei exagerează.
    Patul lui Yasmin era plasat lângă ușă, în timp ce al lui Jill, lângă fereastră. Ambele paturi erau pline cu animale din pluș. Yasmin îi spusese odată lui Jill că partea bună a unui divorț este întrecerea cine răsfață mai tare - ambii părinți se întrec în a face daruri. Yasmin o vedea pe mama sa doar de patru, cinci ori pe an, însă primea mereu cadouri de la ea. Avea cel puțin douăzeci de ursuleți din pluș din colecția Build-A-Bear, inclusiv unul îmbrăcat ca o majoretă și altul, aflat acum chiar lângă perna lui Jill, echipat ca un star pop, cu un microfon înfășurat în jurul gâtului. Multe alte jucării erau împrăștiate pe jos. Pe noptiere erau teancuri de reviste J-14, Teen People sau Popstar!
    Covorul era foarte lățos, cum îi povestiseră părinții ei că era moda prin anii ’70. Pe masă se afla un iMac nou-nouț.
    Yasmin era foarte bună la calculatoare. La fel și Jill.
    Jill se ridică în capul oaselor. Yasmin clipi și se uită la ea. Undeva, se auzea cineva vorbind la telefon. Domnul Novak. Pe măsuța dintre cele două paturi se afla un ceas Homer Simpson. Era ora șapte și un sfert dimineața.
    Cam prea devreme pentru un apel telefonic, mai ales în weekend.
    Fetele se culcaseră foarte târziu noaptea trecută. Mai întâi, fuseseră în oraș și luaseră cina terminată cu o înghețată grozavă, împreună cu domnul Novak și enervanta lui prietenă, Beth. Aceasta avea, probabil, aproape patruzeci de ani și râdea la tot ce spunea domnul Novak, exact așa cum făceau, la școală, tipele moarte după băieți, ca să se uite aceștia la ele. Jill avusese impresia că era ceva ce trece cu vârsta, dar se părea că nu e chiar așa.
    Yasmin avea o plasmă în dormitor. Tatăl ei le lăsase să vadă câte filme doresc. „E weekend”, spusese el zâmbind. „Bucurați-vă.” Așa că fetele își făcuseră floricele la cuptorul cu microunde și văzuseră câteva filme.
    Jill se dădu jos din pat. Trebuia să se ducă la toaletă, însă acum trecea în revistă ce se petrecuse în seara trecută, se gândea dacă tatăl său reușise să dea de Adam. Era foarte îngrijorată. Îl sunase și ea pe Adam pe mobil. Putea înțelege că se ascundea și nu voia să stea de vorbă cu mama și cu tata, dar până acum nu se gândise la posibilitatea ca Adam să nu-i răspundă nici ei la telefon. Îi răspunsese de fiecare dată când îl sunase.
    Nu și acum.
    Și asta o făcu să fie îngrijorată și mai mult.
    Își verifică telefonul mobil.
    - Ce faci? o întrebă Yasmin.
    - Verificam dacă nu m-a sunat Adam.
    - Și te-a sunat?
    - Nu. Nimic de la el.
    Yasmin nu mai zise nimic.
    Se auzi o bătaie ușoară în ușă, apoi aceasta se deschise, și domnul Novak își băgă capul înăuntru.
    - Hei, de ce v-ați sculat așa devreme?
    - Ne-a trezit telefonul, răspunse Yasmin.
    - Cine era? întrebă Jill.
    Domnul Novak o privi drept în ochi.
    - Era mămica ta.
    Jill înlemni.
    - S-a întâmplat ceva?
    - Nu s-a întâmplat nimic, draga mea, spuse domnul Novak și Jill își dădu seama imediat că e o minciună. M-a întrebat doar dacă nu poți să mai stai și azi la noi. Vă propun să mergem la mall mai târziu sau poate la un film. Ce părere aveți?
    - De ce vrea să stau la dumneavoastră? întrebă Jill.
    - Nu știu, scumpo. Mi-a spus doar că s-a ivit ceva neprevăzut și m-a rugat s-o ajut. Mi-a spus, de asemenea, să-ți transmit că te iubește și că totul e în ordine.
    Jill nu zise nimic. Bărbatul mințea. Era sigură de asta. Și Yasmin își dăduse seama de asta. Se vedea după privirea ei. Dar nu avea niciun rost să mai insiste. Oricum, nu avea să afle nimic de la el. Cică așa le protejau ei, adulții, de parcă mințile lor de copii de unsprezece ani n-ar fi fost în stare să suporte adevărul.
    - O să plec acum, zise domnul Novak.
    - Unde? întrebă Yasmin.
    - Mă duc până la birou. Trebuie să iau ceva de acolo. A trecut însă Beth pe aici și am rugat-o să stea cu voi. Acum e jos, se uită la televizor. Vorbiți cu ea, dacă doriți ceva.
    Pe buzele lui Yasmin apăru un zâmbet malițios.
    - A trecut pe aici?
    - Da.
    - Adică vrei să spui că nu a dormit aici? Sigur că nu, tati. Cât de mici crezi că mai suntem noi?
    Novak se încruntă.
    - Gata, ajunge, domnișoară.
    - Cum spui tu, tati.
    Acesta închise ușa. Jill se așeză pe marginea patului. Yasmin veni lângă ea.
    - Ce crezi că s-a întâmplat? întrebă ea.
    Jill nu răspunse, fiindcă nu se putea opri să nu se gândească la ce era mai rău.

              Cope își făcu apariția în biroul lui Muse. Arată foarte bine în costumul ăsta albastru, nou-nouț, gândi ea.
    - Azi are loc conferința de presă? întrebă ea.
    - Cum ți-ai dat seama?
    - După costumul ăsta grozav.
    - Mulțumesc.
    Loren îi întinse o foaie de hârtie.
    - Uite ce tocmai am primit.
    - Despre ce e vorba?
    - Cererea lui Frank Tremont. Vrea să iasă la pensie.
    - Uau, ce pierdere!
    - Da.
    Muse îl privi drept în ochi.
    - Ce s-a întâmplat?
    - Punerea în scenă de ieri, cu reporterul ăla.
    - Ce-i cu ea?
    - Să știi că n-am nevoie să mă salvezi tu.
    - Nu asta a fost intenția mea. Mai degrabă, am vrut să-ți dau un impuls.
    - Cum adică?
    - Adică, ori aveai dovezile necesare ca să-l zdrobești pe Tremont, ori nu. Unul dintre voi ar fi urmat, oricum, să se facă de rahat.
    - Ori eu, ori el, nu?
    - Exact. Adevărul e că Tremont ăsta se ține numai de bârfe și-i strică și pe ceilalți. Voiam și eu să scap de el la fel de mult ca și tine.
    - Să presupunem că n-aș fi avut dovezile alea.
    Cope ridică din umeri.
    - În cazul ăsta, tu ai fi fost cea care mi-ai fi prezentat demisia.
    - Erai gata să-ți asumi un asemenea risc?
    - Ce risc? Tremont e un tâmpit leneș. Dacă și ăsta e mai tare ca tine, atunci nu meriți să fii șef.
    - Touche.
    - Cred că ajunge. Bănuiesc că nu m-ai chemat să discutăm despre Frank Tremont. Ce s-a întâmplat?
    Loren îi povesti despre dispariția Rebei Cordova - martorul de la Target, furgoneta, parcarea hotelului Ramada din East Hanover. Cope se cufundă în fotoliu și o privi fix, cu ochii lui gri. Procurorul avea niște ochi minunați, din aceia care își schimbă culoarea în funcție de lumină. Loren Muse avea un fel de slăbiciune pentru Paul Copeland, însă cam la fel fusese atrasă și de predecesorul acestuia, un individ mult mai bătrân, ce arăta cu totul altfel. Poate că era vorba, pur și simplu, de atracția pe care o exercitau asupra ei bărbații învestiți cu autoritate.
    Era însă o atracție nepericuloasă, mai degrabă un sentiment de admirație decât o pasiune reală. Imaginea lui Cope nu o ținea trează noaptea și nici nu-i apărea în vis, în ipostaze sexuale sau de altă natură. Era atrasă de Paul Copeland fără să tânjească după el. Ar fi vrut însă să găsească aceleași calități la bărbații cu care ieșea, dar, Dumnezeu știe de ce, nu reușise niciodată să dea de omul potrivit.
    Muse cunoștea trecutul șefului său, nenorocirea prin care trecuse, calvarul recentelor dezvăluiri. Ba chiar fusese cea care îl ajutase să lase în spate trecutul și să meargă mai departe. Ca atâția alți bărbați pe care îi cunoștea, Paul Copeland fusese marcat de ceea ce pățise, însă, în cazul său, suferința fusese într-un fel în avantajul lui. Cei mai mulți dintre politicieni - și funcția lui exact asta era, una politică - au ambiție, însă nu știu ce-i suferința. Cope experimentase așa ceva și încă cu prisosință. În calitate de procuror, asta îl făcea mult mai solidar cu victimele, dar extrem de puțin dispus să accepte scuzele avocaților apărării.
    Muse îi prezentă toate datele pe care le avea în legătură cu dispariția Rebei Cordova, fără să emită vreo ipoteză sau teorie. El continua s-o privească și să dea ușor din cap.
    - Lasă-mă să ghicesc, spuse el după un timp. Tu bănuiești că această Reba Cordova are cumva legătură cu femeia necunoscută.
    - Exact.
    - Te gândești la un criminal în serie?
    - E posibil să fie așa, deși, în mod normal, criminalii în serie operează singuri. În cazul de față a fost implicată și o altă femeie.
    - OK, hai să auzim care este legătura, după tine, dintre cele două cazuri.
    - În primul rând, modul de operare.
    - Două femei albe, de aproximativ aceeași vârstă, spuse Cope. Una este găsită în Newark, îmbrăcată ca o prostituată. Cealaltă, ei bine, nu știm încă unde se află.
    - Asta, pe de o parte, însă altul e elementul care mi-a atras atenție. Folosirea inducerii în eroare și a diversiunii.
    - Fii mai explicită.
    - Avem două femei albe din clasa de mijloc, ambele în jur de patruzeci de ani, care au dispărut, una după alta, într-un interval de mai puțin de douăzeci și patru de ore. Deci suficiente similitudini chiar și atât. Însă, în plus, în primul caz, cel al femeii necunoscute, am stabilit deja că ucigașul a depus eforturi apreciabile ca să ne inducă în eroare, nu?
    - Exact.
    - Ei bine, a procedat la fel și în cazul Rebei Cordova.
    - Lăsându-i mașina în fața hotelului?
    Muse încuviință cu o mișcare a capului.
    - În ambele cazuri, și-a dat toată silința să ne îndrume pe o pistă falsă. În cazul femeii necunoscute, a făcut în așa fel, încât să presupunem că e vorba despre o prostituată. În cazul Rebei Cordova a vrut să pară că e vorba despre o femeie care își înșală soțul și care a fugit cu iubitul ei.
    Cope se strâmbă ușor.
    - Să știi că teoria ta este destul de șubredă.
    - Știu. Însă e totuși ceva. Câte femei de familie bună din Livingston fug așa de acasă?
    - Se întâmplă și la case mai mari.
    - Posibil, însă ar fi putut să planifice totul mult mai bine, nu? Pe când ea se duce, mai întâi, la mallul aflat nu departe de locul unde fetița sa ia lecții de patinaj, cumpără niște lucruri pentru copii, pentru ca apoi să le arunce și să fugă cu iubitul? Plus că avem și un martor, un individ pe nume Stephen Errico, care a văzut-o suindu-se în furgoneta aceea la Target. Și a văzut-o și pe cealaltă femeie plecând cu mașina ei.
    - Asta în cazul că așa s-au întâmplat lucrurile.
    - Sunt convinsă că așa a fost.
     - OK, dar chiar și așa. Care poate fi legătura dintre Reba Cordova și femeia necunoscută?
    Muse ridică o sprânceană.
     - Am lăsat ce e mai important la urmă.
    - Slavă Domnului.
    - Să ne întoarcem puțin la Stephen Errico.
    - Martorul de la mall?
    - Exact. Errico își scrie raportul. Îl scrie singur, nu vreau să acuz în vreun fel pe tipii de la biroul de securitate. Ar părea un element lipsit de importanță. Am căutat însă pe Internet. Am descoperit că individul are chiar și un blog acolo și, după ce am stat de vorbă cu el, m-am convins că face parte din categoria acelora care văd conspirații peste tot. În plus, lui Errico îi face plăcere să-și atribuie diverse merite în poveștile astea. E tipul acela de individ care se duce la mall și speră să ajute la prinderea unui hoț.
    - Înțeleg.
    - În același timp, asta îl face foarte atent la detalii. Errico a declarat că a văzut o femeie, care se potrivește cu descrierea Rebei Cordova, suindu-se într-o furgonetă Chevrolet, albă. Mai mult decât atât, omul a reținut și numărul de pe plăcuța de înmatriculare.
    - Și?
    - Am verificat în baza de date. Numărul apare ca aparținând unei anume Helen Kasner din Scarsdale, New York.
    - Și femeia asta are într-adevăr o furgonetă albă?
    - Are și a fost ieri la mallul Palisades pentru cumpărături.
    Cope dădu din cap.
    - Deci bănuiești că a schimbat cineva plăcuțele de înmatriculare?
    - Exact. O metodă veche, dar încă eficientă - furi o mașină ca să comiți o crimă și îi și pui alte plăcuțe de înmatriculare ca să-i induci în eroare pe cei care o văd. Cei mai mulți dintre criminali nu-și dau însă seama că, pentru a obține un efect și mai mare, e bine să iei plăcuțe de la un vehicul de aceeași marcă cu cel furat. Pentru a crea cât mai multă confuzie.
    - Deci furgoneta din parcare a fost furată?
    - Nu ești de acord?
    - E posibil, răspunse Cope. Asta adaugă și mai multă greutate raportului întocmit de domnul Errico. Înțeleg de ce ești atât de îngrijorată în privința Rebei Cordova, însă tot nu reușesc să stabilesc care e legătura cu femeia necunoscută.
    - Uită-te puțin la asta.
    Loren răsuci monitorul calculatorului spre procuror. Cope își concentră întreaga atenție asupra ecranului.
    - Ce e asta?
     - Imaginile luate de o cameră de supraveghere, instalată pe o clădire nu departe de locul unde a fost găsită femeia necunoscută. M-am mai uitat la casetă încă o dată azi-dimineață, convinsă că e o pierdere de vreme. Însă acum... Muse apăsă pe tasta PLAY.
    Pe ecran apăru o furgonetă de culoare albă. Apăsă pe PAUSE și imaginea încremeni.
    Cope se apropie și mai mult de monitor.
    - O furgonetă albă.
    - Da, o furgonetă Chevrolet albă.
    - Probabil că există mii de furgonete Chevrolet albe, înregistrate în New York și New Jersey, zise Cope. Poți să vezi și plăcuța de înmatriculare?
    - Da.
    - Bănuiesc că e vorba despre numărul doamnei Kasner.
    - Nu.
    Cope se încruntă.
    - Nu?
     - Nu. E cu totul alt număr.
    - Și ce e atât de important?
    Ea făcu un gest în direcția ecranului.
    - Plăcuța de înmatriculare - JYL-419 - aparține unui anume David Pulkingham din Armonk, New York.
    - Și acest David Pulkingham are o furgonetă albă?
    - Da.
    - E posibil să fie individul pe care îl căutăm?
    - Are șaptezeci și trei de ani și nu figurează în evidențele poliției.
    - Deci te gândești la o altă schimbare de plăcuțe de înmatriculare?
    - Da.
    Clarence Morrow își vârî capul pe ușă.
    - Șefa?
    - Da.
    Detectivul îl zări pe Paul Copeland și își îndreptă spinarea, pregătindu-se să salute.
    - Bună dimineața, domnule procuror.
    - Bună, Clarence.
    Clarence rămase în așteptare.
    - E în ordine, spuse Muse. Ce noutăți ai?
    - Tocmai am vorbit la telefon cu Helen Kasner.
    - Și?
    - Am rugat-o să verifice numărul de pe plăcuța de înmatriculare. Ai avut dreptate. Plăcuțele au fost schimbate și ea nici nu și-a dat seama.
    - Altceva?
    - Da, cel mai important lucru. Știți care este numărul de înmatriculare fixat acum pe mașina ei?
    Clarence arătă cu degetul spre furgoneta de pe ecranul monitorului.
    - E numărul domnului David Pulkingham.
    Muse îl privi pe Cope în ochi, zâmbi și întoarse palmele spre cer.
    - E suficient pentru a face legătura?
    - Da, spuse Cope. E clar.

                                             19.

                 - Hai să mergem, șopti Yasmin.
    Jill o privi pe prietena ei. Mica mustață care provocase atâtea necazuri dispăruse, însă Jill continua s-o vadă acolo. Mama lui Yasmin venise de unde locuia ea acum - de undeva din sud, Florida, parcă - și o dusese la un cabinet unde făcuse electroliză. O ajutase să-și îmbunătățească înfățișarea însă nu schimbase deloc coșmarul pe care trebuia să-l suporte la școală.
    Erau așezate la masa din bucătărie. Beth, „prietena de săptămâna aceea”, cum îi spunea Yasmin, încercase să le impresioneze la micul dejun cu o omletă cu cârnăciori, completată cu „faimoasele clătite marca Beth”. Fetele ziseseră însă pas și preferaseră niște fulgi de porumb cu lapte.
    - Bine, fetelor, poftă bună, le urase Beth printre dinți. Mă duc în grădină să fac puțină plajă.
    De îndată ce Beth ieșise pe ușă, Yasmin se ridicase de la masă și se dusese tiptil lângă ușile de sticlă care dădeau spre terasă. Beth nu se vedea pe afară. Yasmin se uită în stânga, apoi în dreapta. După ce văzu ce căuta, începu să zâmbească.
    - Ce e acolo? întrebă Jill.
    - Vino să vezi.
    Jill se ridică și se duse lângă prietena sa.
    - Uită-te acolo. Lângă copacul ăla mare.
    - Nu văd nimic.
    - Uită-te cu atenție, zise Yasmin.
    Jill avu nevoie de câteva secunde până să-și dea seama ce văzuse Yasmin acolo atât de amuzant.
    - Beth s-a dus acolo să fumeze?
    - Exact. S-a ascuns în spatele copacului și și-a aprins o țigară.
    - Dar de ce se ascunde?
    - Poate că nu vrea să fumeze în fața unor fetițe ușor influențabile, răspunse Yasmin cu un zâmbet malițios pe buze. Sau poate că Beth nu vrea ca tatăl meu să afle că fumează. Nu-i plac deloc fumătorii.
    - Ai de gând s-o dai de gol?
    Yasmin zâmbi și ridică din umeri.
    - Cine poate ști? Noi pârâm pe toată lumea, nu?
    Fetița începu să caute printr-o poșetă. Jill oftă.
    - E poșeta lui Beth?
    - Da.
    - N-ar trebui să faci așa ceva.
    Yasmin îi aruncă o privire mirată și continuă să scormonească printre lucrurile lui Beth.
    Jill veni mai aproape de ea și-și aruncă și ea privirea în interiorul poșetei.
    - Ceva interesant?
    - Nu.
    Yasmin puse poșeta la loc pe tejghea.
    - Hai cu mine, vreau să-ți arăt ceva.
    Cele două prietene o luară în sus, pe scări. În baia aflată în capul scărilor se afla o fereastră. Fetele aruncară o privire. Beth se vedea foarte clar acum. Trăgea din țigară ca și cum până atunci s-ar fi zbătut pe sub apă și deodată cineva îi aruncase un furtun cu oxigen. Trăgea adânc în piept și închidea ochii la fiecare fum.
    Yasmin plecă de lângă geam fără să mai spună vreun cuvânt și-i făcu un semn lui Jill s-o urmeze. Intrară în camera tatălui ei. Yasmin se duse direct la comodă și trase sertarul de sus.
    Jill nu era prea șocată. Era vorba despre unul dintre lucrurile pe care le aveau în comun. Le plăcea teribil să exploreze. Jill presupunea că toți copiii făceau așa ceva, oricum, din cauza asta, tatăl ei o poreclise „Harriet spioana”. Mereu umbla prin locuri unde n-ar fi trebuit să umble. Când avea opt ani, descoperise niște fotografii vechi într-un sertar unde-și ținea mama ei lucrurile. Erau ascunse mai în spate, sub un teanc de vederi din străinătate.
    Într-una dintre fotografii se vedea un băiat ce părea cam de vârsta ei la ora aceea - opt sau nouă ani. Stătea în picioare lângă o fetiță, probabil, cu un an sau doi mai mică decât el. Jill o recunoscuse imediat în fetița din poză pe mama ei. Pe spatele fotografiei, cineva scrisese cu grijă „Tia și Davey” și anul.
    Nu auzise niciodată până atunci vorbindu-se în familie de vreun Davey. Cotrobăitul prin casă o învățase însă o lecție foarte importantă. Și anume că părinții au și ei secretele lor.
    - Uite aici, spuse Yasmin.
    Jill se uită în sertar. Chiar deasupra se vedea un pachet de prezervative.
    - Uau!
    - Crezi că le folosește cu Beth?
     - Nu vreau să mă gândesc la așa ceva.
    - Cum crezi că mă simt eu? E tatăl meu.
    Yasmin închise sertarul și deschise altul de mai jos.
    - Jill?
    Vocea lui Yasmin se transformase în șoaptă.
    - Ce-i?
    - Uită-te aici.
    Yasmin își băgă mâna printre tricouri, ciorapi, găsi o cutie metalică și se opri. Scoase ceva de acolo și zâmbi.
    Jill sări înapoi speriată.
    - Ce naiba?
    - E un pistol.
    - Știu și eu ce e!
    - Și e încărcat.
    - Pune-l la loc. Nu-mi vine să cred că tatăl tău ține în casă o armă încărcată.
    - Foarte mulți părinți au așa ceva. Vrei să-ți arăt cum se ridică piedica de siguranță?
    - Nu.
    Yasmin făcu totuși demonstrația, neținând seama de răspunsul ei. Ambele fetițe priveau arma ca vrăjite. Yasmin i-o întinse și prietenei sale. La început, Jill își retrase mâna, refuzând-o, dar forma și culoarea obiectului o făcură să-și învingă teama. O luă în palmă și începu să o cântărească. Se minună de greutatea ei, de răceala metalului, de simplitatea obiectului atât de periculos.
    - Vrei să-ți spun ceva? întrebă Yasmin.
    - Da.
    - Da’ îmi promiți că nu spui nimănui?
    - Normal că nu spun.
    - După ce am găsit pistolul prima dată, am început să-mi imaginez cum ar fi să-l folosesc asupra domnului Lewiston.
    Jill așeză cu grijă arma pe comodă.
    - Văd totul foarte clar, ca într-un film, înțelegi? Aș intra în clasă. Pistolul, în ghiozdan. Alteori, îmi imaginez că-l aștept după ore, îl ucid când toți au plecat, șterg amprentele de pe armă și plec fără să mă vadă nimeni. Sau mă duc la el acasă - știu unde locuiește, în West Orange - și-l ucid acolo, fără să mă suspecteze cineva. Într-o altă variantă, o fac chiar în timpul orei, în prezența tuturor, ca să vadă și ceilalți colegi, și poate îndrept pistolul și asupra lor, dar îmi revin repede și alung această imagine, aduce prea mult cu Columbine, și eu nu sunt deloc o nebună care a luat-o razna.
    - Yasmin?
    - Da.
    - Să știi că, uneori, ajungi să mă sperii.
    Yasmin zâmbi.
    - Era doar așa, o idee, știi doar. Fără niciun pericol. Nu am de gând să fac nimic de genul ăsta.
    Tăcere.
    - Va plăti până la urmă, zise într-un sfârșit Jill. Ești convinsă de asta, nu? Domnul Lewiston, vreau să zic.
    - Sper, spuse Yasmin.
    Auziră o mașină care parca pe alee. Domnul Novak se întorsese acasă. Yasmin luă calmă pistolul, îl puse în spatele sertarului și aranjă lucrurile de deasupra. Nu se grăbea deloc. Nici chiar atunci când se auzi ușa de jos deschizându-se, și tatăl ei strigă:
    - Yasmin? Fetelor?
    Yasmin închise sertarul, zâmbi și porni spre ușă.
    - Venim imediat, tati!

                  Tia nu-și mai pierdu timpul cu strânsul bagajelor.
    De îndată ce termină discuția cu Mike, coborî în holul hotelului. Brett se freca la ochi de somn, iar părul său arăta ca o claie ce nu cunoscuse niciodată pieptenul. Se oferise s-o ducă până în Bronx cu mașina. Dubița lui Brett era plină cu aparatură și mirosea groaznic, însă partenerul ei nu ridică deloc piciorul de pe accelerație. Pe drum, Tia dădu mai multe telefoane. Mai întâi, îl trezi din somn pe Guy Novak și-i povesti pe scurt că Mike avusese un accident și-l întrebă dacă poate să mai aibă grijă de Jill câteva ore.
    Guy acceptă imediat.
    - Ce să-i spun lui Jill? o întrebă el.
    - Spune-i doar că s-a ivit o problemă. Nu vreau să-și facă griji degeaba.
    - Am înțeles.
    - Îți mulțumesc, Guy.
    După ce Guy închise, Tia rămase cu privirea pironită pe șoseaua din fața ei, ca și cum acest lucru ar fi putut să scurteze din durata călătoriei. Încercă să recapituleze ce se întâmplase. Mike îi povestise că folosise GPS-ul ca să vadă unde se află Adam. Reușise să-l localizeze într-un loc ciudat din Bronx. Se dusese cu mașina acolo, i se păruse că-l vede pe tânărul Huff și apoi fusese atacat.
    Adam era în continuare dat dispărut - sau poate, la fel ca și ultima dată, se hotărâse, pur și simplu, să lipsească de-acasă o zi sau două.
    Sună apoi acasă la Clark. După aceea, la Olivia. Niciunul dintre ei nu-l văzuse pe Adam. Sună și la familia Huff, însă acolo nu-i răspunse nimeni. Toată seara trecută și chiar și în dimineața aceea, pregătirea depoziției o ajutase să uite în parte de groaza față de cele ce se întâmplau acasă. Liniștea se terminase odată cu apelul lui Mike de la spital. Acum teroarea se instalase pe deplin și nu-i mai dădea pace. Nu mai reușea să-și găsească locul pe scaunul mașinii.
    - Ești bine? o întrebă Brett.
    - Da.
   Nu era însă bine deloc. Îi tot venea în minte noaptea în care Spencer Hill dispăruse de acasă și se sinucisese. Își amintea cum o sunase Betsy...
    L-a văzut cumva Adam pe Spencer...?
    Panica din vocea lui Betsy.
    Tia închise ochii. Dintr-odată, nu mai putea să respire. Parcă o apăsa o forță teribilă pe piept. Deschise gura încercând să tragă aer în piept.
   - Vrei să deschid un geam? întrebă Brett.
    - Nu, nu-i nevoie. Sunt bine.
    Se chinui să-și revină și după aceea sună la spital. Reuși să dea de doctor, însă nu putu să afle de la acesta alte detalii decât cele pe care le știa deja. Mike fusese bătut și jefuit. Din câte știa doctorul, mai mulți indivizi îl atacaseră pe o alee. Mike suferise o contuzie gravă și fusese fără cunoștință timp de câteva ore. Acum se odihnea și avea să fie bine în scurt timp.
    O sună apoi acasă pe Hester Crimstein. Șefa ei își manifestă un interes destul de scăzut față de problemele ei familiale, dar se arătă teribil de îngrijorată în legătură cu cazul la care lucra.
    - Băiatul tău a mai fugit de acasă și cu alte ocazii, nu? întrebă Hester.
    - O singură dată.
    - Probabil că exact despre asta e vorba și acum, nu crezi?
    - Mi-e teamă că e mai mult decât atât.
    - Ce poate să fie? întrebă Hester nervoasă. Ascultă, la ce oră e programată depoziția?
    - La trei după-masă.
    - O să solicit o amânare. Dacă nu ni se acordă, va trebui să te întorci.
    - Glumiți, nu-i așa?
    - Din câte mi-am dat seama, tot nu poți să faci mare lucru dacă vii aici. Poți să ții legătura prin telefon. Și când se termină, o să-ți trimit avionul meu să te ia de pe Teterboro.
    - Nu înțelegeți. E vorba despre familia mea.
    - Ba înțeleg perfect. E vorba de câteva ore după care te întorci la ei. Oricum, nu ai cum să-i ajuți dacă vii aici. Pe de altă parte, e vorba despre un om nevinovat pe care-l paște pericolul de a-și petrece următorii 25 de ani după gratii dacă dăm noi greș acum.
    Tia avu inițial impulsul de a-i trânti telefonul în nas, însă reuși să se calmeze suficient ca să-i spună:
    - Haideți să vedem dacă obținem amânarea.
    - Te sun de îndată ce aflu ceva.
    Ajungând în camera lui Mike, descoperi că Mo se afla deja acolo. Prietenul soțului său patrula prin încăpere cu pumnii strânși.
    - E bine, zise el când o văzu intrând. Tocmai a adormit.
    Tia traversă salonul. În încăpere, se mai aflau două paturi ocupate cu pacienți. Ei erau singurii vizitatori. Când văzu cum arăta Mike, Tia avu senzația că un bloc de beton o lovește din plin în stomac.
    - Dumnezeule...
    Mo veni în spatele ei și-i puse mâinile pe umeri.
    - Arată mult mai rău decât e în realitate.
    Ea își dorea din tot sufletul să fie așa. Nu știuse la ce trebuie să se aștepte, dar ce vedea acum întrecea orice închipuire. Ochiul drept al lui Mike era umflat. Avea o tăietură pe un obraz făcută parcă cu o lamă de ras și o vânătaie pe celălalt. Buza spartă.
    Un braț era sub pătură, însă pe celălalt antebraț se vedeau două vânătăi uriașe.
    - Ce-au fost în stare să-i facă! șopti ea.
    - Sunt niște oameni morți, spuse Mo. Mă auzi? Nu mă las până nu pun mâna pe ei. Și nu o să-i bat, să știi. O să-i ucid.
    Tia puse palma pe fruntea soțului ei. Bărbatul ei. Bărbatul ei atât de frumos și de puternic. Se îndrăgostise de bărbatul acesta la Dartmouth. Împărțiseră același pat, avuseseră copii împreună, îl alesese ca tovarăș pentru tot restul vieții. Nu era ceva la care să te gândești prea des, însă ăsta era adevărul. Faptul că, dintre toți, alegi un singur individ cu care să-ți împărți viața - era ceva înfricoșător. Cum de permisese ea ca între ei să se producă o distanțare, chiar atât de neînsemnată cum părea? Cum de lăsase ea ca rutina să devină rutină și nu făcuse tot ce fusese în puterea ei ca fiecare secundă a vieții lor împreună să fie cât mai intens trăită, cât mai pasională?
    - Te iubesc atât de mult, șopti ea.
    El clipi de câteva ori și apoi deschise ochii. Primul lucru pe care-l văzu în ochii lui fu frica - și poate că ăsta era cel mai rău lucru care se putea întâmpla. În tot acest timp de când îl cunoștea pe Mike, nu văzuse niciodată frică în ochii lui. Nu-l văzuse niciodată plângând. Bănuia că o făcea câteodată, însă era tipul de bărbat care nu o arăta. El trebuia să fie umărul puternic pe care ea să se sprijine. Oricât de demodat ar fi părut, exact asta își dorea el de la ea.
    Mike se uita speriat în gol, cu ochii măriți, ca și cum ar fi văzut un atacator imaginar.
    - Mike, șopti Tia. Sunt aici, cu tine.
    Privirea lui o întâlni pe a ei, însă frica nu-i dispăru din ochi. Nu dădea niciun semn că prezența ei acolo îl liniștea. Tia îi luă mâna într-a ei.
    - Ai să te faci bine, spuse ea.
    El continua s-o privească fix și ea înțelese de ce era atât de speriat, chiar înainte ca el să deschidă gura.
    - Ce știi de Adam? Unde e?

                                                       20.

                 Dolly Lewiston zări din nou mașina trecând prin dreptul casei lor.
    Și din nou mașina încetini. La fel ca data trecută. Și ca data de dinaintea acesteia.
    - Iarăși el, zise Dolly.
    Soțul ei, profesorul Joe Lewiston, care preda la copiii din clasa a cincea, nu schiță niciun gest. Corecta niște lucrări și se prefăcea a fi foarte concentrat la ceea ce făcea.
    - Joe?
    - Te-am auzit, Dolly, se răsti el. Ce-ai vrea să fac?
    - Nu are niciun drept.
    Femeia urmări mașina pierzându-se în depărtare.
    - Poate că ar trebui să sunăm la poliție.
    - Ca să le spunem ce?
    - Că se învârte pe aici.
    - Merge pe stradă. Nu face nimic împotriva legii.
    - Dar încetinește când ajunge aici.
    - Nici asta nu e împotriva legii.
    - Le putem povesti ce s-a întâmplat.
    El scoase un fel de fornăit, fără să-și ridice capul din hârtii.
    - Sunt sigur că polițiștii vor fi teribil de impresionați.
    - Și noi avem un copil.
    Dolly Lewiston putea să o vadă pe micuța Allie, fetița lor în vârstă de trei ani, pe ecranul calculatorului. Site-ul grădiniței K-Little Gym îți oferea posibilitatea să-ți urmărești copilul cu ajutorul unor camere web la toate activitățile organizate acolo, așa că părinții știau în orice moment ce făceau odraslele lor. Tocmai de aceea aleseseră rădinița aceea.
    Lucrau amândoi ca învățători. Joe preda la clasa a cincea la școala din Hillside. Ea la clasa a doua în Paramus. Dolly ar fi vrut să renunțe la slujbă, însă aveau nevoie de ambele salarii. Soțului ei îi plăcea foarte mult ceea ce făcea, însă dragostea ei pentru elevi se pierduse undeva pe drum. Unii ar fi putut spune că își pierduse pasiunea pentru profesorat după nașterea lui Allie, însă ea știa că era mai mult decât atât. Deși unii părinți își manifestaseră nemulțumirea, reușise să treacă peste criticile lor și continua totuși să-și facă meseria. Avea senzația că singurul lucru care o mai interesa acum era să urmărească site-ul de la K-Little, să se asigure că micuța ei e în siguranță.
    Guy Novak, bărbatul care trecea cu mașina prin fața casei lor, nu reușise să aibă grijă de fetița lui. Pe de-o parte, Dolly era în stare să înțeleagă pe deplin frustrările acestuia.
    Asta nu însemna însă că avea să-l lase să facă vreun rău familiei ei. Viața se reduce de cele mai multe ori la o luptă care pe care și în orice caz nu avea să permită ca familia ei să piardă.
    Întoarse capul și-l privi pe Joe. Avea ochii închiși și capul îi căzuse în piept.
    Veni în spatele lui și-și puse palmele pe umerii soțului. El tresări la atingerea ei. Deși durase numai o secundă, vibrația se transmise în tot trupul ei. Soțul ei fusese atât de tensionat în ultimele săptămâni. Ea nu-și retrase mâinile și simți cum, treptat, Joe începe să se relaxeze. Începu să-i maseze umerii. Știa cât de mult îi plăcea lui asta. După câteva minute, simți că încordarea mușchilor lui dispare.
    - Va fi bine, zise ea.
    - Pur și simplu, mi-am pierdut cumpătul.
    - Știu.
    - Eram atât de prins de lecție, așa cum sunt întotdeauna, și când...
    - Știu.
    Într-adevăr, ea știa foarte bine. Tocmai de aceea, Joe Lewiston era un profesor atât de bun. Punea pasiune în ceea ce făcea. Știa să păstreze trează atenția elevilor săi, le spunea glume și, deși uneori mai sărea calul, reușise să-și câștige simpatia copiilor. Erau atenți și învățau mai ușor. Existaseră destui părinți ușor deranjați de extravaganțele profesorului, însă numărul celor care îi luaseră apărarea era cu mult mai mare. Era un învățător foarte căutat și era o adevărată luptă să reușești să-ți înscrii copilul la domnul Lewiston. Părinții erau încântați că odraslele lor veneau cu plăcere la școală și aveau un profesor care făcea totul cu mult entuziasm. Spre deosebire de Dolly.
    - I-am făcut un mare rău fetiței aceleia, spuse el.
    - Fără să vrei. Copiii și părinții țin la fel de mult la tine.
    El nu spuse nimic.
    - O să treacă peste asta, Joe. O să uite și totul o să fie bine.
    Lui Joe începu să-i tremure buza de jos. Era gata să cedeze. Îl iubea atât de mult, îl admira pentru calitățile lui de profesor, însă știa foarte bine că nu e deloc un bărbat puternic, deși lăsa această impresie celor din jur. Joe provenea dintr-o familie mare, fiind cel mai mic dintre șase frați, însă tatăl său se purtase foarte dur cu el. Nu-l lua niciodată în serios, râdea de el că e cel mai mic și cel mai slab și, tocmai de aceea, Joe se eliberase devenind spiritual și amuzant. Pentru Dolly, Joe Lewiston era cel mai bun bărbat pe care-l cunoscuse vreodată, dar un bărbat căruia ea îi descoperise slăbiciunea.
    Nu o deranja prea tare lucrul ăsta. În familia lor, Dolly era cea care trebuia să fie puternică. Ea era cea care trebuia să țină familia unită.
    - Îmi pare atât de rău că mi-am ieșit din fire, spuse Joe într-un sfârșit.
    - Lasă, că nu e nimic.
    - Cred că ai dreptate. O să treacă.
    - Exact.
    Îl sărută pe gât și apoi în locul acela din spatele urechii. Locul lui favorit. Îl linse ușor cu limba. Aștepta să-l audă gemând așa cum făcea de obicei. Nu și de data asta. Dolly îi șopti în ureche:
    - Ce-ar fi să lași puțin corectarea lucrărilor astea, hmm?
    Deși aproape imperceptibil, el se trase ușor într-o parte.
    - Ar trebui să termin totuși.
    Dolly se îndreptă și făcu un pas înapoi. El își dădu seama că greșise și încercă s-o împace. Era prea târziu. Cu toată slăbiciunea lui, în materie de sex, Joe avusese întotdeauna inițiativa, însă în ultimele luni, de când îl luase gura pe dinainte, se schimbase.
    - O lăsăm pe altă dată, zise Dolly și se întoarse cu spatele la el.
    - Unde pleci? întrebă el.
    - Ies puțin, zise Dolly. Trebuie să mă duc până la magazin și după aia trec s-o iau pe Allie. Tu termină de corectat lucrările alea.
    Dolly Lewiston urcă la etaj, se conectă la Internet și căută acolo adresa lui Guy Novak. Încercă să-și verifice și corespondența electronică venită pe adresa de la școală - mereu era câte un părinte care se plângea acolo - însă descoperi că mailul tot nu funcționa, la fel ca în ultimele două zile.
    - Tot nu-mi merge mailul, strigă ea.
    - O să mă uit eu să văd ce are, se auzi răspunsul lui Joe de jos.
    Dolly scoase la imprimantă harta cu adresa lui Guy Novak, împături hârtia în patru și o băgă în buzunar. În drum spre ieșire, se opri și-l sărută pe Joe pe creștet. El îi spuse că o iubește.
    Ea își luă cheile și porni în căutarea lui Guy Novak.

                 Tia înțelese de pe fețele lor că polițiștii nu luau în serios dispariția lui Adam.
    - Mă gândeam că poate anunțați prin stație răpirea, spuse ea.
    Cei doi polițiști formau un cuplu aproape comic. Bărbatul în uniformă era de origine latino-americană, mic de statură și se numea Guttierez. Femeia era înaltă, de culoare, și se prezentase drept detectiv Clare Schlich. Aceasta fu cea care răspunse:
    - Dispariția fiului dumneavoastră nu îndeplinește condițiile necesare.
    - De ce nu?
    - Trebuie să existe dovezi că a fost răpit.
    - Dar nu are decât șaisprezece ani și a dispărut de acasă.
    - Da.
    - Ce alte dovezi vă mai trebuie?
    Schlich ridică din umeri.
    - Un martor ar fi perfect.
    - Nu toate răpirile se fac în prezența unor martori.
    - Corect, doamnă. Însă avem nevoie de dovezi că a fost o răpire sau o amenințare de natură fizică. Aveți așa ceva?
    Era greu să te superi pe ei. Își notaseră conștiincioși toate informațiile. Nu afirmaseră că îngrijorarea părinților ar fi fără temei, însă era clar că nu aveau să lase totul deoparte și să direcționeze toate forțele poliției în rezolvarea acestui caz. Clare Schlich își exprimase foarte clar poziția prin tonul întrebărilor sale:
    Ați monitorizat calculatorul fiului dumneavoastră?
    Ați activat GPS-ul de pe mobilul lui?
    Erați atât de îngrijorat din cauza comportamentului său, încât să-l urmăriți până în Bronx?
    A mai fugit de acasă și înainte?
    Tia nu avea cum să-i acuze pe polițiști, deși timpul trecea și Adam lipsea în continuare.
    Guttierez fusese cel care vorbise cu Mike mai devreme. Acum i se adresă din nou acestuia:
    - Ați spus că l-ați văzut pe Daniel Huff junior - DJ Huff - pe strada aceea? Și că era posibil să fi fost împreună cu fiul dumneavoastră?
    - Da.
    - Tocmai am vorbit cu tatăl lui. E polițist, știați asta?
    - Știam.
    - Mi-a spus că fiul lui a fost acasă toată noaptea.
    Tia îl privi pe Mike. Văzu cum ceva explodează în spatele ochilor lui. Mai văzuse asta și altă dată la el. Își puse palma pe brațul lui, dar asta nu reuși să-l calmeze.
    - Minte, spuse Mike.
    Polițistul ridică din umeri. Tia îl urmări pe Mike cum se înroșește la față. El ridică privirea spre ea, apoi spre Mo, și zise:
    - Plecăm de aici. Acum.
    Doctorul îi recomandase lui Mike să mai stea o zi în spital, însă era clar că acest lucru nu avea să se întâmple. Tia știa că nu avea niciun rost să mai joace rolul soției îngrijorate. Știa că Mike era în stare să se refacă în urma rănilor căpătate. Știa cât e de puternic. Era cea de-a treia bătaie serioasă în care fusese implicat de când îl știa ea - primele două avuseseră loc când încă mai juca hochei. Mike avusese mai multe copci decât orice alt jucător, își spărsese nasul de două ori, însă niciodată nu lipsise de la vreun meci - de cele mai multe ori, le dusese la bun sfârșit chiar și pe cele în care fusese rănit.
    Tia știa că nu are niciun rost să se certe cu el pe tema asta și nici nu voia lucrul ăsta. Voia să-l vadă cât mai repede dat jos din pat și plecat în căutarea fiului lor. Știa că așteptarea acolo, în spital, nu putea decât să-i facă mult mai rău.
    Mo îl ajută să se ridice în șezut. Tia îl ajută să se îmbrace. Hainele erau pline de sânge. Acest lucru nu provocă nicio reacție din partea lui Mike. Se ridică în picioare.
    Tocmai se pregăteau să iasă din încăpere, când telefonul Tiei începu să vibreze. Aceasta se rugă în gând ca cel care suna să fie Adam. Nu era el.
    Hester Crimstein nu se obosi s-o salute.
    - Vreo veste în legătură cu băiatul?
    - Niciuna. Poliția nu face nimic. Zic că a fugit de acasă.
    - Și nu e așa?
    Tia se blocă.
    - Eu nu cred asta.
    - Brett mi-a povestit că-l spionai, spuse Hester.
    Brett cu gura lui cea mare, își zise Tia în gând. Grozav.
   - I-am monitorizat activitatea online.
   - Tot aia.
   - Adam nu ne-ar face așa ceva.
    - Da, știu, așa spun toți părinții.
    - Îmi cunosc băiatul.
    - Și asta am mai auzit-o.
    După o pauză, Hester adăugă:
    - Vești proaste: nu am reușit să obțin amânarea.
    - Hester...
    - Înainte să apuci să-mi răspunzi că nu te duci înapoi la Boston, ascultă ce vreau să-ți spun. Am aranjat ca o limuzină să vină să te ia. Mașina se află acum chiar în fața spitalului.
    - Nu pot...
    - Te rog doar să mă asculți, Tia. Îmi datorezi măcar asta. Șoferul te va duce la aeroportul Teterboro, care e foarte aproape de casa ta. Am acolo avionul meu particular. Ai telefonul mobil cu tine. Dacă afli ceva despre băiat, șoferul te duce imediat. Există un telefon și în avion. Tot așa, dacă te sună cât timp ești în aer, pilotul are instrucțiuni să te ducă unde vrei tu. Poate că Adam este găsit în altă parte, nu știu, în Philadelphia să zicem. O să plătesc eu să ai avionul la dispoziție.
    Mike întoarse capul și îi aruncă o privire întrebătoare. Tia clătină din cap și le făcu semn să meargă mai departe.
    - Când ajungi la Boston, continuă Hester, îi iei individului depoziția. Dacă se întâmplă ceva în timpul ăsta, te oprești imediat și te întorci acasă cu avionul meu. De la Boston la Teterboro e un zbor de numai patruzeci de minute. Există șansa să-l prinzi când tocmai intră pe ușă și-ți aruncă una dintre motivațiile alea stupide de adolescent, drept scuză că a fost la băut cu prietenii. Oricum ar fi, ajungi înapoi acasă în câteva ore.
    Tia își freca rădăcina nasului.
    - Nu ți se pare corect ce ți-am propus? întrebă Hester.
    - Ba da.
    - Perfect.
    - Însă nu pot să fac ce mi-ați spus.
    - De ce nu?
    - Nu aș fi în stare să mă concentrez.
    - Asta-i o prostie. Ți-am spus doar ce vreau eu cu depoziția aceea.
    - Dumneavoastră vreți ca eu să flirtez cu bărbatul acela. Soțul meu e în spital...
    - Deja a ieșit de acolo. Știu totul, Tia.
    - Bine, atunci soțul meu a fost atacat și băiatul meu lipsește în continuare. Chiar credeți că aș fi în stare să flirtez cu omul ăla ca să obțin depoziția aia nenorocită?
    - Să fii în stare? Cui naiba îi pasă dacă ești în stare sau nu? Pur și simplu, trebuie s-o faci. E în joc libertatea unui om, Tia.
    - Va trebui să găsiți pe altcineva.
    Tăcere.
    - Ăsta e răspunsul tău final? întrebă Hester.
    - Da, e răspunsul meu final, zise Tia. O să mă coste slujba?
    - Nu astăzi, răspunse Hester. Însă curând. Pentru că acum știu că nu mă pot baza pe tine.
    - O să muncesc din greu ca să vă recâștig încrederea.
    - Nu o s-o mai recâștigi. Nu prea sunt obișnuită să acord o a doua șansă. Am prea mulți avocați care lucrează pentru mine și care nu au nevoie de așa ceva. Așa că o să te trec din nou la munca de jos până ai să pleci singură. Păcat. Eram convinsă că ai potențial.
    Hester Crimstein închise telefonul.
    Ieșiră din spital. Mike o privi în ochi.
    - Tia?
    - Nu vreau să vorbesc despre asta acum.
    Mo îi duse acasă cu mașina.
    Tia întrebă:
    - Și acum ce facem?
    Mike înghiți o pastilă.
    - Poate că ar fi bine să te duci s-o iei pe Jill.
    - OK. Și voi unde vă duceți?
    - Pentru început, vreau să stau puțin de vorbă cu căpitanul Daniel Huff, să văd de ce a mințit.

                                                  21.

               - Individul ăsta, Huff, e polițist, nu? întrebă Mo.
    - Da.
    - Așa că n-o să se lase intimidat prea ușor.
    Parcaseră deja mașina în apropierea casei în care locuia familia Huff, aproape în același loc în care așteptase Mike în seara precedentă, înainte ca totul să înceapă să explodeze în jurul lui. Acum nu mai avea răbdare să-l asculte pe Mo. Porni ca din pușcă spre ușa de intrare. Mo începu să alerge după el. Mike bătu la ușă și așteptă câteva secunde. Apăsă apoi pe butonul soneriei și așteptă din nou.
    Niciun răspuns.
    Mike ocoli casa și se duse la ușa din spate. Bătu și acolo. Nimic. Își făcu mâinile pâlnie la ochi și încercă să vadă ceva înăuntru. Nicio mișcare. Încercă chiar și clanța.
    Ușa era încuiată.
    - Mike?
    - Individul minte, Mo.
    Ajunseră din nou la mașină.
    - Unde mergem? întrebă Mo.
    - Lasă-mă pe mine să conduc.
    - Nu. Unde vrei să mergem?
    - La secția de poliție. Acolo unde lucrează Huff.
    Distanța era foarte mică, mai puțin de doi kilometri. Ce aproape de casă avea serviciul Daniel Huff! Ce noroc pe individul ăsta! Nu trebuia să piardă, ca el, ore întregi în trafic în fiecare zi, să treacă podul într-un sens și în celălalt. Oare cum de ajunsese să se gândească la astfel de tâmpenii tocmai acum? Își dădu seama că începuse să respire cam ciudat și că Mo îl urmărea cu coada ochiului.
    - Mike?
    - Ce e?
    - Trebuie să-ți păstrezi cumpătul.
    Mike se încruntă.
    - Tocmai tu te-ai găsit să-mi spui asta!
    - Da, tocmai eu. Poți să fii cât de ironic vrei, însă te rog să mă crezi că am motive foarte bine întemeiate ca să te îndemn la prudență. Nu câștigi nimic dacă intri într-o secție de poliție cu capsa pusă.
    Mike nu făcu niciun comentariu. Secția de poliție se afla sus, pe un deal, în clădirea unei foste biblioteci. Parcarea era foarte mică. Mo începu să dea roată în căutarea unui loc liber.
    - Ai auzit ce-am spus?
    - Da, Mo, te-am auzit.
    Nu reușeau să găsească niciun loc de parcare.
    - Mai bine mă duc să caut și-n spate.
    - N-avem timp pentru asta. Mă descurc singur de-aici.
    - Nu te las singur.
    Mike se întoarse spre prietenul său.
    - Doamne, urât te mai uiți!
    - N-am nimic împotrivă dacă îți place s-o faci pe șoferul. Să știi însă că nu ești dădaca mea, Mo. Așa că lasă-mă aici. Oricum, trebuie să mă duc singur să stau de vorbă cu Huff. Prezența ta acolo i-ar putea trezi anumite suspiciuni. Dacă mă duc singur am șansa să vorbesc cu el ca de la tată la tată.
    Mo trase mașina pe dreapta.
    - Să ții minte ce ai spus acum.
    - La ce te referi?
    - Că o să vorbești cu el ca de la tată la tată. Și el e părinte ca și tine.
    - Ce vrei să spui cu asta?
    - Te las să-ți dai seama singur.
    Mike simți o durere ascuțită în coaste când se ridică și coborî din mașină. Durerea avea însă un efect foarte special asupra lui. În primul rând, la el pragul de suportabilitate era foarte ridicat. În al doilea rând, se putea spune că, de cele mai multe ori, simțea durerea ca pe ceva reconfortant. Îi plăcea cum îl dureau mușchii după o sesiune dură de exerciții fizice. Când se afla pe gheață, adversarii încercau să-l intimideze, aplicându-i lovituri dure, fără să-și dea seama că acestea aveau un efect contrar asupra lui. Parcă chiar ar fi avut nevoie de astfel de lovituri pentru a putea da tot ce avea mai bun în el.
    Se aștepta ca secția de poliție să fie pustie. Mai fusese acolo o singură dată, ca să obțină aprobarea să-și parcheze mașinile pe stradă pe timpul nopții. Conform unei dispoziții încă în vigoare, în orașul lor era ilegal să-ți lași mașina parcată pe stradă după ora două noaptea. La ei se repara însă aleea care ducea la garaj și, de aceea, se dusese la poliție ca să obțină o derogare pe timp de o săptămână.
    Atunci nu găsise acolo decât un singur polițist la recepție, toate birourile din spate fiind pustii.
    Acum, se aflau acolo cel puțin cincisprezece polițiști, cu toții foarte agitați.
    - Vă pot ajuta cu ceva?
    Polițistul în uniformă care îl abordase i se părea mult prea tânăr ca să lucreze la recepție. Probabil că era din nou vorba de modul în care televiziunea deformează percepțiile, însă Mike își imaginase întotdeauna că acolo ar trebui să se găsească numai veterani cu părul cărunt, cu mare experiență. Puștiul din fața lui nu părea să aibă mai mult de paisprezece ani și se uita la fața lui cu un interes nedisimulat.
    - Ați venit în legătură cu vânătăile acelea?
    - Nu, răspunse Mike.
    Ceilalți polițiști măriseră parcă brusc ritmul. Se deplasau încoace și încolo, fluturând foi de hârtie în mână, strigau unii la alții și gesticulau ținând receptoarele telefoanelor sprijinite cu bărbia.
    - Am venit să vorbesc cu ofițerul Huff.
    - Vreți să spuneți domnul căpitan Huff?
    - Exact.
    - Pot să vă întreb în ce problemă?
    - Spuneți-i că-l caută Mike Baye.
    - După cum vedeți, suntem destul de ocupați în clipa de față.
    - Am văzut, spuse Mike. Ceva important?
    În privirea tânărului polițist se citi clar că nu era treaba lui Mike ce se petrecea în secția de poliție. Mike reuși totuși să prindă câteva frânturi de conversație despre o mașină parcată lângă un hotel din lanțul Ramada, dar nimic mai mult.
    - Sunteți amabil să luați loc acolo până încerc eu să-l găsesc pe domnul căpitan Huff?
    - Sigur că da.
    Mike se îndreptă spre o bancă lipită de perete și se așeză lângă un bărbat îmbrăcat în costum, care completa niște formulare.
    Unul dintre polițiști spuse cu voce tare:
    - Am verificat tot personalul. Se pare că nimeni n-a văzut-o.
    Cuvintele erau fără niciun înțeles pentru Mike, care se chinuia din răsputeri să-și păstreze cumpătul.
    Huff îl mințise.
    Acum urmărea nerăbdător mișcările tânărului de la recepție. Acesta închise telefonul și-l căută cu privirea. Mike înțelese imediat că veștile nu erau deloc bune.
    - Domnule Baye?
    - Doctor Baye, îl corectă Mike. Nu fusese vorba de aroganță, ci, pur și simplu, de speranța că va fi tratat altfel în calitate de medic.
    - Domnule doctor Baye. Mi-e teamă că suntem foarte ocupați în dimineața asta. Domnul căpitan Huff m-a rugat să vă transmit că vă va suna el de îndată ce se eliberează puțin.
    - Nu cred că am timp pentru asta, spuse Mike printre dinți.
    - Cum ați spus?
    Spațiul în care lucrau polițiștii forma o singură încăpere mare. Exista un perete despărțitor din lemn la intrare, cam de un metru înălțime - de ce exista oare în toate secțiile așa ceva? Pe cine ar fi putut opri un astfel de paravan? - de care se putea trece printr-o portiță batantă. În spate se vedea foarte clar o ușă pe care scria căpitan cu litere mari. Mike se puse brusc în mișcare, ceea ce îi provocă un nou val de durere, și depăși tejgheaua de la recepție.
    - Domnule?
    - Nu vă faceți probleme, știu drumul.
    Împinse portița și începu să alerge în direcția biroului căpitanului.
    - Opriți-vă imediat!
    Mike era convins că tânărul nu avea să tragă în el, așa că își continuă drumul. Ajunse la ușă înainte ca să apuce cineva să-l oprească. Încercă clanța. Ușa nu era încuiată.
    Huff se afla la masa de lucru și vorbea la telefon.
    - Ce naiba...?
    Tânărul de la recepție își făcu imediat apariția, gata să se arunce asupra lui Mike, însă Huff îi făcu semn să se oprească.
    - E în ordine.
    - Vă rog să mă scuzați, domnule căpitan. S-a năpustit aici pur și simplu.
    - Nu e nicio problemă. Închide ușa, te rog.
    Polițistul nu părea deloc împăcat cu situația, însă execută ce i se ceruse. Unul dintre pereții biroului era din sticlă. Tânărul rămase acolo, urmărind cu privirea ce se petrecea înăuntru. Mike îi aruncă o privire apoi își îndreptă atenția asupra lui Huff.
    - M-ai mințit, zise el fără nicio altă introducere.
    - Sunt foarte ocupat acum, Mike.
    -  L-am văzut pe băiatul tău chiar înainte de a fi atacat.
    - N-aveai cum să-l vezi fiindcă era acasă.
    - Asta e o minciună.
    Huff nu se ridicase. Nici nu-l invitase pe Mike să ia loc. Se mărgini să-și ducă mâinile la ceafă și se lăsă pe spate.
    - Crede-mă că nu am timp de asta acum.
    - Fiul meu a fost la voi acasă. Apoi a plecat în Bronx.
    - De unde știi tu toate astea, Mike?
    - Am un dispozitiv GPS montat în telefonul băiatului.
    Huff ridică din sprâncene.
    - Uau.
    Fără îndoială că știa deja asta. Îl informaseră colegii lui, polițiști, din New York.
    - De ce continui să minți, Huff?
    - Cât de precis e GPS-ul ăla?
    - Poftim?
    - Poate că nu s-a întâlnit deloc cu DJ. Poate că era pe undeva în vecini. Băieții Lubektin locuiesc doar la două case distanță de noi. Sau poate a fost la noi acasă, dar nu l-am mai găsit acolo când am ajuns eu. Sau poate a ajuns doar până în apropiere, a vrut să intre, dar după aceea s-a răzgândit.
    - Tu vorbești serios?
    Se auzi o bătaie în ușă. Un alt polițist își băgă capul înăuntru și zise:
    - A venit domnul Cordova.
    - Duceți-l în camera A, spuse Huff. Vin și eu în două secunde.
    Polițistul dădu din cap și închise ușa. Huff se ridică în picioare. Era un bărbat înalt, cu părul pieptănat spre spate. În mod obișnuit, avea calmul acela specific polițiștilor, pe care îl etalase și seara trecută, când ieșise înaintea lui Mike. Era la fel de calm și acum, însă dădea impresia că face eforturi serioase să se stăpânească. Îl privi pe Mike drept în ochi. Acesta îi înfruntă privirea.
    - Fiul meu a fost acasă toată noaptea.
    - Asta e o minciună.
    - Trebuie să plec. Am încheiat discuția asta.
    Huff porni spre ușă. Mike i se așeză în cale.
    - Trebuie să stau de vorbă cu fiul tău.
    - Dă-te la o parte, Mike.
    - Nu.
    - Fața ta...
    - Ce-i cu ea?
    - Se pare că ai luat deja suficientă bătaie, zise Huff.
    - Vrei să încerci?
    Huff nu zise nimic.
    - Haide, Huff. Am luat deja bătaie. Vrei să încerci din nou?
    - Din nou?
    - Poate erai și tu acolo.
    - Ce?
    - În orice caz, fiul tău a fost. Știu sigur. Așa că te invit să încerci. Dar, de data asta, față în față. Unu la unu. Fără o ceată care să sară pe mine când mă uit în altă parte. Haide. Lasă jos arma și încuie ușa. Spune-le tipilor de afară să ne lase singuri. Hai să vedem cât de tare ești.
    Pe fața lui Huff apăru o urmă de zâmbet.
    - Și tu crezi că asta o să te ajute să-ți găsești fiul?
    De-abia atunci Mike înțelese ce voise Mo să spună. Îl provocase pe Huff la o înfruntare față în față și unu la unu, când, de fapt, aici era vorba tocmai despre ce îi atrăsese atenția Mo: de o înfruntare ca de la părinte la părinte. Nu că asta l-ar fi impresionat prea tare pe Huff, dacă ar fi menționat-o. Din contră. Mike încerca să-și salveze copilul și Huff făcea exact același lucru pentru băiatul lui. Lui Mike nu-i păsa câtuși de puțin de DJ Huff, iar lui Huff nu-i păsa deloc de Adam Baye.
    Amândoi încercau să-și protejeze copiii. Huff era gata să lupte pentru asta. Orice s-ar fi întâmplat, Huff nu și-ar fi trădat copilul. Același lucru era valabil și în cazul celorlalți părinți - ai lui Clark sau ai Oliviei - și aici era greșeala lui Mike. Atât el, cât și Tia stătuseră de vorbă cu niște adulți care ar fi fost în stare să sară peste o grenadă ca să-și protejeze odraslele. Pentru a afla ceva trebuiau să treacă de aceste santinele.
    - Adam a dispărut, spuse Mike.
    - Am înțeles.
    - La New York, am vorbit cu poliția de acolo despre asta. Aici cu cine trebuie să vorbesc pentru a fi ajutat să-mi găsesc copilul?

                       - Spune-i Cassandrei că mi-e dor de ea, șopti Nash.
    După care, în sfârșit, o lăsă pe Reba Cordova să-și dea duhul.
   Nash pomi apoi spre depozitul U-Store-It de lângă autostrada 15.
    Trase mașina cu spatele la platforma depozitului pe care îl închiriase. Deja se înnoptase. În afară de ei, la ora aceea, nu mai era nimeni acolo. Băgase cadavrul într-un tomberon de gunoi, ca o măsură suplimentară de protecție, pentru situația, foarte puțin probabilă, că va trece cineva pe acolo. Containerele erau nemaipomenite pentru ce avea el nevoie. Își aduse aminte că citise undeva despre o răpire, în care victima fusese ținută într-unul dintre aceste containere. Victima se sufocase în mod accidental și-și pierduse viața.
    Nash știa însă și alte povești - și încă unele care făceau să-ți înghețe sângele în vine. Vezi postere cu persoane dispărute, copii nevinovați, femei care nu s-au mai întors acasă într-o bună zi și, de multe ori, fără ca nimeni să bănuiască, ei se află, de fapt, imobilizați în locuri ca acest depozit.
    Nash știa că polițiștii se bazau pe faptul că un criminal are un mod specific de acțiune. Probabil că era adevărat - cei mai mulți criminali nu erau prea dotați intelectual - însă Nash nu avea de gând să se comporte așa cum se așteptau ei. Pe Marianne o bătuse atât de rău, încât să nu poată fi recunoscută, însă de data asta nici nu se atinsese de fața Rebei. Motivul era pur logistic. Știa că are posibilitatea să ascundă adevărata identitate a lui Marianne. Nu același lucru era însă valabil în cazul Rebei. Mai mult ca sigur, soțul acesteia îi anunțase deja dispariția. Dacă ar fi apărut încă un cadavru, chiar desfigurat, poliția ar fi făcut imediat legătura cu Reba Cordova.
    Așa că își schimbase radical modul de operare. Cadavrul nu avea să fie descoperit niciodată.
    Asta era cheia. Nash lăsase cadavrul lui Marianne într-un loc unde putea fi găsit, Reba, însă, se evaporase, pur și simplu. Îi lăsaseră mașina în parcarea hotelului. Poliția avea să-și închipuie că se dusese acolo pentru o întâlnire amoroasă. Aveau să meargă pe pista asta, să investigheze dacă nu cumva avea un iubit. Poate că femeia chiar avea pe cineva. În cazul ăsta, poliția avea să-și îndrepte atenția asupra individului. Indiferent însă dacă femeia avea sau nu o relație extraconjugală, cât timp cadavrul nu era găsit, nu puteau întreprinde nimic și erau nevoiți să meargă pe varianta că fugise de acasă. În orice caz, nu aveau cum să facă legătura între Marianne și Reba.
    Așa că avea să o țină aici. Cel puțin o vreme.
    În spatele ochilor Pietrei nu era nimic altceva decât moarte. Cu ani în urmă, Pietra era o tânără și frumoasă actriță care trăia în țara ce pe atunci se numea Iugoslavia.
    Apoi începuseră epurările etnice. Soțul și fiul ei fuseseră uciși în prezența ei, în chinuri groaznice. Pietra nu fusese atât de norocoasă - reușise să supraviețuiască. Pe vremea aceea, Nash era un fel de mercenar și se afla și el acolo. El fusese cel care o salvase.
    Ceea ce mai rămăsese din ea. De atunci, Pietra revenea la viață doar atunci când trebuia să acționeze, ca atunci, la bar, când o răpiseră pe Marianne. În rest, în spatele ochilor ei era numai moarte. Restul fusese distrus de soldații sârbi.
    - I-am promis Cassandrei, spuse Nash. Sper că mă înțelegi, nu?
    Pietra îi evita privirea. El îi studie profilul.
    - Nu-ți place ce am făcut, nu-i așa?
    Pietra nu spuse nimic. Așezaseră cadavrul Rebei într-un amestec de rumeguș și gunoi de grajd. Așa avea să reziste ceva timp. Nash nu voia să riște furând o altă plăcuță de înmatriculare. Cu ajutorul unei bucăți de bandă izolatoare, făcu din F un E - asta ar fi trebuit să fie de ajuns. Într-un colț al depozitului, avea mai multe elemente cu care putea „deghiza” furgoneta. O pereche de benzi magnetice imprimate cu o reclamă la Tremesis Paints. O alta pe care scria CAMBRIDGE INSTITUTE. Nash alese o folie adezivă pe care o cumpărase toamna trecută, la o conferință religioasă. Pe folie scria cu litere mari:
    DUMNEZEU NU CREDE ÎN ATEI
    Nash zâmbi. Ce tâmpenie! Chestia era că un asemenea text sărea în ochi. Cei care citeau puteau fi ori impresionați, ori ofensați. Oricum, era ceva ce remarcai. Și când ești atent la lucruri din astea, nu mai dai prea multă importanță numărului de înmatriculare al mașinii.
    Se urcară în mașină.
    Până s-o întâlnească pe Pietra, Nash nu credea în zicala că ochii sunt oglinda sufletului. În cazul acestei femei, lucrul era însă evident. Avea niște ochi minunați, albaștri cu puncte galbene, însă puteai vedea foarte clar că în spatele lor nu era nimic, că stinsese cineva acolo o lumină imposibil de reaprins.
    - A trebuit s-o fac, Pietra. Tu poți să mă înțelegi.
    Ea vorbi într-un sfârșit.
    - Ți-a făcut plăcere s-o ucizi și s-o lași acolo.
    Nu-l judeca. Era o simplă constatare. Îl cunoștea pe Nash de prea multă vreme, ca acesta să încerce să se apere.
    - Și ce-i cu asta?
    Ea îi evită privirea.
    - Ce s-a întâmplat, Pietra?

...................................................................