Destine furate, Harlan Coben

...............................................................................
                                     2-8

              Nu avea să afle niciodată răspunsul al această întrebare.

    Spencer trimisese același mesaj și altor câtorva persoane. Prieteni apropiați. La ei îi spusese Spencer că se duce. Să iasă în oraș cu Clark, Adam și Olivia. Dar niciunul dintre ei nu-l văzuse. Spencer nu-și făcuse apariția. Ieșise singur în oraș. Avea pastilele cu el - le furase de acasă - și înghițise mult prea multe dintre acestea, fiindcă ceva era prea mult și fiindcă dorea să o termine cu viața asta.

    Murise singur pe acoperișul acela.

    Daniel Huff, șeful poliției din oraș, care avea un băiat de vârsta lui Spencer, pe nume DJ, cu care fiul ei fusese amic, bătuse la ușa ei. Își aduse aminte cum deschisese ușa și cum leșinase când văzuse fața polițistului.

    Betsy clipi de mai multe ori ca să-și limpezească ochii de lacrimi. Încercă să se concentreze din nou asupra imaginilor în care băiatul ei era încă în viață.

    Și deodată, așa, pur și simplu, pe ecran apăru pentru câteva clipe o poză care schimbă totul.

    Inima lui Betsy se opri.

    Imaginea dispăruse la fel de repede cum apăruse. Alte poze continuau să se așeze deasupra ei. Își puse mâna la piept și încercă să-și limpezească gândurile. Fotografia.

    Cum putea ajunge din nou la acea fotografie?

    Clipi din nou de mai multe ori. Trebuia să se gândească.

    OK, să o luăm încetișor. Imaginea făcea parte dintr-un slide show online. Succesiunea pozelor avea să se reia la un moment dat. Trebuia doar să aștepte. Dar cât timp avea să treacă până când fotografia o să apară din nou? Și atunci? Avea să dispară la fel de repede, rămânând pe ecran doar câteva secunde. Ori, ea trebuia să o analizeze pe îndelete.

    Putea oare să blocheze imaginea pe ecran în momentul în care avea să apară din nou?

    Trebuia să existe vreo cale.

    Se uită cu atenție cum se roteau imaginile, însă nu apărea ceea ce căuta ea. Ea o dorea pe cea care îi trezise amintirile.

    Cea cu încheietura bandajată.

    Îi revenise în minte meciul acela de baschet din clasa a șaptea, fiindcă își amintise ceva ciudat. Nu se gândise la același lucru și cu câteva minute înainte? La faptul că Spencer avusese mâna bandajată? Ba da, bineînțeles. Fiindcă tocmai acest detaliu fusese catalizatorul.

    Pentru că, în ziua de dinaintea morții lui Spencer, se întâmplase ceva similar.

    Căzuse și își rănise din nou încheietura mâinii. Ea se oferise din nou să-l bandajeze, la fel cum făcuse în clasa a șaptea. Spencer o rugase însă să-i cumpere un bandaj elastic. Și ea îi luase așa ceva. Spencer avea la mână bandajul elastic în ziua în care se sinucisese.

    Purta un astfel de bandaj pentru prima și - evident - ultima oară.

    Făcu clic pe slide show. Asta o conduse către un alt site, slide.com, unde i se ceru parola. La naiba. Un site creat, probabil, de către unul dintre copii. Se gândi câteva clipe. Prea multe măsuri de securitate n-ar avea niciun rost într-un astfel de site, nu? Era ceva ce creai pentru ca ceilalți colegi să pună acolo fotografiile pe care le aveau.

    Așa că parola trebuia să fie ceva simplu.

    Tastă SPENCER și apoi OK.

    Avu noroc.

    Toate fotografiile se aflau acum în fața ei sub forma unor pictograme. Conform informațiilor din titlu, era vorba despre 127 de imagini. Cercetă rapid pictogramele până ajunse la cea pe care o căuta. Mâna îi tremura atât de tare încât de-abia reuși să aducă cursorul mouse-ului pe imagine. Reuși după un timp și făcu clic stânga. 

    Fotografia apăru mărită pe ecran.

    Încremeni cu ochii la ea.

    Spencer din fotografia aceea zâmbea, însă era cel mai trist zâmbet pe care-l văzuse ea vreodată. Era transpirat; fața lui avea strălucirea unui exaltat. Arăta de parcă ar fi fost băut și învins. Purta tricoul acela negru cu care fusese găsit pe acoperiș. Avea ochii roșii - oare din cauza băuturii sau a drogurilor sau, pur și simplu, din cauza blițului? Spencer avusese niște ochi albaștri foarte frumoși, deschiși la culoare. Blițul îl făcea întotdeauna să arate ca un demon. Era undeva afară, așa că, probabil, poza fusese făcută seara sau noaptea.

    În noaptea aceea.

    Spencer avea o sticlă de bere în mână și acolo, pe aceeași mână, se vedea bandajul elastic.

    Betsy îngheță. Nu exista decât o singură explicație.

    Fotografia fusese făcută în noaptea în care murise Spencer.

    Și, uitându-se cu atenție la fundalul fotografiei, a înțeles și altceva.

    Spencer nu fusese acolo singur.  

                                                  7.

                      Așa cum făcuse în aproape fiecare zi de lucru din ultimii zece ani, Mike se trezi la ora cinci dimineața. Făcu mai multe exerciții fizice timp de o oră. Plecă apoi cu mașina spre New York, traversă podul George Washington și ajunse la Centrul de transplant al Spitalului Presbyterian cu puțin înainte de ora șapte.
    Își puse imediat halatul alb și începu vizita de dimineață a pacienților. Existase o perioadă în care avusese senzația că totul devine un fel de rutină. Zilele nu se diferențiau prea mult una de cealaltă, însă Mike reușise să treacă peste asta, gândindu-se mereu cât de importantă era prezența doctorului pentru persoana imobilizată la pat.
    Te afli într-un spital. Chiar și numai atât e suficient pentru a te face să-ți fie frică și să te simți vulnerabil. Ești și bolnav. Poate chiar pe moarte, iar singura persoană care stă între tine și o suferință și mai mare, între tine și moarte, este doctorul.
    Nu este cumva normal ca doctorul să înceapă să creadă că e un fel de Dumnezeu?
    Opinia lui Mike era că, uneori, este chiar recomandat să crezi acest lucru. Din moment ce reprezinți atât de mult pentru pacientul tău, este normal să te comporți potrivit așteptărilor sale.
    Existau destui doctori care transformau vizita în ceva foarte oficial și rapid. Avusese și Mike astfel de impulsuri uneori. Adevărul era că, dacă acordai toată atenția de care erai în stare, când trăgeai linia, constatai că nu era vorba decât de un minut sau două în plus pentru fiecare pacient. Așa că îi asculta cu răbdare pe toți, îi ținea de mână, dacă acest lucru era necesar sau păstra o anumită distanță - în funcție de fiecare pacient și de modul în care îi citea.
    Se întoarse în birou pe la nouă. Primul pacient sosise deja. Lucille, asistenta medicală de la cabinetul său, probabil că făcea pregătirile necesare pentru consultație. Asta însemna că mai avea cam zece minute disponibile în care putea să treacă în revistă fișele și rezultatele analizelor care veniseră în timpul nopții. Își aminti de vecina sa și începu să caute grăbit pe calculator rezultatele analizelor pentru tânărul Loriman.
    Nu reuși să găsească nimic.
    I se păru destul de ciudat.
    Un petic de hârtie de culoare roz îi atrase atenția. Cineva lipise un post-it pe telefonul său.

             Te rog să mă cauți
                       Ilene

    Ilene Goldfarb, șefa secției de transplant a spitalului, era partenera sa în cele mai multe intervenții chirurgicale. Se cunoscuseră pe când își făceau rezidențiatul și acum locuiau în același oraș. Se putea spune că sunt prieteni, însă nu apropiați, ceea ce făcea ca parteneriatul să funcționeze foarte bine. Casele lor se aflau, probabil, la mai puțin de patru kilometri distanță, copiii lor frecventau aceleași școli, cam asta era tot.
    Nu aveau hobby-uri comune, nu aveau nevoie să socializeze, însă relația lor profesională se baza pe o deplină încredere și respect.
    Ai un prieten doctor și vrei să-l pui la încercare? Pune-i întrebarea asta: dacă copilul tău ar fi bolnav, la ce doctor l-ai duce?
     Răspunsul lui Mike era Ilene Goldfarb. Și asta spunea totul despre competențele ei în domeniul medical.
    Doctorul porni pe coridor, pășind fără zgomot pe mocheta de culoare gri.
    Reproducerile de pe pereți erau plăcute, liniștitoare, simple, tipul de imagini pe care le găsești pe holurile unui hotel fără prea mari pretenții. Mike și Ilene doriseră ca întreaga secție să insufle ideea: toate astea sunt numai și numai pentru binele pacienților. În propriile lor cabinete, nu afișau pe pereți decât diplomele medicale și câteva aprecieri din partea pacienților, fiindcă acestea aveau un efect reconfortant asupra celor ce intrau acolo. Nimic personal - nici fotografii de familie, nici vreun suport pentru creioane făcut de copii.
    De multe ori, într-un astfel de cabinet afli că fiul sau fiica ta e pe moarte. Nu ar fi prea bine ca în astfel de momente să vezi o imagine zâmbitoare cu copilul sănătos al altcuiva. Pur și simplu, nu suporți să vezi așa ceva.
    - Bună ziua, domnule doctor.
    Mike se întoarse. Era Hal Goldfarb, băiatul lui Ilene. Era elev în ultimul an de liceu, cu doi ani mai mare decât Adam. Aplicase deja pentru Princeton și se pregătea pentru Medicină. Reușise să obțină o aprobare de la școală să facă practică la ei trei dimineți pe săptămână.
    - Bună, Hal. Cum mai merge școala?
    Băiatul îi răspunse cu un zâmbet larg:
    - Mă mențin pe linia de plutire.
    - Să fii în ultimul an de liceu și să fii deja admis la universitate - asta e deci definiția cea mai recentă a conceptului „linie de plutire”.
    - V-ați prins.
    Hal avea pe el niște pantaloni kaki și o cămașă albastră și Mike nu se putu abține să nu remarce cu o oarecare invidie contrastul dintre această ținută și hainele în permanent negre ale lui Adam. Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Hal îl întrebă:
    - Ce mai face Adam?
    - E bine.
    - Nu l-am mai văzut în ultima vreme.
    - Poate că ar trebui să-i mai dai și tu un telefon, spuse Mike.
    - Da, ar trebui. Ar fi grozav să ieșim undeva împreună.
    Mike nu făcu nicio remarcă.
    - Mama e în cabinet? întrebă el într-un sfârșit.
    - Da. E singură.
    Ilene ședea la birou. Era o femeie micuță, cu oase delicate. Excepție făceau degetele puternice ca niște gheare de pasăre de pradă. Își ținea părul șaten strâns la spate într-o coadă de cal severă. Ochelarii cu ramă groasă te făceau să te întrebi dacă ai în față un șoarece de bibliotecă sau o femeie la curent cu ultima modă.
    - Bună, zise Mike.
    - Bună.
    Mike ridică mâna în care ținea post-it-ul roz.
    - Ce s-a întâmplat?
    Ilene răsuflă prelung.
    - Avem o mare problemă.
    Mike se așeză.
    - Cu ce?
    - Cu vecinul tău.
    - Loriman?
    Ilene încuviință din cap.
    - Testele de compatibilitate n-au ieșit bine?
    - Au ieșit foarte ciudat, răspunse ea. Trebuia însă să se întâmple mai devreme sau mai târziu. Sunt surprinsă doar că este primul nostru caz de acest fel.
    - Vrei să-mi explici și mie despre ce e vorba?
    Ilene Goldfarb își scoase ochelarii și duse la buze capătul unui braț.
    - Cât de bine cunoști tu familia asta?
    - Locuiesc chiar alături de noi.
    - Sunteți apropiați?
    - Nu. Dar, ce legătură are asta cu boala băiatului?
    - S-ar putea să avem aici un fel de dilemă etică.
    - Ce vrei să spui?
    - S-ar putea ca dilemă să fie un cuvânt greșit.
    Ilene se uita în gol, vorbind parcă mai mult cu sine însăși decât cu Mike.
    - Mai degrabă, un fel de graniță etică destul de neclară.
    - Ilene?
    - Da?
    - Ce tot spui tu acolo?
    - Mama lui Lucas Loriman va veni aici în mai puțin de jumătate de oră, zise Ilene.
    - M-am întâlnit cu ea ieri.
    - Unde?
    - Pe peluza din fața casei. În ultima vreme, își face destul de des treabă pe acolo când ajung eu acasă.
    - Nu mă miră.
    - De ce spui asta?
    - Îl cunoști pe soțul ei?
    - Pe Dante? Da.
    - Și?
    Mike ridică din umeri.
    - Ce se întâmplă, Ilene?
    - E ceva în legătură cu Dante, răspunse ea.
    - Ce-i cu el?
    - Nu e tatăl biologic al băiatului.
    Scurt și cuprinzător. Mike rămase fără grai câteva secunde.
    - Glumești, fără îndoială.
    - Exact, asta fac. Doar mă știi, sunt cea mai mare glumeață din lume. A fost bună, nu?
    Mike căzu din nou pe gânduri. Nu o întrebă dacă era sigură sau dacă nu voia să mai facă niște teste suplimentare. Era sigur acum că ea luase deja în considerare toate posibilitățile. Ilene avea dreptate și în celălalt aspect - era surprinzător că ei nu se mai întâlniseră până atunci cu o astfel de situație. La două etaje mai jos, în clădire, se afla laboratorul de genetică. Unul dintre doctorii de acolo îi spusese lui Mike că, potrivit studiilor probate prin teste, peste zece la sută dintre bărbați creșteau copii, care, fără ca ei să știe, nu erau biologic ai lor.
    - Și care e reacția ta la ce ți-am spus?
    - Uau?
    Ilene dădu ușor din cap.
    - De asta am fost întotdeauna de acord să lucrez în echipă cu tine, fiindcă te pricepi foarte bine la cuvinte.
    - Dante Loriman nu e un tip prea simpatic, Ilene.
    - Parcă aveam o bănuială.
    - Nu e bine deloc, zise Mike.
    - Nici starea copilului nu e bună.
    Grozăvia descoperirii umpluse parcă întreaga încăpere.
    Interfonul începu să bâzâie.
    - Doamna doctor Goldfarb?
    - Da.
    - Susan Loriman e aici. A venit mai devreme.
    - A venit cu băiatul?
    - Nu, răspunse asistenta. E cu soțul dânsei.

                   - Ce naiba cauți aici?
    Detectivul-șef Loren Muse ignoră întrebarea și se îndreptă spre cadavru.
    - Dumnezeule, zise în șoaptă unul dintre bărbații în uniformă, uite ce i-a făcut din față.
    Toți patru priveau acum în tăcere. Cei doi în uniformă erau polițiștii care ajunseseră primii la locul faptei. Al treilea bărbat era detectivul de la Omucideri care preluase cazul, un burtos sictirit care își număra anii rămași până la pensie, pe nume Frank Tremont. Loren Muse, detectiv-șef în districtul Essex, singura femeie din grup, era cu aproape un cap mai scundă decât ceilalți.
    - E clar, făcu Tremont.
    Muse îi aruncă o privire întrebătoare.
    - O târfă care a încasat-o, chicoti bărbatul fără să se uite la ea.
    Muse se încruntă. Mai multe muște bâzâiau pe deasupra grămezii de oase și carne ce fusese odată o față omenească. Nu mai rămăsese nimic din nas sau din ochi, nici gura nu se mai putea distinge.
    - E ca și cum cineva i-ar fi băgat fața într-o mașină de tocat carne, zise unul dintre polițiștii în uniformă.
    Loren Muse cerceta acum restul trupului. Îi lăsă în pace pe cei doi în uniformă să-și continue comentariile lor uimite. Unii oameni vorbesc așa fără rost doar ca să se descarce nervos. Muse nu făcea parte dintre aceștia. Cei doi nu îi acordau nicio atenție.
    La fel de respectuos se purta și Tremont. Ea îi era superioară în grad, de fapt, le era superioară tuturor celor aflați acolo și putea simți valul de resentimente ce venea dinspre ei la fel ca umiditatea din atmosferă.
    - Dumneata, Muse.
    Era Tremont. Se uită la el cum stătea acolo proțăpit în costumul acela maro, cu burta care îi ieșea în față, semn al nenumărate seri petrecute la bar. Era un individ de care nu-i plăcea deloc. În media, apăruseră niște informații cum că multă lume se arăta nemulțumită din cauza promovării ei în funcția de detectiv-șef în districtul Essex.
    Majoritatea articolelor erau semnate de un reporter pe nume Tom Gaughan, care, din întâmplare, era căsătorit cu sora lui Tremont.
    - Ce este, Frank?
    - Te-am mai întrebat și înainte – ce naiba cauți aici?
    - Trebuie să-ți dau ție explicații?
    - Eu am ajuns aici primul.
    - Da, ai dreptate.
    - Și nu am nevoie de tine să mă supraveghezi.
    Frank Tremont era un ticălos incompetent, însă, datorită numeroaselor sale relații personale și a anilor petrecuți în serviciu, greu de pus la punct. Muse îl ignoră. Se aplecă să se uite mai bine la bucata de carne unde fusese odată fața.
    - Ați găsit vreun act de identitate? întrebă ea.
    - Nu. Nici poșetă, nici portofel.
    - Probabil furate, sugeră unul dintre polițiștii în uniformă.
    Ceilalți masculi încuviințară mișcând grav din cap.
    - E opera unei bande, zise Tremont. Ia uitați-vă aici.
    Le arătă cu degetul o bandană de culoare verde ce ieșea din pumnul femeii.
    - E posibil să fie gașca aia nouă de negri care își spun Al Qaeda, interveni alt bărbat în uniformă. Ăia poartă verde.
    Muse se ridică în picioare și începu să dea ocol cadavrului ca să-l poată examina mai bine. Sosise și dubița medicului legist. Cineva delimitase deja locul cu o bandă de culoare galbenă. Mai mult de zece prostituate se apropiaseră deja de zonă și-și întindeau gâturile să vadă mai bine.
    - Pune-i pe ăștia în uniformă să înceapă să vorbească cu fetele care lucrează aici, spuse Muse. Să aflăm măcar numele străzii.
    - Nu zău?
    Frank Tremont oftă ca un actor de dramă.
    - Nu crezi că m-am gândit deja la chestiile astea?
    Loren Muse nu zise nimic.
    - Hei, Muse.
    - Ce e, Frank?
    - Nu-mi place să te văd pe aici.
    - Nici mie nu-mi place că porți curea maro la pantofi negri. Așa că trebuie să ne resemnăm amândoi.
    - Nu e corect.
    Muse știa că, până la un punct, bărbatul din fața ei avea dreptate. Adevărul era că îi plăcea la nebunie munca în noua sa poziție de detectiv-șef. Nu împlinise încă patruzeci de ani și era prima femeie care primea o astfel de recunoaștere. Era foarte mândră.
    Ceea ce îi lipsea însă era experiența în munca de teren, mai ales în cazurile de omucideri. Așa că se implica ori de câte ori avea posibilitatea, în special în cazuri unde la cârma investigațiilor se aflau incompetenți ca Frank Tremont.
    Tara O’Neill, medicul legist, ajunse la locul unde se afla cadavrul și îi alungă de acolo pe polițiștii în uniformă.
    - Sfinte Dumnezeule! șopti ea.
    - La fel am reacționat și noi, doamnă doctor, zise Tremont. Am nevoie urgentă de amprente ca să le verific.
    Doctorița încuviință din cap.
    - Mă duc să ajut și eu la interogarea fetelor, iar apoi o să port niște discuții cu câțiva dintre șefii bandelor de pe aici, spuse Tremont. Asta, bineînțeles, dacă ești de acord, șefa.
    Muse nu răspunse.
    - E o târfă moartă, Muse. Nu e mare lucru pentru tinerele de aici. Nici pe departe ceva care să apară pe prima pagină a ziarelor. Nu e o prioritate.
    - De ce spui că femeia asta nu e o prioritate?
    - Cum?
    - Ai spus că nu e ceva care să apară pe prima pagină a ziarelor. Am înțeles asta. Și apoi ai spus „nu e o prioritate”. De ce nu?
    Pe fața lui Tremont apăru un zâmbet disprețuitor.
    - A, da, scuzele mele. O târfă ucisă este prioritatea numărul unu. O tratăm ca și cum ar fi vorba despre soția guvernatorului.
    - Vezi, Frank, din cauza acestei atitudini a ta mă aflu eu aici.
    - Da, sigur, de asta. Dă-mi voie să-ți spun cum e privită moartea unei târfe.
    - Lasă-mă să ghicesc: o caută singură cu lumânarea?
   - Nu. Ascultă-mă și poate înveți și tu ceva: dacă nu vrei să ajungi moartă într-un tomberon de gunoi, nu te fâțâi prin Cartierul Târfelor.
    - Poate că ar trebui să pui să ți se scrie asta pe piatra de mormânt, zise Muse.
    - Nu mă înțelege greșit. O să-l prind pe psihopatul care a făcut asta. Însă hai să nu ne mai jucăm de-a prioritățile și titlurile în ziare.
    Tremont se apropie și mai mult, așa că burta lui ajunsese aproape lipită de trupul ei.
    Muse nu se dădu înapoi.
    - Cazul ăsta e al meu. Întoarce-te la birou și lasă munca de teren în seama celor care se pricep.
    - Sau?
    Tremont zâmbi.
    - Nu cred că ți-ai dori astfel de necazuri, domniță. Crede-mă pe cuvânt, zise el și plecă.
    Muse se întoarse spre locul unde se afla cadavrul. Medicul legist căuta ceva în geanta în care își ținea instrumentele și se prefăcea că nu auzise nimic.
    Muse își alungă din minte figura lui Tremont și începu să studieze cadavrul. Încerca să se concentreze și să analizeze totul ca o adevărată profesionistă. Faptele: victima era o femeie albă. Judecând după piele și structura corpului, părea să aibă în jur de patruzeci de ani, însă era posibil ca și viața dură de pe stradă să-și fi spus cuvântul aici.
    Niciun tatuaj vizibil.
    Nu avea nici față după care să fie recunoscută.
    Muse mai văzuse o singură dată așa ceva. Pe când avea douăzeci și trei de ani, efectuase un stagiu de șase săptămâni cu echipajele care patrulau pe autostrada New Jersey. Un camion intrase pe contrasens și se izbise într-o Toyota. La volanul Toyotei, se afla o fată de nouăsprezece ani care se întorcea din vacanță.
    Impactul fusese îngrozitor.
    După ce, după multă trudă, reușiseră să desfacă fiarele contorsionate, descoperiseră că fata nu mai avea față. La fel se întâmpla și cu femeia de aici.
    - Cauza morții? întrebă Muse.
    - Încă nu știu sigur. Însă cine a făcut asta e bolnav rău. Nu s-a mulțumit să-i rupă oasele. Pur și simplu, i le-a pisat până n-au mai rămas decât niște așchii din ele.
    - Cu cât timp în urmă?
    - Cam cu zece, douăsprezece ore în urmă. Nu a fost ucisă aici. Am găsit foarte puțin sânge.
    Muse știa deja asta. Examină hainele prostituatei - topul de culoare roz, fusta scurtă din piele, sandalele cu tocuri cui.
    Clătină din cap.
    - Ce s-a întâmplat?
    - Ceva nu e în regulă aici, spuse Muse.
    - Ce vrei să spui?
    Telefonul începu să-i vibreze. Se uită pe ecran și văzu că o suna șeful ei, Paul Copeland, procurorul districtual. Întoarse capul spre Frank Tremont. Acesta rânji și îi făcu semn cu mâna.
    - Salut, Cope, răspunse ea.
   - Ce faci acolo?
    - Investigații la locul crimei.
    - Și-l calci pe bătături pe un coleg.
    - Mi-e subordonat.
    - Un subordonat care poate să ne facă foarte multe greutăți.
    - Dar eu sunt șefa lui, nu?
    - Frank Tremont are de gând să facă scandal. Vrea să aducă media pe capul nostru, să-i ridice și pe ceilalți detectivi împotriva ta. Chiar avem nevoie de bătaia asta de cap acum?
    - Cred că da, Cope.
    - De ce spui asta?
    - Pentru că tratează acest caz într-un mod total greșit.

                                              8.

                  Primul care intră în cabinetul lui Ilene Goldfarb fu Dante Loriman, care îi strânse mâna lui Mike un pic cam prea ferm. Susan venea în urma lui. Ilene Goldfarb se ridică în picioare și rămase în spatele biroului. Își pusese din nou ochelarii. Se întinse peste masă și le strânse rapid mâna amândurora. Apoi se așeză și deschise plicul care se afla în fața ei.
    Dante se așeză imediat după doctoriță. În toată această perioadă nu-i aruncase nicio privire soției lui. Susan se așeză lângă el. Mike rămase în picioare în spate, unde cei doi nu îl puteau vedea. Își încrucișă brațele la piept și se sprijini de perete. Dante Loriman începu să-și suflece meticulos mânecile. Mai întâi, mâneca dreaptă, apoi, cea stângă. Se aplecă în față, sprijinindu-și coatele pe coapse și o privi pe Ilene într-un fel care parcă spunea că e pregătit să audă tot ce putea fi mai rău.
    - Deci? zise el.
    Mike o privea pe Susan Loriman. Femeia stătea dreaptă. Total nemișcată. Nefiresc de nemișcată. Ca și cum i-ar fi simțit privirea în ceafă, Susan își întoarse ochii ei frumoși spre el. Mike îi răspunse cu o privire cât mai neutră posibil. Se aflau pe terenul lui Ilene.
    El era un simplu spectator aici.
    Ilene continua să răsfoiască dosarul, deși devenise clar pentru toată lumea că nu o interesa ce scria acolo. La un moment dat, își puse brațele pe birou și își fixă privirea într-un punct situat undeva între cei doi părinți.
    - Am efectuat testele de compatibilitate necesare, începu ea.
    Dante o întrerupse.
    - Vreau să o fac eu.
    - Scuzați-mă, ce ați spus?
    - Vreau să-i dau eu un rinichi lui Lucas.
    - Nu sunteți compatibil, domnule Loriman.
    Pur și simplu.
    Mike o urmărea pe Susan Loriman. Era acum rândul ei să nu se lase să i se citească nimic pe față.
    - Oh, făcu Dante. Am crezut că tatăl...
    - Nu e totdeauna așa, spuse Ilene. Intervin mai mulți factori, așa cum cred că i-am explicat deja doamnei Loriman când ne-am văzut ultima oară. Situația ideală ar fi să avem o compatibilitate de șase antigeni. Dumneavoastră nu sunteți un candidat compatibil, domnule Loriman.
    - Dar eu? întrebă Susan.
    - Dumneavoastră sunteți mai potrivită. Nici în cazul dumneavoastră compatibilitatea nu este perfectă, însă sunteți mai potrivită. În mod normal, cele mai multe șanse de compatibilitate le are un frate sau o soră a bolnavului. Fiecare copil moștenește jumătate din antigenii săi de la fiecare părinte și există patru combinații posibile, formate din antigenii moșteniți. Pe scurt, un frate sau o soră are douăzeci și cinci la sută șanse să fie perfect compatibil, cincizeci la sută șanse să fie pe jumătate compatibil - cu doar trei antigeni și douăzeci și cinci la sută șanse să nu se potrivească deloc.
    - Și care e situația cu Tom?
    Tom era fratele mai mic al lui Lucas.
    - Din păcate, situația nu este deloc fericită. Dintre toți, soția dumneavoastră este persoana cea mai compatibilă pe care o avem până în prezent. Îl vom înscrie pe fiul dumneavoastră și în baza de date a transplantelor de rinichi de pe cadavre, să vedem dacă găsim un candidat mai bun, însă șansele sunt foarte mici. Doamna Loriman poate fi considerată drept un candidat suficient de bun, însă dacă vreți să știți părerea mea sinceră, nu este donatorul ideal.
    - De ce nu?
    - Compatibilitatea este de doar doi antigeni. Cu cât suntem mai aproape de șase, cu atât există mai multe șanse ca organismul fiului dumneavoastră să accepte noul rinichi. Cu cât se potrivesc mai bine antigenii, cu atât scad șansele ca el să-și petreacă restul vieții făcând dializă și tratamente medicamentoase.
    Dante își trecu nervos o mână prin păr.
    - Și acum ce facem?
    - Eu zic să mai așteptăm puțin. Cum v-am zis, îl înscriem și pe lista de așteptare. Vom mai căuta și, în acest timp, vom continua cu dializa. Dacă nu apare nimic mai bun, vom apela la doamna Loriman.
    - Dar dumneavoastră ați dori să găsim ceva mai bun, zise Dante.
   - Da.
    - Mai avem niște rude care ne-au spus că ar vrea să doneze un rinichi pentru Lucas, dacă e posibil.
Poate i-ați putea testa și pe ei.
    Ilene încuviință, dând din cap.
    - Faceți vă rog o listă - nume, adresa și care e legătura de sânge a fiecăruia cu fiul dumneavoastră.
    În încăpere se așternu tăcerea.
    - Doamnă doctor, cât de grav bolnav e? întrebă brusc Dante după care se răsuci și se uită în spate. Mike? Fii sincer cu noi. Cât de grav este?
    Mike se uită la Ilene. Aceasta încuviință cu o mișcare a capului.
   - E grav, spuse Mike.
    Se uitase fix la Susan. Aceasta își feri privirea.
    Cei patru continuară să discute încă vreo zece minute despre opțiunile pe care le aveau la îndemână, după care părinții lui Lucas plecară. După ce rămaseră singuri, Mike se așeză în fotoliul în care stătuse Dante și-și ridică palmele în sus. Ilene își făcea de lucru cu dosarele de pe birou.
    - Ce-i de făcut? întrebă Mike.
    - Ești de părere că ar fi trebuit să le spunem?
    Mike nu răspunse.
    - Datoria mea este să le tratez copilul. El este pacientul meu. Nu taică-său.
    - Deci tatăl nu are niciun drept în situația asta?
    - N-am spus asta.
    - Tu ești în posesia rezultatelor testelor. Ai descoperit ceva în legătură cu aceste teste și nu ai dezvăluit acest lucru pacientului.
    - Nu pacientului meu, contraatacă Ilene. Pacientul meu este Lucas Loriman, fiul.
    - Deci îngropăm tot ce am aflat?
    - Hai să te întreb ceva. Să presupunem că aș descoperi din nu știu ce test că doamna Loriman îl înșală pe domnul Loriman. Aș fi obligată să-i spun și lui chestia asta?
    - Nu.
    - Dar dacă aș afla că ea vinde droguri sau fură?
    - Cred că mergi prea departe, Ilene.
    - Nu zău!
    - Aici nu e vorba despre droguri sau furt.
    - Știu, dar în ambele cazuri este vorba despre ceva ce nu are nicio legătură cu sănătatea pacientului meu.
    Mike căzu pe gânduri.
    - Să presupunem că ai fi descoperit o problemă medicală în rezultatele analizelor lui Dante Loriman. Să zicem că ai fi descoperit că are leucemie. I-ai spune despre asta?
    - Bineînțeles.
    - Dar de ce? Așa cum ai arătat mai înainte, el nu e pacientul tău. Nu te privește ce are.
    - Haide, Mike, e ceva cu totul diferit. Treaba mea este să-l ajut pe pacientul meu - Lucas Loriman - să se facă sănătos. Sănătos din toate punctele de vedere, inclusiv mental. Nu-i așa că înainte de a face un transplant solicităm asistență psihiatrică pentru pacient? De ce? Fiindcă ne e teamă ca sănătatea lor mentală să nu aibă de suferit în astfel de condiții extreme. A crea acum o criză în familia Loriman nu ar fi deloc ceva benefic sănătății pacientului meu. Povestea asta se încheie aici. Punct.
    Amândoi rămaseră tăcuți câteva clipe.
    - Nu e chiar așa de ușor, spuse Mike într-un sfârșit.
    - Știu.
    - Secretul ăsta ne va chinui multă vreme.
    - Tocmai de asta ți-am spus și ție.
    Ilene își desfăcu brațele și zâmbi.
    - De ce să fiu numai eu cea care nu poate să doarmă noaptea?
    - Ești o adevărată colegă.
    - Mike?
    - Da?
    - Dacă ai fi fost tu în situația asta, adică dacă v-aș fi făcut niște analize și aș fi descoperit că Adam nu este fiul tău biologic, ai fi vrut să afli lucrul ăsta?
    - Adam să nu fie copilul meu? N-ai văzut ce mărime au urechile lui?
    Ilene zâmbi.
    - Era o chestie pur ipotetică. Ai vrea să afli sau nu?
    - Da.
    - Așa, pur și simplu?
    - Doar știi că sunt obsedat, că vreau să am totul sub control, răspunse Mike și o privi fix în ochi.
    - Ce s-a întâmplat?
    El se lăsă pe spate și-și puse picior peste picior.
    - Ne mai jucăm mult de-a ascunsul ăsta după degete?
    - Cam ăsta era planul meu.
    Mike continua s-o privească fix în ochi.
    Ilene oftă.
    - Haide, spune-mi la ce te gândești.
    - Dacă respectăm cu adevărat jurământul pe care l-am făcut și care începe cu: în primul rând, să nu faci nimănui niciun rău...
    Ea închise ochii.
    - Da, da. Știu.
    - Nu avem deocamdată un donator compatibil pentru Lucas Loriman, continuă Mike. Așa că încercăm în continuare să găsim unul.
    - Știu, zise Ilene, cu ochii închiși. Și cel mai bun candidat ar trebui să fie tatăl său biologic.
    - Exact. Este omul cu șansele cele mai mari pentru o compatibilitate cât de cât optimă.
    - Trebuie să-i facem și lui analizele. Aceasta este prioritatea noastră acum.
    - Așa că nu putem să îngropăm totul, spuse Mike. Chiar dacă am vrea.
    Rămaseră amândoi pe gânduri.
    - Prin urmare, ce facem în continuare? întrebă Ilene.
    - Nu cred că avem prea multe opțiuni.

                     Betsy Hill îl aștepta pe Adam în parcarea liceului.
    Întoarse capul și se uită în spate, spre „Șirul mamelor”, trotuarul de pe Maple Avenue unde mamele - da, se afla acolo și câte un tată, însă asta era mai mult o excepție care confirma regula - stăteau în mașini sau se adunau să stea de vorbă unele cu altele, așteptând să se termine orele și să-și poată duce progeniturile la lecțiile de vioară, la dentist sau la ora de karate.
    Și Betsy Hill fusese una dintre aceste mame.
    Începuse cu grădinița Hillside Elementary, apoi școala medie Mount Pleasant și, în final, aici, la numai douăzeci de metri distanță de locul unde se afla acum. Își aducea aminte cum îl aștepta pe frumosul ei băiat, cum, atunci când suna clopoțelul, se concentra asupra ușii pe unde țâșneau copiii și se împrăștiau în toate părțile ca niște furnicuțe al căror mușuroi a fost călcat de un pantof neatent. Cum zâmbea când dădea cu ochii de el și cum, în special, atunci, la început, Spencer îi răspundea și el printr-un zâmbet.
    Ar fi vrut să fie din nou acea mamă tânără, care prețuia fiecare clipă oferită de primul născut. Lucrurile se schimbaseră în cazul gemenilor, chiar de pe vremea când Spencer trăia. Privi din nou spre șirul de mame, care așteptau acolo fără să-și facă griji, fără să se teamă și își dori dintr-odată să poată să le urască pe acele femei.
    Clopoțelul începu să sune. Ușile se deschiseră. Elevii începură să iasă afară din clădire, val după val.
    Și Betsy începu să spere că printre ei și-ar putea face apariția și Spencer.
    Era unul dintre acele momente în care creierul nu mai vrea să realizeze conexiunile obișnuite și reușești să uiți cât de oribil a devenit totul și ajungi să crezi, chiar și numai pentru o secundă, că totul n-a fost altceva decât un vis urât. Spencer avea să-și facă apariția din clipă în clipă, cu geanta pe umăr, puțin cocoșat, ca mai toți adolescenții, și ea avea să-l soarbă din ochi.
    Se vorbește despre diferitele stadii ale suferinței - respingere, furie, depresie, acceptare - însă, într-o tragedie ca a ei, toate aceste stadii se amestecă și devin imposibil de separat. Nu renunți niciodată să respingi ceea ce s-a întâmplat. O parte din tine e în permanență plină de furie. Iar ideea de „acceptare” este imposibilă. Unii psihiatri preferă termenul de „împăcare”. Din punct de vedere semantic, noțiunea era mai potrivită, însă acest lucru nu o putea împiedica să vrea să urle.
    Ce căuta ea aici?
    Fiul ei era mort. Discuția față în față cu unul dintre prietenii lui nu avea cum să schimbe această realitate.
    Sau poate, dintr-un anumit punct de vedere, conta.
    Poate că, într-adevăr, Spencer nu fusese singur în noaptea aceea. Ce se schimba odată cu această descoperire? Oricum, nu putea să-și capete copilul înapoi. Ce spera ea să descopere aici?
    Împăcare?
    Tocmai atunci reuși să-l zărească pe Adam.
    Mergea singur, încovoiat parcă de greutatea genții - așa cum mergeau toți, își zise ea gândindu-se mai bine. Betsy rămase cu privirea ațintită asupra lui și făcu câțiva pași spre dreapta pentru a-i ieși în cale. Ca și cea mai mare parte a copiilor, Adam mergea cu privirea în pământ. Ea îl aștepta, gata să se pună în mișcare dacă el și-ar fi schimbat direcția de mers.
    Când consideră că băiatul a ajuns suficient de aproape de ea, Betsy spuse:
    - Bună, Adam.
    El se opri brusc și ridică privirea. E un tânăr foarte drăguț, își zise ea. Toți sunt la fel la vârsta asta. Nu mai era însă copilul pe care îl știa ea. Acești băieți trecuseră cu toții de o anumită graniță a adolescenței. Se înălțase, era musculos, era acum mai mult bărbat decât băiat. Putea încă să zărească copilul în trăsăturile feței lui, însă tot acolo se mai vedea și altceva, un fel de suferință.
    - Oh, făcu el. Bună ziua, doamnă Hill.
    Băiatul continua să meargă, însă își schimbase direcția și încerca să se îndepărteze de ea spre stânga.
    - Pot să vorbesc ceva cu tine? strigă Betsy.
    El se opri din nou.
    - Sigur că da. Bineînțeles.
    Adam ajunse lângă ea din câțiva pași elastici, de atlet. Fusese întotdeauna bun la sport. Nu ca Spencer. Să fi fost oare și asta o cauză? În orășele ca acesta, viața e mult mai ușoară dacă ești bun la sport.
    Era acum lângă ea și încerca să-i ocolească privirea. Nu era ceva ieșit din comun, fiindcă foarte puțini dintre foștii colegi ai lui Spencer își găseau forța necesară s-o privească în ochi. Timp de mai multe secunde, Betsy nu zise nimic. Se mulțumea să-l privească.
    - Voiați să-mi spuneți ceva? își făcu curaj Adam.
    - Da.
    Din nou, tăcere. Din nou un schimb de priviri. El începu să-și schimbe greutatea de pe un picior pe celălalt, stingherit.
    - Îmi pare teribil de rău, zise Adam într-un sfârșit.
    - De ce îți pare rău?
    Întrebarea îl luă prin surprindere.
    - Pentru Spencer.
    - De ce?
    El nu răspunse și rămase cu ochii în jos, evitându-i privirea.
    - Adam, uită-te la mine.
    Vorbise adulta; el era în continuare un copil. Așa că se supuse.
    - Ce s-a întâmplat în noaptea aceea?
    El înghiți în sec și repetă după ea:
    - Întâmplat?
    - Erai cu el.
    El clătină din cap. Fața i se golise de orice urmă de culoare.
    - Ce s-a întâmplat, Adam?
    - Nu eram acolo.
    Ea scoase fotografia pe care o făcuse de pe Internet, însă el continua să privească în pământ.
    - Adam.
    Băiatul ridică din nou privirea. Ea îi vârî imaginea în față.
    - Acesta ești tu, nu-i așa?
    - Nu știu, e posibil.
    - A fost făcută în noaptea în care a murit.
    El clătină din cap.
    - Adam?
    - Nu știu despre ce vorbiți, doamnă Hill. Nu l-am văzut pe Spencer în noaptea aceea.
    - Mai uită-te o dată.
    - Trebuie să plec.
    - Adam, te rog...
    - Îmi pare rău, doamnă Hill.
    Și o luă la fugă. Înapoi spre edificiul din cărămidă și apoi dispăru undeva în spatele școlii.

                                               9.

                    Detectivul-șef Loren Muse își privi ceasul de la mână. Era ora la care trebuia să înceapă ședința.
    - Mi-ai pregătit documentele? întrebă ea.
    Avea drept asistentă o tânără pe nume Chamique Johnson. Muse o cunoscuse în cursul desfășurării procesului unor violatori, care făcuse destul de multă vâlvă în oraș, în perioada respectivă. După un start destul de dificil în munca din poliție, Chamique reușise, în scurt timp, să se facă indispensabilă.
    - Sunt aici, răspunse Chamique.
    - E destul de mare.
    - Știu.
    Muse apucă plicul.
    - Sunt toate documentele aici?
    Chamique se încruntă.
    - Dar dumneavoastră mi-ați spus să nu le pun pe toate.
    Loren își ceru scuze și o porni pe coridor spre biroul procurorului districtului Essex, șeful ei direct, Paul Copeland.
    Secretara de la ușa acestuia - o tipă nouă, al cărei nume Muse nu reușise însă să-l rețină - o întâmpină cu un zâmbet larg.
    - Sunt toți înăuntru și vă așteaptă.
    - Cine mă așteaptă?
    - Domnul procuror Copeland.
    - Ai spus că „sunt toți înăuntru”.
    - Mă scuzați, n-am înțeles.
    - Ai spus „sunt toți înăuntru și vă așteaptă”. Toți înseamnă, de obicei, mai mulți decât unul.
    Fata o privi încurcată.
    - A, da. Aveți dreptate. Cred că sunt patru sau cinci.
    - Împreună cu domnul procuror Copeland?
    - Da.
    - Cine sunt cei dinăuntru?
    Fata ridică din umeri.
    - Alți detectivi, cred.
    Loren Muse nu știa ce să mai creadă. Solicitase o întrevedere privată cu șeful ei în cursul căreia să discute situația delicată a relației cu Frank Tremont. Nu reușea să înțeleagă motivul pentru care în birou fuseseră chemați și alți detectivi.
    Auzi râsete chiar înainte de a intra în încăpere. Se aflau, de fapt, acolo șase persoane, inclusiv șeful ei, Paul Copeland. Toți bărbați. Frank Tremont era și el acolo.
    Împreună cu alți trei detectivi aflați, ca și Tremont, în subordinea lui Muse. Și pe cel de-al șaselea bărbat parcă îl mai văzuse pe undeva. Ținea în mâini un carnețel și un pix, iar în fața lui, pe masă, se afla un reportofon.
    Cope - acesta era numele cu care i se adresa toată lumea lui Paul Copeland - ședea la masa de lucru și râdea cu poftă după ce ascultase ceva ce tocmai îi șoptise Tremont la ureche.
    Muse simți că-i iau foc obrajii.
    - Bună, Muse, o salută Cope cu voce tare.
    - Cope, răspunse ea și dădu din cap în direcția celorlalți.
    - Hai înăuntru și închide ușa.
    Ea intră în birou și rămase în picioare. Toate privirile se întoarseră spre ea. Asta îi aduse și mai multă roșeață în obraji. Se simțea ca prinsă într-o cursă și încerca din răsputeri să prindă privirea lui Cope. Acesta o făcea însă pe neștiutorul. Zâmbea ca un ticălos, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Ea încercă să-i semnalizeze din priviri că ar fi trebuit să vorbească, mai întâi, cu el între patru ochi, iar ceea ce se întâmpla acolo era o adevărată ambuscadă. El însă se prefăcea că nu vede nimic.
    - Haideți să începem, de acord?
    - De acord, răspunse Loren.
    - Stai puțin, îi cunoști pe toți cei care se află aici?
    Cope provocase destule valuri atunci când devenise procuror districtual, dar reușise să-i lase pe toți cei care lucrau acolo cu gura căscată când o promovase pe Muse în funcția de detectiv-șef. Postul acesta fusese deținut, până atunci, doar de bărbați, de detectivi cu experiență, obișnuiți și cu luptele din culise. La data numirii, Loren Muse era unul dintre cei mai tineri detectivi din departament. Întrebat de reprezentanții media după ce criterii alesese o femeie, și tânără pe deasupra, în defavoarea unor bărbați cu mult mai multă experiență, Cope rezumase totul în două cuvinte: „competență profesională”.
    Și acum ea se afla în aceeași încăpere cu patru dintre așa-zișii veterani.
    - Nu-l cunosc pe domnul acesta, zise Muse arătând cu capul spre individul cu carnețel și pix.
    - A, te rog să mă scuzi. Cope întinse mâna și zâmbi larg, de parcă ar fi fost gazda unui show TV. Dânsul este Tom Gaughan, reporter la The Star-Ledger.
    Muse nu zise nimic. Era vorba despre afurisitul acela de cumnat al lui Tremont. Nici că se putea mai bine.
    - Te superi dacă începem acum?
    - Cum dorești, Cope.
    - Foarte bine. Frank, aici de față, are de făcut o plângere. Frank, dă-i drumul, ai cuvântul.
    Paul Copeland se apropia de patruzeci de ani. Soția îi murise de cancer la scurtă vreme după nașterea fetiței lor, Cara, care avea acum șapte ani. Își crescuse singur fetița. Cel puțin până acum. În biroul său nu se mai afla nicio poză de-a Carei. Înainte, erau mai multe. Muse își amintea că, atunci când începuse să lucreze cu el, Cope avea o astfel de poză, chiar în spatele fotoliului pe care stătea, pe raftul de cărți. Apoi, într-o bună zi, după ce reușiseră să aducă în spatele gratiilor un pedofil periculos, Cope o dăduse jos de acolo. Ea nu-l întrebase niciodată de ce făcuse asta, însă bănuia că fusese foarte afectat de cazul acela.
    Nu existau nici fotografii ale logodnicei sale, deși, așezat pe un umeraș în spate, Muse putea vedea fracul protejat cu o folie de plastic. Nunta era programată pentru sâmbăta următoare. Muse avea să fie și ea prezentă la ceremonie. De fapt, era una dintre domnișoarele de onoare.
    Și acum, Cope îl lăsa pe Tremont să vorbească împotriva ei. În încăpere, nu mai exista niciun scaun liber și niciunul dintre bărbații prezenți nu se ridicase să-i ofere locul. Așa că Muse rămase în picioare. Stătea acolo, expusă în fața lor, extrem de furioasă. Unul dintre subordonații ei avea în curând să înceapă s-o critice și Cope, presupusul ei susținător, nu făcea nimic ca să împiedice acest lucru. Încerca din răsputeri să se abțină în fața acestui evident caz de discriminare sexuală. Dacă n-ar fi fost femeie, n-ar fi fost obligată acum să suporte mojiciile lui Tremont. I-ar fi tras câteva, fără să se gândească atâta la urmări.
    Trebuia însă să-și accepte condiția și să suporte.
    Frank Tremont își potrivi centura, dar nu se ridică în picioare.
    - Vă rog să nu mă înțelegeți greșit, doamnă Muse...
    - Detectiv-șef Muse, îl întrerupse Loren.
    - Poftim?
    - Nu sunt doamna Muse. Am o funcție. Sunt detectiv-șef. Șeful tău.
    Tremont zâmbi. Se întoarse încet spre ceilalți detectivi și apoi spre cumnatul său.
    Expresia amuzată de pe fața sa se putea traduce prin: Vedeți, ce v-am zis eu?
    - Sensibilă mai sunteți doamnă detectiv-șef Muse, făcu el accentuând sarcastic ultima parte.
    Muse se uită la Cope. Pe fața acestuia nu se putea citi nimic care s-o consoleze.
    Procurorul zise sec:
    - Scuze pentru această întrerupere. Frank, te rog să continui.
    Muse strânse din pumni.
    - Mulțumesc. Voiam să spun că am douăzeci de ani de experiență în investigații. Și acum cazul ăsta cu prostituata din Fifth Ward. În primul rând, și-a făcut apariția acolo fără s-o invite nimeni. Nu-mi place chestia asta. Nu e conform regulamentului. Dar fie, dacă doamna Muse vrea să poată să spună și ea că a fost de folos, bine. Problema e că a început să dea ordine. Peste mine, subminându-mi astfel autoritatea în fața celor în uniformă.
    Tremont își îndepărtă brațele într-un gest larg și concluzionă:
   - Nu a fost corect ce a făcut.
    Cope încuviință cu o mișcare a capului.
    - Din moment ce era cazul tău.
    - Exact.
    - Dă-mi niște detalii.
    - Cum?
    - Spune-mi câte ceva despre caz.
    - Prea multe nu știm deocamdată. O prostituată găsită moartă. Cineva i-a pisat fața bine de tot. Medicul legist crede că aceasta a fost cauza decesului. Nu am găsit deocamdată niciun element de identificare. Am interogat câteva prostituate, însă niciuna nu știe despre cine e vorba.
    - Nu-i cunosc numele, întrebă Cope, sau n-au mai văzut-o niciodată?
    - Nu prea vor să vorbească, dar știți cum e. Niciuna nu a văzut și nu a auzit nimic. O să le determinăm până la urmă să spună.
    - Altceva?
    - Am găsit o bandană de culoare verde. Nu e chiar o potrivire sută-n sută, dar e culoarea unei bande nou înființate. I-am pus să-i ridice pe câțiva dintre membrii cunoscuți. O să-i interogăm nițel, poate-l facem pe vreunul să rupă tăcerea. Căutăm și prin bazele de date, să vedem dacă putem găsi vreun caz similar.
    - Și?
    - Până acum nimic. Adică, vreau să spun că avem o mulțime de prostituate ucise. Cred că nu e nevoie să vă spun asta, șefu’. Este al șaptelea caz anul acesta.
   - Amprente?
    - Am căutat prin ce avem noi. Nimic. O să încercăm în baza națională de date, însă pentru asta e nevoie de ceva timp.
    Cope încuviință cu o mișcare a capului.
    - OK, deci revenind la plângerea ta împotriva lui Muse...?
    - Nu vreau să mă înțelegeți greșit, dar haideți s-o recunoaștem: n-ar fi trebuit să primească ea postul ăsta. Ați pus-o acolo fiindcă e femeie. Am înțeles. Asta e realitatea din ziua de azi. Chiar dacă muncești din greu ani de zile, nu are nicio importanță dacă apare altcineva cu pielea neagră sau fără sculă. Am înțeles. Însă să știți că și asta e discriminare. Și, dacă eu sunt bărbat și ea e femeie, asta nu înseamnă că trebuie s-o înghit și să tac. Dacă aș fi fost eu șeful ei și mi-aș fi băgat nasul în tot ce făcea ea probabil că ar fi țipat că o violez sau că o hărțuiesc și ar fi fost vai de capul meu.
    Cope încuviință din nou din cap.
    - Ai dreptate.
    Se întoarse apoi către Loren.
    - Muse?
    - Da.
    - Ai vreun comentariu de făcut?
    - În primul rând, vreau să vă spun că nu sunt deloc sigură că eu sunt singura din camera asta care n-are sculă, zise ea privindu-l pe Tremont.
    - Și altceva? întrebă Cope.
    - Consider că nu m-ați tratat în mod corect.
    - Nu ai dreptate, spuse Cope. Ești superiorul lui, însă asta nu înseamnă că trebuie să-l dădăcești, nu? Și eu sunt superiorul tău. Te-am dădăcit eu vreun pic?
    Muse fierbea de furie.
    - Detectivul Tremont lucrează aici de mulți ani. Timp în care și-a făcut mulți prieteni și a câștigat mult respect. Din această cauză i-am oferit această oportunitate. El voia să meargă direct la presă. Să facă o plângere oficială pe cale ierarhică. L-am rugat să participe, mai întâi la această întâlnire. Să fie rezonabil. L-am rugat chiar să-l invite și pe domnul Gaughan, ca dânsul să vadă că lucrăm într-un mod deschis, fără ostilitate.
    Toți se uitau la ea.
    - Așa că te întreb din nou, zise Cope privind-o drept în ochi. Ai ceva de comentat vizavi de ce ne-a povestit detectivul Tremont?
    Pe fața lui Cope apăruse acum un zâmbet. Nu unul mare. Doar o strâmbătură în colțul buzelor. Și brusc, ea înțelese.
    - Adevărul este că am, zise Loren.
    - Ai cuvântul, zise Cope și se lăsă pe spate, cu mâinile împreunate după ceafă.
    - Voi începe prin a spune că eu nu cred că victima era prostituată.
    Cope ridică din sprâncene de parcă ar fi auzit cea mai uimitoare afirmație din viața lui.
    - Nu crezi?
    - Nu.
    - Dar i-am văzut hainele, spuse Cope. Tocmai am auzit raportul lui Frank. Plus locul în care a fost găsit cadavrul - toată lumea știe că e vorba despre un loc unde își fac veacul prostituatele.
    - Inclusiv ucigașul, zise Muse. De aceea a aruncat-o acolo.
    Frank Tremont izbucni în râs.
    - Muse, spui numai prostii. Aici e nevoie de dovezi, draga mea, nu doar intuiție feminină.
    - Vrei dovezi, Frank?
    - Da, hai să le auzim. Nu ai nimic.
    - Ce părere ai despre culoarea pielii ei?
    - Ce vrei să spui?
    - Că e albă.
    - Uau, asta da informație prețioasă, spuse Tremont, ridicând palmele într-un gest de pretinsă admirație. O, ce îmi place asta.
    Detectivul se uită spre Gaughan.
    - Te rog să notezi asta, Tom, fiindcă este, pur și simplu, de neprețuit. Când mi-am exprimat părerea că, probabil, uciderea unei prostituate nu este prioritatea noastră numărul unu, mi-a sărit imediat în cap că sunt un troglodit de misogin. Dar când ea zice că victima nu poate fi prostituată pe motiv că e albă, atunci e vorba de un rezultat extrem de valoros al muncii de polițist.
    Tremont flutură un deget în direcția ei.
    - Muse, să știi că mai ai nevoie de mulți ani de muncă pe stradă.
    - Ai spus că, în aceeași zonă, au mai fost găsite alte șase prostituate ucise.
    - Da, și?
    - Știai că toate șase erau de origine afro-americană?
    - Asta nu înseamnă nimic. Poate că celelalte șase erau - nu știu - înalte. Și asta e scundă. Asta înseamnă că nu e prostituată?
    Muse se duse lângă tabla de afișaj de pe peretele biroului. Scoase o fotografie din dosar și o prinse cu piuneze.
    - Asta a fost făcută la locul crimei.
    Toți cei prezenți în încăpere se uitară la fotografie.
    - Sunt spectatorii de dincolo de banda de protecție instalată de polițiști, spuse Tremont.
    - Foarte bine, Frank. Însă data viitoare te rog să ridici mâna și să aștepți până îți dau eu voie să vorbești.
    Tremont își încrucișă brațele la piept.
    - Și la ce ar trebui să ne uităm noi în poza asta?
    - Tu ce vezi acolo?
    - Prostituate, răspunse Tremont.
    - Exact. Câte?
    - Habar n-am. Vrei să le număr?
    - Așa, estimativ.
    - Poate douăzeci.
    - Douăzeci și trei. Foarte bine, Frank.
    - Și ce vrei să spui cu asta?
    - Numără, te rog, câte dintre ele sunt albe.
    Niciunuia dintre bărbații prezenți în încăpere nu-i luă prea mult ca să afle răspunsul: zero.
    - Și vrei să spui, Muse, că în zona aceea nu există și prostituate albe?
    - Există. Însă foarte puține acolo. Am căutat în ultimele trei luni. Conform fișierelor existente în arest, în tot acest timp, nu a fost arestată nicio prostituată albă, pe o rază de trei străzi în jurul locului cu pricina. Și, așa cum ai spus și tu, amprentele ei nu se regăsesc în bazele de date. Despre câte dintre prostituatele locale poți spune același lucru?
    - Despre multe, răspunse Tremont. Vin din alte părți ale statului, stau pe aici o vreme, după care mor sau pleacă spre Atlantic City.
    Detectivul își dădu brațele în lături.
    - Uau, Muse. Ești tare. Ar trebui să-mi dau demisia acum, mai zise el și începu să chicotească.
    Muse rămase la fel de serioasă.
    Scoase alte câteva fotografii și le fixă pe tablă.
    - Uită-te puțin la brațele victimei.
    - M-am uitat, și?
    - Nu are urme de ace, niciuna. Examenul medical preliminar a indicat că nu avea droguri în organism. Așa că, Frank, încă o dată: câte prostituate albe cunoști tu în Fifth Ward care nu se droghează?
   Chestia asta îl cam puse pe gânduri pe Tremont.
    - Femeia era bine hrănită, continuă Muse, ceea ce nu înseamnă totuși mare lucru în ziua de azi. Multe prostituate sunt bine hrănite. Fără urme de răni sau oase rupte anterioare incidentului, de asemenea, un aspect destul de neobișnuit pentru o prostituată care lucrează în zona aceea. Nu putem spune prea multe în legătura cu dantura ei, fiindcă majoritatea dinților au fost sparți. Haideți să ne uităm însă aici.
    Loren puse pe tablă o altă fotografie de format mare.
    - Pantofii ei? făcu Tremont.
    - Nota zece, Frank.
    Cope îi sugeră din priviri s-o lase mai moale cu sarcasmul.
    - Pantofi de prostituată, continuă Tremont. Tocuri cui, fără curea. Nu ca botoșii ăia urâți pe care îi ai tu în picioare, Muse. Ai purtat vreodată pantofi ca ăștia?
     - Nu, n-am purtat. Tu?
    Se auziră mai multe chicoteli în încăpere. Cope clătină din cap în semn de tăcere.
    - Deci ce vrei să spui cu asta? întrebă Tremont. Pantofi direct din catalogul pentru târfe.
    - Uită-te la tălpi.
    Loren indică locul cu ajutorul unui creion.
    - Ce ar trebui să văd acolo?
    - Nimic. Tocmai asta e ideea. Nicio zgârietură. Niciuna.
    - Deci sunt noi.
    - Prea noi. Am mărit fotografia. Muse puse pe tablă o altă fotografie. Nu se vede nicio zgârietură. Nu a mers nimeni cu ei. Nici măcar o dată.
    În încăpere se lăsă tăcerea.
    - Și?
    - Grozavă replică, Frank.
    - Muse, asta nu înseamnă că...
    - Apropo, nu avea nici urmă de spermă în ea.
    - Și? Poate că abia își începuse seara.
    - Posibil. Avea, de asemenea, un bronz pe care ar trebui să-l examinezi mai bine.
    - Un ce?
    - Un bronz.
    Tremont încercă să facă o figură mirată, dar era clar că pierdea sprijinul celor din încăpere.
    - Există un motiv pentru care aceste fete sunt numite femei de stradă. Străzile, vezi tu, Muse, sunt afară. Aceste fete lucrează în aer liber. Foarte mult.
    - Lăsând la o parte faptul că nu prea am avut parte de prea mult soare în ultima vreme, liniile bronzului nu sunt așa cum ar trebui. Ele se opresc aici - Muse indică zona umerilor - și nu există bronz deloc pe abdomen, zona e complet albă. Pe scurt, această femeie a purtat tricouri și nu topuri. Și mai e și bandana găsită în mâna ei.
    - Pe care a smuls-o de pe cel care a atacat-o.
    - Nu, nu a smuls-o. Se vede clar că i-a fost pusă în mână ulterior. Cadavrul a fost mutat de la locul crimei, Frank. Deci noi ar trebui să credem că i-a smuls-o de pe cap în timpul luptei și după aceea i-au lăsat-o, pur și simplu, în mână când i-au aruncat cadavrul în tomberon? Tu poți să crezi așa ceva?
    - Poate că banda a vrut să transmită un anumit mesaj.
    - E posibil. Dar apoi e și modul în care a fost bătută.
    - Ce-i cu asta?
    -  Este exagerat. Nimeni nu bate pe cineva cu atâta precizie distructivă.
    - Și ai vreo teorie?
    - Una evidentă. Cineva nu vrea ca noi să aflăm identitatea acestei femei. Și încă ceva. Gândește-te la locul unde a fost aruncată.
    - Un loc frecventat de prostituate.
    - Exact. Știm că nu a fost ucisă acolo. Dar acolo a fost aruncată. De ce acolo? De ce să arunci cadavrul unei prostituate într-un astfel de loc? Îți spun eu de ce. Pentru că, dacă un polițist gras și leneș preia cazul și zice din prima că a fost prostituată, o ia apoi pe calea cea mai ușoară...
    - Pe cine faci tu polițist gras și leneș?
    Frank Tremont se ridică în picioare.
    - Stai jos, Frank, zise Cope cu o voce scăzută.
    - Aveți de gând s-o lăsați?
    - Sssss, făcu Cope. Auzi sunetul ăla?
    Nu mai mișca nimeni.
    - Ce sunet?
    Cope își duse mâna pâlnie la ureche.
    - Ascultă cu atenție, Frank. Îl auzi?
    Vocea procurorului se transformase în șoaptă.
    - E sunetul produs de incompetența ta. Nu numai incompetența, ci și de prostia ta de-a dreptul sinucigașă cu care ți-ai acuzat superiorul fără a te baza pe absolut nimic.
    - Nu cred că trebuie să suport asta...
    - Sss, ascultă. Taci și ascultă.
    Muse abia se stăpânea să nu izbucnească în râs.
    - Dumneavoastră ați auzit, domnule Gaughan? întrebă Cope.
    Gaughan își drese glasul.
    - Am auzit tot ce aveam de auzit.
    - Foarte bine, fiindcă și eu am făcut la fel. Și, din moment ce mi-ați cerut permisiunea să înregistrați această discuție, m-am simțit și eu obligat să fac la fel.
    Cope scoase un mic reportofon din spatele unei cărți de pe birou.
    - Asta pentru cazul în care șeful dumneavoastră ar vrea să audă exact ce s-a întâmplat aici și ar descoperi că s-a întâmplat ceva cu aparatul pe care l-ați adus. N-am vrea să se creadă, după aceea, că ați deformat relatarea în favoarea cumnatului dumneavoastră, nu-i așa?
    Cope zâmbi în direcția celor doi. Ei nu îi răspunseră la zâmbet.
    - Domnilor, alte comentarii? Nu? Foarte bine. Înapoi la lucru, atunci. Frank, poți să-ți iei liber azi. Vreau să te gândești foarte bine la viitorul tău și poate iei în considerare și avantajele pe care le oferim celor ce se pensionează.

                                                    10.

              Înainte să intre în casă, Mike aruncă aruncă o privire spre locuința familiei Loriman. Nicio mișcare. Era conștient că va trebui să acționeze în vreun fel.
    În primul rând, trebuia să facă în așa fel, încât să nu sufere nimeni. Era un fel de crez al său.
    Și în al doilea rând?
    Aici treaba începea să se complice.
    Își aruncă cheile și portofelul în tăvița pe care o pusese Tia la intrare. Tăvița apăruse acolo, fiindcă Mike își rătăcea mereu cheile și portofelul și se dovedise a fi soluția salvatoare. Tia îl sunase imediat după ce aterizase la Boston. Acum probabil că își pregătea materialele, urmând ca discuția cu martorul să aibă loc după-amiază. Mai mult ca sigur, aceasta avea să dureze, însă îi promisese că va face tot posibilul să prindă o cursă cu care să revină în aceeași seară. El îi spusese că n-are niciun rost să se grăbească.
    - Bună, tăticule!
    Jill își făcuse apariția de după colț. Când îi văzu zâmbetul, Mike uită de toate problemele.
    - Bună, scumpete. Adam e sus la el?
    - Nu, răspunse Jill.
    Senzația de bună dispoziție dispăru la fel de brusc.
    - Dar unde e?
    - Nu știu. Credeam că e aici, jos.
    Începură amândoi să-l strige. Niciun răspuns.
    - Fratele tău trebuia să stea cu tine, zise Mike necăjit.
    - Era aici acum câteva minute.
    - Și acum unde e?
    Jill se încruntă. Când se încrunta, aveai senzația că întregul ei corp participă la asta.
    - Credeam că mergeți împreună la meci în seara asta.
    - Chiar mergem.
    O umbră de neliniște trecu peste chipul ei.
    - Draga mea, ce s-a întâmplat?
    - Nimic.
    - Când l-ai văzut exact ultima oară pe fratele tău?
    - Nu știu. Acum câteva minute.
    Fetița începu să-și roadă o unghie.
    - N-ar fi trebuit să fie cu tine?
    - Sunt sigur că apare el în câteva minute, spuse Mike.
    Privirea lui Jill spunea că ea nu era chiar așa de convinsă.
    - Mă mai duci cu mașina la Yasmin? întrebă fetița.
    - Bineînțeles.
    - Așteaptă-mă, te rog, să-mi iau rucsacul, da?
    - Cum să nu.
    Jill porni în sus pe scară. Mike se uită la ceas. El și Adam stabiliseră ceva - ar fi trebuit să plece de acasă în mai puțin de o jumătate de oră, să o lase pe Jill la prietena ei și apoi să meargă în Manhattan ca să asiste la meciul celor de la Rangers.
    Adam ar fi trebuit să-l aștepte acasă. N-ar fi trebuit s-o lase singură pe surioara lui.
    Trase adânc aer în piept. Hai să nu intrăm în panică. Se hotărî să-i mai acorde lui Adam încă zece minute. Începu să treacă în revistă corespondența primită și își aduse brusc aminte de familia Loriman. Nu mai avea niciun rost s-o lălăie. El și Ilene luaseră o decizie. Așa că trebuia să acționeze.
    Deschise calculatorul și căută cartea de telefon. Găsi numele Loriman și făcu clic pe datele de contact. Numărul de mobil al lui Susan era acolo. Nici el, nici Tia nu-l folosiseră vreodată. Pur și simplu, aveau acolo toate numerele de telefon ale vecinilor în caz că s-ar fi ivit vreodată vreo urgență. După părerea lui, situația de față se încadra foarte bine în această categorie.
    Formă numărul. Susan răspunse aproape imediat.
    - Alo?
    Vocea ei era mai degrabă o șoaptă. Mike își drese glasul.
    - La telefon e Mike Baye, se prezentă el.
    - S-a întâmplat ceva?
    - Nu. Adică vreau să spun că starea lui e la fel. Ești singură?
    Tăcere.
    Apoi se auzi din nou vocea lui Susan:
    - Am returnat DVD-ul acela.
    Undeva în spate se auzi o altă voce - probabil a lui Dante - care întrebă:
    - Cine e?
    - De la centrul de închirieri, spuse ea.
    Deci nu e singură, își spuse Mike.
    - Ai numărul meu?
    - Cât mai curând posibil. Mulțumesc.
    Se auzi un clic și apoi tonul.
    Mike își frecă fața cu palmele. Grozav.
    - Jill!
    Fetița își făcu apariția în capul scărilor.
    - A spus Adam ceva când a venit acasă?
    - Mi-a spus numai „Salut, puștoaico”.
    Jill zâmbi când repetă cuvintele lui Adam.
    Mike putea să audă vocea băiatului său. Adam își iubea sora, și fetița îl iubea pe el.
    Cei mai mulți dintre frați se bat și se ceartă, însă acest lucru nu era valabil și pentru copiii lui. Poate că tocmai diferențele dintre ei erau motivul. Indiferent cât de rece sau de mohorât era Adam, nu își descărca niciodată supărările asupra surorii sale mai mici.
    - Ai vreo idee unde ar putea fi?
    Jill clătină din cap.
    - A pățit ceva?
    - N-are nimic, nu-ți face probleme. Te duc la Yasmin în câteva minute, bine?
    Mike urcă la etaj sărind câte două trepte o dată. Simți o durere ascuțită în genunchi, acolo unde avea o rană mai veche, de pe vremea când juca în campionat. Se operase cu câteva luni în urmă la un prieten de-al său, un chirurg ortoped pe nume David Gold. Îi spusese lui David că nu vrea să renunțe la hochei și-l întrebase dacă sportul avea să-i accentueze durerea sau nu. Medicul ortoped, după ce îi prescrisese un calmant, îi spusese: „La mine nu prea vin mulți foști jucători de șah, așa că nu știu”.
    Mike deschise ușa de la camera lui Adam. Încăperea era goală. Începu să caute ceva care să indice locul unde se dusese fiul său. Nu găsi nimic.
    - Unde ești... zise el cu voce tare.
    Își privi ceasul. Adam ar fi trebuit să se întoarcă până acum - ar fi trebuit, de fapt, să-l fi găsit acasă. Cum putuse oare să-și lase sora singură? Ar fi trebuit să știe că acest lucru e nepermis. Mike își scoase telefonul și-l sună din nou. Telefonul sună o dată și apoi se auzi vocea lui Adam, care îi cerea să lase un mesaj.
    - Unde ești? Trebuie să plecăm la meci. Și cum ți-ai putut lăsa sora singură? Sună-mă imediat.
    Mike apăsă pe butonul END.
    Mai trecură zece minute. Niciun semn de la Adam. Mike sună din nou și lăsă un alt mesaj, abia stăpânindu-se să nu ridice vocea.
    - Tati?
    - Da, iubita mea.
    - Unde-i Adam?
    - Sunt sigur că va veni în scurt timp acasă. Uite cum facem: te duc la Yasmin și apoi mă întorc aici să-l iau pe fratele tău, e bine așa?
    Mike mai sună o dată și lăsă un al treilea mesaj în care îi spunea că avea să revină acasă în câteva minute. Îi aduse aminte că mai lăsase o dată astfel de mesaje repetate pe telefon, atunci când Adam fugise de acasă și nu știuseră nimic de el timp de două zile. Mike și Tia erau să-și piardă mințile, fiindcă nu reușeau să-l găsească, și, în final, se dovedise că nu fusese nimic grav.
    Ar fi bine să nu se joace iarăși cu noi, își zise Mike în gând. Și apoi, aproape imediat, gândi: dă, Doamne, să fie din nou același joc.
    Scoase o foaie de hârtie și scrise pe ea câteva cuvinte:
    Adam,
    Plec s-o duc pe Jill. Să fii gata când mă întorc.
    Rucsacul lui Jill avea pe un buzunar emblema echipei New York Rangers. Nu din cauză că ar fi fost cine știe ce pasionată de hochei, ci fiindcă rucsacul îi aparținuse lui Adam. Fetița era înnebunită după lucrurile pe care i le lăsa fratele ei mai mare. În ultima vreme, purta o scurtă din fâș de culoare verde, care îi era mult prea mare și care fusese a lui Adam, pe vremea când juca la juniorii mici. Numele fratelui ei era cusut deasupra buzunarului de la piept.
    - Tati?
    - Ce s-a întâmplat, draga mea?
    - Sunt îngrijorată din cauza lui Adam.
    Nu o spusese ca un copil care vrea s-o facă pe adultul, ci ca un copil prea matur pentru anii săi.
    - De ce spui asta?
    Ea ridică din umeri.
    - Ți-a spus ție ceva?
    - Nu.
    Ajunseseră pe strada unde locuia Yasmin și Mike aștepta ca fetița să mai spună ceva.
    Degeaba.
    Pe vremuri - când era Mike mic - îi lăsai pe copii să coboare din mașină și plecai după aceea imediat sau poate așteptai să vezi dacă se deschide ușa. Acum trebuia să duci copilul până la ușă. În mod normal, asta l-ar fi deranjat pe Mike, însă fiind vorba de fetița lui care rămânea acolo peste noapte, era bine să verifice dacă totul este în ordine. Bătu la ușă și așteptă până ce își făcu apariția Guy Novak, tatăl lui Yasmin.
    - Salut, Mike.
    - Bună, Guy.
    Guy era încă în costumul cu care fusese la lucru, deși își desfăcuse cravata. Avea ochelari de firmă și părul pieptănat și fixat cu grijă. Mike știa despre el doar că lucrează pe Wall Street, fără să poată spune însă cu exactitate în ce domeniu al finanțelor sau pentru ce firmă anume.
    Guy divorțase în urmă cu mai mulți ani și, conform bârfelor care ajungeau la Mike prin intermediul fiicei sale, schimba acum femeile una după alta. „Prietenele lui o sărută pe Yasmin de noapte-bună”, îi povestea Jill. „Pe Yasmin o amuză teribil chestia asta.”
    Jill își făcu loc pe lângă cei doi bărbați ca să intre în casă.
    - Pa, tati.
    - Pa, dovlecel.
    Mike așteptă o secundă, până ce fetița dispăru în interiorul casei, apoi se întoarse spre Guy Novak. În locul acestui bărbat ar fi preferat o femeie singură. Faptul că fiica lui avea să-și petreacă noaptea în aceeași casă în care singurul adult era bărbat îl deranja un pic, deși n-ar fi trebuit. Și el avusese grijă de fete de mai multe ori când Tia nu fusese acasă. Și totuși.
    Cei doi bărbați stăteau stingheri în picioare în fața ușii. Mike fu cel care rupse tăcerea:
    - Și, ce planuri aveți pentru seara asta?
    - Cred că mergem să vedem un film, răspunse Guy. După aceea, o înghețată la Cold Stone Creamery. Sper că nu te deranjează că vine și o prietenă de a mea cu noi.
    - Nicio problemă, zise Mike, bucurându-se în sinea lui că va fi și o femeie în casă.
    Guy întoarse capul spre locul în care se aflau fetele. După ce acestea dispărură în sus, pe scări, îl privi pe Mike în ochi.
    - Ai o secundă?
    - Sigur, ce s-a întâmplat?
    Guy ieși de sub porticul de la intrare și lăsă ușa să se închidă. Își băgă mâinile în buzunare și rămase cu privirea ațintită spre stradă. Mike îl putea vedea acum din profil.
    - S-a întâmplat ceva? întrebă încă o dată Mike.
    - Jill s-a purtat nemaipomenit, zise Guy.
    Mike nu știa cum să reacționeze la această afirmație, așa că preferă să nu zică nimic.
    - Nu știu ce să fac. Vreau să spun, ca părinte, faci tot ce stă în putința ta, nu? Îți dai toată silința să îi crești, să îi hrănești, să îi înveți ce-i mai bine. Yasmin a trebuit deja să suporte un divorț la o vârstă foarte fragedă. A reușit să treacă peste asta. Era veselă, vorbăreață și populară printre ceilalți copii. Și acum a trebuit să se întâmple așa ceva.
    - Te referi la ce a făcut domnul Lewiston?
    Guy încuviință din cap. Își mușcă buza de jos și bărbia începu să-i tremure.
    - Ai văzut cât e de schimbată Yasmin, nu?
    Mike alese să spună adevărul.
    - Mi se pare mult mai retrasă.
    - Știi ce i-a spus Lewiston?
    - Sincer să fiu, nu.
    Guy închise ochii, trase aer în piept, apoi îi deschise.
    - Cred că Yasmin făcea ceva în timpul orei, nu era atentă sau cam așa ceva, n-am de unde să știu. Când l-am întrebat pe Lewiston, individul mi-a spus că a avertizat-o de două ori. Adevărul e că Yasmin are puțin păr pe față. Nu mult, știi tu, puțin puf pe mustață. În orice caz, nu ceva care să-i sară în ochi tatălui ei, iar mama, știi și tu că nu e lângă ea, așa că nu mi-a trecut niciodată prin gând c-ar avea nevoie de electroliză sau așa ceva. Deci, pe scurt, el explica lecția despre cromozomi și ea șușotea în spatele clasei, așa că el izbucnește și zice ceva de genul: „Unele femei prezintă caractere masculine, cum ar fi părul facial - mă urmărești, Yasmin?” Cam așa ceva.
    - Neplăcut, zise Mike.
    - De neiertat, nu? Individul nu și-a cerut scuze imediat, fiindcă, zice el, n-a vrut să atragă mai multă atenție asupra a ceea ce a zis deja. În timpul ăsta, toți copiii din clasă încep să râdă. Yasmin este moartă de rușine. Încep s-o strige Femeia cu barbă sau XY - ca în prescurtarea cromozomului masculin. Individul își cere scuze a doua zi, îi imploră pe copii să înceteze, vin și eu la școală, încep să urlu la director, dar știi cum e, ca și cum ai încerca să oprești un clopot să mai sune, mă înțelegi?
    - Te înțeleg.
    - Copii.
    - Ai dreptate.
    - Singura care a rămas alături de Yasmin a fost Jill. E uimitor pentru un copil de unsprezece ani să aibă atâta tărie. Probabil că primește și ea destule înțepături din cauza asta.
    - Se descurcă ea, spuse Mike.
    - E un copil foarte bun.
    - Și Yasmin e la fel.
    - Poți să fii mândru de ea. Te rog să mă crezi.
    - Mulțumesc, spuse Mike. O să treacă, Guy. Așteaptă puțin.
    Guy lăsă privirea în pământ.
    - Când eram în clasa a treia, am avut un coleg pe nume Eric Hellinger. Era un copil simpatic, foarte vesel. Se îmbrăca foarte aiurea, dar nu-i păsa. Mereu cu zâmbetul pe buze. Într-o zi, nu mai știu ce s-a întâmplat, dar a vomitat în mijlocul clasei. A fost ceva oribil. Mirosul era atât de puternic, că a trebuit să ieșim toți din clasă. Ei, după aia Copiii au început să-și bată joc de el. Au început să-l strige Smellinger în loc de Hellinger. Și așa a rămas. Viața lui Eric s-a schimbat. Zâmbetul a dispărut și, chiar când l-am văzut mai târziu, la liceu, se părea că acesta nu avea să mai revină vreodată pe fața lui.
    Mike nu zise nimic, deși știa și el un caz similar. Se pare că fiecare dintre noi cunoaștem un Eric Hellinger sau o Yasmin Novak.
    - Nu o să treacă, Mike. Așa că o să pun casa la vânzare. N-aș vrea să plec de aici, dar nu știu ce aș putea altceva să fac.
    - Dacă te putem ajuta cu ceva..., începu Mike.
    - Vă sunt recunoscător. Apreciez mult faptul că o lași pe Jill să doarmă la noi. Înseamnă foarte mult pentru Yasmin. Și pentru mine. Îți mulțumesc.
    - N-ai pentru ce.
    - Jill spunea că te duci cu Adam la meci în seara asta.
     - Cam ăsta-i planul.
    - Atunci nu te mai rețin. Mulțumesc mult că m-ai ascultat.
    - Cu cea mai mare plăcere. Ai numărul meu de mobil.
    Guy încuviință din cap. Mike îl bătu ușor pe umăr și apoi porni spre mașină.
    Uite, asta e viața - un profesor își pierde stăpânirea de sine pentru câteva secunde și reușește să schimbe total soarta unei fetițe. Să-ți vină să înnebunești, nu alta. Gândurile lui Mike se întoarseră la Adam.
    Oare și cu fiul lui se întâmplase ceva similar? E posibil ca un incident, chiar minor ca acesta, să-i fi schimbat și lui Adam traseul?
    Se gândea la filmele acelea despre călătoria în timp, în care eroii se întorc în trecut, schimbă ceva minor și, după aceea, se schimbă totul, ca într-un efect de avalanșă. Dacă Guy ar putea să se întoarcă în timp și ar opri-o pe Yasmin să se ducă la școală, în ziua aceea, oare lucrurile ar rămâne așa cum erau înainte? Ar fi oare Yasmin mai fericită? Nu cumva, mutarea de acolo și lecția căpătată în legătură cu cât de cruzi pot fi cei din jurul tău aveau s-o întărească și să-i asigure succesul în viață?
    Cine putea ști?
    Casa era în continuare pustie când ajunse Mike acolo. Nici urmă de Adam. Niciun mesaj de la el. Hârtia pe care o lăsase pe masa din bucătărie era neatinsă. Pe frigider, erau zeci de fotografii, aliniate într-o ramă cu margini magnetice. Privirea i se opri asupra uneia în care era el cu Adam în timpul excursiei de anul trecut la parcul de distracții Six Flags Great Adventure. Lui Mike nu-i prea plăceau roller coaster-ele însă fiul său reușise până la urmă să-l convingă să se suie împreună într-o chestie înfricoșătoare numită sugestiv The Chiller. Până la urmă, se dovedise a fi o experiență nemaipomenită.
    După ce reveniseră pe pământ, se fotografiaseră amândoi lângă un tip îmbrăcat în costum de Batman. Aveau amândoi părul vâlvoi din cauza vitezei, brațele erau în jurul umerilor lui Batman și niște zâmbete fericite se lățeau pe față.
    Și asta fusese nu mai departe de vara trecută.
    Mike își aminti de momentul de dinaintea pornirii roller coaster-ului, cum așteptau amândoi așezați pe locurile lor și cât de puternic îi bătea inima. Întorsese capul spre Adam, care cu un zâmbet strâmb pe buze îi spusese „ține-te bine”. Cuvintele fiului său îi aduseseră imediat aminte de o altă întâmplare, cu mai bine de zece ani în urmă, când Adam avea patru ani și veniseră în același parc de distracții.
    Avea loc o demonstrație a unor cascadori și era lume puhoi care venise să asiste. La intrare, Mike îl apucase pe copil de mână și-i spusese la fel, „ține-te bine”. Simțea strânsoarea mâinii lui Adam, însă înghesuiala era atât de mare, încât mânuța de copil începu să alunece și îl scăpă. Fusese un moment de groază, ca și cum un val i-ar fi lovit pe plajă și acum îi lua copilul cu el.
    Fuseseră separați foarte puțin, cel mult zece secunde, însă Mike nu avea să uite niciodată durerea sfâșietoare din inimă și groaza pe care o simțise în acele momente.
    După ce privi fotografia câteva clipe, Mike își scoase telefonul mobil și-l sună din nou pe Adam.
    - Te rog să suni acasă, băiete. Sunt foarte îngrijorat. Să știi că sunt de partea ta, întotdeauna, indiferent ce s-a întâmplat. Te iubesc. Sună-mă, da?
    Opri transmisia și începu să aștepte.

               Adam ascultă ultimul mesaj trimis de tatăl său și fu aproape gata să izbucnească în plâns.
    Se gândi că ar fi totuși mai bine să-i răspundă la mesaj. Că ar trebui să-l sune pe tatăl său și să-i spună să vină să-l ia de acolo și să meargă la meci cu unchiul Mo. Că ar trebui să le spună totul. Avea telefonul în mână. Numărul tatălui său era preînregistrat și era suficient să apese o singură tastă a aparatului. Degetul era deja deasupra ei. Nu mai trebuia decât să apese.
    De undeva, din spatele lui, se auzi o voce:
    - Adam?
    Acesta își luă degetul de pe tastă.
    - Să mergem.

                                              11.

               Betsy Hill îl urmărea pe soțul ei, Ron, cum își băga mașina, un Audi, în garaj.
    Continua să fie un bărbat atât de frumos. Părul său grizonant era acum mai mult alb decât negru, însă ochii albaștri, la fel ca ai fiului său care murise, erau la fel de strălucitori, iar pielea feței îi rămăsese netedă, fără riduri. Spre deosebire de mulți dintre colegii săi, nu avea burtă, tăcea exerciții și avea grijă ce și cât mânca.
    Fotografia pe care o scosese la imprimantă se afla în fața ei, pe masă. Betsy stătea acolo, în bucătărie, de mai bine de o oră și se gândea ce să facă. Gemenii erau plecați la sora ei. Nu voise ca ei să fie acasă într-un astfel de moment.
    Auzi ușa care dădea spre garaj deschizându-se și apoi vocea lui Ron:
    - Bets?
    - Sunt în bucătărie, dragul meu.
    Ron își făcu apariția în încăpere cu un zâmbet larg pe față. Nu-l mai văzuse de mult timp zâmbind, așa că prima ei reacție fu să ascundă fotografia sub o revistă care se afla, de asemenea, pe masă. Voia să protejeze, chiar și dacă numai pentru câteva minute, zâmbetul acela.
    - Bună, făcu el.
    - Bună, cum a fost la slujbă?
    - Foarte bine, răspunse el zâmbind în continuare. Am o surpriză pentru tine.
    - Da?
    Ron veni lângă ea, se aplecă și o sărută pe obraz. Puse apoi o broșură pe masă. Betsy întinse mâna după ea.
    - O croazieră de o săptămână, explică el. Privește itinerarul, Bets. Am lipit un post-it pe pagina aceea.
    Ea deschise broșura la pagina indicată și citi explicațiile. Vasul pleca din Miami Beach, ajungea în Bahamas, apoi în St. Thomas și în alte câteva insule private deținute de compania de turism.
    - E același itinerar, spuse Ron. Exact itinerarul nostru din luna de miere. Bineînțeles, vasul e altul. Cel cu care am mers noi atunci a fost scos din uz. Acesta e nou-nouț. Am făcut rezervare tot pe puntea superioară - o cabină cu balcon. Am găsit chiar pe cineva care să aibă grijă de Bobby și Karl.
    - Nu avem cum să-i lăsăm aici o săptămână întreagă.
    - Ba da.
    - Sunt prea mici și vulnerabili, Ron.
   Zâmbetul de pe fața lui începuse să se topească.
    - Nu o să pățească nimic.
    Nu vrea să se mai gândească la ce s-a întâmplat, își zise Betsy. Nu era nimic rău în asta. Viața merge mai departe. Acesta era modul în care știa el să trateze durerea. Nu dorea să se mai gândească. Iar după aceea, până la urmă, Betsy era sigură de asta, avea să dorească să scape și de ea. Probabil că deocamdată o suporta din cauza gemenilor, dar toate amintirile lor frumoase - primul sărut în fața bibliotecii, noaptea petrecută pe malul mării, spectaculoasa lună de miere petrecută în croazieră, munca împreună pentru a da jos de pe pereți tapetul acela oribil din prima lor casă, duminica aceea la târgul de produse agricole când au râs atât de mult, că le curgeau amândurora lacrimi pe obraji - toate momentele acelea senzaționale dispăruseră.
    Acum, când Ron o vede pe ea, îl vede, de fapt, pe băiatul lui mort.
    - Bets?
    Ea încuviință din cap.
    - Poate că ai dreptate.
    El se așeză lângă ea și îi luă mâna într-a lui.
    - Am vorbit cu Sy astăzi. Au nevoie de un manager pentru noul birou din Atlanta. Ar fi o oportunitate grozavă.
    Vrea să fugă, își spuse ea. Deocamdată, vrea să fiu și eu cu el, însă eu îi voi aduce mereu aminte de durere.
    - Te iubesc, Ron.
    - Și eu te iubesc, dragostea mea.
    Voia să-l știe fericit. Voia să-l lase să plece, fiindcă Ron avea această capacitate de a o lua de la capăt. Simțea nevoia să fugă. Nu putea rezista aici. Nici nu putea s-o ia și pe ea cu el. Ea n-ar fi făcut decât să-i reamintească mereu de Spencer, de noaptea aceea teribilă de pe acoperișul școlii. Însă ea îl iubea, avea nevoie de el. Chiar dacă era vorba de egoism din partea ei, era îngrozită de faptul că avea să-l piardă.
    - Ce părere ai de Atlanta? întrebă el.
    - Nu știu.
    - Ai să vezi că o să-ți placă.
    Se gândise și ea să se mute de acolo, însă Atlanta era foarte departe. Își petrecuse întreaga viață în New Jersey.
    - Sunt prea multe o dată, recunoscu el. Hai s-o luăm pe rând. În primul rând, croaziera, OK?
    - OK.
    El ar fi vrut să fie oriunde numai aici nu. El voia s-o ia de la capăt. Ar fi fost și ea gata să încerce, însă știa că nu existau șanse de reușită. Nu poți s-o iei de la capăt. Mai ales acum, când aveau gemenii.
    - Mă duc să mă schimb, spuse Ron.
    O sărută din nou pe obraz. Buzele lui erau reci. Ca și cum ar fi fost deja plecat. Avea să-l piardă. Era posibil să mai dureze trei luni sau doi ani, însă singurul bărbat pe care-l iubise vreodată avea, până la urmă, s-o părăsească. Putea să simtă cum se trage înapoi chiar și acum, când o sărută.
    - Ron?
    El se opri cu mâna pe balustradă. Privirea lui, atunci când întoarse capul, era a unui om care fusese prins când voia să fugă. Umerii i se prăbușiră.
    - Vreau să-ți arăt ceva, spuse Betsy.

              Se aflau în sala de ședințe a hotelului Four Seasons din Boston și Brett, specialistul în informatică al firmei, se juca cu un laptop. Tia își privi telefonul și văzu că persoana care o sunase era Mike.
    - Sunteți în drum spre meci?
    - Nu, răspunse el.
    - Ce s-a întâmplat?
    - Adam nu e aici.
    - Nu a trecut pe acasă deloc?
    - A venit acasă, a stat puțin în camera lui și apoi a plecat.
    - A lăsat-o singură pe Jill?
    - Da.
    - Nu stă în firea lui să facă așa ceva.
    - Știu.
    - O fi el iresponsabil și celelalte, însă să-și lase sora fără supraveghere...
    - Știu.
    Tia se gândi o clipă.
    - Ai încercat să-l suni pe mobil?
    - Bineînțeles că am încercat. Cât de tâmpit crezi că sunt?
    - Hei, te rog să nu te descarci pe mine, spuse Tia.
    - Atunci nu-mi mai pune astfel de întrebări. Nu sunt chiar așa de tâmpit. Bineînțeles că l-am sunat. L-am sunat de mai multe ori. I-am lăsat și mesaje să mă sune el.

..............................................................................