Destine furate, Harlan Coben

.......................................................................
                                  6-8

                 Adam era încă un copil. În sertarele biroului nu se mai făcuse curățenie de secole, așa că erau pline de urme ale diverselor etape ale copilăriei lui Adam, exact ca straturile geologice date la iveală în vreo falie terestră. Poze ale jucătorilor de baseball, jetoane Pokemon, un Yamaguchi a cărui baterie murise demult, tot felul de nimicuri pe care copiii le colecționează și apoi le aruncă. Adam fusese un copil mult mai liniștit decât ceilalți de vârsta lui în ceea ce privește aceste obiecte. Nici nu insista prea mult ca să le obțină și nici nu le dădea deoparte imediat după ce le primea.
    Tia constată cu surprindere că majoritatea se aflau încă în sertarele biroului.
    Se mai aflau acolo o mulțime de pixuri și de creioane, penarele pe care nu le lua niciodată la școală (deși Tia îl certa mereu în privința asta), abțibilduri de colecție, cumpărate cu ocazia unei excursii la Disney World, în urmă cu câțiva ani, și bilete rupte de la peste douăzeci de meciuri în care jucaseră cei de la Rangers. Tia atinse biletele și se gândi imediat la concentrarea cu care fiul ei obișnuia să urmărească meciurile de hochei. În fața ochilor îi apăru imaginea fiului și a soțului ei care se bucurau împreună ori de câte ori marca Rangers, ridicându-se în picioare, lovind pumnul și cântând imnul acela stupid.
    Începu să plângă.
    Trebuie să te aduni, Tia.
    Se răsuci spre calculator. Aici era condensată acum lumea lui Adam. Piesa de rezistență a camerei unui copil era calculatorul. Cu ajutorul lui, Adam putea juca online tot felul de jocuri. Participa la forumuri de discuții atât cu prietenii săi, cât și cu necunoscuți. Făcea conversație cu personaje reale sau virtuale pe Facebook și MySpace.
    Jucase, pentru o vreme, chiar și pocher online, însă se plictisise destul de repede, spre ușurarea părinților săi. Pe YouTube urmărea filmulețe și tot felul de materiale mai mult sau mai puțin amuzante. Jocurile și simulatoarele reprezentau o lume în care te puteai izola, așa cum Tia reușea să se izoleze în universul creat de lectura unei cărți și era al naibii de greu de spus dacă era bine sau rău.
    În afară de asta, mai era și invazia copleșitoare a sexualității, care o aducea la exasperare. Oricât s-ar fi străduit un părinte să țină sub control avalanșa de informații cu care era bombardat copilul său, acest lucru era imposibil. Dai drumul la radio dimineața și programul e plin de glume obscene sau aluzii la sâni, infidelitate sau orgasm. Orice revistă sau orice program de televiziune este plin de imagini sau aluzii cu conotație sexuală. Cum să faci față la tot acest asediu fără sfârșit? Îi spui, pur și simplu, copilului că nu e bine? Dar ce anume nu e bine în problema sexualității?
    Nu e de mirare că mulți găsesc salvarea în măsuri radicale, cum ar fi abstinența. Însă nici aceasta nu e un răspuns corect. Pe de o parte, nu ai vrea ca ei să înțeleagă de la tine că sexul e ceva greșit sau vreun păcat, dar, în același timp, nici nu ai vrea să-i știi că se gândesc tot timpul la asta. Ai vrea să le explici că e ceva normal și sănătos, dar care trebuie evitat. Cum să realizeze un părinte echilibrul ăsta?
    - Bună, mami.
    Jill își făcu apariția în cadrul ușii. Își privea cu ochi mari mama, surprinsă, probabil, gândi Tia, s-o găsească în camera lui Adam.
    Urmă un moment de tăcere stânjenitoare. Nu dură mai mult de o secundă, cel mult două, suficient însă ca Tia să simtă un ghimpe rece în piept.
    - Bună, draga mea.
    Jill avea în mână telefonul Tiei.
    - Mă lași să mă joc BrickBreaker?
    Fetiței îi plăceau la nebunie jocurile instalate pe aparatul BlackBerry al mamei sale.
    În mod normal, Tia ar fi certat-o pentru faptul că nu îi ceruse voie înainte să ia telefonul. Cu toate observațiile ei, la fel ca marea majoritate a celorlalți copii, Jill nu avea nicio jenă când era vorba să umble cu lucrurile părinților ei. Se juca cu telefonul, asculta muzică la iPod-ul Tiei, folosea calculatorul din dormitorul lor, pe motiv că era mai puternic decât al ei, sau îi uita telefonul mobil prin tot felul de locuri, așa încât Tia nu-l găsea niciodată când avea nevoie de el.
    Nu era însă momentul acum să-i țină obișnuita predică.
    - Sigur. Te rog însă să mă anunți imediat dacă sună.
    - Bineînțeles.
    Jill aruncă o privire prin încăperea fratelui ei.
    - Ce faci aici?
    - Încerc să găsesc ceva.
    - Ce?
    - Nici eu nu știu prea bine. Un indiciu în legătură cu locul unde ar putea fi fratele tău, cred.
    - N-o să pățească nimic rău, nu?
    - Bineînțeles, draga mea, nu fi îngrijorată.
    Apoi, aducându-și aminte că viața merge înainte și că ceea ce ne ajută să nu ne pierdem mințile este tocmai normalitatea acestei vieți, Tia întrebă:
    - Tu nu ai lecții de făcut?
    - Mi le-am făcut deja.
    - Foarte bine. În rest, totul e bine?
    Jill ridică din umeri.
    - Vrei să vorbim despre ceva?
    - Nu, n-am nicio problemă. Pur și simplu, sunt îngrijorată din cauza lui Adam.
    - Știu, iubita mea. Cum merge treaba la școală?
    Aceeași ridicare din umeri. Prostească întrebare. O întrebare pe care Tia o pusese ambilor săi copii de sute de ori de-a lungul anilor și pe care continua s-o pună, deși, nici măcar o dată, nu obținuse mai mult de o ridicare din umeri sau un „bine”, ori un „ce-ai vrea să fie la școală?”
    Tia ieși din camera băiatului său. Nu era nimic care s-o ajute acolo. În dormitor, o aștepta raportul de la E-SpyRight. Închise ușa și începu să-l citească. Prietenii lui Adam, Clark și Olivia, îi trimiseseră amândoi mai multe mailuri în dimineața aceea. Deși mesajele erau oarecum criptate, Tia reuși să înțeleagă că amândoi voiau să afle unde e prietenul lor și menționau faptul că părinții lui sunaseră la ei acasă.
    Nu găsi niciun mail de la DJ Huff.
    Foarte ciudat. DJ și Adam obișnuiau să-și trimită o mulțime de mesaje. Și, brusc, nimic, ca și cum DJ ar fi știut că Adam nu e acasă și nu poate să-i răspundă.
    Se auzi o bătaie ușoară în ușă.
    - Mami?
    - Poți să intri.
    Jill întredeschise ușa.
    - Am uitat să-ți spun. Au sunat de la cabinetul doctorului Forte. M-au programat pentru marți.
    - Perfect, bine că mi-ai spus.
    - Mami, dar de ce trebuie să mă duc la doctorul Forte? Doar am fost de curând la dentist.
    Din nou ceva care îi aducea aminte că viața își urma cursul. Tia îi era recunoscătoare fiicei sale.
    - Poate că o să fie nevoie să-ți punem un aparat dentar.
    - Deja?
    - Da. Știi doar că și Adam a avut...
    Tia se opri brusc și întoarse capul spre raportul de la E-SpyRight. Nu de acesta avea nevoie. Îi trebuia cel în care fusese vorba despre petrecerea din casa familiei Huff.
    - Mami? Ce s-a întâmplat?
    Avuseseră grijă să toace rapoartele, imediat după ce le citiseră, însă era sigură că nu și pe acela, pe care îl păstrase ca să i-l arate și lui Mike. Unde era? Începu să caute printre hârtiile de pe noptieră.
    - Pot să te ajut cu ceva?
    - Nu, mulțumesc, scumpa mea, mă descurc.
    Raportul nu era acolo. Tia se ridică în picioare și se duse la calculator. Intră pe Internet și apoi pe site-ul E-SpyRight. Introduse parola și apoi, după ce apăru pagina principală, apăsă tasta care o ducea la rapoartele arhivate. Introduse data pe care o căuta și solicită raportul din ziua respectivă. Când acesta își făcu apariția pe ecran, Tia începu să deruleze textul până ajunse la mailul referitor la petrecerea de la Huff. Nu mesajul în sine o interesa, deși, dacă stătea să se gândească puțin la toate câte se întâmplaseră de atunci, fusese un mesaj tare ciudat. Mike se dusese acasă la Huff și nu numai că nu găsise acolo nicio petrecere, dar descoperise chiar că Daniel Huff se afla acasă.
    Își schimbaseră planurile cei doi Huff?
    Nu asta o interesa acum. Tia deplasă cursorul în zona pe care cei mai mulți ar fi considerat-o, probabil, cea mai puțin relevantă, și anume coloanele unde era specificată ziua, dar și ora.
    Programul nu indica numai ora la care fusese trimis mailul, ci și momentul în care acesta fusese deschis de Adam.
    - Mami, ce s-a întâmplat?
    - Lasă-mă o secundă, draga mea.
    Tia puse mâna pe telefon și sună la cabinetul doctorului Forte. Era sâmbătă, însă era convinsă că, din cauza activităților școlare, în care erau implicați copiii și în weekend, mulți dintre dentiștii din zona lor țineau deschis și sâmbăta. Telefonul sună o dată, de două ori. Tia își verifică ceasul. Era gata să renunțe, când, după ce sunase de șase ori, o voce se auzi la celălalt capăt:
    - Aici cabinetul doctorului Forte.
    - Bună dimineața, aici e Tia Baye. Mama lui Adam și a lui Jill.
    - Da, doamnă Baye. Cu ce vă pot ajuta?
    Tia încercă să-și amintească numele secretarei doctorului Forte. Fusese doar de atâtea ori la cabinetul acestuia, îi știa pe toți de acolo.
    - Caroline la telefon, nu?
    - Da, doamnă Baye.
    - Caroline, vreau să te rog ceva. Știi, poate ți se pare puțin cam ciudat, însă am mare nevoie de ajutorul tău.
    - Cu mare plăcere, doamnă Baye. O să încerc să fac tot posibilul, deși săptămâna viitoare suntem cam aglomerați.
    - Nu, nu e vorba de asta. Adam al meu a avut o programare pe optsprezece, după școală, la patru fără un sfert.
    Niciun răspuns la celălalt capăt.
    - Vreau să aflu dacă a fost acolo.
    - Adică vă interesează dacă a venit sau nu la cabinet?
    - Exact.
    - A venit, cu siguranță. Altfel, v-aș fi sunat.
    - Și știi și dacă a venit la ora stabilită?
    - Pot să vă dau și ora la care a venit, dacă asta vă ajută. Trebuie să fie înregistrată în condica de intrare.
    - Da, ar fi grozav dacă ai putea să te uiți.
    Mai trecură câteva secunde. La celălalt capăt, se auzea foșnetul foilor de hârtie.
    - Să știți, doamnă Baye, că Adam a sosit la clinică mai devreme - a semnat la trei și douăzeci.
    Era și normal, își spuse Tia în gând. Venise direct de la școală.
    - Și în cabinet a intrat exact la timp, adică la patru fără un sfert. Asta doreați să aflați?
    Tia aproape că scăpă telefonul din mână. Ceva nu era bine aici. Mai verifică o dată informațiile de pe ecran.
    Mailul despre petrecerea de la Huff fusese trimis la 3:32 PM. Același mail fusese citit la 3:37 PM. La ora aceea, Adam nu se afla acasă.
    Nu mai înțelegea nimic.
    - Îți mulțumesc, Caroline, spuse ea și încheie convorbirea cu secretara.
    Îl sună apoi imediat pe Brett, expertul în calculatoare.
    - Alo, se auzi vocea acestuia.
    Tia se hotărî să-l pună pe individ în defensivă și-l atacă fără nicio altă introducere.
    - Îți mulțumesc foarte mult că i-ai spus totul lui Hester.
    - Tia, tu ești? Să știi că-mi pare foarte rău.
    - Da, sigur că da.
    - Nu, serios. Doar știi că lui Hester îi place să știe tot ce mișcă în jurul ei. Poți să crezi că monitorizează toate calculatoarele din birouri? Cică citește unele mailuri numai ca să se distreze. Crede că dacă suntem pe proprietatea ei...
    - Dar eu nu eram pe proprietatea ei.
    - Știu, te rog să mă ierți.
    Era momentul să treacă la atac.
    - Conform raportului E-SpyRight, fiul meu a citit un mail la trei treizeci și șapte.
    - Și?
    - La ora aceea el nu era acasă. Putea să-l fi citit de pe un alt calculator?
    - Spuneai că așa scrie în raportul E-SpyRight?
    - Da.
    - Atunci răspunsul este nu. Programul E-SpyRight monitorizează doar activitățile pe care le desfășoară fiul tău la calculatorul din camera lui. Dacă a intrat pe Internet și a citit mailul de pe un alt calculator, chestia asta nu are cum să apară în raport.
    - Deci cum îți explici tu asta?
    - Hmm. Ești sigură că nu era acasă?
    - Foarte sigură.
    - Înseamnă că e vorba despre altcineva. Cineva care avea acces la calculatorul lui.
    Din nou Tia nu mai știa ce să creadă.
    - Tot în raport scrie că a fost șters la trei treizeci și opt.
    - Deci cineva a intrat pe calculatorul fiului tău, a citit mailul și apoi l-a șters.
    - Deci e posibil ca Adam să nu fi văzut deloc mailul ăla, nu?
    - Exact.
    Tia tăie rapid de pe listă principalii suspecți: atât ea, cât și Mike se aflau la serviciu la ora aceea, iar Jill fusese acasă la Yasmin.
    Niciunul dintre ei nu se afla acasă.
    Cum era posibil atunci ca să le fi pătruns cineva în casă, fără să lase urme de spargere? Se gândi imediat la cheia de rezervă pe care o ascundeau sub piatra de lângă stâlp.
    Telefonul începu să bâzâie. Se uită pe ecran și văzu că era vorba despre Mo.
    - Brett, trebuie să închid acum. Te sun mai târziu.
    Tia apăsă o tastă și trecu la celălalt apelant.
    - Mo?
    - Știu că nu o să-ți vină să crezi, spuse acesta, însă Mike a fost arestat de FBI.

                Loren Muse se afla împreună cu Neil Cordova într-o cameră improvizată pentru interogatorii și avusese deja timp să-l studieze pe îndelete.
    Bărbatul nu era prea înalt, bine clădit, și avea o față atrăgătoare, aproape fără niciun cusur. Semăna parcă mult prea bine cu soția sa. Loren știa asta, fiindcă Cordova adusese mai multe fotografii în care apărea alături de Reba - în vacanțe, pe plajă, la petreceri, în curtea din spatele casei. Cei doi formau un cuplu fotogenic, erau doi oameni sănătoși, cărora le plăcea să pozeze obraz lângă obraz. Fericirea lor se citea în fiecare fotografie.
    - Vă rog s-o găsiți.
    Era pentru a treia oară când Neil Cordova spunea acest lucru.
    Ea replicase deja de două ori, spunând: „Facem tot ce stă în puterile noastre”, așa că se abținu să o mai spună o dată.
    - Vreau să-mi dați voie să cooperez cu dumneavoastră, dacă se poate.
    Neil Cordova era tuns proaspăt și era îmbrăcat în sacou cu cravată, ca și cum asta s-ar fi așteptat de la el, ca și cum ținuta îngrijită l-ar fi putut ajuta în vreun fel. Lui Loren îi săriră imediat în ochi pantofii bine lustruiți ai bărbatului. Și tatăl ei fusese foarte preocupat de lustrul încălțărilor pe care le purta. „Poți să judeci un om după modul în care își lustruiește pantofii”, obișnuia el să-i spună fiicei sale. Un lucru bine de ținut minte. Atunci când, la paisprezece ani, Loren găsise cadavrul tatălui ei în garaj - intrase acolo și-și trăsese un glonț în cap - pantofii acestuia străluceau ca de obicei.
    Bun sfat, tată. Mulțumesc pentru indicațiile tale prețioase.
    - Știu cum se întâmplă, continuă Cordova. Soțul e întotdeauna în fruntea listei de suspecți, nu-i așa?
    Muse nu răspunse.
    - Și bănuiți că Reba avea o relație extraconjugală, fiindcă mașina ei se afla în parcarea hotelului, însă vă jur, nu e adevărat. Trebuie să mă credeți.
    Fața lui Muse era lipsită de orice expresie.
    - Deocamdată, luăm în considerare toate ipotezele.
    - Sunt gata să fac testul cu poligraful, n-am nevoie de niciun avocat, fac tot ce spuneți dumneavoastră. Dar nu vreau să mai pierdeți timpul cu o pistă greșită. Reba nu a fugit de acasă, știu sigur asta. Și eu nu am nicio legătură cu ce s-a întâmplat cu ea.
    Nu trebuie să crezi pe nimeni. Asta era regula. Muse interogase la viața ei suspecți al căror talent actoricesc l-ar fi putut băga și pe De Niro în șomaj. Dovezile păreau însă a fi în favoarea bărbatului din fața ei și ceva din interiorul ei îi spunea că Neil Cordova nu minte.
    La urma urmei, acest lucru nu conta prea mult în momentul respectiv. Îl adusese acolo pe Neil Cordova pentru a identifica cadavrul femeii necunoscute. Avea nevoie de cooperarea lui, indiferent dacă bărbatul era considerat suspect sau nu. Așa că îi spuse:
    - Domnule Cordova, eu nu cred că i-ați făcut niciun rău soției dumneavoastră.
    Muse văzu expresia de ușurare de pe chipul bărbatului. Aceasta nu dură însă decât o clipă. Aici nu era vorba despre el. Omul era cu adevărat îngrijorat în legătură cu femeia aceea frumoasă lângă care apărea în fotografii.
    - A existat ceva care s-o afecteze pe soția dumneavoastră în ultima vreme?
    - Nu, cred că nu. Sarah, fetița noastră în vârstă de opt ani, are ceva probleme cu cititul. Le-am spus asta și polițiștilor din Livingston, când m-au întrebat același lucru. Reba era puțin îngrijorată din cauza asta.
    Ceea ce îi spunea el nu o ajuta prea mult pe Muse, însă, cel puțin, îl făcea să vorbească.
    - Dați-mi voie să vă întreb ceva ce poate părea puțin ciudat, zise ea.
    El încuviință din cap și se aplecă să audă mai bine, dorind cu disperare să fie de folos.
    - V-a spus Reba ceva despre vreo prietenă care avea necazuri?
    - Nu prea știu la ce vă referiți când ziceți necazuri.
    - Păi, hai să începem cu dispariția de acasă. Există, printre cei pe care îi cunoașteți, cineva care să fi dispărut de acasă?
    - Vreți să spuneți, așa, ca soția mea?
    - Da. Așa sau în alt fel. Sau să mergem mai departe. Este vreunul dintre prietenii dumneavoastră plecat de acasă, chiar și în vacanță?
    - Familia Friedman este în Buenos Aires pentru o săptămână. Reba și doamna Friedman sunt foarte apropiate.
    - Bun. Loren știa că Clarence lua notițe și că, după aceea, avea să verifice unde se afla familia Friedman. Altcineva?
    Neil Cordova se concentra și-și mușca interiorul obrazului.
    - Încerc să mă gândesc la ce-ar mai putea fi.
    - Relaxați-vă, nu e nicio grabă. Poate ceva ciudat în legătură cu cunoscuții dumneavoastră, vreo problemă, orice.
    - Reba mi-a spus că soții Colders merg la ședințe de consiliere familială.
    - Foarte bine. Altceva?
    - Tonya Eastman a făcut de curând o mamografie și rezultatul n-a fost prea bun. Nu i-a spus încă soțului ei, fiindcă îi e teamă că o părăsește. Așa mi-a spus Reba. Chestii din astea vă interesează?
    - Exact. Mai spuneți.
    El continuă să reproducă alte câteva bârfe pe care le auzise de la Reba. Clarence lua de zor notițe. Când Cordova păru să-și fi epuizat toată rezerva de informații, Loren îl privi drept în ochi.
    - Domnule Cordova, vreau să vă rog să-mi faceți o favoare. Nu pot să vă dau prea multe explicații în legătură cu motivul sau...
    El o întrerupse.
    - Doamnă inspector Muse, nu vă mai pierdeți timpul și spuneți-mi ce vreți să fac!
    - Avem un cadavru aici. În mod sigur, nu este vorba despre cadavrul soției dumneavoastră, înțelegeți? Nu este soția dumneavoastră. Este al unei femei găsite moartă cu o noapte înainte. Nu știm cine poate fi.
    - Și bănuiți că eu aș putea ști?
    - Nu vreau decât să aruncați și dumneavoastră o privire.
    Neil Cordova își îndreptă spatele, un pic parcă prea hotărât.
    - OK, zise el. Haideți să mergem.
    Muse se gândise inițial să-i arate niște fotografii și să-l scutească de contactul cu cadavrul. Ajunsese apoi la concluzia că fotografiile n-ar fi avut același efect. Probabil că le-ar fi folosit dacă fața femeii ar fi fost întreagă, nu un amestec de așchii de oase și carne sfărâmată. De asemenea, niciuna dintre fotografiile acelea de la gât în jos, cu înălțimea și greutatea notate pe margine, n-ar fi avut un efect prea mare.
    Neil Cordova nu pusese nicio întrebare în legătură cu locul în care se desfășura interogatoriul, însă acest lucru era de înțeles, având în vedere starea de surescitare în care se afla. Se aflau pe Norfolk Street, la sediul morgii din Newark. Muse îi dăduse întâlnire acolo ca să nu mai piardă timpul cu deplasarea de la un sediu la altul.
    Loren deschise ușa. Cordova încerca să-și țină capul drept. Mergea cu pași măsurați, însă umerii căzuți spuneau mai multe.
    Cadavrul era pregătit. Medicul legist Tara O’Neill înfășurase mai multe straturi de tifon în jurul capului. Acesta fu primul lucru pe care Neil Cordova îl remarcă în legătură cu cadavrul - bandajele care te duceau imediat cu gândul la o mumie văzută în filme.
    Vru să știe de ce fusese acoperită așa.
    - Fața ei a suferit niște vătămări foarte grave, răspunse Muse.
    - Și atunci cum aș putea să o recunosc?
    - Sperăm să reușiți după structura corpului, poate după greutate sau după altceva.
   - Eu cred că totuși mi-ar fi mai ușor dacă i-aș vedea fața.
    - Vă rog să mă credeți că nu v-ar ajuta, domnule Cordova.
    El înghiți în sec și se uită din nou la cadavru.
    - Ce s-a întâmplat cu femeia aceasta?
    - A fost omorâtă în bătaie.
    Cordova se întoarse brusc spre Muse.
    - Și credeți că așa ceva s-a întâmplat și cu soția mea?
    - Nu știu.
    Cordova închise o clipă ochii, încercând să-și revină. Apoi, îi deschise și dădu din cap.
    - OK, am înțeles.
    - Știu că nu vă e ușor.
    - Nu vă faceți probleme.
    Loren îi văzu ochii umezi. Cordova se șterse cu mâneca. Era în gestul său ceva atât de copilăresc, încât Loren se abținu cu greu să nu-l mângâie pe mână. Îl urmări cum se întoarce din nou cu fața spre cadavru.
    - O cunoașteți?
    - Nu cred.
    - Nu vă grăbiți.
    - Problema e că nu are nimic pe ea.
    Ochii lui erau ațintiți în continuare asupra capului bandajat, ca și cum i-ar fi fost rușine să se uite mai jos.
    - Adică vreau să spun că, chiar dacă ar fi o persoană cunoscută, n-aș fi avut cum s-o văd vreodată în felul acesta, mă înțelegeți?
    - Înțeleg. Credeți că ar ajuta dacă am îmbrăca-o cu ceva?
    - Nu, nu e nevoie. Doar că... Neil Cordova se încruntă.
    După ce bărbatul studiase gâtul victimei, acum privirea lui coborâse pe picioare.
    - Puteți s-o întoarceți?
    - Pe burtă?
    - Da. Vreau să-i văd dosul gambelor.
    Muse îi aruncă o privire medicului legist și Tara O’Neill chemă un asistent. Cei doi apucară cu grijă cadavrul și-l întoarseră pe burtă. Cordova făcu un pas înainte. Loren nu se mișcă, nedorind să-l deranjeze. Medicul legist și asistentul se îndepărtară și ei de masa de disecție.
    Privirea lui Neil Cordova se fixă pe încheietura piciorului drept.
    Acolo se afla un semn din naștere.
    Trecură mai multe secunde.
    - Domnule Cordova? zise Muse într-un sfârșit.
    - Știu cine este femeia aceasta.
    Muse aștepta. Bărbatul începuse să tremure și-și duse o mână la gură. Apoi închise ochii.
    - Domnule Cordova?
    - E Marianne, spuse el. Dumnezeule, e Marianne.

                                          27.

                    Ilene Goldfarb intră în local și se așeză la masa unde o aștepta Susan Loriman.
    - Vă mulțumesc pentru că ați acceptat să ne întâlnim, zise Susan.
    Îi propusese inițial să meargă undeva în afara orașului, dar, până la urmă, Ilene respinsese ideea. Oricine le-ar fi văzut acum ar fi putut presupune, pur și simplu, că erau două doamne ce luau prânzul în oraș, o activitate pentru care, de fapt, Ilene nu avea niciodată timp și care nici nu o atrăgea în mod deosebit. Prefera să stea cât mai mult la spital și nu-și dorea câtuși de puțin să fie o doamnă care mănâncă în oraș.
    Chiar și când erau copiii mai mici, rolul de mamă tradițională nu o pasionase prea mult. Nu avusese niciodată impulsul să renunțe la cariera medicală pentru a sta acasă și a juca un rol mai important în viața copiilor ei. Din contră - abia așteptase să se termine concediul de maternitate ca să se poată întoarce la lucru. Și se părea că nici familia nu suferise prea mult. E adevărat că nu fusese mereu alături de ei, însă tocmai acest lucru îi învățase să fie independenți, să aibă o atitudine mult mai sănătoasă față de viață.
    Cel puțin așa îi plăcuse ei să creadă.
    Anul trecut însă, se organizase, la spital, o petrecere în cinstea ei. Veniseră mulți din foștii ei medici interni și rezidenți să-și prezinte omagiile celei care îi îndrumase în carieră. Ilene îl auzise, din întâmplare, pe unul dintre cei mai buni studenți ai ei povestindu-i lui Kelci ce dedicată profesoară fusese mama ei. Întrebată apoi dacă nu era grozav de mândră să aibă o mamă ca Ilene Goldfarb, Kelci, deja cu un pahar sau două de băutură la bord, răspunsese: „Își petrecea atât de mult timp la spital, încât nu prea am avut cum să-mi dau seama de asta”.
    Da. Carieră, copii, căsnicie fericită - jonglase parcă cu prea multă ușurință cu aceste lucruri.
    Acum însă avea senzația că nu mai reușește și că mingile cad la pământ una după cealaltă. Chiar și cariera ei putea fi în pericol, dacă ceea ce îi spuseseră agenții aceia era adevărat.
    - Aveți noutăți de la băncile de organe? întrebă Susan.
    - Nu.
    - Eu și Dante ne-am pregătit să organizăm o campanie, să găsim donatori. Eu am fost la școala unde învață Lucas. Și Jill, fata lui Mike, e elevă acolo. Am vorbit cu câțiva dintre profesori. Le-a plăcut ideea. Vrem să o organizăm sâmbăta viitoare, să adunăm cât mai multe semnături ale oamenilor dispuși să doneze.
    - E posibil să găsim ceva, zise Ilene dând din cap.
    - Și continuați și dumneavoastră să căutați, nu? Vreau să spun, e o șansă, nu?
    Ilene nu reușea deloc să împărtășească entuziasmul femeii din fața sa.
    - Nu vreau să vă faceți prea multe speranțe.
    Susan Loriman își mușcă buza de jos. Emana, fără niciun efort, o frumusețe pe care era dificil să n-o invidiezi. Ilene observase cum o luau razna bărbații în preajma unei astfel de frumuseți. Chiar și Mike vorbea cu o vibrație ciudată în voce când în încăpere se afla Susan Loriman.
    Chelnerița își făcu apariția cu o cană mare de cafea în mână. Ilene îi făcu semn să-i umple ceașca, însă Susan o întrebă ce feluri de ceai de plante au. Chelnerița se uită la ea de parcă i s-ar fi cerut să aducă un purgativ. Susan îi spuse că e bun orice fel de ceai.
    Femeia reveni cu un pliculeț de Lipton și-i umplu cana cu apă fierbinte.
    Susan rămase cu privirea ațintită spre cana aburindă, de parcă acolo s-ar fi ascuns cine știe ce secret divin.
    - Am avut probleme la nașterea lui Lucas. Chiar cu o săptămână înainte de naștere am făcut pneumonie și tușeam atât de tare, că mi-am fracturat o coastă. Au trebuit să mă ducă la spital. Durerea era greu de imaginat. Dante a stat cu mine tot timpul. Nu m-a lăsat nicio clipă singură.
    Susan își duse încet cana la buze, folosind ambele mâini, ca și cum ar fi ocrotit o pasăre rănită.
    - Când am descoperit că Lucas e bolnav, am avut o discuție. Dante a făcut uz de toată bravada de care e în stare, aproape convingându-mă și pe mine că aveam să învingem boala stând uniți, ca o familie. „Noi suntem familia Loriman”, tot repeta el, deși, după aceea, a ieșit afară și a plâns de credeam că o să-și ia zilele.
    - Doamnă Loriman?
    - Vă rog să-mi spuneți Susan.
    - Susan, am înțeles ideea. E un tată perfect. I-a schimbat scutecele când era mic, l-a învățat să joace fotbal când a mai crescut și ar fi distrus dacă ar afla că nu este el tatăl copilului. E corect?
    Susan duse din nou la buze cana cu ceai. Ilene se gândea acum la Herschel, la faptul că nu mai rămăsese nimic din căsnicia lor. Se întrebă dacă nu cumva Herschel avea deja o altă relație, probabil, cu secretara aceea proaspăt divorțată, care știa să râdă la toate glumele lui.
    „Ce a rămas, Ilene?”
    Un bărbat care întreabă așa ceva a căutat fără îndoială rezolvarea în afara căsniciei.
    Doar Ilene era cea care își dădea seama prea târziu că el plecase demult.
    - Nu cred că înțelegeți, spuse Susan Loriman într-un târziu.
    - Nu prea cred că am nevoie să înțeleg. E clar că nu doriți ca el să afle. Asta am înțeles-o. Am înțeles că Dante ar suferi foarte mult. Așa că nu e nevoie să-mi spuneți mai multe. Chiar nu am timp pentru așa ceva. Probabil că am putea discuta despre cum ar fi trebuit să vă gândiți la toate astea cu nouă luni înainte de nașterea lui Lucas, însă e weekend, timpul meu liber și am și eu problemele mele. De asemenea, ca s-o spun pe șleau, nu-mi pasă prea mult de problemele dumneavoastră de conștiință, doamnă Loriman. Tot ceea ce mă interesează este sănătatea fiului dumneavoastră. Dacă ruperea căsniciei dumneavoastră ar putea ajuta la vindecarea acestui copil, aș fi prima care să vă semneze actele de divorț. Am reușit să mă fac înțeleasă?
    - Da.
    Susan își plecă privirea. A o face pe mironosița - era o expresie de care Ilene auzise, dar abia acum vedea cum se traduce în practică. Câți bărbați ar putea rezista oare acestui gest?
    Nu era însă deloc bine să amestece aici propriile ei sentimente. Ilene trase adânc aer în piept, încercă să se detașeze de repulsia ei față de adulter, de teama în fața unui viitor fără bărbatul cu care alesese să-și împartă viața, de îngrijorarea produsă de întrebările puse de agenții federali.
    - Nu văd însă de ce ar trebui ca el să afle, spuse ea.
    Susan ridică privirea și în ochii ei se putea citi o licărire de speranță.
    - Îl putem aborda pe tatăl biologic cu multă discreție, continuă Ilene. Să-l rugăm să dea o probă de sânge.
    Speranța dispăru la fel de brusc.
    - Nu putem face asta.
    - De ce nu?
    - E imposibil.
    - Ei bine, Susan, mai mult decât atât nu se poate.
    Ilene ridicase tonul acum.
    - Eu încerc să te ajut, însă nu mai vreau să-mi pierd timp ascultându-te ce soț grozav e Dante. Îmi pasă de soarta familiei tale, dar numai până la un punct. Eu sunt doctorița copilului tău. Nu sunt nici duhovnic, nici psihiatru. Dacă ceea ce cauți tu este înțelegere sau iertare, eu nu sunt persoana potrivită. Cine este tatăl copilului?
    Susan închise ochii.
    - Nu înțelegeți.
    - Dacă nu îmi dai un nume, mă duc și-i spun totul soțului tău.
    Ilene nu voise să spună asta, însă furia o făcuse să-și piardă controlul.
    - Ești în stare să pui secretul ăsta înaintea sănătății copilului tău. Eu nu voi fi de acord cu așa ceva.
    - Vă rog.
    - Cine e tatăl, Susan?
    Susan Loriman întoarse capul într-o parte și-și mușcă din nou buza de jos.
    - Cine e tatăl?
    Într-un sfârșit, ea răspunse:
    - Nu știu.
    Ilene Goldfarb clipi uimită de câteva ori. Răspunsul plutea în aer, între ele, o prăpastie pe care Ilene nu era prea sigură cum o va trece.
    - Am înțeles.
    - Ba nu, nu ați înțeles.
    - Ai avut mai mulți iubiți. Știu că e poate jenant, dar hai să încercăm să vorbim cu fiecare.
    - N-am avut mai mulți iubiți. N-am avut niciun iubit.
    Ilene rămase în așteptare, neștiind prea bine cum să reacționeze.
    - Am fost violată.

                                              28.

               Mike ședea pe un scaun în camera de interogatorii și încerca să-și păstreze calmul. Pe peretele din fața sa, se afla o oglindă mare, de formă dreptunghiulară, prin care, probabil, era urmărit de partea cealaltă a peretelui. Ceilalți pereți erau vopsiți în verdele acela specific toaletelor din școli. Dușumeaua era acoperită cu un linoleum de culoare gri.
    În încăpere se mai aflau doi bărbați. Unul era așezat într-un colț, aproape ca un elev pedepsit. Avea un carnețel în care nota și ținea capul în jos. Celălalt bărbat - individul care scosese arma și insigna în fața clubului - era negru și avea un mic diamant fixat în lobul urechii stângi. Acesta se plimba prin cameră cu o țigară neaprinsă în mână.
    - Sunt agentul special Darryl LeCrue, spuse individul. Iar acesta este Scot Duncan. Vi s-au citit drepturile?
    - Da.
    LeCrue dădu din cap.
    - Sunteți de acord să discutați cu noi?
    - Sunt.
    - Atunci vă rog să semnați declarația de pe masă.
    Mike se execută. Într-o situație obișnuită nu ar fi făcut așa ceva. Știa care-i sunt drepturile. L-ar fi sunat pe Mo și acesta ar fi găsit-o pe Tia. Ar fi venit împreună aici, cu ea pe post de avocat sau i-ar fi adus un altul. El n-ar fi vorbit nimic până la sosirea lor.
    Acum, nu-i păsa câtuși de puțin de toate acestea.
    LeCrue continua să patruleze prin cameră.
    - Știți de ce ați fost adus aici? întrebă el.
    - Nu.
    - N-aveți nici măcar o idee?
    - Niciuna, răspunse Mike.
    - Ce căutați la Club Jaguar?
    - Dar dumneavoastră de ce mă urmăreați?
    - Domnule doctor Baye?
    - Da.
    - Eu sunt fumător. Știați asta?
    Întrebarea îl puse în încurcătură pe Mike.
    - Am văzut țigara.
    - E aprinsă?
    - Nu.
    - Și credeți că asta îmi convine?
    - N-am de unde să știu.
    - Exact. Să știți că obișnuiam să fumez chiar în camera asta. Nu pentru că aș fi vrut neapărat să-i intimidez pe suspecți suflându-le fumul în ochi, deși am făcut și asta uneori. Nu, obișnuiam să fumez, pentru că îmi place acest lucru. Fumatul mă relaxează. Acum, cu legile astea noi, nu mai am voie să-mi aprind țigara. Înțelegeți ce vreau să spun?
    - Cred că da.
    - Cu alte cuvinte, legea nu mai permite unui om să se relaxeze. Asta mă enervează teribil. Am nevoie de țigările mele. Așa că atunci când mă aflu în încăperea asta, sunt foarte supărat. Am țigara asta în mână și aș da orice ca s-o aprind. Dar nu pot. E ca și cum ți-ai duce calul la apă, dar nu l-ai lăsa să bea. Să știți că nu am nevoie de compătimirea dumneavoastră. Am vrut doar să înțelegeți cum stă situația, fiindcă ați reușit deja să mă enervați.
    Bărbatul lovi cu palma în tăblia mesei, dar își păstră calmul vocii.
    - Nu am de gând să răspund la întrebările dumneavoastră. Dumneavoastră veți răspunde la ale mele. E clar?
    - Poate că ar trebui totuși să-mi aștept avocatul, zise Mike.
    - Perfect.
    LeCrue se întoarse către bărbatul așezat în colțul camerei.
    - Scott, avem suficiente dovezi ca să-l arestăm?
    - Da.
    - Minunat. Hai s-o facem. Îl băgăm la răcoare în weekend. Când crezi că va putea avea loc audierea pentru stabilirea cauțiunii?
    Duncan ridică din umeri.
    - Oricum, nu mai devreme de mâine-dimineață.
    Mike încercă să nu lase să i se citească panica pe față.
    - Pentru ce sunt acuzat?
    LeCrue ridică din umeri.
    - Găsim noi ceva, nu-i așa, Scott?
    - Sigur.
    - Așa că totul depinde numai de dumneavoastră, domnule doctor. Am senzația că ați dori să plecați de aici cât mai repede. Așa că haideți s-o luăm de la început și să vedem unde ajungem. Ce căutați la Club Jaguar?
    Mike ar fi putut să continue să se opună, însă nu era convins că ar fi fost cea mai bună soluție. La fel și așteptatul până la sosirea Tiei. Trebuia să iasă de acolo și să-l găsească pe Adam.
    - Îl căutam pe băiatul meu.
    Se aștepta ca LeCrue să înceapă să-i pună întrebări în legătură cu asta, însă agentul se mulțumi să dea din cap.
    - Și erați cât pe ce să începeți o bătaie, nu?
    - Da.
    - Și asta credeți c-ar fi putut să vă ajute să vă găsiți băiatul?
    - Așa speram atunci.
    - Vă rog să fiți puțin mai explicit.
    - Am fost în zona aceea și seara trecută, începu el.
    - Da, știm.
    Mike se opri.
    - M-ați urmărit și în seara trecută?
    LeCrue zâmbi, îi arătă țigara pe care o ținea în mână și-și arcui întrebător o sprânceană.
    - Povestiți-ne despre fiul dumneavoastră, spuse el.
    Luminița de alarmă începu să pâlpâie. Lui Mike nu-i plăcea deloc treaba asta. Nu-i plăcea că fusese amenințat, nu-i plăcea că fusese urmărit și, mai presus de orice, nu-i plăcea absolut deloc modul în care LeCrue îl chestiona în legătură cu fiul său. Ce putea însă să facă?
    - Lipsește de acasă. Am crezut că s-ar putea să fie la Club Jaguar.
    - Din cauza asta v-ați dus acolo ieri-seară?
    - Da.
    - V-ați gândit că s-ar putea să fie acolo?
    - Da.
    Și Mike le povesti totul. Nu avea niciun motiv să n-o facă - spusese același lucru și polițiștilor.
    - Și de ce sunteți așa de îngrijorat de absența lui?
    - Ar fi trebuit să mergem împreună la meciul cu Rangers ieri-seară.
    - Meciul echipei de hochei?
    - Da.
    - Au pierdut, dacă nu știați.
    - Nu știam.
    - Au făcut totuși un meci bun. Au împărțit o groază de lovituri.
    LeCrue zâmbi din nou.
    - Sunt unul dintre puținii negri care se uită la hochei. Îmi plăcea baschetul înainte, însă meciurile din NBA au început să mă plictisească. Prea multe faulturi, înțelegeți ce vreau să spun?
    Mike bănuia că e vorba despre vreo tehnică de distragere a atenției.
    - Cred că da.
    - Deci, când băiatul dumneavoastră nu și-a făcut apariția, ați plecat să-l căutați în Bronx?
    - Da.
    - Și ați fost atacat.
    - Da.
    După o clipă, Mike continuă:
    - Dar, dacă voi mă urmăreați, cum se face că nu mi-ați sărit în ajutor?
    LeCrue ridică din umeri.
    - Cine a spus că vă urmăream?
    Scott Duncan își ridică și el privirea din carnet și zise:
    - Sau cine zice că nu v-am ajutat?
    Tăcere.
    - Ați mai fost vreodată în localul acela?
    - În Club Jaguar? Nu.
    - Niciodată?
    - Niciodată.
    - Ca să fim cât se poate de clari: vreți să spuneți că înainte de noaptea trecută n-ați mai fost niciodată în Club Jaguar?
    - Nici măcar noaptea trecută n-am fost.
    - Cum ați spus?
    - Nici noaptea trecută n-am reușit să ajung. Am fost atacat înainte să ajung acolo.
    - Chiar, cum ați reușit să intrați pe aleea aceea?
    - Urmăream pe cineva.
    - Pe cine?
    - Îl cheamă DJ Huff. E coleg de clasă cu fiul meu.
    - Deci vă mai întreb încă o dată, vreți să spuneți că n-ați mai fost niciodată în Club Jaguar?
    Mike încercă să-și ascundă exasperarea din voce.
    - Exact. Domnule agent LeCrue, există vreo posibilitate să grăbim puțin chestia asta? Fiul meu a dispărut. Sunt foarte îngrijorat din cauza asta.
    - Îmi dau seama că sunteți. Așa că hai să mergem mai departe, bine? Ce ne puteți spune despre Rosemary McDevitt, președinta și fondatoarea clubului?
    - Ce-i cu ea?
    - Când v-ați întâlnit prima oară cu ea?
    - Astăzi.
    LeCrue se întoarse spre Duncan.
    - Poți să crezi așa ceva, Scott?
    Scott Duncan își ridică mâna și întoarse de câteva ori palma cu fața în sus și în jos.
    - Cam greu să cred așa ceva.
    - Vă rog să mă ascultați, spuse Mike, încercând din răsputeri ca vocea sa să nu sune prea disperat. Trebuie să ies de aici ca să-mi pot căuta băiatul.
    - Nu aveți încredere în poliție?
    - Ba da. Pur și simplu, nu cred că pentru ei fiul meu reprezintă o prioritate.
    - Cred că aveți dreptate. Haideți să vă mai întreb ceva. Știți ce e aceea o pharm-party?
    Mike se gândi un pic.
    - Termenul nu mi-e complet necunoscut, însă nu pot în niciun chip să-l plasez în context.
    - Poate vă pot ajuta eu, domnule doctor Baye. Sunteți medic, nu-i așa?
    - Da.
    - Atunci e corect să mă adresez dumneavoastră cu apelativul doctor. Nu-mi place deloc să-i spun doctor oricărui tâmpit care are o diplomă - până și individul care mă ajută cu lentilele de contact la Pearle Express cică e doctor. Înțelegeți ce vreau să spun?
    Mike încercă să-l readucă pe agent la fondul problemei.
    - M-ați întrebat ce știu despre pharm-party?
    - Da, aveți dreptate. Și dumneavoastră vă grăbiți și eu bat câmpii. Așa că voi fi foarte direct. Sunteți medic și știți desigur cât de scumpe sunt medicamentele, nu-i așa?
    - Da, știu.
    - Așa că, hai să vă zic ce este o pharm-party. Pe scurt, adolescenții fură calmante din dulăpiorul cu medicamente al părinților. În ziua de azi, în fiecare familie, există cu siguranță cineva care ia pe rețetă medicamente, ca Vicodin, Adderall, Ritalin, Xanax, Prozac, OxyContin, Percocet, Demerol, Valium și aș mai putea continua tot așa. Și tinerii ăștia, după ce le fură, se adună cu toții și pun într-un vas ce are fiecare și le amestecă. Și după aceea se droghează.
    LeCrue se opri. Pentru prima dată de la începutul interogatoriului, puse mâna pe un scaun și se așeză călare pe el. În tot acest timp, îl urmări cu privirea pe Mike. Acesta nici nu clipi.
    După un timp, Mike spuse:
    - Deci acum știu ce este aceea o pharm-party.
    - Da, acum știți. Oricum, așa începe totul. Copiii ăștia își dau seama că drogurile astea sunt ceva legal - nu ca marijuana sau cocaina. Poate că fratele mai mic ia Ritalin, fiindcă e hiperactiv. Tatăl ia OxyContin să mai scape de durerea provocată de operația suferită la genunchi. Și așa mai departe. Sunt medicamente foarte ușor de procurat.
    - Am înțeles ce vreți să spuneți.
    - Chiar ați înțeles?
    - Da.
    - Vă dați seama cât de ușor se poate aranja totul? Nu aveți și dumneavoastră pe acasă droguri din acestea, luate pe rețetă?
    Mike se gândi imediat la genunchiul său, la rețeta pentru Percocet, pastilele pe care se străduia să le ia cât mai rar posibil. Acestea se găseau, într-adevăr, în dulăpiorul din baie. Ar fi fost el în stare să observe vreodată dacă ar fi lipsit câteva? Ce să mai zicem despre părinții care nu au cunoștințe medicale? Ar fi trezit vreun semn de întrebare în mintea acestora lipsa câtorva pastile?
    - Așa cum ați spus deja, în aproape fiecare casă există cel puțin un astfel de medicament.
    - Exact, așa că urmăriți-mă un pic. Știți, în calitate de medic, cât de scumpe sunt pastilele astea. Acum ați aflat despre petrecerile cu acest tip de droguri luate pe rețetă. Hai să presupunem că sunteți un fel de antreprenor. Ce faceți știind toate aceste lucruri? Treceți la un nivel superior. Încercați să scoateți și un profit din chestia asta. Să zicem că vă ocupați cu asta și observați că scade profitul. Atunci, probabil că-i îndemnați pe copii să fure mai multe pastile din dulăpioarele părinților. Poate că le faceți chiar rost de pilule înlocuitor.
    - Pilule înlocuitor?
    - Desigur. Dacă, să presupunem, pastilele cu drog sunt albe, puneți în locul lor niște aspirină. Cine ar putea să-și dea seama? Sau ați putea pune pilule cu zahăr care nu au alt efect decât acela că seamănă perfect cu acelea originale. Înțelegeți? Cine ar fi în stare să-și dea seama de diferență? Există o cerere imensă pe piața neagră pentru drogurile luate pe rețetă. Așa că ați putea chiar să vă faceți o mică făbricuță pentru pilule înlocuitor. Însă dumneavoastră aveți gândire de antreprenor. Nu o să vă limitați la niște amărâte de petreceri cu câte opt copii. Vreți ceva grandios. Vreți să atrageți în chestia asta sute, dacă nu chiar mii de puștani. Să-i adunați, în ceva de genul, hai să zicem, unui club de noapte.
    Mike înțelesese.
    - Dumneavoastră credeți că așa ceva se petrece la Club Jaguar.
    Își aminti brusc că și sinuciderea lui Spencer Hill avusese legătură cu medicamentele furate din casă. Cel puțin așa se spunea. Că furase droguri din dulăpiorul de medicamente al părinților și că luase o doză prea mare.
    LeCrue încuviință cu o mișcare a capului și apoi continuă:
    - Ați putea - dacă ați avea cu adevărat calități de antreprenor - să treceți și la un alt nivel. Toate medicamentele astea sunt foarte valoroase pe piața neagră. Fie că e vorba despre flaconul ăla vechi de Amoxicilină care nu se mai termină odată. Sau poate de pastilele de Viagra pe care le ține bunicul în casă. Le ține cineva evidența, domnule doctor?
    - Foarte rar.
    - Exact, și chiar dacă observi că lipsesc câteva te gândești că de la farmacie ți-au dat mai puține sau că ai uitat data, sau că ai luat una în plus și nu-ți mai amintești. Efectiv, nu ai cum să-ți dai seama că adolescentul din casa ta le-a luat. Vă dați seama ce grozav e?
    Mike ar fi vrut să-l întrebe ce au toate astea de-a face cu el și Adam, dar se abținu.
    LeCrue se aplecă spre el și spuse în șoaptă:
    - Domnule doctor...
    Mike rămase în așteptare.
    - Știți care ar fi următorul nivel pe scara antreprenorială?
    - LeCrue? se auzi vocea lui Duncan.
    LeCrue întoarse capul.
    - Ce s-a întâmplat, Scott?
    - Ție chiar îți place cuvântul ăsta, antreprenorial.
    - Da, îmi place.
    Agentul se întoarse spre Mike.
    - Vă place și dumneavoastră, domnule doctor?
    - E un cuvânt grozav.
    LeCrue începu să râdă ușor de parcă ar fi fost doi vechi prieteni.
    - Și un puști din ăsta isteț, cu calități antreprenoriale, e în stare să găsească metode prin care să scoată și mai multe medicamente din casă. Cum? Probabil că sună la farmacie și solicită refacerea stocului mai devreme ca acesta să se termine. Dacă ambii părinți lucrează și există un serviciu de livrări la domiciliu, le primești tu, care ajungi acasă înaintea lor. Și dacă părinții încearcă și ei să ceară același lucru și sunt refuzați la farmacie, își închipuie, fără îndoială, că e o eroare sau că nu au numărat cum trebuie. Înțelegeți, odată pornit pe drumul ăsta, există o mulțime de căi prin care poți să faci bani frumoși. Pur și simplu, nu ai cum să dai greș.
    În creierul lui Mike își făcuse loc întrebarea evidentă: era oare posibil ca Adam, băiatul lui, să fi fost implicat în așa ceva?
    - Și pe cine să pedepsești, până la urmă? Gândiți-vă puțin. E vorba despre câțiva copii de oameni înstăriți, toți minori, care își permit să angajeze cei mai buni avocați și care au făcut ce? Au luat din casă câteva medicamente obținute legal, cu rețetă. Cui îi pasă? Vă dați seama cât de ușor se pot câștiga acești bani?
    - Bănuiesc că da.
    - Bănuiți, domnule doctor Baye? Haideți, vă rog, să nu ne mai jucăm. Nu e vorba de bănuială aici. Știți cu siguranță. Știți, de asemenea, și cum lucrăm noi. Nu ne interesează să arestăm câțiva copii tâmpiți care vor să-și facă de cap. Pe noi ne interesează peștele cel mare. Dacă peștele ăsta mare e suficient de deștept, el sau ea - hai să presupunem că e o ea, ca să nu fim acuzați de sexism - îi poate face pe puștii ăștia să manevreze drogurile în locul ei. Așa fraieri cum sunt, probabil că se simt foarte importanți dacă o tipă care arată foarte bine le acordă puțină atenție și sunt în stare să facă tot ce le cere ea, înțelegeți ce vreau să spun?
     - Sigur, răspunse Mike. Vă gândiți că asta face Rosemary McDevitt la clubul acela. Ea e proprietara, iar toți adolescenții ăștia merg acolo. Pe de o parte, e foarte plauzibil.
    - Dar pe de alta?
    - Să facă asta tocmai o femeie al cărei frate a murit din cauza unei supradoze de droguri?
    Pe fața lui LeCrue apăru un zâmbet.
    - V-a spus și dumneavoastră povestea aceea lacrimogenă? Despre fratele care nu avea unde să se distreze, așa că a exagerat cu drogurile și a murit?
    - Nu e adevărat?
    - E numai ficțiune, vă rog să mă credeți. Pretinde că e dintr-un orășel numit Breman, din Indiana, și am verificat bazele de date de acolo. Niciun caz care să semene cu povestea ei nu s-a întâmplat acolo sau în împrejurimi.
    Mike nu zise nimic.
    Scott Duncan își ridică privirea din însemnările sale.
     - Tipa e tare totuși.
     - A, nimic de zis, recunoscu LeCrue. O gagică clasa întâi.
    - Un bărbat se poate prosti în fața unei femei care arată așa.
    - Ai dreptate, Scott. Ăsta e și modul ei de operare. Îi atrage pe tipi și-i determină să facă ce vrea ea. Nu că mi-ar displăcea să fiu și eu nițel printre tipii ăia, înțelegeți ce vreau să spun, domnule doctor?
    - Îmi pare rău, dar nu înțeleg.
    - Păi, sunteți homosexual?
    Mike rezistă tentației de a-și da ochii peste cap.
    - Da, sigur, sunt homosexual. Putem să mergem totuși mai departe?
    - Femeia asta se folosește de bărbați, domnule doctor. Nu numai de copiii ăia tâmpiți. Se folosește și de bărbați mai în vârstă.
    Agentul se opri și așteptă. Mike se uită la Duncan, apoi din nou la LeCrue.
    - Acum vine faza în care eu rămân cu gura căscată și-mi dau brusc seama că vorbiți despre mine?
    - Nu, cum să ne închipuim așa ceva?
    - Bănuiesc că-mi veți explica imediat.
    - Pentru că, la urma urmei - LeCrue își întinse mâinile în lături ca un student la teatru - dumneavoastră tocmai ne-ați spus că azi ați întâlnit-o pe femeia asta pentru prima dată, nu?
    - Exact.
    - Și noi vă credem pe cuvânt. Așa că, hai să vă întreb altceva. Cum vă descurcați cu slujba? La spital, vreau să spun.
    Mike oftă.
    - Hai să zicem că m-ați dat gata cu schimbarea asta bruscă a subiectului. Uitați ce e, nu am nici cea mai mică idee despre ce credeți voi că am făcut. Bănuiesc că are legătură cu acest Club Jaguar, nu fiindcă aș fi făcut ceva, ci pentru că ar trebui să fiu tâmpit ca să nu-mi dau seama. În mod normal, ar trebui să aștept să-mi vină avocatul sau măcar soția, care e tot avocat. Dar, așa cum am repetat de câteva ori, băiatul meu a dispărut. Așa că, haideți să nu mai pierdem timpul. Spuneți-mi ce doriți să știți ca să mă pot întoarce la căutarea lui.
    LeCrue ridică dintr-o sprânceană.
    - Mă trec fiorii când un suspect începe să vorbească așa, ca un bărbat adevărat. Și pe tine, nu, Scott?
    - Sfârcurile, încuviință Scott dând din cap. Mi se întăresc când aud așa ceva.
    - Înainte să ne înfierbântăm prea tare, haideți să vă mai pun câteva întrebări ca să încheiem. Aveți un pacient pe nume William Brannum?
    Din nou Mike se gândi câteva secunde ce să facă și, până la urmă, se decise să coopereze.
    - Din câte îmi aduc aminte, nu.
    - Nu vă amintiți numele tuturor pacienților pe care îi aveți?
    - Numele ăsta nu-mi spune nimic, însă e posibil să fie în evidența colegei mele.
    - Vă referiți la Ilene Goldfarb?
    Oamenii ăștia își cunosc meseria, se gândi Mike.
    - Da, aveți dreptate.
    - Am întrebat-o și pe dânsa. Nici ea nu-și amintește numele ăsta.
    Mike reuși cu greu să se abțină și să nu întrebe imediat: Cum, ați interogat-o și pe ea? Încercă să-și păstreze cumpătul și să nu facă niciun gest. Deci vorbiseră deja și cu Ilene.
    Ce naiba se petrecea aici?
    Pe fața lui LeCrue apăruse din nou rânjetul acela.
    - Sunteți gata să trecem la următorul nivel antreprenorial, domnule doctor Baye?
    - Bineînțeles.
    - Perfect. Dați-mi voie să vă arăt ceva.
    LeCrue se întoarse spre Duncan. Acesta îi întinse un plic din hârtie maro. LeCrue își băgă țigara neaprinsă în gură și băgă în plic degetele sale pătate cu nicotină. Scoase de acolo o foaie de hârtie și o împinse pe masă, în direcția lui Mike.
    - Vă spune ceva hârtia asta?
    Mike se uită la foaia de hârtie. Era o copie xerox a unei rețete. În partea de sus se vedeau numele său și al lui Ilene. Mai jos, era adresa lor de la spital și numerele autorizațiilor de practică medicală. Medicamentul prescris era OxyContin și beneficiarul era William Brannum.
    Rețeta era semnată de doctorul Michael Baye.
    - Vi se pare cunoscută?
    Mike reuși să se stăpânească și nu zise nimic.
    - Pentru că doamna doctor Goldfarb spune că nu e rețeta ei și că nu-l cunoaște pe pacient.
    LeCrue scoase din plic o altă foaie de hârtie. O altă rețetă. De data asta pentru Xanax. Semnată tot de doctorul Michael Baye. Apoi încă una.
    - Niciunul dintre numele astea nu vă spune nimic?
    Mike continua să tacă.
    - A, uite, asta e interesantă. Vreți să știți de ce?
    Mike ridică privirea.
    - Pentru că e o rețetă scrisă pentru Carson Bledsoe. Știți cine e ăsta?
    Mike bănuia despre cine era vorba, totuși spuse:
    - Ar trebui să știu?
    - E tânărul ăla cu nasul spart pe care tocmai îl amenințați când v-am oprit noi.
    Deci ăsta era nivelul antreprenorial despre care vorbea LeCrue, își spuse Mike în gând. Să prinzi în gheare copilul unui doctor, iar după aceea, să furi rețete în alb de la acesta și apoi să le completezi tu.
    - Acum, în cel mai bun caz - vreau să spun dacă divinitatea se hotărăște să zâmbească în direcția dumneavoastră - vă veți pierde numai licența și dreptul de practică. Asta, repet, în cazul cel mai fericit. Veți înceta să mai practicați medicina.
    Mike știa că nu are rost să vorbească.
    - Vedeți, noi lucrăm la cazul ăsta de multă vreme. Club Jaguar era ținut sub supraveghere. Știam ce se petrece acolo. Am fi putut aresta câțiva puști bogați, însă, repet, dacă nu retezi capul, toată osteneala n-are niciun rost. Seara trecută, am primit un pont în legătură cu o întâlnire importantă ce urma să se desfășoare acolo. Asta e problema acestui nivel antreprenorial: ai nevoie de intermediari. Crima organizată face eforturi serioase să pătrundă pe această piață. Pot să obțină de pe urma unor medicamente ca OxyContin profituri la fel de mari ca și de pe urma cocainei, poate chiar mai mari. Deci, stăteam la pândă, cu ochii în patru. Și seara trecută lucrurile au început s-o ia razna. Dumneavoastră, doctorul, al cărui nume figura pe rețete, v-ați făcut apariția în zonă. Ați fost atacat. Și apoi, astăzi, ați venit din nou și ați făcut scandal. Ne-am temut că întreaga întreprindere Club Jaguar își va strânge cortul și jucăriile și ne va lăsa cu buzele umflate. Așa că ne-am hotărât să intervenim.
    - N-am nimic de spus.
    - Ba eu cred că aveți.
    - O să-mi aștept avocatul.
    - Cred că mai bine ar fi să continuați să colaborați cu noi, fiindcă nu credem că dumneavoastră ați scris rețetele alea. Am reușit să facem rost și de niște rețete adevărate pe care le-ați completat dumneavoastră. Am comparat scrisul dumneavoastră cu acela de pe rețetele-problemă. Acolo nu e scrisul dumneavoastră. Asta înseamnă că ori ați dat chiar dumneavoastră formularele altcuiva - ceea ce e o infracțiune foarte gravă - ori v-au fost furate.
    - N-am nimic de spus.
    - Nu aveți cum să-l protejați, domnule doctor. Toți credeți că acest lucru e posibil. Toți părinții fac așa. Însă nu în felul acesta. Știm că fiecare doctor ține câteva rețete și acasă. Pentru situațiile în care ar trebui să dați consultații acolo. Este ușor să furi medicamente din dulăpiorul din baie. Probabil, e și mai ușor să furi formulare de rețete.
    Mike se ridică în picioare.
   - Cred că voi pleca acum.
    - În niciun caz. Fiul dumneavoastră e unul dintre copiii ăia bogați despre care am vorbit, însă ceea ce a făcut îl poate costa foarte scump. Poate fi acuzat de conspirație și de distribuție de narcotice. E o treabă foarte serioasă - maximum douăzeci de ani într-o închisoare federală. Însă noi nu-l vrem pe băiatul dumneavoastră. O vrem pe Rosemary McDevitt. Putem ajunge la o înțelegere.
    - Îmi aștept avocatul, spuse Mike.
    - Perfect, zise LeCrue. Pentru că simpatica dumneavoastră avocată tocmai a venit.

                                         29.

                      Violată.
    Ilene Goldfarb nu știa ce să spună. Avusese parte, în ultima vreme, de tot felul de vești proaste, însă ceea ce tocmai auzise o luase complet pe nepregătite. Până la urmă, se mărgini la banala platitudine pe care o folosim cu toții în aceste ocazii.
    - Îmi pare rău.
    Ochii lui Susan nu erau, pur și simplu, închiși, ci strânși, exact așa cum face un copil. Continua să țină cana de ceai cu amândouă palmele, protejând-o. Ilene simți impulsul de a le atinge, însă până la urmă renunță. Chelnerița pornise spre ele, dar Ilene îi făcu semn cu capul că nu e momentul. Susan ținea în continuare ochii închiși.
    - Nu i-am spus niciodată lui Dante.
    O chelneriță trecu pe lângă masa lor cu o tavă plină cu farfurii. Cineva strigă cerând apă. O femeie așezată la masa vecină încerca să tragă cu urechea, însă privirea pe care i-o aruncă Ilene o făcu să se întoarcă cu spatele.
    - N-am mai spus asta nimănui. Când mi-am dat seama că sunt însărcinată, m-am gândit că e copilul lui Dante. Cel puțin așa am sperat. Dar apoi s-a născut Lucas și am știut că nu e așa. Am încercat să nu mă mai gândesc la asta. Să merg mai departe. Să trec peste ce s-a întâmplat.
    - N-ai reclamat la poliție violul?
    Susan clătină din cap.
    - Să nu spui nimănui. Te rog.
    - Bine.
    Urmară câteva clipe de tăcere.
    - Susan?
    Aceasta ridică privirea.
    - Știu că este vorba despre ceva ce s-a întâmplat cu mult timp în urmă..., începu Ilene.
    - Acum unsprezece ani, spuse Susan.
    - Exact. Însă poate că ar trebui totuși să declari asta la poliție.
    - Ce?
    - Dacă e prins, îl putem testa. Poate e deja în închisoare. Violatorii, de obicei, nu se opresc la o singură victimă.
    Susan clătină din cap.
     - Păi, începem campania de căutare a donatorilor la școală.
    - Îți dai seama ce șanse mici avem să găsim ce ne trebuie?
     - Poate vom găsi ceva.
    - Susan, trebuie să mergi la poliție.
    - Te rog, nu mai insista.
    Un gând trecu prin mintea lui Ilene.
    - Violatorul e cumva cineva cunoscut?
    - Ce? Nu.
    - Eu cred că ar trebui să te gândești foarte serios la ceea ce ți-am spus.
    - Nu va fi prins, bine? Trebuie să plec.
    Susan se ridică în picioare.
    - Dacă aș ști că există cea mai mică șansă de a-mi ajuta copilul, aș face-o. Însă nu există. Vă rog, doamnă doctor Goldfarb. Ajutați-mă cu campania de găsire a unui donator. Ajutați-mă să găsesc o altă cale. Vă rog, acum știți adevărul. Trebuie să uitați ce v-am spus.

                Profesorul Joe Lewiston ștergea tabla cu buretele. Multe se schimbaseră în școală de-a lungul anilor, inclusiv înlocuirea tablelor din sticlă verde, pe care se scria cu creta, cu cele albe, care se ștergeau mult mai ușor, însă Joe se încăpățânase să păstreze această rămășiță a unor vremuri apuse. În praful de cretă, în scârțâitul acesteia pe tablă, în ștergerea cu buretele, exista ceva care îl ținea cumva legat de trecut, care îi amintea cine era și de unde venea.
    Buretele fusese un pic prea ud. Apa se scurgea acum în josul tablei. Începu să urmărească dârele de apă cu buretele, făcând mișcări sus-jos, încercând ca, prin concentrarea asupra operațiunii acesteia simple, să uite de toate.
    Aproape că funcționa.
    Această încăpere era pentru el „Tărâmul lui Lewiston”. Copiilor le plăcea aici, însă nu chiar atât de mult cum îi plăcea lui. Își dorea din tot sufletul să fie diferit, să nu stea ca o momâie în fața lor, să nu le țină niște lecții învechite conform programei, să nu rămână cu nimic în amintirea lor. Dorea ca elevii să se simtă în largul lor în clasa lui. Ei aveau jurnale - așa că își făcuse și el unul. El le citea pe ale lor și le dădea voie și lor să-l citească pe al lui. Nu țipa niciodată la ei. Când un copil răspundea bine îi punea un semn în dreptul numelui. Dacă băiatul sau fata făceau vreo poznă, ștergea unul dintre semnele făcute în dreptul lor. Era foarte simplu. Nu-i scotea afară din clasă și nu-i plăcea să-i facă de râs în fața colegilor lor.
    Vedea cum ceilalți profesori îmbătrânesc în fața ochilor săi, cum le scade entuziasmul cu trecerea fiecărui an. Nu era și cazul lui. Când avea de predat istoria, se îmbrăca în costume de epocă. Problemele de matematică erau transformate în adevărate jocuri, în care căutarea soluției devenea o aventură. Îi punea pe elevi să-și facă propriile filme.
    Atâtea lucruri minunate se petrecuseră în această încăpere, în Tărâmul lui Lewiston, și trebuise să vină ziua aceea în care mai bine ar fi stat acasă, fiindcă avusese probleme cu stomacul și se mai stricase și aerul condiționat și simțea că i se face rău și...
    De ce spusese cuvintele alea? Dumnezeule, ce lucru oribil fusese în stare să facă unui copil.
    Porni calculatorul. Îi tremurau mâinile. Tastă adresa de internet a soției sale. Noua parolă era JoeLovesDolly.
    E-mailul funcționa. Nu avea nimic.
    Dolly nu se prea pricepea la calculatoare sau la Internet. El intrase pe contul ei și-i schimbase parola. Din cauza asta „nu mai funcționa” poșta electronică. Ea folosea vechea parolă și evident nu se putea loga.
    Acum, în siguranța încăperii pe care o iubea atât de mult, Joe Lewiston putea verifica în liniște mesajele sosite pe adresa soției sale. Spera din tot sufletul să nu mai vadă din nou mesaje din partea aceluiași expeditor.
    Nu avu însă noroc.
    Își mușcă buza stăpânindu-se cu greu să nu țipe. Nu mai avea să treacă prea mult până ce Dolly avea să se întrebe ce se întâmplă totuși cu e-mailul. Avea la dispoziție cel mult o zi, nu mai mult. Nu credea însă că o zi avea să fie suficientă.

                  Tia o duse din nou pe Jill la Yasmin acasă. Guy Novak nu dădu niciun semn că ar fi fost nedumerit sau deranjat de chestia asta. Oricum, Tia n-ar fi avut timp să răspundă la întrebările lui. Se grăbea să ajungă la biroul local al FBI-ului, situat la nr. 26 pe Federal Plaza. Hester Crimstein își făcu și ea apariția acolo după câteva minute. Cele două femei se întâlniră în camera de așteptare.
    Fără nicio altă introducere, Hester spuse:
    - Hai să stabilim distribuția: tu vei juca rolul soției iubitoare, în timp ce eu voi fi celebra vedetă TV care a acceptat să-ți reprezinte soțul.
    - Perfect.
    - Să nu spui nicio vorbă acolo. Lasă-mă pe mine să mă ocup de tot.
    - De asta v-am și chemat.
    Hester Crimstein pomi spre ușă, o deschise și năvăli în încăpere. Tia o urma îndeaproape. Mike ședea la o masă. În încăpere, se mai aflau doi bărbați. Unul stătea într-un colț. Celălalt era chiar în fața lui Mike și se ridică în picioare, în clipa în care cele două femei intrară în încăpere.
    - Bună ziua. Sunt agentul special Darryl LeCrue.
    - Nu mă interesează, spuse Hester.
    - Pardon!
    - Niciun pardon. Clientul meu este arestat?
    - Avem motive să credem că...
    - Nu mă interesează. La întrebarea asta se răspunde cu da sau nu. Este clientul meu arestat?
    - Sperăm că nu va...
    - Încă o dată, nu mă interesează.
    Hester întoarse capul spre Mike.
    - Domnule doctor Baye, vă rog să vă ridicați și să părăsiți imediat încăperea. Soția dumneavoastră vă va conduce în sala de așteptare, unde vă rog să mă așteptați amândoi.
    - Stați puțin, doamnă Crimstein, făcu LeCrue.
    - Îmi cunoașteți numele?
    El ridică din umeri.
    - Da.
    - De unde?
    - V-am văzut la televizor.
    - Vreți un autograf?
    - Nu.
    - De ce nu? Nu contează - oricum, nu vi-l dădeam. Clientul meu a stat suficient timp aici. Dacă ați fi vrut să-l arestați, ați fi făcut-o până acum. Așa că el o să iasă de aici, și noi vom purta o mică discuție. Dacă o să consider eu că e necesar, o să-l chem înapoi să vorbească cu dumneavoastră. E clar?
    LeCrue aruncă o privire spre colegul său așezat în colțul camerei.
    Hester zise:
    - Răspunsul corect este: „Clar ca bună ziua, doamnă Crimstein”.
    Apoi, uitându-se la Mike zise:
    - Puteți pleca.
    Mike se ridică în picioare și ieși din încăpere împreună cu Tia. Ușa se închise în urma lor. Prima întrebare pe care o puse Mike când ajunse afară fu:
    - Unde e Jill?
    - E la familia Novak.
    El încuviință din cap.
    - Vrei să-mi spui și mie ce s-a întâmplat? întrebă Tia.
    El începu să-i povestească - despre cum ajunsese la Club Jaguar, despre întâlnirea cu Rosemary McDevitt, despre cum era să fie bătut din nou, despre cum săriseră agenții pe el, despre cum îl interogaseră și despre acuzațiile pe care i le aduseseră.
    - Club Jaguar, zise Mike la sfârșit. Adu-ți aminte de mesajele pe care le primea Adam.
    - De la CeeJay8115, spuse Tia.
    - Exact. Nu era vorba despre inițialele numelui unei persoane. Sunt primele litere de la Club Jaguar.
    - Și 8115?
    - Nu știu. Poate e un număr de ordine.
    - Și crezi că această Rosemary, nu știu cum, e implicată?
    - Da.
    Tia căzu pe gânduri.
    - Într-un fel se leagă. Spencer Hill fura medicamente din dulăpiorul familiei. Așa a și murit. Poate că în urma unei astfel de pharm-party. Poate că au organizat așa ceva acolo, pe acoperiș.
    - Și crezi că a fost și Adam acolo?
    - E posibil. Nu voiau, probabil, decât să petreacă. Au amestecat medicamentele alea, credeau că nu li se va întâmplă nimic...
    Tia se opri brusc.
    - Deci Spencer s-a sinucis? întrebă Mike.
    - A trimis textele alea, nu?
    Tăcură amândoi. Niciunul nu voia să ajungă la alte concluzii.
    - Acum, trebuie să-l găsim pe Adam, zise Mike într-un sfârșit. Hai să ne concentrăm mai întâi pe asta, de acord?
    Tia încuviință printr-o mișcare a capului. Ușa de la camera de interogatorii se deschise și Hester veni spre ei.
    - Nu aici. Hai să ieșim afară ca să vorbim, zise ea continuându-și drumul fără să se oprească.
    Mike și Tia se ridicară imediat și porniră după ea. Intrară cu toții în cabina liftului, însă nici aici Hester nu deschise gura. Ajunseră la parter, traversară holul și ieșiră din clădire.
    - În mașină, zise Hester.
    Venise cu o limuzină din aceea lungă, cu televizor și pahare din cristal. Le făcu semn să se așeze pe locurile cele mai bune și ea se așeză în fața lor, cu spatele la șofer.
    - Nu am încredere în clădirile guvernamentale, spuse Hester. Bănuiesc că ai pus-o la curent pe soția ta, continuă ea adresându-i-se lui Mike.
    - Da, i-am povestit totul.
    - Așa că, probabil, vă imaginați ce am discutat. Au intrat în posesia a zeci de rețete false ce par completate de tine. Indivizii ăștia de la Club Jaguar au fost suficient de deștepți să folosească mai multe farmacii. Au luat medicamente din statul ăsta, din afara statului, de pe Internet. Și completarea rețetelor a urmat aceeași cale. Teoria agenților federali este destul de clară.
    - Ei cred că Adam a furat rețetele astea, zise Mike.
    - Exact. Și au și destule dovezi.
    - Cum ar fi?
     - Au dovezi că fiul vostru a participat la astfel de petreceri cu medicamente. Cel puțin, așa pretind ei. De asemenea, erau pe stradă aseară, lângă acest Club Jaguar. L-au văzut pe Adam intrând înăuntru și, puțin mai târziu, te-au văzut și pe tine acolo.
    - Au văzut cum am fost atacat?
    - Cică te-ai furișat pe aleea aia și nu au descoperit decât abia mai târziu că ești și tu acolo. Ei supravegheau intrarea în club.
    - Și Adam era acolo?
    - Așa zic ei. Însă nu vor să-mi dea mai multe detalii. De exemplu, dacă l-au văzut plecând pe Adam sau nu. Însă fiți siguri că și ei doresc la fel de mult ca și voi să-l găsească pe fiul vostru. Vor să-l oblige să depună mărturie împotriva clubului sau a celor care se află în spatele lui. Adam nu e decât un copil, zic ei. Nu va păți nimic dacă e de acord să coopereze.
    - Și dumneavoastră ce ați spus? întrebă Tia.
    - La început, am făcut câteva fandări. Am negat că fiul vostru ar ști ceva în legătură cu petrecerile alea sau cu rețetele furate. Apoi am încercat să aflu care este oferta lor concretă în materie de acuzații. Deocamdată nu au un răspuns clar.
    - Adam n-ar face așa ceva. N-ar fura rețetele tatălui său, interveni Tia.
    Hester îi aruncă o privire lipsită de orice expresie, și Tia își dădu seama cât de naiv sunase lamentația sa.
    - Nu contează ce crezi tu sau ce cred eu. Îți spun doar care este teoria lor. Și au și un mijloc de presiune. Pe dumneavoastră, domnule doctor Baye.
    - Ce vreți să spuneți?
    - Cică nu ar fi pe de-a întregul convinși că nu ați fi implicat în afacerea asta. De exemplu, aseară, ce căutați la Club Jaguar? De unde știați de existența acestui loc, dacă nu erați implicat?
    - Îmi căutam fiul.
    - Și de unde știați că fiul dumneavoastră era acolo? Nu-i nevoie să răspundeți, știm cu toții care e răspunsul. Însă cred că ați înțeles ce vreau să spun. Ei vor să demonstreze că lucrați împreună cu această Rosemary McDevitt. Sunteți adult și medic. Ar fi o mare victorie pentru ei dacă ar reuși să vă bage la răcoare. Ar fi pe prima pagină a ziarelor. Și dacă ați avea naivitatea să credeți că totul se rezolvă dacă o încasați dumneavoastră în locul băiatului, pot să demonstreze că sunteți amândoi implicați. Începutul l-a făcut Adam. A participat la petrecerile alea. El și tipa de la Club Jaguar au descoperit o metodă de a face bani cu ajutorul unui doctor adevărat. Așa că v-au abordat pe dumneavoastră.
    - Asta e o nebunie.
    - Nu, nu este. Rețetele dumneavoastră se află în mâinile lor. Din punctul lor de vedere, e vorba despre dovezi foarte solide. Aveți idee despre ce bani e vorba? OxyContin costă o avere. La fel și celelalte medicamente. Iar dumneavoastră, domnule doctor Baye, veți fi dat drept exemplu în legătură cu modul în care aveți grijă de rețetele pe care le eliberați. Probabil că aș reuși să vă scot din asta. Însă cu ce preț?
    - Deci ce ne sfătuiți?
    - Deși, la început, eram împotriva cooperării cu ei, cred că, până la urmă, asta ar fi cea mai bună soluție. Însă e prematur să vorbim despre asta acum. În primul rând, trebuie să-l găsim pe Adam. Să stăm de vorbă cu el și să aflăm exact ce s-a întâmplat aici. Abia după aia vom putea să luăm o decizie documentată.

                Loren Muse îi întinse o fotografie lui Neil Cordova.
    - Aceasta e Reba, zise bărbatul.
    - Da, știu, spuse Muse. Imaginea e de la camera de luat vederi de la Target, acolo unde a făcut cumpărături ieri.
    El ridică privirea spre ea.
    - Și cum ne poate ajuta fotografia asta?
    - O vedeți pe femeia de aici? întrebă Muse punând degetul pe fotografie.
    - Da.
    - O cunoașteți?
    - Nu cred. Mai aveți și altă imagine, din alt unghi?
    Muse îi întinse altă fotografie. Neil Cordova se concentră, dorindu-și din tot sufletul să poată să descopere ceva tangibil care să-i ajute în descoperirea soției sale. Până la urmă însă, fu nevoit să clatine din cap.
    - Cine e femeia asta?
    - Avem un martor care a văzut-o pe soția dumneavoastră suindu-se într-o furgonetă și pe o altă femeie urcându-se la volanul mașinii ei. L-am pus să se uite la imaginile luate de camerele de supraveghere. Zice că asta e femeia care a plecat cu mașina soției dumneavoastră.
    Neil Cordova privi din nou fotografia.
    - Nu o cunosc pe această femeie.
    - Bine, domnule Cordova, vă mulțumesc. Mă întorc imediat.
    - Pot să păstrez fotografia? Poate îmi amintesc ceva.
    - Bineînțeles.
    El o privi fix, încă sub impresia cumplită lăsată de identificarea cadavrului. Muse ieși din încăpere și se îndreptă spre biroul lui Paul Copeland. Fata de la recepție îi făcu semn cu mâna. Bătu la ușa procurorului. Se auzi vocea acestuia dinăuntru invitând-o să intre.
    Cope se afla în fața unui monitor. La sediul lor, geamurile cu oglindă, folosite pentru a-i studia pe cei care erau interogați, fuseseră înlocuite cu camere video. Cope urmărise discuția ei cu Neil Cordova. Acesta se putea vedea în continuare pe monitor.
    - Am mai descoperit ceva, îi spuse Cope.
    - Da?
    - Marianne Gillespie a locuit la hotelul Travelodge din Livingston. Ar fi trebuit să plece azi-dimineață de acolo. Avem, de asemenea, o cameristă care a văzut-o pe Marianne aducând un bărbat în camera de hotel.
    - Când?
    - Nu e prea sigură, însă crede că acum patru, cinci zile în urmă, imediat după ce s-a cazat acolo.
    Muse dădu din cap.
    - Asta e grozav.
    Cope continua să privească ecranul monitorului.
    - Poate că ar trebui să organizăm o conferință de presă. Să dăm publicității imaginea femeii surprinsă de camera de supraveghere. Poate găsim pe cineva care poate s-o identifice.
    - Poate. Nu prea îmi place să ies în fața presei.
    Cope continua să-l studieze pe soțul femeii dispărute. Muse ar fi vrut să știe ce se întâmpla în mintea lui. Procurorul avusese și el parte de atâta suferință, inclusiv de pierderea primei sale soții. Muse aruncă o privire împrejur și zări pe masă cinci aparate iPod noi, sigilate în cutiile lor.
    - Ce sunt astea? întrebă ea.
    - iPod.
    - Știu asta. Vreau să spun, pentru cine sunt?
    Privirea lui Cope nu se putea dezlipi de pe ecranul monitorului.
    - Eram aproape convins că el a făcut-o.
    - Cordova? Nu.
    - Știu. Se vede clar cât suferă.
    Tăcere.
    - Aparatele iPod sunt pentru domnișoarele de onoare, spuse Cope într-un sfârșit.
    - Drăguț.
    - Poate că ar trebui să stau de vorbă cu el.
    - Cu Cordova?
    Cope încuviință cu o mișcare a capului.
    - S-ar putea să ajute, spuse ea.
    - Lui Lucy îi plac melodiile triste, zise Cope. Știai asta, nu?
    Deși era domnișoară de onoare, Muse nu o cunoștea suficient de bine pe viitoarea soție a lui Copeland, ca să cunoască acest amănunt. Încuviință, oricum, din cap, însă Cope continua să se uite fix la monitor.
    - În fiecare lună îi fac câte un CD. Probabil că ai să râzi de mine. Însă ei îi place. În fiecare lună caut cele mai triste melodii pe care le pot găsi. Uite, luna asta am „Congratulation” cu Blue October și „Seed”, cu Angie Aparo.
    - N-am auzit nici de unul, nici de celălalt.
    El zâmbi.
    - Vei auzi în curând. Cadoul în asta constă. Toate melodiile astea vor fi încărcate pe iPod.
    - Grozavă idee, spuse Muse simțind un ghimpe de gelozie. Ei cine îi făcea CD-uri?
    - Mă tot întrebam de ce îi plac atât de mult cântecele astea lui Lucy. Știi? Stă pe întuneric, ascultă cântecele astea și plânge. Muzica are acest efect asupra ei. Nu reușeam să înțeleg. Și luna trecută? Am găsit cântecul acela al lui Missy Higgins. Ai auzit de ea?
    - Nu.
    - E nemaipomenită. În cântecul ăsta e vorba despre fostul ei iubit, cum nu suportă ea ideea că o altă mână îl mângâie pe el acum, deși e conștientă că trebuie să-l uite.
    - Trist.
    - Exact. Și Lucy e fericită acum, nu? Adică, vreau să spun că ne simțim atât de bine. Ne-am găsit unul pe altul și, în curând, urmează să ne căsătorim. Așa că de ce continuă ea să asculte melodiile astea triste?
    - Mă întrebi pe mine?
    - Nu, Muse, încerc să-ți explic ceva. N-am înțeles multă vreme despre ce e vorba. Acum știu. Melodiile astea triste sunt pentru ea ca un fel de diversiune, o suferință controlată. Poate ceva care să te ajute să-ți imaginezi că adevărata suferință va fi cumva la fel cu cea din cântece. Însă nu e deloc așa. Lucy știe și ea asta, bineînțeles. Nu ai cum să te pregătești pentru adevărata durere. Pur și simplu, trebuie s-o lași să-ți rupă sufletul când vine.
    Telefonul lui Cope începu să sune. Acesta își luă, în sfârșit, privirea de pe ecranul monitorului și răspunse la telefon.
    - Copeland, zise el.
    Apoi, după câteva secunde, ridică privirea spre Muse.
    - Au dat de rudele lui Marianne Gillespie. Mai bine te-ai duce acolo.

                                         30.

                  De îndată ce ce fetele rămaseră singure în dormitor, Yasmin începu să plângă.
    - Ce s-a mai întâmplat? întrebă Jill.
    Yasmin arătă cu capul spre calculator și zise:
    - Oamenii sunt atât de groaznici.
    - Ce s-a întâmplat?
    - O să-ți arăt. E atât de oribil.
    Jill își trase un scaun și se așeză lângă prietena ei. Începu să-și roadă o unghie.
    - Yasmin?
    - Da.
    - Sunt foarte îngrijorată din pricina fratelui meu. Și s-a întâmplat ceva și cu tata. De asta m-a adus mama aici.
    - Ai întrebat-o pe mama ta ce se întâmplă?
    - Nu vrea să-mi zică.
    Yasmin își șterse lacrimile și începu să bată la tastatură.
    - Încearcă tot timpul să ne protejeze, nu?
    Jill nu știa dacă Yasmin vorbește serios sau e numai sarcastică. Sau amândouă.
    Yasmin întorsese din nou privirea spre monitor.
    - Așteaptă puțin. Uite, aici e. Uită-te și tu.
    Era vorba despre o pagină MySpace intitulată „Bărbat sau femeie? - Povestea lui XY”.
    Pe fundalul paginii se vedeau siluete de gorile și maimuțe. La rubrica filme favorite erau listate Planet of the Apes și Hair. Cântecul care se auzea la deschiderea paginii era Shock the Monkey al lui Peter Gabriel. Pagina conținea mai multe fragmente video de pe National Geographic, toate despre maimuțe. Era și un filmuleț de pe YouTube, intitulat Dancing Gorilla.
    Cea mai mare grozăvie era însă imaginea implicită - o fotografie a elevilor din clasa lor, în care Yasmin avea barbă.
    - Nu pot să cred, șopti Jill.
    Yasmin începu din nou să plângă.
    - Cum ai dat de asta?
    - Marie Alexandra, ticăloasa aia, mi-a trimis adresa. A trimis-o și la jumătate din clasă.
    - Dar cine a făcut pagina asta?
    - Nu știu. Dar sunt convinsă că ea e autoarea. Mi-a trimis adresa zicând că e grozav de indignată, însă parcă puteam s-o aud cum se hlizește la telefon.
    - Și a trimis-o și la alții?
    - Da. Lui Heidi și lui Annie și...
    Jill clătină din cap.
    - Îmi pare rău.
    - Îți pare rău?
    Jill nu răspunse.
    Yasmin se înroșise la față.
    - Cineva va plăti pentru asta.
    Jill își privi prietena cu atenție. Pe vremuri, Yasmin era atât de dulce. Îi plăcea să cânte la pian, să danseze și râdea la glumele tâmpite din filme. Acum Jill nu vedea pe fața ei decât ură. Asta o speria. Atât de multe se întâmplaseră în ultimele zile. Fratele ei fugise de acasă, tatăl său intrase în nu știu ce încurcătură, iar acum, Yasmin era mai furioasă ca oricând.
    - Fetele?
    Era domnul Novak care striga de la parter. Yasmin își șterse lacrimile. Deschise ușa și strigă:
    - Da, tăticule?
    - V-am făcut niște floricele de porumb.
    - Venim jos imediat.
    - Beth și cu mine ne-am gândim să mergem cu toții până la mall. Poate vedem un film sau vă jucați la jocurile video. Ce ziceți?
    - Venim jos imediat.
    Yasmin închise ușa.
    - Tata face orice ca să plece de acasă. E foarte agitat în ultima vreme.
    - De ce?
    - S-a întâmplat o chestie foarte ciudată. Soția lui Lewiston a venit aici.
    - Acasă la voi? Imposibil!
    Yasmin dădu din cap, privind-o cu ochii mari.
    - Adică cred că era ea. N-am mai văzut-o niciodată, însă conducea mașina aceea rablagită cu care vine el la școală.
    - Și ce s-a întâmplat?
    - Au început să se certe.
    - Dumnezeule!
    - N-am auzit ce-și spuneau. Însă ea arăta teribil de furioasă.
    „Floricelele de porumb sunt gata!” se auzi din nou de jos.
    Cele două fete coborâră la parter. Guy Novak le aștepta. Pe buze avea un zâmbet chinuit.
    - La IMAX rulează Spider-Man, spuse el.
    Clopoțelul de la intrare începu să sune.
    Guy Novak se întoarse brusc spre ușă. Se vedea că întreg trupul i se încordase.
    - Tăticule?
    - Mă duc să văd cine e, zise el și porni spre ușă.
    Cele două fete veneau după el, păstrând o mică distanță. Beth își făcuse și ea apariția. Domnul Novak se uită pe gemuleț, se încruntă și deschise ușa. Sub porticul de la intrare se afla o femeie. Jill se uită la Yasmin. Aceasta clătină din cap. Femeia care venise nu era soția lui Lewiston.
    - Cu ce vă pot ajuta? zise Guy.
    Femeia se uită peste umărul lui, le văzu pe fete, apoi își întoarse din nou privirea spre el.
    - Sunteți domnul Guy Novak? întrebă ea.
    - Da.
     - Mă numesc Loren Muse. Putem vorbi puțin între patru ochi?

                    Ușa se deschise în fața lui Loren.
    Le văzu pe cele două fetițe din spatele lui Guy Novak. Una era probabil fiica lui, iar cealaltă, probabil, era a femeii care se zărea în spatele lor. Femeia, după cum observase ea imediat, nu era Reba Cordova. Tipa părea relaxată, însă niciodată nu puteai fi prea sigur. Muse continuă s-o analizeze, căutând să surprindă vreun semn că femeia s-ar fi aflat acolo împotriva voinței ei.
    În holul de la intrare nu se vedeau urme de sânge sau de bătaie. Fetele, deși timide, păreau a nu suferi de nimic. Înainte să sune la ușă, Muse își lipise urechea de ușă, dar nu auzise nimic neobișnuit. Doar vocea lui Guy Novak care anunța că sunt gata floricelele de porumb și le invita pe fete la film.
    - Ce s-a întâmplat? întrebă Guy Novak.
    - Cred că ar fi mai bine să vorbim numai noi doi.
    Accentuă cuvintele „numai noi doi”, sperând că bărbatul va înțelege. Acest lucru nu se întâmplă însă.
    - Cine sunteți dumneavoastră? întrebă el.
    Muse nu voia să spună că e de la poliție cât timp fetele stăteau acolo, așa că se aplecă ușor în față, le privi pe fete, apoi se uită fix în ochii lui.
    - Cred că ar fi mai bine dacă am vorbi între patru ochi, domnule Novak.
    În sfârșit, el prinse mesajul. Se întoarse spre femeie și-i spuse:
    - Beth, vrei tu să te duci cu fetele la bucătărie să le dai floricele de porumb?
    - Bineînțeles.
    Muse le urmări cum dispărură după colț. În tot acest timp, îl supraveghea cu coada ochiului pe Guy Novak. Individul părea nițel cam agitat, însă ceva din gesturile lui spunea că iritarea se datora mai degrabă apariției ei neașteptate decât vreunui sentiment de frică.
    Clarence Morrow, Frank Tremont și câțiva polițiști locali se aflau în preajmă. Colegii ei cercetau pe ascuns zona din jurul casei. Se gândiseră la posibilitatea ca acest Guy Novak s-o fi răpit pe Reba Cordova și s-o fi sechestrat aici, însă, pe măsură ce secundele treceau, această posibilitate părea din ce în ce mai îndepărtată.
    Guy Novak n-o invită în casă.
    - Ei?
    Muse își scoase insigna.
    - Cred că glumiți, spuse el. Familia Lewiston v-a trimis aici?
    Muse nu avea nici cea mai mică idee cine ar fi putut fi familia Lewiston, însă se hotărî să continue pe această pistă. Făcu un gest cu capul ce putea însemna foarte bine și da și nu.
    - Nu pot să cred. N-am făcut decât să trec cu mașina prin fața casei lor. Atât. De când e asta împotriva legii?
    - Depinde, spuse Muse.
    - Depinde de ce?
    - De intențiile dumneavoastră.
    Guy Novak își împinse ochelarii în sus pe nas.
    - Știți ce i-a făcut individul ăsta fiicei mele?
    Muse habar n-avea, însă, indiferent despre ce era vorba, era ceva care îi provoca multă agitație lui Guy Novak. Asta îi plăcea - era exact lucrul cu care putea ea să lucreze.
    - Mi-ar plăcea să aud și varianta dumneavoastră, zise ea.
    Bărbatul din fața ei începu să turuie în legătură cu ceva ce spusese un profesor despre fiica sa. Muse îi urmărea cu atenție figura. La fel ca și în cazul lui Neil Cordova, nu avea deloc senzația că individul joacă un rol pentru a o induce pe ea în eroare. Guy Novak încerca acum s-o convingă despre nedreptatea suferită de fetița lui, Yasmin, și-și exprima indignarea că profesorul nu fusese pedepsit în niciun fel.
    Când bărbatul din fața ei se opri un pic să respire, Muse îl întrebă repede:
    - Și soția dumneavoastră ce părere are?
    - Nu sunt căsătorit.
    Muse știa deja acest lucru.
    - A, am crezut că doamna care era cu fetele...
    - Beth. E doar o prietenă a mea.
    Muse tăcu din nou, așteptând să vadă ce mai are el de zis.
    Guy Novak trase adânc aer în piept și zise:
    - OK, am înțeles mesajul.
    - Mesajul?
    - Bănuiesc că familia Lewiston a sunat la poliție și m-a reclamat. Am înțeles mesajul. O să discut cu avocatul meu despre ce voi face în continuare.
    Direcția asta nu duce nicăieri, își spuse Muse în sinea ei. Era timpul să schimbe vitezele.
    - Pot să vă întreb altceva?
    - Bineînțeles.
    - Cum a reacționat mama lui Yasmin la ceea ce s-a întâmplat?
    El își îngustă ochii.
    - De ce mă întrebați lucrul ăsta?
    - Am motivele mele și vă rog să răspundeți.
    - Mama lui Yasmin nu se prea implică în viața fiicei sale.
    - Totuși. Un incident atât de important în viața fetiței...
    - Marianne ne-a părăsit când Yasmin era foarte mică. Locuiește acum în Florida și nu-și vede fata decât de patru, cinci ori pe an.
    - Când a fost ultima dată pe aici?
    Bărbatul se încruntă.
    - Ce are asta de-a face cu... stați puțin, pot să mai văd o dată insigna dumneavoastră?
    Muse își scoase din nou insigna. De data asta, Guy Novak o studie cu atenție.
    - Sunteți de la poliția districtului?
    - Da.
    - Vă supărați dacă sun la birou la dumneavoastră să vă verific identitatea?
    - Cum doriți.
    Muse băgă mâna în buzunar și scoase o carte de vizită.
    - Poftiți!
    El citi cu voce tare.
    - Detectiv-șef, Loren Muse.
    - Mda.
    - Șef, repetă el. Ce sunteți dumneavoastră, o prietenă a familiei Lewiston?
    Din nou Loren nu se putu opri să nu se întrebe dacă Guy Novak se prefăcea sau chiar vorbea serios.
    - Spuneți-mi când ați văzut-o ultima data pe fosta dumneavoastră soție.
    El începu să-și frece bărbia.
    - Am crezut că ați spus că are legătură cu familia Lewiston.
    - Vă rog să-mi răspundeți la întrebări. Când ați văzut-o ultima dată pe fosta dumneavoastră soție?
    - Acum trei săptămâni.
    - De ce a venit aici?
    - Ca s-o vadă pe Yasmin.
    - Ați stat de vorbă cu ea?
    - Nu prea. Am văzut-o când a venit s-o ia pe Yasmin. Mi-a promis că o s-o aducă înapoi la timp. De obicei, Marianne respectă orele stabilite. Probabil, fiindcă nu vrea să stea prea mult cu fiica ei.
    - Ați mai vorbit de atunci?
    - Nu.
    - Hmm. Știți unde stă de obicei când vine în vizită?
    - La Travelodge, aproape de mall.
    - Știați că a dormit acolo în ultimele patru nopți?
    El o privi surprins.
    - Mie mi-a spus că e în drum spre Los Angeles.
    - Când v-a spus asta?
    - Am primit un mail de la ea, nu știu, cred că ieri.
    - Pot să-l văd?
    - Mailul? L-am șters.
    - Știți dacă fosta dumneavoastră soție are un iubit sau nu?
    Bărbatul pufni ușor.
    - Sunt sigur că a avut mai mulți, însă nu m-a interesat niciodată subiectul ăsta.
    - Și bărbați din zona asta?
    - Au fost bărbați de peste tot.
    - Puteți să-mi dați vreun nume?
    Guy Novak scutură energic din cap.
    - V-am spus că nu mă interesează subiectul și nici nu-mi pasă.
    - De ce sunteți atât de „pornit”, domnule Novak?
    - Nu știu dacă „pornit” este cuvântul cel mai potrivit.
    Guy Novak își scoase ochelarii, se încruntă și încercă să curețe cu poala cămășii o pată invizibilă de pe una dintre lentile.
    - Am iubit-o pe Marianne, însă vă rog să mă credeți că n-a meritat-o. Parcă îi plăcea să-și facă singură rău. Orașul ăsta o plictisea. Eu o plictiseam. Ajunsese să-și bată joc de toată lumea. Și-a abandonat propria fiică și apoi nu a încetat să ne dezamăgească. Acum doi ani, i-a promis lui Yasmin că o va duce la Disney World. M-a sunat cu două zile înainte de excursie, ca să-mi spună că s-a anulat totul. Fără să-mi dea nicio explicație.

.......................................................................