Mila 2.0, Debra Driza

...................................................................
                             8.

         Holland a aşteptat una, trei, cinci secunde, până să răspundă, obligându-ne să aşteptăm, până când neliniştea mi-a răsucit stomacul şi mi l-a făcut ghem. Apoi a zis:
    - Opreşte-l!
    Deasupra, monitorul computerului s-a stins. S-a întors, iar Trei i-a imitat mişcarea, parcă plutind. În mod neaşteptat, el a izbucnit în râs şi şi-a lovit palma de coapsă. Mâna lui era şi mai zbârcită decât faţa şi pătată de vârstă, dar imaculat de curată, cu unghii îngrijit tăiate.
    Aparenţele erau importante pentru el. Aparenţele, dar nu vieţile. Cel puţin nu a mea sau a mamei.
    Lângă el, buzele lui Trei s-au ridicat într-un zâmbet ezitant. Apoi, s-a uitat la mine, iar zâmbetul i s-a lărgit, de parcă m-ar fi invitat să zâmbesc şi eu. M-am înfiorat şi m-am uitat în altă parte, luptându-mă cu tulburătoarea realitate de a simţi repulsie la vederea propriei feţe.
    Când mă uitam la Trei, nu vedeam o adolescentă. Vedeam urâţenia mea interioară, partea mea ciudată, care se holba la mine. Dintre noi patru, singurul care aştepta impasibil era Lucas.
     - Domnule, aţi terminat de citit rezumatul pe care vi l-am trimis?
    - Da. Vrei să adaugi ceva?
    Holland se uita la Lucas cu o sprânceană argintie mai ridicată decât cealaltă. În spatele nostru, unul dintre soldaţi a tuşit. În cele din urmă, masca impasibilă a lui Lucas a început să dea dovadă de crăpături. S-a uitat la mine, iar în ochii lui de culoarea alunei am văzut nesiguranţă.
    Şi-a mutat greutatea pe piciorul sănătos, iar pieptul lui s-a ridicat şi s-a lăsat înainte să răspundă.
   - Nu, domnule.
    - Nu contează... ţi-am citit raportul.
    Holland a scuturat din cap şi, brusc, privirea lui s-a îngustat.
    - Ce fel de prostii vă învaţă la facultate în ziua de azi, mai exact? Eu am cerut un rezumat despre cum a fost afectată performanţa lui Doi de programările emoţionale, în aceste teste, nu despre... cum i-ai zis... ingenuitatea ei.
    Mâna stângă a lui Lucas a tresărit, dar, în rest, a rămas complet nemişcat.
    - Dar, domnule...
    Holland a izbit cu palma în masă, iar lovitura bruscă şi scurtă i-a făcut pe soldaţi să stea drepţi, în timp ce pe mine m-a făcut să tresar.
    - Eu vorbesc, nu tu. Tatăl tău mereu a fost prea indulgent cu tine. I- am tot spus Joannei că el niciodată nu va fi în stare să crească un bărbat adevărat, dar nu m-a ascultat. Şi uite ce s-a întâmplat. Pe unul dintre băieţi a trebuit să îl salvez de la o lăsare la vatră ruşinoasă, iar celălalt...
    Ochii gri dispreţuitori l-au măsurat pe Lucas şi s-au oprit pe piciorul lui, aşa că nu a fost nevoie să termine propoziţia, pentru ca ceilalţi să înţeleagă la ce se referise. Nu avea rost. Privirea lui spunea totul.
    Joanna... mama lui Lucas? Protejarea fratelui său de la o ruşinoasă lăsare la vatră era felul în care Holland îl ţinea pe Lucas în toată povestea aceea? Lângă mine, l-am simţit pe Lucas cum se încordează, i-am privit buzele cum se strâng şi degetele cum i se încleştează pe pantaloni. Cu toate acestea, vocea lui a fost uimitor de calmă.
    - Aţi cerut o evaluare sinceră din partea mea, iar eu v-am dat-o. Nu am ce să fac, dacă nu se potriveşte cu ce v-aţi aşteptat să spun.
    Lucas mă apăra? Dar nu avea logică. Uluiala de o clipă provocată de cuvintele lui s-a transformat într-o sclipire de neîncredere, urmată de un val de căldură.
    Lucas.
    Nu puteam să fac mai mult decât să mă gândesc la nume, pentru că Holland a redus distanţa dintre noi, cu doi paşi rapizi. Când i-am simţit mâna grea pe umărul meu, eram pregătită. De data aceea, nu am mai tresărit atât de tare. Deşi m-a cuprins aceeaşi repulsie la atingerea lui posesivă. La simţirea acelor degete bătrâne, zbârcite, care încercau să mă revendice ca pe un obiect. La mirosul copleşitor de mentă şi dezinfectant. Simţeam repulsia, dar sărbătoarea emoţiilor din mine era mult mai puternică.
    Mi-am ridicat bărbia şi i-am întâlnit privirea, luptându-mă să-mi păstrez o expresie neutră. Chiar dacă acea incredibilă conştientizare continua să mă încălzească din cap până-n picioare. Lucas încercase să mă salveze.
    - Poate că Lucas e impresionat de micile tale bufonerii, dar eu nu sunt.
    Nările lui Holland au tresărit când mâna lui a strâns mai tare. Acela era un bărbat care nu tolera ca cineva să-i pună la îndoială autoritatea.
    Mi-a dat drumul.
    - Ei bine, uite care e treaba...
    S-a oprit să elibereze un oftat dureros.
    - Domnule?
    Cu vederea mea periferică, am observat că mâinile îi tremurau. O mişcare abia perceptibilă, dar am văzut-o. Trei a rămas în acelaşi loc.
    Calmă. Neutră. Neafectată de nimic. Dar privirea ei atentă evalua.
    - Bravo, Lucas, că ai rămas la convingerile tale. Deja eşti mai bun decât tatăl tău.
    Ochii gri ai lui Holland i-au străpuns pe ai mei, de parcă încerca să facă o gaură prin lentilele mele, să vadă ce mă făcea să ticăi.
    - Oricum, îmi pare rău să spun că nu îţi împărtăşesc ideile. Inabilitatea lui Doi de a nu-şi amesteca emoţiile cu sarcinile pe care le are de îndeplinit o face riscantă pe teren, iar genul acesta de nesiguranţă poate duce la agenţi morţi. Şi nu e ceva ce sunt dispus să risc.
    Brusc, a făcut semn cu capul spre mine. Logica din spatele argumentaţiei lui era imbatabilă şi suficient de îngrozitoare, mi-am dat seama. Ideea era că eu nu voiam să lucrez pentru guvern. Voiam doar să trăiesc. Dar el n-ar fi înţeles asta niciodată, nici într-un milion de ani.
    Armata era viaţa lui. Când s-a uitat la mine, a văzut o uriaşă responsabilitate. Un avertisment că ar putea s-o dea în bară. Iar pentru el aparenţele erau totul.
    - O să trimit sumarul tău superiorilor mei, dar eu am drept de veto. Şi le voi spune că prima mea evaluare a fost exactă.
    Zâmbetul mic şi îngâmfat al lui Holland spunea tot. Ce teste, ce a doua şansă – niciodată nu avea să îşi lase superiorii să bănuiască faptul că el o dăduse în bară, nu după eşecul cu MILA 1.0. Mai degrabă m-ar fi aruncat la gunoi şi ar fi pretins că avea dreptate decât să mă salveze şi să admită că greşise. Şi, sincer, nici măcar nu puteam să spun că greşea. După criteriile lui, eu eşuasem. Mama mă avertizase, mă făcuse să promit că nu aveam să-mi arăt emoţiile şi nu am fost în stare de asta. Iar acum plăteam amândouă.
    - Domnule? a zis Lucas.
    - Nu-ţi face griji, Doi nu va dispărea de tot.
    O speranţă nebunească s-a ivit.
    - O să-i îndepărtăm nanocreierul şi o să-i implantăm altul – unul exact ca al lui Trei.
    Şi, cu aceste vorbe, Holland a pus capăt speranţei.
    Deşi mă pregătisem pentru acel moment – de câteva ore deja –, realitatea ameninţa să mă doboare. Să-mi îndepărteze creierul. Aveau de gând să îmi îndepărteze creierul. Să-mi ia tot ce eram, pe toţi cei la care ţineam, printr-o simplă procedură.
    Gata cu falsul tată, gata cu Clearwater, gata chiar şi cu Kaylee. Gata cu Hunter sau cu mama. Gata cu Lucas. Gata cu mine.
   Fusesem atât de concentrată pe oroarea de a fi mai puţin om, încât nu avusesem timp să apreciez calităţile umane pe care le aveam.
    Desigur, poate că existenţa lui Trei avea să fie mai uşoară; fără griji, fără să-mi pese, să trăiesc doar pentru a urma comenzi. Dar asta n-ar fi fost viaţă. Iar în clipa aceea era prea târziu. Am aşteptat protestul lui Lucas, dar n-a venit. Stătea înţepenit, cu pumnii strânşi, dar tăcut.
    Deloc surprinzător. Fusesem o inovaţie pentru el, nimic mai mult.
    Totuşi. Nu puteam să-l învinovăţesc. La urma urmei, el fusese mai mult decât decent. N-am mai fost atentă la discuţia lui Lucas cu Holland despre detalii.
    - Când va avea loc procedura?
    Aveam să duc dorul ochilor lui în mai multe culori.
    - O s-o punem la aparat, dar va trebui să aşteptăm până mâine, când se întoarce locotenent Barry, să efectueze el procedura.
    Aveam să duc dorul senzaţiei alunecoase şi aspre a coamei lui Bliss sub mâinile mele.
    - Am înţeles.
    Aveam să duc dorul senzaţiei pe care o avusesem când Hunter îşi coborâse buzele spre ale mele.
    Cel mai mult, aveam să duc dorul mamei: îmbrăţişările ei puternice, felul în care se juca cu ochelarii când era stresată, parfumul de rozmarin al loţiunii ei.
    Mama.
    Ultimul gând m-a sos din visare. M-am întins şi l-am apucat pe Holland de mânecă. La naiba cu decenţa, să fie cât voia de dezgustat de defectele mele. Nu mai conta.
    - Mama, vă rog, pot să o revăd? Doar încă o dată? Înainte...
    ...să mă eliminaţi. Dar asta suna atât de rece, de impersonal, încât n-am putut să o spun.
    - Ea o să fie bine, da? am întrebat, în schimb.
    Am văzut o mişcare în dreapta mea, apoi m-am rostogolit în spate pe podea, când Trei m-a tras puternic de umăr.
    - Nu-l atinge pe generalul Holland fără permisiune.
    M-am ridicat şi am sărit înainte, doar pentru ca ea să mă împingă la loc. Privirea mea s-a îngustat, iar pumnii mei s-au strâns.
    - Dă-te, am şoptit.
    Nimic nu putea să mă împiedice să primesc acel răspuns crucial. Şi-a depărtat picioarele şi a luat poziţie de bătaie. Ne priveam aşa cum o făcusem în timpul primului test, fiecare aşteptând ocazia de a lovi.
    Holland şi-a netezit mâneca înainte să pună o mână durdulie pe umărul lui Trei.
    - Nu, nu, e în regulă, Trei. Dă-te la o parte.
    Nu ştiu dacă mi s-a părut, dar jur că Trei a avut nevoie de o secundă în plus să se supună ordinelor lui Holland. Iar expresia ei, categoric, părea nu tocmai mulţumită. Dar apoi m-am întrebat dacă nu cumva mă înşelam, pentru că, după ce am clipit, ea s-a dat la o parte şi a luat o poziţie complet neutră. Holland a zâmbit, acea ridicare a colţurilor gurii care părea mai degrabă îngâmfare decât mulţumire.
    - Vezi, exact despre asta vorbeam. Nicole ţi-a făcut un deserviciu. Indiferent ce simţi, tu nu eşti reală. Nu eşti o fată, eşti copia uneia. Nu eşti mai mult decât o copie exactă, una la crearea căreia am ajutat şi eu. Faptul că tu nu poţi face diferenţa este o mare problemă.
    Mi-am ţinut respiraţia şi am aşteptat să cadă bomba.
    - Nicole Laurent nu e mama ta, e creatorul tău. E păcat, dar ea nu ne dă de ales. Având în vedere actul ei de trădare într-un proiect militar ultrasecret, va trebui să execute...
    Nu m-am gândit, nici măcar nu l-am lăsat să termine. Parcă furia m-a izbit, iar mâinile mele au prins viaţă. Propoziţia lui s-a terminat cu un gâfâit strangulat, când le-am întins şi le-am strâns în jurul gâtului său.
    Am strâns tare. În aceeaşi clipă în care a început să se înece m-am strecurat în spatele lui, mi-am pus o mână sub falca lui şi am tras spre dreapta, cu o mişcare lentă. Cealaltă palmă a mea i-a cuprins spatele capului. Toate acestea înainte ca Trei să poată face o singură mişcare.
    S-a zbătut o dată, dar am strâns degetele, fără milă.
    - Mai mişcă-te o dată şi îţi rup gâtul.
    Tot corpul i s-a încordat. Cei doi soldaţi din spate au tresărit, dar nu puteau face nimic. Îi simţeam sub degete pulsul şi pielea umedă de transpiraţie.
    - Faceţi un pas încoace şi e mort.
    Ar trebui să o fac oricum.
    Degetele mele s-au strâns.
    O merită.
    Degetele mele s-au strâns şi mai tare.
    Omul acesta îngrozitor o va ucide pe mama.
    Degetele mele s-au strâns din nou.
    Soldaţii au schimbat priviri panicate, dar nu au îndrăznit să se mişte. Trei s-a încruntat.
    - Dă-i drumul. Chiar dacă îl omori – l-am simţit pe Holland tresărind la asta –, nu vei schimba nimic. De ce să te deranjezi?
    De ce să mă deranjez? Pentru că, ignorantă de soră vitregă, o să mă simt bine. Transpiraţia curgea de pe Holland, iar cămaşa lui se lipea de a mea. Mirosul ei acru mi-a dat un imbold victorios. La naiba cu logica.
   Nu-mi păsa de logică. În clipa aceea, voiam doar să o văd pe mama şi să îl fac pe Holland să plătească.
    - Mila, nu!
    Mi-am întors capul puţin, rămânând cu un ochi pe Trei şi pe soldaţi.
    Lucas s-a întins spre mine, de parcă ar fi vrut să îmi spună ceva la ureche. A ridicat mâna. Abia am văzut Taserul înainte să simt şocul.
    Electricitatea a explodat prin corpul meu. Torsul, membrele, totul a erupt în convulsii. Un val de petice negre – imagini în mişcare.
    Gândurile mele... alunecau... Apoi...

                                           CAPITOLUL 35

                   Ochii mei s-au deschis brusc, de parcă cineva apăsase un întrerupător. Vidul negru s-a transformat într-un fel de ecran cu purici.
    La început, doar bâzâitul acela necontenit îmi umplea capul. Apoi, câte un cârâit, când luminile clipeau în spatele ochilor mei închişi.
    Restart.
    Cuvântul clipea roşu printre purici. O voce familiară – a mea? – se auzea cu ecou, dar părea distantă. Distorsionată. O substanţă caldă trecea prin fiecare cută a corpului meu. Mă ţinea pe loc. Senzaţia mi-a trimis o imagine prin cap, distorsionată şi ea, prea distorsionată pentru a o descifra. M-am forţat să deschid ochii. Acea mică mişcare a trimis o undă de şoc prin capul meu. O dată, de cinci ori, de douăzeci de ori. În clipa în care s-a oprit, am simţit panică. Acele şocuri... ştiam ce erau... reziduuri electrice captive în mine. Atunci am ştiut unde mă aflam. Camera de mai devreme. Maşinăria specială pe care Lucas o folosise pentru a mă repara. Maşinăria specială pe care Holland plănuia să o folosească pentru a mă reprograma în Trei.
    Reprogramare.
    Din interiorul corpului meu fără suflet am simţit cum pulsul mi se zbate până în urechi. Fără sistem endocrin şi totuşi simţeam adrenalina, care le cerea muşchilor mei la fel de nonexistenţi să se contracte şi să mă scoată de acolo. Nu aveam plămâni şi totuşi ai mei erau grei, prea grei pentru a inspira. Am încercat să alung panica, să o înlocuiesc cu logică. Nimic nu era real. Nimic din ce simţeam nu era real.
    O răceală provenită din interior s-a răspândit spre exterior, acoperind strat după strat, până când a culminat cu un înveliş ca de gheaţă peste pielea mea. Trebuia să opresc totul. Trebuia să opresc totul şi să evaluez.
    Ce era în jur. Trebuia să mă concentrez pe ce era în jur. Să caut ceva ce puteam folosi pentru a mă elibera din chestia aceea din care părea imposibil de scăpat. Am scanat zona, dar nu am găsit nimic.
    Nicio mişcare detectată.
    Deloc surprinzător. În ciuda zumzăitului maşinăriilor, camera era lipsită de viaţă. Lipsită de sunete umane. Goală. Aşa aveam să mă simt odată ce procedura avea să fie efectuată? O tăcere permanentă în interiorul meu, acolo unde gândurile şi sentimentele goneau de obicei ca maşinile pe o stradă aglomerată? Poate că va fi linişte. Poate că nu.
    Nu voi şti niciodată, pentru că actuala versiune a mea nu va mai exista.
    M-am zbătut cu fiecare bucăţică de putere. Materialul a rămas rezistent, nu a cedat nicio fracţiune de milimetru. Lipsa de speranţă m-a lăsat fără energie. Chiar dacă ştiusem că încercarea mea avea să fie zadarnică. Deci, trebuia să caut prin cameră. Nu, potrivit lui Lucas, singurul mod de ieşire era reprogramarea maşinăriei. O acţiune care se putea face din exteriorul închisorii mele de nepătruns.
    Lucas. Lucas mă electrocutase. De parcă gustul amar al trădării îl invocase, vocea lui s-a auzit în capul meu.
    Mila.
    Privirea mea s-a rotit prin cameră, dar el nu era acolo. Nu era nimeni. Atunci mi-am dat seama că vocea lui se auzea direct în urechile mele, ca în timpul primului test. Şi, în ciuda trădării lui, nu mi-am putut reţine disperata şoaptă care mi s-a iţit pe buze.
    - Lucas?
    Clipeşte de două ori, dacă mă auzi.
    Am clipit.
    Oftatul lui de uşurare mi-a răsunat în urechi.
    Îmi pare rău pentru electroşocuri, a trebuit să mă asigur că Holland nu mă suspectează. Trebuie să ne mişcăm repede. Am folosit o setare de bază, suficientă să te facă să leşini, dar care să nu-ţi zăpăcească funcţiile pentru mult timp. Toate ar trebui să îşi revină în curând, dacă nu ţi-au revenit deja. O să vă scot de aici, pe tine şi pe dr. Laurent. Dar trebuie să faci ce îţi spun. Poţi?
    Şi, pur şi simplu, a apărut o nouă plasă de siguranţă. Lucas avea să mă ajute pe mine şi pe mama. Am clipit din nou.
    Va trebui să faci să pară o evadare. Eu voi fi ostaticul tău.
    Ostatic? Ceva în mine s-a răzvrătit, chiar dacă mi-am dat seama de necesitatea celor spuse de el. Să îl folosesc pe Lucas drept ostatic era singurul mod de a mă asigura că nu avea să fie prins pentru că ne ajuta.
    Am clipit.
    În primul rând: trebuie să scapi din maşinărie. Dacă te ajut, o să dea de urma codului meu de securitate de la uşă. Totuşi, nu cred că mă monitorizează. Nu încă.
    Fără speranţă. Eram complet lipsită de speranţă. Lucas nu îşi dădea seama că, dacă aş fi putut ieşi singură din cuşca aceea din plastic, aş fi făcut-o deja? Dar Lucas probabil că avea o posibilă soluţie pentru asta.
    Era prea metodic să fi vorbit dacă nu ar fi fost aşa. Dar ce anume?
    Hmm...
    Reticenţa lui, mai ales dată fiind urgenţa situaţiei, nu vestea nimic bun. Ce îmi scăpa? Nu aveam cum să ies, nu aveam cum să cer ajutor din afară. Nu, trebuia să fac să se deschidă chestia aia din interior. M-am frecat de pereţi. Nimic. Materialul era prea tare.
   Contrapresiune: 15 kg pe centimetru pătrat.
    Mult prea tare.
    Disperarea mi-a cuprins mintea, mi-a copleşit logica, speranţa, totul.
    Nu aveam cum să scap, dacă Lucas nu putea să intre, iar eu nu puteam să ies. Nici vorbă de evadare.
    Nici vorbă de evadare.
    Dar stai... Lucas ştia asta. El cunoştea parametrii maşinăriei mai bine decât mine. Nu putea să se aştepte să o rup fizic, aşa că... trebuia să o fac mental. Lucas mi-a confirmat concluzia o clipă mai târziu.
    Va trebui să comunici cu maşinăria.
    Tubul din acrilic a absorbit vibraţiile care m-au cuprins. Să comunic cu maşinăria. Ca de la maşinărie la maşinărie. Ca şi cum am fi fost una şi aceeaşi. Un strigăt tăcut a erupt în mine. Dacă nu evadam însemna că Holland avea să-mi despice craniul, să-mi extragă creierul şi să îl înlocuiască cu altul, să mă transforme într-o copie a lui Trei. O adevărată maşinărie. Iar acum Lucas îmi spunea că, pentru a evada, trebuia să mă transform oricum într-o maşinărie.
    Deja ai permisiunile – le-am activat prima dată când ai fost aici, pentru orice eventualitate. Trebuie să-ţi deschizi porturile.
    Să-mi deschid porturile – ce uşor vorbea. Nici măcar nu ştiam exact ce însemna asta. Totuşi, trebuia să încerc. Am scormonit prin minte în căutarea comenzii până când am găsit-o.
    Deschide porturi.
    La început, n-am simţit nimic. Nici urmă de electricitate, nici vreun licăr verde. Totul s-a produs treptat. Ca un vuiet care creştea încet. Un vuiet care a şerpuit prin mine, apoi a luat-o în sens invers. O prezenţă prin tot corpul meu, una după care aş fi putut să mă întind şi să o ating.
    Doar că nu trebuia să îmi mişc mâinile. Dacă m-aş fi simţit goală, m-ar fi speriat. Aş fi fost dezolată. Ca întinderea aceea pustie prin care călătorisem în Detroit. Dar nu a fost aşa. Deşi prezenţa nu era chiar vie, nu o simţeam nici moartă. Mai degrabă era ca o energie atotcuprinzătoare.
    Codul a clipit – în capul meu sau nu, nu eram sigură. Dar era peste tot. Un şir nesfârşit de litere, simboluri, cifre. Deodată, am ştiut exact ce să fac. M-am întins ezitant, cu mintea, şi am văzut codul, ca nisipul care se scurge printre degete. Din şirul acela, caracterele s-au ales încet pentru a reface comanda mea.
    Deblocare.
    O ezitare; un licăr în capul meu. Apoi, o uşă trântită.
    Verifică utilizator?
    Frustrarea se întindea prin mine ca un val uriaş. Nu puteam să verific utilizatorul, pentru că se presupunea că eu nu eram acolo. Dacă aş fi putut vorbi cu Lucas. Dar nu. Permisiunea lui Lucas îmi oferise o conexiune cu maşinăria. Restul trebuia să găsesc singură.
    Determinarea s-a desfăşurat în mine, s-a întins, s-a întins, până când fiecare celulă ardea de convingere. Indiferent cât de mult încercam să mă ascund de adevărata mea natură, ea exista. Eram o maşinărie şi încă una puternică. Acel specimen inferior nu avea să mă respingă. De data aceea, comanda a apărut ca o explozie.
    Deblocare!
    O ezitare minusculă, una care mi-a fisurat încrederea. Apoi, am simţit o schimbare în energie, o modificare a vuietului. Uşa s-a deschis.
    Cinci secunde mai târziu, eram liberă. Până să ajung la uşă, am forţat codul să apară. O deblocare rapidă şi uşa s-a deschis. L-am văzut pe Lucas. Stătea cu mâinile în păr, cu ochii lui ca aluna măriţi şi uimiţi. N-a zis nimic, doar m-a privit, în felul acela uimit, înainte să bage mâna în buzunar şi să scoată Taserul, pe care mi l-a întins. Lucas a pornit repede pe coridor, dar eu am îngheţat cu ochii pe camera video de la capătul holului. A scuturat din cap.
    - Am pus-o pe o buclă, dar trebuie să ne grăbim. Nu va dura mult până când tipul de la securitate va observa.
    Degetele mele s-au încleştat pe Taser şi l-am urmat pe Lucas. Nu am auzit nimic, dar chiar şi o singură greşeală în acel moment ar fi însemnat sfârşitul. La patru metri în faţă, un alt coridor se bifurca.
    Lucas a virat spre stânga, iar eu după el. S-a lipit de perete şi s-a dus spre intrare.
    - Auzi ceva? a şoptit.
    Am închis ochii, m-am concentrat. Din direcţia opusă am auzit un murmur de voci, un bărbat şi o femeie. Apoi, un râs înfundat. Un televizor, probabil că din încăperea gărzilor. În faţa noastră... nu am auzit nimic. Doar bâzâitul slab al neoanelor şi ritmul sacadat al respiraţiei lui Lucas.
    - Liber.
    În ciuda asigurării mele, şi-a vârât capul după colţ şi s-a uitat în ambele părţi, înainte să o ia repede spre stânga. Holul acela era mai îngust decât ultimul şi mai întunecat, avea doar nişte luminiţe de urgenţă. Vederea mea s-a luminat imediat, dar Lucas trebuia să se descurce. S-a oprit chiar în faţa unei uşi gri de pe stânga şi a început ritualul codului cu ADN. M-am zorit spre uşă, m-am oprit chiar lângă ea, atât de aproape că nasul meu mai că o atingea, mi-am pus degetele pe picioare, pentru a rezista pornirii de a încerca să o deschid chiar eu.
    Camera mamei, trebuia să fie camera mamei.
    Fiecare zecime de secundă de care Lucas avea nevoie pentru a-şi tasta codul îmi părea o tortură. În cele din urmă, s-a auzit sunetul de acces, urmat de un clic. M-am strecurat înăuntru încă înainte ca uşa să se deschidă măcar pe jumătate, ritmul în care aluneca era prea lent pentru mine. M-am dus direct spre silueta nemişcată de pe pat.
    - Mamă? am şoptit, pentru că nu voiam să o sperii.
    Într-o clipă, mama s-a întors dinspre perete şi s-a ridicat.
    - Mila?
    A bâjbâit după ochelari, pe măsuţa şubredă.
    - Da.
    A sărit în picioare. În clipa următoare, faţa mea era lipită de umărul ei, după ce m-a tras într-o îmbrăţişare şi m-a strâns cu toată puterea braţelor ei mici. Mi-am dat voie să mă bucur de căldura îmbrăţişării ei una, două, trei secunde, iar valul de uşurare m-a făcut să mă clatin. Era întreagă. Vie şi exact cum mi-o aminteam. După încă o strângere scurtă, m-am tras cu blândeţe.
    - Păstrează-ţi forţele.
    M-am dat la o parte şi am lăsat-o să îl vadă pe Lucas, care stătea de pază la uşă.
    - Stai aşa, ce se întâmplă?
    - Lucas ne ajută să plecăm de aici. Acum.
    Surprinsă, a făcut ochii mari.
    - Nu înţeleg, cum... a scuturat din cap, confuză, putem să o facem?
    - Nu mai avem de ales.
    Ca de obicei, puterea ciudată a mamei de a-şi păstra calmul în circumstanţe ieşite din comun m-a uimit.
    - Corect. Să mergem.
    S-a dus spre uşă şi m-a lăsat să o urmez.
    - Holurile din sud? Nimeni nu prea le foloseşte.
    Lucas a aprobat din cap.
    - Acesta e planul meu, a zis el şi s-a întors, să o ia în faţă.
    Dar nu înainte să o văd pe mama că îl prinde de braţ şi se apropie de urechea lui.
    - Mulţumesc.
    Şi nu înainte să observ roşeaţa din obrajii lui. Apoi, mama a pornit repede pe hol, iar Lucas s-a grăbit după ea. Mi-am încleştat degetele pe Taser şi i-am urmat. Ne-am îndreptat în sens opus celui din care venisem şi, în cele din urmă, holul se continua spre stânga. Am făcut doar trei paşi şi l-am auzit pe Lucas înjurând încet.
    - Ce e?
    A făcut semn din cap spre colţul îndepărtat.
    - Camerele. Se mişcă. Fie au pornit din nou, fie... şi-au dat seama.
    Am îngheţat privind camera care se rotea pe holul nostru şi pe cel adiacent.
    - Adică ne-au văzut?
    Lucas a scuturat din cap.
    - Nu neapărat. Depinde de cât de îndeaproape supraveghează cineva camera aceea acum. Cârtiţa Vita Obscura i-a făcut să fie mai vigilenţi ca niciodată, dar dacă ne grăbim s-ar putea să reuşim...
    Am iuţit ritmul, alergând pe hol şi încercând să echilibrăm nevoia de a nu fi descoperiţi cu cea de a pleca repede de acolo. Pentru piciorul bolnav al lui Lucas era şi mai greu, dar nu s-a plâns nici măcar o dată.
    Urmând-o pe mama, a făcut încă o dată la stânga, apoi scurt la dreapta.
    - Ăsta duce direct la postul gărzilor. Dacă sunt atenţi la monitoare, putem să ne lăsăm în jos şi să ne furişăm.
    În timp ce aprobam din cap, zbârnâitul unei mişcări deasupra mi-a atras atenţia. Camera. Trebuie să se fi întors spre stânga, astfel că lentilele circulare erau acum îndreptate spre noi. Am aşteptat o secundă, să văd dacă îşi continuă mişcarea obişnuită, dar nu a făcut-o.
    A rămas înţepenită şi, pentru o fracţiune de secundă, parcă am simţit ochii gri şi reci ai lui Holland aţintiţi asupra mea.
    - Fugiţi! am şoptit, iar mama şi Lucas n-au stat pe gânduri.
    Dar am făcut doar câţiva paşi şi am auzit sirena.

                                         CAPITOLUL 36

                      Deși plănuisem să ne furişăm târâş, toţi trei am luat-o la fugă pe hol, direct spre gărzile care tocmai fuseseră alertate. Eu şi mama am ţinut pasul cu Lucas. Era surprinzător de rapid, dar îmi dădeam seama că nu îi era uşor, după şchiopătatul puternic. Totuşi, nu s-a plâns, iar eu am rămas puţin în urma lui, ştiind că trebuia să fac să pară reală luarea lui ca ostatic, pentru că eram sigură că fuga noastră era înregistrată. N-am scos o vorbă. Doar am vârât Taserul în spatele lui şi l-am îndemnat să înainteze. Am dat în coridorul larg care ducea spre parcare, cu Lucas doar cu un pas în faţa mea. Baraca gărzilor era chiar în dreapta noastră. Două gărzi gesticulau amplu spre noi, cu armele ridicate.
    - În spatele meu, am şoptit către mama.
    M-am ridicat pe vârfuri şi mi-am trecut braţul drept în jurul gâtului lui Lucas. Acum, Taserul era lipit de pielea lui, chiar în zona jugularei.
    - Înapoi! am strigat către gărzi.
    Cei doi au rămas în poziţie de tragere, încercând să ţintească spre mine.
    - Înapoi sau îl prăjesc!
    Privirea celui mai înalt s-a îndreptat rapid spre partenerul lui. I-am văzut mâinile tremurând pe armă, înainte ca strânsoarea să-i redevină sigură.
    - Avem ordine, a zis el şi, chiar dacă vocea lui tremura, n-a coborât arma.
    Un hohot de râs complet nepotrivit mi-a urcat în gât, unul care s-a transformat într-un plâns înăbuşit. Ordine. Desigur. Lui Holland nu-i păsa ce victime făcea, atâta timp cât ne împiedica pe mine şi pe mama să scăpăm. Cam atât ţinuse discursul lui umanist despre salvarea de vieţi. L-am simţit pe Lucas încordat sub braţul meu, i-am simţit pulsul gonind.
    - Te rog, a zis Lucas. O va face, ştiu că o va face.
    Am tresărit. După acel al doilea test, nu ştiam dacă se prefăcea sau chiar credea că aveam să-l electrocutez. Gărzile s-au foit, dar au rămas pe poziţii. Trebuia să riscăm şi să profităm de lipsa lor de convingere, pentru că în orice clipă era posibil să apară mai mulţi soldaţi. Chiar atunci am auzit picioare în bocanci alergând în depărtare. Nu mai aveam timp. Din spatele meu s-a auzit vocea mamei.
    - Aşadar, o să tragi cu sânge rece într-un ostatic? a zis ea şi m-a înghiontit în spate.
    Am înţeles aluzia şi l-am împins pe Lucas mai în faţă. Paşii s-au auzit mai clar.
    - Îţi dai seama că gloanţele nu o vor opri, nu? a continuat mama. Dacă tragi, vă va doborî pe amândoi. Nu ai auzit ce i-a făcut lui Holland?
    Cred că zâmbetul senin gen Trei, pe care l-am afişat, a fost cel care a convins. Acel zâmbet i-a făcut să creadă. Au lăsat în jos armele. Bine că nu aveau cum să simtă tremurul mâinii mele şi habar n-aveau cât de rău îmi părea că trebuia să ţin Taserul la gâtul lui Lucas. Habar n-aveau că eu niciodată n-aş lăsa pe cineva să mă oblige să ucid. Sau să torturez pe cineva, doar pentru a-mi testa reacţiile. Nu aveam de gând să devin un monstru. Nu aveam de gând să devin Holland.
    L-am împins din nou pe Lucas înainte. Un pas, doi paşi. Atât am reuşit, înainte ca gardianul mai scund să descopere punctul slab al planului nostru. În clipa în care a reuşit să ţintească, a ridicat arma spre mama.
    - Dă-i drumul sau trag în dr. Laurent.
    Eu şi Lucas am îngheţat deodată. Obrajii paznicului erau palizi, iar pe unul dintre ei i-a picurat sudoare. Totuşi, mâna cu arma îi era sigură pe ea. Avea de gând să tragă. Avea de gând să apese pe trăgaci şi să o împuşte şi totul ar fi fost în zadar.
    - În cealaltă parte a mea, acum!
    Totul s-a petrecut brusc. Mama s-a strecurat în stânga mea, iar arma a răsunat. Lucas s-a izbit de pieptul meu. M-am uitat în jos, la sângele care începuse să-i curgă din coapsa stângă. Piciorul sănătos.
    - Plecaţi, a reuşit el să zică printre dinţi.
    Dar nu am putut. În timp ce paznicul cel înalt striga la partenerul lui, paşii din spate s-au apropiat. Mi-am întors capul, iar ce am văzut a făcut ca încrederea mea să se clatine. Trei gonea spre noi, era la mai puţin de douăzeci de picioare şi înainta rapid.
    - Doi, opriţi-o pe Doi! a răsunat din depărtare ordinul lui Holland.
    În faţa mea, uşa metalică lucea, marcând drumul nostru spre libertate; atât de aproape şi, în acelaşi timp, nu suficient de aproape.
    Nu aveam să ajungem la ea la timp.
    - Du-l la uşă, repede, am zis scurt, în timp ce i-am transferat mamei greutatea lui Lucas.
    Am întrerupt-o când a deschis gura să protesteze.
    - Fă-o!
    În timp ce Lucas îşi trecea braţele în jurul gâtului ei şi se împleticeau înaintând, eu m-am concentrat pe mecanismul de încuiere, conectat la computer, şi am neutralizat codul. Uşa a bâzâit şi a început să se deschidă, când m-am răsucit şi m-am trezit faţă în faţă cu Trei.
    Cele două gărzi de la început au ajuns la mine primele. M-am lăsat în jos şi abia am apucat să evit glonţul care mi-a trecut pe deasupra capului. Mai repede decât puteau ei să ţintească din nou, m-am rostogolit, am scos Taserul şi pac! L-am lovit cu el în genunchi pe tipul mai scund. S-a prăbuşit pe o parte, peste tipul mai înalt, iar strigătul lui a acoperit zăngănitul armei lui căzute pe jos. Înainte ca celălalt să îl poată ridica, am sărit în picioare şi l-am lovit puternic în burtă. Când s-a aplecat, genunchii mei au fost pregătiţi să întâlnească nasul lui. M-am întors la timp să o văd pe Trei cum sprinta pe lângă mine, fără măcar să mă privească, cu ochii fixaţi pe altcineva.
    Mama.
    Nu, oh, nu. Am ţâşnit după ea, cu o disperare care îmi împingea picioarele. În faţă, Lucas şi mama tocmai treceau prin uşa deschisă, dar Trei se apropia. Planul meu fusese să folosesc Taserul pe Trei, înainte să trec prin uşă şi să o închid în urma noastră, dar lupta cu gărzile mă făcuse să pierd timp valoros. Chiar dacă am ştiut că nu o voi ajunge pe Trei la timp, m-am conectat la computer şi am ordonat să închidă uşa.
    Era singurul mod în care o puteam salva pe mama.
    În timp ce goneam după Trei, am avut un moment de groază, la gândul că va apuca să se strecoare după ei, iar eu voi rămâne dincoace, fără să îi pot ajuta.
    Închide-te, te rog, închide-te!
    Am aruncat o privire în fugă spre mama, i-am văzut expresia îngheţată şi ochii aţintiţi asupra lui Trei, de parcă ar fi văzut ţeava unei arme. Trei şi-a dus mâna spre deschizătura îngustă, degetele ei s-au întins, s-au întins, s-au întins, of, Doamne, dacă reuşea să le vâre, era posibil să o împiedice să se închidă şi... Mâna lui Trei a lovit metalul, în timp ce uşa s-a închis. Cât încă era cu spatele la mine, am parcurs în goană distanţa dintre noi şi am ridicat Taserul. Ea s-a răsucit, am văzut o mişcare neclară şi părul şaten biciuind aerul. Pumnul ei a lovit mâna mea, iar Taserul a zburat. În clipa următoare, la fel am făcut şi eu şi m-am lovit de peretele metalic. M-am izbit puternic cu capul. Pumnul ei a zburat spre mine, dar m-am ferit. Când pumnul ei a lovit metalul, i-am apucat cu ambele mâini braţul întins şi l-am tras în jos spre genunchiul meu. Scrâşnetul a reverberat puternic.
    - Tu... mi-ai stricat încheietura de la cot!
    Ochii ei verzi s-au deschis larg, apoi s-au îngustat. Trei chiar era furioasă? Nu am avut timp să mă gândesc la asta, pentru că picioarele încălţate în bocanci au ţâşnit şi m-au lovit în piept cu o forţă devastatoare. Am zburat înapoi, până m-am lovit de peretele din spate.
    Impact: 90 kg pe centimetru pătrat.
    Cel puţin unele dintre funcţiile mele îşi reveneau. Sunetul înfundat al paşilor lui Holland şi ai celorlalţi soldaţi se apropia. Din poziţia mea, întinsă pe jos, păreau mai mari, mai ameninţători. Şi aveau să ajungă la noi în câteva clipe. Ultima şansă.
    Privirea mea a căzut pe Taser, aflat la câteva picioare de mine. Trei l-a văzut exact în acelaşi timp. Amândouă ne-am aruncat spre el, cu mâinile întinse, dar eu am fost mai rapidă. L-am apucat şi am apăsat pe buton. Degetele ei s-au prins de marginea lui exact când am tras. Am tresărit când întreg corpul ei a fost cuprins de spasme. Apoi, s-a prăbuşit pe podea, am sărit peste ea şi, în acelaşi timp, am ordonat uşii să se deschidă. M-am strecurat prin deschizătură şi m-am întors cu faţa spre soldaţii care veneau.
    - Jos! am şoptit spre Lucas şi spre mama.
    Soldaţii erau prea în spate pentru a veni după mine, dar nu aveam încredere că Holland nu va ordona să tragă. Nu în clipa aceea, nu când preţiosul lui experiment îi scăpa încă o dată.
    - Mila, cealaltă uşă, a zis mama.
    Fără să îmi întorc capul, am ordonat computerului să deschidă uşa care ducea spre parcare. În acelaşi timp, luminile au început să clipească. A urmat o voce computerizată.
    Codul de urgenţă activat. Toate încuietorile vor fi dezactivate în treizeci de secunde.
    Ceea ce însemna că, indiferent ce făceam, soldaţii vor intra peste noi în orice clipă. Eram siguri, pentru moment, totuşi. Dar, când uşa care ducea în clădire s-a închis, am văzut ceva care a făcut să mă cuprindă groaza. Prin deschizătura care se îngusta, am observat cum Trei şi-a mişcat piciorul, înainte să se ridice încet. M-am întors tremurând. Cum era posibil să-şi revină atât de repede? Era vreo altă aşa-zisă îmbunătăţire ce îi fusese adusă, rezistenţa la şocuri electrice? Nu că ar fi contat cum şi de ce. Nu, singurul lucru pe care trebuia să îl ştiu era că venea după noi.
    Am alergat spre parcare. M-am îndreptat spre cea mai apropiată uşă a Suburbanului şi m-am aruncat spre portbagaj. La început, n-am fost sigură că se va urni, credeam că în toată agitaţia aceea supraestimasem puterea mea de android şi că asta ne va costa timp preţios. Strigătele de dincolo de uşă s-au apropiat.
    Haide. Dacă vreodată avusesem nevoie de vreo abilitate de android, acela era momentul. Cu un efort uriaş, m-am izbit de ea şi mai tare. Ca un miracol, maşina a gemut şi a început să se clatine. Tocmai când gărzile începeau să deschidă uşa, am mai împins o dată, iar partea laterală a maşinii s-a dus până în uşă.
    Încuiaţi, pentru moment. Până aveau să iasă pe o altă uşă. Am fugit spre mama, să o ajut.
    - Unde e maşina ta? am strigat spre Lucas, să se audă în camere.
    Încet, am şoptit:
    - Eşti bine?
    Dar bineînţeles că nu era bine. Mersul lui era tot mai greoi cu fiecare pas şi tot mai mult din greutatea lui se lăsa pe mine, până când mi-am dat seama că doar eu îl mai ţineam în picioare.
    - B... bine, a şoptit şi el, dar felul greu în care a vorbit m-a sfâşiat.
    Ar fi trebuit să mă opresc, să îl ajut. Nu era bine.
   - Nu... să nu îndrăzneşti să te opreşti acum, a continuat el, de parcă mi-ar fi citit gândurile.
    A scotocit prin buzunare şi a scos cheile.
    - Camaroul, a zis şi a arătat peste un şir de Suburbanuri, spre o maşină clasică, în stânga noastră, către ieşirea de pe rampă.
    Mama a alergat pe cealaltă parte a lui şi, cu ajutorul ei, l-am târât pe Lucas spre maşină.
    - Trebuie să îi legăm piciorul, am zis.
    Mama s-a oprit cu mâna pe uşă, privind spre bluza mea. Fără o vorbă, am rupt-o şi i-am întins-o.
    - Uite, am zis, fără urmă de regret.
    Lucas avea nevoie de ea mai mult decât mine. L-am ridicat şi l-am pus pe capota Fordului parcat lângă Camaro. Când m-am dat într-o parte, să o las pe mama să îi lege piciorul, am văzut sângele curgând şi înnegrindu-i pantalonii, de parcă ar fi intrat cu ei în apă.
    - Nu-ţi face probleme, a zis el. Mă vor repara într-o clipă, oricum.
    Am scuturat din cap şi am simţit un nod în gât. O clipă mai târziu, mama a terminat de legat cămaşa în jurul rănii.
    - Ar trebui să oprească sângerarea pentru câteva minute, până vin ajutoare.
    Mama a deschis uşa de pe partea şoferului, în timp ce eu mă uitam la Lucas cum se schimonosea de durere. Am simţit că mă înec. Chiar şi atunci, el se gândea la mine. Mi-am dorit să am timp să fac mai mult. Să îi mulţumesc pentru tot. Acel „scuze” pe care l-am mimat nu era nici pe departe suficient. Apoi, am întins mâna şi l-am lovit chiar în punctul sensibil de la gât. L-am prins de subsuori, când s-a clătinat şi a leşinat, apoi l-am ridicat pe capotă. Cel puţin puteam să îl scutesc de durere, până primea ajutor.
    - Mila, grăbeşte-te!
    Cu o ultimă tresărire la vederea siluetei nemişcate a lui Lucas, am sărit pe locul şoferului şi am dat cu spatele. Am apăsat acceleraţia, iar zumzetul motorului a început să se întreacă cu ţiuitul sirenei. M-am mai uitat o dată în oglinda retrovizoare după Lucas. În schimb, am văzut cum Chevy-ul verde pe care îl folosisem drept barieră s-a clătinat, înainte să se dea încet la o parte din uşă. Şi am zărit capul lui Trei, exact când luam prima curbă.

                                            CAPITOLUL 37

                 Am gonit peste una, două, trei şerpuiri şi, în sfârşit, am ajuns la poarta de securitate pe unde intrasem. Chiar la timp. De sub noi am auzit uşi de maşini trântite. Veneau. Venea şi Trei. Un paznic înarmat ne-a blocat drumul, ţintind spre parbrizul nostru.
    - Jos! am strigat şi am virat amplu spre stânga, apoi am apăsat pe acceleraţie.
    Camaroul a ţâşnit spre bariera care bloca intrarea şi a izbit-o, astfel încât parbrizul s-a crăpat. Bariera a căzut. S-a auzit o împuşcătură, dar glonţul s-a lovit de metal. Impactul a reverberat prin maşină, dar nu am oprit. Am trecut şi am ajuns într-o altă parcare. După câteva curbe, am ajuns în aerul proaspăt al nopţii. Chiar lângă John F. Kennedy Performing Arts Center.
    Cauciucurile maşinii au plutit, apoi eu şi mama ne-am legănat pe scaune, când am aterizat pe drum. Mâna ei s-a prins de spatele scaunului meu, să se ţină. Şi-a lăsat capul în faţă şi i-am văzut buzele mişcându-se, fără să aud nimic.
    Mamă? Se ruga?
    Asta mi-a dat peste cap încrederea, aşa că m-am concentrat asupra drumului. Am urmat curba care făcea la stânga, privind în oglinda retrovizoare. Încă nu era nimeni în spatele nostru, dar cu siguranţă doar pentru câteva secunde. Şi habar n-aveam unde mergeam. Dar puteam să repar asta acum, că nu mai eram blocate în subteran.
    GPS.
    O lumină s-a aprins în spatele ochilor mei, urmată de un bâzâit uşor.
    GPS.
    Nimic.
    Mi-am amintit vocea lui Lucas.
    „... funcţiile tale n-ar trebui să fie afectate mult timp.”
    Cu excepţia prostului de GPS... cel de care aveam nevoie cel mai mult în clipa aceea.
    - GPS-ul meu nu merge... idei?
    Desigur, Lucas trebuia să aibă o maşină clasică, fără aşa ceva. Ochiul meu a prins linia lungă, curbată din parbriz. Of, Doamne, Lucas avea să mă omoare.
    - Stânga, pe strada principală din faţă, Rock Creek Parkway, a zis mama.
    Bine că vocea ei era mai sigură ca niciodată. Am accelerat în curbă şi am încetinit chiar când am ajuns în intersecţie. Oamenii lui Holland aveau să fie pe urmele noastre în orice clipă. În timp ce ne îndreptam spre sud, pe Rock Creek Parkway, m-am uitat pe geamul de pe partea şoferului, spre strada pe care ieşisem spre Kennedy Center. În depărtare, nişte faruri ieşeau în stradă din parcarea subterană. Şi erau cam la înălţimea unui Suburban. Am apăsat acceleraţia.
    Pe autostradă nu aveam cum să scăpăm de ei. Probabilitatea formării unor blocaje rutiere era prea mare. I-a văzut şi mama în oglinda retrovizoare şi a zis exact ce gândeam.
    - Oraş.
    Am văzut cum vitezometrul a urcat tot mai mult, în timp ce goneam pe drum, încercând să punem cât mai multă distanţă între noi şi Suburbanurile mai lente, cât mai aveam timp. La doar câţiva metri în dreapta, lumina lunii se reflecta verde-închis în râul Potomac. Mama s-a uitat peste umăr. Mâna i-a zburat spre ochelari.
    - Câte?
    - Sunt destul de în spate, dar cred că sunt... două. Trei, poate.
    Când am intrat într-un pasaj, am trecut de un Dodge Neon, am observat că în faţa noastră era o întindere largă şi am aruncat o privire în oglinda retrovizoare. Inima mea a tresărit. Trei maşini, nici pe departe atât de în spate cum mi-ar fi plăcut. Una condusă de Holland, alta de Trei.
    - Ia-o la stânga, a zis mama, când drumul s-a bifurcat. Apoi drept în faţă.
    Am înjurat în barbă, un cuvânt după care ştiam că m-aş fi ales cu o pedeapsă dacă am fi supravieţuit nopţii aceleia, apoi am mai înjurat o dată, în gând. După ce mă tot împotrivisem funcţiilor mele speciale, în clipa aceea, simţeam acut lipsa GPS-ului. Desigur, o aveam pe mama, dar Trei avea în cap un sistem de navigare computerizat.
    - Te-am auzit.
    - Nu ai de ce să te enervezi, vorbeşte evoluţia mea, am zis repetând ceva ce spusese ea la aeroport.
    Mâna ei mi-a strâns braţul drept. Cu putere.
    - Nu e o glumă, Mila. Răspunde-mi la ce te întreb. Îţi aminteşti ceva din sediul de mai devreme, ceva, orice?
    Am ocolit o maşină şi m-am întrebat de ce trebuia să vorbim despre asta atunci. Dar o ştiam prea bine pe mama. Niciodată nu învingeam încăpăţânarea ei.
    - Un pic. Îmi amintesc uşa albă a laboratorului. Şi faptul că Mila Unu era testată.
    Strânsoarea mamei a devenit mai puternică.
    - Ţi-am şters amintirile de aici, Mila, pe toate, a zis ea cu un calm ciudat.
    - Trebuie să îţi fi scăpat unele.
    Părul blond al mamei a fluturat când a scuturat din cap.
    - Nu. Le-am şters pe toate, Mila, sunt sigură. Ceea ce înseamnă că ai reuşit să păstrezi acele amintiri pe cont propriu. Asta înseamnă evoluţia. Devii mai umană cu fiecare zi... chiar dacă nu îţi dai seama. Indiferent ce faci, nu uita asta.
    - Bine. Şi poţi să îmi spui totul despre asta mai târziu.
    În clipa aceea, eram un pic ocupată. În plus, ce îmi spunea... suna de parcă se aştepta să i se întâmple ceva rău. M-a trecut un fior, dar l-am alungat. Nu voiam să mă gândesc ce ne-ar fi făcut dacă ne-ar fi prins.
    Nu voiam. Pieptul meu s-a strâns şi am apucat mai bine volanul.
    - După ce trecem de Lincoln Memorial, virează spre Podul Kutz, a zis ea.
    - Nu ştiu unde e Podul Kutz!
    - Doar virează spre Est, atunci.
    Printre claxoane, m-am strecurat pe o stradă numită Independence şi am zărit Podul Kutz în depărtare. Suburbanurile rămăseseră în urmă, dar erau tot acolo. Ei bine, doar două dintre ele. Unde naiba dispăruse al treilea? Prin parbriz, am prins sclipirea de lumină reflectată de apă.
    - Ce traversăm?
    - Lacul Basin.
    Am trecut podul cu trei benzi pe un singur sens, cu 105 mile pe oră.
    Am frânat brusc atunci când un Lexus roşu a intrat în faţa mea şi am tras tare de volan, spre dreapta. Apoi, repede spre stânga, să evit coliziunea cu spatele unei limuzine. Am coborât de pe Podul Kutz, înapoi pe Independence. M-am îndreptat spre est, sperând să mă desprind de ei prin zigzaguri. Mama a scotocit prin bord, în timp ce semaforul s-a făcut roşu.
    - Lucas, eşti un geniu, a zis ea când a scos un plic alb şi s-a uitat înăuntru.
    - Ce e? am zis accelerând.
    Un taxi a zburat prin faţa noastră, iar eu am întors volanul spre dreapta, trecând la doar câţiva centimetri de el. Claxoanele au izbucnit în spatele nostru, frânele au scrâşnit. Noi ne-am continuat drumul.
    - Ne-a lăsat bani. Opt sute de dolari.
    Speram să trăim suficient timp să avem nevoie de ei. Mi-am aruncat privirea în oglinda retrovizoare. Mâinile mi-au înţepenit pe volan. Unul dintre Suburbanuri se apropiase la câteva maşini de noi. Nu era deloc bine. Apoi, al treilea Suburban a apărut pe stradă, ceva mai în faţă, venind spre noi.
    - Fă la stânga! a zis mama când am fost aproape de intersecţie.
    Am tras repede de volan, am apăsat frânele şi am făcut la stânga.
    Drept în faţa unui camion. Farurile m-au orbit. Mâinile mele au îngheţat, în timp ce corpul se pregătea de impact. Apoi, am trecut de el şi am accelerat din nou. Of, Doamne, fusese cât pe ce! Frânele lui au scrâşnit şi s-a auzit claxonul puternic. Printr-un miracol, reuşisem să ne strecurăm pe lângă el. Dar apoi camionul ne-a lovit bara din spate.
    Maşina noastră a încercat să facă un salt, dar am ţinut tare de volan, refuzând să o las să se rotească şi să ne trimită sub roţile lui. Ne-am îndreptat şi am luat-o pe marginea străzii, iar în spatele nostru am auzit frânele şi bufnitura. Mama şi-a înălţat capul peste umăr şi a gemut.
    - Maşina aia e terminată, s-a răsturnat.
    Mai rămăseseră două. Şi abia scăpasem de aceea. Cele două rămase ne-au găsit din nou la două străzi mai încolo. Holland şi Trei. Maşina noastră era mai rapidă, dar pe genul acela de străzi nu prea era un avantaj. Plus că ei aveau GPS. Dar o mai învinsesem pe Trei. Şi atunci mi-am dat seama.
    O bătusem cu o mişcare complet nebunească, tipic umană. Poate că reuşeam încă o dată. Poate că noi două arătam la fel, dar, în ciuda temerilor mele, nu eram la fel, nu sub superficialul strat exterior. Poate că Holland îmi vedea emoţiile ca pe un defect şi poate că erau cel puţin pentru un soldat perfect sau pentru un spion. Dar eu nu voiam să fiu niciuna dintre ele. Eu voiam doar să fiu o fată oarecare.
    Şi, potrivit lui Lucas, eram o fată capabilă de ingenuitate, o fată capabilă să sfideze logica, dacă situaţia o cerea, ceva ce Trei cea rigid de ascultătoare n-ar fi înţeles niciodată.
    Am făcut scurt la dreapta, la următoarea intersecţie, cu Suburbanurile mult prea aproape în spatele nostru. Lumina semaforului din faţă s-a făcut galbenă, iar cele două maşini din faţă s-au oprit. Captive. Am virat pe banda care mergea spre sud şi am trecut pe lângă ele, gonind pe roşu.
    - Mila, ce faci? m-a întrebat mama.
    Cu vederea periferică, am zărit cum mâna ei stângă s-a prins de marginea scaunului, în timp ce cu dreapta se ţinea de uşă.
    - Am un plan, am zis, iar vocea mea calmă contrasta cu strânsoarea mult prea puternică de pe volan.
    O clipă mai târziu, am scurtat-o spre est, doar că ne îndreptam spre vest. Pe sensul opus.
    Întoarce. Coliziune posibilă.
    Numai că nu puteam să întorc. Asta era problema. M-am pregătit, când primul val de faruri s-a întâlnit cu ale noastre, împietrită de gândul că va urma capota noastră. Nu-mi venea să cred ce făceam, când fiecare gând urla că era un gest criminal şi insista să întorc maşina, ştiind că era cel mai prost plan văzut vreodată. Dar se întâmpla să fie şi singurul plan pe care îl aveam. Aşa că mi-am încleştat maxilarul şi m-am ţinut bine de volan, încercând să ignor partea mea logică, cea care ţipa că o să ne facem zob şi scrum, în sensul cât se poate de propriu şi de oribil. O limuzină Hyundai a claxonat puternic şi a virat de pe banda noastră, pentru a evita coliziunea. Suburbanurile încă ne urmăreau, dar rămăseseră mult în urmă, întrucât se luptau să-şi croiască drum printre camioane. Am slăbit acceleraţia doar un pic.
    Sincronizarea era crucială, pentru a da planului meu o şansă de funcţionare. Am încercat să înghit, chiar dacă simţeam că inima mi se cuibărise în gât.
    Sincronizarea şi un noroc al naibii.
    În faţa noastră vedeam cum pământul dispărea de pe ambele părţi, iar locul îi era luat de aer, cu o apă întunecată clipocind dedesubt. Cu un avans de vreo zece maşini, goneam înapoi peste Podul Kutz. Ne îndreptam frontal spre marea de maşini. Claxoanele se auzeau de peste tot, într-o simfonie haotică, iar eu am accelerat Camaroul.
    Coliziune iminentă. Virează la dreapta.
    Abia am apucat să fac asta, când o altă comandă mi-a apărut în cap.
    Coliziune iminentă. Virează la stânga.
    Am tras de volan spre stânga şi am trecut razant pe lângă un motociclist şocat. Am ignorat gâfâitul mamei, mi-am ignorat chiar propriile îndoieli şi am înaintat. Mai aveam cam trei sferturi din drumul peste pod, când un Explorer şi un camion au trecut în viteză, cu viraje ample. Mi-am adunat cu disperare cât curaj îmi mai rămăsese.
    - Mila, acum! a strigat mama, exact când am ţipat şi eu.
    - Ţine-te!
    Am apucat frâna hidraulică. Partea din spate a Camaroului a făcut un arc mare în spatele nostru, frânele au scrâşnit; ale noastre şi ale maşinii care se îndrepta spre noi. Capul îmi zbârnâia. Îndată ce ne-am îndreptat, am apăsat pe acceleraţie.
    Totul s-a întâmplat atât de repede că abia am reuşit să disting lucrurile. Ne îndreptam direct spre maşina lui Holland. Am văzut şocul pe faţa lui. Şoferul de pe Camaro a virat în ultima clipă la stânga, iar oglinda laterală s-a izbit de barieră. Trei s-a izbit de cealaltă barieră, în timp ce încerca să vireze scurt. Fereastra din spate s-a făcut ţăndări, de la focul tras de soldatul aflat în maşina lui Holland, pe locul şoferului.
    Asta, chiar înainte să întoarcă prea repede, cu un scrâşnet oribil de cauciucuri, şi să se răstoarne.
   Strigătul meu victorios, mâna ridicată în aer. Chiar înainte să observ că mama se chinuia să respire şi se ţinea strâns dintr-o parte. Înainte să observ lichidul roşu care deja îi umpluse cămaşa.

                                         CAPITOLUL 39

                    M-am luptat cu un val de ameţeală - încă un răspuns fizic la emoţii de a căror necesitate chiar mă îndoiam - şi am încercat să împiedic panica să mă cuprindă ca un cutremur. Sângera. Mama sângera.
    - Mamă, eşti bine?
    Am tras de volan într-o parte, gata să opresc chiar acolo.
    - O să fiu bine, Mila, a gâfâit ea. Doar hai să plecăm de aici.
    Respiraţia ei greoaie a trimis o reacţie drept prin piciorul meu şi m-a făcut să apăs pe acceleraţie. Aveam să plecăm de acolo. Deja se auzeau sirenele, la o distanţă nu foarte mare. Unde ar putea să nu ne caute?
    Imaginea unui râu verde pe care îl trecusem mai devreme mi-a apărut în minte. Potomac. Un drum înfundat şi, astfel, ultimul loc unde cineva cu măcar o jumătate de creier funcţional s-ar ascunde. Logica mea de android insista să evit locul cu orice preţ. Ceea ce însemna că acela era locul nostru.
    - Încă eşti bine? am zis şi mi-am luat scurt privirea de la mama, doar ca să văd Camaroul împrăştiat pe stradă.
    Am virat, iar una dintre roţile din faţă a alunecat de pe drum, pentru o clipă. Nu arăta bine deloc. Era palidă şi îşi înfipsese dinţii în buza de jos. De parcă şi-ar fi înăbuşit un ţipăt.
   - Sunt bine... continuă să mergi.
    Nici nu suna bine. Vocea îi era încordată, extenuată, la fel ca atunci când fusese trează toată noaptea, să ajute un mânz să vină pe lume. Mi-am fixat mâinile pe volan, înainte să mă întorc spre ea. Ochii mei i-au scanat corpul, iar în faţă mi-a apărut o imagine 3D pâlpâind, cum se întâmplase cu bărbatul din motel. Doar că acum nu era un străin care voia să mă captureze... era o imagine a mamei.
    Am inspirat adânc, am simţit cum pieptul mi se umflă, apoi coboară şi am lăsat mişcarea să mă întărească înainte să mă concentrez. Pe imaginea verde, două găuri de glonţ pulsau roşu, ambele pe stânga.
    Mental, am tras de straturile de piele şi de muşchi, să las să se vadă organele aflate dedesubt. Primul lucru pe care l-am observat a fost că, având în vedere rănile făcute de pătrunderea gloanţelor, rinichii şi vezica biliară erau prea jos să fi fost afectate. Acelea erau în siguranţă.
    Apoi, privirea mea a urcat, iar exclamaţia mea a ricoşat prin maşină.
    Partea de sus a ficatului. Ficatul şi... nu, nu, nu. Plămânul. Inima.
     - Spitalul, unde e spitalul?
    - Mila, nu. Fără spital, nu e sigur. Doar... condu.
    - Ce? Nu! Avem nevoie de ajutor!
    Mama m-a prins din nou de braţ, cu o putere surprinzătoare. Dar pielea ei... era un pic mai rece?
    - Ascultă, a zis cu înverşunare, când te-am făcut, am depăşit o limită... şi am creat un miracol. Cunoşteam riscurile, când te-am furat, dar mi le-am asumat. De bunăvoie. Fericită. Dacă vrei să mă ajuţi, ştii ce poţi să faci? Trăieşte.
    Strânsoarea ei a slăbit, iar inima mea a îngheţat.
    - Mamă?
    - Continuă... continuă să conduci.
    Şi aşa am făcut. La fiecare viraj mă încordam, anticipând un alt geam sfărâmat, un alt foc de armă care să-şi croiască drum spre mama, care stătea cuibărită cât de aproape de podea putea. Dar împuşcăturile nu s-au mai auzit. În cele din urmă, am reuşit să ajungem la râu, am trecut repede peste un pod vechi abandonat, care ducea la un debarcader abandonat şi el. Am parcat maşina în spatele unei barăci ruginite.
    - Mamă, poţi să te ridici acum.
    Nimic.
    - Mamă?
    Un geamăt înfundat, apoi mama s-a ridicat anevoie pe scaun. Toată cămaşa ei era acum de un roşu aprins.
    Nu! Oh, nu!
    Chiar atunci, genele mamei au fluturat şi am auzit un geamăt. Am decis că era mai bine să o mişc fără să o avertizez, am numărat până la trei, apoi am întors-o parţial pe burtă. A ţipat, iar suspinul mi s-a oprit în gât. Pe spate, cămaşa ei era plină de sânge. I-am ridicat-o, apoi a trebuit să şterg zona din jurul rănilor, să pot vedea. Şi iată-le, două găuri de mărimea unei monede.
    Mi-am şters degetul cât de bine am putut - primul lucru pe care trebuia să îl facem când plecam de acolo, m-am gândit, era să luăm nişte antiseptice şi nişte antibiotice - l-am vârât blând în gaura care părea mai urâtă, cea care ducea spre inimă.
    Mama a tresărit, dar am ţinut-o cu mâna liberă şi am continuat. Metal. Trebuia doar să dau de metal. Să găsesc sfera mică ţinută acolo de colivia osoasă a coastelor ei.
     Imaginea 3-D a apărut din nou şi mi-a arătat fiecare strat de care treceam. Pielea, care ceda uşor, striaţiile mai tari ale muşchilor. Apoi, degetul meu s-a strecurat printre două suprafeţe solide, alunecoase, în timp ce imaginea clipea în faţa mea. Coaste. Nici urmă de glonţ încă, iar tunelul continua... spre inimă. Nu am îndrăznit să apăs mai mult.
    Mai întâi, a început să-mi tremure picioarele. Apoi coapsele. Abia am apucat să-mi trag la o parte degetele, înainte ca şi mâinile să îmi fie cuprinse de spasme. Trebuia să existe o soluţie. Undeva, cumva.
    Evident, glonţul era înfipt adânc. Şi nu aveam cum să-l scot. Fără instrumentar... doar dacă...
    - Mamă, mai era ceva în sertarul din bord? am strigat şi am scuturat-o de umăr, când genele ei abia s-au mişcat.
    Sau poate în portbagaj. Poate că Lucas ţinea unele lucruri în portbagaj. Dacă aş fi putut ajunge la afurisitul de portbagaj. I-am sfâşiat cămaşa şi am îndesat-o peste găuri, care sângerau mult prea tare. În cele din urmă, mama a vorbit.
    - Mila, opreşte-te. S-a... terminat.
    Nu. Am refuzat să accept asta.
    - Sunt un robot, ai uitat? Pot repara orice.
    - Nu poţi repara ceva ce... nu se poate repara.
    - Nu spune asta, am şoptit hotărâtă, apăsând cămaşa pe răni.
    Pornirea de a căuta în portbagaj după instrumentar m-a făcut să zvâcnesc din nou. Dar în clipa aceea eram prea speriată de sângerarea ei.
    - Poţi să ţii cămaşa asta? Doar câteva clipe.
    - Mila, tu ştii mai bine.
    A început să tuşească puternic, înainte să poată continua.
    - Trebuie să ne gândim la tine.
    La mine? Nu. La noi. Trebuia să ne gândim la noi. Încă de la început, toată povestea aceea fusese legată de noi două, în ciuda şanselor mici.
    Nu putea să lase baltă totul, nu aveam de gând să îi permit. Dacă ar fi fost după mine...
    - Trebuia să mă fi lăsat acolo încă de la început. Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.
    Ochii ei albaştri au sclipit nervos.
    - Crezi că regret ceva din toate astea? Crezi? Pentru că nu regret. Nicio clipă. La început, nu am fost sigură că pot, dar... m-am înşelat.
    Cuvintele ei m-au încălzit şi mi-au dat fiori. Pentru că fiinţa aceea care bombănea nu era mama. Mama mea cea calmă şi practică. Ceea ce însemna doar că...
    Cu un nod tot mai mare în gât, m-am întors spre adâncimile întunecate ale râului Potomac. Furioasă pe lipsa mea de control. Ce android inutil, care lăcrima. Cu o zvâcnire violentă a mâinii, mi-am şters lichidul care mi se risipea pe obraji. Mama a dat drumul unui suspin puternic, epuizat. M-am răsucit spre ea, la timp să-i văd pleoapele palide cum clipeau să se închidă.
    - Nu, nu închide ochii!
    Degetele ei, cândva atât de puternice şi de calde, s-au aşezat reci pe braţul meu.
    Pierdere de sânge critică: probabilă.
    Oprire a inimii: probabilă.
    Oprire a unui organ: probabilă.
    De data aceea, vocea era oricum, numai calmă nu. Am înţeles, chiar am înţeles. Explicaţia clinică era pierderea de sânge, care îi lăsa muşchii fără oxigenul de care aveau nevoie pentru a susţine contracţiile puternice, până când, în cele din urmă, s-au oprit toate. Dar mai era o explicaţie, una mai lirică: sufletul ei pălea, dispărea spre un loc mai bun. Deşi logica insista că prima explicaţie era cea corectă, voiam cu disperare să cred în ultima.
    - Mila, a zis mama, cu voce moale şi un zâmbet slab pe faţa palidă, ştiu că îţi faci griji pentru că tu percepi lumea altfel decât oamenii obişnuiţi. Dar...
    S-a oprit, respirând greu, înainte să strângă din dinţi.
    - Niciodată două fiinţe nu au văzut lumea exact din aceeaşi perspectivă, nu au înţeles lucrurile la fel, fie ele oameni sau nu. Cel mai bine... cel mai bine...
    Vocea ei s-a stins încet, genele au fluturat şi s-au lăsat peste ochi.
    Pieptul ei s-a umflat, de la efortul de a inspira, un efort care a transformat curgerea roşie din rana ei într-un râu. Restul propoziţiei a bolborosit-o.
    - Cel mai bun lucru pe care putem să îl facem e să încercăm.
    Cu ochii închişi, mâna ei s-a dus spre gât şi s-a prins de pandantivul oval. Piatra mea norocoasă. A tras de el, dar cu atât de puţină putere, încât lănţişorul a refuzat să cedeze.
    - Stai.
    M-am întins, mi-am pus mâinile în jurul alor ei şi am tras. Lănţişorul s-a rupt uşor ca o foaie de hârtie. Mama a împins pandantivul în mâna mea. Vocea ei a devenit o şoaptă răguşită.
    - Găseşte-l pe Rich... Richard Grady. El ştie...
    Ultimul cuvânt s-a pierdut într-un suspin. Apoi, capul i-a căzut într-o parte. Mâna i s-a înmuiat şi, în clipa aceea, am simţit cum ceva în mine a murit. Deasupra, păsările cârâiau şi vesteau sfârşitul, care era aproape. Râul curgea. Mirosul de gogoşi s-a răspândit până la noi, de la vreo patiserie aflată undeva în depărtare. Iar acolo, pe asfaltul murdar, inima cât-se-poate-de-umană a mamei s-a oprit.
    - Trebuia să fim o echipă, mai ţii minte?
    Dar desigur că ea nu mai auzea şoapta mea înecată de lacrimi.
    O gaură mi s-a deschis în piept şi a lăsat să se reverse un amestec corosiv de întuneric, durere şi regret, un amestec ce m-a umplut, până când am avut impresia că pielea mea va exploda din cauza presiunii teribile. Şi am simţit din nou că mă înec şi durea, of, Doamne, durea, într-un fel care m-a făcut să cred că niciodată nu o să pot înghiţi sau vorbi, nu o să pot râde sau cânta, nu o să mai pot rosti vreodată vreun cuvânt. Şi de ce aş fi vrut să fac toate astea? Mereu fusesem cu mama, iar în clipa aceea, brusc, nu mai era aşa. Eram singură într-o lume pe care abia o cunoşteam, una care părea dezolantă şi pustie. Fără ea, totul părea dezolant şi pustiu.
    Nu am încercat să-i verific pulsul, care ştiam că nu mai era, nici nu am încercat o resuscitare, sau să o pun în maşină şi să gonesc cu ea la spital. Nimic din toate acestea nu ar fi adus-o înapoi. În schimb, i-am mângâiat părul şi i l-am dat la o parte de pe frunte. Frumosul ei păr blond. Apoi, m-am ghemuit lângă ea. Mi-am strecurat un braţ în jurul taliei ei şi mi-am pus obrazul pe al ei. Pielea încă îi mirosea a loţiune cu rozmarin. Am închis ochii.
    Am încercat să-mi închipui că încă eram în Clearwater, cuibărite pe canapea. Ne uitam la vreo emisiune stupidă de la televizor. Ea mă întreba dacă totul a fost bine la şcoală, iar eu răspundeam că da. Dacă aş fi putut face să redevină real. Dar nu puteam să mă prefac. Nu era bine, nu era bine deloc. Pielea mamei era caldă încă, dar nu exista niciun semn că ar mai respira, nicio urmă slabă de puls. Niciun fel de mişcare în ea. Moartă, mama semăna mai mult cu mine.
    Apoi, mi-am dat seama de un lucru care m-a îngrozit. Nu puteam să o las acolo. Ar fi găsit-o şi dacă... dacă i-ar fi recoltat celule sau ce naiba făcuseră ei ca să mă creeze pe mine? Mama voia ca eu să trăiesc, îşi dăduse viaţa ca să îmi ofere o şansă, dar nu puteam să cred că ar fi vrut ca asta să se mai întâmple şi altcuiva. Şi refuzam să mai permit aşa ceva. Nu cu implicarea ei. Dacă ar fi fost după mine, aş fi rămas acolo, cu trupul ei, şi aş fi aşteptat ca ei să mă găsească. Ideea de a o lăsa acolo îmi părea atât de greşită, o trădare. Totuşi, ştiam că ultimul lucru pe care ea ar fi vrut să-l fac ar fi fost să rămân acolo. O spusese foarte clar.
    Riscase totul pentru a-mi oferi libertatea, iar dacă o iroseam, ar fi fost ca şi cum i-aş fi irosit viaţa încă o dată. Mama voia ca eu să lupt. Să trăiesc. Doar că niciodată nu îmi închipuisem că va trebui să o fac singură.
    Un claxon strident în depărtare mi-a amintit că nu eram în siguranţă acolo. Zona aceea retrasă, părăsită, acea margine a râului părea izolată, dar era la câteva minute de centrul D.C. Holland şi subordonaţii lui puteau da peste mine în orice moment. Şi Vita Obscura la fel. Din respect pentru ultima dorinţă a mamei, trebuia să plec. Dar pentru a o onora pe ea trebuia mai întâi să fac altceva.
    Pentru o clipă, i-am privit trupul inert, părul care îi flutura uşor în briză. I l-am aranjat în jurul feţei palide, tristeţea ameninţând să mă copleşească. Apoi am fugit în baracă. Câteva clipe mai târziu, legasem de corpul mamei vechea ancoră ruginită pe care o găsisem înăuntru, cu cablurile din maşina lui Lucas. Am luat-o în braţe, am dus-o spre râu, departe de clădirile care se înălţau în spate, departe de D.C. Departe de Holland. Am cărat-o la marginea râului şi m-am uitat la apa care se învolbura. Am urât ideea că lichidul acela sărat va înghiţi parfumul ei de rozmarin, o dată pentru totdeauna. I-am îmbrăţişat ochii albaştri, părul moale, corpul ei mic şi rece pe dinăuntru.
    Ştiam că era moartă, că orice o fi făcut-o să fie vie până atunci nu mai era. Ştiam, dar tot am şoptit „la revedere, mamă”.
    M-am uitat din nou la apa întunecată şi opacă, iar degetele mele s-au strâns pe pielea ei. Cum să o fac? Să o arunc în apă, pur şi simplu, ca pe un gunoi? Merita ceva mai bun. O înmormântare adevărată, cu doliu şi flori, cu un preot care să spună ultimele cuvinte, genul de înmormântare pe care o implantase în mintea mea pentru „tata”. Apoi, mi-am închipuit că Holland o găseşte, o duce înapoi în locul acela infernal şi m-am înfiorat. Nu puteam lăsa să se întâmple aşa ceva. O înmormântare cum se cuvine – încă un lucru pe care el ni-l furase.
    Am tras aer în piept şi i-am privit pentru ultima dată faţa palidă, familiară. Apoi i-am împins corpul distrus în apa învolburată. M-am simţit de parcă mi-aş fi scos inima din piept şi aş fi aruncat cu ea, pentru că, în mod sigur, nimic altceva nu ar fi putut să-mi provoace o astfel de durere. Dar cel puţin nu avea să fie găsită de Holland vreodată.
    M-am întors înainte ca trupul ei să dispară, încercând să accept ceea ce logica îmi spunea. În clipa aceea, era o binecuvântare să las androidul din mine să preia controlul, aş fi făcut orice să nu mai simt durerea. Mama nu mai era, iar dacă m-aş fi holbat la apă, nu m-ar fi ajutat să îi îndeplinesc ultima dorinţă. Trebuia să plec de acolo.
    Şi aveam nevoie de ajutor.

                                                CAPITOLUL 39

                    După ce am băgat banii în buzunar, am lăsat maşina în ascunzătoare. Cu geamul făcut ţăndări şi cu numărul de înmatriculare dat în urmărire, probabil, era o capcană mobilă. Pe lista imaginară cu lucrurile pe care i le datoram lui Lucas am trecut şi „o maşină nouă”.
    Nu că aveam să-l revăd vreodată. Am alergat pe lângă Camaro, înapoi spre străzi, cu ochii după orice Suburban negru. Fiecare pas durea, o abandonam pe mama. Nu puteam să nu mă gândesc că eşuasem şi că mama plătise pentru asta cu viaţa ei, indiferent cât de mult încercase să mă convingă că nu era aşa. Iar în clipa aceea o lăsam în urmă. Pentru totdeauna. Dar mi-am forţat picioarele să se mişte şi nu mi-am permis să privesc înapoi.
    Singura modalitate de a-i onora amintirea era să îndeplinesc visul ei legat de mine. Dacă eram prinsă, tot ce sacrificase ar fi fost în zadar. Era singurul gând care mă făcea să merg înainte şi, deocamdată, era suficient. Dacă dorinţa mamei era să îl găsesc pe acel Richard Grady, atunci asta aveam să fac. Nu trebuia să ratez din nou.
    Aveam nevoie de un telefon, dar, înainte de toate, îmi trebuiau haine noi. De-a lungul drumului trecusem pe lângă un grup de oameni fără adăpost, pe un petic de iarbă. Am refăcut drumul, până am dat de ei. S-au întors să se uite la mine, de pe păturile lor murdare, unde stăteau îngrămădiţi de frig. Câteva feţe erau impasibile, altele curioase. Am studiat grupul, înainte să găsesc o femeie mai în vârstă, care avea măsuri apropiate de ale mele şi care purta un hanorac cu glugă.
    - Hei! am zis şi am arătat spre ea.
    Am scotocit prin pantof şi am scos două bancnote de douăzeci şi una de zece.
    - Îţi dau cincizeci de dolari pentru hainele tale. Şi poţi să le iei pe ale mele.
    M-am uitat în jos. Pe partea din faţă a cămăşii mele erau câteva pete roşii. Sângele mamei. Am simţit din nou un nod în gât, iar în minte mi-a apărut figura ei. Faţa ei palidă şi inertă, cu ochii albaştri închişi pentru totdeauna. Cum credea că o să reuşesc, cum? Degetele mele s-au prins de pandantivul din smarald, care până de curând fusese la gâtul ei. Mi-o imaginam pe mama făcând la fel şi, cumva, răcoarea pietrei m-a calmat.
    - Cămaşa e un pic pătată, dar...
    Nici măcar nu am apucat să termin, că femeia s-a ridicat şi a început să-şi descheie hanoracul bej murdar. Privirea ei se lipise de banii din mâna mea, de parcă erau salvarea ei.
    - Mai ai bani, fetiţo?
    Un bărbat cam la treizeci de ani s-a strecurat spre mine. Avea dinţi stricaţi, degetele îi tremurau şi îi erau pătate de nicotină.
    I-am prins mâna exact când se întindea după bani şi i-am strâns-o suficient de tare încât să-i dau de înţeles că nu glumeam, dar nu atât de tare încât să-i fac rău.
    - Banii nu sunt pentru tine.
    Nici măcar nu m-am sinchisit să mă uit la el.
    A suspinat de durere, iar când i-am dat drumul s-a întors la locul lui. Ceilalţi din jur au mormăit, dar niciunul nu s-a apropiat. Bun. Nu aveam timp sau chef să mă apăr de o bandă de dependenţi. Femeia mi-a împins haina ei. În faţă avea o pată maro şi mirosea a transpiraţie veche. Totuşi, în clipa aceea, opţiunile mele erau limitate, iar gluga îmi era de folos. Fiecare detaliu mă ducea mai aproape de scopul meu – de scopul mamei.
    M-am întors cu spatele, să mă schimb, sigură că aş auzi dacă cineva ar încerca să se apropie. Cămaşa era lungă, îmi atârna până spre genunchi, aşa că mi-am dat jos şi pantalonii, în timp ce ea s-a dezbrăcat de ai ei, o pereche de blugi negri rupţi. Nu miroseau mai bine decât cămaşa; de fapt, miroseau mai rău. Am strâns din dinţi şi m-am îmbrăcat cu ei. Androizii nu îşi puteau permite să fie mofturoşi.
    Pantalonii îmi atârnau pe coapse, chiar şi după ce îi încheiasem, dar stăteau pe mine. Bun şi aşa. Mi-am tras pe cap gluga şi mi-am băgat sub ea tot părul. De la distanţă, puteam fi luată şi drept băiat.
    - Uite, am zis şi i-am întins femeii banii.
    Mi-a oferit un zâmbet larg, care i-a încreţit faţa şi a lăsat să se vadă că îi lipseau doi dinţi, dar n-a scos o vorbă. Doar a apucat banii şi, într-o clipă, i-a îndesat sub noua ei cămaşă, de parcă se temea că aş putea să mă răzgândesc.
    Am privit peste umăr, am văzut că soarele răsărea încet şi strălucea peste Potomac. Chiar îmi doream să mă răzgândesc, dar asta nu avea nicio legătură cu banii. Când m-am întors să plec, m-am oprit lângă tipul care încercase să stoarcă bani de la mine şi care încă mă privea circumspect.
    - Uite, am zis şi i-am pus zece dolari în mână. Data viitoare cere.
    Aveam sentimentul că mama ar fi fost de acord cu mine.
    Apoi, am plecat cu paşi repezi, cu mâinile în buzunare şi cu capul plecat. M-am îndreptat spre oraş. La distanţă de o stradă, am găsit o bicicletă roşie legată cu un lanţ lângă o clădire. Am rostit o scuză mentală faţă de proprietar, am răsucit lacătul până s-a rupt şi m-am urcat pe ea. Trebuia să mă grăbesc. În plus, m-am gândit că nu le-ar fi trecut prin cap să caute pe cineva pe bicicletă.
    Am pedalat pe străzi cu capul în jos, dar cu ochii în căutarea oricărui Suburban negru sau a vreunei maşini în care ocupanţii ei să pară un pic prea interesaţi de pasagerii altor maşini. După câteva străzi, m-am oprit la un magazin.
    Când mâna mea a atins uşa, mi-am amintit de ultimul magazin în care fusesem, nu cu foarte mult timp în urmă, lângă motel. Atunci, mama era încă în viaţă. Am simţit un junghi în stomac, urmat de o amorţeală ciudată, aproape plăcută. Apoi, am intrat repede să cumpăr o cartelă preplătită şi un suc - la fel, pentru efectul de camuflaj. După ce am plătit, m-am dus spre telefonul public de afară.
    În depărtare se înălţa Lincoln Memorial, cu coloanele lui albe şi cu acoperişul dreptunghiular, impunător şi puternic. Abraham Lincoln, cel care a abolit sclavia. Abraham Lincoln, omorât pentru ideile lui. M-am uitat în jur, după vreun urmăritor.
    Nicio ameninţare detectată.
    M-am întors spre telefon, am ridicat receptorul şi am format numărul. Apoi am strâns receptorul, de parcă era singurul lucru care mă ţinea în picioare. După ce a sunat de trei ori, a răspuns.
    - Alo?
    - Hunter?
    - Mila? Tu eşti?
    Am închis ochii şi am strâns receptorul mai tare. Era incredibil cât de mult îmi lipsise sunetul vocii lui răguşite. Indiferent de calitate, amintirile nu se comparau cu ceva real.
    - Eu sunt. Ascultă, nu am prea mult timp, dar... am nevoie de ajutorul tău.
    Mi-am strâns buzele. Dacă refuza... Aveam să fiu pe cont propriu.
    Teama aceea abia a apucat să se manifeste, înainte ca răspunsul lui rapid să o risipească.
    - Bineînţeles că te ajut... ce s-a întâmplat? Eşti bine?
    Trupul rănit şi flasc al mamei mi-a revenit în minte. Mi-am muşcat buza şi am privit spre monument, la păsările micuţe care se adunau pe lângă el, de parcă era o zi ca oricare alta. Nimic nu era în regulă, nu pentru mine... dar realitatea mea nu era a lor. Poate că era aşa cum zisese mama. Nimeni nu putea să perceapă viaţa prin ochii altcuiva. Nici eu, nici ei. Poate că nu eram atât de diferite, la urma urmei.
    - Mila?
    - Nu, am zis încet. Nu sunt bine.
    O pauză.
    - Unde eşti?
    Hunter era singura persoană care îmi rămăsese şi în care puteam să am încredere, în afară de Lucas... dar să-l contactez pe Lucas era imposibil. Şi nu voiam să trec prin asta singură. Să trăiesc singură nu ar fi fost viaţă cu adevărat. În plus, o nouă frică începuse să crească în mine, încă de când lăsasem apele râului Potomac să o ia pe mama.
    Dacă pierdeam contactul cu toţi oamenii pe care îi ştiam, cu oamenii la care ţineam, nu aş fi pierdut şi acele aspecte care mă făceau mai mult om şi mai puţin robot? Aveam nevoie de Hunter. Dar el merita să poată alege.
    - Eşti sigur că vrei să ştii? Nu am timp să-ţi explic acum, dar... mă urmăresc nişte oameni. Oameni răi.
    Mi-am imaginat-o din nou pe mama, roşul care se întindea pe cămaşa ei... şi am simţit cum mi se umezesc ochii. Pentru mama, oamenii aceia se dovediseră fatali.
    - Da, vreau să ştiu. Lasă-mă să te ajut.
    - Mulţumesc. Mama... a murit. Am să-ţi spun câteva lucruri, dar nu pot la telefon şi nu pot să mă întorc în Clearwater. Dar am nevoie să mă ajute cineva să găsesc nişte informaţii despre un bărbat pe nume Richard Grady.
    Nici măcar nu a ezitat.
    - Nu-ţi face griji, Mila. Vin eu la tine.
    - Vii la mine? Dar părinţii tăi...
    - Sunt atât de ocupaţi că nici nu le-ar putea păsa mai puţin. Am călătorit singur de o grămadă de ori. În plus, am optsprezece ani. Nu am nevoie de acordul lor. Doar spune-mi unde.
    Oh, Doamne! Cu sunetul dulce al vocii lui şi cu nerăbdarea de a mă ajuta, avea să mă transforme într-o plângăcioasă. Şi nu voiam să plâng. Nu din nou. Am răsucit cablul din metal. Acum, că venise acel moment, nu eram sigură că puteam să o fac. Dacă simpla întâlnire cu mine îl punea în pericol? Am răsucit şi mai mult cablul. Era egoist din partea mea, ştiam. Totuşi... Mama nu ar fi vrut să fiu singură.
    - Mila... spune-mi. Te rog.
    Ar fi trebuit să spun nu. Ar fi trebuit, dar uşurarea pe care o simţeam era prea puternică să îi rezist. Fără mama şi fără Lucas, Hunter chiar era singura persoană la care puteam să apelez pentru ajutor. În plus, nu aveam cum să neg faptul că îmi doream să revăd acel zâmbet al lui. Chiar şi numai pentru scurt timp. În mintea mea, s-a derulat una dintre amintirile implantate, o vacanţă falsă, care mereu îmi păruse foarte idilică.
    - OK, hai să ne vedem în Virginia Beach peste două zile. O să te sun când ajung acolo, să îţi dau mai multe detalii.
    Virginia Beach. Un val de nostalgie m-a inundat. Probabil că niciodată nu voi mai vizita plaja aceea cu mama, în realitate, dar dacă îmi voi vârî degetele în nisip, voi asculta valurile şi voi privi lumea de pe trotuarele din amintirea mea falsă, poate că voi reuşi să mă simt mai aproape de ea. Cumva.
    În depărtare, s-a auzit o sirenă.
    - Trebuie să plec. Şi... Hunter, mulţumesc.
    Am pus receptorul jos înainte să aud răspunsul lui şi m-am îndreptat spre bicicletă. Da, Virginia Beach s-ar putea să fie locul perfect. Tot ce trebuia să fac era să mă asigur că aveam să ajung acolo întreagă.

                                           CAPITOLUL 40

                       Mi se părea că ospătăriţa avea ceva ciudat. Cu părul ei lung, de culoarea castanei, legat într-o coadă de cal, ochi albaştri mari şi trăsături perfect simetrice, putea fi model. M-am întrebat ce o făcuse să aleagă un job de ospătar în acea cafenea mizeră, să servească părinţi arşi de soare şi copii care ţipau şi să spele vase. Mă întrebam dacă avea idee cât o invidiam. Avea libertatea de a face orice dorea, de a fi oricine voia să fie. Plănuiam să am acelaşi gen de libertate. În curând.
    Strigătul unui bărbat a răsunat de undeva de pe trotuar, iar eu am înţepenit pe scaunul din lemn. M-am uitat pe geam şi, mai repede ca oricând, au intervenit funcţiile mele de android.
    Ţintă: localizată.
    O imagine cu zoom a unui bărbat scund, cu burtă, cu o pălărie cu boruri largi a apărut în faţa mea. L-am privit cum strigă din nou la doi copii care erau pe plajă şi alergau spre valuri, îmbrăcaţi.
    Nicio ameninţare detectată.
    Dacă învăţasem ceva din toate cele întâmplate era că nu mă ajuta cu nimic dacă mă împotriveam capacităţilor mele. Era mai bine să le accept, pur şi simplu. Făceau ca totul să fie mai uşor. Uneori, mă întrebam dacă nu ar fi fost mai bine să nu fi fost atât de umană. Mâinile mele s-au dus spre pandantivul de la gât.
    Niciodată nu înţelesesem de ce o piatră norocoasă falsă însemnase atât de mult pentru ea, dar îşi dorise să o iau eu şi mă bucuram pentru asta. Era singura amintire fizică a ei şi, cu toate că logica mea de android se împotrivea ataşării de un obiect intim, piatra aceea îmi oferea o oarecare senzaţie de linişte.
    Mă usturau ochii, aşa că m-am uitat afară, unde soarele strălucea, şi am refuzat să cedez. Ferestrele mari şi deschise ale cafenelei îmi permiteau să simt mirosul de sare şi de peşte. Pescăruşii ţipau, oceanul vălurea şi peste tot se auzea zumzetul turiştilor.
    Mă jucam cu cartofii reci din farfurie, în timp ce beam din paharul cu suc, pe care ospătăriţa îl umpluse deja de două ori. Făceam asta de prea mult timp şi probabil că trebuia să mai comand ceva, să justific separeul pe care îl ocupam.
    Era prima dată când încercam să mănânc ceva, de când scăpasem de Holland... îmi părea ridicol să arunc cu banii pe o mâncare de care, de fapt, nu aveam nevoie. În plus, apetitul meu programat părea să răspundă stării mele emoţionale, pentru că era inexistent. Şi, cum trecuse atâta timp de când nu mai mâncasem, întregul proces îmi părea... inutil.
    M-a îmboldit o senzaţie de nelinişte, ca atunci când comandasem prima dată şi constatasem că nu prea voiam nimic. De parcă atunci când încetasem să mai fac lucruri omeneşti se evaporase din mine şi umanitatea. Mi-am spus că era o prostie.
    La câteva mese mai încolo, ospătăriţa mea interacţiona cu un alt grup de clienţi. Am urmărit felul în care îi râdea unui copil neastâmpărat. Nu făcuse decât să fie prietenoasă, îmi zâmbise mereu şi îmi spusese să îi fac semn dacă aveam nevoie de ceva. Probabil că avea o viaţă minunată, în afara jobului, de era atât de veselă. M-am uitat din nou pe geam, fără să mă aştept să văd pe cineva cunoscut.
    Probabil că el se hotărâse să nu vină. Nu puteam să îl învinovăţesc. Cine în toate minţile ar fi zburat din Minnesota până în Virginia Beach să se întâlnească cu o fată pe care o cunoscuse doar pentru câteva zile? O fată care recunoscuse că timpul petrecut cu ea era periculos.
    Cu sau fără el, scăpasem de Holland, de Trei, de Vita Obscura, dacă într-adevăr exista, şi dădusem de acel Richard Grady, oricine era el.
    Avea să îmi spună ce ştia, după care aveam de gând să îmi văd de viaţă.
    Eu chiar speram ca viaţa mea să fie alături de el. Dar şansele nu erau prea mari.
    M-am aplecat să-mi şterg câteva fire de nisip de pe piciorul încălţat cu şlapi. Când m-am ridicat, l-am văzut. Venea pe trotuar, cu părul la fel de lung şi de ondulat cum îl ştiam, cu mâinile îndesate în buzunarele hanoracului verde şi cu picioarele acoperite de pantalonii cargo. Când a ajuns la uşă, a ezitat şi s-a uitat peste umăr. Pentru o clipă, am crezut că se va întoarce şi va pleca. Respiraţia mea a luat-o la goană.
    Îmi doream să îl strig, dar în loc de asta am rămas acolo tăcută, lângă paharul meu cu suc, de parcă era singura mea salvare. Trebuia să hotărască singur, până la capăt. Şi nici nu puteam să îl învinovăţesc pentru că avea îndoieli. Probabil că se întreba ce naiba se întâmpla. În ce fel de belele reuşisem să intru. Apoi, s-a uitat în cafenea, iar mâna lui a tras de uşă.
    Intenţionasem să fiu rezervată, să nu îl sperii imediat ce intră, asaltându-l cu o sută douăzeci de livre de entuziasm emotiv de android. Dar, cumva, m-am trezit în picioare, m-am desprins de masă şi, până să ajungă la mine, alergam spre el.
    M-am oprit chiar înaintea lui, când, brusc, mi-am dat seama ce făceam şi că toată lumea se uita la noi şi, Dumnezeule, probabil că el se aştepta la o strângere de mână, iar eu eram gata să-l dărâm. Dar apoi şi-a deschis braţele şi am zburat în ele. Mă rog, cu grijă. Să îl dărâm pe băiatul viselor mele cu forţa a trei fundaşi, cum obişnuia să spună Kaylee, probabil că nu era cea mai bună metodă pentru a face impresie bună.
    - Ai reuşit, am şoptit la gâtul lui, inspirând parfumul familiar.
    Deodată, neliniştea mea de mai devreme, cu privire la dispariţia aspectelor mele umane, mi s-a părut mai stupidă ca niciodată. M-a strâns tare.
    - Încă îmi mai datorezi o întâlnire, mai ţii minte?
    Am râs privindu-l cum stătea în mijlocul cafenelei, iar eu îl îmbrăţişam de parcă viaţa mea depindea de asta. Şi poate că aşa şi era.
    Acum, că era acolo, simţeam că motivele acelei întâlniri improvizate puteau să mai aştepte.
    Poate chiar pentru totdeauna.

                                                         SFÂRȘIT