miercuri, 30 noiembrie 2022

Un bilion de dolari, Andreas Eschbach

 ......................................................

10-12

           Au venit mai mulți oameni decât putea cuprinde mica biserică din sat. Cu toate că și în băncile rezervate din față era înghesuială, jumătate dintre oameni au trebuit să aștepte afară, de unde urmăreau slujba prin ușa larg deschisă; se pierduse din vedere aducerea unor difuzoare și a unor amplificatoare.

   Când cortegiul funerar porni, oamenii umplură străzile înguste ale satului. Așa cum dintotdeauna fusese stabilit, Cristoforo Vacchi a fost înmormântat în cavoul familiei, care de sute de ani se înălța chiar în spatele capelei cimitirului și era un fel de punct central al cimitirului îngust aflat pe o ușoară pantă.
   - De-aici se deschide o priveliște frumoasă, spuse gânditor Alberto Vacchi după ce se încheiaseră toate rugăciunile, toate cântecele și după ce toate coroanele și buchetele de flori fuseseră depuse.
   Pe drumul încet de întoarcere, Ursula îl trase discret deoparte pe John.
   - Aș vrea să te prezint părinților mei, îi șopti ea.
   John făcu ochii mari. Asta suna promițător. Pentru că, în definitiv, de când îți prezinți părinților partenerul dintr-o aventură efemeră?
   - Oricând, îi răspunse și el tot în șoaptă. Iar eu te voi prezenta părinților mei.
   - Pe drum am putea vizita Augsburgul.
   - Augsburgul?
   - Orașul lui Fugger.
   - Al lui Fugger? Mai există?
   - Ca să vezi!
   Se simțea cuprins de bucurie. Era ca o invitație la a se gândi când și cum putea pune în practică problema cu masa bună și cu trandafirul.
   - Sigur, răspunse el. Când plecăm?
   Ea privi în jur suspicioasă.
   - Ce zici de seara asta?
   - De acord.
   Oricum se bucurase prea mult timp de ospitalitatea familiei Vacchi.
   - Și ce-ar fi dacă am lăsa aici gorilele tale?
   John tuși.
   - Hm... Tu crezi...
   - Doar tu și cu mine. O întindem pur și simplu. Călătorim cu clasa a doua, cu trenul, ca milioane de alți oameni, și câteva zile uităm de tot circul.
   O voce interioară clară îi spunea că nu putea face altceva decât să accepte această aventură dacă nu voia să o piardă pe Ursula.
   - Nu este atât de simplu cum crezi tu, spuse el prudent. Eu apar permanent în ziare și la televiziune. Voi fi recunoscut. Și cuiva i-ar putea veni o idee tâmpită.
   - Dacă umbli fără bodyguarzi, nu te va recunoaște nimeni. Pariez. Ceea ce atrage atenția oamenilor nu este chipul tău, ci faptul că cineva apare vizibil încadrat de gorile „invizibile”.
   - Nu știu. M-am obișnuit într-atât...
   - Dumnezeule!
   Ea dădu ochii peste cap.
   - Bine, în ce mă privește... se grăbi el să adauge. Dar mai întâi trebuie să aflăm când pleacă trenurile  și...
   - Puțin înainte de ora zece seara pleacă spre Munchen un tren de noapte. Am verificat luni, când nu eram cu tine și cu băieții tăi.
   John se gândi la Ferrari-ul lui, care stătea inutil la Porteceto, în garajul unei case nelocuite, dar cu siguranță bine întreținută.
   - Și cum vom pleca neobservați?
   Ea îl privi ironic:
   - Ei, da, asta este simplu.

    Seara se duseră din nou la Florența, la sediul firmei de avocatură.
   Spuseră că vor să mai cotrobăie prin registre și toată lumea manifestă o mare înțelegere pentru asta, cu toate că era evident că nimeni nu îi credea. Nimeni nu remarcă faptul că Ursula luă cu ea câteva ustensile din camera de oaspeți.
   Ca totdeauna bodyguarzii stăteau în fața ușii, asigurau împrejurimile și îi lăsară să intre. Înainte de a închide după ei ușa casei, Marco întrebă:
   - Veți mai avea nevoie de noi astăzi?
   - Nu, răspunse John.
   Și nici nu era o minciună. Adăugă:
   - Mulțumesc. Te voi suna eu.
   Făcură ordine, împachetară lucrurile Ursulei, iar John trebui să îmbrace o jachetă ieftină din piele sintetică, pe care tot ea i-o cumpărase când umblase singură.
   - Sacoul tău șic de milionar va sta pe timpul călătoriei în geanta de voiaj, decise ea.
   - Ai pregătit asta demult timp, observă John și se privi în oglinda îmbătrânită de ani din hol. Arăt oribil.
   - Arăți ca un turist obișnuit, îl corectă ea.
   Era deja întuneric, iar strada îngustă părea părăsită când ușa sediului firmei Vacchi se deschise și două siluete ieșiră, una din ele cu o geantă de voiaj atârnată de umăr. Traseră ușa după ele și ascultară cum  barele de oțel reveneau cu un clinchet în lăcașurile lor. Puțin mai târziu intrau în gara Santa Maria Novella și cumpărau două bilete până la Munchen.

   Clădirea era vopsită decent într-un maro-roșcat, cu câteva contururi aurii.
   „Furst Fugger Privatbank” citi John pe o plăcuță aflată alături de ușa simplă cu geamuri de la intrare, în spatele lor rulau mașini pe caldarâmul din piatră brută. Oamenii treceau pe lângă ei și ceva mai departe un tramvai albastru și pântecos lua curba. Imaginea orașului era înțesată de fațade vechi, stuc, picturi murale și ornamente aurii, dar străzile le păreau late și aerisite în comparație îngustimea medievală mustind de istorie a Florenței.
   O privi pe Ursula.
   - Asta înseamnă că familia Fugger încă decide aici?
   - Nu. Dar mai există. Banca de aici aparține familiei princiare Fugger-Babenhausen. Familia Fugger este încă enorm de bogată, are fabrici de bere, participații în industrie, castele și mai ales pământ. Face parte dintre cei mai mari zece proprietari funciari ai Germaniei. De pe timpul lui Anton Fugger această familie nu a mai câștigat un ban. De mai mult de 400 de ani consumă moștenirea.
   Ursula arătă către bistroul din apropiere:
   - Hai să mergem să luăm micul dejun.
   Înconjurați de fotografii din timpul curselor de motociclete, de jante, cununi de lauri și steaguri de la cursele de formula 1 atârnate pe pereți, au băut cafea tare și au mâncat croasanți cu șuncă. John scoase din buzunar câțiva dintre banii germani schimbați din lire la Munchen și studie monedele și bancnotele.
   - Cine este Clara Schumann? întrebă el.
   Întoarse bancnota și examină pianul reprezentat pe verso.
   - Trebuie să aibă legătură cu muzica.
   Erau bancnote complexe, cu filigran în hârtie, cu fire sclipitoare integrate, parcă imprimate prin presare. Nicio asemănare cu dolarii.
   Care oricum arătau tot atât de impresionant, gândi el.
   Între timp se obișnuise să nu fie băgat în seamă. În fond era o eliberare. Pe parcursul călătoriei nu i se adresase nimeni; nici măcar cu remarca potrivit căreia ar avea o oarecare asemănare cu acel John Fontanelli. Singurul lucru care îl apăsa era gândul că Marco și ceilalți erau îngrijorați, asta folosind cel mai blând termen - de fapt, acum pe aceștia îi treceau toate sudorile. Fusese necinstit față de ei să dispară în acest mod.
   - Și ce este de văzut aici? Un muzeu, bănuiesc.
   - Ceva mult mai grozav, zise Ursula ștergându-și degetele cu șervetul minuscul. Complexul Fugger.
   Traversară strada, umblară încoace și-ncolo pe străzi minuscule, dădură de o altă stradă mare, apoi de una transversală, și în spatele unui local turcesc cotiră încă o dată la dreapta, după care se treziră în fața unei fațade vopsite în galben pal, cu două rânduri de ferestre mici sub un acoperiș povârnit, care lăsau impresia unor caturi joase în interior. Deasupra unei porți arcuite vopsite oblic în albastru și crem era sculptată o inscripție cu caractere latine: MDXIX IACOB FVGGERI AVGVST GERMANI. În poartă era și o ușă rabatabilă îngustă, deschisă, pe care intrară și dădură de-o altă lume.
   Exact când treceau pe sub bolta porții, soarele ieși din și scăldă într-o lumină aurie de toamnă străduțele printre rândurile de case îngrijite, de culoarea nisipului. John se simți ca în Italia, atât de diferit, de mediteraneean părea cadrul în care intraseră.
   - Și unde este acel complex Fugger? întrebă el.
   Ursula făcu un gest larg cu brațul.
   - Tocmai am intrat în interiorul lui. Acesta este „Fuggerei”, cea mai veche așezare socială din lume.
   - O așezare socială?
   John examină casele simple, dar estetic concepute, zidurile care inspirau tihnă, statuetele de sfinți din lăcașurile special lăsate ici și colo în colțurile caselor. Îi veniră în minte cartierele rău famate din New York, amenajate cu locuințe sociale, geamurile sparte de-acolo, zidurile mâzgălite și recipientele pentru gunoaie veșnic revărsate.
   - Surprinzător. „Fuggerei”? Asta înseamnă că au fost construite de familia Fugger?
   - Personal de Jakob Fugger cel Bogat. În jurul anului 1511, s a simțit obligat să se evidențieze ca un Mecena și, pentru că nu ținea să promoveze artiști, așa cum făceau Medici ori Grimaldi, a pus să fie construit aici acest complex. O idee genială fără îndoială, pentru că i-a adus până astăzi o faimă mai bună decât i s-ar fi cuvenit poate pentru faptele lui.
   John dădu afirmativ din cap. Totul arăta atât de plăcut, încât deja era extrem de încântat de prezumtivul lui străbun.
   Trecură pe lângă o fântână pe care ar fi putut să o vadă foarte bine și în orașul vechi Porteceto. Scurta ședere în Italia părea să-l fi marcat profund pe puternicul negustor de mai târziu, dacă alesese acest stil de construcție.
   - Și cine locuiește aici? vru să afle John.
   Deși în fiecare mică fereastră se puteau vedea perdele și ghivece cu flori, pe străduțe era o liniște impresionantă. Doar o bătrână gârbovită, îmbrăcată complet în negru, înainta cătinel, într-o mână cu o plasă cu cumpărături și în cealaltă mână cu un baston.
   - Complexul a fost destinat ca zonă de locuințe pentru credincioșii catolici din Augsburg, nemeritat ajunși în nevoie. Dacă nu mă înșel, sunt exact o sută șase locuințe, cele mai multe cu câte trei camere, dotate extrem de confortabil pentru condițiile de-atunci. Întregul complex este împrejmuit și izolat, un mic oraș în oraș - explică Ursula. Porțile sunt închise noaptea, chiar și în zilele noastre.
   - Când spuneai că a pus să fie construit?
   - Între 1514 și 1523. Asta înseamnă că atunci când Giacomo Fontanelli l-a contactat, în anul 1521, a întâlnit un Jakob Fugger preocupat de ani de zile de ce va deveni averea sa în viitorul îndepărtat, după moartea lui.
   - Hm... își exprimă îndoiala John. Ori și-a revăzut viața și s-a întrebat la ce bun. Faptul că deodată apare un fiu despre care nu știuse nimic, căruia îi cere ajutorul pentru a-și realiza viziunea, trebuie să i se fi părut un semn ceresc.
   Ursula Valen clătină din cap:
   - Eu nu cred că Jakob Fugger a gândit așa, spuse ea și își dădu deoparte o șuviță de păr ce îi alunecase pe frunte.
   Arătă de-a lungul străzii pe care se aflau și adăugă:
   - Vino să-ți arăt și de ce.
   La capătul străduței se afla o bisericuță, construită în rând cu casele, un interior mic și înalt, cu tavan din lemn în casete, un altar masiv, minunat și cu câteva bănci în fața lui. Lângă intrare, într-o vitrină mică, era prezentat un text, evident pentru informarea vizitatorilor, care confirma că această casă a Domnului se numea biserica St. Markus și slujea locuitorilor complexului „Fuggerei” pentru rugăciunea zilnică și pentru mântuirea sufletului ctitorilor Georg, Ulrich și Jakob Fugger.
   - Înțelegi? întrebă Ursula după ce îi traduse textul aflat pe foaia de hârtie. Fiecare locuitor al „Fuggerei” este obligat de atunci la două lucruri. Mai întâi să plătească o chirie anuală de 1 gulden. Chiar și pe-atunci era o sumă mai curând simbolică, astăzi se plătește exact o marcă și 72 de pfenigi, o sumă minoră, cu care poți cumpăra doar o pâine. În al doilea rând - și de fapt asta vreau să îți arăt fiecare locuitor al complexului este obligat să se roage zilnic pentru sufletul ctitorilor. Este o obligație contractuală foarte serioasă. În hrisovul de întemeiere felul și dimensiunea rugăciunilor sunt exact stabilite - Paternoster, Ave Maria, Credo, Slăvit fie Domnul. Iar această biserică a fost construită special în acest scop.
   John privi gânditor ferestrele înguste ale bisericii și încercă să înțeleagă ce îl îndemnase pe cineva la o asemenea clauză.
   - În 500 de ani înseamnă cam multe rugăciuni, nu?
   - Cam așa ceva. Eu mă îndoiesc că pentru sufletul cuiva au fost rostite mai multe rugăciuni decât pentru Jakob Fugger și pentru frații lui.
   John simți o strângere de inimă doar gândindu-se la asta.
  - Ciudat, nu? De ce o fi crezut el că are nevoie de atâtea rugăciuni?
   - Nu cred că asta l-a motivat, răspunse Ursula. Eu cred că el a judecat și în materie de religie ca un negustor. Dacă o rugăciune este bună, mai multe rugăciuni sunt și mai bune. Iar în viață, cât și la moarte, el a găsit o cale de a avea mai mult decât oricine altcineva ceea ce voia să aibă. Este foarte simplu: Jakob Fugger a vrut să fie și în ceruri un om bogat.

   Cei din familia Fugger erau omniprezenți în Augsburg, acesta era sentimentul trăit de John în seara acestei zile.
   Urcaseră într-un turn, parcurseseră ulițe istorice și văzuseră fragmente din zidul care împrejmuise  orașul, fuseseră în Sala de Aur a primăriei, unde într-o încăpere alăturată o expoziție informa că Fuggerii se extinseseră în întreaga lume, până și în abia descoperita pe-atunci Americă de Sud. Vizitaseră fosta centrală a concernului aflată în casele Fugger din Maximilianstrasse, pe lângă care trecuseră în cursul dimineții, și în apropierea cărora luaseră micul dejun. Astăzi acolo se afla banca Fugger și un hotel de lux, în care John consideră că era prea riscant să intre. Au înnoptat în alt hotel, ceva mai modest, din centru, unde nimeni nu le-a cerut vreun document și unde s-au înregistrat ca John și Ursula Valen.
   În timp ce Ursula se duse să mai telefoneze o dată părinților ei - din motive de securitate nu telefona din hotel, ci dintr-o cabină telefonică situată la o distanță sigură, John mai rămase în pat privind în tavan și încercând să facă ordine în haosul din gândurile lui care îi bâzâiau în cap ca un roi de albine deranjat. Padrone murise crezând cu tărie în profeție. Descoperise că banii nu se înmulțeau și că în realitate nu era un salvator, ci cel mai mare vampir al omenirii.
   Al doilea articol al lui Lorenzo... Putea fi adevărat ceea ce scrisese acolo vărul lui? Era posibil ca un tânăr de șaisprezece ani să descopere ceva ce savanților economiști, laureați ai premiilor Nobel, le scăpase? Părea un lucru improbabil. Deși era evident, sunase logic și plauzibil... Va trebui să întrebe pe cineva când va reveni la Londra. Pe un economist. Poate pe Paul Siegel. Acesta ar putea să știe.
   Se uită la ceas. Unde era ea? Acum, că tot se mișcase, putea foarte bine să se ridice și să se ducă la fereastră. Pe stradă străluceau reclame luminoase și, după caracteristica scrisului, își dădea seama că erau firme ce aparțineau în totalitate ori parțial lui Fontanelli Entreprises. Chiar acest hotel făcea parte dintr-un lanț hotelier în care el deținea treizeci de procente.
   O parte din ceea ce el plătea pentru această cameră obișnuită va ajunge la el după parcurgerea câtorva etape. La fel se va întâmpla cu ceea ce plătise pentru hainele de doliu cumpărate de Ursula. De aici rezulta că într-o zi totul îi va aparține și atunci nu va mai putea cheltui niciun ban.
   Atunci o văzu pe Ursula venind. Printre mașinile parcate și trecătorii grăbiți, îndreptându-se decisă spre hotel, privind atentă în jur. Lăsă perdeaua îmbâcsită să cadă. Încă nu pricepea ce se petrecea cu el, dar trebuia să priceapă? Știa doar că se simțea fericit în prezența ei și că imediat ce ea îl privea orice altceva devenea neimportant.
   Probabil că trebuia să procedeze așa cum îi propusese ea. Să cheltuiască banii pe proiecte mici, rezonabile. Mașini frigorifice pentru Filipine, ceva de genul ăsta. Acupunctură pentru planetă. Cu așa ceva își va putea petrece restul vieții și va fi o viață al naibii de bună, de mulțumitoare. Gata cu luxul prostesc, cu ifosele, cu fanfaronada. Indiferent dacă Jakob Fugger era ori nu strămoșul lui – el va continua de unde se oprise Fugger cu construcția complexului.
   Va ajuta oameni și se va ocupa și de propriul viitor.
   Se deschise ușa. Ursula intră vijelios.
   - Totul este aranjat, anunță ea, părinții mei ne așteaptă mâine după-amiază.
   El o privi și se simți fericit.
   - Și la sfârșitul săptămânii plecăm la New York, propuse el. Îi vei cunoaște pe părinții mei.
   Ceva din expresia feței ei nu se potrivea cu acest plan.
   - Mai așteaptă, spuse ea ezitând. Mai așteaptă până când îmi vei cunoaște... întreaga familie.

   McCaine considera ceea ce îi raportaseră bodyguarzii dimineața oricum numai amuzant nu.
   - Cu alte cuvinte, nu știți unde și-a petrecut ziua de ieri, mormăi el.
   - Am descoperit că fata și-a sunat părinții în Leipzig, se auzi în receptor vocea lui Marco. Ei o așteaptă pe ea și pe mister Fontanelli astăzi după-amiază, la o cafea.
   - Și voi îi așteptați pe cei doi la gară, sper.
   - Bineînțeles. Chris tocmai vorbește cu pilotul avionului care ne va duce la Leipzig.
   - Rugați-vă Domnului să nu vă păcălească!
   Trânti receptorul și apucă telecomanda televizorului când alături de prezentatoarea știrilor apăru logoul Fontanelli, pentru a mări volumul: „... senatorul Drummond s-a pronunțat hotărât împotriva preluării de către grupul Fontanelli a lui Dayton Chemicals. El a cerut senatului...”
   McCaine formă un nou număr.
   - Wesley? Tocmai urmăresc știrile pe NEW. Cine este, de fapt, acest senator Drummond?
   Ascultă câteva momente, apoi spuse:
   - Alright, atunci trimiteți pe cineva la el, care să îi explice că noi nu suntem obligați să mai cumpărăm ceva de la un furnizor din Ohio, dacă el nu se stăpânește. Dacă nu înțelege, explicați-i câte locuri de muncă va costa asta, explicați-i pe ce canale de televiziune și în ce ziare va apărea ca principal vinovat de asta și oferiți-i viitorului ex-senator o slujbă ca ajutor de ambalator la casa de expediții din Toledo. Ce? Desigur că încă astăzi. Astă-seară vreau să văd la știri că am cumpărat Dayton Chemicals. Fără supărare.
  Își frecă tâmplele în timp ce examina lista întâlnirilor de astăzi. Delegația din Venezuela deja aștepta. Petrolul mai era încă o coloană vertebrală a concernului. Își pusese în joc toată influența ca mai în toate porturile pentru petroliere vasele companiei Cumana Oii să fie întârziate cât mai mult și să fie controlate cât mai des. Se depășiseră termene și se pierduseră clienți, restul îl făcuseră amenzile contractuale, și firma era gata de asaltat - astăzi o va cumpăra. Urma apoi prânzul cu președintele consiliului de administrație de la Mijasaki Steel Corporation, pe care trebuia să îl convingă să regândească structura furnizorilor lui în lumina situației tensionate a creditelor.
   După care se va duce la Hartford, pentru a afla de la profesorul Collins cum va putea utiliza această complicată rețea la nivel mondial de putere și subordonări construită de el, pentru a îndeplini profeția lui Giacomo Fontanelli.
   Plecând din Londra constată prost dispus că pe drum erau prea multe automobile. Asta trebuia să fie prima măsură după ce va obține mult dorita poziție de monopol pe piața petrolului: mărirea prețului benzinei până la nivelul la care circulația auto devenea economic neinteresantă.
   Era groaznic: doar claxoane și îmbulzeală. Se gândise să îl cheme pe profesorul Collins la el în birou, dar se răzgândise apoi. Voia să vadă cu propriii ochi Institutul pentru cercetarea viitorului, să constate ce devenise acesta de când se pompau în el bani la nesfârșit și să aprecieze cât de demn de încredere putea fi ceea ce descoperise profesorul. Și asta se putea face doar la fața locului.
   Discuțiile de astăzi nu decurseseră bine. Probabil că nu se concentrase destul. În mod normal i-ar fi devorat pe venezueleni cu fulgi cu tot pentru solicitarea unei garanții de independență a Cumana Oii, dar astăzi se mulțumise să îi expedieze fără rezultate și să le ceară celor de la investiții să intensifice focul de baraj de la bursă. Ce își închipuiau ăștia? Desigur că în fond întreprinderea era sănătoasă. Altfel nu l-ar fi interesat. Dar ei erau mici, și el era mare; dispunea de dreptul natural de a-i înghiți.
   Iar Kasaguro Gato descoperise un creditor despre care el nu știa nimic. Probabil că îl atrăsese de partea lui ca asociat pe vreunul dintre acei miliardari bătrâni japonezi, doar așa era de explicat comportamentul lui inflexibil și ușor zeflemitor. Nu putea renunța la influența exercitată de Mijasaki Steel asupra celor mai mari patroni din regiunile sudice ale Japoniei, pentru a avea un avantaj față de guvern.
   Nu se simțea bine. Prea multe insuccese într-o zi. De fapt, de aceea voise să se ducă la Hartford - singur, fără șofer, fără bodyguarzi, pentru a se detașa de problemele zilei și a fi în stare să vadă din nou în mare toate problemele. Însă fierbea. Ce zi grea!
   Pe cer se adunau nori grei, ceea ce îi convenea. Spre seară va ploua, poate chiar va fi furtună. În întunecimea păturii de nori se ghicea o nuanță funestă de violet.
   Iarăși un blocaj pe șosea, aici, după ce ieșise cu bine din Londra.
   Strângea volanul mașinii sale Jaguar, în timp ce automobilele înaintau și se opreau unul după altul, cu efectul chinuitor al picăturii chinezești. Aha, undeva în față se gândiseră ăștia să deschidă un șantier, și încă unul lung, tocmai într-o după-amiază de vineri, la o oră de vârf. „Niște idioți” - gândi el mânios foc.
   În dreptul șantierului, drumul se îngusta de la două la o bandă de circulație. McCaine urmări ritmul în care mașinile se încadrau pe o singură bandă, îi dădu prioritate unui VW hodorogit, la volan cu o bunicuță stafidită, și vru să o urmeze, când din stânga, din spate, se vârî în viteză între ei o mașină maronie, fără a-i da nicio atenție lui McCaine. Când înfuriat se uită mai atent, văzu la volanul acesteia un maimuțoi blond, lai în umeri, care se hlizea la el triumfător, cu niște ochi albaștri precum cerul, în care citeai animalica bucurie de a fi depășit un Jaguar. Alături de el ședea o femeiușcă împopoțonată ca o târfă ordinară, rânjind prostește.
   McCaine se încadră consternat în urma lor. Și, în timp ce conducea încet în dreptul șantierului - populat de doar doi lucrători obosiți și fără niciun chef femeia privi de mai multe ori înapoi, rânjind cu răutate, evident entuziasmată de fapta de vitejie a companionului ei. Cei doi vorbeau despre el. Batjocoritor. Se simțeau mari. O clipă McCaine avu senzația de vomă. Dar tipul avea mușchi în loc de creier, așa că nu era oportun să-l acroșeze, să-l scoată din mașină și să încerce să-l gâtuie ori să-i facă ceva asemănător.
   Câteva minute ce păreau că nu se mai termină, se târî în spatele lor întrebându-se de ce dracului se dădea el de ceasul morții pentru a salva omenirea. Omenirea? Ea nu era oare reprezentată în majoritate de paparude ca acelea din fața lui? Vite tâmpe, anoste - și pentru ele își pierdea el timpul? Evoluția ori oarba întâmplare scotea în față câțiva oameni care ar fi meritat asta, dar majoritatea era reprezentată de simple rebuturi.
   Poate că, își spuse McCaine cu amărăciune, nu numai că extincția omenirii este inevitabilă, dar era tocmai momentul potrivit producerii unui asemenea eveniment.

37.

      Cu o jumătate de oră înainte de a ajunge la Leipzig, trenul a oprit într-o mică localitate, Naumburg an der Saale, și, cedând unui impuls spontan, John și Ursula au coborât acolo, iar pentru restul drumului au luat un taxi.
   Șoferul s-a bucurat de pleașca ce dăduse peste el și, pe când Ursula convenea cu acesta locul unde să îi lase, a intervenit John:
   - Numai la gară să nu fie!
   Era bântuit de temerea că Marco și ceilalți îl puteau aștepta acolo.
   Au coborât din taxi în centrul orașului, într-o piață mare, cu o fântână arteziană mare, mărginită de jur împrejur de fațade impozante. John îl plăti pe șofer, care îi mulțumi într-o engleză chinuită, și plecă făcându-le semne cu mâna, apoi reveni la Ursula, care îl aștepta cu geanta lângă picioare și cu mâinile vârâte adânc în buzunarele jachetei. Pe măsură ce se apropiaseră de Leipzig ea devenise tot mai tăcută, mai închisă în sine, iar acum arăta atât de tensionată, de parcă se aștepta la ceva îngrozitor.
   - Și-acum ce facem? întrebă el
   - Am ajuns, răspunse ea aruncând o privire în jur, ca și cum ar fi trebuit să se asigure că se afla în locul despre care vorbea. Augustusplatz. Înainte se chema Karl Marx-Platz. Aici a început tot.
   Arătă clădirea impozantă situată dincolo de fântână și continuă:
   - Aceasta este opera. În fața ei se află Gewandhaus, o sală de concerte. În spate este o clădire a Universității, ca și cea din fața ei, spuse ea arătând o construcție ca o uriașă carte pe jumătate deschisă.
   - A început? Ce a început aici?
   Ea îl privi înainte de a răspunde:
   - Demonstrațiile. Acum opt ani ne aflam aici, în fosta Republică Democrată Germană. Pactul de la Varșovia. Trăiam în spatele Cortinei de Fier, iar voi, americanii, erați dușmanii noștri.
   - Ah, da. Acum 8 ani?
   Atunci se încheiase legătura lui cu Sarah, un sfârșit pe cât de dureros, pe atât de inevitabil. Adăugă:
   - Parcă îmi amintesc ceva. Atunci a căzut zidul Berlinului, nu?
   Ursula zâmbi fără niciun chef.
   - Nu a căzut. Noi l-am dărâmat.
   Privi în fața ei, dar, de fapt, era o privire în trecut.
   - Aici a început totul. Primele demonstrații, septembrie 1989. Aici, la Leipzig. În noiembrie, oamenii ieșeau pe străzi pretutindeni. Ungaria își deschisese granițele spre Vest, pe 9 noiembrie s-a deschis granița cu Germania de Vest. Cu RFG. Și un an mai târziu, RDG nu mai exista.
   Ursula tresări abia vizibil și continuă:
   - Este atât de ușor de spus... Este cu totul altfel când ai trăit asta.
   Ea arătă către o clădire oarecum modernă, dreptunghiulară, în mult alb și cu multă sticlă, având deasupra intrării un basorelief impunător.
   - Acesta era locul nostalgiilor mele. Universitatea.
   Pe chipul ei apăru un zâmbet dureros.
   - Capul de pe basorelief este al lui Karl Marx. Este din metal masiv și este încastrat în așa fel în fundație, încât pentru a-l îndepărta ar trebui dărâmată luată clădirea.
   Ea se întoarse și arătă către un complex lung de clădiri:
   - Acolo am lucrat eu. Poșta centrală, chestiuni administrative mărunte, deconturi. Pe-atunci consideram o întâmplare faptul că Universitatea era în raza mea vizuală. În pauzele de prânz, mă mai amestecam uneori cu studenții și îmi închipuiam că fac parte dintre ei.
   - Și de ce nu făceai parte dintre ei? întrebă John prudent.
   - Pentru asta ar fi trebuit să absolv niște studii care mie nu îmi erau permise. Nu pentru că aș fi fost prea proastă, ci pentru că proveneam dintr-o familie cu probleme politice.
   Ea își ridică geanta de jos și o scutură ezitant, apoi continuă:
   - Politică. Totul era politică. Mult timp m-am ținut departe de demonstranți, nu voiam să atrag mai mult atenția... îmi era teamă. Se știa că STASI îi fotografia pe toți cei care mergeau la slujbele ținute în Nikolaikirche. Și totuși acolo mergeau tot mai mulți, chiar și când biserica a devenit prea mică pentru ei. După slujbă mărșăluiau în piața Karl Marx, apoi spre gară, prin tot centrul, cu lumânări în mâini, pașnic. Asta a pus guvernul în încurcătură, faptul că erau pașnici. Altfel s-ar fi ivit motivul să intervină, înțelegi? Dar așa... Treceau prin fața „Colțului rotund”, unde se afla cartierul general al STASI, cântau și puneau lumânări pe treptele de la intrare. Ce să facă? Totul era pașnic, nu? În realitate, era începutul sfârșitului.
   John o asculta fascinat, încercând să își imagineze cum arăta pe-atunci acest loc acum atât de banal, și constată că nici măcar atât nu putea să facă.
   - Apogeul a fost atins pe 9 octombrie. Era într-o luni. Demonstrațiile aveau loc totdeauna lunea. Circulau zvonuri că în Comitetul Central al Partidului Socialist Unit din RDG se hotărâse nimicirea contrarevoluției din Leipzig. Ei așa o numeau. În realitate, asta însemna că voiau să tragă în demonstranți. Era tocmai lucrul de care totdeauna s-au temut toți, „soluția chinezească”. În iunie avusese loc acea revoltă studențească la Beijing, știi, nu? În „piața păcii divine”, când guvernul a trimis tancurile și s-a soldat cu morți. Am crezut că la fel se va întâmpla și la Leipzig. Dar nu a fost așa.
   Ea privea clădirea lungă, maronie, în care mai era încă poșta centrală.
   - În seara aceea, eram la birou. Rămăsesem pentru că era mult de lucru, dar mai ales pentru că... nu știu pentru ce. Poate că voiam să văd ce se întâmplă. Încă îmi amintesc cum stăteam la ferestre acolo sus, la etajul al patrulea... stinsesem luminile, stăteam la ferestrele deschise și i-am văzut venind... Mii de oameni, toată piața era plină - pe-atunci nu existau fântânile arteziene... și strigau „Noi suntem poporul”. Asta m-a cutremurat. Nu am mai rezistat și am coborât. Îmi era indiferent ce mi se va întâmpla. Dacă vor trage, să tragă. De-atunci am fost alături de ei mereu, în fiecare luni, până la sfârșit. Dacă nu o făcusem de la început, voiam cel puțin să ajut la înmormântarea dictaturii, așa cred.
   El o privea surprins. Circulația din jurul lor, oamenii care târau după ei pungi cu cumpărături de la magazine celebre în lume ori care așteptau tramvaiul cu telefoanele mobile la urechi, totul părea ireal, o spoială subțire deasupra unei realități apăsătoare, posomorâte.
   - Chiar te interesează asta? îl întrebă ea.
   El se sperie de seriozitatea privirii ei. Putu doar să dea din cap în tăcere și se bucură că asta păru să fie suficient pentru ea.
   Ea se șterse la ochi și adăugă:
   - Pentru mine este ca o călătorie în trecut. Scuză-mă.
   - Mă bucur că nu s-a tras în tine, spuse el și îi luă geanta. Că au fost doar zvonuri.
   - Nu au fost doar zvonuri. Mai târziu am stabilit că o asemenea hotărâre existase. Regimentul de gardă Felix Dzerjinski fusese adus la Leipzig, și soldații primiseră ordin să tragă. Dar nu au tras. În unitățile lor ei discutaseră și deciseseră să nu execute ordinul.

    Institutul pentru cercetarea viitorului se afla la sud de Hartford și privit de departe părea un obiectiv militar. Trei barăci mari joase, cu fațadele pline cu ferestre din sticlă termoizolantă, sclipind verzui erau adunate în jurul propriei centrale termice, o clădire veche din cărămidă, cu un horn nou care strălucea ca poleit.
   Paznicul de la poartă îi ceru lui McCaine legitimația și, deloc impresionat de înalta vizită, telefonă în institut pentru a verifica, în tot acest timp dobermanul lui urmărindu-l permanent cu o privire arțăgoasă. În vremea aceasta, McCaine cercetă gardul înalt de trei metri care înconjura terenul, având pe coamă role groase de sârmă ghimpată.
   Pe stâlpi înalți erau montate instalații puternice de iluminare nocturnă, gazonul din jurul clădirilor institutului era proaspăt tuns.
   Totul era așa cum ordonase el.
   - Bun venit, sir! spuse bărbatul îndesat, când îi restitui legitimația, cu o expresie pe chip care amintea de cea a câinelui său.
   Omul își așeză arma semiautomată pe care tot timpul o ținuse gata de tragere în suportul ei și apăsă butonul care deschidea poarta albă din metal.
   McCaine parcă undeva în garajul ocupat aproape complet și abia când se îndreptă pe jos spre intrare observă că el avea rezervat un loc de parcare chiar lângă intrare. Cerul se acoperea deasupra Hartfordului și se părea că se apropia o furtună. Un alt paznic îi dădu drumul prin ușa turnantă în spatele căreia îl aștepta profesorul Collins, care îl salută neașteptat de respectuos și imediat începu să îi prezinte institutul.
   McCaine văzu holuri și birouri, hale mari și mici, toate pline cu computere, șiruri de suporturi pentru monitoare pe care se derulau coloane de cifre, pâlpâiau diagrame, se succedau reprezentări grafice de tot felul. Zgomotele scoase de nenumăratele ventilatoare se uneau într-un cor surd de voci de îngeri rău prevestitoare, din când în când acoperit de zgomotele unui copiator care scuipa câte o foaie de hârtie. Care nu rămânea pe loc, ci era ridicată de un angajat, era agățată pe un perete plin de foi asemănătoare ori era depusă într-un clasor ales cu grijă. Pe pereți erau panouri cu inscripționări ca Strategia EN-1, ori Complexul RES/POP, pe mese se ridicau teancuri de cutii goale de pizza și cești de cafea pline cu chiștoace de țigări. Sub plafon se întindeau conductele puternicei instalații de aerisire, totuși mirosea a cămăși nespălate și a fum de țigară.
   Într-unul dintre birourile mici McCaine zări un tânăr nebărbierit întins cu gura căscată pe un pat pliant, care dormea ținând încă în mâna moale un pix.
   - Este Tim Jordan, responsabilul coordonator al strategiilor punctelor extreme, explică încet Collins. Nu a mai plecat de-aici de marți.
   - Asta se vede imediat, mormăi McCaine circumspect la vederea acestui zel săritor în ochi.
   În cele din urmă, ajunseră în biroul profesorului, care nu arăta mult mai confortabil decât restul institutului, dar dispunea totuși de un fotoliu liber. În măsura în care nu erau acoperiți de rafturi cu cărți ori dulapuri-arhivă, pereții, ca și ferestrele, erau plini cu diagrame și reprezentări grafice alese cu grijă dintr-un mare număr de tipărituri.
   - Luați loc, vă rog, zise Collins indicând fotoliul. Vă pot oferi ceva de băut? Ceai, suc, apă...?
   McCaine clătină din cap.
   - Pentru moment, mi-ar fi de-ajuns un plan funcțional.
   Profesorul miji ochii în spatele lentilelor ochelarilor săi.
   - Ah, da, înțeleg, spuse acesta și își frecă nervos mâinile. Voiați să aflați la ce rezultate am ajuns.
  Dădu din cap ca și cum abia acum și-ar fi dat seama de asta și începu să patruleze prin fața pereților tapetați cu diagrame.
   - Poate ar fi potrivit ca mai întâi să vă explic strategiile urmate de noi. În luna mai am stabilit în ce parametri ai modelului ați putea influența dumneavoastră prin Fontanelli Enterprises și în ce măsură. Aceasta provoacă o mulțime definită de salturi de parametri, cum zicem noi, adică modificări discrete în situații la un anumit moment, și aceste momente variind, în cazul nostru începând cu ianuarie 1998. Deoarece aveam de-a face cu un model complex, diverse salturi de parametri pot influența în modalități imprevizibile, ceea ce din nou înseamnă că pentru siguranță trebuia aleasă o formulare brute-force, deci o combinație a fiecărui salt de parametri posibil cu orice combinație a tuturor celorlalte salturi de parametri, lucru pentru care în matematică se utilizează noțiunea de permutări. Chiar și din permutările de mici cantități rezultă cifre uriașe, iar în cazul nostru cifra este astronomică. De aceea noi am folosit diverse metastrategii în scopul de a exclude domeniile de combinații ineficiente ori cel puțin pentru a le reduce și pentru a ne orienta atenția către evaluările mai promițătoare. Una dintre aceste strategii a fost de a cerceta mai întâi permutările punctelor extreme, adică ale influențărilor cât se poate de mari asupra momentelor cele mai timpurii. O altă strategie avea ca obiect studierea efectelor concentrării forțelor, pentru a identifica domeniile sensibile - ceea ce s-a arătat din capul locului a nu fi productiv, fapt pentru care la mijlocul lunii iulie am încetat, pentru a ne îndrepta toate forțele asupra rezolvării combinațiilor mai mult promițătoare ale extremelor. Am...
   McCaine ridică mâna pentru a opri fluxul verbal al profesorului.
   - Dacă îmi aduc bine aminte, spuse el, în luna mai am discutat toate astea amănunțit.
   Collins ezită, apoi confirmă:
   - Se poate, realmente.
   - De aceea v-aș ruga ca acum, în sfârșit, să ajungem la rezultate.
   - Da, sigur. Cum doriți.
   Profesorul părea foarte tensionat. Mâna sa descrise un gest molâu către diagramele de pe pereți și căzu moale într-o parte.
   - Rezultatele le vedeți aici. Totul într-o privire de ansamblu, spuse el.
   - Eu văd doar linii.
   - Desigur, este nevoie de interpretări. De exemplu, asta reprezintă creșterea economică a Asiei ca sumă a evoluțiilor economice a tuturor domeniilor în toate țările asiatice, liniile hașurate reprezintă extrema pozitivă - marcată prin indicele cursului corespunzător - și linia punctată reprezintă extrema negativă, de asemenea, cu indicarea setului datelor de ieșire. Lista alăturată este o privire generală asupra întregului set de date care au condus la valorile extreme; datorită indicelui legătura este ușor de...
   - Profesore Collins, îl întrerupse din nou McCaine, în acest moment nu sunt interesat de discuția privitoare la metodele dumneavoastră. Am venit aici pentru a primi rezultatele.
   Savantul dădu din cap meditativ sprijinindu-se de marginea biroului:
   - Vă referiți la planul după care evoluția omenirii poate fi condusă în condiții de stabilitate durabilă.
   - Exact. Ca să fiu cinstit, interminabila dumneavoastră introducere a trezit în mine bănuiala că dumneavoastră nu ați ajuns cu munca până la punctul convenit de noi în luna mai și rum mi-ați raportat ulterior.
   - Ba nu, ripostă Collins, care își scoase ochelarii de pe nas și începu să îi șteargă cu un colț al halatului. Noi am ajuns mai departe decât credeam. Dar mă tem că planul la care se spera nu l-am găsit printre rezultate.
   - Nu se poate.
   Profesorul luă o hârtie de pe birou:
   - Țelul urmărit era de o sută douăzeci de milioane de simulări până la începutul lui octombrie. Astfel tot setul punctelor extreme ar fi fost prelucrat complet, ca și cele cinci sute cele mai bune evaluări. În realitate, am efectuat până la ora 10 în această dimineață exact 174 131 204 proceduri, așadar, aproape o dată și jumătate din ce am planificat. Motivul pentru care nu am găsit un plan nu este că am fi fost prea înceți ori că am fi avut prea puține computere. Motivul este că un asemenea plan nu există.

   Căutară două locuri pe una dintre vechile bănci ale bisericii, a căror vopsea albă era îmbătrânită, deteriorată de vreme, se așezară și tăcură.
   John se lăsă copleșit de atmosferă. I se părea de necrezut că acesta era un loc din care pornise o revoluție. Nikolaikvrche era mică și ștearsă, înconjurată în exterior de schele, slab iluminată în interior și aproape goală. Ferestrele fuseseră acoperite din exterior. În colțul de lângă ei, lângă un afișier și o cutie a milei, era o placă mare, pictată, care în interiorul unui curcubeu arcuit avea silueta unui bărbat care lovea ceva cu un ciocan.
   - „Din săbii - brăzdare de plug, îi traduse Ursula inscripția în șoaptă. Rugăciune pentru pace la Sfântul Nicolae, în fiecare luni, ora 17,00.”
   Deci, cu asta începuse. Cu o invitație normală la biserică. John încercă să sesizeze dacă acest loc păstrase o amintire a tuturor acelor oameni deciși, plini de speranță, disperați, temători, mânioși și care tremurau, dar aici nu era nimic și, dacă era totuși ceva, el nu simțea asta. Vedea doar lambriuri albe din lemn, mătuite, ornamente de un verde gălbui, coloane solide care sprijineau tavanul navei bisericii, având la bază ghirlande stilizate, terminate sus în ornamente stilizate de frunze verzi; ca o biserică absolut normală. Remarcă faptul că nici măcar o placă memorială nu amintea de evenimentele din toamna anului 1989. Se părea că nici noul regim nu găsise necesar așa ceva. Ca și cum noii guvernanți ar fi vrut să se dea uitării cât de simplu cad guvernările - atunci când toți oamenii se ridică toți odată și spun: Gata!
   Ursula îl privi cercetătoare:
   - Tu ești... cum se zice? Credincios?
   - Vrei să spui dacă merg des la biserică? Ultima dată am fost la biserică acum 20 de ani, când s-a căsătorit Cesare, fratele meu cel mai mare.
   Ea zâmbi ușor.
   - Știu. Am stat o dată lângă el în avion.
   - Ah, da.
   Era una dintre anecdotele pe care ea i le povestise într-una dintre nopțile trecute.
   - Nu, întrebam dacă tu ești religios. Dacă crezi într-un Dumnezeu.
   - Dacă cred într-un Dumnezeu?
   John inspiră adânc și oftă:
   - Acum 2 sau 3 ani aș fi avut un răspuns clar la această întrebare, dar astăzi... Nu știu. Întrebi din cauza profeției, nu?
   - Evident. Dacă tu crezi că Giacomo Fontanelli a avut o viziune dumnezeiască, logic crezi și în Dumnezeu.
   John clătină din cap.
   - Să zicem că încerc să fiu deschis la posibilitatea ca în spatele tuturor acestora să se afle un plan divin... Poate că chiar sper asta. Dar că aș crede asta...
   - Așa cum a crezut Cristoforo Vacchi?
   - Nu. Nu așa, spuse cu hotărâre John scuturând din cap. Voiam să o pot face.
   - Ultima dată am crezut în ceva la sărbătorirea majoratului. „Sunteți pregătiți să vă mobilizați toate puterile voastre pentru o viață fericită a oamenilor muncii? Da, asta făgăduim. Pentru o Germanie pașnică, democrată și independentă? Da, asta făgăduim.” Și așa mai departe. Voiam să trăiesc în spiritul prietenia între popoare, să mă înrolez în comunitatea solidară a oamenilor muncii... Și pe urmă nu mi s-a permis să urmez cursurile la Oberschule, cu toate că eram cea mai bună din clasă. Când m-am plâns, toți s-au zgâit doar încurcați căutând să se eschiveze - ce mai comunitate solidară. Doar fraze goale. Credința și idealismul nu sunt decât invitații pentru alții, pentru a profita de ei.
   Se așternu o tăcere care lăsa să se audă în interior zgomotul circulației de afară.
   - Vrei să spui că așa a procedat Jakob Fugger cu credința lui Giacomo Fontanelli?
   - Și cu cea a lui Michelangelo Vacchi, nu uita.
   În altar apăru un bărbat, probabil paracliserul, care schimbă locul a două sfeșnice, apoi își făcu de lucru cu lumânările. Totul se desfășura tulburător de normal.
   John întrebă:
   - Atunci oamenii în ce au crezut? Veneau aici, în biserică. Trebuie să fi crezut în ceva.
   Ursula ridică din umeri.
   - Nu știu. Am avut senzația că erau disperați și nu exista niciun alt loc unde s-ar fi putut duce. Cu siguranță că nu au crezut că ar putea distruge statul.
   - Nu?
   - Nimeni nu credea asta. Oricum doar foarte puțini voiau asta. Cei mai mulți s-ar fi mulțumit cu puțin mai multă democrație și cu libertatea de a călători. Așa începuse totul - numele celor care depuseseră cereri de călătorie în străinătate erau afișate în interiorul bisericii, pentru că acestora le era teamă că vor dispărea brusc, fără urmă.
   Ea se întoarse către el și continuă:
   - Nimeni nu se aștepta că se va ajunge la reunificare, asta-i poanta, înțelegi? În ciuda faptului că Gorbaciov era la Moscova, în ciuda glasnostului și a perestroikăi, niciun om din lume nu miza pe așa ceva. Nici serviciile secrete, nici guvernele, nimeni. Vila nu o prezisese niciun clarvăzător, niciun computer nu o calculase, nu exista nicio utopie care să fi cutezat să zugrăvească re-unificarea Germaniei și dispariția Tratatului de la Varșovia, mai ales pașnic, fără vărsare de sânge. Iar eu susțin că acest lucru nu era nici previzibil și nici necesar. Lucrurile puteau la fel de bine să evolueze altfel. Pe 9 octombrie ei ar fi putut să tragă. 9 noiembrie putea la fel de bine să însemne începutul celui de-al Treilea Război Mondial. Totul era pe muchie de cuțit. Am avut pur și simplu noroc.
   - Ori așa a vrut soarta.
   - Aceeași soartă care uneori schimbă direcțiile? Mersi. La ce folosește o soartă care tot atât de bine îmi poate prevedea moartea? Prefer să spun că a fost norocul, dacă noroc a fost.
   - S-a petrecut chiar așa din scurt? Nu îmi pot aminti nimic.
   - Niciodată nu s-a făcut lucrul ăsta prea public. L-am studiat; una dintre primele mele lucrări din perioada ulterioară a studiilor mele de istorie. Nu exista niciun plan militar pentru cazul că ar avea loc o ridicare populară pașnică și guvernul ar ceda. În afară de asta, oamenii s-au deplasat în masă în seara zilei de 9 noiembrie către punctele de trecere a frontierei, pentru că înțeleseseră greșit declarațiile guvernului - nu fusese prevăzută o deschidere a granițelor, ci doar o prelucrare simplificată a cererilor de călătorie. Ce s-ar fi întâmplat dacă un singur grănicer ar fi deschis focul?
   Ea așteptă ca spusele ei să își facă efectul, îl privi și, când văzu că el era impresionat, adăugă:
   - Pentru mine asta înseamnă că toate aceste planuri, calcule și analize abile ale tendințelor pot fi inutile. Se întâmplă ceea ce se întâmplă, iar toate evenimentele importante din acest secol s-au întâmplat surprinzător. Dacă astăzi studiezi vechile prognoze de-acum cincizeci de ani ori mai vechi, te umflă râsul, nu s-a întâmplat mai nimic din ce prevedeau ele.
   Ursula îi puse mâna pe braț și continuă:
   - De aceea îți spun că totul este o prostie. Profeția este o prostie. Omenirea care și-a pierdut viitorul este o prostie.
   - Și faptul că mie îmi aparține jumătate de planetă? Este și asta o prostie?
  Ursula miji ochii.
   - Tu trebuie să te ferești de propriii bodyguarzi ca un hoț. Cum ai denumi asta? O viață realizată, liberă?

   Profesorul deschise biblioraftul gros, îl lăsă să cadă pe masă în fața lui McCaine și începu să îl răsfoiască.
   - De exemplu, aici: posibilele evoluții ale tuturor economiilor naționale. După cum prea bine vedeți, aici aveți mari influențe. Puteți alege aproape oricare țară și puteți decide dacă îi veți face economia să zbârnâie sau o veți ruina. Numerele corespunzătoare setului de date se află în diagrame, cele ale strategiilor aferente, în anexe. Un manual pentru stăpânirea lumii.
   McCaine dădea paginile cu vârful degetelor.
   - Nu pricep.
   - Pentru că dumneavoastră confundați două lucruri - banii și realitatea. Tot ce puteți controla este banul. Dar banul este doar o ficțiune, o convenție între oameni. Dacă controlați banii, puteți controla economia, dar numai atâta timp cât totul rămâne în cadrul tacit convenit. Iar asupra a tot ce nu face parte din procesul economic influența dumneavoastră este inexistentă. De exemplu, reproducerea.
   Collins se opri asupra unei reprezentări grafice pe care bătu cu dosul palmei și continuă:
   - Aceasta este prognoza asupra creșterii populației. Încă înainte de anul 2000 va vedea lumina zilei omul cu numărul lase miliarde, este ceva inevitabil. Iar acest număr se va dubla și nu se poate interveni cu mai nimic.
   McCaine avea pumnii strânși în dreptul gurii, privea întunecat diagramele și dădea din cap involuntar.
   - Iar acesta este doar jumătatea adevărului, continuă savantul. Pentru că, dacă priviți strategiile care acționează pentru moderarea creșterii populației, veți constata că acestea favorizează de exemplu extinderea stepei, deșertificarea și sărarea excesivă a solului.
   Collins indică o altă diagramă mai mică:
   - Aici este reprezentată evoluția pământului arabil. În anul 1980, la fiecare locuitor al Pământului reveneau 0,31 hectare teren cultivabil, în anul 2000 fiecărui locuitor îi vor reveni doar 0,16 hectare. Și terenul roditor scade atât ca suprafață, cât și în ce privește calitatea. Va crește eroziunea din cauza cultivării iminente; sărarea excesivă unde irigarea este indispensabilă și, în cele din urmă, otrăvirea solului iau și ele tributul lor. Peste 25 de ani, pe cap de locuitor vor reveni probabil mai puțin de 800 de metri pătrați, adică o grădină ceva mai cumsecade. Cum vor merge lucrurile? Nu vor merge.
   O vreme rămase fiecare încremenit în gândurile lui. Apoi McCaine se lăsă pe speteaza fotoliului, care cu această ocazie scoase un scrâșnet pătrunzător.
   - Totuși, nu pot să cred, spuse el. Ce este, de exemplu, cu materiile prime? Fontanelli Enterprises posedă de facto monopolul asupra a numeroase metale de o covârșitoare importanță tehnică. Dacă vrem, putem opri extracția. Sau energia? Nu controlăm chiar întreaga piață a petrolului, dar putem menține prețurile aproape arbitrar. Aceste chestiuni trebuie să aibă efecte în simulările dumneavoastră.
   Collins se sprijini din nou de marginile biroului său.
   - Și chiar au. Dar, dacă dumneavoastră exercitați presiuni asupra unui sistem complex, apar automat strategii de evitare, deoarece astfel măriți atractivitatea opțiunilor alternative. V-ați referit la energie. În măsura în care prețul petrolului crește, alte sisteme energetice, ca de exemplu energia solară, devin mai atractive.
   - Nu aș avea nimic împotrivă.
   - Dar prin asta vă pierdeți mijloacele de presiune. Aceeași situație este cu materiile prime. În privința asta există deja precedente istorice. Pe parcursul războaielor mondiale, părțile au încercat prin boicot și blocadă maritimă să oprească aprovizionarea cu materii prime importante pentru susținerea războiului - rezultatul a fost găsirea de înlocuitori, o parte din ei cu calități superioare.
   Cu chipul împietrit McCaine lăsă brațele pe rezemătorile fotoliului.
   - Deci, acesta este rezultatul dumneavoastră? Că totul este pierdut, asta fiind doar o chestiune de timp?
   - Eu nu am spus asta. Rezultatul meu este că posibilitățile dumneavoastră de influențare a sistemului nu sunt suficiente pentru a evita prăbușirea. Mai simplu spus: nu stă în puterea dumneavoastră.
   - Oh, mulțumesc.
   - Asta nu înseamnă că prin măsuri ample de influență realizabile de dumneavoastră prin colaborare internațională...
   Profesorul se opri când vizitatorul lui, la aceste cuvinte, își lăsă capul pe spate și scoase un sunet strident, jumătate strigăt, jumătate hohot de râs.
   - Colaborare internațională! răcni McCaine. Profesore, pe ce planetă trăiți dumneavoastră? Când și unde a existat vreodată o colaborare internațională eficientă? Aveți precedente pentru așa ceva? Eu am precedente doar pentru catastrofe. Toate aceste conferințe privind mediul, care în totalitatea lor au rămas ineficiente... Nu, nu îmi veniți cu de-astea! Asta un are sens.
   - Avem aici prognozele cele mai precise, mai fundamentate elaborate vreodată. Am putea ca pentru o conferință internațională să prezentăm fiecare program de acțiune propus și să îl expunem delegaților în aceeași zi.
   McCaine clătină doar din cap suflând din greu.
   - Uitați asta!
   - Am putea ca prin publicarea...
   - Nimic nu va fi publicat.
   - Dumneavoastră sunteți șeful.
   Silueta slabă a lui Collins păru că se prăbușește în sine.
   - Dar, dacă nu se petrec rapid și decisiv lucruri extrem de grave, nu vă pot oferi nimic altceva decât foamete și molime care întrec orice închipuire, iar în final un Pământ pustiu, împuțit, stors, pe care nu mai merită să trăiești.

   Așteptau în fața casei în care părinții Ursulei ocupau micul lor apartament cu trei camere și balcon. Ca din pământ răsări în fața lor Marco, care spuse străduindu-se ca vorbele lui să nu sune ca un reproș:
   - Bună ziua, mister Fontanelli!
   Dar nu reuși pe de-a întregul. Ceilalți bărbați, care coborâră dintr-o mașină parcată, priveau întunecați și nu spuneau nimic.
   Familia Valen locuia la etajul al patrulea, dar casa nu avea lift.
   Bătrânii așteptau răbdători în ușă, în timp ce Ursula și John urcau gâfâind scara întunecoasă, două ființe cu aspect modest și de treabă, ale căror fețe păreau că se luminau la vederea fiicei lor. Bătrânii îi întâmpinară. Mama Ursulei spuse:
   - Welcome, dar se grăbi să adauge: I don’t speak English.
   Dar ea trebui să repete de mai multe ori până când John să înțeleagă ce spunea.
   Tatăl fetei vorbea ceva engleză, firma de computere care mai demult fusese clienta lui și astăzi îi era patron era filiala germană a unui concern american, așa că el trebuise să învețe puțină engleză.
   Acesta povesti că în școală învățase doar rusa, dar acum nu mai știa nimic din ce învățase. În timp ce vorbea, râdea mult și îl întâmpină pe John de parcă se cunoșteau de-o veșnicie. În timpul mesei, lăsa mereu tacâmurile jos, pentru a-și masa încheieturile mâinii, și John avea să afle mai târziu de la Ursula că făcea asta din cauza reumatismului.
   Ursula semăna foarte mult cu mama ei, care ar fi putut trece drept sora ei mai mare dacă nu luai în seamă rochia ei de bunicuță și șorțul cenușiu purtat deasupra. Ursula trebuia să își asume rolul de interpretă, pentru că mama ei voia să știe multe despre John, despre părinții lui, despre frați, dacă își dorea copii și câți anume.
   Când John răspunse „zece”, ea nu mai traduse. Dar tatăl ei înțelesese și îi destăinui soției ce răspunsese John, declanșând hohote de râs și făcând-o pe Ursula să roșească.
   - Aici am crescut, spuse Ursula în timp ce priveau de pe balcon locul de joacă pentru copii din fața casei. Uite și vechiul leagăn, ce l-am mai iubit... Iar acolo, în spate, lângă tomberoanele pentru gunoi a vrut un băiat să mă sărute când aveam 11 ani.
   - Nepotrivit loc.
   - Așa ziceam și eu.
   I.ocuința era mică și, în plus, supraaglomerată cu mobilă și cu tot felul de lucruri vechi. Fosta cameră a Ursulei era ocupată de o cale ferată în miniatură realizată cu mult sârg, pe care tatăl ei le-o prezentă entuziasmat, în timp ce mama ei făcea ultimele pregătiri pentru cină. Înainte de masă au băut șampanie a cărei denumire provenea de la un personaj de basm - John nu prea a înțeles ce legătură o fi avut acesta cu șampania, dar băutura a fost bună - iar după desert au fost scoase albumele de fotografii, ocazie cu care John a putut să o vadă pe Ursula goală ca bebeluș, la grădiniță, la școală și adolescentă în vacanță în Ungaria. Au trebuit să mai vizioneze diapozitive făcute în timpul călătoriei familiei în Gran Canaria, la sărbătorirea a treizeci de ani de la căsătorie și când, în cele din urmă, s-au despărțit era aproape de miezul nopții, iar tatăl Ursulei nu mai era tocmai treaz.
   Ploua ușor. Bodyguarzii, neobișnuit de tăcuți i-au condus la locuința Ursulei din celălalt capăt al orașului și doar au rânjit când John i-a asigurat că nu va avea nevoie de ei în această noapte.
   
   Când McCaine părăsea institutul seara târziu, cădeau primii stropi și, până a parcat în fața hanului din Hartford unde făcuse rezervare, se dezlănțuise potopul. În această noapte era unicul oaspete, și camera pe care a primit-o părea prea mare pentru o singură persoană. Aruncă geanta de voiaj și pardesiul ud pe patul dublu și, fără să mai aprindă lumina, ieși pe ușa dinspre terasă.
   Nici nu se putea gândi să doarmă. Ploaia răpăia de parcă undeva o arcă aștepta din nou marele potop, fulgerele cădeau unul după altul, și tunetele bubuiau ca și cum cerul era pe punctul de a se face bucăți.

38.

     Cum era posibil? Că doar făcuse tot ce se putea face, sacrificase nopți, prieteni, legături, făcuse foamea pentru a putea să studieze, nu se menajase în niciun fel, nu, nu o făcuse - și totuși...
   Cum era posibil? Totul decursese atât de bine! Soarta îl predestinase acestei sarcini, fusese totdeauna sigur de asta. Viziunea îi călăuzise pașii, îl pusese în locul în care trebuia să se iile la momentul potrivit... își sacrificase o viață spre a-și urma s arta, asta putea să o spună pe drept cuvânt. Și totul să fi fost în zadar?
   Inimaginabil. Imposibil.
   Insuportabil.
   McCaine privea prin geam la furia elementelor naturii, cu mâna presată pe sticla rece, simțind propriul puls zvâcnind în vârful degetelor. Ploaia biciuia cu furie ferestrele, se transforma în șiroaie pline de bășici, se umilea în fața forței furtunii. Drumul nici nu se mai vedea, nici măcar când un fulger izbucni, orbitor, alb-albăstrui, de o violență uriașă, lăsând în urmă frânturi de umbre în spatele voalurilor încețoșate de pe retina ochilor ce priveau fix. Undeva se desprinse și începu să bată un oblon de la o fereastră, un câine urla jalnic, de parcă ar fi fost jupuit de viu, dar oricum ambele erau numai zgomote de fundal slabe, lipsite de viață, care abia răzbeau prin hărmălaia dezlănțuită de furtună.
   Și tunetele, explozii ale forței sfârșitului lumii, care despicau țeste și transformau sângele în praf. El doar stătea, martor la tot ce se petrecea, înfiorat de ecoul violențelor în desfășurare, la orice ar fi putut să anuleze măcar o parte din îndoiala pârjolind în el ca o vâlvătaie care îl devora.
   Prea târziu. Prea încet. Rezultatele obținute de profesor îi confirmaseră bănuielile. Începuse prea târziu cu ceea ce trebuia făcut. Așteptase prea mult. Se petrecuse exact de ce se temuse când familia Vacchi îl alungase.
   Eșuase... Nu. Așa ceva nu se putea întâmpla, nu se putea. El făcuse tot, dăduse tot, el își îndeplinise partea lui de misiune!
   Din nou un fulger și un tunet, de data aceasta împreună, coborând spre el ca pedeapsa lui Dumnezeu. Se retrase de la geam orbit, asurzit, crezându-se o clipă sfârtecat, și ar fi jubilat de ar fi fost așa. Cravata îl sugruma, o smulse de la gât, smulse haina de pe el, le aruncă în întunericul din spate fără să se uite. Nu îi ieșea din minte chestiunea asta - aceste mijloace imense, fără asemănare de care dispusese, această forță ce nu mai existase până acum, această bogăție ce depășea orice imaginație, toate astea nu însemnau nimic, nu ajungeau pentru a devia cursul lumii de la pieire, curs care ducea către un viitor care nu-și merita acest nume? Să fie adevărat că niciun plan nu putea să realizeze asta? El fusese mereu atât de sigur...
   O încredere fierbinte nutrită în nopțile în care nu avusese cu ce să-și încălzească încăperea, stând la masă înfofolit în pulovere și pardesiuri, cu pixul ținut în mâna înmănușată, scriind, citind, învățând. O încredere atât de sigură pe cât de sigur era că soarele răsare în fiecare dimineață, care îl făcuse să reziste momentelor de disperare când în primele zile ale existenței lui independente acțiunile în care investise se prăbușiseră când investitorii își cereau banii înapoi...
   Fusese totdeauna sigur,  el știuse că totul va merge bine. Pentru că providența îi destinase acest drum, îl alesese dintre toți oamenii pentru a îndeplini o sarcină cu totul deosebită.
   Nu era așa? În final nu era așa?
   Dar aceste coincidențe fericite! Atât de multe întâmplări care îi neteziseră calea, evenimente care îl ajutaseră să ajungă aici. Toate acestea au fost...? Nu, nu putea fi o autoamăgire. Toate statisticile, toate probabilitățile indicau contrariul. Era imposibil. El fusese condus tot timpul, în toți acești ani, în luată viața lui.
   „Nu ajunge pentru toate”, spusese în încheiere profesorul Collins.
   Ochii îi arseseră, îi arsese limba, inima. Nu exista nicio greșeală în strategie, nicio greșeală în modelul însuși, nimic rare să îi dea o speranță. Nu ajunge pentru toate. Pământul nu era destul de mare pentru a putea oferi tuturor oamenilor un viitor, o viață care să merite a fi trăită în demnitate, siguranță și sănătate. Nimic nu ajunge. Cifrele au dovedit asta. Diagramele au fost limpezi.
   Evaluările nemiloase, seci nu lăsau urmă de îndoială.
   Este posibil ca Dumnezeu să fi vrut așa? Se răzgândise El în zilele ce au urmat profeției? Decisese El să șteargă omenirea de pe fața Pământului?
   McCaine își descheie cămașa, o scoase din pantaloni, o smulse de pe el și o aruncă. Privirea îi căzu pe noptiera de lângă pat. Aceasta avea un sertar. Se năpusti la el și îl trase. Înăuntru era o carte, Biblia.
   Noe, cum se întâmplase cu Noe? Răsfoi cartea, dar era numai Biblia lui Ghedeon, Noul Testament în trei limbi el avea însă nevoie de Vechiul Testament. Noe. „Dumnezeu a vorbit: Vreau să stârpesc oamenii de pe suprafața Pământului, de la oameni până la dobitoace și viermi, până la păsările din cer, deoarece regret că i-am făcut.” A trecut ceva vreme de când a învățat asta la școală. Își mai amintea doar vag.
   - Să fiu eu al doilea Noe? se întrebă el în întuneric și ascultă sunetul produs de propria voce.
   Așteptă un semn, dar nu se petrecu nimic.
   Rămase stând pe pat, privind șiroaiele de apă biciuind ferestrele și felinarele de pe drum care abia se deslușeau clătinate de furtună.
   Noe construise arca, un vas solid în care încărcase o pereche din fiecare animal și din fiecare plantă. Era, desigur, o legendă, dar astăzi era ceva realizabil. Un buncăr într-o regiune izolată, ascuns și sigur, unde să fie asigurată știința lumii în bănci de date, pe CD-ROM-uri ori microfilme, cu probe genetice ale tuturor speciilor cunoscute... Scump, dar realizabil. Fără îndoială că mijloacele de care dispunea Fontanelli Enterprises erau suficiente pentru un astfel de proiect.
   Simți cum răceala îi cuprinde trupul, dar rămase nemișcat, doar respirând, în timp ce inima îi îngheța. Să fi fost asta sarcina pentru a cărei realizare era el predestinat? Să se îngrijească pentru supraviețuirea științei omenirii peste ani ori secole, în așa fel încât într-o zi să fie posibil un nou început? I se părea jalnic. Laș. Să stea să aștepte prăbușirea.
   Computerele profesorului îl vor avertiza la timp. Era o chestiune de ani, poate de decenii. Se putea gândi cine trebuia salvat, se puteau lua măsuri destinate supraviețuirii în buncăr? Și apoi? Mai târziu? Unde se vor întoarce ultimii oameni? Într-o lume infectată, stearpă? Într-un pustiu radioactiv? În ruine?
   Nu. Era deplorabil. Asta nu avea nimic din acea măreție pe care el o simțise totdeauna în ce intenționa providența să facă prin și pentru el. Nu putea fi asta.
   Nu ajunge pentru toate. Cuvintele îi răsunau în cap ca o înfiorătoare mantra, ca un verdict, ca un verdict privitor la întreaga omenire ce apăsa pe umerii lui. Se ridică, își descheie pantalonii clătinându-se, îi lăsă să cadă, se descălță și apoi își scoase și pantalonii.
   În această clipă simți în străfundurile ființei lui un gând atât de măreț, puternic și teribil, încât el însuși nu s-ar fi crezut capabil de așa ceva, o trăire atât de fundamentală și de logică încât ți se putea opri inima dacă i te expuneai prea nechibzuit. Nu știa ce să facă.
   Gândul prindea tot mai mult contur, un aisberg pe cursul de coliziune, o cometă ce se prăvălea, un gând ce trebuie să fi aparținut unui titan, nu unui om muritor.
   Prăbușirea...
   Într-o zi se va ajunge aici, la ceva astăzi inimaginabil, dar atâtea lucruri au fost cândva inimaginabile și apoi s-au realizat totuși,atâtea lucruri au fost prorocite, s-a râs de ele, și totuși mai târziu s-au realizat. Tot așa într-o zi va avea loc sfârșitul civilizației. Sfârșitul lumii cunoscute.
   Hainele rămase pe el îi ardeau brusc pielea. Scoase șosetele,scoase totul de pe el, rămase gol în noapte, așteptând lovitura.
   Prăbușirea...
   Poate că era o molimă care nu avea antidot. Un virus mortal ca SIDA și molipsitor ca gripa. Ori o catastrofă locală, o centrală nucleară din Europa, urmată de migrații în masă, abuzuri, războaie. Dezechilibre, încetarea aprovizionării cu alimente, încetarea furnizării de energie...
   Atunci a simțit prima lovitură a acestui gând strivitor, devastator, l-a pătruns cu o claritate strălucitoare, superb în oroarea lui, în inexorabilitatea lui asemănătoare dumnezeirii.
   Cu cât prăbușirea va avea loc mai târziu, înțelese McCaine în acea clipă fecundă în care s-a ridicat în fața lui cortina ce acoperea adevărul divin, cu atât va fi mai rău.
   Se prăbuși în genunchi, trebui să se aplece în față și să își ascundă capul în spatele brațelor. Tremura din cauza a ceea ce i se întâmpla.
   Parcă fusese străpuns de un fulger, de un foc devorator și, cu toate că acum era din nou întuneric și liniște, această trăire rămăsese în el și nimic nu o putea clinti. Cu cât prăbușirea va avea loc mai târziu, cu atât va fi mai rău. Cu atât vor fi mai mari distrugerile pe care el le cauza planetei. Cu atât vor fi mai multe materiile prime consumate.
   Cu atât va fi mai multă otravă, vor fi mai multe reziduuri radioactive și mai mult teren agricol transformat în pustiu.
   Cu atât mai mulți morți de care să te debarasezi.
   Închise ochii și își dori să nu mai gândească. Din această trăire era ceva de dedus, ceva ce el bănuia, ceva ce știa, dar la care nu voia să se gândească, voia să amâne cât se putea mai mult.
  Se putea ca...?
   Nu. Nu se va gândi mai departe. Nu se va gândi la asta.
   Se putea să...?
   Asta nu i se ceruse nici măcar lui Noe. Nici lui Pilat din Pont.
   McCaine sări în picioare, se uită agitat în jur - în această cameră nu exista un bar, puțin alcool cu care să pună capăt gândirii?
   Se putea ca în realitate sarcina lui să fie...?
   Gemu. Inima i-o luă la sănătoasa. Brusc fu convins că gândul dus până la capăt îl va ucide, acest gând destinat unui titan, care lui îi va străpunge sufletul. Și asta era mântuirea, da.
   Se putea ca în realitate sarcina lui să fie de a accelera prăbușirea? Și să aibă grijă ca să supraviețuiască nu oricine, ci doar cei care trebuiau să trăiască - pentru ca ulterior să ia naștere o lume în care să poată fi clădit viitorul?
   Închise ochii. Timpul trecea. Nu ar fi putut să spună cât timp rămăsese așa, dar furtuna se mai potolise când îndrăzni să miște și își dădu seama că mai era în viață. Îi era frig. Inima îi bătea cu greu, de parcă sângele i se transformase în sirop, avea nasul înfundat.
   Deci, totul depindea de el. Se chinui să se ridice tremurând, simțea că în orice moment se putea sparge. Dar vedea clar. Vedea calea de urmat, vedea și calea străbătută deja, înțelegea de ce trebuise ca totul să se întâmple astfel.
   Desigur că aceste conexiuni nu îi fuseseră până acum disponibile.
   În tinerețe fusese prea idealist pentru a prelua această responsabilitate. Cunoașterea adevăratelor conexiuni ar fi fost o povară care l-ar fi copleșit, în loc să-i dea aripi. Providența milostivă îi lăsase iluzia că el va putea deschide ușa către viitor tuturor oamenilor. Chiar se întrebase mereu cum se va putea face asta, dar avusese încredere. Îi stătuse în putere.
   Avusese nevoie de certitudinea acestui calcul al probabilităților extrem de detaliat, pentru a i se deschide ochii asupra adevăratei dimensiuni a crizei. Fusese necesară prăbușirea în hăul celei mai intense disperări, pentru a ajunge să vadă necesitatea a ceea ce trebuia să facă. Se cutremură în fața maiestuoasei cruzimi a naturii.
   Ea nu aducea doar viața, ea aducea și moartea. Amândouă reprezentau o unitate, nu era posibilă una fără cealaltă. Toată viața era o încercare și o greșeală, era opulența și suprimarea incapacității.
   În fața acestei dimensiuni a divinului avusese mereu ochii închiși, prea preocupat de gândirea timpului său. Dar cum trăiai, așa trebuia să și mori. Fără acest echilibru nu exista viilor, nu era posibilă durabilitatea. El căutase totdeauna acest echilibru în planurile lui, în evaluările lui, dar nu îl putuse găsi, pentru că nu fusese pregătit să plătească prețul cu care se putea obține acest echilibru.
   Se târî de-a bușilea pe mocheta de pe podea până la pat, aruncă geanta de voiaj și pardesiul și se ghemui sub pătură. Cât timp rămăsese astfel, gol, în frig? Întoarse cu greu capul. Cifrele de pe ceasul digital clipeau Iară niciun sens, trebuie să fi avut loc o întrerupere a curentului electric. Își frecă brațele și umerii, dar nu se încălzi deloc. Avea nevoie de un duș fierbinte, indiferent cât era de târziu.
   În timp ce picăturile de apă parcă îl înțepau ca niște ace, provocându-i furnicături peste tot, se gândi din nou la umanoidul blond din mașina care i-o luase înainte într-un triumf primitiv, la acel homo erectus cu umeri lați, care probabil că în cap avea numai sex și mașini. Întrebarea trebuia acceptată fără nicio prejudecată - ce drept la existență exista pentru o ființă atât de primitivă? Oameni - oameni pe naiba! - ființe ca astea profitau doar de munca altora, oameni productivi, ca el însuși sau ca oamenii care lucrau pentru el.
  Oameni valoroși, utili. Oameni cu rațiune și cu gust, care se străduiau să facă lucrurile bine, care urmăreau țeluri în viață, care încercau să le fie utili celorlalți. Dar nu existau doar oameni ca ăștia.
   Mai existau și acei paraziți, și încă în număr mare. Era absolut inutil ca asemenea semioameni să fie menținuți în viață când oricum era greu de trăit.
  Deoarece nu va ajunge pentru toți, va trebui avut grijă să ajungă pentru cei care merită.
   Malcolm McCaine lăsă jetul de apă fierbinte să îi curgă pe față și se gândi un moment că va fi greu să îl convingă pe John Fontanelli de această opinie.

   După ce se trezi, John avu nevoie de câteva momente pentru a-și da seama unde se află. Un soare blând se zărea prin fereastra lin tavan și razele lui îi gâdilau nasul, ceea ce-l și trezi.
   Locuința Ursulei era mică și, în funcție de proeminențele zidurilor și de elementele de separare a spațiului, se compunea din una ori două încăperi și o baie, toate complex și interesant structurate de complicatul acoperiș.
   Și, cu toate că după cele mai multe piese de mobilier era clar că acesta nu costase mult, din toate răzbătea un farmec care te făcea să te simți bine de cum intrai.
   Alături de el era întinsă Ursula, pe jumătate adormită, are, ca și cum ar fi simțit că este privită, se trezi de-a binelea, clipi somnoroasă și îi zâmbi.
   - Se pare că-ți plac, murmură ea aproape imperceptibil.
   - Așa se pare, răspunse John zâmbind.
   Ea se rostogoli, ceea ce era iarăși o priveliște atractivă, și întinse mâna după ceasul deșteptător.
   - Oh, astăzi este duminică, nu?
   - Dacă ăștia nu au schimbat calendarul.
   - Nu glumi. Astăzi frumoasa noastră romanță ar putea avea un sfârșit brusc.
   - Lasă-mă să ghicesc: vrei să mi-l prezinți pe soțul tău, care este boxer.
   - Mult mai rău. Vreau să te prezint bunicului meu, și el este un vechi nazist.
   John considera ciudată nervozitatea Ursulei. În definitiv, el nu voia să se însoare cu bunicul ei, nu? Dar la această remarcă ea reacționă tensionată:
   - Răbdare!
   Părea că era cu adevărat îngrijorată că el s-ar putea să o părăsească fără a mai scoate o vorbă și să o întindă. Acest bunic trebuia să fie chiar o brută. Și treptat în el se trezi curiozitatea de a-l cunoaște.
   Pe drum către căminul de bătrâni, Ursula a fost suspect de bine dispusă, a vorbit încontinuu cu bodyguarzii, de la care a vrut să afle cum fac pentru a supraveghea o noapte întreagă o casă, și totuși dimineața să pară odihniți și scoși ca din cutie. Marco îi explică amabil întreaga schemă, cine putea și când putea să doarmă și să facă un duș în camera de hotel din apropiere, cum procedau cu mașina și cum se putea lua micul dejun în mașină fără a face murdărie.
   - Mai există o speranță, susținu ea când intrară în cămin. Mi-am amintit că bunicul nu știe o boabă englezește.
   John zâmbi.
   - Asta ar deveni evident plictisitor când va povesti întâmplările lui din timpul războiului.
   Doi bodyguarzi intrară după ei. Ursula a avut dreptate: pentru prima dată după zile întregi i-a văzut în spate.
   - El nu povestește întâmplări din război, zise întunecată Ursula. El era instructor în Divizia SS - „Totenkopf”. Este un nazist veritabil, știe pe dinafară Mein Kampf al lui Hitler.
   O strânse mai tare de mână, cu speranța că o va mai liniști:
   - El nu vorbește engleza, eu nu vorbesc germana. Tu îmi poți povesti totul și eu va trebui să cred.
   Josef Valen într-adevăr nu vorbea limba engleză.
   Dar vorbea italiana, și încă mai bine decât John.
   - Trei ani am fost dislocat în Italia, la ordinul personal al Reichsfuhrer-ului SS Himmler, începu el în stil milităresc. Ofițer de legătură cu camarazii italieni. Studiul aprofundat al limbii italiene era obligatoriu, eu trebuia să fiu utilizabil în probleme ale serviciului secret. Asta s-a modificat ulterior, dar im rămas cu cunoștințele de limbă.
   Ursula fusese nevoită să ia loc consternată. John era mai mult decât uluit. Bunicul Ursulei era foarte bătrân, era imobilizat într-un scaun cu rotile, dar John cunoscuse rareori pe cineva atât de lucid și de fercheș ca Josef Valen.
   Și acum înțelese de ce îi era frică Ursulei. Bătrânul emana cerva rău, un fluid de neîndurare și duritate care te făcea să te cutremuri.
   Puținul păr îi era tuns scurt, cu o cărare ireproșabilă, iar ochii lui cenușii și clari îl măsurau pe John cu privirea unui lup care își examinează prada. Îți puteai, fără nici im efort, imagina că acest bărbat împușcase femei și copii. Și îți era frică să îl întrebi asta, pentru că nu voiai să îi afli răspunsul.
   - Așadar, dumneavoastră sunteți acel celebru John Salvatore Fontanelli, zise Josef Valen.
   Arătă un scaun aflat lângă perete i adăugă:
   - Luați loc. Fiul meu m-a anunțat; este o onoare pentru mine.
   - Grazie, mormăi John și se așeză.
   Ursula dusese o mână la gură și privirea ei exprima panica.
   Valen își potrivi puțin poziția scaunului și continuă:
   - Am citit multe despre dumneavoastră, signor Fontanelli. Desigur că nu mi-am putut imagina că într-o zi voi face cunoștință cu dumneavoastră. Ceea ce m-a fascinat pe mine a fost să aflu despre acea profeție.
   - Da, spuse John cu o senzație de neplăcere. Și pe mine.
   - A restitui omenirii viitorul pierdut...
   Bătrânul își aținti cercetător privirea rece a ochilor lui cenușii asupra lui John.
   - Totdeauna m-am întrebat dacă vă este clar când și-a pierdut omenirea, de fapt, viitorul.
    John se lăsă pe spate până simți peretele înapoia lui. Se făcuse oare frig în încăpere ori i se părea lui?
   - Ca să fiu cinstit, nu.
   - În 1945, spuse Valen. Când conjurația mondială evreiască ne-a îngenuncheat patria. Când s-a demonstrat cât de bine țin în frâu capitaliștii evrei America.
   John se gândi că oarecum trebuise să îi fie clar că va auzi așa ceva.
   - Ah, da, răspunse el convins că o să treacă și de asta. Înțeleg.
   - Nu spuneți: „Da, înțeleg!” Nu înțelegeți, văd asta pe chipul dumneavoastră. Adolf Hitler a fost predestinat de providență să cunoască modalitatea de a se elibera din orbirea indusă de o doctrină falsă, care de sute de ani îi otrăvea pe oameni, și să acționeze în consecință. Și el a acționat.
   Valen se aplecă în față și îndreptă spre John un deget aproape descărnat.
   - Sunteți conștient că Hider a vrut același lucru ca dumneavoastră?
   John inspiră cu greutate.
   - Ca mine?
   - Să păstreze viitorul omenirii, normal! Asta a urmărit el. Lui îi era clar că lumea este limitată, că nu ajunge pentru toți. Că trebuie luptat pentru pământ și pentru bogățiile pământului. El a înțeles că lupta asta este de la natură, că rasele trebuie să confirme că doar lupta este aceea care le menține tari.
   - Nu ar fi fost prevenirea generală a sarcinii cea mai originală idee de a rezolva această problemă? întrebă sarcastic John.
   - Nu înțelegeți, signor Fontanelli. Natura aruncă în lume vietățile, și acolo ele trebuie să confirme. Cel slab moare, cel tare trăiește - asta este legea naturii, însuși principiul aristocratic al vieții. Natura nu cunoaște prevenirea sarcinii, ea cunoaște doar prisosința și suprimarea a ceea ce nu este apt pentru viață. Să rămână numai cel mai capabil de a înfrunta viața - asta vrea natura. Pe când astăzi? Priviți în jur: oamenii se împerechează fără a avea conștiința rasei, orice bolnav ereditar și debil este menținut în viață prin orice mijloace, și se poate reproduce, și care este rezultatul? Ereditatea se diluează și se alterează. Rasele albe, adevăratele purtătoare ale culturii umane, sunt bolnave până în măduva oaselor. Degenerare, înțelegeți? Lumea în care trăim este o lume a degeneraților și a celor incompatibili cu viața, de aceea ea este sortită pieririi.
   John voia să spună ceva pentru a pune capăt acestui potop de cuvinte neîndurătoare, dar nu știa cum.
   - Omenirea trebuie să se supună din nou înțelepciunii naturii, altfel suntem pierduți. Asta este singura cale, signor Fontanelli, continuă Josef Valen. Dar înțelepciunea naturii este cruntă. Ea nu are loc de pacifism și religii compătimitoare, ea cunoaște doar legea celor mai puternici. Cel puternic îi supune pe cei slabi și prin această victorie își dovedește dreptul la viață. În cel de-al treilea Reich nu a fost vorba doar despre a cuceri - s-a pus problema de a ameliora oamenii înșiși, de a asigura continuitatea speciei. Înțelegeți? Continuitatea speciei, acesta a fost țelul. Același țel pe care îl urmăriți dumneavoastră...
   - O întrebare, signor Valen, îl întrerupse John. Dumneavoastră nu mai arătați chiar ca o chintesență a sănătății și a formei fizice, dar vi se permite să trăiți aici, și sunteți îngrijit - aveți ceva împotriva acestui lucru?
   Josef Valen aduse scaunul cu rotile atât de aproape de John, încât acestuia mai că i se făcu rău din cauza mirosului gurii bătrânului, care șuieră:
   - Îi disprețuiesc pe toți aceștia și acești lași suportă asta. Scuip pe mila lor deplorabilă, dar ei suportă asta. Așadar, o merită! Toți au atitudine de slugă!
   - Este bine de știut. Dar eu nu mai suport.
   John se ridică și făcu un pas îndărăt.
   - Nu mi-a făcut plăcere să vă cunosc, signor Valen și sper că nu ne vom mai revedea. Să muriți cu bine!
   După aceste cuvinte plecă și mai târziu avea să recunoască faptul că atunci puțin îi păsa dacă Ursula îl urma ori nu îl urma.
   Însă ea l-a urmat, el a luat-o de după mijloc și a simțit cum tremura. L-au auzit pe bătrân râzând și strigând după John:
   - Îmi plăceți, Fontanelli! Aveți răbdare, într-o zi veți face totuși ceea ce trebuie...!
   După care cotiră pe coridor, iar șuieratul roților scaunului pus în mișcare acoperi restul frazei.
   - Urăsc asta, murmură John mai mult pentru sine decât pentru cineva anume. Dacă îmi mai prezice cineva că voi face ceea ce trebuie, am să încep să urlu...
   - A fost condamnat după război la 25 de ani de închisoare, povesti Ursula pe drumul către aeroport. A fost probabil un noroc pentru tata, în acest fel a crescut fără a fi influențat. El era cel mai mic, avea doi frați mai mari care muriseră în ultimele zile ale războiului, ca membri ai Volkssturm.
   - Eu nu înțeleg de ce vă mai ocupați de el.
   - Nici eu. Cumva parcă tata nu mai poate scăpa de el. Uneori cred că vrea să îi dovedească ceva. Că dragostea învinge ura ori cam așa ceva, nu știu bine. Am considerat întotdeauna josnic că trebuia să îl vizităm prin pușcării și spitale, în timp ce el ne pisa cu verdictele lui.
   John privi pe geamul mașinii. Un angajat al aeroportului dădu deoparte grilajul și amabil le permise să treacă pe pistă, unde avionul era pregătit pentru a-i duce la Londra.
   - În ce mă privește, poți să nu îl mai vizitezi niciodată, spuse el.

      McCaine ceruse ca timp de două ore să nu mai fie deranjat de telefoane.
   Rezemat de speteaza fotoliului stătea în fața panoramei centrului Londrei, proaspăt spălat sub soarele de octombrie, în poală cu o mapă cu documente ce conțineau cifre explozive, cu privirea ațintită în gol, gândindu-se cum vor muri oamenii. Ori cel puțin o parte nefolositoare dintre ei.
   Bineînțeles că foametea era o variantă. Moartea prin înfometare era una tăcută, discretă. În fiecare an mureau de foame milioane de oameni, asta se întâmpla de decenii, fără ca opinia publică să reacționeze evident. Oamenii flămânzi erau și prea slabi pentru a putea pune la cale războaie; iată un argument care vorbea în favoarea foametei ca armă.
   Un aspect negativ era că foametea, după cum arătau cifrele, nu era cauzată de lipsa alimentelor, ci de modul de repartizare a lor.
   Oamenii nu flămânzeau pentru că nu exista mâncare, ci pentru că nu aveau bani suficienți pentru a o cumpăra. Va fi necesară o atenție deosebită pentru a destructura logistica internațională și pentru a modifica legăturile comerciale mondiale, fără ca prin asta să se schimbe ceva. Și va fi de două ori mai greu să faci toate astea fără a trezi suspiciuni.
   Un punct negativ major. Ba chiar un criteriu de excludere.
   McCaine examină diagrama cu evoluția populației în ultimii două mii de ani. În această curbă permanent urcătoare, singura coborâre era cea produsă de o molimă, epidemia de ciumă de la mijlocul secolului al XIV-lea, care secerase o treime din populația Europei. Nimic altceva nu lăsase urme, nici măcar cel de-al Doilea Război Mondial.
   Molime. Ciuma bineînțeles că nu mai intra în discuție, ea devenise vindecabilă. Dar SIDA arăta bine, nu? SIDA era provocată de un virus, nu de către o bacterie, și împotriva virușilor arsenalul medicinei este încă destul de ineficient. SIDA ducea opera la bun sfârșit, nefiind molipsitoare, și totuși răspândindu-se necontenit din pricina modului de transmitere prin contact sexual. Iar de la infectare și până la izbucnirea bolii trecea timp destul pentru a putea fi și alții infectați.
   Răsfoia studiul de epidemiologie realizat pe câteva pagini de un cunoscut institut suedez. Citi pentru sine ce era scris acolo: SIDA apare în principal la cei insuficient de inteligenți pentru a se proteja eficient ori prea nestăpâniți pentru a o face. Cu alte cuvinte SIDA ar fi o alegere pozitivă, nu? Gândul ăsta îl fascina. Însoțea totul de acel gust amar al sorții dominante, al voinței divine de care îi plăcea să fie condus.
   SIDA arăta cu adevărat interesant. Era o molimă atât de bună cum nici n-ar fi găsit alta. Unica întrebare era: va acționa destul de rapid?
   În privința asta statisticile erau descurajatoare. Rata de infectare era mică în comparație cu rata nașterilor, și în multe locuri chiar mai mică. Desigur că se aflau abia la începutul cercetărilor, dar erau departe de o modificare importantă a curbei populației.
   Poate că aici se afla punctul în care trebuia intervenit. Firmele farmaceutice implicate puteau fi luate sub control, medicamentele puteau deveni inaccesibil de scumpe, iar cercetările privind vaccinul puteau fi reduse la zero. Motive raționale se pileau găsi oricând: la nevoie se va argumenta cu shareholder ntlue, care în momentul de față devenea tot mai acceptată în malta societate și promitea să devină motivație sacrosanctă pentru orice decizie întreprinzătoare.
   Sună telefonul în ciuda ordinului dat. Ridică receptorul.
   - Da?... Da, înțeleg. Cu prietena lui? Ei, ca să vezi!... Bine, mulțumesc că m-ați înștiințat.
   Chris O’Hanlon era cel mai de încredere informator dintre cei din garda de corp, asta trebuia să i-o recunoască.
   McCaine închise mapa cu documente și o puse la locul ei în dulap. La vremea potrivită se va gândi la un control mai bun asupra alimentelor, semințelor și vaccinurilor, dar nu astăzi. Va fi nevoie de arme pentru a putea apăra ultimele bastioane ale civilizației contra barbarilor năvălitori. Asta necesita restructurarea considerabilă a portofoliilor lui, și încă nu avea cea mai mică idee cum să îl convingă pe John Fontanelli.

39.

      El poseda cu adevărat un castel. Ei nu îi venea să creadă nici când așteptau în fața unei porți din fier forjat precum cele două aripi ale porții ornate cu f-ul roșu-închis al lui Fontanelli să le dea cale liberă.
   Nu fusese destul că zburase cu un mic avion cu reacție ce le aparținuse doar lor și că fuseseră preluați de una dintre acele limuzine lungi, negre, ca din filme, dar exista și acest castel despre care John îi vorbise mereu. Ea luase tot timpul chestiunea asta drept o glumă.
   Cenușiu, semeț, imens, se profila dincolo de colină, o proprietate incredibilă, apărând necuviincioasă cuiva care nu avea decât bani, și nici vorbă de o familie cu generații de stăpâni. Și servitorii înșirați de o parte și de alta, sute, bărbați și femei în tradiționalele uniforme ale meseriei lor - bucătari, cameriste, chelneri, grădinari, meseriași, grăjdari și așa mai departe - și un majordom veritabil în frac, țeapăn, care ieși în față imediat ce șoferul deschise portiera și le ură bun venit în cea mai pretențioasă British English rostită din vârful buzelor.
   Când coborî, sute de priviri se îndreptară spre ea. Numai să nu se împiedice acum, să nu facă vreo mișcare greșită, despre care timp de săptămâni să se șușotească pe la colțuri. John părea să privească totul complet indiferent, nu părea a fi și nici nu încerca să facă pe impozantul; în mijlocul acestei scene pompoase părea un simplu tânăr newyorkez.
   Un castel adevărat! În holul de la intrare avu impresia că pășise într-un muzeu nu demult modernizat; instinctiv se așteptă să dea de un ghișeu de la care să cumpere biletul de mirare. Și peste tot erau servitori care o urmăreau curioși ori poate că era invidie ceea ce vedea ea în unele priviri? Și-ar fi dorit o cămăruță modestă, în care putea să rămână singură, unde să nu o privească nimeni.
   - Cu asta te obișnuiești repede, crede-mă, zise John și o luă de mână. Vino, trebuie să-ți arăt ceva ce nici nu gândești.
   Au urcat scări, au parcurs coridoare, au trecut prin uși, uși și iar uși, și în cele din urmă au ajuns la un portal suficient de înalt ca omul cel mai înalt din toate timpurile să arate ca un pitic în cadrul lui, iar în spatele acestuia era o sală de bal în albastru și auriu, cu splendide draperii pe pereți și imense lustre de cristal fixate în tavan, iar în mijlocul acestei minunății orientale... un uriaș pat aurit cu baldachin! Gemând sub perne de mătase și cuverturi opulente, acoperit cu perdele sclipitoare prinse de coloane de marmură, un coșmar în brocat.
   O vreme Ursula rămase mută.
   - Doar nu crezi, spuse ea în cele din urmă, că eu voi dormi în acest pat monstruos?
   John zâmbi.
   - În acest pat monstruos încă nu a dormit nimeni. Ceea ce vezi este dormitorul pentru vizionat, folosit numai pentru ca fotografii să facă fotografii. Starurile de la Hollywood au așa ceva, povestea arhitectul pentru interioare, și părerea lui a fost că și eu am nevoie de chestia asta.
   Piscina îi plăcu, la fel ca ambele saune, baia de aburi și mica promenadă ce străbătea sera cu plante tropicale. John rămase pe marginea bazinului, bălăbănind picioarele în apă și privind-o cum pe spate, cu ochii închiși, se lăsa în voia undelor care, plecând de la ea, se îndreptau către marginile bazinului. Reflexe luminoase dansau pe nuanțele de albastru ale tavanului și pe stâncile artificiale din care putea izvorî o cascadă mică atunci când se voia acest lucru.
   - Tu înoți în fiecare dimineață câteva lungimi? întrebă ea fornăind când se apropie de el.
   John zâmbi cam încurcat:
   - Mai curând nu prea.
   - Atunci nu meriți un bazin ca ăsta.
   Ea împinse cu picioarele în peretele bazinului, se scufundă, reveni la suprafață și scutură capul. Arăta răpitor.
   - Hei! strigă el. Ai mai văzut vreodată o protecție ca asta împotriva privirilor neavenite?
   Comutatoarele, bine protejate împotriva apei, erau plasate peste tot de-a lungul bazinului. El apăsă unul dintre ele și, ca prin farmec, pereții de sticlă care dădeau către grădină deveniră lăptoși și mați.
   Asta era ultimul răcnet în materie și în același timp extrem de costisitor.
   Ursula urmărise consternată modificarea.
   - Asta ce-a mai fost?
   - Piezo... ceva, am uitat denumirea întreagă. Atâta timp cât este curent, sticla este complet netransparentă, dar lasă să treacă prin ea tot atâta lumină ca înainte.
   - Frumos, dar în ce scop?
   - Ei, da, răspunse prudent John, ca nimeni să nu tragă cu ochiul. Vreau să spun că noi... am putea, de exemplu, să facem baie goi. Dacă vrem. Sau... orice altceva...
   Ea îi aruncă o privire greu de interpretat.
   - Încă nu mă simt atât de ca acasă, zise ea și dispăru sub apă.
   Mult timp. O nălucă multicoloră ce aluneca în adâncul sclipitor..
   - Cred și eu, mormăi John și acționă comutatorul care reda transparența geamurilor.
   Te puteai obișnui cu astea. Cu masa pentru micul dejun aranjată elegant, cu prosopul permanent schimbat lângă dușul totdeauna proaspăt curățat, cu profesionalul masaj de un sfert de oră de dinaintea dușului. Încăperile în care dormeau și locuiau în mod real erau de un deplin bun-gust și de bună calitate, și permanent curate și aranjate parcă de o mână fermecată.

   Deci, aceasta era Londra de dincolo de geamurile întunecate din sticlă antiglonț.
   - De două luni nu am mai fost la birou, spusese John și o rugase să vină cu el pentru a-i cunoaște partenerul și managerul, Malcolm McCaine.
   Ea nu mai fusese la Londra și nici în Marea Britanie. Circulația pe stânga îi dădea o ușoară senzație neplăcută și de aceea ea se concentra asupra imaginii oferite de oraș. Incredibil, chiar existau bărbați care purtau melon și umbrele! Desenele realizate în câteva linii din vechile manuale de engleză le considerase până acum caricaturi.
   Numele de Malcolm McCaine îi era, ca oricărui alt pământean, la fel de cunoscut ca numele președintelui american, lira numele bossului de la Fontanelli Entreprises, cel mai mare concern din istorie.
   Era numele bărbatului cu salariu de o sută de milioane de dolari pe an. Al bărbatului pe care jumătate dintre ziariștii economici ai lumii îl considera cel mai competent manager al planetei, iar cealaltă jumătate îl considera drept un cârpaci ipocrit.
   Dar, dacă l-ar fi întâlnit pe stradă, nu l-ar fi recunoscut. La televizor aproape că nu-l văzuse. Ziarele păreau să aibă în arhive o singură fotografie a acestuia. Van Delft îi relatase că în urmă cu 1 an un ziar economic australian îl declarase manager al anului, dar el nu acceptase o ședință foto și niciun interviu, așa că inițiativa murise.
   Șoferul îi satisfăcuse plăcerea de a trece pe lângă Buckingham Palace, prin Trafalgar Square, și de a parcurge o porțiune de drum pe malul Tamisei, în așa fel încât putuse să arunce o privire asupra lui Big Ben. Aceste legendare construcții existau deci cu adevărat!
   Cu toată călătoria ei, o mai entuziasma încă această descoperire.
   Clădiri vechi și moderne, bănci și societăți de asigurare arhicunoscute și necunoscute. Mașina opri în fața uneia dintre aceste construcții, gărzile de corp prinseră să mișune și să privească în toate părțile de parcă se aflau într-o zonă de război, și abia după ce aceștia dădură semnalul putură și ei să coboare și să intre în grabă în foaierul cu pereți din sticlă. O plăcuță modestă, atât de understated că aproape că o trecuse cu vederea, era inscripționată Fonlanelli Enterprises Headquarters.
   Convoiul se îndreptă către liftul în care atârna un Picasso original, iluminat cu mult efect, și în mod cert la fel de eficace asigurat contra furtului. Urcară și la fiecare metru parcurs aveau impresia că se aflau tot mai aproape de centrul lumii, unicul centru de putere efectiv al sfârșitului de secol XX. Gongul care însoțea deschiderea ușilor se auzi de parcă anunța sosirea la poalele tronului de pe care Dumnezeu-Tatăl guverna întreg mapamondul.
   - Miss Valen, receptă ea o voce gravă și îl recunoscu totuși pe cel care vorbise.
   Era McCaine. Acesta îi strânse mâna, înclină ușor capul și spuse zâmbind:
   - Mă bucur să vă cunosc!
   Și chiar părea că se bucura.
   Îl salută și pe John cu nu mai puțină bucurie.
   - Arătați bine, soarele tropical v-a priit. Și, din ceea ce văd, v-ați găsit și doamna inimii dumneavoastră...
   Ea aproape că se simțea penibil de cât de radios părea John. Ca un elev care primește o laudă de la un profesor pe care el îl divinizează. Ea trecu cu privirea peste mulțimea debordantă de plante dintre spațiile amenajate pentru ședere: orhidee, ferigi și arbuști, o adevărată junglă sub sursele de lumină ce coborau mult sub tavan.
   A fost condusă în sala de conferințe, a cărei atmosferă de putere și măreție aproape că îi opri bătăile inimii, și prin birouri. În timp ce biroul lui John părea neocupat, cel al lui McCaine respira o activitate neobosită. Harta lumii din spatele biroului acestuia, colorată majoritar în roșu-Fontanelli, trăda că de fapt aici se afla adevăratul nucleu al lucrurilor. O fi fost John proprietarul tuturor acestora, dar aici era doar oaspete.
   Apoi au coborât un etaj, la cazinou, un restaurant propriu, mic, dotat luxos, unde au luat împreună prânzul. McCaine, deși voia să fie o companie agreabilă, cu toată energia sa clocotitoare, degaja uneori ceva neplăcut, depresiv. Acesta se interesă de viața ei, de preferințe, asculta interesat răspunsurile ei, dar ea nu putea să scape de impresia că tot ce îi spunea erau lucruri știute demult timp de el.
   - Cât timp ați fost plecat, s-au petrecut multe, îi spuse lui John, dar i se adresă și Ursulei surâzându-i ezitant: Dar nu vreau să o plictisesc acum pe însoțitoarea dumneavoastră.
   John dădu din cap serios:
   - Voi reveni curând la birou. Cred că o voi face chiar mâine.
   - Dar fără stres. Avem totul sub control. Și, dacă eu m-am dezobișnuit de a avea o viață privată, asta nu înseamnă că trebuie să o distrugeți și pe a dumneavoastră.
   Masa a fost plăcută. Perspectiva era de vis. McCaine îi recomandă Ursulei ca mai întâi să facă un tur generos pentru shopping, după care să facă cunoștință cu viața culturală a Londrei.
   - Eu nu mai sunt la curent cu ea, mărturisi el, dar după câte mi se spune este plină de noutăți.
   Ursula promise că va medita asupra sfatului.

   - Un bărbat remarcabil acest McCaine, îi spuse ea lui John pe drumul de întoarcere.
   El dădu afirmativ din cap.
   - S-ar putea spune așa.
   - De fapt el face totul, nu? El conduce afacerile. Cel care decide tot.
   - Da, dar fără semnătura mea nu se face un pas, protestă imediat John.
   Ursula îl privi atentă. Se părea că lui nu îi făcea plăcere să discute pe această temă.
   - Nu o lua ca pe o critică, zise ea. Am întrebat doar pentru că vreau să înțeleg ce face el.
   John o privi aspru.
   - El este manager. Așa cum spune termenul, conduce afacerile. Dar este angajatul meu. Eu sunt cel căruia îi aparține totul.
   - Dar tu semnezi ce îți dă el la semnat, nu? Ori câteodată mai spui: nu, asta o facem altfel?
   - Pot spune asta oricând, desigur. Pur și simplu nu a existat o astfel de situație. Pentru că întâmplător el este bun și nu are idei proaste.
   Ea zgândărise o rană, era evident. O rană despre care John nici nu știuse că o are.
   - Îți poți da tu seama de asta? întrebă ea cu o cruzime ciudată, de care ea însăși nu se crezuse capabilă. Mă refer la faptul că tu nu ai studiat economia și nici...
   - Nici nu am nevoie, o întrerupse John. Am un noroc atât de porcesc încât nu trebuie să fac ori să știu ceva. Cu toate astea mie îmi aparține jumătate de lume. Asta este cel mai dement lucru.
   Ea își reținu involuntar respirația.
   - Asta, spuse ea prudentă, nu sună ca și cum ai fi nemaipomenit de fericit așa.
   - Nici nu sunt.
   El continuă privind fix înainte:
   - Acum 3 ani, livram încă pizza. Ai nevoie de timp să te regăsești în această situație. Nu se face de azi pe mâine.
   Făcu un gest vag și adăugă:
   - Este clar, McCaine a studiat toate astea, știe să facă totul, are planul principal și așa mai departe. Unica mea decizie a fost de a-l lăsa să lucreze.
   Ea îi puse mâna pe braț:
   - Este OK.
   El o privi.
   - Dar curând va fi altfel, explică el. În viitor mă voi ocupa de toate detaliile.

   Era din nou ca mai înainte, ba chiar mai bine. Te simțeai mai bine după o noapte minunată, știind că lăsai acasă o femeie minunată.
   John îi saluta pe toți cei întâlniți, cu un zâmbet strălucitor și, în vreme ce liftul urca, îi revenea senzația celui mai mult de pe fiecare suprafață. Dar cu metodele tradiționale sigur de victorie. Intră în biroul lui McCaine și strigă:
   - Ei? Avem un plan?
   McCaine, care tocmai se pregătea să dea un telefon, puse deoparte receptorul și îl privi încruntat.
   - Un plan? Totdeauna am avut un plan.
   John dădu din cap.
   - Nu, eu mă refer la profesorul Collins. Până acum trebuia să termine evaluările lui, nu?
   - Oh, asta era... Da, vinerea trecută am fost la el. Este gata cu prima fază. Am discutat rezultatele până în miez de noapte.
   - Și?
   McCaine umblă prin teancul de documente de pe birou, fără senzația că ar căuta ceva anume.
  - Este o chestie mai ciudată cu computerele astea. Desigur că ele nu elaborează idei. Dar când sunt puse să calculeze toate combinațiile posibile valorilor inițiale o fac complet imparțial, fără nicio prejudecată. Ele nu gândesc Ah, oricum asta nu merge! - ele înghit cifrele și scuipă rezultatul. Și uneori în acest mod găsesc ceva ce depășește orice așteptare și îți induc o idee la care nu ai fi ajuns altfel niciodată.
   Ridică privirea și îl examină pe John părând că își caută cuvintele.
   - Vă mai amintiți de primele zile aici, la Londra? După cum v-am spus, într-o zi silozurile cu grâne ale americanilor vor reprezenta o forță mai mare decât portavioanele din US Navy. Tocmai ăsta este punctul de plecare.
   - Silozurile ori portavioanele?
   - Ambele. În principiu, este foarte simplu. Populația este în creștere, suprafețele exploatabile agricol se restrâng. Care este consecința logică? Întreaga lume este constrânsă să recolteze nu se poate scoate mai mult. Deci, ce rămâne?
   John încrucișă brațele pe piept.
   - Eu aș zice că foametea.
   - Asta sau tehnica genetică.
   - Genetică?
   John clipi stupefiat.
   - Totdeauna ați spus că pentru noi asta ar fi un domeniu neinteresant.
   - După ultima vineri nu mai este neinteresant. Ba chiar de vinerea trecută este cel mai interesant domeniu.
   McCaine zâmbi malițios și continuă:
   - Pe cale genetică vor putea fi produse sorturi de plante care sunt substanțial mai rentabile și mai rezistente la boli, la dăunători și la alte influențe negative ale mediului asupra culturilor.
   Ridică degetul arătător precum un profesor și adăugă:
   - Codul genetic ar putea fi patentat. Ceea ce ar însemna că nimeni în afară de noi nu poate produce aceste plante. Și nimeni nu va putea renunța pe durată mare de timp la semințele noastre, pentru că problema productivității îl obligă. Nu sună asta ca o poziție favorabilă nouă?
   John dădu din cap.
   - Favorabil nu este expresia potrivită.
   - Se poate și mai bine. Piața semințelor este dominată astăzi de câțiva, puțini, producători...
   - ...Pe care noi îi vom cumpăra, i-o luă înainte John și zâmbi răutăcios.
   - Bineînțeles. Dar interesant este că deja stadiul actual al cultivării produce sorturi, așa zișii hibrizi, încrucișări sterile de soiuri înrudite. Mai simplu spus, afacerea decurge astfel: cumpărați semințe din care cresc grâne ori legume minunate, dar care nu fac semințe sau, dacă le fac, acestea nu sunt capabile de germinare.
   - Deci, nu poți deveni independent, ci trebuie pentru fiecare recoltă să cumperi semințe noi, constată mirat John.
   - O proprietate ce poate fi implantată natural și semințelor produse genetic, și asta înseamnă că, dacă o facem corect, avem controlul absolut.
   John se prăbuși într-unul dintre fotolii, ridică brațele deasupra capului și îl privi impresionat pe McCaine.
   - Este genial. Statele vor trebui să facă ce vrem noi, pentru că se vor teme că altfel nu le mai livrăm semințe.
   - Deși bineînțeles că noi nu vom amenința niciodată cu asta.
   - Bineînțeles. Când începem?
   - Eu deja am început. Din păcate, valorile de bursă ale acestor firme de genetică sunt exorbitante. Nu vom putea evita unele participării. Din nou trebuie să ne pregătim sufletește pentru a ne face sânge rău. Asta înseamnă că trebuie să avem grijă cu media, pentru a putea minimaliza reacțiile.
   - Sânge rău? Cine poate avea ceva împotrivă ca noi să dezvoltăm semințe mai bune?
   - Inginerii geneticieni sunt rari și în prezent mulți lucrează în cercetarea medicală. Va trebui să torpilăm câteva proiecte de cercetare, pentru a aduna oameni potriviți.
   McCaine se scărpină la nas și adăugă:
   - Mă gândesc în primul rând la cercetarea în domeniul SIDA.

   Ursula îl examină din priviri pe John peste masa aranjată somptuos. El se întorsese foarte binedispus de la Londra, menționase ceva despre un plan genial care să avanseze realizarea profeției, iar euforia lui era asemenea celei a unui drogat.
   - Ție chiar îți place să locuiești aici? îl întrebă ea când discuția deveni mai destinsă și când în salon nu se afla nici im chelner.
   El se lupta cu desertul.
   - Cum așa? Un castel este totuși grozav! Ca în basme.
   - Ca în basme, exact. L-am văzut astăzi.
   - Ți-a fost de-ajuns o zi pentru asta? Sunt foarte dezamăgit.
   Ea oftă.
   - Tu l-ai văzut vreodată? Ai fost prin toate camerele?
   - Dacă am fost în toate camerele?
   Ridică privirea și dădu din umeri, apoi zise:
   - Nu am idee.
   - John, am găsit coridoare la care praful era așternut pe fiecare clanță. Există o mulțime de camere în care nu se află absolut nimic, sunt complet goale.
   El nu înțelegea.
   - Praf pe clanțele ușilor? zise el și se încruntă. Ce spui? Pentru ce plătesc eu toți acești oameni?
   - Îi plătești ca ei să administreze un castel mult prea mare pentru tine, spuse posomorâtă Ursula.
   John linse lingurița cu grijă.
   - Știi unde mi-a plăcut mie mult? În casa mea din Porteceto. Trebuie să ți-o arăt. Este cu adevărat frumoasă. În sudul Italiei. Și nu este prea mare. Este exact cât trebuie.
   - Și de ce nu locuiești acolo, dacă ți-a plăcut atât de mult?
   Se uită prostește la ea.
   - Pentru că centrala mea se află aici, la Londra. Și pentru că, dacă examinăm lucrurile mai profund, casa din Porteceto nu este la nivelul meu.
   - Nu este la nivelul tău. Înțeleg. Și cine hotărăște ce este și i r nu este la nivelul tău?
   John ridică paharul și examină cu privirea vinul galben-auriu din el.
   - Vezi, eu sunt cel mai bogat om din lume. Lucrul ăsta trebuie să se vadă. Este important din punct de vedere psihologic să impresionez lumea.
   - Cum așa, este important? Că tu ești cel mai bogat om din lume știe orice școlar, asta nu mai trebuie să o demonstrezi nimănui. Și, abstracție făcând de asta, cine te vede aici? Cea mai apropiată stradă este la 3 kilometri de-aici.
   El o privi răbdător.
   - Prim-ministrul, de exemplu, a fost aici o dată. Nu Blair, cel dinaintea lui, Major. El a fost impresionat, crede-mă. Și acest lucru a fost important.
   Oftă, apoi adăugă:
   - Totul face parte din planul lui McCaine. Și eu a trebuit să mă obișnuiesc cu asta. Eh, eu sunt fiul unui cizmar din Jersey; tu crezi că am crescut cu linguri din aur?
   Ea râse din nou de fața lui hazlie. Se gândi că poate privea ea totul cu prea multă îndârjire. Se gândi la propria copilărie, la cât de des în discuțiile purtate la masă venise vorba despre ce ar mai fi fost necesar și cine trebuia să îl procure. Lipsurile erau omniprezente, iar improvizația era o necesitate permanentă. După căderea zidului Berlinului, ei îi mergea mai bine, dar ar fi fost exagerat să afirme că peste noapte toate îi prisoseau.
 
   Își permiteau să coboare la cazinou doar când îi conduceau pe oaspeți. În rest reveneau la obișnuințele lor și la prânz luau o gustare frugală în sala de conferințe.
   - Vă este clar că în realitate banii nu se înmulțesc? întrebă John la una dintre aceste ocazii.
   McCaine îl privi mestecând.
   - De ce credeți asta?
   - Se tot spune să îți depui banii la bancă pentru că aduc dobânzi. Dar, dacă eu depun bani, dobânzile pe care le iau provin de la alți oameni. Care trebuie să muncească pentru asta.
   În cuvinte obișnuite John zugrăvi cunoștințele dobândite în Panglawan, dar fără a intra în amănunte și fără a descrie șocul avut la acele descoperiri - era pur și simplu prea penibil că nu înțelesese aceste legături mai înainte. Era ca și cum tot timpul crezuse în Moș Crăciun și abia acum descoperea că în realitate cadourile îi erau aduse de părinți.
   - Corect, confirmă McCaine. A investi bani înseamnă a închiria bani. Și cel care îi închiriază trebuie să se gândească la cum va reuși să facă rost de banii de chirie.
   - Și de ce noi le tot povestim asta oamenilor? M-am uitat pe prospectele băncii noastre - exact aceeași absurditate: lăsați-vă banii să lucreze pentru dumneavoastră.
   - Le spunem asta, deoarece oamenilor le place să creadă în povești. Și, atâta vreme cât ei cred în povești, nu se interesează de realitate, este foarte simplu. În realitate, banul nu este altceva decât un instrument ajutător pentru a reglementa două lucruri: mai întâi cine și ce trebuie să facă, și în al doilea rând cine primește ceva. Atunci când doi oameni interacționează este vorba în principiu de faptul că unul îl determină pe altul să facă ce vrea primul. Și ceea ce se vrea de la altul este de cele mai multe ori primitiv gândit: Dă-mi! Dă-mi partea ta din pradă! Dă-mi sex! Dă-mi ce-ai acolo! Așa suntem făcuți noi, oamenii, și pentru că banii sunt născocirea noastră, ei ne reflectă natura noastră, ce altceva?
   McCaine făcu un gest a lehamite cu furculița.
   - Dar asta sună categoric non-sexy, trebuie să acceptați asta. Nimeni nu vrea să știe asta. Credeți-mă, oamenii preferă poveștile!

   Treptat, Ursula învăță să recunoască fiecare din mulții angajați casnici.
   Chelnerul care se ocupa de masa pentru micul dejun se numea Lance, avea pielea palidă, de o nuanță bolnăvicioasă, unghiile îi erau roase și vorbea puțin, mai curând deloc. Francesca era una dintre cameriste din aripa unde stăteau ei, o femeie tânără, care nu îndrăznea să privească în ochi pe nimeni, permanent tristă, dar își îndeplinea sarcinile chiar cu dăruire. Șoferul cu mâini păroase care o ducea la cumpărături în oraș oricând voia ea, se numea Innis. În timpul deplasării era recomandabil fie să discuți cu el, fie să ridici geamul despărțitor, căci, dacă nu avea gura ocupată cu altceva, obișnuia să fluiere melodii pe care le pocea de nu le mai recunoșteai.
   John îi dăduse un card de credit de aur, eliberat pe numele ei, a cărui limită în condiții normale era suficientă pentru o viață, nicidecum pentru o lună, dar Ursula îl folosea cu mare prudență.
   Cea mai mare parte a timpului și-o petrecea colindând, observându-i pe oameni, privea la ceea ce ar fi putut cumpăra și încerca să uite de prezența celor doi bărbați cu umeri lați care o urmau pas cu pas, bineînțeles la o distanță decentă. O dată un bețiv s-a apropiat de ea cu un comportament insultător, adresându-i-se într-un dialect pe care Ursula nu l-a înțeles - în orice caz a înțeles doar că ar fi vrut bani, atunci ca din neant au apărut cei doi în stânga și în dreapta individului și l-au... îndepărtat rapid, eficient și fără a atrage atenția.
   După acest incident a devenit atât de îngândurată, încât nu s-a mai putut concentra asupra parfumurilor, hainelor și bijuteriilor oferite și a solicitat să fie imediat dusă acasă.
   Într-una dintre aceste plimbări în oraș a scotocit cele mai importante librării și în cele din urmă a găsit un mare volum ilustrat despre Evul Mediu, care conținea și o reproducere bună a portretului lui Jakob Fugger cel Bogat, executat de Albrecht Durer.
   A cumpărat volumul, a decupat ilustrația ce reprezenta un bărbat serios, îmbrăcat în negru, fără bijuterii, cu o privire severă, a pus să fie înrămată într-un atelier specializat și a atârnat-o pe perete, în dormitor, într-un loc unde nu putea fi trecută cu vederea.
   - Deschizi o galerie cu strămoșii? se miră seara John.
   Ursula clătină din cap:
   - Asta ca aducere-aminte.
   - Aducere-aminte? De cine? De Jakob Fugger?
   - De faptul că toată viața lui a tras sforile. De faptul că nu, i făcut altceva decât să îi pună pe alții să acționeze în sensul voit de el.
   John rămase cu ochii pe ea. Când înțelese, în privirea lui se citea supărarea.
   - Ai un mod original de a distruge o seară frumoasă, murmură el și se retrase.

   John se îngropă în documentele de la contabilitate, le studie amănunțit, făcu calcule și nu se dădu înapoi să-i cheme la el pe referenții de specialitate spre a-i da socoteală în chestiunile neclare.
   Când era singur, cuteza să scoată cărți de economie pe care le ținea sub cheie în biroul lui și abia când nici acestea nu îl mai ajutau, se ducea dincolo, la McCaine.
   Pentru prima dată intră acolo întrebând:
   - De când posedăm cote părți în firmele de armament?
   - Poftim?
   McCaine ridică prost dispus privirea.
   - Ah, da. Nu sunt importante. Bani depozitați.
   John flutură estimările:
   - Sunt miliarde. La un producător de muniție pentru mitraliere, proiectile antitanc și explozibili de toate categoriile.
   - Avem cunoștință despre o mare viitoare comandă din spațiul arab. Diferența dintre prețul minim de cumpărare și prețul maxim de vânzare o luăm noi.
   McCaine ridică mâinile ca pentru a se preda.
   - Totul trece printr-un om de paie, care îi va transfera ulterior în valori de tehnică genetică. Trebuie să acționăm precaut, altfel ridicăm inutil cursul.
   John clipi aiurit.
   - Ah, așa... zise el și, când McCaine dădu să revină la documentele lui, se retrase mulțumind scurt.
   Dar în ziua următoare apăru iarăși o problemă care pentru el reprezenta o asemenea enigmă, încât fu nevoit să meargă din nou la McCaine.
   - Aveți un moment liber? întrebă el politicos.
   McCaine se afla în fața computerului său și urmărea șirurile nesfârșite de cifre. O preocupare de care era evident că se putea rupe doar cu mare greutate.
   - Ați descoperit iarăși ceva? întrebă el scurt, cu gândul în altă parte.
   - Da, așa s-ar putea spune. John coborî privirea spre foaia de
hârtie pe care o ținea în mână.
   - Conform acestui deviz am plătit doar în ultimul an unei firme cu denumirea Callum Consulting peste 300 de milioane de lire sterline ca onorarii pentru consultanță
    John ridică privirea nevenindu-i a crede:
   - Pentru Dumnezeu, ce firmă este asta?
   - Este o firmă de consultanță, răspunse nemulțumit McCaine. Asta rezultă și din denumirea ei.
   - De consultanță? repetă John ca un ecou. La ce ne trebuie o firmă de consultanță? Și, în plus, la aceste onorarii... aproape un miliard de dolari?
   McCaine scoase un oftat exploziv, roti scaunul pentru a se îndepărta din fața monitorului și se ridică în picioare. A fost o mișcare bruscă, într-un fel amenințătoare, ca a unui boxer care începe prima rundă a meciului ridicându-se de la colțul lui.
   - Acești oameni au lucrat pentru noi. Pretutindeni în lume. Sunt oameni cu înaltă calificare, sunt cei mai buni pe care îi poți primi pe bani și vorbe bune. Exact oamenii de care am nevoie pentru ceea ce intenționăm să facem. Pentru că nu pot lace totul de unul singur, înțelegeți?
   - Da, dar vă rog, Malcolm... un miliard de dolari onorarii! Este o nebunie!
   McCaine ridică scurt din umeri, cu același aspect de boxer prost dispus.
   - John, zise el încet, cu maxilarul inferior împins în față, cred că a sosit momentul să clarific ceva. Ziua mea are 24 de ore și în același moment nu pot fi în două locuri. Lucrez ziua și noaptea, în treacăt fie spus, în timp ce dumneavoastră faceți croaziere prin mările sudului, vă culcați cu cea mai frumoasă femeie din lume și, împreună cu bodyguarzii, vă jucați de-a hoții și vardiștii. Ceea ce v-aș ruga insistent să nu se mai repete. Nu aveți idee în ce pericol v-ați băgat dumneavoastră înșivă și întregul nostru proiect. Totul era în ordine - eu îl rugasem, era în interesul cauzei noastre și, abstracție făcând le asta, sunteți moștenitorul, ceea ce vă conferă prerogative pe care nu vreau să vi le contest. Dar, continuă el pe un ton dur ca o lovitură de topor, numai și numai din croaziere și orgii sexuale nu se construiește puterea mondială pe care noi o clădim aici. Cineva trebuie să și muncească, cineva care poate să o facă. Oamenii de la Callum Consulting pot. Ei sunt ochii și urechile mele, mâinile și gura mea peste tot în lume. Ei fac ceea ce trebuie făcut și muncesc din greu, așa cum trebuie să o facă. Da, îi plătim cu mulți bani, dar își merită fiecare penny din plin.
   John mai că găurea cu privirea hârtia din mâna lui și avea senzația că avea urechile roșii ca morcovii. Pulsul i-o luase razna.
   Nu mai fusese mustrat așa de când părăsise școala.
   - Bine, bine, bâigui el, a fost doar o întrebare pusă ca să înțeleg...
   Se opri și ridică privirea:
   - Dacă ei sunt atât de buni, nu ar fi mai util să-i cumpărăm pur și simplu?
   Umerii lui McCaine coborâră, iar pe chip îi apăru un zâmbet îngăduitor:
   - Unele firme nu pot fi cumpărate, John. Nici măcar de către noi.
   - Zău? se miră John.
   - În afară de asta, desigur că eu am folosit timpul în care dumneavoastră și miss de Beers ați atras împreună atenția. Ceea ce vedeți aici este numai o valoare maximă de la bursă. Nu ar merita să cumpărăm firma. Nu cumperi o vacă dacă ai nevoie de un pahar cu lapte.
   - Hm... făcu John indecis. Mda... a fost doar o întrebare.
   - Întrebați. Dar numai dacă puteți suporta răspunsurile.
   La asta John nu mai știu ce să spună, așa că dădu doar din cap și plecă. Aproape de ușă se întoarse și zise:
   - Și, că veni vorba, nu m-am culcat cu Patricia de Beers.
.......................................................