Destine furate, Harlan Coben

.................................................................
                               5-8

             - Eu am știut ce s-a întâmplat cu familia mea, zise ea.

    Nash nu spuse nimic.

    - Am fost martoră la chinurile îngrozitoare în care au murit soțul și fiul meu. Și ei au văzut cum eram eu chinuită. A fost ultima imagine pe care au văzut-o înainte de a muri - pe mine suferind alături de ei.

    - Știu asta, zise Nash. Ai spus că mi-a făcut plăcere. Dar sunt convins că și ție ți-a făcut, nu?

    Ea răspunse fără nici cea mai mică ezitare:

    - Da.

    Cei mai mulți ar fi crezut probabil că o victimă, care trecuse prin asemenea chinuri oribile, nu putea fi decât oripilată la vederea sângelui. Lumea nu funcționa însă chiar așa. Violența dă naștere la violență - și asta nu numai într-un mod strict referitor la răzbunare. Un copil molestat ajunge la maturitate să molesteze și el copii nevinovați. 

    Fiul traumatizat de un tată care îi abuzează mama este foarte probabil să ajungă într-o bună zi să-și bată și el soția.

    De ce oare?

    De ce noi, oamenii, nu învățăm niciodată lecția? Ce se întâmplă în interiorul nostru de ajungem să fim atrași de lucruri care ar trebuie să ne creeze repulsie?

    După ce fusese salvată de Nash, în toată perioada de recuperare petrecută în spital, Pietra nu se gândise decât la răzbunare. La trei săptămâni după ce ieșise din spital, Pietra, împreună cu Nash dăduseră de urma unuia dintre soldații care îi torturaseră familia. Reușiseră să-l prindă. Nash îl legase. Îi dăduse Pietrei o foarfecă de grădină și o lăsase singură cu soldatul. Abia după trei zile, nenorocitul reuși să moară. La sfârșitul primei zile, soldatul ajunsese s-o implore pe Pietra să-l omoare mai repede. Ea nu o făcuse.

    Savurase fiecare moment.

    Majoritatea ajung, în final, la concluzia că răzbunarea este o irosire emoțională. Se simt atât de goliți după ce fac rău unei alte ființe umane, chiar dacă e vorba despre cineva care merită. Nu și Pietra. Experiența prin care trecuse îi trezise dorința pentru mai mult. Simplificând, ăsta era principalul motiv pentru care se afla acum alături de acest bărbat.

    - Deci, de ce e atât de diferit de data asta? întrebă el.

    Răspunsul nu veni imediat.

    - Să nu știi, zise Pietra în șoaptă. Să nu știi niciodată. Da, îi facem să sufere, îi chinuim... nicio problemă. Pietra aruncă o privire înapoi, în direcția depozitului. Însă să faci un bărbat să trăiască tot restul vieții întrebându-se ce s-a întâmplat cu femeia pe care o iubea. Pietra clătină din cap. Asta e groaznic.

    Nash îi puse mâna pe umăr.

    - Nu avem cum să facem altfel acum. Înțelegi, nu?

    Pietra încuviință cu o mișcare a capului.

    - Dar după aceea?

    - Da, Pietra. După aceea. După ce terminăm asta, o să-l lăsăm să afle adevărul.

                                             22.

                   Guy Novak merse cu spatele pe aleea care ducea la garaj. Strângea cu atâta putere volanul, încât i se albiseră nodurile degetelor. Continua să stea acolo, în mașină, cu piciorul pe frână, dorind din răsputeri să simtă și altceva decât acea cumplită senzație de neputință.

    Își văzu imaginea reflectată în oglinda retrovizoare. Părul începuse să i se rărească.

    Încet-încet, cărarea cobora tot mai către ureche. Probabil că deja îl vorbeau pe la spate că se piaptănă în așa fel, încât să-și ascundă chelia.

    Se privea în oglindă și nu-i venea să creadă că era el cel de acolo. Nu avea ce face cu părul. Va trebui să continue să se pieptene la fel. Mai bine niște șuvițe decât chelia strălucitoare.

    Luă mâna dreaptă de pe volan și trase frâna de mână. Apoi opri motorul. Mai aruncă o ultimă privire spre bărbatul din oglindă.

    Ce figură jalnică!

    Halal bărbat! Să treci cu mașina prin fața casei și să încetinești puțin. Asta da, dovadă de bărbăție. Oare îți este chiar atât de frică să-l înveți minte pe ticălosul care ți-a nenorocit copilul?

    Ce fel de tată ești? Ce fel de bărbat?

    Un neputincios.

    A, da, sigur, se dusese, la fel ca orice puști mucos, să se plângă la directorul școlii.

    Bineînțeles că în afară de câteva remarci pline de compasiune și de înțelegere, directorul nu făcuse absolut nimic. Lewiston preda în continuare. Lewiston continua să vină seara acasă, unde-l așteptau nevasta și copilul, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

    Mama lui Yasmin, soția sa, îl părăsise pe Guy când fetița nu împlinise încă doi anișori. Cei mai mulți o acuzaseră pe ea, fiindcă își părăsise familia, însă adevărul era că Guy nu fusese suficient de bărbat pentru ea. Fosta lui soție începuse să calce strâmb și, după o vreme, ajunsese să nici nu-i mai pese dacă el știe asta sau nu.

    Asta fusese însă cu soția lui. O femeie pe care nu fusese destul de puternic s-o țină lângă el.

    Acum era vorba însă de copilul lui.

    Yasmin. Iubita lui fiică. Singurul lucru cu adevărat important pe care reușise să-l realizeze în viață. Să fie tatăl unui copil. Să îl crească. Să aibă grijă de el.

    Nu asta trebuia să fie cea mai importantă misiune a lui?

    Bună treabă, Guy.

    Tocmai când e nevoie de tine, n-ai curajul să lupți pentru copilul tău. Ce-ar fi spus tatăl lui despre toată chestia asta? Fără îndoială, i-ar fi aruncat privirea aceea care îl făcea să se simtă atât de neînsemnat. I-ar fi spus că e o mămăligă, fiindcă, dacă cineva ar fi îndrăznit să facă așa ceva cuiva dintre apropiații bătrânului, George Novak l-ar fi învățat minte.

    Așa ar fi trebuit să se poarte și el.

    Ieși din mașină și se îndreptă spre casă. Trăia aici de mai bine de doisprezece ani. Își aduse aminte cum venise aici, pentru prima dată, mână în mână cu fosta lui soție, să vadă casa. Își aduse aminte de zâmbetul ei. Îl înșela oare încă de pe atunci, fără ca el să știe? Probabil. Mult timp după ce ea plecase, Guy continuase să se întrebe dacă Yasmin era cu adevărat a lui. Degeaba încerca să nu se mai gândească, să-și spună că nu are nicio importanță. Până la urmă, nu mai suportase. Cu doi în urmă, făcuse, pe ascuns, un test de paternitate. Urmaseră trei săptămâni de așteptare dureroasă, dar, în final, când primise rezultatul, se dovedise că meritase.

    Yasmin era copilul lui.

    Poate părea patetic, însă faptul că aflase adevărul îl făcuse să fie un tată mai bun.

    Făcea tot posibilul ca ea să fie fericită. Dorințele ei aveau întotdeauna întâietate. O adora pe Yasmin, o îngrijea cât de bine putea. El, pe care tatăl său îl umilise atât de mult.

    Și cu toate astea nu reușise s-o protejeze.

    Se mai uită o dată la casă. Dacă se hotăra cu adevărat s-o pună în vânzare, nu i-ar fi stricat un strat proaspăt de vopsea. Și gardul viu ar mai fi trebuit tuns un pic.

    - Hei!

    O voce necunoscută de femeie. Guy se întoarse și-și miji ochii în lumina soarelui.

    Încremeni văzând că era vorba despre soția lui Lewiston care tocmai cobora din mașină.

    Femeia venea drept spre el. Se putea citi, după expresia de pe fața ei, că e foarte furioasă.

    Rămase pironit locului, incapabil să facă vreo mișcare.

    - Cum îți permiți să treci mereu cu mașina prin fața casei mele? se răsti femeia.

    - E o țară liberă, reuși să îngaime Guy, care nu stătea tocmai bine la capitolul prezență de spirit.

    Dolly Lewiston nu se oprise. Continua să înainteze spre el, cu o viteză care-l făcu să se teamă că se va izbi de el. Își duse instinctiv brațele înainte și făcu un pas înapoi. Încă o jalnică dovadă de slăbiciune. După ce că nu avusese curajul să-și răzbune copilul, acum ajunsese să-i fie frică până și de soția celui care-i făcuse rău.

    Femeia se opri într-un târziu și-i vârî un deget în față.

   - Să-mi lași în pace familia, ai auzit?

    Guy avu nevoie de ceva timp ca să-și revină.

    - Știți ce i-a făcut soțul dumneavoastră fiicei mele?

    - A fost o greșeală.

    - Și-a bătut joc de un copil de unsprezece ani.

    - Știu ce a făcut. A fost o prostie. Îi pare foarte rău. Nici nu știi cât de rău îi pare.

    - A transformat viața fetiței mele într-un iad.
    - Și ce vrei acum? Ca și viața noastră să fie la fel?
    - Soțul dumneavoastră trebuie să plece din școală, zise Guy.
    - Pentru o vorbă pe care a scăpat-o fără să-și dea seama?
    - I-a distrus copilăria.
    - Hai că exagerezi!
    - Chiar nu vă amintiți cum era în copilărie, cu copiii care ajungeau ținta batjocurii celorlalți, câte trebuiau să îndure în fiecare zi? Fetița mea era un copil fericit. Nu perfectă, nu. Dar fericită. Și acum...
    - Te rog să mă crezi că-mi pare rău. Sincer. Însă vreau să-mi lași familia în pace.
    - Dacă ar fi lovit-o - vreau să spun, dacă i-ar fi dat o palmă sau așa ceva - ar fi fost dat imediat afară, nu? Ceea ce i-a făcut el lui Yasmin e mult mai grav decât o simplă palmă.
    Dolly Lewiston rămase câteva clipe tăcută, privindu-l drept în ochi.
    - Chiar vorbești serios?
    - Nu o să-l las să scape nepedepsit.
    Femeia făcu încă un pas către el. De data asta, Guy nu se mai dădu înapoi. Fețele lor se aflau acum la doar câțiva centimetri distanță. Vocea ei se transformase în șoaptă.
    - Chiar crezi că porecla pe care a primit-o e cel mai rău lucru care i se poate întâmpla?
    El deschise gura, dar nu reuși să scoată niciun sunet.
    - Te iei de familia mea, domnule Novak. De familia mea. De oamenii la care țin eu cel mai mult pe lume. Soțul meu a făcut o greșeală. Și-a cerut scuze. Tu nu te lași însă și vrei să ne faci rău. Dacă așa stă situația, să știi că ne vom apăra.
    - Dacă vă referiți la tribunal...
    Femeia râse ușor.
    - O, nu, zise ea tot în șoaptă. Nu mă refer la tribunal.
    - Dar la ce?
    Dolly Lewiston își înclină ușor capul spre dreapta.
    - Ați fost agresat fizic vreodată, domnule Novak?
    - E o amenințare?
    - Nu, e o simplă întrebare. Ai spus că ceea ce a făcut soțul meu a fost mai grav decât o agresare fizică. Te rog să mă crezi, domnule Novak, că nu este. Cunosc anumite persoane. Dacă vorbesc cu ele - dacă fac numai o aluzie că încearcă cineva să-mi facă rău sunt în stare să vină într-o noapte când tu dormi. Când fiica ta doarme.
    Guy simți că i se usucă gura. Încercă să-și oprească tremurai genunchilor.
    - Asta chiar că sună a amenințare, doamnă Lewiston.
    - Nu este. Este o realitate. Dacă vrei să ne faci rău, noi n-o să stăm cu mâinile în sân. O să răspund prin toate mijloacele pe care le am la dispoziție, înțelegi?
    El nu răspunse.
    - Fă-ți un bine, domnule Novak. Ai mai bine grijă de fiica dumitale, nu de soțul meu. Lasă-l în pace.
    - Nu pot.
    - Atunci o să vezi ce înseamnă adevărata suferință.
    Dolly Lewiston se răsuci pe călcâie și plecă fără să mai spună vreun cuvânt. Lui Guy îi tremurau genunchii. O urmări cu privirea cum se urcă în mașină și pleacă. Femeia nu se uită înapoi, însă el era sigur că avea un zâmbet triumfător pe buze.
    E nebună, își zise el.
    Și trebuia oare ca din cauza asta să dea înapoi? Nu dăduse destul înapoi toată viața? Nu era asta principala problemă - că era un om pe care-l călcau toți în picioare?
    Deschise ușa și intră în casă.
    - S-a întâmplat ceva?
    Era Beth, ultima sa prietenă. O femeie care nu mai știa ce să facă pentru a-i intra în voie. Adevărul e că toate făceau la fel. Era așa o penurie de bărbați din categoria lui de vârstă, încât toate încercau din răsputeri să se facă plăcute și, în același timp, să nu pară chiar atât de disperate. Niciuna dintre ele nu reușea însă. Ăsta e necazul cu disperarea. Poți să încerci s-o maschezi prin tot felul de mijloace, însă mirosul străbate toate straturile cu care ai acoperit-o.
    Guy ar fi vrut să treacă peste asta. Ar fi vrut ca și femeile cu care ieșea să reușească să treacă peste obstacol și să-l poată vedea așa cum era el în realitate. Nu se întâmpla însă așa și toate relațiile rămâneau la un nivel superficial. Prietenele sale ar fi vrut, fără îndoială, mai mult. Cu toate astea, încercau din răsputeri să nu pară prea insistente și tocmai asta crea o anumită senzație de presiune. Ar fi vrut să se apropie mai mult de sufletul lui, dar el nu era pregătit să-l deschidă pentru ele. Cele mai multe preferau însă să rămână lângă el chiar și în aceste condiții, prelungind relația până când le dădea el papucii.
    - Nimic. Totul e în ordine, spuse Guy. Îmi pare rău că a durat atât de mult.
    - Nicio problemă.
    - Fetele sunt bine?
    - Da. A venit mama lui Jill și a luat-o acasă. Yasmin e sus, în camera ei.
    - Perfect.
    - Ți-e foame, Guy? Vrei să-ți pregătesc ceva?
    - Doar dacă mănânci și tu cu mine.
    Beth îi zâmbi și asta îl tăcu să se simtă oarecum vinovat. Toate femeile cu care se întâlnea îl făceau să se simtă superior și, în același timp, lipsit de orice valoare. Îl cuprinse din nou un sentiment de dezgust față de propria lui persoană.
    Ea veni lângă el și-l sărută pe obraz.
    - Du-te și te odihnește un pic până pregătesc eu masa.
    - OK, mă duc să-mi verific mesajele.
    Guy deschise calculatorul și găsi un singur mesaj nou în cutia poștală. Fusese trimis de la o adresă Hotmail care nu-i spunea nimic și conținea un text care îl făcu să-i înghețe sângele în vine.
    Ascultă-mă cu atenție. Cred că ar trebui să-ți ascunzi arma mai bine.

                Tia aproape că regreta că refuzase oferta șefei ei. Era acasă, însă parcă nu se mai simțise niciodată la fel de inutilă ca acum. Sunase pe la toți prietenii lui Adam, însă nimeni nu știa nimic. Era din ce în ce mai îngrijorată. Jill, care se pricepea foarte bine să citească stările sufletești ale părinților săi, își dăduse, bineînțeles, seama că se întâmplase ceva foarte grav.
    - Unde e Adam, mami?
    - Nu știm, draga mea.
    - L-am sunat și eu pe mobil. Nu mi-a răspuns.
    - Știu. Încercăm să-l găsim.
    Tia se uită în ochii fetiței. Ce privire de adult. Cel de-al doilea născut crește atât de diferit față de primul. Pe primul născut îl cocoloșim prea mult. Îi supraveghem fiecare pas. Avem senzația că fiecare răsuflare a sa face cumva parte din planul divin al Domnului. Pământul, Luna, Soarele, stelele - toate se învârt în jurul primului născut.
    Se gândea acum la secrete, la obsesiile și temerile ascunse ale fiecăruia și la felul în care încercase ea să le afle pe cele ale fiului ei. Se întrebă dacă această dispariție nu era cumva o confirmare a faptului că avusese dreptate. Fiecare are problemele lui. Chiar și ea, Tia, avea o mulțime de spaime. Își obligase întotdeauna copiii să poarte echipament de protecție când făceau sport sau când plecau cu bicicleta. Aștepta în stația de autobuz până îi vedea urcați în mașina care îi ducea la școală. Chiar și acum, deși era conștientă că Adam devenise prea mare pentru așa ceva, se ascundea și-l urmărea până se urca în autobuz. Nu-i plăcea să-i lase să traverseze străzi aglomerate sau să-i știe că pleacă cu bicicleta în centrul orașului. Nu-i prea lăsa să meargă la școală cu alți copii, fiindcă se temea că mamele acestora nu conduc suficient de atent.
    Era atentă la fiecare poveste tragică în care fuseseră implicați copii - fiecare accident de mașină, fiecare caz de înec, de răpire, fiecare prăbușire de avion, orice. Trăgea cu urechea și apoi venea acasă și căuta online toate articolele despre evenimentele respective. Degeaba încerca Mike s-o liniștească, spunându-i că șansele ca tocmai lor să li se întâmple așa ceva sunt de unu la un milion.
    Asemenea evenimente se întâmplă întotdeauna unor oameni care există cu adevărat.
    Și uite că acum li se întâmplau chiar lor.
    Fuseseră oare numai simple obsesii de-ale ei sau avusese dreptate?
    Telefonul începu să sune și Tia îl înșfacă rapid sperând din tot sufletul ca la capătul celălalt să fie Adam.
    - Alo?
    - Doamna Baye? Aici e detectivul Schlich.
    Era polițista aceea înaltă pe care o cunoscuse la spital. Spaima puse din nou stăpânire pe ea. Uneori, ai senzația că ai ajuns în punctul în care nu are ce să te mai sperie, însă loviturile repetate nu reușesc să te imunizeze complet.
    - Da?
    - Telefonul fiului dumneavoastră a fost găsit într-un tomberon aflat nu departe de locul unde a fost atacat soțul dumneavoastră.
    - Deci a fost totuși acolo?
    - Noi am luat în calcul de la început și varianta aceasta.
    - Și cineva i-a furat telefonul.
    - Asta e o altă problemă. Noi bănuim că motivul pentru care telefonul a fost abandonat acolo e că cineva - probabil fiul dumneavoastră - l-a văzut pe soțul dumneavoastră și și-a dat seama că a fost urmărit cu ajutorul mobilului.
    - Însă nu știți cu certitudine acest lucru.
    - Nu, doamnă Baye.
   - Acum, că ați făcut această descoperire, aveți de gând să tratați cazul ăsta cu mai multă seriozitate?
    - L-am tratat cu toată seriozitatea de la început, răspunse Schlich.
    - Știți la ce mă refer.
    - Da. Vă rog să mă credeți însă că strada aceea se numește Vampire Row fiindcă e pustie în timpul zilei. Nu e nimeni acolo. Așa că abia diseară, când cluburile și barurile se deschid din nou, vom merge acolo să punem câteva întrebări.
    Deci alte ore lungi de așteptare.
   - Vă anunțăm cum aflăm ceva.
    - Vă mulțumesc.
    Tia tocmai închidea telefonul când văzu o mașină intrând pe alee. Se duse lângă fereastră și o văzu pe Betsy Hill, mama lui Spencer, cum coboară din mașină și se îndreaptă spre ușa de la intrare.

                   Ilene Goldfarb se trezise devreme și pusese de cafea. Apoi, îmbrăcată în halat și papuci de casă, ieșise din casă și coborâse până la cutia poștală ca să ia corespondența.
    Herschel, soțul ei, se afla încă în pat. Băiatul, Hal, venise târziu acasă noaptea trecută, lucru normal pentru un adolescent aflat în ultimul an de colegiu. Hal fusese acceptat deja la Princeton, aceeași universitate pe care o urmase și ea. Băiatul muncise din greu ca să ajungă aici. Acum își putea permite să se și relaxeze, iar ea era de acord cu asta.
    Soarele dimineții încălzea bucătăria. Ilene ședea pe scaunul ei favorit și-și strânsese picioarele sub ea. Dădu la o parte publicațiile medicale. Erau o mulțime. Soțul ei era tot medic, cardiolog, la spitalul Valley din Ridgewood, considerat un specialist foarte bun din nordul statului New Jersey.
    Ilene sorbi din cana cu cafea și încercă să citească ziarul. Gândurile îi zburau însă la micile plăceri ale vieții și la cât de puțin își putea permite să se bucure de ele. Se gândea la Herschel, soțul său care dormea sus, la cât de bine arăta atunci când se cunoscuseră în facultate, la modul în care relația lor reușise să reziste în ciuda orelor nesfârșite de muncă și a rigorii din școală, din perioada internatului, a rezidențiatului și apoi a specializării.
    Se gândea la sentimentele ei față de acest bărbat, sentimente care, odată cu trecerea anilor, se maturizaseră și se metamorfozaseră în ceva ce ei i se păruse a fi teribil de reconfortant. Se gândea cât de surprinsă fusese de propunerea făcută recent de Herschel, de a încerca o „separare de probă”, acum că Hal se pregătea să-și ia zborul.
    „Ce-a mai rămas?”, o întrebase Herschel desfăcându-și brațele în lături. „Dacă stai și te gândești cu adevărat la noi ca la un cuplu, ce-a mai rămas, Ilene?”
    Era acum singură în bucătărie, așezată la mai puțin de un metru de locul de unde bărbatul alături de care trăise douăzeci și patru de ani îi pusese această întrebare, și în urechi continua să-i răsune ecoul cuvintelor lui.
    Ilene se sacrificase, muncise din greu ca să obțină ceea ce visase dintotdeauna: o carieră de succes, o familie frumoasă, o casă mare, respectul colegilor și al cunoscuților.
    Și acum soțul ei se întreba ce rămăsese de pe urma eforturilor ei. Chiar așa, ce rămăsese? Topirea aceea a sentimentelor fusese atât de puțin perceptibilă, atât de graduală, încât nici n-o băgase de seamă. Sau poate că nici nu-i păsase. Poate că nici nu-și dorise mai mult. Cine naiba putea să știe?
    Aruncă o privire în sus, pe scări. Fu tentată să sară de pe scaun, să urce scările și să se strecoare în pat alături de Herschel. Să facă dragoste așa cum făceau pe vremuri, să-l facă să uite întrebarea aceea, însă nu reuși să se ridice. Pur și simplu, nu mai avea forța necesară. Rămase pe scaun, cu picioarele strânse sub ea, sorbi din nou din cafea și se șterse la ochi.
    - Bună dimineața, mamă.
    Hal deschise frigiderul și începu să bea direct din sticla cu suc de portocale. În mod normal, i-ar fi făcut morală - încercase să-l corecteze ani de-a rândul - dar, la urma urmei, Hal era singurul din casă care bea suc de portocale și pierduse deja prea mult timp mustrându-l că bea direct din sticlă. Mai avea puțin și pleca la universitate. Timpul pe care-l mai aveau de petrecut împreună se scurgea îngrozitor de repede. De ce să-l mai consume cu astfel de prostii?
    - Bună, dragul meu. Te-ai întors acasă târziu aseară?
    El ridică din umeri și continuă să bea. Era îmbrăcat cu pantaloni scurți și cu un tricou. Sub braț ținea mingea de baschet.
    - Te duci la colegiu, la sală? întrebă ea.
    - Nu, la Heritage.
    Băiatul mai trase o dușcă și apoi o întrebă:
    - S-a întâmplat ceva?
    - Nu. De ce să se fi întâmplat?
    - Parcă ai ochii roșii.
    - N-am nimic.
    - Și i-am văzut și pe indivizii ăia.
    Se referea, fără îndoială, la agenții FBI. Aceștia veniseră la ei acasă și-i puseseră mai multe întrebări despre munca ei, despre Mike și alte chestii care i se păruseră total lipsite de sens. În mod normal, ar fi trebuit să stea de vorbă cu Herschel despre discuția aceea, însă soțul ei părea mai degrabă preocupat de pregătirile pe care le făcea pentru a-și petrece restul vieții fără ea.
    - Credeam că nu ești acasă, spuse ea.
    - Mă oprisem să-l iau pe Ricky și i-am văzut. Păreau de la poliție sau cam așa ceva.
    Ilene nu spuse nimic.
    - Nu erau de la poliție?
    - Era ceva lipsit de importanță. N-are rost să-ți faci probleme.
    Hal nu mai insistă și plecă. Douăzeci de minute mai târziu, telefonul începu să sune.
    Ilene aruncă o privire spre ceas. Ora opt dimineața. Dacă n-ar fi fost zi liberă, în mod normal la ora aceea s-ar fi aflat în plină activitate la spital. Operatorii greșeau destul de des și îi sunau chiar și pe doctorii ieșiți din tură.
    Verifică ecranul telefonului și văzu că era numărul familiei Loriman.
    - Alo?
    - Bună dimineața. Susan Loriman la telefon.
    - Da. Bună dimineața.
    - N-am vrut să vorbesc cu Mike despre această - Susan Loriman se opri, ca și cum ar fi căutat cuvântul potrivit - problemă. Despre găsirea unui donator pentru Lucas.
    - Înțeleg, spuse Ilene. Am câteva ore de primire la birou, marți, dacă doriți...
    - N-am putea să ne întâlnim azi?
    Ilene se pregătea să protesteze. Ultimul lucru pe care și-l dorea acum era să protejeze o femeie care avusese nesăbuința să intre într-o astfel de încurcătură. Se gândi puțin și ajunse la concluzia că, de fapt, nu era vorba despre Susan Loriman. Era vorba despre Lucas, pacientul ei.
    - Ba cred că da.

                                             23.

                 Tia deschise ușa înainte ca Betsy Hill să apuce să bată și o întrebă pe aceasta fără nicio altă introducere:
    - Știi unde e Adam?
    Întrebarea o descumpăni pe Betsy. Femeia făcu ochii mari și rămase nemișcată. Văzu însă expresia de pe fața Tiei și clătină repede din cap.
    - Nu, spuse ea. N-am nici cea mai vagă idee unde ar putea fi.
    - Atunci de ce ai venit aici?
    Betsy Hill clătină din cap.
    - Adam a plecat de acasă și voi nu știți unde e?
    - Da.
    Betsy se făcu albă la față. Tia își dădu brusc seama că absența lui Adam trezise amintiri dureroase în mintea femeii din fața ei. Cum de nu făcuse oare până acum legătura cu ceea ce i se întâmplase lui Spencer?
    - Tia?
    - Da.
    - Ai verificat pe acoperișul liceului?
    Acolo unde fusese găsit Spencer.
    Întrebarea nu mai lăsa loc de alte discuții. Tia o strigă pe Jill și-i spuse că iese puțin - deși nu avea încă vârsta, fetița era destul de mare ca să rămână singură acasă câteva minute - și apoi, cele două femei începură să alerge spre mașina lui Betsy.
    În timp ce Betsy conducea, Tia stătea nemișcată pe locul pasagerului. Abia după ce trecură de a doua intersecție, Betsy zise:
    - Am vorbit cu Adam ieri.
    Tia auzise cuvintele însă nu reușise să pătrundă înțelesul lor.
    - Cum?
    - Ai auzit de site-ul cu amintiri pe care l-au făcut pentru Spencer pe MySpace?
    Tia încercă să se concentreze, să se elibereze pentru o clipă de disperarea care o paraliza. Site-ul lui Spencer pe MySpace. Își aduse aminte că auzise despre așa ceva în urmă cu câteva luni.
    - Da.
    - A apărut acolo o nouă fotografie.
    - Nu înțeleg.
    - O fotografie făcută chiar înainte ca Spencer să moară.
    - Am crezut că a fost singur în noaptea aceea, spuse Tia.
    - Așa am crezut și eu.
    - Tot nu înțeleg care e legătura.
    - Am impresia, începu Betsy, că Adam a fost cu Spencer în noaptea aceea.
    Tia întoarse capul ca s-o privească în ochi. Betsy se uita drept înainte, pe șosea.
    - Și ai vorbit despre asta cu el ieri?
    - Da.
    - Unde?
    - În parcare, după ce a ieșit de la școală.
    Tia își aminti dintr-odată schimbul de mesaje cu CeeJay8115:
    CeeJay8115: Ce s-a întâmplat?
    HockeyAdam1117: M-a oprit mama lui după școală.
    - De ce n-ai venit să vorbești cu mine? întrebă ea.
    - Pentru că nu aveam nevoie de explicația ta, Tia, răspunse Betsy cu o voce nervoasă. Voiam să aud ce are Adam de spus.
    În fața ochilor celor două femei apăru clădirea masivă, placată cu cărămidă, a liceului. Tia nici nu așteptă ca Betsy să parcheze mașina, deschise portiera și țâșni spre clădire. Își aduse aminte că trupul lui Spencer fusese găsit pe acoperișul unuia dintre corpurile mai joase ale liceului, un binecunoscut loc de fumat al elevilor. Se ajungea foarte ușor acolo, de pe o cornișă decorativă din dreptul ferestrei și apoi sus, sprijinindu-te pe suportul burlanului.
    - Așteaptă-mă, o strigă Betsy.
    Deși era sâmbătă, în parcare se aflau destul de multe mașini. În special SUV-uri. Aveau loc mai multe meciuri de baseball și fotbal. Părinții așteptau în tribune, unii cu pahare de cafea în mână, alții vorbind la telefon sau făcând fotografii. Tiei nu-i plăcuse niciodată să asiste la competițiile sportive la care participa Adam, fiindcă îi provocau emoții prea mari. Îi disprețuia pe părinții care nu trăiau decât pentru realizările sportive ale progeniturilor lor și își dorea să nu ajungă niciodată ca ei. Însă atunci când propriul său copil era pe teren, intensitatea cu care trăia fiecare reușită sau fiecare eșec al acestuia o consuma.
    Tia își șterse lacrimile și continuă să alerge. Se opri brusc când ajunse în locul unde ar fi trebuit să se afle cornișa ce ieșea din perete.
    Lespedea dispăruse.
    - Au distrus-o după ce l-au găsit pe Spencer, zise Betsy, care ajunsese lângă ea. Au vrut să se asigure că nu se mai poate ajunge acolo. Scuză-mă, am uitat să-ți spun.
    Tia se uită în sus, spre acoperiș.
    - Copiii știu cum să găsească o altă cale, spuse ea.
    - Știu.
    Cercetară amândouă peretele clădirii, dar nu găsiră nicio cale prin care s-ar fi putut urca cineva pe acoperiș. Porniră în grabă spre intrarea din față a clădirii. Ușa era încuiată, așa că bătură în ea până când își făcu apariția un paznic, pe al cărui buzunar de uniformă scria KARL.
    - E închis, zise paznicul prin ușă.
    - Trebuie să ajungem pe acoperiș, strigă Tia.
    - Pe acoperiș?
    Paznicul se încruntă.
    - Pentru ce naiba vreți să urcați acolo?
    - Vă rugăm, zise Tia. Trebuie să ne lăsați să intrăm.
    Privirea paznicului se mută spre dreapta și, când o văzu pe Betsy Hill, bărbatul fu străbătut de un fior. Fără îndoială că o recunoscuse. Fără să mai spună vreun cuvânt, își scoase cheile și deschise ușa.
    - Pe aici, zise el.
    Acum alergau toți trei. Tiei îi bătea inima atât de tare, că-i era frică să nu-i iasă din coșul pieptului. Avea ochii plini cu lacrimi. Karl deschise o ușă și arătă cu degetul spre colțul încăperii. Acolo se afla o scară fixată de perete, de genul celor instalate pe submarine. Tia nu șovăi nicio secundă. Se repezi spre scară și începu să urce. Betsy venea imediat în urma ei.
    Ajunseră pe acoperiș, însă se aflau în partea cealaltă a clădirii. Începură să alerge pe suprafața acoperită cu smoală și pietriș. Acoperișul nu avea însă același nivel pe toată suprafața. La un moment dat, fură nevoite să sară în jos aproape înălțimea unui etaj.
    Niciuna dintre ele nu ezită nicio clipă.
    - După colțul acela, strigă Betsy.
    Dădură colțul și se opriră brusc.
    Nu se afla niciun trup acolo. Ăsta era cel mai important lucru. Adam nu fusese acolo.
    Pe acoperiș fusese totuși cineva.
    Se vedeau mai multe sticle de bere sparte. Se aflau pe jos atât mucuri de țigări obișnuite, cât și mucuri de țigări cu marijuana. Nu din cauza lor rămase însă Tia nemișcată, ci din cauza lumânărilor.
    Zeci de lumânări. Cele mai multe erau consumate în întregime, transformate într-o masă de ceară înnegrită. Tia se aplecă și atinse câteva. Unele dintre ele erau încă maleabile, ca și cum și-ar fi încheiat arderea abia cu puțin timp în urmă.
    Tia se răsuci pe călcâie. Betsy Hill era acolo. Stătea nemișcată și se uita țintă la lumânări.
    - Betsy?
    - Aici l-au găsit pe Spencer, zise ea. Exact unde se află lumânările astea. Exact aici. Am urcat aici înainte să-l ia pe Spencer. Am insistat să fac asta. Voiau să-l dea jos de pe acoperiș și eu am spus nu. Voiam să-l văd eu mai întâi. Voiam să văd locul unde murise băiatul meu.
    Betsy făcu un pas înainte. Tia nu se mișcă de pe loc.
    - Am urcat pe cornișa de lângă fereastră. Cea pe care au spart-o după aceea. Unul dintre polițiști a vrut să mă ajute. I-am zis să mă lase dracului în pace. Ron credea că am înnebunit. A încercat să mă facă să renunț. Eu însă am urcat pe acoperiș. Și Spencer era chiar aici. Exact unde te afli tu acum. Stătea culcat pe o parte. Cu picioarele strânse sub el într-o poziție fetală. Până la zece ani, dormea cu degetul mare în gură. Tu ți-ai privit vreodată copiii cum dorm, Tia?
    Tia încuviință cu o mișcare a capului.
    - Cred că toți părinții fac asta.
    - De ce oare?
    - Pentru că par atât de inocenți și neajutorați.
    - Posibil.
    Betsy zâmbi.
    - Eu cred însă că ne uităm la ei când dorm fiindcă e singura ocazie când putem să-i admirăm pe îndelete fără ca acest lucru să pară ieșit din comun. Dacă te uiți așa la ei în timpul zilei, vor zice că ai înnebunit. Însă atunci când dorm...
    Vocea ei se stinse. Se roti pe loc și zise:
    - Acoperișul ăsta e foarte mare.
    Tia fu luată prin surprindere de schimbarea bruscă a subiectului.
    - Cred că da.
    - Acoperișul, repetă Betsy. Este mare. Peste tot sunt împrăștiate cioburi de sticlă.
    O privi pe Tia. Aceasta nu știa ce să spună.
    - Ai dreptate.
    - Cine a aprins lumânările astea, continuă Betsy, a ales exact locul unde a fost găsit Spencer. Niciun ziar nu a publicat detaliul ăsta. Cum de a știut totuși? Dacă Spencer a fost singur în noaptea aceea, de unde a știut persoana asta cu atâta precizie să aprindă lumânările exact în locul în care a murit el?

                 Mike bătu la ușă și așteptă. Mo rămăsese în mașină. Se aflau într-o zonă cu locuințe, nu departe de locul în care Mike fusese atacat. Dorea să ajungă din nou pe aleea aceea, să vadă dacă își amintește ceva, un detaliu. Din păcate, nu avea niciun indiciu, niciun capăt de care să se apuce.
    O sunase pe Tia ca să-i spună că nu avusese noroc cu Huff. Ea îi povestise despre vizita pe care o făcuse la școală, împreună cu Betsy. Aceasta era încă la ei acasă.
    - Adam a fost mult mai retras după moartea lui Spencer, zise Tia.
    - Știu.
    - Deci e posibil ca în noaptea aia să se fi întâmplat mai multe.
    - Ce anume?
    Tăcere.
    - Betsy și cu mine trebuie să mai stăm de vorbă, spuse Tia.
    - Să fii atentă, bine?
    - Ce vrei să spui?
    Mike nu răspunse, însă amândoi știau despre ce e vorba. Deși niciunul nu voia s-o recunoască, deși era îngrozitor dacă stăteai să te gândești, era foarte posibil ca interesele lor și cele ale familiei Hill să nu mai fie aceleași.
    - Hai mai bine să-l găsim mai întâi, zise Tia.
    - Exact asta și încerc să fac acum. Tu ai grijă acolo, eu încerc să aflu ceva aici.
    - Te iubesc, Mike.
    - Și eu te iubesc.
    Mike bătu din nou în ușă. Niciun răspuns. Ridică mâna să bată a treia oară, când ușa se deschise. Era Anthony, bodyguardul. Acesta își încrucișă brațele masive la piept și spuse uitându-se la Mike:
    - Arăți ca naiba.
    - Mulțumesc.
    - Cum ai aflat unde locuiesc?
    - Am intrat pe internet și am căutat printre fotografiile recente ale celor din echipa de fotbal de la Dartmouth. Am avut noroc că ai absolvit anul trecut. Adresa ta e încă în anuarul universității.
    - Isteț, zise Anthony zâmbind ușor. Noi, ăștia de la Dartmouth, suntem foarte isteți.
    - Am fost atacat pe aleea aia.
    - Mda, știu. Cine crezi că a chemat poliția?
    - Tu?
    Anthony ridică din umeri.
    - Hai să facem o plimbare, zise el și închise ușa.
    Era îmbrăcat sport, în pantaloni scurți și în unul dintre tricourile acelea strâmte, fără mâneci, care îi scoteau în evidență mușchii.
    - E doar un aranjament pe durata verii, spuse Anthony. Slujba de la club. Însă îmi place ce fac acolo. În toamnă, mă înscriu la Drept, la Columbia.
    - Și soția mea a făcut Dreptul.
    - Da, știu. Și tu ești medic.
    - De unde știi toate astea?
    Anthony rânji.
    - Ce, credeai că ești singurul care poate obține informații de la facultate?
    - Te-ai uitat pe Internet.
    - Nu. L-am sunat pe tipul care antrenează acum echipa de hochei - un anume Ken Karl, care a jucat și în echipa de fotbal pe post de apărător. I-am spus cum arăți și i-am povestit că te-ai lăudat că ai jucat și la profesioniști. „Mike Baye”, a spus el imediat. Mi-a mai zis că ai fost unul dintre cei mai buni jucători de hochei pe care i-a avut universitatea. Recordurile stabilite de tine încă nu au fost depășite.
    - Asta înseamnă că facem parte din aceeași echipă, Anthony?
    Uriașul nu răspunse.
    Începu să coboare treptele care duceau în stradă. Din dreapta, își făcu apariția un tânăr de culoare.
    - Yo, Ant! îl salută acesta pe bodyguard și cei doi executară o strângere de mână foarte complicată înainte de a se despărți.
    - Spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat noaptea trecută.
    - Ai fost atacat de trei sau patru indivizi. Eu am auzit zgomotul luptei. Când am ajuns acolo, băieții au luat-o la fugă. Unul dintre ei avea un cuțit în mână. Am fost convins că ți-au făcut felul.
    - Deci tu i-ai pus pe fugă?
    Anthony ridică din umeri.
    - Îți mulțumesc.
    O altă ridicare din umeri.
    - Ai reușit să te uiți la ei?
    - Fețele nu le-am văzut. Însă pot să-ți spun că erau albi. Tatuați peste tot. Îmbrăcați în haine închise la culoare. Slăbănogi. Probabil, sub influența drogurilor. Păreau foarte supărați. Unul își ținea mâna la nas și înjura. Anthony zâmbi. Bănuiesc că tu i-ai spart nasul.
    - Și tot tu i-ai chemat și pe polițiști?
    - Mda. Dar nu pot să cred că te-ai dat deja jos din pat. După cum arătai, eram convins c-o să stai pe tușă cel puțin o săptămână.
    Continuau să meargă în timp ce vorbeau.
    - Spuneai că l-ai văzut aseară pe puștiul acela îmbrăcat cu jachetă cu număr pe spate. L-ai mai văzut și înainte? întrebă Mike.
    Anthony nu răspunse.
    - L-ai recunoscut și pe fiul meu când ți-am arătat fotografia.
    Uriașul se opri din mers. Își puse ochelarii de soare. Mike nu-i mai putea vedea ochii.
    - Relația noastră se cam încheie aici, Mike.
    - Spuneai că nu-ți vine să crezi că am ieșit așa de repede din spital.
    - Da, așa am spus.
    - Nu vrei să știi de ce m-am dat așa de repede jos din pat?
    Anthony ridică din umeri.
    - Nu am reușit încă să-mi găsesc fiul. Numele lui e Adam. Are numai șaisprezece ani și cred că se află în mare pericol.
    Bodyguardul începu din nou să meargă.
    - Îmi pare rău de fiul tău.
    - Vreau doar să-mi dai niște informații.
    - Ai senzația că aș fi de la Pagini Aurii? Eu trăiesc și muncesc acolo. Nu obișnuiesc să vorbesc despre ceea ce văd.
    - Te rog să nu-mi vii cu tâmpenia cu „legea străzii”.
    - Nici tu cu prostia că „aceia care au absolvit la Dartmouth se ajută unii pe alții”.
    Mike puse o mână pe brațul uriașului.
    - Am cu adevărat nevoie de ajutorul tău.
    Anthony se trase înapoi și începu să meargă mai repede. Mike grăbi și el pasul.
    - Să știi că nu te las să pleci, Anthony.
    - Bănuiesc că nu, zise acesta și se opri. Ți-a plăcut acolo?
    - Unde?
    - La Dartmouth.
    - Da. Mi-a plăcut foarte mult.
    - Și mie. Parcă eram într-o altă lume. Înțelegi ce vreau să spun?
    - Da.
    - În cartierul nostru, nu auzise nimeni de școala aia.
    - Și cum ai ajuns acolo?
    Anthony zâmbi și-și aranjă ochelarii pe nas.
    - Te întrebi cum de-a ajuns un negru sărac ca mine la o universitate atât de exclusivistă ca Dartmouth?
    - Da, răspunse Mike. Exact asta mă întreb.
    - Eram bun la fotbal, chiar bun de tot. Fusesem recrutat în Division 1A. Aș fi putut ajunge chiar în campionatul universitar.
    - Dar?
    - Dar, în același timp, îmi cunoșteam foarte bine limitele. Nu eram suficient de bun ca să trec la profesioniști. Deci, ce rost ar fi avut? Dacă m-aș fi axat numai pe sport, școala ar fi fost o simplă formalitate. Așa că am acceptat oferta celor de la Dartmouth. Am făcut și sport și am obținut și o diplomă muncită. Indiferent ce mă mai așteaptă în viață, voi fi întotdeauna absolvent al uneia dintre universitățile din Ivy League.
    - Și acum te pregătești pentru Drept.
    - Exact.
    - Și după aceea? După ce termini Dreptul?
    - Vreau să rămân aici. Nu fac studiile astea ca să evadez. Îmi place să trăiesc aici și vreau să ajut ca viața să fie mai bună pentru oamenii mei.
    - E grozav să știi că te-ai ridicat prin propriile forțe.
    - Da, dar nu e la fel de grozav să fii informator.
    - Trebuie să mă ajuți, Anthony. Să știi că mi-ar plăcea să stăm mai mult de vorbă despre universitate.
    - Dar trebuie să-ți salvezi copilul.
    -  Exact.
    - Nu știu sigur, dar cred că l-am mai văzut pe acolo pe băiatul tău. Pentru mine, toți arată la fel, cu tricourile alea negre și cu fețele posomorâte, de parcă i-ar deranja teribil că au tot ce își doresc. Să-ți spun sincer, nu mă omor prea tare după puștii ăștia. Cei din cartierul meu se droghează ca să uite de sărăcie. Dar ei? S-au săturat, probabil, de casele alea mișto în care locuiesc, de părinții care nu știu ce să le mai facă.
    - Să știi că nu e chiar atât de simplu, zise Mike.
    - Poate că nu.
    - Te rog să mă crezi că și eu am pornit-o de jos. Uneori, mă gândesc că pentru cei ca noi e mai ușor. Ambiția e ceva firesc atunci când n-ai nimic. Știi mult mai clar ce ai de făcut.
    Anthony nu spuse nimic.
    - Adam e un copil bun. Pur și simplu, trece acum printr-o perioadă mai dificilă. Datoria mea este să-l protejez și să-l ajut să găsească drumul înapoi.
    - Foarte bine zis: datoria ta, nu a mea.
    - L-ai văzut și seara trecută, Anthony?
    - E posibil. Nu sunt prea sigur.
    Mike îl privi în ochi pe uriaș.
    - Există în zona aceea un club pentru minori. Oficial, cică, e un loc sigur, unde adolescenții pot intra legal. Au tot felul de activități, dans, consiliere, asistență psihologică, însă se pare că asta e doar o fațadă ca să-și poată face de cap nestingheriți.
    - Și unde e clubul ăsta?
    - La două, trei străzi de locul unde muncesc eu.
    - Și când ai spus că activitățile alea sunt numai de fațadă, la ce te referi?
    - Tu ce crezi? Droguri, băutură, chestii din astea. Unii zic că le spală creierele acolo și ajung un fel de automate. Eu nu cred. Un lucru însă e sigur. Cei care nu sunt membri ocolesc locul ăla.
    - Și asta ce înseamnă?
    - Înseamnă că are reputația unui loc periculos. Probabil, controlat de mafioți. Nu știu. Însă pot să-ți spun cu siguranță că nu-și bagă nimeni nasul în ceea ce se petrece acolo.
    - Și crezi că acolo se ducea fiul meu?
    - Dacă se afla în zona aceea și are numai șaisprezece ani, da. Cred că acolo s-a dus.
    - Și locul ăsta are și un nume?
    - Club Jaguar, din câte știu. Uite, îți scriu adresa.
    După ce primi hârtia cu adresa, Mike îi întinse și el o carte de vizită.
    - Ai aici toate numerele mele de telefon.
    - Da, bine.
    - Dacă îl vezi undeva pe băiatul meu...
    - Să știi că nu sunt angajat pe post de dădacă, Mike.
    - Foarte bine. Fiindcă nici copilul meu nu mai e un bebeluș.

              Tia avea în mână fotografia cu Spencer Hill pe acoperișul școlii. Se întorseseră la ei acasă.
    - Nu înțeleg cum ai putut să-ți dai seama că Adam este cel din spate.
    - Nu știam cine e, spuse Betsy, însă modul în care a reacționat Adam m-a convins că el a fost acolo.
    - Poate că s-a speriat, pur și simplu, când a văzut o fotografie cu prietenul lui mort.
    - E posibil, zise Betsy.
    Tonul cu care o spusese indica însă foarte clar că exclude această posibilitate.
    - Și ești sigură că fotografia a fost făcută chiar în noaptea în care a murit?
    - Da.
    Tia dădu din cap și nu mai zise nimic. Jill era sus și se uita la televizor.
    - Și ce semnificație au toate astea, Betsy? întrebă Tia, după o perioadă mai lungă de tăcere.
    - Toți spun că nu l-au văzut pe Spencer în noaptea aia. Pretind că băiatul meu a fost singur.
    - Și tu zici că fotografia asta demonstrează că nu a fost singur?
    - Da.
    - Și dacă n-a fost singur, cu ce schimbă asta ce s-a întâmplat?
    Trecură mai multe secunde foarte lungi până ce Betsy răspunse:
    - Nu știu.
    - Ți-a lăsat un mesaj prin care îți spunea că se sinucide, nu?
    - Un mesaj pe telefon. Putea fi trimis de oricine altcineva.
    Tia își dădu seama din nou foarte clar că se situa pe o poziție adversă față de Betsy.
    Fiecare își apăra propriul copil. Dacă ceea ce susținea Betsy în legătură cu fotografia era adevărat, atunci Adam mințise, iar în această situație, ce se întâmplase oare cu adevărat în noaptea aceea?
    Așa că Tia se hotărî să nu pomenească nimic despre schimbul de mesaje cu CeeJay8115, în special despre cel în care era vorba despre o mamă care îl abordase pe Adam. Nu era deocamdată momentul. Trebuia să afle mai multe.
    - Am trecut cu vederea anumite semne, spuse Betsy.
    - Ce fel de semne?
    Betsy Hill închise ochii.
    - Betsy?
    - L-am spionat odată. De fapt, spionat e cam mult spus... Spencer era la calculator și, când a ieșit din cameră, m-am furișat înăuntru. Să văd la ce se uita. Mă înțelegi? N-ar fi trebuit să fac asta. Mă simțeam teribil de vinovată să-i violez astfel intimitatea.
    Tia nu spuse nimic.
    - Și am intrat pe browser ca să văd la ce site-uri se uitase.
    Tia o încurajă cu o mișcare a capului.
    - Și... erau site-uri despre sinucidere. Erau povești cu tineri care se sinuciseseră. N-am stat să văd prea bine. Problema e că n-am făcut nimic în legătură cu asta. Pur și simplu, am închis-o în mine.
    Tia îl privi pe Spencer cel din fotografie. Căuta vreun semn care să indice că băiatul acela avea să fie mort în câteva ore, ca și cum astfel de semne s-ar fi putut desluși pe fața tânărului.
    - I-ai arătat fotografia lui Ron? întrebă ea.
    - Da.
    - Și el ce a zis?
    - M-a întrebat cu ce schimbă asta situația actuală. Fiul nostru s-a sinucis, mi-a spus el, așa că nu știu ce vrei să demonstrezi, Betsy? El e convins că fac toate astea ca să mă eliberez.
    - Și nu e adevărat?
    - Eliberare, repetă Betsy aproape scuipând silabele, ca și cum cuvântul ar fi avut un gust greu de suportat. Ce înseamnă asta? Că undeva e o ușă prin care trec și o închid în urma mea, iar Spencer rămâne de cealaltă parte? Dar eu nu vreau asta, Tia. Îți poți imagina ceva mai obscen decât imaginea asta?
    Cele două femei tăcură și, pentru o vreme, singurul zgomot care se auzi fu sonorul filmului la care se uita Jill.
    - Poliția crede că fiul tău a fugit de-acasă, spuse Betsy, după un timp. Și că al meu s-a sinucis.
    Tia încuviință cu o mișcare a capului.
    - Dar hai să presupunem că nu au dreptate. Să presupunem că se înșală în legătură cu ambii băieți.

                                              24.

                Nash se afla în mașină și se gândea la următoarea mutare pe care trebuia s-o facă.
    Avusese o copilărie normală. Fără îndoială că un psihiatru nu ar fi fost tocmai de acord cu această afirmație și ar fi început să caute în trecutul său urme de abuzuri sexuale sau de constrângeri cu substrat religios. Nash însă știa că nu era nimic ciudat de descoperit în trecutul său. Avusese parte de niște părinți și niște frați foarte buni. Poate prea buni. Gata oricând să-l apere, așa cum fac toate familiile pentru unul de-al lor. Privind retrospectiv, e foarte posibil ca ei să-și fi dat cumva seama că fac o greșeală, însă e foarte greu pentru o familie să accepte adevărul.
    Nash fusese un copil inteligent, așa că reușise să-și dea seama destul de devreme că era cumva „defect”. Se spune că persoanele instabile din punct de vedere mental nu realizează că ceva nu e în regulă. O teorie complet greșită. Nash își dăduse seama că în creierul său firele nu erau conectate cum trebuie. Știa că era diferit de ceilalți, că nu se încadra în normă. Asta nu-l făcea însă să se simtă cumva inferior, dar nici nu-i provoca vreun sentiment de superioritate. Mintea lui pătrundea, pur și simplu, în zone foarte întunecate și-i plăcea ce se găsea acolo. Nu avea aceleași senzații precum ceilalți și nu simțea față de suferința semenilor săi compasiunea mimată de alții.
    Ăsta era cuvântul-cheie: „mimată”.
    Pietra stătea lângă el, pe scaunul pasagerului.
    - Oare de ce se consideră oamenii atât de speciali? întrebă el.
    Femeia nu răspunse.
    - De ce uită oare că planeta asta - dar, ce vorbesc eu - amărâtul ăsta de sistem solar este de o micime care depășește capacitatea noastră de înțelegere, închipuie-ți că te afli pe o plajă foarte lungă. Te apleci și iei în mână un fir de nisip. Unul singur. Apoi te uiți în susul și în josul plajei și vezi că aceasta se întinde cât vezi cu ochii. Poți să crezi că, în comparație cu tot universul, întregul nostru sistem solar este la fel de mic cum e firul de nisip față de plaja aceea?
    - Nu știu ce să zic.
    - Ai dreptate să îți manifești anumite îndoieli, fiindcă nu e adevărat. Sistemul nostru solar este mult, mult mai mic. Imaginează-ți nu numai plaja pe care te afli, ci toate plajele de pe planetă. Gândește-te la tot nisipul de pe toate plajele din lume și apoi uită-te din nou la firul de nisip. Ei bine, întreg sistemul nostru solar - ca să nu mai vorbim despre planeta asta nenorocită - este la fel de mic față de restul universului cum e firul de nisip față de restul nisipului de pe toate plajele din lume. Îți dai seama cât de neînsemnați suntem?
    Pietra nu zise nimic.
    - Dar să lăsăm comparația asta, continuă Nash, fiindcă omul nu înseamnă nimic nici măcar pe planeta pe care trăiește. Hai să ne limităm deocamdată la planeta Pământ, vrei?
    Femeia încuviință dând din cap.
    - Știai că dinozaurii au trăit pe planeta asta mai mult decât oamenii?
    - Da.
    - Faptul că nici măcar pe planeta asta minusculă oamenii nu au fost stăpâni tot timpul ar trebui să fie o dovadă suficientă că nu suntem deloc speciali. Dar, hai să mergem puțin mai departe. Ai idee de câte ori a fost mai mare perioada de dominație a planetei de către dinozauri? De două ori? De cinci? De zece ori?
    Pietra îl privi drept în ochi.
    - Nu știu.
    - De patruzeci și patru de mii de ori mai mare.
    Bărbatul își însoțea acum vorbele cu gesturi ample, stăpânit în întregime de măreția demonstrației pe care o făcea.
    - Gândește-te puțin. De patruzeci și patru de mii de ori mai mare. Asta înseamnă mai mult decât o sută douăzeci de ani pentru fiecare zi de viață a omenirii. Poți să-ți imaginezi așa ceva? Crezi că vom rezista de patruzeci și patru de mii de ori mai mult decât am supraviețuit până acum?
    - Nu, spuse ea.
    Nash se lăsă pe spate.
    - Nu reprezentăm nimic. Noi, oamenii. Nimic. Și cu toate astea avem senzația că am fi speciali. Ne închipuim că Dumnezeu ne consideră drept favoriții săi. Ce glumă bună.
    În facultate, Nash studiase teoriile lui John Locke - ideea că guvernarea cea mai bună este cea care se implică cel mai puțin, deoarece, simplist vorbind, este cea mai apropiată de starea naturală, de ceea ce a intenționat Dumnezeu. În această stare suntem însă doar niște animale, ca toate celelalte. E lipsit de sens să credem că am fi mai mult decât atât. Ce prostie să-ți închipui că omul este mai presus, dar dragostea și prietenia sunt altceva decât rătăciri ale unei minți superioare, ale unei minți capabile să sesizeze inutilitatea existenței umane și, din această cauză, trebuie să inventeze mijloace care să-i abată atenția de la ea.
    Era oare Nash cel cu adevărat normal, fiindcă era în stare să vadă întunericul - sau toți ceilalți se complăceau în minciună?
    Cu toate astea, o lungă perioadă, Nash își dorise foarte mult normalitatea.
    Își dăduse seama, destul de devreme, că inteligența sa este mult peste medie. În timpul liceului, fusese un elev de nota 10 și obținuse aproape punctajul maxim la testele SAT. Se înscrisese la Williams College și-și alesese ca domeniu principal de studiu filosofia. Se străduise în toți acei ani să-și țină în frâu nebunia. Însă nebunia voia să iasă la iveală cu tot dinadinsul.
    Așa că se hotărâse să o lase.
    Exista în el un instinct aproape primar, care îi spunea că trebuie să-și protejeze familia. Ceilalți locuitori ai planetei însă nu contau pentru el. Erau simple decoruri de fundal, nimic mai mult. Adevărul era - și ajunsese să afle destul de devreme asta - că simțea o plăcere intensă în momentul când le făcea rău altora. Era ceva care existase mereu în el. Ceva la care nu avea nicio explicație. Unii oameni găsesc plăcere într-o ușoară adiere a vântului, alții într-o îmbrățișare sau într-o aruncare reușită la baschet.
    Nash o găsea atunci când făcea să dispară un alt locuitor al planetei. Nu-și dorise el lucrul ăsta, era însă ceva de care era conștient și împotriva căruia, uneori, se putea lupta, iar, alteori, nu.
    Apoi o cunoscuse pe Cassandra.
    Fusese aidoma experimentelor acelea din chimie, în care totul începe cu un lichid clar și în care cineva adaugă un strop de ceva - un catalizator - și totul se schimbă.
    Culoarea, consistența, textura, totul. Cassandra fusese pentru el un astfel de catalizator. Se cunoscuseră, ea îl atinsese, iar el se transformase.
    Se îndrăgostise. Dintr-odată viața era altfel pentru el. Căpătase speranțe și dorința de a se schimba și de a-și petrece viața alături de o altă persoană. Se cunoscuseră la universitate, în timpul celui de-al doilea an de studii. Cassandra, pe lângă că era o fată foarte frumoasă, avea și altceva. Toată lumea o iubea, însă nu era vorba numai de dorința aceea, în primul rând sexuală, asociată, de obicei, relațiilor stabilite în timpul studenției. Cassandra era tipul de fată pe care ai fi vrut s-o duci acasă. Ea te făcea să-ți dorești o familie a ta, o casă drăguță, cu gazon în față, era o femeie cu care puteai să-ți crești copiii. Erai fermecat, într-adevăr, în primul rând, de frumusețea ei, dar și de bunătatea nemărginită care se ghicea în ea. Era o ființă specială, care n-ar fi fost în stare să facă rău nimănui și, instinctiv, puteai să-ți dai seama de asta.
    Nash intuise puțin din asta și în Reba Cordova, și de aceea avusese o umbră de remușcare atunci când o ucisese. Se gândise la soțul femeii, la ceea ce avea să simtă acesta, pentru că, deși nu-i păsa câtuși de puțin ce ar putea simți o altă ființă omenească, era vorba despre o suferință pe care o experimentase și el.
    Cassandra.
    Nu numai părinții și cei cinci frați ai ei o adorau, dar chiar și un străin căruia îi zâmbea simțea un fior în piept. Acasă, îi spuneau Cassie. Lui Nash nu-i plăcuse numele ăsta. Pentru el, ea era Cassandra lui iubită și, în ziua în care se căsătoriseră, el înțelesese ce înseamnă să fii „binecuvântat”.
    Reveniseră de mai multe ori la Williams cu ocazia reuniunilor promoției lor și, de fiecare dată, trăgeau la Porches Inn. Așa și-o amintea el pe Cassandra, în casa aceea cu pereții gri, cu capul odihnindu-se pe abdomenul lui, cu ochii pironiți în tavan, în timp ce el îi mângâia părul. Așa și-o amintea, asta era imaginea care rămăsese în memoria lui, imaginea pe care o avea înainte de a începe să se simtă rău. Îi spuseseră apoi că are cancer și o tăiaseră, iar mult iubita lui Cassandra murise exact ca orice altă creatură insignifiantă de pe această planetă neînsemnată.
    Da, Cassandra murise, și atunci el își dăduse seama că totul nu fusese decât o glumă.
    După moartea ei, Nash nu mai avusese nici tăria, nici motivul să încerce să-și înfrâneze nebunia. Nu mai era nevoie. Odată eliberată, nebunia nu mai putuse fi stăpânită.
    Familia Cassandrei încercase să-l consoleze. Erau niște oameni plini de „credință” și încercaseră să-i explice cât de „binecuvântat” fusese el că o avusese alături și că ea îl aștepta acolo, în locul acela minunat unde ajungem cu toții. Familia ei mai trecuse printr-o tragedie - fratele cel mai mare al Cassandrei fusese ucis în urmă cu trei ani, cu prilejul unui jaf care luase o turnură nefericită - însă, despre Curtis, fratele ei, se putea spune că și-o căutase cu lumânarea, fiindcă fusese un mare scandalagiu. Cassandra fusese, pur și simplu, devastată când aflase de moartea fratelui ei și plânsese zile în șir, astfel încât Nash fusese pe punctul de a-și da frâu liber nebuniei, dorind să găsească o cale prin care să-i aline suferința. Până la urmă, credința familiei fusese mai puternică, și se consolaseră cu gândul că moartea lui Curtis făcea parte din planul măreț al lui Dumnezeu.
    Dar cum să explici pierderea cuiva atât de nevinovat și de iubitor de oameni ca soția lui, Cassandra?
    Nu ai cum. Părinții încercau să se consoleze, vorbind despre viața de apoi, însă nici ei nu credeau în asta. Nimeni altcineva nu credea. De ce să mai verși atâtea lacrimi în fața morții, dacă, după aceea, urmează fericirea eternă? De ce să suferi din cauza pierderii unei ființe iubite, dacă știi că ea se află acum într-un loc mai bun? Nu e o dovadă teribilă de egoism faptul că nu vrem ca persoanele pe care le iubim să-și găsească pacea veșnică? Dacă am crede cu adevărat că urmează să ne petrecem eternitatea în paradis, alături de cei dragi, n-ar mai trebui să ne temem de nimic, pentru că viața nu e decât o secundă față de eternitate.
    Însă Nash știa că toată lumea plânge, fiindcă undeva, în adâncul sufletului, știm că totul nu e decât o păcăleală.
    Cassandra nu se afla alături de fratele ei, Curtis, într-o baie de lumină albă. Ceea ce rămăsese din ea, ceea ce nu fusese distrus de cancer și de chimioterapie, putrezea undeva sub pământ.
    La înmormântare, familia ei vorbise despre soartă, despre planurile Domnului.
    Aceasta fusese soarta iubitei lor Cassandra: să aibă o trecere scurtă prin viață, să-i înalțe pe toți cei care o cunoscuseră. Aceasta fusese și soarta lui: să se înalțe și, brusc, la moartea ei, să se prăbușească cu zgomot de la înălțime. Ceea ce se întâmplase îl pusese pe gânduri. Chiar când soția lui trăia, fuseseră anumite momente în care îi venise greu să-și înfrâneze pornirile întunecate. Ar fi fost el în stare să păstreze până la sfârșit echilibrul? Nu cumva fusese programat încă de la naștere să se întoarcă la întuneric și să provoace în jurul său distrugere, chiar dacă soția lui n-ar fi murit?
    Așa ceva era imposibil de știut. Oricum, aceasta fusese soarta lui.
    - N-ar fi spus niciodată nimic, se auzi vocea Pietrei.
    El își dădu seama că se referea la Reba Cordova.
    - Nu avem de unde să știm lucrul ăsta.
    Pietra își îndreptă privirea spre peisajul de afară.
    - Până la urmă, poliția o să identifice cadavrul lui Marianne, spuse el. Sau o să-și dea seama cineva că a dispărut. Și atunci o să înceapă să pună întrebări. Tuturor celor care au cunoscut-o. Așa că Reba nu ar fi avut cum să nu vorbească.
    - Sacrifici foarte multe vieți.
    - Doar două, până acum.
    - Și mai sunt și supraviețuitorii. Viețile lor sunt distruse.
    - Da.
    - De ce?
    - Știi foarte bine răspunsul.
    - Vrei să spui că Marianne a declanșat tot ce a urmat?
    - Declanșat nu este cuvântul cel mai potrivit. A schimbat dinamica lucrurilor.
    - Și pentru asta a trebuit să moară?
    - A luat o decizie care a influențat și care avea potențialul de a distruge alte vieți.
    - Și pentru asta a trebuit să moară? repetă Pietra.
    - Toate deciziile pe care le luăm au o anumită greutate. Ne jucăm de-a Dumnezeu în fiecare zi. Atunci când o femeie își cumpără o pereche de pantofi scumpi, nu se gândește că banii pe care i-a cheltuit ar fi putut salva un om care moare de foame. Dintr-un anumit punct de vedere, pantofii aceia înseamnă pentru ea mai mult decât viața unui om. Cu toții ucidem ca să ne facem viața mai confortabilă. Nu ne gândim niciodată în termenii aceștia. Dar asta facem.
    Pietra nu răspunse.
    - Ce se petrece cu tine, Pietra?
    - Nimic. Las-o baltă.
    - I-am promis Cassandrei.
    - Știu. Mi-ai mai spus.
    - Nu trebuie să ne pierdem cumpătul, Pietra.
    - Crezi că putem?
    - Da.
    - Și pe câți mai omorâm, în afară de ea?
    Nash fu luat prin surprindere de întrebarea ei.
    - Chiar are vreo importanță pentru tine? Te-ai săturat?
    - Pur și simplu, vreau să știu. Astăzi. În afară de femeia asta, pe câți mai omorâm?
    Nash căzu pe gânduri. Realiză brusc că poate Marianne îi spusese adevărul chiar de la început. În cazul acesta, era nevoit să se întoarcă de unde plecase și să investigheze problema chiar de la sursă.
    - Dacă avem noroc, spuse el într-un sfârșit, doar pe unul singur.

                      - O exista cineva mai plictisitor decât femeia asta? întrebă Loren Muse.
    Clarence zâmbi. Verificau amândoi extrasele de cont și facturile Rebei Cordova.
    Absolut nimic care să sară în ochi. În ultima vreme, femeia cumpărase, în special, alimente, rechizite și haine pentru copii. Un aspirator de la Sears pe care îl returnase după câteva zile. Un cuptor cu microunde de la P.C. Richard. Pe lista locurilor unde își făcea cumpărăturile apărea și un restaurant chinezesc de unde comanda mâncare la pachet în fiecare seară de marți.
    Și mailurile erau la fel de insipide. Le scria altor părinți în legătură cu diverse activități de la școală. Era în corespondență cu instructorul de dans al uneia dintre fetițe și cu antrenorul echipei de fotbal din care făcea parte cealaltă. Era înscrisă la un club de tenis și primea, uneori, mesaje de acolo. Îi scrisese surorii sale ca să o roage să-i recomande un profesor care s-o ajute pe Sarah, una dintre cele două fetițe, care avea probleme cu cititul.
    - Habar n-aveam că astfel de oameni chiar există, zise Muse.
    Nu era adevărat. Se întâlnea mereu la Starbucks cu acest gen de femei care veneau cu țâncii după ele. Majoritatea absolviseră, la un moment dat, o universitate, intelectuale deci, însă nu reușeau să vorbească despre nimic altceva decât despre odraslele lor, de parcă alt subiect nici c-ar mai fi existat. Se lăudau până și cu ce făceau plozii la oliță, erau nemaipomenit de mândre de primele cuvinte ale acestora și de cât de frumos se jucau cu ceilalți copii. Deși Muse nutrea un amestec de dispreț și milă față de aceste ființe îndobitocite, nu se putea abține să nu le și invidieze un pic.
    Jurase să nu ajungă niciodată să semene cu aceste mămici, dacă ar fi fost să aibă vreodată copii. Dar cine putea ști? Declarații radicale ca asta o duceau cu gândul la cei care spuneau că, atunci când vor fi bătrâni, mai bine se omoară decât să ajungă în vreun azil sau să fie o povară pentru copii - și acum, aproape toți cunoscuții ei aveau părinți care se aflau ori la azil, ori erau o povară, și niciunul dintre bătrânii aceștia nu voia să moară.
    E ușor să judeci cu asprime când privești din afară.
    - Ce știm despre alibiul soțului? întrebă ea.
    - Cordova a fost interogat de polițiștii din Livingston. Pare să aibă un alibi foarte solid.
    Muse făcu un gest spre hârtiile de pe masă.
    - Și soțul e la fel de plicticos ca și soția?
    - Mai am încă de lucru cu mailurile și cărțile lui de credit, însă până acum cam așa e.
    - Altceva?
    - Păi, plecând de la presupunerea că Reba Cordova a fost răpită de același criminal sau de aceiași criminali care au ucis-o pe femeia necunoscută, am trimis oamenii prin zone unde bântuie prostituatele, să vadă dacă nu a fost aruncat vreun cadavru pe acolo.
    Loren Muse nu credea în varianta aceasta, însă era ceva care merita să fie cercetat.
    Unul dintre scenariile posibile era că un criminal în serie, ajutat de voie sau de nevoie de o complice, răpea femei care locuiau în suburbii, le ucidea și apoi le făcea să arate ca niște prostituate. Începuseră să caute prin bazele de date, încercând să afle dacă vreo altă victimă din orașele din vecinătate se potrivea acestui tipar. Fără niciun rezultat, deocamdată.
    Oricum, Muse nu prea acorda prea multe șanse de câștig acestei teorii. Știa că psihologii și-ar fi frecat mâinile de bucurie dacă ar fi dat peste un asemenea caz. Ar fi făcut imediat apologia teoriei mamă-prostituată, însă Muse nu era deloc convinsă că despre asta era vorba aici. Exista o întrebare care nu se potrivea deloc cu această teorie și asta nu-i dăduse pace chiar din clipa în care ajunsese la concluzia că femeia necunoscută nu e o prostituată: de ce nu reclamase nimeni dispariția femeii necunoscute?
    Existau, după părerea ei, două răspunsuri posibile la această întrebare. Unu, nimeni nu știa că femeia dispăruse. Cei care o cunoșteau știau că e plecată în vacanță sau într-o călătorie de afaceri, de exemplu. Doi, fusese ucisă de cineva care o cunoștea. Și acel cineva nu avea niciun interes să anunțe dispariția ei.
    - Unde se află soțul acum?
    - Cordova? E tot cu polițiștii din Livingston. Se pregătesc să meargă din casă în casă să întrebe dacă a văzut cineva o furgonetă albă.
    Muse luă un creion de pe masă și începu să roadă radiera aflată la un capăt.
    Se auzi o bătaie în ușă. Ridică privirea și-l văzu în cadrul ușii pe proaspătul viitor pensionar, Frank Tremont.
    A treia zi la rând, în același costum maro, observă Muse. Impresionant.
    El se uita fix la ea și aștepta. Muse nu avea acum timp pentru așa ceva, însă își zise că, probabil, e mai bine să termine cât mai repede.
    - Clarence, te superi dacă te rog să ne lași puțin singuri?
    - Bineînțeles că nu, șefa.
    Clarence îl salută pe Frank cu o ușoară mișcare a capului când trecu pe lângă el.
    Acesta nu-i răspunse la salut. După ce Clarence ieși din încăpere, Tremont clătină din cap și o întrebă pe un ton sarcastic:
    - Am auzit bine sau chiar ți-a spus „șefa”?
    - Stau foarte prost cu timpul, Frank.
    - Ai primit cererea mea?
    Se referea la cererea de pensionare.
    - Da, am primit-o.
    Tăcere.
    - Am ceva pentru tine, zise Tremont.
    - Poftim?
    - Plec abia la sfârșitul lunii viitoare, spuse el. Așa că trebuie să muncesc până atunci, nu?
    - Corect.
    - Așa că am descoperit ceva.
    Ea se lăsă pe spate în fotoliu, sperând ca individul să termine repede ce avea de spus.
    - Am făcut câteva investigații în legătură cu furgoneta albă. Cea care a apărut în ambele cazuri.
    - Te ascult.
    - Nu cred că a fost furată, cel puțin nu din zona noastră. Nu a fost raportat niciun furt care să se potrivească. Așa că am început să caut pe la firmele de închirieri.
    - Și?
    - Am descoperit câteva cazuri de furgonete închiriate. I-am verificat pe toți și nu am găsit nimic deosebit.
    - Deci pista asta se încheie aici.
    Frank Tremont zâmbi.
    - Te deranjează dacă mă așez puțin?
    Muse îi făcu semn cu mâna spre scaunul din fața ei.
    - Am mai încercat încă ceva, spuse el după ce se așeză. Vezi tu, individul acesta e destul de deștept. Așa cum ai spus și tu. A aranjat ca prima victimă să pară a fi prostituată. A parcat mașina celei de-a doua victime lângă hotelul acela. A schimbat plăcuțele de înmatriculare. Așa că am început să mă gândesc. Ce altă metodă există să faci ușor rost de o mașină greu de identificat decât furtul sau închirierea?
    - Te ascult.
    - Cumpărarea uneia la mâna a doua pe Internet. Ai intrat vreodată pe unul dintre site-urile astea?
    - Sinceră să fiu, nu.
    - Se vând o mulțime de mașini în felul ăsta. Chiar și eu am cumpărat una anul trecut, de pe site-ul autoused.com. Poți să găsești adevărate chilipiruri acolo - și, având în vedere că e vorba despre tranzacții de la persoană la persoană, actele sunt destul de greu de urmărit. Vreau să spun că, dacă pe dealeri îi putem controla, cine se apucă să caute o mașină cumpărată pe Internet?
    - Și?
    - Am sunat la două firme mari de vânzări online. I-am rugat să se uite în bazele de date și să caute furgonetele Chevrolet de culoare albă, vândute în zona noastră în ultima lună. Am găsit șase. Le-am verificat pe toate. Patru au fost plătite cu cecuri, așa că avem adresele cumpărătorilor. Două au fost plătite cu bani gheață.
    Muse căzu pe gânduri. Încă mai ținea în gură radiera creionului.
    - Ce chestie. Cumperi o mașină la mâna a doua. Plătești cu banii jos. Dai un nume fals sau nu dai niciun nume. Primești actele mașinii, dar nu te duci s-o înregistrezi și nici nu o asiguri. Furi o plăcuță de înmatriculare de la o mașină de aceeași marcă și pleci la drum.
    - Exact, zise Tremont și zâmbi. Numai că există un mic amănunt.
    - Care e acela?
    - Individul care le-a vândut mașina...
    - Le-a vândut?
    - Da. Unui bărbat însoțit de o femeie. Amândoi în jur de 35 de ani. N-am insistat prea mult asupra descrierii lor, fiindcă s-ar putea să avem noroc aici. Tipul care a vândut mașina, un anume Scott Parsons din Kasselton, lucrează la Best Buy. Au acolo un sistem de securitate foarte bun. Totul digital, înregistrează tot ce se întâmplă. Omul e de părere că există o înregistrare cu cei doi. A rugat un tip de la departamentul tehnic să verifice. Am trimis o mașină după el, vreau să-i arăt niște fotografii din baza noastră de date.
    - Putem să punem și un desenator să facă niște schițe după descrierea lui?
    Tremont încuviință din cap.
    - M-am ocupat deja de asta.
    Era o pistă destul de solidă - în orice caz, cea mai bună pe care o aveau până acum.
    Muse nu prea știa ce să zică.
    - Ce altceva mai avem? întrebă Tremont.
    Ea îl puse la curent cu faptul că studiul facturilor, al mailurilor și al convorbirilor telefonice nu le oferise niciun indiciu suplimentar. Tremont se lăsă pe spate și-și încrucișă mâinile pe burtă.
    - Când am intrat în birou, mestecai guma aia foarte concentrată. Ce te frământă?
    - Lumea zice că s-ar putea să fie vorba despre un criminal în serie.
    - Și tu nu crezi asta, zise Tremont.
    - Da, nu cred.
    - Nici eu, zise Tremont. Hai să recapitulăm ce avem până acum.
    Muse se ridică și începu să patruleze prin încăpere.
    - Două victime. Până acum, doar atât - cel puțin în zona noastră. Am oameni care caută și alte victime, dar hai să presupunem că nu mai găsim altele. Hai să presupunem că este vorba numai despre Reba Cordova - care s-ar putea să fie încă în viață - și despre femeia necunoscută.
    - Corect, zise Tremont.
    - Și hai să facem un pas mai departe. Hai să presupunem că există un motiv pentru care aceste două femei sunt victime.
    - Cum ar fi?
    - Încă nu știu, însă te rog să mă urmărești. Dacă există un mobil... sau mai bine nu. Chiar dacă nu este niciun mobil comun și presupunem că nu este opera unui criminal în serie, trebuie neapărat să existe o legătură între cele două victime.
    Tremont dădu din cap, începând să înțeleagă unde voia ea să ajungă.
    - Și dacă există o legătură între ele, spuse el, s-ar putea foarte bine să se și cunoască una pe cealaltă.
    - Exact, zise Muse și se opri brusc.
    - Și, dacă Reba Cordova o știa pe femeia necunoscută..., continuă Tremont zâmbind și ridică ochii spre ea.
    - Atunci e posibil și ca Neil Cordova s-o cunoască pe necunoscută. Sună la poliția din Livingston. Spune-le să-l trimită încoace pe Cordova. Poate reușește el s-o identifice pe femeie.
    - Am plecat, zise el și se ridică.
    - Frank?
    Detectivul se opri și se întoarse spre ea.
    - Ai făcut o treabă foarte bună.
    - Pentru că sunt un polițist bun, replică el.
    Muse nu zise nimic.
    Tremont arătă cu degetul spre ea.
    - Și tu ești un polițist bun, Muse. Poate chiar unul foarte bun. Însă nu ești un șef bun. Un șef bun ar fi știut cum să scoată ce-i mai bun de la polițiștii lui. Tu n-ai fost în stare. Mai ai de învățat până să știi cum să conduci o echipă.
    Muse clătină din cap.
    - Bine, Frank, asta e situația. Din cauza talentelor mele manageriale ai dat-o în bară și ai zis că femeia necunoscută e prostituată. Îmi cer scuze.
    Tremont zâmbi.
    - Ăsta era cazul meu.
    - Și ți-ai bătut joc de el.
    - E posibil să fi greșit nițel la început, însă sunt în continuare aici. N-are importanță ce gândesc eu despre tine sau ce părere ai tu despre mine. Important este să găsim criminalul.

                                             25.

                    Mo parcă mașina în fața clădirii a cărei adresă o primiseră de la Anthony.
    - Ce chestie! Nici n-o să-ți vină să crezi! spuse el.
    - Ce s-a întâmplat?
    - Suntem urmăriți.
    Mike înțelese instinctiv că nu trebuie să se întoarcă și să se dea astfel de gol. Așa că rămase în mașină și așteptă.
    - Un Chevrolet albastru parcat lângă o mașină, mai jos pe stradă. Doi tipi, amândoi cu șepcuțe și ochelari de soare.
    Cu o seară înainte, aceeași stradă fusese plină de lume. Acum, era practic goală.
    Puținele personaje prezente ori dormitau în fața ușilor de la intrare, ori își târau picioarele pe asfaltul fierbinte.
    - Intră tu, spuse Mo. Eu o să sun un prieten să-l rog să verifice numărul de înmatriculare al mașinii de acolo.
    Mike încuviință cu o mișcare a capului. Coborî din mașină și nu se uită decât cu coada ochiului în direcția mașinii suspecte. Nu reuși să vadă mare lucru, însă nu dori să mai insiste. Se îndreptă spre intrarea în clădire. Pe ușa metalică, de culoare gri, era scris: CLUB JAGUAR. Mike apăsă pe butonul soneriei. Se auzi un bâzâit și ușa se deschise.
    Pereții erau vopsiți într-o culoare galben-deschis, asociată în mod obișnuit cu restaurantele McDonald’s sau cu saloanele din spitalele pentru copii. Pe peretele din dreapta, se vedea un avizier plin cu tot felul de anunțuri: consiliere în diverse domenii, lecții de muzică, grupuri de discuții, ședințe de terapie în grup pentru alcoolici sau dependenți de droguri, pentru persoane abuzate fizic sau psihic. Autorul unui anunț căuta pe cineva cu care să închirieze împreună un apartament. Cineva vindea o canapea pentru o sută de dolari. O altă persoană încerca să scape de un amplificator pentru chitară.
    Ajunse în fața recepției. Tânăra cu inel în nas, care se afla acolo, ridică privirea și spuse:
    - Vă pot ajuta cu ceva?
    Mike avea în mână fotografia lui Adam.
    - L-ai văzut vreodată pe băiatul ăsta? întrebă el și așeză fotografia pe tejghea, în fața femeii.
    - Eu sunt doar secretară aici, răspunse ea.
    - Secretarele au ochi ca și toți ceilalți oameni. Te-am întrebat dacă l-ai văzut vreodată.
    - Nu pot să vorbesc despre clienții noștri.
    - Nu îți cer să vorbești despre ei. Te-am întrebat doar dacă l-ai văzut.
    Tânăra strânse din buze. Putea vedea acum că avea piercinguri și în zona gurii. Se uita la el și nu mai zise nimic. Mike își dădu seama că încercările sale nu aveau sorți de izbândă.
    - E vreun șef pe aici cu care aș putea sta de vorbă?
    - Probabil, ar fi Rosemary.
    - Perfect. Pot să vorbesc cu ea?
    Secretara ridică receptorul telefonului. Acoperi microfonul cu palma și începu să vorbească cu voce scăzută. Zece secunde mai târziu, îi zâmbi lui Mike și îi spuse:
    - Domnișoara McDevitt vă poate primi acum. A treia ușă pe dreapta.
    Indiferent la ce se așteptase Mike, Rosemary McDevitt fu o apariție surprinzătoare.
    Tânără, mică de statură, degajând un fel de senzualitate intrinsecă, care îl ducea cu gândul la o puma. Avea o șuviță de culoare mov în părul negru și un tatuaj care îi șerpuia în sus pe gât. Purta o vestă neagră din piele, fără mâneci. Pielea brațelor era bronzată și avea un fel de curele din piele în jurul bicepșilor.
    Femeia se ridică în picioare și-i întinse mâna.
    - Bine ai venit.
    El îi strânse mâna.
    - Cu ce te pot ajuta?
    - Mă numesc Mike Baye.
    - Bună, Mike.
    - Bună ziua. Îl caut pe fiul meu.
    Rosemary McDevitt luă fotografia lui Adam și se uită la ea. Pe fața ei nu se putea citi nimic.
    - Îl cunoști? întrebă Mike.
    - Știi doar că nu pot să răspund la întrebarea asta.
    Femeia încercă să-i dea înapoi fotografia, însă Mike nu făcu niciun gest ca s-o ia.
    Tacticile agresive nu-i fuseseră până atunci de prea mare folos, așa că își mușcă buza de jos și respiră adânc.
    - Nu îți cer să-ți calci angajamentele de confidențialitate...
    - Ba da, Mike, zise ea, zâmbind grațios. Exact asta îmi ceri să fac.
    - Nu încerc decât să-mi găsesc fiul. Atâta tot.
    Ea își îndepărtă brațele.
    - Ai impresia că aici e biroul de obiecte pierdute?
    - Fiul meu a dispărut.
    - Locul ăsta e un sanctuar, Mike, mă înțelegi ce vreau să spun? Copiii vin aici ca să scape de abuzurile părinților lor.
    - Mi-e teamă că fiul meu ar putea fi în pericol. A plecat fără să spună nimănui. A venit aici noaptea trecută...
    Ea ridică mâna și-i făcu semn să se oprească.
    - Ce s-a întâmplat?
    - A venit aici noaptea trecută. Asta ai spus mai devreme, Mike, nu?
    - Exact.
    Femeia își îngustă ochii.
    - De unde știi asta, Mike?
    Modul în care îi repeta numele îi provoca o senzație ciudată.
    - Cum ai spus?
    - De unde știi că a fost aici?
    - Asta chiar că nu are nicio importanță.
    Ea zâmbi și se dădu un pas înapoi.
    - Ba este foarte important.
    Mike avea nevoie de un protest ca să schimbe subiectul. Aruncă o privire de jur împrejur.
    - Ce se întâmplă, de fapt, în locul ăsta?
    - Suntem un fel de hibrid.
    Rosemary îi aruncă o privire care indica foarte clar că nu reușise s-o păcălească prin devierea de la subiect.
    - Imaginează-ți un centru pentru adolescenți, dar ceva extrem de modern.
    - În ce sens?
    - Îți mai aduci aminte de programele alea de baschet nocturne?
    - Da, în anii nouăzeci. Ca să nu mai fie atâția copii pe străzi.
    - Exact. Nu o să analizez acum dacă au dat rezultate sau nu, însă adevărul e că acele programe erau orientate spre copiii săraci și, pentru mulți dintre ei, aveau în mod clar un caracter rasist.
    - Și voi sunteți altfel?
    - În primul rând, noi nu ne adresăm numai săracilor. Știu că poate părea cam de dreapta ce am să spun, însă nu cred că prin metodele noastre am putea oferi cine știe ce ajutor tinerilor de culoare sau albilor mai săraci. Aceștia ar trebui să primească ajutor în cadrul propriilor lor comunități. Și, pe termen lung, nu sunt deloc sigură că am avea cum să-i facem mai rezistenți la tentațiile de care au parte la tot pasul. Ei trebuie făcuți să înțeleagă că viitorul lor nu depinde de droguri sau de arme și, pentru asta, mă îndoiesc că un joc de baschet ar fi suficient.
    Un grup de adolescenți trecu pe coridor, toți îmbrăcați gotic, în negru, cu tot felul de accesorii metalice. Aveau pantaloni cu manșete foarte mari, care acopereau în întregime pantofii.
    - Bună, Rosemary.
    - Bună, băieți.
    Rosemary se întoarse spre Mike.
    - Unde locuiești?
    - În New Jersey.
    - În suburbii, nu?
    - Da.
    - Tinerii din orașul tău cum își fac de cap?
    - Nu știu. Droguri, băutură.
    - Exact. Vor să petreacă. Au impresia că totul îi plictisește - poate chiar așa o fi, cine știe? - și vor să iasă de acolo ca să-și facă de cap, să meargă în cluburi, unde să se simtă bine. Ei nu vor să joace baschet. Asta facem noi aici.
    - Îi ajutați să-și facă de cap?
    - Nu așa cum îți imaginezi tu. Vino, o să-ți arăt.
    Femeia o luă înainte de-a lungul coridorului vopsit în galben. Mergea dreaptă, cu capul sus și umerii trași spre spate. Mike o urma îndeaproape. Rosemary avea o cheie în mână. Descuie o ușă și apoi începu să coboare niște trepte.
    Ajunseră într-un fel de club de noapte. De-a lungul pereților, se vedeau bănci pe care erau așezate perne. Mese rotunde cu taburete în jurul lor. Exista și un ring de dans și un pupitru pentru DJ. Nu exista niciun glob cu oglinzi, ci mai multe lămpi colorate care se mișcau și își schimbau intensitatea luminii într-un mod prestabilit. Pe peretele din spate, se vedeau vopsite în stil graffiti cuvintele: CLUB JAGUAR.
    - Asta e ceea ce vor tinerii, spuse Rosemary McDevitt. Un loc unde să se destindă. Să petreacă și să-și facă noi prieteni. Nu servim alcool, ci niște băuturi care seamănă a alcool. Avem barmani chipeși și chelnerițe frumoase. Oferim tot ceea ce oferă cluburile de calitate. Cel mai important lucru este însă acela că avem grijă de ei. Înțelegi? Tineri ca fiul tău încearcă să obțină acte de identitate false, numai ca să poată intra în cluburi. Vor să cumpere droguri sau alcool chiar dacă sunt minori. Noi încercăm să evităm asta, canalizându-le energia într-un mod mai sănătos.
    - Cu ajutorul locului ăstuia?
    - În cea mai parte, da. Oferim, de asemenea, și consiliere, dacă au nevoie de așa ceva. Avem cercuri de lectură, de terapie în grup. Avem și un loc destinat jocurilor pe calculator, Playstation 3, și tot felul de alte chestii asociate, în mod obișnuit, unui centru pentru tineri. Însă locul ăsta e cheia. Datorită lui suntem considerați atât de cool.
    - Am auzit zvonuri cum că le vindeți băutură.
    - Circulă unele zvonuri nefondate. Sunt lansate de celelalte cluburi care văd cum își pierd clienții în favoarea noastră.
    Mike nu făcu nicio remarcă în plus.
    - Uite, să presupunem că fiul tău vine în oraș să-și facă de cap. Poate să se ducă pe Third Avenue, aflată aici, în apropiere, și să-și cumpere cocaină de pe o alee. La cincizeci de metri de sediul nostru, stă un tip care vinde heroină. Copiii găsesc tot ce își doresc. Sau se strecoară într-un club unde pot să se îmbete sau poate fi chiar mai rău. Aici, noi îi protejăm. Pot să refuleze în siguranță.
    - Primiți și copii ai străzii?
    - Nu-i dăm afară, însă există alte organizații mai bine înzestrate pentru acest tip de activități. Noi nu încercăm să le schimbăm modul de viață, fiindcă, în mod sincer, nu credem că treaba asta ar putea da rezultate. Un copil care a luat-o pe căi greșite sau care provine dintr-o familie destrămată are nevoie de mai mult ajutor decât putem noi să oferim. Obiectivul nostru este reprezentat de copiii buni. Pe ei vrem noi să-i împiedicăm să calce greșit. Problema cu aceștia este cu totul alta – părinții din ziua de azi sunt prea implicați în creșterea lor. Își urmăresc copiii șapte zile pe săptămână, douăzeci și patru de ore pe zi. Tinerii nu mai au nicio posibilitate să-și dea frâu liber pornirilor rebele.
    Era exact ceea ce îi spusese și el Tiei de mai multe ori de-a lungul anilor. Suntem prea tot timpul pe capul lor. Când era mic, Mike pleca singur în oraș. Sâmbăta se juca cu ceilalți copii în Branch Brook Park și nu venea acasă decât seara târziu. Acum, copiii nu mai traversau nicio stradă fără ca el sau Tia să nu-i țină sub supraveghere, temându-se să... să nu ce, exact?
    - Deci le puneți la dispoziție locul ăsta?
    - Exact.
    Mike dădu din cap neîncrezător.
    - Cine e proprietarul clubului?
    - Eu. Am început acum trei ani, după ce fratele meu a murit din cauza unei supradoze de droguri. Greg a fost un copil foarte bun. Avea numai șaisprezece ani. Nu făcea sport, așa că nu era cine știe ce prietenos. Părinții noștri și societatea, în general, îl țineau sub un control prea strict. Era, probabil, a doua oară când lua droguri.
    - Îmi pare rău.
    Ea ridică din umeri și o porni spre scară. El o urmă în tăcere.
    - Domnișoară McDevitt?
    - Rosemary, zise ea.
    - Rosemary. Nu vreau ca fiul meu să pățească și el ceva asemănător. Băiatul a venit aici seara trecută. Nu s-a întors acasă și nu știm unde se află.
    - Nu am cum să te ajut.
    - L-ai mai văzut vreodată până acum?
    Ea continua să meargă înainte fără să se întoarcă.
    - Am o misiune mult mai importantă aici, Mike.
    - Deci fiul meu nu e important?
    - Nu asta am vrut să spun. Însă nu stăm de vorbă cu părinții. În nicio situație. Acesta e un loc destinat numai adolescenților. Dacă se află...
    - Nu o să spun nimănui.
    - Face parte din regulile instituției.
    - Și dacă Adam ar fi în pericol?
    - Atunci te-aș ajuta dacă aș putea. Însă acum nu este cazul.
    Mike ar fi vrut s-o contrazică, însă zări un grup de tineri pe coridor.
    - Clienți de-ai tăi? întrebă el, intrând în urma ei în birou.
    - Clienți și ajutoare de-ale noastre.
    - Ajutoare?
    - Un fel de băieți buni la toate. Ne ajută să păstrăm curățenia. Noaptea petrec și ei ca toți ceilalți. Și, în același timp, supraveghează clubul.
    - Ca niște bodyguarzi?
    Ea dădu ușor din cap într-un mod nedefinit.
    - Poate că e un cuvânt prea dur. Pur și simplu, îi ajută pe cei nou-veniți să se integreze. Ne ajută să menținem controlul. Stau cu ochii în patru, ca nu cumva să ia droguri în baie, chestii de genul ăsta.
    Mike făcu o grimasă.
    - Ca deținuții care controlează închisoarea.
    - Sunt niște copii foarte buni.
    Mike se uită la ei. Apoi își mută privirea înapoi la Rosemary. O studie câteva clipe.
    Femeia era într-adevăr frumoasă. Avea o față ca de fotomodel, făcea gropițe în obraji când zâmbea. Se uită din nou la indivizii îmbrăcați în negru. Erau patru sau cinci, și fiecare încerca să pară foarte dur, fără însă să reușească.
    - Rosemary?
    - Da?
    - E ceva în demonstrația ta care nu merge, zise Mike.
    - În demonstrația mea?
    - Modul în care te lauzi cu locul ăsta. Pe de o parte, ceea ce spui tu pare a fi de bun-simț.
    - Și pe de alta?
    Mike o privi fix în ochi.
    - Cred că e o mare prostie. Unde e fiul meu?
    - Acum chiar că trebuie să pleci.
    - Dacă îl ascunzi pe undeva pe aici, să știi că o să-ți dărâm locul ăsta cărămidă cu cărămidă.
    - În momentul de față, te afli fără permisiune într-o proprietate privată, domnule doctor Baye.
    Femeia întoarse capul spre grupul de tineri aflat pe coridor și le făcu un semn ușor. Aceștia făcură un pas înainte și-l înconjurară pe Mike.
    - Te rog să pleci acum.
    - Și, dacă nu plec, îi pui pe băieții tăi să mă dea afară?
    Cel mai înalt dintre tinerii îmbrăcați în negru pufni disprețuitor și zise:
    - Se pare că ai mai fost dat afară și din altă parte, tipule.
    Ceilalți începură să râdă. Voiau cu toții să pară foarte duri, și nu le reușea deloc.
    Mike își calcula următoarea mișcare. Individul cel înalt avea, probabil, peste douăzeci de ani. Slăbănog, cu un măr al lui Adam foarte proeminent. Ar fi putut să-l dea jos cu un pumn sau i-ar fi putut aplica o lovitură cu antebrațul în gâtul ăla slăbănog, să nu mai fie în stare să vorbească ca lumea două săptămâni după aceea. Însă, fără îndoială, ceilalți ar fi sărit pe el. Probabil că s-ar fi descurcat cu încă unul sau doi, dar nu cu toți.
    Nu se hotărâse încă ce metodă să aplice, când privirea îi fu atrasă în altă parte. Ușa de la intrare se deschise și pe coridor își făcu apariția încă un tânăr. Individul avea un plasture mare peste nas și niște ochi negri, strălucitori, care îi atraseră atenția lui Mike.
    Un nas spart foarte recent, își zise el.
    Nou-venitul bătu palma cu câțiva băieți aflați la intrare.
    - Ce faci, Carson, omule! zise unul dintre ei.
    Mike remarcă faptul că nou-venitul se bucura de respectul celorlalți.
    - Rosemary? zise Mike hotărându-se brusc.
    - Da.
    - Tu nu numai că îl cunoști pe fiul meu, tu mă cunoști și pe mine.
    - Cum poți să spui așa ceva?
    - Mi te-ai adresat puțin mai înainte cu doctor Baye, zise Mike, continuând să urmărească mișcările individului cu nasul spart. De unde știai că sunt medic?
    Nu mai așteptă să audă răspunsul. Oricum, n-avea niciun sens. Țâșni spre ușă, împingându-l pe tânărul înalt din fața sa. Individul cu nasul spart - Carson - îl văzu venind și făcu ochii mari. Apoi, cu o mișcare bruscă, deschise ușa și ieși afară din clădire. Mike grăbi pasul și apucă ușa înainte ca aceasta să se închidă complet.
    Ajuns și el afară, descoperi că tânărul cu nasul spart se afla la vreo patru metri în fața lui.
    - Hei! strigă Mike.
    Individul se opri și se întoarse spre el. O șuviță de păr negru îi acoperea un ochi.
    - Ce ai pățit la nas?
    Carson zâmbi disprețuitor.
    - Ce s-a întâmplat cu fața ta?
    Mike continua să înainteze cu pași repezi spre tânărul oprit în mijlocul străzii. Ceilalți ieșiseră și ei din clădire. Cu coada ochiului, îl văzu pe Mo cum iese din mașină și vine spre ei. Erau acum doi contra șase - însă unul dintre cei doi era Mo. Balanța nu mai era chiar așa de înclinată în defavoarea lui.
    Mike ajunse chiar lângă individ și-i spuse:
    - O gașcă de căcăcioși lași au sărit asupra mea când nu eram atent. Asta s-a întâmplat cu fața mea.
    Carson încercă să-și păstreze tonul batjocoritor.
    - Îmi pare teribil de rău.
    - Mulțumesc, însă uite care e poanta. Unul dintre lașii care m-au atacat aseară s-a ales cu nasul spart, așa ca tine.
    Carson ridică din umeri.
    - Așa se întâmplă la bătaie.
    - Ai dreptate. Mă gândesc dacă nu cumva căcăciosul ăla n-ar vrea să-și ia revanșa. Ca de la bărbat la bărbat. Unu la unu.
    Șeful găștii îmbrăcate în negru aruncă o privire în spatele lui Mike, să vadă dacă suporterii lui erau pe poziții. Tinerii îi făcură semne de încurajare, pregătindu-și lanțurile și boxurile. Își flexau degetele și își umflau piepturile.
    Înainte însă ca vreunul dintre ei să apuce să facă vreo mișcare, Mo se repezi la tânărul înalt și-l apucă de gât. Individul încercă să zică ceva, însă Mo îl strângea atât de tare, încât era imposibil să scoată vreun sunet.
    - Dacă face vreunul un singur pas înainte, îi zise Mo, o să te fac să suferi rău de tot. Nu pe cel care se mișcă. Pe tine. O să te fac să suferi rău de tot, ai înțeles?
    Individul încercă să încuviințeze dând din cap.
    Mike se uită din nou la Carson.
    - Ești gata să începem?
    - Hei, n-am nimic cu tine, omule!
    - În schimb, am eu ceva cu tine.
    Mike îl împinse ușor. Exact ca într-o bătaie din curtea școlii. Ceilalți tineri se uitau unul la altul, neștiind ce să facă. Mike îl împinse din nou pe Carson.
    - Hei, ce faci?
    - Ce i-ați făcut fiului meu?
    - Ce? Cui?
    - Fiului meu, Adam Baye. Unde e?
    - De unde crezi că știu eu?
    - Ai sărit asupra mea seara trecută, nu-i așa? Dacă nu vrei acum să-ți iei bătaia vieții tale, ar fi bine să vorbești.
    Înainte însă ca tânărul să apuce să răspundă, o voce strigă puternic:
    - Nu mișcă nimeni! FBI!
    Mike întoarse capul. Erau cei doi indivizi cu șepcuță, cei care îi urmăriseră până aici.
    Aveau amândoi arme în mână. Arme îndreptate spre el. În cealaltă mână țineau legitimațiile de serviciu.
    - Michael Baye? întrebă unul dintre bărbații înarmați.
    - Da.
    - Sunt Darryl LeCrue, de la FBI. Vă rog să veniți cu noi.

                                               26.

                 După ce-și luă rămas-bun de la Betsy Hill, Tia închise ușa și porni în sus pe scări.
    Trecu tiptil prin fața camerei lui Jill și intră la Adam. Deschise biroul fiului său și începu să cotrobăie prin el. Instalarea softului acela de supraveghere i se păruse atunci ceva atât de normal – de ce se simțea atât de ciudat acum? Atât de vinovată? Avea senzația că toată această invazie asupra intimității fiului ei fusese ceva teribil de greșit.
    Nu se opri însă și căută mai departe.

................................................................