3-17
Ne ridicăm pe curenții calzi de aer ai verii şi planăm pentru o clipă lângă turnul KDCU (ne aflăm destul de aproape ca să auzim tic-tic-ticul semnalizatorului şi zumzetul jos şi destul de sinistru al electricităţii), uitându-ne spre nord şi pregătindu-ne de drum.La treisprezece kilometri în amonte se află oraşul Great Bluff, numit după dealul de calcar ce se înalţă acolo. Dealul are reputaţia de-a fi bântuit, pentru că în 1888 un şef al tribului indian Fox (Ochi Ageri îl chema) şi-a adunat toţi luptătorii, şamanii, femeile şi copiii şi le-a spus să sară în gol, ca să scape de oribila Soartă pe care o zărise el în vise. Supuşii lui Ochi Ageri, ca şi ai lui Jim Jones5, au făcut ce li s-a cerut.
Nu vom merge totuşi atât de mult în amonte; avem destule fantome cu care să dăm piept aici, în French Landing.
Haideţi în schimb să mai zburăm o dată peste Nailhouse Row (motocicletele Harley au dispărut; Beezer St Pierre a plecat în fruntea trupei Thunder Five la serviciu, la berărie), peste Queen Street şi azilul Maxton (acolo se află Burny, care şi acum se uită pe fereastră - pfui), către Bluff Street. Aici mai că suntem din nou în câmp deschis. Chiar şi acum, în secolul XXI, oraşele din ţinutul Coulee fac repede loc pădurilor şi câmpiilor.
Herman Street e la o curbă la stânga de Bluff Street, într-o zonă care nu-i tocmai orăşel de provincie şi nici tocmai oraş mare. Aici, într-o casă masivă de cărămidă aflată la capătul unei pajişti de un kilometru încă nedescoperită de constructori (până şi aici sunt câţiva constructori, agenţi neştiutori ai alunecării), locuieşte Dale Gilbertson cu soţia sa, Sarah, şi fiul lor David, în vârstă de şase ani.
Nu putem zăbovi mult, dar haideţi să intrăm măcar pentru o clipă pe geamul de la bucătărie. E deschis, în definitiv, şi avem loc să ne cocoţăm chiar aici pe tejghea, între cafetiera Silex şi prăjitorul de pâine. La masă, citind ziarul şi îndesându-şi în gură cereale Special K cărora nici nu le simte gustul (a uitat şi de zahăr, şi de feliile de babană în supărarea care l-a cuprins când a văzut încă un articol semnat de Wendell Green pe prima pagină a Herald), stă însuşi şeful poliţiei, Gilbertson. În dimineaţa aceasta este, fără-ndoială, cel mai nefericit om din French Landing.
Vom face curând cunoştinţă cu singurul său coechipier în acest concurs cu premii-surpriză, dar, pentru moment, să ne limităm la Dale.
Pescarul, îşi spune el cu tristeţe, gândurile sale pe marginea acestui subiect fiind foarte asemănătoare cu acelea ale lui Bobby Dulac şi Tom Lund. De ce nu i-ai dat un nume puţin mai de început de secol, cretin scribălău şi-ncurcă lume? Ceva puţin mai local? Dahmerboy, poate, asta ar fi fost bine.
A, dar Dale ştie de ce. Asemănările dintre Albert Fish, care a acţionat în New York, şi băiatul lor de-aici din French Landing sunt pur şi simplu prea bune - prea gustoase - pentru a le ignora. Fish îşi strangula victimele, aşa cum şi Amy St Pierre şi Johnny Irkenham au fost amândoi aparent strangulaţi; Fish îşi mânca victimele, aşa cum şi fata şi băiatul au fost amândoi aparent mâncaţi; atât Fish, cât Şi individul de acum demonstrau un apetit deosebit pentru... ei bine, pentru porţiunile posterioare ale corpului.
Dale se uită la cereale, apoi aruncă lingura în ele şi dă bolul deoparte cu dosul palmei.
Şi scrisorile. Nu poţi uita de scrisori.
Dale aruncă o privire jos spre servieta sa, aflată de-o parte a scaunului ca un câine credincios. Dosarul e în ea, şi-l atrage aşa cum un dinte cariat şi dureros atrage limba. Poate că reuşeşte să-şi ţină mâinile departe de el, cel puţin când e acasă, unde se joacă de-a prinselea cu fiul său şi unde face dragoste cu soţia, dar să-şi ţină mintea departe de el... ăsta-i o cu totu' altă ciorbă de burtă, cum se spune deseori prin părţile astea.
Albert Fish i-a trimis o scrisoare lungă şi detaliată mamei lui Grace Budd, victima care i-a adus în cele din urmă bătrânului canibal o excursie pe scaunul electric. („Ce fior o să fie electrocutarea!” umblă vorba că le-a spus Fish temnicerilor săi. „Singurul pe care nu l-am încercat!”) Criminalul de acum a scris şi el scrisori asemănătoare, una adresată lui Helen Irkenham, cealaltă tatălui lui Amy, grozavul (dar sincer îndureratul, după câte şi-a dat seama Dale) Armand „Beezer” St Pierre. Ar fi bine dacă Dale ar putea crede că scrisorile acestea au fost scrise de cine ştie ce încurcă lume care, altfel, n-are nici-o legătură cu crimele, dar amândouă conţineau informaţii care au fost ascunse de ochii presei, informaţii pe care e de presupus că numai criminalul le putea deţine.
În cele din urmă, Dale cedează ispitei (cât de bine ar înţelege asta Henry Leyden) şi înşfacă servieta. O deschide şi pune un dosar gros acolo unde s-a aflat înainte bolul cu cereale. Pune servieta înapoi lângă scaun, după care deschide dosarul (poartă titlul ST PIERRE/IRKENHAM, nu pescarul). Trece peste fotografiile făcute la şcoală care-ţi sfâşie sufletul a doi copii zâmbitori, cu câţiva dinţi lipsă, peste rapoartele medicului legist al statului, rapoarte prea îngrozitoare să fie citite, şi peste fotografiile de la locul faptei prea îngrozitoare să fie privire (a, dar el trebuie să se uite la ele, din nou şi din nou, trebuie să se uite la ele - lanţurile mânjite cu sânge, muştele, ochii deschişi).
Mai sunt şi diverse transcrieri, cea mai lungă fiind a unui interogatoriu luat lui Spencer Hovdahl, cel care l-a găsit pe băiatul familiei Irkenham şi care a fost considerat, pentru foarte scurt timp, suspect.
Urmează xerocopii a trei scrisori. Una le-a fost trimisă lui George şi Helen Irkenham (adresată doar lui Helen, dacă asta avea vreo importanţă). Una a ajuns la Armand „Beezer” St Pierre (adresata) pe deasupra, exact în felul ăsta, cu tot cu poreclă). A treia îi fusese trimisă lui Grace Budd, din New York City, după uciderea fiicei sale la sfârşitul toamnei lui 1928.
Dale le aşază pe toate trei una lângă cealaltă.
Grace mi-a stat în poală şi m-a sărutat. M-am hotărât s-o mănânc. Aşa îi scrisese Fish doamnei Budd.
Amy mi-a stat în poală şi m-a îmbrăţişat. M-am hotărât s-o mănânc. Aşa-i scrisese lui Beezer St Pierre corespondentul său, şi să mai mire pe cineva că bărbatul ameninţase să ardă din temelii secţia de poliţie din French Landing? Lui Dale nu-i place de nemernicul ăla, dar trebuie să recunoască că s-ar simţi la fel în locul lui.
M-am dus la etaj şi mi-am dat jos toate hainele. Ştiam că dacă n-o fac o să mi le mânjesc cu sângele ei. Fish către doamna Budd.
M-am dus în spatele coteţului şi m-am dat jos tăte hainele. Ştiam că de n-o fac o să mi le mânjesc cu sângele lui. Anonimul către Helen Irkenham.
Şi aici apărea o întrebare: Cum poate o mamă să primească o asemenea scrisoare şi să-şi păstreze sănătatea mintală? Era oare posibil? Dale credea că nu.
Helen a răspuns coerent la întrebări, îi oferise chiar şi ceai ultima dată când s-a dus la ea, însă avea o privire sticloasă, cernită, care sugera că mai funcţiona doar din inerţie.
Trei scrisori, două noi, una veche de aproape şaptezeci şi cinci de ani. Şi totuşi toate trei se aseamănă. Scrisoarea primită de St Pierre şi cea primită de Irkenham fuseseră scrise de mâna unui stângaci, potrivit experţilor de la centru.
Hârtia era o Hammermill albă, simplă, uşor de cumpărat de la orice papetărie din America. Pixul folosit fusese probabil un Bic - ei, iată un indiciu.
Fish către doamna Budd, în anul de graţie '22: Nu am futut-o dăşi aş fi putut de-aş fi vrut. A murit virgină.
Anonimul către Beezer St Pierre: NU am futut-o dăşi aş fi putut de-aş fi vrut. A murit VIRGINĂ.
Anonimul către Helen Irkenham: Asta te-ar putea linişti: NU l-am futut dăşi aş fi putut de-aş fi vrut. A murit VIRGIN.
La asta, Dale rămâne fără cuvinte, şi-o ştie bine, dar speră că nu nebun de legat. Făptaşul ăsta, deşi n-a semnat scrisorile cu numele bătrânului canibal, e clar că voia să se facă legătura. Făcuse tot posibilul să fie aşa; mai lipsise să lase câţiva păstrăvi morţi lângă cadavre. Suspinând cu amărăciune, Dale pune scrisorile înapoi în dosar şi dosarul înapoi în servietă.
- Dale? Scumpule?
Vocea adormită a lui Sarah, din capul scărilor. Dale tresare vinovat ca unul care aproape că a fost surprins făcând ceva necuviincios şi-şi închide servieta.
- Sunt în bucătărie, strigă el.
Nu e nevoie să-şi facă griji că-l va trezi pe Davey; băiatul doarme buştean până cel puţin la şapte treizeci în fiecare dimineaţă.
- Mergi mai târziu la slujbă?
- Îhî.
Merge deseori mai târziu, apoi îşi scoate pârleala lucrând până la şapte sau opt sau chiar nouă seara. Wendell Green n-a făcut mare tam-tam pe seama acestui lucru... cel puţin nu până acum, dar să nu vorbim înainte de vreme. Fiecare cu canibalul lui!
- Udă florile înainte să pleci, bine? N-a mai plouat de mult.
- Sigur că da.
Să ude florile lui Sarah e-un lucru care-i place lui Dale.
Când ţine în mână furtunul de grădină gândeşte cel mai bine.
De la etaj nu vine niciun răspuns... Însă Dale nu i-a auzit şlapii târşâindu-se înapoi spre dormitor. Aşteaptă. Şi, într-un târziu:
- Te simţi bine, dragul meu?
- Foarte bine, îi răspunde el, umplându-şi vocea cu ceea ce speră să fie nivelul corect de sinceritate.
- Pentru că încă te foiai în pat când am adormit.
- Nu, mă simt bine.
- Ştii ce m-a întrebat Davey aseară când îl spălam pe păr?
Dale îşi dă ochii peste cap. Urăşte discuţiile astea la distanţă. Sarah pare să le adore. Se ridică şi îşi mai toarnă o cană de cafea.
- Nu, ce?
- A întrebat: „O să-şi piardă taţi serviciul?”
Dale se opreşte cu cana la jumătatea distanţei către buze.
- Şi tu ce ai spus?
- Am spus nu. Desigur.
- Atunci, ai spus ce trebuia.
Aşteaptă, dar nu asta e tot. După ce l-a injectat cu încă un dram de grijă otrăvitoare - psihicul fragil al lui David, la fel ca şi lucrurile pe care i le-ar face cineva anume băiatului, dacă David ar fi atât de nenorocos să dea nas în nas cu el -, Sarah îşi târşâieşte picioarele înapoi în dormitor şi, probabil, sub duşul din baia alăturată.
Dale se întoarce la masă, soarbe din cafea, apoi îşi acoperă fruntea cu mâna şi închide ochii. În clipa aceasta vedem exact cât e de speriat şi de trist. Dale nu are decât patruzeci şi doi de ani şi obiceiuri cumpătate, dar în lumina crudă a dimineţii care pătrunde pe geamul prin care am intrat noi, arată, preţ de-un moment, cel puţin; ca un om bolnav de şaizeci de ani.
Îşi face griji pentru slujba sa, ştie că dacă individul care i-a ucis pe Amy şi Johnny menţine ritmul, aproape sigur va fi înlăturat din post anul viitor. Îşi mai face griji şi pentru Davey... deşi Davey nu e principala sa grijă, căci, precum Fred Marshall, nu poate concepe ca Pescarul să-i ia singurul fiu. Nu, cele mai multe griji şi le face pentru ceilalţi copii din French Landing, probabil şi copiii din Centralia şi Arden.
Principala sa grijă e că pur şi simplu nu e suficient de bun să-l prindă de nemernic. Că acesta va face şi o a treia, a patra, poate chiar o a unsprezecea şi douăsprezecea victimă.
Dumnezeu îi e martor că a cerut ajutor. Şi că l-a primit... oarecum. De caz se ocupă şi doi detectivi de la poliţia statală, iar tipul de la biroul FBI din Madison mai vine din când în când (În chip informal, însă; FBI nu face parte oficial din anchetă). Până şi ajutorul primit din exterior are o tentă suprarealistă pentru Dale, una provocată în pane de strania coincidenţă a numelor lor. Tipul de la FBI este agentul John P. Redding. Detectivii de la centru sunt Perry Brown şi Jeffrey Black. Aşa că-i are în echipă pe Brown, Black şi Redding.
Potera Culorilor, aşa le zice Sarah. Toţi trei fac tot posibilul să se înţeleagă că ei acţionează doar ca sprijin, cel puţin pentru moment. Fac tot posibilul să se înţeleagă că Dale Gilbertson se află în mijlocul evenimentelor.
Hristoase, cât îmi doresc ca Jack să accepte să-mi dea o mână de ajutor la asta, gândeşte Dale. L-aş face ajutor de şerif într-o clipă, exact ca-ntr-un film din-ăla western vechi şi răsuflat.
Da, chiar aşa. Într-o clipă.
Când a venit Jack în French Landing, acum aproape patru ani, Dale n-a ştiut care-i treaba cu cel pe care ofiţerii săi l-au poreclit numaidecât Hollywood. Când au reuşit amândoi să-l prindă pe Thornberg Kinderling - da, micuţul şi inofensivul Thornberg Kinderling, greu de crezut, dar absolut adevărat - ştia exact care e treaba cu el. Omul era cel mai bun detectiv cu calităţi native pe care Dale îl întâlnise în viaţa sa.
Singurul detectiv cu calităţi native, asta vrei să zici.
Da, bine. Singurul. Şi, chiar dacă munciseră brânci la brânci (la insistenţele exclusive ale nou-venitului din L.A.), munca de detectiv a lui Jack fusese cea care dăduse roade.
Aproape că semăna cu unul dintre detectivii ăia din cărţi... Hercule Poirot, Ellery Queen, unul de calibrul lor. Numai că Jack nu făcea tocmai deducţii, şi nici nu se lovea întruna la tâmplă cu degetul, vorbind fără astâmpăr despre „micile celule cenuşii”. El...
- El ascultă, murmură Dale, şi se ridică în picioare.
Se îndreaptă spre uşa din spate, apoi se întoarce după servietă.
O va pune pe bancheta din spate a patrulei sale înainte să ude rondurile cu flori. Nu vrea să ştie fotografiile alea îngrozitoare în casă mai mult decât e strict necesar.
El ascultă.
Aşa cum o ascultase pe Janna Massengale, barmaniţa de la Taproom. Dale n-a avut nici-o idee de ce-şi petrecea Jack atât timp cu guraliva aia micuţă; îi trecuse prin gând chiar că domnul Los Angeles Pantaloni de Pânză încearcă s-o îmbârlige, pentru ca, întorcându-se acasă, să le poată povesti prietenilor săi de pe Rodeo Drive că s-a înfruptat cu o bucăţică de brânzică în Wisconsin, acolo unde aerul era curat şi picioarele lungi şi vânjoase. Dar nici vorbă de asta.
El asculta şi, în cele din urmă, fătuca îi spusese ce aştepta el să audă.
Mdea, siguuur, oamenii au ticuri ciudate când beau, zisese Janna. E-un tip care începe să facă aşa după vreo două halbe.
Îşi strânsese nările cu buricele degetelor... numai că ţinând palma întoarsă în exterior.
Jack, continuând să zâmbească firesc, continuând să soarbă dintr-un pahar cu apă minerală: întotdeauna cu palma în exterior? Aşa? Şi imitase gestul.
Janna, surâzând, pe jumătate înamorată: Iegzact, păpuşă... prinzi repede.
Jack: Uneori, am impresia. Cum îl cheamă pe tipu' ăsta, scumpo?
Janna: Kinderling. Thornberg Kinderling. A chicotit. Numa' că dup-o băutură sau doo - imediat ce-a început cu treaba aia cu ciupeala - vrea ca taţi să-i zică Thorny7.
Jack, tot cu zâmbetul pe buze: şi bea cumva gin Bombay, scumpo? Un cub de gheaţă, o picătură de bitter?
Zâmbetul Jannei a început să se ofilească, fătuca uitându-se acum la el de parcă ar fi fost cine ştie ce vrăjitor: Da' dă unde ştii asta?
Dar nu conta de unde o ştia, pentru că asta a pus de fapt capac cutiei şi-a legat-o cu o fundă frumoasă-frumoasă. Caz închis, joc terminat, trage-ţi fermoarul.
În cele din urmă, Jack se întorsese cu avionul la Los Angeles cu Thornberg Kinderling în custodie - Thornberg Kinderling, un simplu vânzător de asigurări agricole inofensiv şi ochelarist din Centralia, care n-ar spune marş unui câine, care n-ar spune căcat nici dacă ar avea gura plină de el, care n-ar îndrăzni să-i ceară mamei tale o gură de apă într-o zi caniculară, dar care omorâse două prostituate în Oraşul îngerilor.
Thorny nu-şi strangulase victimele; îşi tăcuse treaba cu un cuţit de vânătoare Buck, pe care Dale însuşi aflase că-l cumpărase de la Lapham Sporting Goods, magazinaşul ăla scârbos cu o uşă mai jos de Sand Bar, cel mai soios refugiu al beţivilor din Centralia.
Pe-atunci, testul ADN îl ţintuise pe Kinderling de nu-i mai mişca niciun fir de păr, însă Jack fusese oricum bucuros să cunoască şi locul de provenienţă a armei. Îl sunase personal pe Dale să-i mulţumească, iar Dale, care nu ajunsese niciodată în viaţă mai la vest de Denver, fusese emoţionat aproape într-un chip absurd de acest gest de politeţe. Jack spusese de mai multe ori în cursul anchetei că niciodată dovezile nu-s prea multe atunci când făptaşul e un tip rău din născare, iar Thorny Kinderling se dovedise a fi mai rău decât te puteai aştepta. Adoptase tactica nebuniei, desigur, şi Dale - care sperase în sinea sa să fie chemat pentru a depune mărturie - a fost încântat când juriul a refuzat argumentul şi i-a dat câte o pedeapsă pe viaţă pentru fiecare crimă.
Şi ce-a făcut toate astea posibile? Care fusese primul pas?
Păi, un om care ascultase. Atâta tot. Ascultase o barmaniţă obişnuită ca sânii să-i fie priviţi cu poftă în vreme ce, de cele mai multe ori, cuvintele pe care le rostea intrau pe-o ureche a bărbatului care privea pofticios şi ieşeau pe cealaltă. Şi pe cine mai ascultase Hollywood Jack înainte s-o asculte pe Janna Massengale? Pe-o prostituată de pe Sunset Strip, se părea... sau mai degrabă un grup de prostituate. (Cum spui la asta, totuşi? se întreabă Dale ducându-se la garaj după vrednicul său furtun. Un cârd de otrepe? O haită de curve?)
Niciuna dintre ele nu l-ar fi putut recunoaşte pe Thornberg Kinderling din mai mulţi, pentru că acel Thornberg care venise în L.A. mai mult ca sigur că nu semănase cu acel Thornberg care trecea pe la companiile de produse agricole din Coulee sau mai încolo, în Minnesota. Thorny cel din L.A. purtase perucă, lentile de contact în locul ochelarilor şi-o mustăcioară falsă.
- Cel mai bine gândit lucru a fost fondul de ten, zisese Jack. Numai puţin, numai atât cât să-l facă să semene cu un nativ.
- Cursuri de actorie în toţi cei patru ani de la liceul din French Landing, răspunsese Dale cu îndârjire. Am verificat. Nemernicul ăla mic l-a jucat pe Don Juan în primul an de liceu, îţi vine să crezi?
O mulţime de schimbări mici şi viclene (prea multe, se pare, ca un juriu să înghită varianta cu nebunia), însă Thorny uitase de acel micuţ semn distinctiv revelator, trucul acela cu ciupitul nărilor cu palma întoarsă spre exterior. O prostituată îşi amintise însă asta şi când o adusese în discuţie - doar în trecere, Dale nu se îndoia câtuşi de puţin, exact cum făcuse şi Janna Massengale - Jack o auzise.
Pentru că el asculta.
A sunat să-mi mulţumească fiindcă am aflat provenienţa cuţitului şi-a mai sunat o dată ca să-mi spună reacţia juriului, gândeşte Dale, dar atunci, a doua oară, a mai vrut ceva. Şi eu am ştiut ce era. Am ştiut încă dinainte să deschidă gura.
Pentru că, deşi nu e-un detectiv de geniu ca prietenul său din Statul Auriu, Dale nu ratase să observe neaşteptata şi imediata reacţie a bărbatului mai tânăr în faţa peisajului din vestul Wisconsinului. Jack se îndrăgostise de ţinutul Coulee, iar Dale ar fi pus la bătaie o sumă frumuşică pe faptul că fusese dragoste la prima vedere. Era imposibil să confunzi expresia feţei sale când au mers de la French Landing la Centralia, de la Centralia la Arden, de la Arden la Miller: mirare, plăcere, aproape un fel de extaz. Lui Dale, Jack i se păruse că arăta ca un om care vine într-un loc unde n-a mai fost niciodată şi descoperă că s-a întors acasă.
- Măiculiţă, nu mă mai satur de asta, îi spusese lui Dale.
Se aflau amândoi în vechea patrulă Caprice a lui Dale, aia care se încăpăţâna să nu meargă în linie dreaptă (şi uneori i se bloca claxonul, lucru ce putea fi stânjenitor). Îţi dai seama ce norocos eşti că trăieşti aici, Dale? Trebuie că e unul dintre cele mai frumoase locuri din lume.
Dale, care trăise în Coulee de când se născuse, nu-l contrazisese.
Spre sfârşitul ultimei lor discuţii despre Thornberg Kinderling, Jack îi amintise că îl rugase (nu tocmai în glumă, dar nici tocmai în serios) să-i dea de ştire dacă se scotea la vânzare vreo căsuţă în partea sa de lume, ceva afară din oraş.
Şi Dale ştiuse pe dată după tonul lui Jack - scăderea aproape anxioasă a vocii sale - că vremea glumelor trecuse.
- Aşa că-mi eşti dator, murmură Dale, punându-şi furtunul pe umăr. Îmi eşti dator, nemernicule.
Sigur că i-a cerut lui Jack să-i dea neoficial o mână de ajutor la ancheta Pescarului, dar Jack refuzase... aproape cu un fel de teamă.
- Am ieşit la pensie, zisese brusc. Dacă nu ştii ce înseamnă cuvântul ăsta, Dale, îl putem căuta în dicţionar împreună.
Dar e ridicol, nu-i aşa? Sigur că da. Cum poate să fie pensionat un om ce n-a împlinit încă nici treizeci şi cinci de ani? Mai ales unul care e-atât de al naibii de priceput la ceea ce face?
- Îmi eşti dator, iubițel, repetă el, mergând acum pe lângă marginea casei către robinet. Nu e niciun nor pe cer; peluza bine udată e verde; nu e nici urmă de alunecare, nu aici pe Herman Street. Şi totuşi, poate că e şi poate că noi îl simţim.
Ca un zumzet nearmonios, ca sunetul tuturor acelor volţi mortali ce treceau prin cablurile turnului KDCU.
Dar am zăbovit aici prea mult timp. Trebuie să ne ridicăm iar în zbor şi să ne îndreptăm spre ultima noastră destinaţie din această dimineaţă. Nu ştim încă totul, dar ştim trei lucruri importante: primul, că French Landing e-un oraş cuprins de-o nelinişte înfiorătoare; al doilea, că o mână de oameni (Judy Marshall, pentru început; apoi Charles Burnside) înţeleg foarte bine că necazurile oraşului depăşesc cu mult cruntele fapte ale unui singur criminal-pedofil nebun; al treilea, că nu am întâlnit pe nimeni în stare să recunoască la nivel conştient forţa - alunecarea - care a cuprins acum orăşelul acesta liniştit de pe malul fluviului lui Tom şi Huck.
Toţi oamenii pe care i-am întâlnit sunt, fiecare în felul lui, la fel de orbi ca Henry Leyden. Acelaşi lucrul e valabil şi pentru cei pe care încă nu i-am întâlnit - Beezer St Pierre, Wendell Green, Potera Culorilor.
Sufletele noastre tânjesc după un erou. Şi chiar dacă s-ar putea să nu găsim unul (în definitiv, ne aflăm în secolul XXI, nu în zilele lui d'Artagnan şi Jack Aubrey, ci ale lui George W. Bush şi Dirtysperm), poate vom găsi totuşi un om care a fost erou într-o vreme îndepărtată. Haideţi, deci, să pornim în căutarea unui vechi prieten, unul pe care l-am zărit ultima dată la distanţă de o mie şase sute de kilometri sau chiar mai mulţi de-aici, pe malul Atlanticului neclintit.
Au trecut ani buni care, într-un anumit fel, l-au împuţinat pe băiatul care a fost; a uitat multe şi mare parte din viaţa de adult şi-a petrecut-o întreţinând starea aceea de amnezie. Însă el e singura speranţă a French Landingului, aşa că să ne ridicăm în aer şi să zburăm aproape drept spre est, înapoi peste păduri şi câmpii şi dealuri line.
Cel mai mult, vedem kilometri de teren agricol neîntrerupt: lanuri ordonate de porumb, fâneţe luxuriante, bucăţi galbene şi mănoase de lucerna. Drumuri înguste şi prăfuite duc la case albe de fermă şi la acareturile lor constând din hambare înalte, grânare, silozuri cilindrice din blocuri de ciment şi lungi magazii metalice cu utilaje. Bărbaţi în jachete de blugi se mişcă de-a lungul potecilor bine bătute dintre case şi hambare. Simţim deja mirosul luminii solare. Izul său, bogat înţesat de unt, drojdie, pământ, creştere şi putrefacţie, se va intensifica pe măsură ce soarele se va înălţa pe cer şi lumina sa fi mai puternică.
Sub noi, Autostrada 93 se intersectează cu Autostrada 35 în centrul micuţei localităţi Centralia. Parcarea goală din spatele Sand Bar aşteaptă zgomotoasa sosire a trupei Thunder Five, care de obicei îşi petrec după-amiezile, serile şi nopţile de sâmbătă acolo, în compania meselor de biliard, a hamburgerilor şi-a halbelor cu acea ambrozie pentru a cărei fabricare şi-au devotat vieţile excentrice, cel mai de seamă produs al fabricii de bere Kingsland, Kingsland Ale, o bere care-şi poate păstra mândria înspumată în tovărăşia oricărei ale băuturi de acest soi fabricate într-o microberărie particulară sau o mănăstire din Belgia. Dacă Beezer St Pierre, Mouse şi compania spun că este cea mai bună bere din lume, de ce să le punem vorbele la îndoială? Nu doar că ştiu mai multe despre bere decât noi, dar au făcut, pe deasupra, apel la toate cunoştinţele, priceperea, experienţa şi inspiraţia pură pe care le aveau la dispoziţie pentru a face din Kingsland Ale un reper de seamă al artei berăritului. De fapt, ei s-au mutat în French Landing pentru că berăria, pe care au ales-o după o atentă deliberare, era dispusă să lucreze cu ei.
Să invocăm Kingsland Ale înseamnă să ne dorim o duşcă sănătoasă din această băutură, dar lăsăm ispita deoparte; şapte şi jumătate dimineaţa e mult prea devreme pentru orice băutură în afară de suc de portocale, cafea şi lapte (mai puţin pentru alde Wanda Kinderling, iar Wanda consideră berea, până şi pe cea Kingsland Ale, un supliment dietetic pentru votca Aristocrat); şi ne aflăm în căutarea vechiului nostru prieten şi cel mai apropiat de profilul unui erou pe care-l puteam găsi, cel pe care l-am văzut ultima oară în copilărie pe ţărmul Oceanului Atlantic. Nu avem de gând să pierdem timpul; suntem în mişcare, chiar aici şi-acum. Kilometrii trec iute pe sub noi şi, de-a lungul Autostrăzii 93, câmpiile se îngustează pe măsură ce dealurile se înalţă de-o parte şi de cealaltă.
Cu toată graba noastră, trebuie să pricepem totul bine, trebuie să vedem unde ne situăm.
4.
În urmă cu trei ani, vechiul nostru prieten a călătorit pe acest sector din 93 în scaunul pasagerului bătrânei Caprice a lui Dale Gilbertson, cu inima bubuindu-i nebună în piept, cu gâtul contractându-i-se şi cu gura uscată, în vreme ce prietenosul Dale (pe-atunci doar un poliţist de provincie pe care îl impresionase dincolo de orice limită raţională doar făcându-şi meseria mai mult sau mai puţin bine, atât cât i-a stat lui în puteri) îl ducea spre o fermă şi cinci acri de pământ rămase lui Dale de la tatăl său plecat în lumea drepţilor. „Locşorul ăsta frumuşel” putea fi cumpărat la un preţ de nimic, dat fiind că verii lui Dale nu-l voiau în mod special şi nu avea vreo valoare pentru oricine altcineva.
Dale păstrase proprietatea din motive sentimentale, însă nici el nu avea vreun interes legat de ea. Abia dacă ştia ce folos avea să ţină o a doua casă; ştia doar că-i răpea destul de mult timp ca s-o întreţină, un lucru care i se părea ciudat de plăcut, dar ne care cu dragă inimă l-ar fi dat altcuiva. Şi-n acel punct al relaţiei lor, Dale simţea un respect atât de mare pentru prietenul nostru, încât, departe de a-l deranja ideea ca Jack să locuiască în bătrâna casă a tatălui său, o considera drept o onoare.
Cât despre cel din scaunul pasagerului, era prea copleşit de reacţia sa la peisaj - prea copleşit de peisaj - ca să mai fie stânjenit de respectul lui Dale. În împrejurări obişnuite, prietenul nostru l-ar fi dus pe admiratorul său într-un bar liniştit, i-ar fi făcut cinste cu o bere şi i-ar fi spus: „Uite, ştiu că ai fost impresionat de ce am făcut, dar în definitiv, Dale, nu sunt decât un simplu poliţist, exact ca tine. Atâta tot. Şi cu toată sinceritatea, sunt mult mai norocos decât merit să fiu.” (Şi ăsta ar fi purul adevăr: de când nu l-am mai văzut, prietenul nostru a fost binecuvântat, dacă asta e o binecuvântare, cu un noroc atât de mare încât nu mai îndrăzneşte să joace cărţi sau să parieze la evenimentele sportive. Când câştigi aproape de fiecare dată, câştigul are gust de grepfrut stricat.)
Însă acestea nu erau împrejurări obişnuite şi, în coconul de sentimente care ameninţase să-l facă praf încă de când părăsiseră Centralia pe acest sector plat al Autostrăzii 93, adulaţia lui Dale abia dacă era perceptibilă.
Drumul acesta scurt spre un loc pe care nu-l mai văzuse niciodată i se părea o mult amânată călătorie spre casă: tot ce vedea părea încărcat de-un sens cunoscut, o parte din el, în definitiv. Totul părea sacru. Ştia că va cumpăra locşorul acela frumuşel, indiferent cum arăta şi cât costa, nu că preţul ar fi putut fi în vreun fel un impediment.
Îl va cumpăra, şi cu asta basta.
Veneraţia lui Dale îl afecta doar atât cât să-şi dea seama că va fi nevoit să-l forţeze pe admiratorul său să nu-i ceară un preţ mult prea mic. Până una-alta, se lupta cu lacrimile care voiau să-i umple ochii.
De sus, vedem văile glaciale ce separă peisajul la dreapta de 93 ca urmele degetelor unui uriaş. El a văzut doar neaşteptatele drumuri înguste care se desprindeau din autostradă şi se furişau în amestecul e lumină şi întuneric.
Fiecare drum spunea: merg puţin şi ajungem. Autostrada spunea: Asta e calea. Coborând privirea, vedem o zonă de parcare pe marginea drumului, două pompe de benzină şi un acoperiş lung, cenuşiu, purtând înscrisul spălăcit MAGAZINUL LUI ROY; când el s-a uitat în dreapta şi-a văzut, dincolo de pompele de benzină, scările de lemn ce urcau la o verandă largă şi ospitalieră şi la intrarea în magazin, a avut impresia că deja a urcat de o sută de ori scările acelea şi-a intrat să-şi cumpere pâine, lapte, bere, carne rece gătită, mănuşi de lucru, o şurubelniţă, o pungă de cuie de 7,6 cm şi orice altceva îi mai trebuia din abundenţa de obiecte de uz curent îngrămădite pe rafturi, aşa cum o va face din ziua aceea încolo, de o sută de ori şi chiar mai mult.
Cu cincizeci de metri mai în jos de autostradă, panglica albastru-cenuşie a pârâului Tamarack intră şerpuind în valea Norway. Când maşina lui Dale a trecut podeţul de metal ruginit, podeţul a zis: Asta e!, iar bărbatul îmbrăcat în haine normale, dar scumpe din scaunul pasagerului, care arăta ca şi când toate cunoştinţele sale despre ţinutul rural le acumulase prin hublourile locurilor de lângă prima clasă ale avioanelor transcontinentale şi, de fapt, nu ştia să facă diferenţa dintre grâu şi fân, a simţit că-i tresaltă inima. De cealaltă parte a podului, un indicator spunea DRUMUL VĂII NORWAY.
- Asta e, a zis Dale, şi-a cotit la dreapta în vale.
Prietenul nostru şi-a acoperit gura cu mâna, înăbuşind orice sunet pe care inima sa surescitată l-ar fi făcut să scoată.
Ici şi colo, flori sălbatice înfloreau şi se clătinau pe marginea drumului, unele curajoase şi luminoase, altele pe jumătate ascunse într-o pătură de verde vibrant.
- Când străbat drumul ăsta, întotdeauna mă simt bine, a zis Dale.
- Nu-i de mirare, a izbutit să rostească prietenul nostru.
Majoritatea celor spuse de Dale n-au reuşit să străpungă vârtejul de emoţii care făcea ravagii prin mintea şi corpul pasagerului său.
- Aia-i vechea fermă a familiei Lund - verii mamei mele. Şcoala cu o singură încăpere în care preda stră-străbunica era chiar acolo, numai că au dărâmat-o acum mult timp. Asta de aici e casa lui Duane Updahl, care nu mi-e rudă, slavă Domnului.
Bâz ceaţă bolboroseală. Ceaţă bolboroseală bâz. Au mai trecut o dată peste pârâul Tamarack, apa lui albastru-cenuşie scăpărătoare râzând şi strigând:
- Uite c-am ajuns!
Au mai făcut o curbă şi o bogăţie de flori sălbatice luxuriante s-au aplecat vesele spre maşină.
În mijlocul lor, feţele oarbe şi atente ale gurii-leului s-au înclinat să întâlnească faţa prietenului nostru. O undă de emoţie deosebită de vârtejul deja existent, mai tăcută, dar la fel de puternică, i-a adus un film de lacrimi în ochi.
Gura-leului, de ce? Gura-leului nu însemna nimic pentru el? S-a prefăcut că-i vine să caşte şi-a profitat de moment ca să-şi şteargă ochii, sperând că Dale n-a observat.
- Uite c-am ajuns, a zis Dale, că observase sau nu, şi-a cotit pe o alee lungă şi năpădită de verdeaţă, mărginită de flori sălbatice şi ierburi înalte, care părea să nu ducă nicăieri altundeva decât la o pajişte întinsă şi printre grupuri de flori înalte până la şold.
Dincolo de pajişte, câmpii dungate urcau în pantă sire versantul împădurit al dealului.
- Într-o clipă o să vezi vechea casă a lui tătâne-meu. Pajiştea aparţine casei, iar câmpia le aparţine verişorilor mei Randy şi Kent.
Prietenul nostru n-a văzut casa albă cu etaj care stă la capătul ultimei curbe a aleii până în clipa când Dale Gilbertson a ajuns la mijlocul cotului, şi n-a scos o vorbă până când Dale a parcat în faţa casei, a oprit motorul şi au coborât amândoi din maşină. Iată aici „locşorul ăla frumuşel”, o casă solidă, proaspăt vopsită, minunat întreţinută, modestă, dar totuşi frumos proporţionată, izolată de drum, izolată de lume, la marginea urni pajişti verzi şi galbene inundate de flori.
- Dumnezeule, Dale, a zis el, e perfecţiunea întruchipată.
Aici îl vom găsi pe fostul nostru tovarăş de drum, care în copilărie a cunoscut un băiat pe nume Richard Sbat şi, odată, pentru prea scurt timp, a mai cunoscut unul al cărui nume era, simplu, Wolf.
În această casă albă solidă, atrăgătoare şi izolată ne vom găsi vechiul prieten, care, odată, în copilărie, a călătorit de la un capăt la celălalt al ţării, de la un ocean la celălalt, în căutarea unui lucru fundamental, a unui obiect necesar, un mare talisman, îi care, în pofida groaznicelor piedici şi-a înspăimântătoarelor percale, a izbutit să găsească obiectul mult căutat şi l-a folosit cu chibzuinţă şi aşa cum trebuie. Care, am putea spune, a înfăptuit, eroic, o serie de miracole. Şi care nu-şi aminteşte nimic din toate acestea.
Aici, pregătindu-şi singur micul dejun în bucătărie în vreme ce-l ascultă pe George Rathbun la KDCU, îl găsim în cele din urmă pe fostul locotenent de poliţie din Divizia Omucideri a districtului Los Angeles, Jack Sawyer.
Jack al nostru, Jacky-băiete, cum obişnuia să-i spună mama sa, răposata Lily Cavanaugh Sawyer.
Îl urmase pe Dale prin casa goală, la etaj şi jos, în subsol, admirând cum se cuvine noul cazan şi boilerul pe care Gilbertson le instalase cu un an înainte să moară tatăl său, calitatea reparaţiilor pe care le făcuse de atunci încoace, strălucirea duşumelelor, grosimea izolaţiei din pod, soliditatea ferestrelor, numeroasele finisaje meşteşugite care-i cădeau sub ochi.
- Mda, am muncit mult la locşorul ăsta, i-a zis Dale. Era destul de bine întreţinut încă de la început, dar îmi place să depun muncă fizică. După o vreme a devenit un soi de hobby. Ori de câte ori aveam două ore libere, în weekend sau altcândva, mi-a format obiceiul să vin aici şi să trebăluiesc. Ştiu eu, poate m-a ajutat să simt că păstrez legătura cu tata. A fost un om foarte bun, tata. Voia să fiu fermier, dar când i-am spus că mă gândesc să intru în poliţie, m-a susţinut până la capăt. Ştii ce-a zis? „Dacă te apuci de agricultură cu sufletul îndoit, te iau la şuturi în cur de dimineaţa până seara. O s-ajungi să te simţi ca un catâr. Mama ta şi cu mine nu te-am adus pe lumea asta ca să devii un catâr.”
- Ea ce părere a avut? a întrebat Jack.
- Mama provenea dintr-un şir lung de fermieri, i-a răspuns Dale. Era de părere că-mi voi da seama că a fi un catâr, în definitiv, nu e atât de rău. Când a plecat dintre noi, adică înainte cu patru ani de tata, se obişnuise cu gândul că sunt poliţist. Hai să ieşim pe uşa din bucătărie şi să aruncăm o privire la pajişte, bine?
În vreme ce stăteau afară şi aruncau privirea aceea, Jack îl întrebase pe Dale cât voia pentru casă. Dale, care aşteptase întrebarea, scăzuse cinci mii din minimum cât el şi Sarah crezuseră vreodată că ar obţine pe ea. Pe cine păcălea? Dale voia ca Jack Sawyer să cumpere casa în care crescuse - voia ca Jack să locuiască aproape de el măcar două săptămâni pe an. Şi dacă Jack nu o cumpăra, nu avea s-o cumpere nimeni.
- Vorbeşti serios? întrebase Jack.
Mai îngrozit decât ar fi recunoscut, Dale zisese:
- Mie mi se pare un târg cinstit.
- Nu e cinstit pentru tine, ripostase Jack. N-o să te las să dai casa asta pe nimic numai pentru că-ţi place de mine. Ridică preţul, sau plec.
- Da' ştiu că voi, mahării de la oraş, vă pricepeţi la negociat. Bine, să fie cu trei mii mai mult.
- Cinci, a zis Jack. Sau am spălat putina.
- S-a făcut. Dar îmi frângi inima.
- Sper ca asta să fie ultima dată când cumpăr ceva de la voi, norvegieni zgârie-brânză ce sunteţi, a zis Jack.
Făcuse tranzacţia de la distanţă, trimiţând plata de la L.A., făcând schimb de semnături prin fax, fără ipotecă, cu banii jos, ochii la uşă. Oricare ar fi fost trecutul lui Jack Sawyer, îşi spusese Dale, era mult mai avut decât oricare alt ofiţer de poliţie. După câteva săptămâni, Jack reapăruse în mijlocul unei tornade autocreate, aranjând să fie cuplat telefonul şi abonamentul la curent trecut pe numele lui, luând cu el, după toate aparenţele, jumătate din magazinul lui Roy, tulind-o la Arden şi La Riviere să-şi cumpere un nou pat, lenjerie, tacâmuri Şi veselă, oale şi cratiţe din fier turnat şi-un set de cuţite French, un cuptor cu microunde compact şi-un televizor uriaş, şi-un echipament audio turn aşa de lucios, negru şi superb că Dale, care fusese invitat a un pahar, aşa ca între prieteni, îşi făcuse socoteala că trebuia să fi costat mai mult decât salariul său anual.
Pe lângă astea, Jack mai fusese multe alte lucruri, dintre care unele Dale fusese surprins să e ca puteau fi cumpărate din French Landing, Wisconsin. La ce i-ar trebui cuiva un tirbuşon numit WineMaster în valoare de şaizeci şi cinci de dolari? Cine era omul ăsta şi din ce fel de familie provenea? Observase o pungă purtând o siglă necunoscută lui plină cu compact-discuri - la preţul de cincisprezece-şaisprezece dolari bucata, el avea sub ochi CD-uri în valoare de vreo două sute de dolari.
Orice altceva ar fi fost adevărat despre Jack Sawyer, bărbatul era cu siguranţă un mare consumator de muzică. Curios, Dale s-a aplecat, a scos două carcase şi-a privit imagini cu oameni în general negri, în general cu instrumente lipite de buze sau vârâte în gură. Clifford Brown, Lester Young, Tommy Flanagan, Paul Desmond.
- N-am auzit niciodată de oamenii ăştia, a zis. Ce-i asta, jazz, nu?
- Ai nimerit-o, a răspuns Jack. Te-aş putea ruga să mă ajuţi să mut mobila prin casă şi să agăţ tablouri, lucruri de felul ăsta, cam într-o lună sau două? O să trimit încoace o mulţime de lucruri.
- Oricând.
O idee minunată înflorise în mintea lui Dale.
- Hei, trebuie să-ţi fac cunoştinţă cu unchiul meu Henry! Ți-e chiar vecin, locuieşte cam la cinci sute de metri mai încolo pe drum. A fost căsătorit cu mătuşa mea Rhoda, sora tatei, care a murit acum trei ani. Henry e-un soi de enciclopedie a muzicii bizare.
Jack n-a prins aluzia cum că jazzul ar fi bizar. Poate că era. În orice caz, probabil că lui Dale îi suna bizar.
- Nu credeam că fermierii au destul timp să asculte muzică.
Dale a deschis gura şi-a scos un ropot de râs.
- Henry nu-i fermier. Henry e...
Rânjind, Dale a ridicat mâinile cu palmele în sus şi degetele răşchirate, şi s-a uitat în gol, căutând cuvântul potrivit.
- E într-un fel inversul unui fermier. Când te întorci, o să-ţi fac cunoştinţă cu el. O să-ţi placă la nebunie.
Şase săptămâni mai târziu, Jack s-a întors să întâmpine furgoneta celor de la mutări şi să le spună oamenilor unde să pună mobila şi celelalte lucruri pe care le trimisese; peste alte câteva zile, după ce îşi despachetase majoritatea cutiilor, i-a dat telefon lui Dale şi '„a întrebat dacă mai vrea să-i dea o mână de ajutor. Era ora cinci într-o zi atât de lentă că Tom Land adormise la birou, iar Dale a venit fără a se obosi măcar să-şi schimbe uniforma.
Prima lui reacţie, după ce Jack i-a strâns mâna şi l-a invitat înăuntru, a fost de şoc pur. După ce-a făcut doar un singur pas dincolo de prag, a încremenit, incapabil să mai facă vreo mişcare. Au trecut două sau trei secunde până ce şi-a dat seama că era un şoc bun, un şoc de plăcere.
Vechea lui casă fusese transformată: era ca şi când Jack Sawyer îl păcălise şi deschisese familiara uşă de intrare spre interiorul unei cu totul alte case.
Spaţiul din living şi până în bucătărie nu semăna deloc nici cu spaţiul pe care şi-l amintea din copilărie, nici cu cel curat şi sterp din trecutul recent. Jack decorase casa dintr-o fluturare de baghetă, aşa i se părea, transformând-o astfel în ceva ce abia dacă ştia cum să-i spună - o vilă pe Coasta de Azur, sun apartament din Park Avenue. (Dale nu fusese niciodată la New York sau în sudul Franţei.) Apoi îl uimise că, în loc să transforme vechea casă în ceva ce nu era, Jack pur şi simplu văzuse în ea mai mult decât reuşise Dale vreodată să vadă. Canapelele şi fotoliile de piele, covoarele strălucitoare, mesele late şi lămpile discrete veniseră dintr-o altă lume, dar se potriveau perfect, de parcă ar fi fost făcute special pentru casa aceasta. Tot ce vedea îl ademenea înăuntru şi-a descoperit că se poate mişca din nou.
- Oau, a făcut. Da' chiar c-am vândut casa cui trebuia.
- Mă bucur că-ţi place, a zis Jack. Trebuie să recunosc că şi mie îmi place. Arată şi mai bine decât mă aşteptam.
- Eu ce trebuie să fac? Deja toate sunt la locul lor.
- O să agăţăm nişte tablouri, a zis Jack. Apoi or să fie toate la locul lor.
Dale bănuia că se referea la portrete de familie. Nu înţelegea de ce i-ar trebui cuiva ajutor să agațe câteva poze înrămate, dar dacă Jack avea nevoie de asistenţa sa, i-o va da. Pe deasupra, fotografiile aveau să-i spună destul de multe despre familia lui Jack, care încă reprezenta un subiect de mare interes pentru el.
Totuşi, când Jack „a condus la un teanc de lăzi din lemn sprijinite de poliţa din bucătărie, Dale a avut din nou senzaţia că rămâne fără cuvinte, că a intrat într-o lume necunoscută. Lăzile fuseseră făcute manual; erau obiecte serioase construite să ofere protecţie puternică, industrială. Unele erau înalte de un metru jumătate-doi metri şi aproape la fel de late. Monştrii aceia nu conţineau fotografi cu mami şi taţi. Înainte să le poată deschide, el şi cu Jack au trebuit să forţeze colţurile şi să desprindă cuiele de pe margini. A fost nevoie de-un efort considerabil să ridice capacele.
Dale a regretat că n-a trecut pe acasă doar cât să-şi dea jos uniforma, care era leoarcă de sudoare pe când el şi Jack au scos din coconi cinci obiecte dreptunghiulare grele, învelite în straturi groase de stofă. Şi mai erau încă multe lăzi de desfăcut.
O oră mai târziu, au dus lăzile goale în beci şi s-au întors să bea o bere. Apoi au tăiat straturile de pânză, scoţând la iveală tablouri şi desene într-o varietate de rame, inclusiv câteva care arătau ca şi când artistul le-ar fi bătut singur în cuie din scânduri de şopron.
Tablourile lui Jack reprezentau o categorie pe care Dale o considera în termeni vagi drept „artă modernă”. Nu pricepea ce semnificaţie aveau unele dintre lucrurile acelea, deşi chiar îi plăceau aproape toate, mai ales vreo două peisaje. Ştia că nu auzise niciodată de artişti, dar numele lor, credea, ar fi fost recunoscute de genul de oameni care locuiau în oraşele mari şi frecventau muzeele şi galeriile. Toată acea artă - toate imaginile acelea mari şi mici aliniate acum pe podeaua bucătăriei - îl uluiau, nu toate în chip plăcut. Intrase într-adevăr într-o altă lume, şi nu recunoştea niciun reper din ea.
Apoi şi-a amintit că el şi Jack Sawyer vor agăţa imaginile acelea pe pereţii vechii sale case părinteşti. Imediat, o căldură neaşteptată a inundat această noţiune şi-a umplut-o până la refuz. De ce să nu se îmbine din când în când lumile învecinate? Şi această altă lume nu era oare lumea lui Jack?
- Bine, bine, a zis el. Mi-ar plăcea ca Henry, unchiul de care-ţi povesteam? Care locuieşte puţin mai încolo pe drum? Mi-ar plăcea să vadă şi el chestiile astea. Henry, el ar şti să le aprecieze la adevărata lor valoare.
- Dar de ce n-ar putea să le vadă? O să-l invit la mine.
- Nu ţi-am spus? a întrebat Dale. Henry e orb.
Tablourile au fost agăţate pe pereţii din living, pe cel de lângă scări, de jos până sus, în dormitoare. Jack a pus două imagini mici în baia de la etaj şi-n micuţa baie de serviciu de la parter. Pe Dale au început să-l doară braţele de la ţinutul ramelor cât timp Jack însemna locurile unde trebuiau bătute cuiele.
După primele trei tablouri, îşi dăduse jos cravata şi-şi sumeţise mânecile, şi simţea transpiraţia cum îi şiroia din păr şi-i curgea pe faţă. Gulerul descheiat se făcuse leoarcă.
Jack Sawyer muncise la fel de greu sau mai greu ca el, dar arăta ca şi când n-ar fi făcut nimic mai istovitor decât să se gândească la cină.
- Eşti un fel de colecţionar de artă, nu? a întrebat Dale. Ţi-a trebuit mult timp să strângi toate tablourile astea?
- Nu ştiu destule ca să fiu colecţionar, a zis Jack. Tata a strâns mare parte din toate astea în anii cincizeci sau şaizeci. Şi mama a cumpărat câteva, atunci când vedea ceva ce-i stârnea interesul. Cum ar fi acel micuţ Fairfield Porter de acolo, cu veranda şi peluza şi florile.
Micuţul Fairfield Porter, nume care Dale bănuia că-i aparţinea pictorului, îi reţinuse atenţia de-ndată ce el şi Jack îl scoseseră din ladă. Un tablou ca acela chiar că-l puteai agăţa în living. Aproape că puteai păşi într-un tablou ca acela. Ciudat era, gândea Dale, că, dacă-l agăţai în living, majoritatea celor care ar intra nici nu l-ar observa.
Jack spusese ceva despre cum că e bucuros să scoată tablourile de la naftalină.
- Deci, a zis Dale, pe astea ţi le-au dat părinţii?
- Le-am moştenit după ce a murit mama, a răspuns Jack. Tata a murit când eram mic.
- O, fir-ar, scuze, s-a pleoştit Dale, ieşind brusc din lumea în care îi invitase domnul Fairfield Porter. Probabil că ţi-a fost greu să-ţi pierzi tatăl aşa de tânăr.
Credea că Jack îi oferise explicaţia aurei de distanţă şi izolare care Părea să-l învăluie mereu. Cu o secundă înainte ca Jack să apuce să răspundă, Dale şi-a spus că asta era aiurea. Habar n-avea cum putea cineva să ajungă precum Jack Sawyer.
- Mda, a recunoscut Jack. Din fericire, mama era şi mai rezistentă.
Dale a apucat ocazia asta cu ambele mâini.
- Cu ce se ocupau ai tăi? Ai crescut în California?
- M-am născut şi am crescut în Los Angeles, s-a confesat Jack. Părinţii mei lucrau în industria de divertisment, dar să nu-i judeci aspru pentru asta. Au fost nişte oameni deosebiţi.
Jack nu l-a invitat să rămână la cină - asta l-a uimit pe Dale. Într-o oră şi jumătate, cât le-a mai luat să agațe restul tablourilor, Jack Sawyer şi-a păstrat aerul de prietenie şi bună dispoziţie, însă Dale, care nu era degeaba poliţist, a simţit ceva evaziv şi implacabil în afabilitatea prietenului său: o uşă se întredeschisese puţin, apoi se trântise. Expresia „oameni deosebiţi” îi plasase pe părinţii lui Jack în afara discuţiei.
Când au mai făcut pauză de-o bere, Dale a observat lângă cuptorul cu microunde două plase de la o băcănie din Centralia. Pe atunci era aproape ora opt, cu cel puţin două ore trecut de vremea cinei în districtul French. Jack ar fi putut bănui pe bună dreptate că Dale mâncase, dacă uniforma de pe el n-ar fi fost dovada clară a contrariului.
I-a aruncat lui Jack într-o doară o întrebare despre cel mai greu caz pe care l-a rezolvat vreodată şi s-a dus la tejghea.
Vârfurile roşii ca de marmură a două fleici de muşchi de vacă ieşeau din punga cea mai apropiată. Stomacul său a emis un vaier reverberant. Jack a ignorat zgomotul şi-a zis:
- Cazul lui Thornberg Kinderling a fost din toate privinţele ca orice alt caz din L.A. Mi-a prins cu adevărat bine ajutorul tău.
Dale a priceput imediat. Încă o uşă încuiată. Aceasta refuzase să se deschidă şi numai cât să vâri un fir de păr.
Aici nu avea să afle nimic din trecut; trecutul fusese bătut în scânduri.
Şi-au terminat berile şi-au agăţat ultimele tablouri. În următoarele câteva ore, au discutat despre o sută de lucruri, dar mereu între limitele pe care le stabilise Jack Sawyer. Dale era convins că întrebarea sa despre părinţii lui Jack scurtase durata serii, dar de ce să fi fost aşa? Ce ascundea omul? Şi de cine se ascundea? După ce şi-au terminat treaba, Jack i-a mulţumit cu căldură şi l-a condus afară la maşină, retezând astfel orice speranţă a unei răzgândiri de ultim moment, Caz închis, joc terminat, trage-ţi fermoarul, folosind cuvintele nemuritorului George Rathbun.
În vreme ce stăteau în întunericul înmiresmat sub milioanele de stele spuzite pe cer, Jack a suspinat de plăcere şi-a zis:
- Sper că ştii cât îţi sunt de recunoscător. Sincer, îmi pare rău că trebuie să mă întorc la L.A. Uită-te cât de frumos e totul!
Întorcându-se în French Landing, ale lui fiind singurele faruri cât e de lungă Autostrada 93, Dale s-a întrebat dacă părinţii lui Jack fuseseră implicaţi în cine ştie ce parte a lumii divertismentului care-l stânjenea pe fiul lor, cum ar fi pornografia. Poate că tata regiza pelicule sexy, iar mama juca în ele. Oamenii care făceau filme porcoase probabil că întorceau banii cu lopata, mai ales dacă făceau totul în familie.
Înainte ca ceasul de kilometraj să mai bifeze o sută de metri parcurşi, amintirea micuţului Fairfield Porter îi făcu satisfacţia pulbere. Nicio femeie care-şi câştiga existenţa făcând sex în faţa camerei de luat vederi cu străini n-ar da atâţia bani pe-un tablou ca acela.
Haideţi să intrăm în bucătăria lui Jack Sawyer.
Herald-ul de dimineaţă zace desfăcut pe masă; o tigaie neagră stropită recent cu ulei Pam stă deasupra unui cerc de flăcări albastre iscate din ochiul stâng din faţă al aragazului. Un bărbat înalt, zvelt, cu aer distrat, îmbrăcat într-un tricou USC, jeanşi şi şlapi italieneşti de culoarea melasei bate cu telul câteva ouă crude într-un bol de oţel inoxidabil.
Uitându-ne la el cum se încruntă în gol cu ochii aţintiţi mult deasupra bolului strălucitor, observăm că frumuşelul băiat de doisprezece ani pe care l-am văzut ultima dată într-o cameră de la etajul al treilea al unui hotel părăsit din New Hampshire a devenit un bărbat ale cărui trăsături frumoase contribuie doar foarte puţin a ceea ce-l face interesant. Căci faptul că Jack Sawyer este interesant se vede din prima clipă.
Până şi când cine ştie ce grijă lăuntrică îl face frustrat, cine ştie ce enigmă, am putea spune văzând acea încruntare contemplativă, Jack Sawyer nu poate să nu radieze o autoritate persuasivă. Numai uitându-te la el, ştii că e una dintre acele persoane la care ceilalţi apelează atunci când se simt nedreptăţiţi, ameninţaţi sau zădărniciţi de soartă.
Inteligenţa, tăria de caracter şi demnitatea i-au modelat atât de profund profilul trăsăturilor, încât farmecul lor este irelevant pentru semnificaţia pe care o poartă. Omul acesta nu stă niciodată să se admire în oglinda - vanitatea nu joacă niciun rol în caracterul său. Este absolut logic că a fost un agent în plină ascensiune în cadrul departamentului de poliţie din Los Angeles, că dosarul îi dădea pe dinafară de recomandări şi că a fost ales pentru mai multe programe şi cursuri de instruire sponsorizate de FBI şi menite să ajute la perfecţionarea agenţilor cu potenţial.
(Câţiva dintre colegii şi superiorii lui Jack au ajuns în secret la concluzia că, în jurul vârstei de patruzeci de ani, va ajunge inspector general într-un oraş precum San Diego sau Seattle, iar după alţi zece-cincisprezece ani, dacă totul mergea bine, va face pasul următor spre San Francisco sau New York.)
Mai izbitor este faptul că vârsta lui Jack nu pare a fi mai relevantă ca farmecul său personal: are aerul cuiva care a trăit multe alte vieţi înainte de aceasta, că a trecut prin locuri şi că a văzut lucruri ce depăşesc orizontul majorităţii celorlalţi oameni.
Nu-i de mirare că Dale Gilbertson îl admiră; nu-i de mirare că Dale îşi doreşte cu ardoare asistenţa lui Jack. În locul lui, şi el şi-ar dori-o, însă nici noi n-am avea mai mult noroc ca el.
Omul acesta s-a pensionat, a ieşit din joc, scuze, mare păcat şi toate alea, dar omu' trebe să bată ouăle atunci când vrea să mănânce omletă, după cum i-a spus John Wayne lui Dean Martin în Rio Bravo.
- Ş-aşa cum zisu-mi-a mămuca, rosteşte Jack cu voce tare pentru propriile-i urechi, mi-a zis: „Sonny băiete”, a zis, „cân' Ducele vorbea, tată lumea asculta, chiar ş-atunci când le zicea de-ngheţau apele”, da, tocm-aşa, aieste-s cuvintele iei iegzacte, iegzact cum mi le-o zis ea mie.
După o jumătate de secundă, adaugă:
- În dimineaţa aia frumoasă în Beverly Hills.
Şi-n cele din urmă se concentrează la ceea ce face.
Ce-avem aici e-un om impresionant de singur.
Singurătatea i-e tovarăşă lui Jack Sawyer de atât de mult timp încât o ia de-a gata însă ceea ce nu reuşeşti să repari în cele din urmă se transformă-o tapet, ne-am înţeles? O grămadă de lucruri, cum ar fi paralizia cerebrală şi boala Lou Gehrig, ca să amintim doar două, sunt mai rele ca singurătatea. Singurătatea face doar parte din program, atâta tot. Până şi Dale a observat aspectul acesta al caracterului prietenului său şi în pofida numeroaselor sale calităţi, şeful nostru de poliţie nu poate trece drept o fiinţă umană deosebit de pătrunzătoare.
Jack aruncă o privire la ceasul de deasupra aragazului şi vede că mai are patruzeci şi cinci de minute înainte să trebuiască să meargă în French Landing şi să-l ia pe Henry Leyden la terminarea turei sale.
Asta-i bine; are timp berechet, nu se pierde cu firea, gând al cărui subtext este: Totu-i în ordine şi eu n-am nicio problemă, mulţumesc foarte mult de interes.
Dimineaţă, când s-a trezit, o voce mică i-a răsunat în cap anunţând: Sunt un ţopilist. Ba nici vorbă, a gândit şi i-a spus vocii să-l lase în pace. Vocea micuţă se putea duce la dracu'.
El renunţase la meseria aia, nu voia să mai audă de crime...
...luminile unui carusel reflectate pe tigva cheală a unui negru care zace mort pe cheiul Santa Monica...
Nu. Nu începe cu asta. Nu... pur şi simplu n-o face, şi cu asta basta.
Jack oricum n-ar fi trebuit să se afle în Santa Monica.
Santa Monica avea ţopiliştii ei. Din câte ştia el, erau o adunătură bunicică de băieţi, deşi poate nu se ridicau la înălţimea standardului stabilit de geniul acela, de asul ăla care era cel mai tânăr locotenent din cadrul Diviziei Omucideri din Los Angeles, adică el însuşi. Singurul motiv pentru care geniul şi asul se aflase prin părţile lor era recenta despărţire de extrem de simpatica, sau cel puţin relativ simpatica, domnişoară Brooke Greer din Malibu, o scenaristă bine cotată în genul pe care-l practica, adică al comediei romantice/de aventură, dar şi o Persoană de-o isteţime, perspicacitate şi farmec fizic remarcabile, şi, în vreme ce gonea spre casă de-a lungul frumoasei porţiuni a Autostrăzii Pacific Coast de dinaintea ieşirii spre canionul Malibu, a căzut Pradă unui necaracteristic moment de tristeţe.
La câteva secunde după ce-a cotit pe California încline către Santa Monica, a văzut inelul strălucitor al roţii Ferris învârtindu-se deasupra şiragurilor de lumini şi-a mulţimii pline de viaţă de pe chei. Scena aceea i-a generat o emoţie uşoară, sau o slăbiciune emoţionantă. Sub imperiul momentului, a parcat maşina şi-a mers pe jos spre marea de lumini care străluceau puternic în întuneric. Ultima oară când vizitase cheiul din Santa Monica, fusese un băieţel de şase ani agitat care o trăgea de mână pe Lily Cavanaugh Sawyer ca un câine care se zbate în lesă.
Ce s-a întâmplat a fost un accident. A fost prea lipsit de sens ca să se cheme coincidenţă. Coincidenţa aduce laolaltă două elemente până atunci fără legătură între ele ale unei poveşti mai mari. Aici nu se lega nimic şi nu exista nicio poveste mai mare.
Ajunse la intrarea împodobită a cheiului şi observă că, totuşi, roata Ferris nu se învârtea. Deasupra gondolelor goale atârna un cerc de lumini statice. Preţ de-o clipă, uriaşa maşinărie semăna cu un invadator extraterestru, inteligent deghizat şi aşteptându-şi timpul să poată face maximum de pagube. Jack aproape că-l auzea cum toarce. Aşa-i, gândi, o roată Ferris malefică - revino-ţi în fire. Eşti mai afectat decât ai vrea să recunoşti. Apoi coborî privirea înapoi la scena dinaintea sa şi observă în sfârşit că fantezia sa cu cheiul ascunsese un rău real, devenit mult prea familiar din cauza profesiei sale. Dăduse peste o anchetă criminalistică aflată în primele faze.
Unele dintre luminile strălucitoare pe care le văzuse erau emise nu de roata Ferris, ci de girofarurile maşinilor de patrulă ale Poliţiei Santa Monica. Mai departe pe chei, patru ofiţeri în uniformă împiedicau o mulţime de civili să treacă de cercul de siguranţă marcat cu bandă galbenă în jurul unui carusel puternic luminat. Jack îşi spuse să lase totul baltă.
Nu avea ce căuta acolo. Pe deasupra, caruselul îi trezea un sentiment nedesluşit, o gamă întreagă de sentimente deloc bine-venite. Caruselul era mai înfiorător decât roata Ferris oprită. Caruselele îl speriaseră întotdeauna, nu-i aşa? Cai pitici vopsiţi încremeniţi locului cu dinţii dezgoliţi şi cu stâlpi de oţel înfipţi în măruntaie - kitsch sadic.
Întoarce spatele, îşi zise. Te-a părăsit iubita şi ai o dispoziţie deplorabilă.
Cât despre carusele...
Coborârea bruscă a unei cortine mentale de plumb puse capăt discuţiei despre carusele. Simţindu-se parcă îndemnat dinlăuntru, Jack păşi pe chei şi începu să înainteze prin mulţime. Era pe jumătate conştient că făcea cel mai neprofesional lucru din cariera sa.
Când ajunse în faţa oamenilor adunaţi acolo, trecu pe sub banda galbenă aplecându-se de spate şi îşi arătă insigna unui poliţist cu faţă de ţânc care încercă să-l trimită în spate.
Undeva în apropiere, un chitarist începu să cânte o piesă blues pe care Jack aproape c-o recunoscu; titlul ei îşi croi drum la suprafaţa minţii sale, după care ieşi afară din raza conştiinţei sale.
Poliţistul copil îi aruncă o privire nedumerită şi se duse să se consulte cu unul dintre detectivii care stăteau lângă o siluetă lungă la care Jack nu se prea simţea capabil să se uite atunci. Muzica îl supăra. Îl supăra foarte tare. De fapt, îl scotea din minţi. Iritarea sa era mult prea mare în comparaţie cu cauza ei, dar ce idiot credea că agenţii de la omucideri aveau nevoie de acompaniament muzical?
Un cal vopsit ridicat pe picioarele din faţă, împietrit în lumina crudă.
Lui Jack i se crispa stomacul şi, adânc în piept, ceva crâncen şi insistent, ceva ce cu niciun preţ nu trebuia numit, se flexionă şi aruncă braţele în lături. Sau îşi întinse aripile.
Acel ceva teribil îşi dorea să iasă la lumină şi să se facă ştiut.
Pentru scurt timp, Jack se temu că va trebui să vomite. Când trecu această senzaţie, avu parte de un moment de-o claritate supărătoare.
De bună voie şi nesilit de nimeni, păşise pe teritoriul nebuniei, iar acum era nebun. Altfel nu se putea spune. Spre el mărşăluia, cu o expresie minunat combinată de neîncredere şi furie, un detectiv pe nume Angelo Leone, înaintea transferului său fulger la Santa Monica un coleg de-al lui Jack cunoscut pentru apetitul său neostoit, înclinată spre violenţă şi corupţie, dispreţ faţă de civili indiferent de culoare, rasă, credinţă sau statut social, şi, să fim sinceri, curajul şi extrema sa loialitate faţă de toţi ofiţerii de poliţie care respectau regulile jocului şi lucrau în branşa lui, ceea ce însemna că se dedau la orice nu-i putea înfunda. Dispreţul lui Angelo Leone faţă de Jack Sawyer, care nu respectase regulile jocului, îi egalase invidia pentru succesul acestuia din urmă. În câteva secunde, trogloditul ăsta avea să-i sufle-n nas. În loc să-ncerce să găsească o cale de-a se explica trogloditului, el abera despre carusele şi chitarişti, punând în ordine amănuntele înnebunirii. Nu avea cum să se explice.
Explicaţia era imposibilă. Nevoia lăuntrică ce-l împinsese în postura aceasta continua să se facă simţită, însă Jack nici că i-ar fi putut vorbi lui Angelo Leone despre nevoi lăuntrice. Şi nici nu i-ar fi putut oferi o explicaţie raţională căpitanului, în caz că Leone depunea plângere.
Păi, vezi tu, a fost ca şi când m-ar fi împins cineva de la spate, de parcă s-ar fi aflat altă persoană la cârmă...
Primele cuvinte care ieşiră pe gura spurcată a lui Angelo Leone îl salvară de la dezastru.
„Nu-mi spune c-ai venit aici cu bună ştiinţă, puţoi ambiţios ce eşti.”
O carieră piraterească precum a lui Leone îl expunea inevitabil pe pirat la pericolul unei anchete oficiale. Un salt strategic la un departament dintr-un oraş vecin nu te ferea prea mult de săpăturile arheologice sub acoperire pe care poliţia le făcea în dosare şi reputaţii atunci când presa nu-ţi dădea de ales. O dată la zece sau douăzeci de ani, bine-intenţionaţii, contestatorii, pârâcioşii, turnătorii, civilii iritaţi şi poliţiştii prea proşti să accepte regulile bine trasate ale jocului îşi uneau forţele, vârau o bombă în curul presei şi porneau o orgie cu băi de sânge. Paranoia radicală a lui Leone, alimentată de sentimentul său de vinovăţie, îi sugerase imediat ideea că geniul de la omucideri din L.A. ar vrea să-şi adjudece merite suplimentare.
Aşa cum prevăzuse Jack, suspiciunile lui Leone sporiră când îi spuse că fusese atras acolo ca o insectă de lumina becului.
De-acord, s-a întâmplat să dai peste ancheta mea. Bine. Acum ascultă-mă. Dacă în următoarele şase luni, ba nu, dacă vreodată se-ntâmplă să-ţi aud numele într-un context care nu-mi place, o să te pişi printr-un tub tot restul vieţii tale. Acum cară-te dracului de aici şi lasă-mă să-mi fac meseria.”
„Am şters-o, Angelo.”
Partenerul lui Leone porni din cealaltă parte a cheiului strălucind de lumină. Leone făcu o grimasă şi-i făcu semn să se ducă înapoi. Fără intenţie, fără să se gândească la asta, Jack îşi lăsă ochii să alunece pe lângă detectiv şi-n jos la cadavrul din faţa caruselului. Mult mai cu putere decât prima dată, creatura feroce din mijlocul pieptului său se flexionă, se desfăşură şi-şi întinse aripile, braţele, ghearele, orice ar fi fost, şi cu ajutorul unei grozave opintiri încercă să rupă hăţurile.
Aripile, braţele, ghearele zdrobiră plămânii lui Jack. Cleşti hidoşi i se împrăştiară în stomac.
Există o faptă pe care un detectiv de omucideri, mai ales un locotenent de omucideri, nu trebuie s-o comită niciodată, iar aceea este următoarea: pus în faţa unui corp neînsufleţit, nu trebuie să vomite. Jack se luptă să rămână de partea respectabilă a Interzisului. Bila îi arse gâtlejul şi el închise ochii. O constelaţie de puncte sclipitoare îi apăru fulgurant în dosul pleoapelor. Creatura, înflăcărată şi respingătoare, se zbătu în zăgazuri.
Lumini reflectate pe scalpul unui om negru şi chel care zace mort lângă un carusel...
Nu tu. Nu, nu tu. Bate cât vrei, dar nu poţi să intri.
Aripile, braţele, ghearele se retraseră; creatura se micşoră, devenind o fărâmă inactivă. Reuşind să evite Fapta Interzisă, Jack descoperi că poate deschide ochii. Habar nu avea cât timp trecuse. Fruntea zbârcită a lui Angelo Leone, ochii săi întunecoşi şi gura carnivoră apărură în câmpul vizual şi, de la o distanţă de cincisprezece centimetri, ocupau tot spaţiul disponibil.
„Ce facem aici? Ne revizuim situaţia?”
„Mi-aş dori ca idiotul ăla să-şi pună chitara înapoi în cutie.”
Şi-aceea a fost una dintre cele mai ciudate turnuri ale serii.
„Chitară? N-aud nici-o chitară.”
Nici eu, îşi dădu seama Jack.
O persoană întreagă la mine n-ar încerca oare să-şi scoată din cap un asemenea episod? Să arunce gunoiul ăsta peste bord? Nu puteai face nimic cu el, nu-l puteai folosi, şi-atunci de ce să-l mai ţii? Incidentul de pe chei nu însemna nimic.
Nu se lega cu nimic altceva decât cu sine însuşi şi nu ducea nicăieri. Era de-a dreptul irelevant, că nu avusese nicio relevanţă. După ce iubita-i dăduse papucii, Jack se pierduse cu firea, suferise o aberaţie momentană şi călcase nejustificat pe locul crimei ce aparţinea unei alte jurisdicţii. Nu era altceva decât o greşeală ruşinoasă.
Peste cincizeci şi şase de zile şi unsprezece ore, geniul s-a strecurat în biroul căpitanului, şi-a pus pe masă insigna şi pistolul şi şi-a anunţat, spre totala surprindere a acestuia, imediata ieşire la pensie. Neştiind absolut nimic despre confruntarea cu detectivul Leone pe cheiul Santa Monica, căpitanul n-a întrebat dacă există vreo legătură între decizia locotenentului său şi un negru mort lângă un carusel oprit; dacă ar fi făcut-o, Jack i-ar fi spus că e ridicol.
Nu începe cu asta, se sfătuieşte el, şi se descurcă de minune să nu înceapă cu asta. Primeşte câteva scăpărări involuntare, nimic mai mult, instantanee ca de stroboscop ale unui ponei de lemn dând din copite, ale mutrei indispuse a lui Angelo Leone, dar şi ale unui alt lucru, obiectul care ocupa centrul oricărei scene, cel care trebuie evitat mai presus ca orice...
În clipa când apar aceste fulgere imagistice, le trimite înapoi. Pare un exerciţiu de magie. El face exerciţii de magie, magie bună. Ştie foarte bine că aceste isprăvi cu gonitul imaginilor reprezintă o formă de autoprotecţie, iar dacă motivele din spatele nevoii sale pentru această, magie protectoare rămân neclare, nevoia e-un motiv suficient. Când tre' să-ţi faci omletă, tre' să baţi ouăle, ca să cităm acea autoritate supremă, Ducele Wayne.
Jack Sawyer are mai multe pe cap decât irelevanţele sugerate de-o voce care a rostit în somn cuvântul „poliţist” în forma lui copilărească.
Și pe aceste probleme îşi doreşte să le poată trimite înapoi prin executarea unui truc de magie, însă afurisitele probleme refuză să dispară; îi dau târcoale ca un trib de viespi.
Una peste alta, nu se descurcă atât de bine, Jack al nostru.
Măsoară timpul şi se holbează la ouă, care nu-i mai par tocmai în regulă, deşi n-ar putea spune de ce. Ouăle se opun interpretării. Ouăle sunt cele mai puţin importante. La periferia câmpului său vizual, titlul de pe prima pagină din La Riviere Herald pare să se ridice de pe foaia tipărită şi să plutească spre el. PESCARUL ÎNCĂ ÎN LIBERTATE ÎN...
Nu, ajunge; se întoarce complet cu spatele, convins de îngrozitoarea idee că el însuşi a provocat toată treaba asta cu Pescarul. Cum ar fi să fie ÎN STATEN ISLAND sau ÎN BROOKLYN, unde adevăratul Albert Fish, un dezaxat chinuit cum altul nu s-a mai văzut, şi-a găsit două dintre victime?
Treburile astea îl îngreţoşează. Doi copii morţi, fata familiei Freneau dată dispărută şi probabil moartă, părţi ale corpului mâncate, un lunatic care-l copiază pe Albert Fish... Dale a insistat să-l atace cu informaţii. Amănuntele i-au intrat în minte ca o infecţie. Cu cât află mai multe - şi pentru un om care vrea să rămână neatins de evenimente, Jack a aflat uimitor de multe lucruri -, cu atât mai multe otrăvuri îi plutesc prin sânge, distorsionându-i simţurile.
Venise în valea Norway fugind de-o lume care se devenise brusc nestatornică şi elastică, parcă lichefiindu-se sub presiunea termică. În ultima sa lună la Los Angeles, presiunea termică devenise insuportabilă. Potenţiale lucruri groteşti pândeau în spatele geamurilor întunecate şi-n spaţiile dintre clădiri, ameninţând să prindă formă. În zilele libere, senzaţia că zoaiele apei de spălat vase îi ung plămânii îl făcea să icnească după aer şi să se lupte cu greaţa, aşa că lucra fără oprire, rezolvând astfel mai multe cazuri ca niciodată.
(Diagnosticul pe care şi-l pusese singur era că-l afecta munca pe care o făcea, însă nu putem nicicum da vina pe căpitan că a fost uluit aflând de demisia geniului.)
Evadase în ungherul ăsta neştiut din inima ţării, acest adăpost, acest rai la marginea unei pajişti galbene, izolat de lumea ameninţării şi-a nebuniei, izolat la distanţă de mai bine de treizeci de kilometri de French Landing, izolat la o distanţă bunicică până şi de drumul văii Norway. Totuşi, straturile de izolare nu reuşiseră să-şi îndeplinească menirea.
Lucrurile de care încearcă să scape colcăie din nou în jurul său, aici în fortăreaţa sa. Dacă s-ar lăsa pradă fanteziilor egocentrice, ar trebui să tragă concluzia că lucrurilor de care a fugit le-au trebuit trei ani să-i ia urma şi că, în cele din urmă, îl găsiseră.
În California, rigorile meseriei îl copleşiseră; acum, tulburările Wisconsinului de Vest trebuie ţinute la respect.
Uneori, noaptea târziu, se trezeşte cu ecoul micuţei voci otrăvite care se vaită: Gata cu ţopilia, nu mai vreau, prea aproape, prea aproape. Ce era prea aproape, la asta Jack Sawyer refuză să caute răspuns; ecoul dovedeşte că trebuie neapărat să evite orice altă contaminare.
Veşti rele pentru Dale, o ştie bine, şi regretă deopotrivă neputinţa sa de-a ajuta la anchetă şi de a-şi explica refuzul prietenului său. Fundul lui Dale e la bătaie, nu încape îndoială în privinţa asta. E-un şef de poliţie bun, mult prea bun pentru French Landing, însă a judecat greşit mişcările politice şi i-a lăsat pe cei de la centru să-i întindă o cursă. Cu toată aparenţa lor de respect pentru autoritatea locală, detectivii Brown şi Black se dăduseră la fund, făcuseră un pas în lateral şi-i dăduseră voie lui Dale Gilbertson, care credea că aceştia îi fac un favor, să-şi pună laţul de gât.
Păcat, dar Dale tocmai a aflat că stă pe-un eşafod cu un sac negru tras peste cap. Dacă Pescarul mai omoară un singur copil... Ei bine, Jack Sawyer îşi trimite regretele sale cele mai profunde. Acum nu poate face un miracol, scuze. Jack are pe cap probleme mai presante.
Penele roşii, de pildă. Din-acelea mici. Penele micuţe şi roşii îl preocupă mult mai mult pe Jack, şi l-au preocupat, în pofida încercărilor sale de-a le alunga prin magie, cu o lună înainte să înceapă crimele. Într-o dimineaţă, pe când ieşea din dormitor şi pornea pe scări în jos să-şi pregătească micul dejun, o singură pană roşie, una mai mică decât degeţelul unui bebeluş, a părut să plutească din tavanul înclinat din capul scărilor. În urma ei, au mai venit spre el alte două sau trei.
O bucată ovală de tencuială lată de cinci centimetri a părut să clipească şi să se deschidă ca un ochi, iar ochiul a eliberat o jerbă densă şi groasă de pene care s-au desprins din tavan ca aruncate printr-un pai. O explozie de pene, un uragan de pene, i-a căzut peste piept, peste braţele ridicate, peste cap.
Dar asta...
Asta nu s-a întâmplat niciodată.
S-a întâmplat altceva, şi-i luase un minut sau două să priceapă ce. Un neuron năbădăios a dat un rateu. Un receptor mental a înghiţit substanţa chimică nepotrivită sau a înghiţit prea mult din substanţa care trebuia.
Comutatoarele care activau noaptea conductoarele de imagine au reacţionat la un semnal fals şi-au produs un vis în stare de veche. Visul acesta a părut o halucinaţie, însă halucinaţii aveau beţivii cu creierul îmbibat de alcool, dependenţii de droguri şi nebunii, mai ales schizofrenicii paranoici, cu care Jack avusese de-a face de multe ori în cursul vieţii sale de ţopilist. El nu se încadra în niciuna dintre categoriile acestea, nici măcar în ultima. Ştia sigur că nu era schizofren-paranoic sau orice alt soi de nebun. Dacă credeai că Jack Sawyer era nebun, nebunul erai tu. El are sută la sută încredere (sau cel puţin nouăzeci şi nouă la sută) în sănătatea sa mentală.
Deoarece nu suferă de halucinaţii, penele trebuie să-i fi căzut în cap într-un vis cu ochii deschişi. Singura altă explicaţie implică realitate, iar penele n-au avut nici-o legătură cu realitatea. Ce fel de lume ar fi asta dacă ni s-ar putea întâmpla asemenea lucruri?
Pe nepusă masă, George Rathbun urlă:
- Mă doare să spun asta, sincer mă doare, căci iubesc buna noastră echipă Brew, ştiţi bine c-o iubesc, dar vin vremuri când iubirea trebuie să strângă din dinţi şi să accepte o realitate dureroasa - să luăm ca exemplu starea deplorabilă a aruncătorilor noştri. Bud Selig, o, aici Houston. Poţi, rogu-te, să te întorci imediat pe pământ? Şi un orb ar putea arunca mai multe mingi valabile decât adunătura aia de TOLOMACI, RATAŢI ŞI AIURIŢI!
Bunul şi bătrânul Henry.
Henry îl joacă atât de bine pe George Rathbun încât chiar îi vezi petele de sudoare de la subsuori. Însă cea ai bună născocire a lui Henry - după părerea lui Jack - trebuie să e întruchiparea aia în ton cu
vremurile, degajată şi influentă a lui Henry Shake („şeicul, şarmul, şocul Arabiei”), care poate, dacă are dispoziţia necesară, să-ţi spună ce culoare aveau şosetele lui Lester Young în ziua când a înregistrat Shoe Shine Boy şi Lady Be Good şi să descrie interiorul a două duzini de cluburi de jazz faimoase, dar majoritatea demult sucombate.
...şi înainte să ne cufundăm în foarte răcoroasa, foarte frumoasa, foarte simpatica muzică şoptită într-o duminică la Village Vanguard de Bill Evans Trio, ar trebui să aducem un prinos de respect celui de-al treilea ochi, ochiul lăuntric.
Haideţi să onorăm ochiul lăuntric, ochiul imaginaţiei. E târziu într-o după-amiază încinsă de iulie în Greenwich Village, New York City. Pe Seventh Avenue South inundată de soare, intrăm la umbra marchizei de la Vanguard, deschidem o uşă albă şi înaintăm de-a lungul unor scări lungi şi înguste spre o peşteră subterană încăpătoare. Muzicanţii urcă pe scenă. Bill Evans se aşază pe banca pianului şi înclină din cap spre public. Scott LaFaro îşi îmbrăţişează basul. Paul Motian îşi ridică periuţele.
Evans lasă capul jos, jos de tot, şi pune mâinile pe clape.
Pentru cei care au privilegiul să se afle acolo, nimic nu va mai fi ca înainte.
My Foolish Heart de Bill Evans Trio, live la Village Vanguard, pe 25 iunie 1961. Eu sunt gazda dumneavoastră, Henry Shake - şeicul, şarmul, şocul Arabiei.
Zâmbind, Jack toarnă ouăle bătute în tigaie, le amestecă de două ori cu furculiţa şi reduce puţin flacăra aragazului. Îi trece prin gând că a uitat să pună de cafea. Ducă-se. Cafeaua e ultimul lucru de care are nevoie; poate bea suc de portocale.
O privire spre prăjitorul de pâine îi spune că a uitat şi să prăjească pâinea de dimineaţă. Chiar are nevoie de pâine prăjită, să fie absolut necesară pâinea prăjită. Gândeşte-te la unt, gândeşte-te la bucăţile de colesterol care aşteaptă să-ţi înfunde arterele. Omleta e-un risc destul de mare; de fapt, are senzaţia că a spart mult prea multe ouă. Acum Jack nu-şi mai amin-teste nici de ce-a vrut să mănânce omletă.
Rareori mănâncă omletă. De fapt, înclină să cumpere ouă dintr-un simţ al datoriei trezit o cele două şiruri de adâncituri pentru ouă din partea de sus a uşii de la frigider.
Dacă oamenii n-ar trebui să cumpere ouă, de ce erau dotate frigiderele cu suport pentru ouă?
Strecoară o spatulă pe sub marginile omletei tot mai tare, dar încă lichidă, înclină tigaia să o trimită într-o parte, toarnă ciupercile şi arpagicul, după care rulează amestecul rezultat.
Bun. Arată bine. Patruzeci de minune voluptuoase de libertate se întind înaintea sa. În ciuda tuturor lucrurilor, pare să funcţioneze destul de bine. Controlul nu reprezintă o problemă în cazul de faţă.
Desfăcut pe masa din bucătărie, La Riviere Herald îi reţine privirea. A uitat de ziar. Ziarul însă n-a uitat de el şi-şi cere porţia cuvenită de atenţie. PESCARUL ÎNCĂ ÎN LIBERTATE ÎN şi aşa mai departe. CERCUL ARCTIC ar fi frumos, dar nu, se apropie de masă şi vede că Pescarul rămâne cu încăpăţânare o problemă locală. De sub titlu, numele lui Wendell Green sare şi-i rămâne în ochi ca o pietricică.
Wendell Green e-un parazit inteligent şi omniprezent, o sursă neîntreruptă de iritare. După ce citeşte primele două paragrafe din articolul lui Green, Jack mormăie şi se loveşte cu mâna peste ochi.
Sunt orb, faceţi-mă arbitru!
Wendell Green are încrederea de sine a unui atlet-erou de provincie care n-a plecat niciodată de acasă. Înalt, expansiv, cu un ciuf de păr roş-blond cârlionţat şi-un pântece senatorial, Green se plimbă ţanţoş prin barurile, sălile de judecată şi tribunele publice din La Riviere şi comunităţile învecinate, împărţind din şarmul său spoit. Wendell Green e-un reporter care ştie să se poarte ca atare, un jurnalist de modă veche, marea podoabă a ziarului Herald.
Cu ocazia primei lor întâlniri, marea podoabă i-a făcut lui Jack impresia unui făţarnic de mâna a treia şi, de atunci încoace, n-a găsit nici un motiv să-şi revizuiască impresia.
Wendell Green nu-i inspiră încredere. După părerea lui Jack, faţada sociabilă a reporterului ascunde o capacitate limitată de înşelătorie. Green e-un lăudăros pozând în faţa unei oglinzi, însă un lăudăros şiret, iar creaturile de genul ăsta ar face orice ca să-şi atingă scopul.
După arestarea lui Thornberg Kinderling, Green i-a solicitat un interviu. Jack l-a refuzat, aşa cum a refuzat şi cele trei invitaţii care au urmat mutării sale pe drumul văii Norway. Refuzurile sale nu l-au împiedicat pe reporter să însceneze ocazionale întâlniri „accidentale”.
În ziua de după descoperirea corpului lui Amy St Pierre, Jack a ieşit dintr-o curăţătorie de pe Chase Street cu o cutie de cămăşi proaspăt spălate la subsuoară, a dat să se îndrepte spre maşină şi-a simţit o mână strângându-i cotul.
A întors capul şi-a zărit, contorsionată într-un rânjet de falsă încântare, rumena mască publică a lui Wendell Green.
„Hei, hei, Holly.” Un surâs afectat de ştrengar. „ Vreau să zic, locotenente Sawyer. Mă bucur c-am dat peste tine. Aici îşi aduci cămăşile la spălat? Lucrează bine?”
„Dacă nu te deranjează nasturii rupţi.”
„Bună poantă. Eşti un tip comic, locotenente. Lasă-mă să-ţi vând un pont. Spălătoria De încredere, pe Third Street în La Riviere? Sunt la înălţimea numelui. Nema rupt, nema stricat. Dacă vrei să ai cămăşile spălate ca la carte, du-te întotdeauna la un gălbejit. Sam Lee, încearcă la el, locotenente.”
„Nu mai sunt locotenent, Wendell. Spune-mi Jack sau domnul Sawyer. Spune-mi şi Hollywood, nu-mi pasă. Iar acum...”
S-a dus spre maşină şi Wendell Green l-a însoţit.
„Putem schimba câteva cuvinte, locotenente? Scuze, Jack? Şefu' Gilbertson ţi-e prieten apropiat, ştiu, dar cazul ăsta tragic... o fetiţă, din câte se pare mutilată, oribile lucruri... nu ne-ai putea ajuta cu experienţa ta, să te implici, să ne oferi privilegiul gândurilor tale?”
„Vrei să ştii care sunt gândurile mele?”
„Orice-mi poţi spune, amice.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu