..........................................
SFÂRȘIT
7.
- Bună, iubire.
- Bună, Matthew. Vreau să-mi faci o favoare.
- Bună, iubire.
- Orice.
- Nu e tocmai legal, precizez eu în șoaptă, trecând pe lângă niște străini pe trotuar.
- Ooo, parcă aș vorbi cu unul dintre clienții mei.
Vorbește pe un ton hotărât, dar în același timp relaxat, un lucru care numai lui Matthew îi reușește.
- Dar rămâne valabil ce-am spus mai devreme: orice.
- O să-ți trimit un mesaj cu o listă de nume. Am nevoie să obții câte o mostră de ADN de la fiecare dintre ei. Păr, salivă, piele... Nu mă interesează cum faci rost de ele, atâta timp cât reușești, îi explic eu, apropiindu-mă de intrarea în firmă.
- Să obțin mostre de ADN de la bărbați. Specialitatea mea, chicotește Matthew.
- Apoi trimite-le pe toate la laboratorul nostru și cere să fie comparate cu mostra de ADN găsită în Kelly. Am anunțat deja că asiști la proces, așa că n-ar trebui să întâmpini probleme.
Lipesc telefonul de ureche și șoptesc:
- Fă să pară legal, ca o procedură de rutină. Ai grijă să fii discret și să te miști repede.
- Sarah, știi doar că probele astea n-o să fie admise în instanță, mă avertizează el, de data asta pe un ton serios.
- O să le fac să fie.
- Pe bune acum, ce e în capul tău?
Iarăși îmi pune judecata la îndoială. Doamne sfinte! Ar fi trebuit s-o rog pe Anne să se ocupe, dar nu pot să am încredere în ea și nici în Matthew nu sunt sigură că pot să am încredere.
- Vreau doar să știu, insist eu.
- Dar nu așa se face, zice el pe un ton rugător.
- La naiba, Matthew! Mă ajuți sau nu?
- Firește că te ajut. Sper însă că știi ce faci.
- Știu. Pe curând.
Închei convorbirea chiar când ajung în fața clădirii de birouri Williamson&Morgan.
56.
ADAM MORGAN
Mi-a fost mult mai ușor să mă întorc noaptea în parcare.
Am stat o vreme retras, ca să mă asigur că agitația de mai devreme s-a stins. Camionagii au plecat fără să cheme poliția. Probabil că aveau motive temeinice să nu implice autoritățile pentru un amărât de furt în care paguba nu depășea 40 de dolari.
Am reușit să fac un duș și să găsesc niște resturi de mâncare în coșul de gunoi - scârbos, știu, dar blugii camionagiului n-au venit dotați cu un portofel magic plin de bani în buzunarul din spate. Pe urmă am traversat la benzinărie.
Vânzătorul își ridică o clipă privirea din smartphone, doar cât să mă salute cu o mișcare din cap, după care se întoarse la jocul lui prostesc de pe telefon.
Mă îndrept spre toalete, sperând să găsesc un telefon public, dar știu că sunt foarte rare în vremurile astea. Într-adevăr nu găsesc niciunul.
Mă întorc și mă duc la stativul cu fluturași, felicitări, calendare cu caricaturi și, mai ales, hărți rutiere. Iau una și reușesc să-mi dau seama unde sunt. Încerc să-mi aduc aminte unde locuiește Rebecca. Folosesc casa de vacanță ca reper și încerc să văd care ar fi drumul de urmat. În sfârșit, am noroc: e la mai puțin de 5 kilometri de aici, nu departe de autostradă.
Ascund harta în betelia pantalonilor și-mi trag cămașa peste ea. Nu vreau să fur de la tipul ăsta, dar chiar n-am de ales. La urma urmei cine mai are nevoie de hărți rutiere în afară de pușcăriașii evadați fără telefon și, poate, oamenii în vârstă?
Îmi spun că ar fi înțelept să-i dau un telefon Rebeccăi, s-o anunț că vin. Cine știe, poate că vine și mă ia cu mașina, scăpându-mă de mers pe jos.
Mă duc la vânzător.
- Pot să vă ajut cu ceva? întreabă el, fără să-și ridice privirea.
- Da. Mi-am pierdut mobilul și am mare nevoie să dau un telefon. Poți să mi-l împrumuți pe al tău o clipă?
- Cinci dolari, răspunde vânzătorul, cu ochii în smartphone.
- Ce?
- Cinci dolari. Dacă vrei să folosești telefonul meu, te costă cinci dolari.
- Dar n-am bani la mine.
- Atunci nu-ți dau telefonul, răspunde el repede, după care își ridică în sfârșit privirea: Dacă n-ai nici bani, nici telefon, ce cauți aici?
- M-am rătăcit și speram să găsesc un telefon public aici.
Vânzătorului i se întinde un zâmbet pe față și izbucnește în râs.
- Un telefon public?! De unde-ai aterizat? Din 1997?
Rămân în fața lui, fără reacție, neștiind ce să mai încerc, dar când se oprește din râs, își deschide telefonul și mi-l întinde ca să sun.
- De mult n-am mai râs cu lacrimi. Nu te îndinde la vorbă și nu te duce prea departe, zice el, șergându-se la ochi.
- Mersi.
Mă întorc cu spatele la el și încerc să-mi amintesc numărul de telefon al Rebeccăi. După câteva clipe, reușesc. Îl introduc și sună. După 4 apeluri, intră căsuța vocală. Vestea bună e că vocea este a Rebeccăi, deci mi-am amintit bine numărul. Nu-i las niciun mesaj. O sun din nou. Niciun răspuns.
Tastez alt număr, aruncând o privire peste umăr în timp ce telefonul sună. Vânzătorul e cu nasul într-o revistă.
- Alo?
Lipesc bine telefonul de ureche.
- Daniel. Sunt Adam.
- Adam, dragul meu! Licitația merge bine. Se termină săptămâna viitoare și am primit multe oferte frumoase. Dar stai așa, auzisem că ești din nou la închisoare, că ai încălcat condițiile cauțiunii sau așa ceva. Cartea asta o să fie savuroasă!
- Am evadat.
- O, fir-ar! N-ar trebui să vorbim.
- Am nevoie de ajutorul tău.
- Adam, nu pot să te ajut. Aș fi complice. Dar fă-ți niște însemnări pentru carte, spune el și închide brusc.
La naiba! Mai formez un număr și mi se răspunde la primul țârâit.
- Mamă, am evadat!
- O, Doamne! Unde ești? mă întreabă ea cu panică în glas.
- Nu contează. Ne vedem în seara asta la hotelul tău. Am nevoie de bani.
- Desigur, dragul meu. Oricum n-aveai ce căuta la închisoare.
- Să nu-i spui lui Sarah.
- N-am de gând să vorbesc cu Sarah, ba parcă i-aș mai trage o palmă.
- „Mai”? Cum adică „mai”? Mamă, doar n-ai făcut așa ceva!
- Hei, ce-ți ia atâta, amice? întreabă vânzătorul din spatele meu.
- Nu mai pot să vorbesc.
Închei convorbirea, șterg istoricul apelurilor și închid ecranul, dându-i telefonul înapoi vânzătorului.
- Scuze, mulțumesc pentru ajutor.
- Nu răspunde fata, domnule Telefon Public? zice el zâmbind.
- Cam așa ceva.
Ies în noapte și mă hotărăsc să pornesc la drum, având grijă să nu mă depărtez prea tare de autostradă, ca să o am drept reper.
Câteva ore mai târziu, ajung în ceea ce pare a fi cartierul Rebeccăi. Fără telefon, nu pot s-o sun să-i cer adresa. O să mă uit după mașina ei, sperând că nu o ține în garaj.
Se pare că norocul îmi surâde în sfârșit.
Zăresc Chevroletul Rebeccăi în dreptul unei case lungi, fără etaj. Se pare că poliția i-a înapoiat mașina destul de repede după ce, practic, i-am furat-o eu. Sper că nu mă înșel și că n-am început să am halucinații. Mă duc repede la intrare și bat la ușă cu putere, dorindu-mi din toată inima să-mi deschidă înainte să mă vadă vreun vecin.
Probabil că am apărut deja la știri, dar, după cum îl cunosc pe șeriful Stevens, o să încerce să țină totul departe de atenția publică până mă găsește. Candidează pentru un nou mandat și sigur n-are vrea ca oamenii din zonă să creadă că i-a scăpat un criminal chiar de sub nas și că l-a lăsat să umble liber prin curțile lor.
Au trecut mai bine de 24 de ore de când am evadat. Sunt sigur că turbează de furie. Sunt sigur că mă caută și că n-am mult timp la dispoziție.
Rebecca deschide ușa, iritată. Nu mi-am dat seama că bat de aproape 1 minut. E înfășurată într-un prosop și are părul ud. Rămâne șocată când mă vede, face ochii mari.
- Ce naiba cauți aici?
Se uită în jur și mă trage în casă.
- Am nevoie de ajutorul tău.
Rebecca închide ușa și o încuie, aruncând încă o privire pe geam. E mai speriată decât mine.
- N-ar trebui să fii aici.
- N-ar trebui să fii aici.
Mă împinge de la ușă și se duce în bucătărie. Se sprijină de bufet, strângându-și mai bine prosopul în jurul corpului.
- Știu. Dar ești ultima mea speranță, o rog eu.
- Ai mai spus cuiva despre mine?
- Nu... De fapt, da.
Își freacă brațul. Se foiește. Se înroșește la față.
- Ce naiba, Adam?
- Scuze, am intrat în panică.
- Cui i-ai zis?
- Lui Scott, soțul lui Kelly, spun eu, plecându-mi capul.
- Când?
- Ieri.
Rebecca își trece mâna prin păr.
- Cineva mă urmărește și se ține după mine, spune ea, începând să se plimbe fără țintă prin cameră.
- De unde știi?
- A fost la mine în casă. De ieri, tot primesc telefoane dubioase.
- O să te ajut eu, îi spun, încercând s-o îmbrățișez.
Ea mă respinge și mă împinge. Pe obraji încep să i se prelingă lacrimi.
- Tu nu poți să te ajuți nici pe tine! strigă ea.
- O să rezolv.
- N-ar fi trebuit să mă bag în asta. Trebuie să plec. Trebuie să dispar.
- E în regulă.
O apuc de încheieturi. Ea încearcă să se elibereze. Nu-i dau drumul. O trag spre mine și o strâng în brațe. Nu mi se mai împotrivește.
- O să mergem împreună la poliție. O să le spunem tot ce-ai descoperit. N-o să las pe nimeni să-ți facă rău.
Mă uit în ochii ei, încercând s-o liniștesc. Mă aplec și o sărut. E un sărut de alinare, cel puțin așa cred și sper că așa îl interpretează și ea. O sărut din nou și din nou, până se oprește din plâns.
Mi se pare că asta a ajutat-o, pentru că acum s-a calmat, dar deodată, chipul îi e cuprins de furie.
Mă îmbrâncește cu putere. Îmi pierd echilibrul și e cât pe ce să cad pe podea.
- Pleacă! Trebuie să pleci!
- Te rog, Rebecca. Lasă-mă să te ajut.
- Nu poți să mă ajuți. Ieși naibii din casa mea!
Ridic mâinile și fac câțiva pași în spate. Nu citesc furie pe chipul ei, ci frică. E speriată, dar nu știu dacă îi e frică de mine sau de altcineva. Are dreptate. Nu pot s-o ajut. Nu pot să mă ajut nici măcar pe mine însumi.
Înainte să ajung la ușă, văd pe geam lumini intermitente, roșii și albastre.
- Ai sunat la poliție?!
- Îmi pare rău. Nu știam că ești tu, spune ea în lacrimi.
- Dar cine ai crezut că....
Cineva bate cu putere la ușă, întrerupându-mă.
- Poliția! Toată lumea să iasă din casă cu mâinile sus!
Deschid încetișor ușa, cu o mână sus și cu cealaltă pe clanță. Nu apuc să deschid ușa de tot și să ridic și cealaltă mână, că imediat mă înșfacă cineva de gulerul cămășii și mă trânteșe la pământ, în fața casei. Simt un genunchi proptit în șale și două mâini mare mă prind de încheieturi și-mi pun cătușe.
Când sunt ridicat în picioare și târât spre mașina poliției, zăresc cu coada ochiului o siluetă în tufișurile din spatele casei. Îmi mut privirea înainte să-mi dau seama ce-am văzut și când mă uit din nou, nu mai e acolo. Probabil am halucinații.
Mă predau fără să mă împotrivesc și mă așez pe bancheta din spate, gata de drumul înapoi spre secție. Mă uit drept în față, mintea mi se încețoșează, luminile se rotesc și încep să-mi pierd cunoștința.
57.
SARAH MORGAN
Dacă Matthew dă greș, s-a zis cu mine.
Ieri seară am primit de la el un mesaj în care scria „Gata”. N-am cerut detalii. Ce l-am rugat eu să facă nu e legal, așa că nu e bine să las mesaje care să mă incrimineze.
Stau pe canapeaua din biroul meu și privesc pe geam orașul - un lucru pe care niciodată n-am timp să-l fac. Dar acum am timp.
Bate cineva la ușă și, înainte să-l poftesc să intre, ușa se deschide și în birou intră Bob. Duce în brațe niște dosare și trebuie să le mute dintr-o mână într-alta ca să închidă ușa în urma lui.
Scot un geamăt de iritare.
- Spune-mi că mai e puțin și se termină odată, zice el și se așază neinvitat lângă mine, dar sunt prea obosită ca să mă cert cu el.
- Așa se pare. Procesul începe luni. L-am pus pe Matthew să lucreze la ceva care o să fie de ajutor.
Dă din cap și lasă dosarele pe măsuța de cafea.
- M-am gândit că ar trebui să-ți spun că șeriful nu mai are suspiciuni asupra mea.
- Presupun că-i o veste bună.
Mă uit scurt la el, apoi îmi întorc privirea spre fereastră.
- Eram în Wisconsin. Mi-a verificat zborurile și am peste 20 de martori care să confirme că eram acolo.
- Nu-i nevoie să mă convingi, Bob.
- M-am gândit că poate vrei să știi... pentru caz.
Rămânem amângoi tăcuți câteva clipe.
- Și Anne? îl întreb eu.
Știu că Bob e mai familiarizat cu cazul decât ar trebui să fie. Nu vrea să strice imaginea firmei și încă e supărat din cauza lui Adam, care l-a pus într-o lumină proastă.
- Pare să nu mai fie nici ea pe lista suspecților.
- Pare?
- Da.
Nu insist. Anne n-avea cum să comită crima. N-ar fi capabilă de așa ceva. E blândă și docilă. N-a putut nici măcar să-mi spună că Adam mă înșală. Darămite să comită o crimă?
- Poliția mi-a verificat conturile bancare ca să se asigure că nu am plătit pe cineva s-o omoare pe Kelly.
Aprob din cap.
- Și conturile au fost în regulă.
- OK. De ce-mi spui lucrurile astea, Bob?
- Vreau doar să fiu sigur că suntem pe aceeași lungime de undă. La urma urmei, facem parte din aceeași echipă, Sarah. Știai asta, nu?
Trăsăturile de pe chip i se mai îmblânzesc. La birou nu e niciodată așa. Întotdeauna are un chip aspru. Acuzator. Întotdeauna pare furios sau nemulțumit.
- Da, știu, Bob.
- Am vorbit cu Kent despre incident. Știe că nu ești de vină pentru ce s-a întâmplat la birou cu Adam.
- Mulțumesc. Nu era nevoie.
Bob mă privește cu blândețe. Se ridică și se apleacă spre mine, punându-și mâna peste mâna mea. Mă bate ușor pe dosul palmei.
Îmi vine să-mi retrag mâna, pentru că e un gest ciudat, dar mă și consolează.
- Nu mai durează mult, spune el și dă să iasă din birou.
- Bob, îl strig eu, făcându-l să se oprească din drum.
- Da?
- Îmi cer scuze.
- Pentru ce?
- Pentru interogatoriul șerifului de ieri seară. N-am știut c-o să meargă în direcția aia și a fost cu totul deplasat.
Îmi sună telefonul, făcându-mă să tresar și întrerupându-ne conversația.
- Nu-i nimic, zice el. Ar trebui să răspunzi.
Se întoarce cu spatele și iese din birou.
Ridic telefonul de pe măsuța de cafea.
- Șeriful Stevens la telefon. Clientul tău a evadat ieri din secția de poliție. Credem că l-am prins. Avem nevoie să vii la secție, spune șeriful și încheie brusc convorbirea.
- Nenorocitul!
Azvârl telefonul și arunc o cană de cafea în perete, făcând-o să se spargă într-un milion de cioburi.
58.
ADAM MORGAN
La secție, în fața mea se desfășoară o scenă familiară, cu țipete și acuze.
Plouă peste mine cu saliva șerifilor și a adjuncților - atât de mulți, că le-am pierdut șirul - toți dându-mi ordine. Ar fi o minciună dacă al spune că s-au purtat frumos cu mine, dar presupun că ăsta e tratamentul pe care-l merită un suspect de crimă care a evadat, așa că nu mă plâng.
Înainte, aveam un oarecare statut: numai mâinile îmi erau încătușate în față și numai când eram transportat. Acum s-a zis cu asta. Acum am cătușe și la mâini și la picioare. Nu sunt lăsat nesupravegheat și nu pot să scot nici două vorbe fără să fie întâmpinate cu un potop de răcnete.
După o perioadă de îndurat insulte, care-mi pare foarte lungă, chiar dacă o merit, cineva mă anunță că mi-a sosit avocatul. Sunt condus într-o sală de interogatoriu și legat cu cătușe de masă.
Nu mult după aceea, în cameră intră Sarah și șeriful Stevens.
Primele cuvintele ale lui Sarah sunt:
- Chiar e necesar?
Face un semn spre mâinile mele încătușate.
- Să nu te aud, spune șeriful, vădit furios.
- Bine, pufnește Sarah.
- Uite care-i treaba, te-am chemat doar ca să n-avem probleme la tribunal în ceea ce privește drepturile clientului tău și felul în care a fost tratat. O să fie transferat la o închisoare de maximă securitate, unde o să stea până la proces și în plus, o să fie acuzat și de evadare din custodia poliției.
- Înțeleg. Purtarea clientului meu e de neinertat în privința asta. Deși susținem în continuare că e nevinovat de uciderea lui Kelly Summers, comportamentul lui din ultimele 48 de ore nu e scuzabil.
Vorbesc amândoi de parcă nici n-aș fi în cameră. Dar, în situația dată, poate că e mai bine așa.
- Bine, am luat la cunoștință, zice șeriful. Te las cu clientul tău. Ai 10 minute la dispoziție, apoi îl transferăm la Sussex State Prison. Următoarele vizite poți să le programezi cu cei de acolo.
Șeriful Stevens pleacă, dar nu înainte de a-mi arunca o privire care spune: „S-a zis cu tine, nenorocitule”.
De îndată ce ușa se închide, Sarah se întoarce spre mine.
- Ce naiba a fost în capul tău?
- Sarah, dă-mi voie să-ți explic...
Ridică un deget ca să mă oprescă. Începe să-și maseze tâmplele, cu capul plecat și ochii închiși. Nici nu pot să-mi închipui ce-o fi acum în mintea ei.
- Ai idee cât de mult rău ai făcut? Din cauza ta, chiar dacă reușesc, prin nu știu ce miracol, să te scap de condamnarea pentru crimă, tot o să mergi la închisoare pentru că ai fugit din custodia poliției și te-ai ascuns de autorități. Te așteaptă ani de zile în spatele gratiilor. Pricepi?
- Sarah, nu înțelegi...
- Ba nu, Adam! Tu nu înțelegi! Hai să ne uităm la fapte. Unu: ai fugit din închisoare. Doi: ești judecat pentru crimă. Trei: te-ai dus acaă la jurnalista aia, pe care nici măcar n-o cunoști.
- Ba o cunosc. Mă ajută.
Sarah își lasă geanta și scoate un dosar. Mi-l întinde peste masă.
- Ba nu, n-o cunoști.
Mă uit la dosar, dar, cum am mâinile legate de masă, încercările mele de a-l deschide sunt ridicole. Văzând că mă chinui, Sarah se întinde peste masă și-l deschide ea.
Pe coperta dosarului, în stânga, e o fotografie cu Rebecca, prinsă cu o agrafă. Pe partea dreaptă, e un raport.
Pe coperta dosarului, în stânga, e o fotografie cu Rebecca, prinsă cu o agrafă. Pe partea dreaptă, e un raport.
- Ce-i asta?
- E Rebecca Sanford. Numai că nu e reporter, ci detectiv particular și a fost angajată de Scott Summers.
- Cum? N-are niciun sens! De ce ar face așa ceva?
Încerc să-mi ridic mâinile într-un gest de exasperare, uitând că am cătușe.
- Ascultă-mă, Adam, zice Sarah, dând cu pumnul în masă. Rebecca nu te ajuta. Scott n-a crezut versiunea oficială asupra evenimentelor, cum n-ai crezut-o nici tu. Ce nu pricepi?
- Nu știu. Credeam că e de partea mea, spun eu, plecându-mi fruntea.
- Singura persoană care e de partea ta sunt eu, zice Sarah, încucișându-și brațele peste piept și bătând cu piciorul în podea.
- Știu.
- Isprăvile tale recente i-au dat procurorului multă muniție. Ai arătat ca un imbecil, ca un animal sălbatic care ar face orice ca să obțină ce vrea, chiar și să comită o crimă.
Sarah clatină din cap.
- Ce pot să fac ca să îndrept lucrurile?
Ochii mi se umplu de lacrimi.
„Cum de-am putut să fiu atât de prost?”
- Poți să te duci la închisoare. Să nu mai vorbești cu nimeni și să stai acolo până se termină procesul.
Își ia geanta și și-o pune pe umăr.
Eu nu zic nimic. Doar încuviințez. Ea se duce la ușă și, înainte să iasă, se întoarce spre mine.
- Adam.
Mă uit la ea, sperând că o să-mi spună câteva cuvinte blânde; c-o să mă ierte și o să înțeleagă ce făceam chiar dacă a fost un lucru prostesc.
- Altcineva probabil că te-ar sfătui să începi să te rogi, pentru că numai un miracol te mai poate scăpa din situația asta. Dar știi că eu nu cred în Dumnezeu, așa că deocamdată o să rămâi singur.
Și, cu aceste cuvinte, Sarah pleacă, lăsând ușa să se închidă în urma ei.
59.
SARAH MORGAN
Nu mai pot. Toate planetele s-au aliniat împotriva mea.
Închid portiera și intru în clădirea de birouri, slab luminată. E târziu, dar Anne a zis că Matthew a livrat ceva mai devreme un pachet prin curier: rezultatele testelor ADN mă așteaptă pe birou.
Aud huruitul unui aspirator. Numai femeile de serviciu mai sunt aici la ora asta. E trecut de 21:00. Procesul începe luni. Iau liftul până la etajul 14. Senzorii de mișcare aprind lumina când trec pe lângă ei.
- Cum adică o mamă nu-și poate verifica fiul la închisoare? Cum vine asta? șuieră Eleanor, cloctind de furie.
Acum îmi pare rău că n-am verificat cine sună înainte să răspund.
- Dreptul la vizite i-a fost revocat din cauza evadării.
- Ce prostie! Când pot să-l văd?
- Poți să-l vezi la proces, dar n-o să ai voie să vorbești cu el.
- Foarte prost ai gestionat lucrurile, Sarah. Nu știu cum ai ajuns așa de sus în carieră. Mereu o dai în bară. Mai că-mi vine să te reclam la barou, iar ei...
Închid telefonul. Mă duc la pagina ei de contact și apăs „blochează apelurile de la acest număr”. Răsuflu ușurată și dau drumul telefonului înapoi în geantă.
Pe birou mă așteaptă un plic mare și galben. Soarta mea depinde de ce e înăuntru. După o clipă de ezitare, îmi las geanta pe podea, îmi scot pantofii din picioare și mă apropii de birou.
Iau plicul și-l răsucesc în mână. De conținutul lui depinde totul acum.
Desfac sistemul metalic de prindere, îndoi clapa plicului și scot din el un mic teanc de hârtii. Dau pagină după pagină, uitându-mă rapid pe fiecare dintre ele.
Deodată, rămân cu răsuflarea tăiată. Buzele mi se arcuiesc într-un zâmbet.
- Știam eu. Se potrivește.
60.
ADAM MORGAN
Un gardian mă conduce în sala de judecată.
Port un costum frumos și sunt proaspăt bărbierit, dar cătușele îmi strică înfățișarea. Toate astea au drept scop să le facă juraților o impresie bună - să mă facă să par nevinovat. Chiar sunt nevinovat, dar trebuie să creadă și ei asta.
Sarah stă la masă. Zâmbește. N-am mai văzut-o zâmbind de foarte mult timp. Sper că are un as în mânecă, ceva care să mă salveze.
Scott a dispărut în weekend, iar poliția încă nu i-a dat de urmă. Poate că pe asta o să insiste Sarah. N-ar fi trebuit să am încredere în Scott și Rebecca. N-am mai primit vești de la ea din noaptea în care am fost arestat.
Matthew e și el aici. Stă în primul rând, chiar în spatele lui Sarah. Mama stă în al doilea rând, uitându-se la mine cu mândrie și drag. Îi zâmbesc.
Chiar înainte să mă întorc cu spatele spre sală și să iau loc, îl zăresc în spate și pe ajutorul de șerif Marcus Hudson, foarte spilcuit în uniforma lui. Ce caută aici? Probabil că l-a citat Sarah ca martor sau poate că l-a făcut doar să creadă că o să-l citeze. Poate că ăsta e asul din mânecă.
Anne și Bob sunt în ultimul rând. Mă cuprinde un val de furie, dar îl domolesc, aducându-mi aminte că niciunul dintre ei nu mai este suspect. Eu încă mai cred că au fost implicați într-un fel sau altul - măcar unul dintre ei.
Procurorul Josh Peters stă la masa aflată de cealaltă parte a culoarului și e la fel de îngâmfat ca întotdeauna. Mă îngrijorează încrederea lui în sine, dar sper că Sarah o să-l facă să-și cunoască lungul nasului.
Îi zâmbesc lui Sarah. Ea dă din cap. Gardianul îmi scoate cătușele. Eu și Sarah ne așezăm, dar numai pentru o clipă.
- Toată lumea să se ridice! Ședința de judecată a Curții Superioare e declarată deschisă. Prezidează domnul judecător Dionne. Vă rog să luați loc, spune aprodul.
- Bună dimineața, doamnelor și domnilor. Discutăm cazul statul Virginia împotriva lui Adam Morgan. Ambele părți sunt pregătite să începem? întreabă judecătorul Dionne.
- Acuzarea este gata, onorată instanță, spunse Josh Peters.
- Apărarea este gata, onorată instanță, spune Sarah.
- Aprodul este rugat să îi cheme pe membrii juriului să depună jurământul.
„Acum e acum. Ăsta e momentul decisiv.”
Viața mea e în mâinile lui Sarah, ale judecătorului, ale juriului, numai în ale mele nu. Totul depinde de ei.
Urmează pledoaria de deschidere a lui Sarah.
A exersat cu mine, la noi acasă, de multe ori de-a lungul anilor. Știu ce bine se pricepe și cât de importantă e partea asta, care dă tonul procesului. Sper c-o să se întreacă pe ea însăși azi, pentru că am mare nevoie de asta.
- Bună dimineața, doamnelor și domnilor jurați. Numele meu e Sarah Morgan și am privilegiul de a-l reprezenta pe Adam Morgan în cazul care este adus azi în fața dumneavoastră. Da, ați auzit bine: Morgan.
Sarah se răsucește cu tot corpul și arată spre mine, cu palma deschisă.
- Adam nu e doar clientul meu, spune ea și se întoarce acum cu fața la juriu. Este și soțul meu.
Jumătate din juriu e șocat de această veste. Încă nu-mi dau seama dacă ăsta e un lucru bun sau dacă a fost o greșeală fatală.
- L-ați auzit pe procuror explicând ce speră dumnealui că se va dovedi pe parcursul procesului, dar ce nu v-a spus procurorul este ce știm deja. Nu mi-e deloc greu să vin astăzi în fața dumneavoastră și să vă cer să-l găsiți pe Adam Morgan nevinovat, n-am nevoie pentru asta de scamatorii sau jocuri de oglinzi. De ce? Pentru că știu dincolo de orice îndoială că Adam Morgan nu a omorât-o pe Kelly Summers.
Sarah bate cu pumnul în balustrada din fața boxei juriului, sublindiindu-și afirmația și făcându-i pe jurați să fie atenți la ea.
- A avut Adam Morgan o aventură cu Kelly Summers? Da, a avut. A iubit-o? Da. A spus-o cu gura lui. Și amândouă aceste fapte mă rănesc cumplit, ca soție. Mă înfurie la culme.
Se întoarce și se uită la mine cu un amestec de durere și furie. Arată de parcă ar urma să izbucnească în plâns și să înceapă să țipe la mine în același timp.
- Între noi fie vorba, vreau să suporte consecințele greșelilor lui. Dar ale greșelilor pe care le-a comis, nu ale celor pe care nu le-a comis. A avut o aventură? Da. A iubit o altă femeie, în afara căsniciei? Da. Dar a ucis-o pe acea femeie? Nu, nu a ucis-o.
Sarah vorbește acum aproape în șoaptă. Am mai văzut-o făcând asta - un descrescendo prin care păcălește juriul înainte de punctul culminant.
- Clientul meu, soțul meu, a avut o aventură. Dar simplul fapt de a iubi o altă femeie decât pe soția ta nu te face criminal. Acuzarea, spune Sarah, arătând spre Josh Peters, o să vi-l înfățișeze pe Adam ca pe un adulter... iar eu, ca soție, știu că asta și este. Nici măcar n-o să încercăm să negăm asta, dar mai sunt și alte circumstanțe de care trebuie ținut cont. Circumstanțe peste care acuzarea va trece nonșalantă și pe care va încerca să vă facă să nu le observați.
Sarah se plimbă pe lângă boxa juriului și se oprește în dreptul primului jurat. Ridică mâna făcută pumn, cu podul palmei spre juriu, și începe să ridice câte un deget pentru fiecare lucru adevărat pe care-l pomenește.
- Unu. Știu că Scott, soțul lui Kelly, a amenințat-o cu moartea în noaptea în care ea a fost ucisă.
- Doi. Știu că numele adevărat al lui Kelly era Jenna Way, iar Jenna... ei bine, Jenna e o femeie foarte interesantă. Jenna a fost acuzată că și-a ucis primul soț, pe Greg Miller, după care a fugit în mod misterios din Wisconsin și a apărut la fel de misterios în Virginia cu un nume nou, o culoare de păr nouă, ca un om cu totul nou.
Juriul începe să murmure.
Mă uit la procuror. Își dă ochii peste cap, dar postura îl trădează. Nu asta era atmosfera pe care o voia pentru cazul lui ușor de câștigat.
Mă uit la procuror. Își dă ochii peste cap, dar postura îl trădează. Nu asta era atmosfera pe care o voia pentru cazul lui ușor de câștigat.
- Trei. Știu că pe parcursul procesului vor fi prezentate numeroase persoane din trecutul lui Kelly - sau, mai bine zis, al Jennei - care aveau motive s-o ucidă ca să-i facă dreptate lui Greg.
- Patru. Știu că Kelly a avut relații sexuale cu cel puțin trei bărbați, cu toți într-o foarte scurtă perioadă de timp. De unde știu asta? Pentru că medicul legist a găsit în vaginul ei spermă cu 3 ADN-uri diferite.
Două dintre femeile mai în vârstă din juriu au o mișcare de recul și se strâmbă dezgustate.
Mă doare s-o văd pe Kelly transformată într-o persoană așa dezagreabilă. Infidelă, mincinoasă, violentă, târfă și poate chiar și criminală. Dar știu că e necesar. Știu că asta trebuie Sarah să facă pentru a convinge juriul să empatizeze cu mine și nu cu femeia moartă. O femeie pe care o iubeam.
- Și cinci. Știu că pe Kelly o urmărea un bărbat pe nume Jesse Hook, care frecventa locul ei de muncă doar ca să aibă ocazia să o vadă.
Sarah lasă mâna jos și se apropie de mine. Îmi aruncă o privire pe care n-am mai văzut-o. O privire care spune: „Îmi ești dator pentru asta, pentru că nu meriți”.
Are dreptate. Drept să spun, nu știu de ce mă ajută. Știu însă că fără ea, autoritățile ar putea foarte bine să mă ducă direct la scaunul electric.
- Acuzarea crede că e probabil ca Adam Morgan s-o fi ucis pe Kelly Summers. Dar probabilitățile sunt doar atât: probabilități. Ce căutăm noi, ce ne trebuie într-o instanță de judecată, sunt fapte. Eu tocmai v-am prezentat 5 fapte certe și o să mai adaug unul. Șase: Adam Morgan nu a ucis-o pe Kelly Summers. Mulțumesc.
61.
SARAH MORGAN
Tocmai îmi făceam bagajele ca să mă întorc în D.C.
Procesul s-a încheiat ieri și juriul a început să delibereze. În astfel de cazuri, poate să le ia săptămâni întregi, mai ales când e vorba de pedeapsa cu moartea.
Aud bătăi puternice în ușa camerei mele de hotel. O deschid fără să mă uit pe vizor și în fața mea este Anne, gâfâind, roșie în obraji. Dau s-o întreb ce caută aici și de ce în starea asta, dar mi-o ia înainte, vorbind precipitat.
- Avem un verdict, spune ea, cu răsuflarea tăiată.
- Cum? Deja?
Încuviințează.
- Nu e bine, nu?
- Nu, de obicei nu e, spun eu, luându-mi în grabă haina și geanta și trecând în goană pe lângă Anne.
Ea mă urmează până la mașină și se urcă pe locul pasagerului de îndată ce descui portierele.
Mi-a intrat din nou în grații. Mi-a luat ceva timp s-o iert, să-i permit să-mi recâștige încrederea. Dar a reușit. A rămas alături de mine pe toată durata procesului, până în ultima clipă, care pare că o să fie chiar azi.
- Ești OK? mă întreabă Anne.
Mă uit la ea cu coada ochiului. Strâng volanul cu atâta putere, că mi s-au albit încheieturile degetelor.
- O să fiu.
- Indiferent care e verdictul, tu ai făcut tot ce-ai putut.
- Mulțumesc c-o spui, Anne.
Îi zâmbesc. Îmi zâmbește și ea mie, întârzindu-și vorbele cu o mișcare din cap.
Nici n-am intrat bine în tribunal, că dau nas în nas cu procurorul Josh Peters. Ca și cum mi-ar fi pândit sosirea.
- Ești pregătită? întreabă el.
După înfățișarea lui, nu pare prea optimist.
Eu sunt moartă de spaimă. Un verdict rapid poate să însemne orice în cazul ăsta. Dau din cap în semn că da și pornesc spre sala de judecată. Trec pe lângă Bob și ne uităm unul la altul cu teamă. Știe la fel de bine ca mine ce poate să însemne un verdict rapid.
Eu sunt moartă de spaimă. Un verdict rapid poate să însemne orice în cazul ăsta. Dau din cap în semn că da și pornesc spre sala de judecată. Trec pe lângă Bob și ne uităm unul la altul cu teamă. Știe la fel de bine ca mine ce poate să însemne un verdict rapid.
Mă duc în partea din față a sălii și mă așez pe scaun. Matthew aștepta deja în primul rând din spatele scaunului meu și-mi strânge ușor umerii când mă așez. Se apleacă în față și-mi șoptește la ureche:
- O să fie bine. Orice s-ar întâmpla.
Mă întorc spre el, dar dau cu ochii de Eleanor. Stă chiar în spatele lui.
N-am mai vorbit din noaptea în care i-am blocat numărul de telefon, dar ne-am văzut în sala de judecată. Nu a lipsit de la niciun termen de judecată și se uită mereu mândră la Adam, de parcă ar asista la meciurile lui din liga mică. Eleanor îmi aruncă o privire scurtă și apoi își îndreaptă atenția spre ușa pe care o să vină în curând fiul ei.
Adam e escortat în sala de judecată și adus să se așeze lângă mine. Are o mină sumbră.
Știu că ar vrea să-i spun că totul o să fie bine, dar nu pot. Nu știu dacă o să fie bine sau nu. Dar nici n-o să încerc să-l sperii degeaba.
Îmi pun mâna pe a lui pentru o clipă, oferindu-i ultima mângâiere pe care o s-o mai primească de la mine vreodată, indiferent care e verdictul.
Domnul judecător Dionne își reia locul. Juriul este adus în sala de judecată.
- Prim-juratul este rugat să se ridice. Juriul a ajuns la un verdict unanim? întreabă judecătorul.
Prim-juratul se ridică în picioare.
- Da, onorată instanță.
Adam mă strânge ușor de mână.
Aprodul ia verdictul de la prim-jurat și i-l înmânează judecătorului. Dionne îl citește în gând.
Simt bătăile inimii lui Adam în palma lui. Sunt rapide, puternice, ca ale unui om în stare de panică.
Judecătorul îi înapoiază verdictul aprodului.
- Acuzatul e rugat să se ridice.
Adam se ridică în picioare, eliberându-mi mâna.
Prim-juratul își drege glasul:
- Juriul îl găsește pe acuzat...
62.
SARAH MORGAN
11 ANI MAI TÂRZIU
Știu la ce te gândești.
Chiar am făcut tot ce-mi stătea în putință ca să-l salvez pe Adam? Ca să-l salvez pe omul care ne-a distrus iubirea și căsnicia? Și eu mă întreb asta câteodată. Și singurul răspuns la care ajung e că am făcut ce era de făcut. Ca să supraviețuiesc.
Astăzi este ziua execuției lui Adam.
Am încetat să-i mai scriu sau să-l vizitez de acum 10 ani, cam pe când și-a pierdut mințile. Vizitele erau din ce în ce mai explozive și pur și simplu n-am mai suportat. După condamnare și-a pierdut orice speranță, iar un om fără speranță e un animal sălbatic. Aveam nevoie să las totul în urmă, ceea ce am și făcut. Dacă Adam n-a făcut la fel până acum, ei bine, o să fie nevoit s-o facă azi.
Am venit să-mi iau rămas-bun. Am venit să dau un final acestei etape a vieții mele - sau cel puțin de-asta cred că am venit. N-o fi omorât-o Adam pe Kelly Summers, dar plătește pentru greșelile lui.
Mă uit la clădirea înaltă din fața mea, din ciment și cărămidă. E o închisoare de maximă securitate, dar pentru Adam ar putea la fel de bine să fie un sicriu.
Urc cu grijă treptele de la intrare, îmbrăcată cu o fustă creion și un sacou, amândouă albe. Un înger al morții s-a pogorât asupra acestui loc cenușiu. Părul mi-e de un blond auriu și strălucitor, lung și lăsat pe spate. Acum nu-l mai strâng, îl las liber. Așa încerc să-mi trăiesc și viața, mai liber, fără atâtea constrângeri.
Se pare că unele lucruri se mai și schimbă din când în când.
Se pare că unele lucruri se mai și schimbă din când în când.
Intru în clădire șit rec de pază. Îmi ia aproape 20 de minute, pentru că e o închisoare de maximă siguranță, dar nu mă deranjează deloc.
Am voie să vorbesc cu Adam înainte de execuție pentru că am fost avocata lui și pentru că încă sunt soția lui. Da, încă suntem căsătoriți. Adam n-a vrut să semneze actele de divorț, iar eu nu m-am împotrivit. M-am gândit că merită să mai rămân o vreme căsătorită cu el, dacă asta îi dă un strop de optimism.
Mâine am de gând să mă recăsătoresc, pentru că azi, până la sfârșitul zilei, voi deveni văduvă. O să facem nunta pe plajă, doar cu rudele și prietenii noștri apropiați. O să fie frumos. De acum încolo, totul în viața mea o să fie frumos.
Îmi pun deoparte bijuteriile, geanta și mobilul și sunt escortată pe un culoar îngust până într-o cameră securizată. În curând o să-l aducă pe Adam, ca să pot vorbi cu el.
Încăperea e mică, de beton, cu o masă, două scaune, un ceas de perete și o cameră de filmat sus, într-un colț. Nu mai e nimic altceva aici, nici măcar o oglindă falsă.
Mi s-a spus c-o să am la dispoziție 10 minute. Nici n-am nevoie de mai mult. Bat cu unghiile lungi și roșii în masă, cu grijă să nu-mi sară oja, pentru că le-am făcut special pentru nuntă.
Ușa se deschide și în prag apare Adam, acoperind aproape toată rama.
Are o barbă lungă și neîngrijită, dar nu-i stă rău. E tuns atât de scurt, încât uneori, în funcție de cum pică lumina, pare că n-ar avea păr deloc. Pare să se fi rotunjit puțin - dar nu e mai gras, ci mai îndesat. Ochii, în shimb, îi trădează adevărata soartă. Închisoarea n-a fost blândă cu el.
I-a prins bine să fie cunoscut ca ucigașul soției unui polițist, pentru că i-a dar putere printre deținuți, dar și-au dat repede toți seama că de fapt e doar un artist bleg. Un om distrus, care nu este în elementul său. O pradă numai bună pentru rechinii care-i dau roată tot mai strâns.
Nici nu pot să-mi închipui prin ce a trecut de când e aici.
Se lumineaă la față când mă vede. Farmecul copilăresc i-a dispărut cu totul. E un bărbat care a fost ținut cu capul plecat timp de un deceniu. Îi trimit un zâmbet firav. Nu pot să zic că mă bucur să-l văd, dar nici tristă nu sunt.
- Ai venit?
Face câțiva pași în cameră. Mâinile și picioarele îi sunt legate cu lanțuri de mijloc, așa că pașii lui sunt mici și mai mult târșiți.
- Firește.
Gardianul îl conduce la scaun. Îi scoate lanțurile și cătușele, în afară de cea de la încheietura dreaptă, pe care o prinde de masă.
Adam ia loc și-mi zâmbește.
- Ai 10 minute. Să nu te prind că încerci ceva, spune gardianul.
Eu aprob din cap, iar Adam îi mulțumește.
De îndată ce se închide ușa, Adam își întinde mâna liberă peste masă, sperând să-i răspund la gest. Rămân nemișcată o clipă, uitându-mă la mâna lui crăpată și bătătorită și la chipul lui obosit și cedez. Îl iau de mână, iar el izbucnește în plâns. Mă uit mirată la el, ca un spectator care vede o specie necunoscută la grădina zoologică.
- Ce mai faci? spune el într-un sfârșit, luptându-se să-și stăpânească sentimentele pe care i le stârnește viața ce i-a fost furată.
- Sunt... bine.
- Nu mi-ai mai scirs și n-ai mai venit să mă vezi...
Nu-mi dau seama dacă e o întrebare sau o afirmație, așa că doar dau din cap.
- Știu... devenise... prea greu.
- Înțeleg, zice el, plecându-și fruntea.
Îl strâng de mână. El zâmbește, luând probabil drept un gestt de afecțiune din partea mea ceea ce de fapt e doar încheierea unei numărători inverse care a început cu mult timp în urmă. Zece strângeri de mână, fiecare marcând încă 1 minut care a trecut din timpul pe care trebuie să-l petrec cu el.
Întotdeauna am știut să-mi planific timpul. Numai așa poți să-i adresezi juriului un cuvânt de deschidere sau de încheiere perfect. Așa știi când să ai tăceri semnificative în timpul depoziției unui martor. De-asta sunt așa de bună în meseria mea. Totul ține de planificarea timpului.
Adam mă strânge și el de mână. Nu vreau să avem nici cea mai măruntă interacțiune romantică, dar am îndurat de la el și lucruri mai rele... mult mi rele.
- Ai mai descoperit ceva util pentru caz? mă întreabă el pe un ton rugător și plin de speranță.
- Adam, spun eu oftând, ce sens are să aduci vorba de asta? N-o să te ajute cu nimic.
- N-ai fost curioasă să continui investigația? Să încerci să mă salvezi?
Începe să ridice vocea, în același ritm în care-și ridică și sprâncenele.
- Ba da, am încercat, dar n-am descoperit probe noi, așa că n-am putut să cer redeschiderea cazului. Știi doar. Ți-am explicat asta la 6 luni după încheierea procesului.
Îi strâng mâna a doua oară.
El își pleacă fruntea, simțindu-se înfrânt, ca și cum ar fi pierdut procesul din nou.
Chiar credea c-am venit aici cu probe noi și c-o să fie eliberat în ceasul al doisprecelea? Lucrurile astea nu se întâmplă decât în filme. Nu în viața reală.
După câteva momente stânjenitoare, în care nu face decât să se holbeze la masă, Adam își ridică din nou capul și se uită la mine. Îi strâng mâna a treia oară. Mi-o strânge și el mie. Aș vrea să înceteze.
- Și al treilea ADN? întreabă el cu interes.
- Ce-i cu el?
- Știi al cui era?
- Adam, am mai avut discuția asta. Nu erau suficiente probe ca să putem redeschide cazul, oftez eu.
Chipul i se schimonosește și în ochi își face loc furia. Animalul sălbatic se întoarce. Trage adânc aer în piept, iar trăsăturile chipului i se îmblânzesc. În sfârșit începe să accepte situația.
Îl strâng de mâna a patra oară. De data asta nu-mi răspunde la gest. În schimb, îmi aruncă o privire ciudată.
- Uite ce-i, n-am venit să discutăm din nou cazul. Am venit să-mi iau rămas-bun și să-ți spun că te iubesc.
L-am iubit cândva, așa că nu mi-e greu să rostesc cuvintele, chiar dacă nu mai sunt adevărate.
- Și eu te iubesc, Sarah, șoptește el cu privirea plecată.
Lacrimi mute încep să i se prelingă pe față.
Îl strâng de mână pentru a cincea oară.
63.
ADAM MORGAN
Sarah a venit să mă vadă azi. A trecut atâta timp de când n-am mai văzut-o, încât am pierdut socoteala anilor. Și acum, când e în sfârșit aici, chiar în fața mea, revederea are un gust amar.
Nu e Sarah pe care o știam eu. E rece și distantă.
Nu știu de ce, dar mă tot strânge de mână într-un fel care nu transmite dragoste sau atașament, ci altceva. La început, am crezut c-o face ca să-mi aducă alinare - sau poate ei, nu știam sigur. Dar felul în care-și alege momentul în care să facă gestul ăsta e ciudat. De fapt, e de o precizie perfectă, la secundă. Câte o strângere de mână pe minut. De ce face asta?
E frumoasă azi. E aproape dureros s-o văd așa, având în vedere împrejurările. Părul îi cade liber pe umeri, iar buzele și unghiile îi sunt de un roșu intens. E îmbrăcată în alb din cap până-n picioare, ca un înger, dar cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare mai nepotrivit. Îmi vine să plâng când mă gândesc la noi doi și la tot timpul pe care l-am pierdut.
După ce iese pe ușă, n-o s-o mai văd niciodată. Am încercat să nu mă gândesc la asta toți acești ani. Sigur, știam c-o să vină și ziua asta până la urmă, dar nu e plăcut să te gândești mereu șa asta. Injecție letală pentru o crimă pe care n-am comis-o. Asta e ce doare cel mai mult.
Nu s-au descoperit probe noi după proces, așa că soarta mi-a rămas neschimbată. A fost crima perfectă, însoțită de înscenarea perfectă.
Am renunțat să mai sper cu mult timp în urmă, dar tot am crezut că poate azi, printr-un miracol, Sarah o să apară cu o descoperire bombă care să aducă la lumină conspirația care m-a băgat la închisoare; că o să vină să mă salveze ca un cavaler din basme. De altfel, s-a și îmbrăcat ca și cum asa urma să facă.
Acum știu că n-o să se întâmple. Viața mea s-a încheiat deja, mă plimb ca un mort pe culoarele astea. Poate că în lumea de apoi, dacă există așa ceva, o să aflu ce i s-a întâmplat lui Kelly Summers și o să-mi găsesc în sfârșit liniștea. Dar probabil că nu.
Mă strânge din nou de mână. E a șasea oară. Am numărat.
- Și? Ai mers mai departe? zic eu, făcându-mi în fârșit curaj s-o întreb.
- Nu cred că poate cineva să meargă mai departe după așa ceva, Adam.
De când a venit, nu-mi dă decât răspunsuri de astea vagi. Nu mă lasă să mă apropii de ea nici măcar o clipă. Și-a pus în funcțiune mecanismele de apărare.
- Crezi că lucrurile ar fi putut să meargă altfel în cazul nostru? întreb eu.
- Ce vrei să spui?
- Dacă rezultatul procesului ar fi fost altul. Dacă l-ar fi găsit pe criminal. Am fi putut să ne refacem căsnicia?
De-abia reușesc să-mi stăpânesc disperarea cu care am rostit întrebarea.
- Îmi place să cred că da.
Se uită drept în ochii mei, își lasă capul într-o parte și începe să bată din gene. Pare aproape... forțat. Ca și cum mi-ar spune ce vreau să aud.
- Și mie îmi place să cred asta. Cred c-am fi fost fericiți. Cred c-am fi întemeiat în sfârșit o familie.
În ochii mei sunt sigur că se citește speranța, dar în ai ei, nu.
Zâmbește și-mi strânge mâna pentru a șaptea oară.
- Îți pare rău că ai făcut ce ai făcut?
- Ce vrei să spui?
Îmi ridic repede capul și mijesc ochii, ca pentru a mă apăra de întrebarea ei. Am o mulțime de regrete. Pe care încearcă să-l smulgă de la mine?
- Că te-ai culcat cu Kelly? Că m-ai înșelat? Că ai renunțat la noi doi?
Mijește ochii și se trage mai departe de mine.
„Aha, regretele astea.”
- N-am renunțat niciodată la noi doi, îi răspund eu cu sinceritate. Am fost necredincios, dar n-am renunțat niciodată la relația noastră. Te iubesc. Te-am iubit mereu și o să te iubesc pentru totdeauna, chiar dacă „totdeauna” se apropie de sfârșit.
Mă privește distanță, de parcă ar fi la o mie de kilometri depărtare. Știu că a auzit ce am spus, dar nu pare să-i fi produs vreo impresie. Parcă se uită prin mine, la peretele din spate, ca și cum nici n-aș fi aici. Sau poate că ea e cea care nu e de fapt aici, iar eu văd doar o hologramă. O proiecție a persoanei care aș fi vrut să vină azi, mai ales azi.
Mă strânge de mână a opta oară.
- Îmi pare rău că nu ți-am fost o soție mai bună.
Cuvintele astea mă smulg din gândurile mele.
„Ce i-a venit?”
Ea nu e vinovată de nimic. Situația de acum e rezultatul acțiunilor mele. Eu am provocat-o. Nu am ucis pe nimeni, dar am fost necredincios. Am dat cu piciorul, nepăsător, la ceea ce aveam, ca într-un gunoi.
Nu pot să plec de pe lumea asta știind că Sarah se învinovățește pentru ce s-a întâmplat. Ea e singura care mi-a luat apărarea. Singura care chiar m-a crezut. Ultima persoană de pe pământ care mă mai iubește, în afară de maică-mea.
- Sarah... nimic din ce s-a întâmplat n-a fost din vina ta. Ai fost o siție minunată. Ai muncti din greu și ai fost singura care m-a crezut și m-a apărat. M-ai iubit în cea mai neagră perioadă a vieții mele. Ai făcut tot ce-ai putut pentru mine și pentru cariera mea. Nu-ți reproșez nimic. N-ai pentru ce să-ți ceri iertare.
Mă lupt să-mi stăpânesc lacrimile. Ea mă strânge de mână a noua oară. O strâng și eu pe ea.
- Crezi c-am fost o soție bună?
Îmi vorbește pe un ton frivol, ca și cum am juca un joc și m-ar tachina.
- Bineînțeles, Sarah. Nu te îndoi de asta. Cârva, o să faci un alt bărbat foarte feri...
Nu mai pot să mă stăpânesc. Lacrimile îmi șiroiesc pe obraji și aterizează pe masa aspră de oțel. Clatin din cap și îmi ia o clipă să mă adun.
- Mă doare s-o spun. Poate că aș fi vrut să fiu eu bărbatul acela. Aș fi vrut să mai pot să fiu eu. Dar nu se poate, fiindcă mie mi s-a terminat timpul. Și chiar dacă n-ar fi așa, nu te merit, nu te-am meritat niciodată cu adevărat. Ai fost a mea o vreme, dar eu te-am pierdut și am distrus totul.
- Așa e, subliniază ea.
- Știu, zic eu, suspinând. În acești ultimi 11 ani, n-a trecut nici măcar o zi în care să nu mă gândesc la tine.
Ușa grea de oțel se izbește de peretele de beton și gardianul intră din nou.
- S-a terminat timpul.
Își molfăie guma zgomotos și intenționat nu se uită la niciunul dintre noi, ca să ne arate că nu se sinchișește prea mult.
Sarah îmi strânge mâna a zecea oară. I-o strâng și eu ei. Se ridică.
- Adio, Adam. Nu știu dacă contează, dar...
Ocolește masa până ajunge pe partea mea. Se apleacă și mă sărută ușor pe obraz. Apoi îmi șoptește la ureche:
- ...știu sigur că nu tu ai comis crima.
Mă întorc spre ea. Îmi zâmbește cu buzele strânse. O schimbare sinistră de dispoziție, întipărită pe chipul ei. În ochi are un foc pe care nu l-am mai văzut niciodată, cel puțin nu la o ființă umană.
- Ce vrei să spui?
Mintea mea caută frenetic să înțeleagă cuvintele ei.
- Sarah, ce vrei să spui? Atunci cine a făcut-o? Dacă știi, trebuie să-mi spui! Trebuie să mă scoți de aici! Sarah!
Strig după ea să-mi răspundă. Gardianul mă apucă de umeri, întorcându-mă spre ușă.
Sarah se tot dă în spate, uitându-se la mine cu zâmbetul ăla diabolic.
- Adam, puținul timp care ți-a mai rămas o să ți-l petreci gândindu-te la mine și vreau să știi că eu, în schimb, n-o să mă mai gândesc niciodată la tine.
Și, cu asta, pleacă, lăsând în urmă un nor de ură toxică.
Rămân stupefiat în timp ce încăperea se golește treptat de sunete, ca și cum s-ar vida. Nici nu-mi amintesc când m-a dus gardianul înapoi în celulă.
Credeam că Sarah încă mă iubește sau că măcar îi mai pasă de mine într-un fel sau altul. Nu cum îi păsa înainte, dar pe undeva tot ar mai trebui să țină la mine. Și atunci cine a fost femeia cu care m-am întâlnit adineauri?
N-am rugat-o să mă ierte pentru greșelile mele. Eu sunt vinovat de tot ce s-a întâmplat. Dar de ce a ales să se despartă de mine cu aceste cuvinte? Ce se aștepta să fac cu ele? Ce naiba vrea să cred?
Nici măcar nu pot să-mi controlez firul gândurilor. Îmi gonesc atâtea cuvinte prin minte și, cu cât mi se învârt mai mult în cap, repetându-se și rearanjându-se, cu atât încep să aibă mai mult sens.
Cam 30 de minute mai târziu, gardianul vine și mă duce într-o altă cameră, cu o targă maronie și niște echipamente de monitorizare a stării de sănătate.
Aici mă așteaptă un doctor, o asistentă și alți doi gardieni, ca la o ultimă petrecere surpriză. Targa e îndreptată spre o oglindă mare și întunecată, în care îmi zăresc reflexia vagă.
Știu foarte bine că, de cealaltă parte a oglinzii, sunt oameni care au venit special pentru acest moment, nerăbdători să vadă execuția. Nu le port pică pentru furia lor, doar că nu spre mine ar trebui să și-o îndrepte.
Mă întind pe targă și gardienii îmi prind mâinile și picioarele cu niște curele. Îmi pun o perfuzie și mă conectează la un aparat de monitorizare a ritmului cardiac.
- Vrei un preot, un rabin sau pe altcineva care să-ți facă ultima împărtășanie?
- Nu, nu e nevoie.
- Ultimele cuvinte?
„Iertare. Jurăminte. Încălcate. Înșelat. Kelly. Adevăr. Crimă. Șeriful Stevens. Jenna. Bob. Anne. Casa de vacanță. Jesse. Rebecca. ADN. Pune-i capăt. Matthew. Hudson. Scott. Sarah. Sarah. Sarah.”
Îmi trec prin minte toate cuvintele astea. Sperasem ca ultimele gânduri să mi se îndrepte spre viața pe care am dus-o sau spre oamenii pe care i-am iubit.
Dacă stai să te gândești, situația are poezia ei: scriitorul lipsit de inspirație, care nu-și găsește cuvintele nici măcar pe patul de moarte.
Singurele gânduri care-mi trec prin cap sunt legate de propria mea moarte. Mă intrigă ceva. Ceva nu e în regulă.
Deodată, am o revelație. Parcă aș vedea drept prin oglinda din fața mea, până în inima lui Sarah. Îmi amintesc din nou zâmbetul ăla și felul în care s-a uitat la mine. De câte ori m-a strâns de mână. Straniile cuvinte de despărțire și aerul ei distant.
De ce acum? De ce a vrut să-mi spună asta și să se poarte cu mine așa tocmai azi? E ca și cum... Stai. Nu, nu se poate...
La început, mă simt amorțit, ca și cum m-ar fura somnul. Dar deodată încep să mă zvârcolesc, dând din mâini și din picioare, o fierbințeală insuportabilă începe să-mi mistuie organele și scot un țipăt. Brusc, senzația dispare. Totul dispare.
Nu mai văd decât o pânză neagră cu niște găuri mici cât vârful acului. O lumină albă începe să se răspândească dinspre centru în afară, ca pe ecranul unui televizor cu tub catodic. Încep să apară imagini.
Imagini cu Sarah. De când am întâlnit-o prima dată. De când o iubeam. De când ne-am căsătorit. Ce vedeam când mă uitam la ea. Și apoi toate lucrurile pe care nu le-am observat. Sunt aproape ca scenele tăiate dintr-un film. Ele au avut loc, dar n-am fost suficient de atent. Urzelile ei, intrigile, cursa pe care mi-a întins-o, moartea mea.
Sarah a deținut controlul asupra tuturor lucrurilor din viața ei, inclusiv asupra mea.
Am subestimat-o. Ca de atâtea ori până acum. Dar de data asta mi-a fost fatal. Imaginile se estompează până nu mai văd decât negru.
Sarah e ultimul meu gând, ultimul lucru pe care-l văd. A avut dreptate în toate privințele... absolut în toate.
64.
SARAH MORGAN
Mă uit prin oglinda falsă la bărbatul speriat pe care obișnuiam să-l consider al meu. Aveam nevoie să asist la asta, să văd execuția până la capăt.
Spre surprinderea mea, în public se află o figură cunoscută. Eleanor, în toată splendoarea ei de femeie de vreo 70 de ani, a venit să-și vadă pentru ultima dată odrasla adorată. N-am mai văzut-o și n-am mai vorbit cu ea de când s-a terminat procesul lui Adam.
În mod normal, n-aș putea suporta să petrec nici măcar o secundă în compania ei, dar în clipa asta, la evenimentul de azi, mă bucur s-o văd.
Mă duc la ea, luând mina cea mai sumbră de care sunt în stare și pregătind un set de lacrimi gata să se reverse la comandă din ochii mei.
Mă opresc în picioare lângă ea.
- Sarah, zice ea fără să-și ridice privirea.
- Pot să iau loc? o întreb eu, de data asta politicos.
Nu-mi dă voie, dar nici nu-mi interzice, așa că mă așez, rotindu-mi privirea prin cameră.
- Știu că nu ne-am înțeles niciodată prea bine, îi spun eu. Nu cred că ziua de azi schimbă ce a fost sau că o să ne aducă mai aproape. Dar să știi că azi sunt alături de tine.
Eleanor își ridică privirea spre mine. Obrajii îi sunt deja uzi și ochii i se umplu din nou de lacrimi. Zice doar atât:
- Bine.
Procedura se desfășoară ca de obicei și pe urmă vine clipa decisivă, ultimul moment al zilei: seringa.
Când o vede, Eleanor încremenește. Nu mai poate face nimic ca să împiedice ceea ce urmează. Nu-l mai poate salva pe băiatul ei scump nici cu toți banii sau cu toată dădăceala din lume, iar gândul ăsta o paralizează.
În sfârșit, doctorul îi spune ceva lui Adam, iar Adam clatină din cap. Doctorul bagă seringa în perfuzie, iar Eleanor mă ia de mână. Pe măsură ce pompa seringii împinge lichidul în perfuzie, Eleanor mă strânge tot mai tare de mână.
La început e liniște, precum cea care urmează unui fulger, când aștepți să auzi tunetul. Pe urmă, substanța își face efectul. Adam începe să urle pe targă, zguduit de convulsii.
- Nu! Băiatul meu! se jelește Eleanor, cutremurându-se.
O strâng de mână și-i așez capul la pieptul meu.
- Șșș, s-a terminat. S-a terminat, îi șoptesc la ureche, mângâind-o pe păr, cu un zâmbet larg întipărit pe față.
Când Adam nu mai mișcă, îi ridic capul lui Eleanor și mă ridic de pe scaun.
- La revedere, Eleanor, îi zic eu și dau să plec.
- Sarah, stai, mă strigă ea.
Mă întorc spre ea, fără să zic nimic.
- Îmi pare rău... pentru tot, spune Eleanor aproape în șoaptă, încă plângând în hohote.
O privesc curioasă, așa cum fac pisicile când încearcă să se hotărască ce să facă cu șoricelul pe care l-au prins.
- Mie nu, spun eu și pornesc spre ieșire.
În starea ei de isterie, nici nu aude ce i-am răspuns. Plânge pur și simplu mai departe, în neștire.
Ultimele lui gânduri s-au îndreptat spre mine. Mi-am dat seama după figura lui tâmpă.
Mă îndrept spre ușă, în urma părinților lui Kelly. Au plâns pe toată durata execuției, trăind purificarea pentru care au venit. Probabil își închipuie că s-a făcut dreptate azi; bărbatul care le-au ucis fiica a fost omorât.
M-am uitat de câteva ori la ei, cu înțelegere și compasiune.
Știu amândoi cine sunt. Avocata monstrului care le-a răpit tot ce aveau mai scump pe lume și nu doar avocata, ci și soția monstrului. Și totuși, nu știu de ce, au fost calzi cu mine.
Păreau să mă considere și pe mine o victimă, la fel ca ei, o femeie prinsă în dezastrul provocat de ființa diabolică aflată de cealaltă parte a geamului.
Îmi țin ușa deschisă și trec înainte lor pe culoarul lung. Aud șoapte în spatele meu: „Mă bucur că s-a terminat”, „Ce bine că a plătit în sfârșit pentru crima lui” și „Acum Kelly poate să se odihnească în pare”.
Îmi mușc limba ca să nu râd. De-abia mă abțin să nu mă întorc spre ei și să le râd în nas.
Deschid ușa care dă în zona de securitate în care a trebuit să-mi las lucrurile. Gardienii mi le înapoiază pe toate și plec.
Am un mesaj de la Matthew.
„Plec cu John în două ore. De-abia aștept să te conduc mâine spre altar, iar copiii de-abia așteaptă s-o vadă pe mătușa Sarah.”
Îi răspund.
„Mulțumesc, Matthew. De-abia aștept să vă văd! Vă iubesc.”
Trec de ușa rotativă de la intrarea în clădire. Afară, soarele strălucește necruțător, încercând să pârjolească totul cu razele lui. Îmi pun ochelarii de soare Chanel și cobor treptele de beton.
Poate că n-am fost tocmai sinceră. Nici cu Adam, nici cu Anne, nici cu Matthew, nici cu șeriful Stevens - cu niciunul dintre ei. Dar o să fiu snceră cu mine însămi. Planificarea e totul, iar eu am planificat fiecare detaliu la perfecție.
Adam mereu s-a crezut foarte deștept și citit - credea că dintre noi doi, el e cel profund și introspectiv. Apărătorul dreptății, al artei și al tuturor lucrurilor sublime. Și avea dreptate. Dar a crezut că nu văd ce face și s-a înșelat.
Am aflat de Kelly cu mult înainte să-și dea ultima suflare.
Bob m-a abordat cu dovezi ale infidelității lui Adam, peste care dăduse pentru că încerca să-i distrugă viața lui Kelly după tot ce-i făcuse ea bietului său frate. A crezut c-o să împuște doi ieprui dintr-o lovitură - c-o să mă șantajeze ca să-mi dau demisia de rușine sau că o să mă facă măcar să-mi pierd concentrarea, ca el să-mi fure poziția în firmă, distrugând-o pe Kelly în același timp. S-a înșelat amarnic.
Când mi-a dezvăluit adulterul lui Adam, reacția mea n-a fost deloc cea pe care scontase, dar i-a întrecut orice așteptări.
Ne-am hotărât s-o ucidem pe Kelly și să-i înscenăm crima lui Adam. La urma urmei, o meritau amândoi.
Bob a lipsit din oraș în noaptea când Kelly a fost omorâtă, ca să aibă un alibi când legătura lui cu Kelly avea să fie descoperită. Voiam să elimin toate punctele nevralgice din planul nostru.
Ne-am gândit să angajăm un asasin, dar, cum spuneam, ar fi reprezentat un punct nevralgic. Nu era decât o singură persoană căreia aveam încredere să-i încredințez o astfel de sarcină și care avea să se achite de ea la perfecție... știi cum se spune, dacă vrei ca un lucru să fie făcut cum trebuie...
N-am fost prea încântată când am aflat că Anne știa de infidelitatea lui Adam.
De îndată ce-am descoperit fotografia în biroul lui Adam, mi-am dat seama că e mâna ei. Cum aș putea să nu recunosc scrisul propriei mele asistente? Chiar am iertat-o, chiar am trecut peste. La urma urmei, ne serveam una alteia drept alibi.
Mai știam și toate viciile lui Adam: după fetele tinere și ura de sine, următorul pe listă era whisky-ul. Manevra de a pune câteva tablete de Rohypnol în carafă a fost la fel de ușoară ca... ei bine, Kelly.
Odată ce i-am făcut să adoarmă pentru restul serii și să uite amintirile recente, nu-mi mai trebuiau decât un drum ocolitor de la bar, la ora 22:00, și un cuțit ascuțit.
A fost simpli, ca atunci când faci găuri într-o cutie ca să poată să respire animalul de dinăuntru. Numai că în cazul ăsta a fost exact opusul.
Adam s-a crezut tare deștept. A crezut că Jesse era unul dintre suspecți.
Eu știam că Jesse era doar un ciudat obsedat de Kelly, dar faptul că mă ocupam de el a făcut să pară că lucrez, într-adevăr, la caz. Jesse era doar un paravan, ceva care să mă facă să par ocupată în timp ce eu de fapt așteptam ca lucrurile pe care le-am provocat să se desfășoare până la capăt.
Trebuie să recunosc că al treilea ADN m-a luat prin surprindere. Credeam că-i urmărisem pe Adam și pe Kelly suficient de mult ca să știu cine e și cine nu e implicat în viețile lor. Al treilea ADN era singurul lucru care mă îngrijora. Cine era al treilea bărbat? Văzuse ceva?
Noroc că s-a dovedit că era caraghiosul ăla de șerif. Încă un bărbat care nu putea să-și țină scula în pantaloni.
După ce am aflat asta, am avut grijă să țin informația departe de caz, pentru că mizam pe un proces rapid și pe un verdict de condamnare și n-aveam nevoie ca amănuntul ăsta să complice lucrurile.
Șeriful Stevens m-a ajutat fără să știe, datorită anchetei sale superficiale.
Adam sigur avea Rohypnol în organism. Știu asta pentru că nu s-a mișcat deloc când am înjunghiat-o pe Kelly. Noua iubire a vieții lui era smulsă de lângă el cu fiecare lovitură de cuțit, împroțcând cu sângele ei pplasticul transparent pe care îl întinsesem peste Adam, dar el n-a făcut nimic; pur și simplu zăcea acolo. Și atunci fie șeriful ăla prostovan nu a verificat sângele lui Adam, fie a falsificat probele ca să încheie cazul cât mai repede.
Cred că mai degrabă ultima variantă, din moment ce era și el implicat în poveste. De aceea nici n-am inclus al treilea ADN în proces.
Șeriful îmi făcuse o favoare, așa că i-am făcut și eu lui o favoare.
Și Rebecca Sanford, tânăra jurnalistă aspirantă, în care Adam își pusese toate speranțele?
Chiar era detectiv particular, dar nu fusese angajată de Scott. Fusese angajată de Bob și, când și-a încheiat misiunea, a plecat din oraș, așa cum fusese înțelegerea. Sarcina ei fusese să stea cu ochi pe Adam, să-l îndrepte în direcția în care voiam noi.
Voiam ca Adam să afle despre legătura din Bob și Kelly ca să câștige o fărâmă de speranță, suficientă cât să devină nesăbuit. Voiam și să-și dea seama că notița de amenințare era de la Anne. Încă o fărâmă de speranță care avea să-l facă haotic și irațional. Dar cel mai important era să am astfel ocazia de a-i aminti lui Adam că nu poate să aibă încredere decât în mine.
Scott Summers cel incredibil de agresiv și cu creierul cât o nucă și-a luat tălpășița de bunăvoie. Sigur nu voia ca isprăvile lui de când distrusese probe în cazul uciderii primului soț al lui Kelly să ajungă în presă, să le afle toată lumea. Hmm, poate că nu era chiar așa de prost pe cât îl credeam.
N-o să știu niciodată ce s-a întâmplat de fapt între Kelly și Greg sau între Kelly și Scott. A fost ea o victimă a bărbaților din viața ei? O băteau? Sau era fetița care a strigat „lupul”? Nu știu și nimeni n-o să afle vreodată.
Așa e cu relațiile, nu știi ce se întâmplă în ele decât dacă ești o persoană implicată direct. Tot așa, nimeni n-o să știe nici ce s-a întâmplat între mine și Adam. Fiecare dintre noi are propriul adevăr și tot ce e în afara acestui adevăr e doar o poveste.
Apropo de povești, Adam chiar și-a scris cartea de memorii. A intitulat-o „Nevinovăția nu e de ajuns. Povestea lui Adam Morgan”. Firește că nu s-a putut abține să-și treacă numele pe copertă... de două ori.
A avut un succes extraordinar, a devenit bestseller „New York Times”, a fost tradusă în 40 de limbi, iar Netflix a făcut din ea un serial documentar în 4 episoade.
A fost o afacere de milioane de dolari, dar ca deținut condamnat la moarte, Adam n-a avut voie să-și păstreze partea din câștiguri, așa că a donat toți banii unui ONG din domeniul justiției. Spera ca ei să-i dovedească nevinovăția.
Ironia face că, după ce au studiat probele, cei de la ONG au refuzat să ia cazul lui Adam.
Încă râd când îmi amintesc.
Încă râd când îmi amintesc.
Înjunghiată de 37 de ori. Poate te întrebi cum de-am putut face asta unei alte femei.
Răspunsul e simplu. Dacă ar intra cineva la tine în casă și ar fura ceva ce-ți aparține, te-ai apăra?
Probabil crezi că mă refer la Kelly Summers, dar nu. Mă refer la Adam. Într-un război sunt întotdeauna victime colaterale: exact asta a fost și Kelly.
Dacă aș fi divorțat, Adam ar fi primit jumătate din tot ce dețin. Nu merita. Nu mă merita pe mine. Mi-am jurat să nu fiu niciodată ca mama. Dacă i-aș fi dat voie unui bărbat să-mi ia lucrurile pe care le-am câștigat și la care am muncit din greu, aș fi fost la fel de slabă ca el.
Până la urmă, Adam a primit exact ce merita.
- Cum a mers? mă întreabă Bob când urc în Mercedesul nostru, pe locul de lângă șofer.
- Exact cum am plănuit noi doi, îi zâmbesc eu, aplecându-mă peste consola din mijloc ca să-l sărut pe buze.
- Mami, spune Summer de pe bancheta din spate.
- Da, draga mea.
Mă uit în spate și-i zâmbesc frumoasei mele fiice de 8 ani.
Seamănă lei cu mine și Bob, e perfectă în toate privințele și, când am aflat că sunt însărcinată, mi-am jurat să nu fac greșelile mamei mele. Summer n-o să trebuiască să se salveze de mine cum a trebuit eu să mă salvez de mama.
Mama nu s-a sinucis în sensul tehnic al termenului. La toleranța pe care o dezvoltase, o seringă de heroină n-avea să fie de ajuns, dar celelalte 3 pe care i le-am injectat în braț au făcut treaba.
Se omora câte puțin în fiecare zi, eu n-am făcut decât să grăbesc lucrurile. Pe fiica mea n-o s-o pun niciodată în situația asta.
- Ce-i acolo? întreabă Summer, arătând spre clădirea din care tocmai am ieșit.
- Nmic, draga mea... absolut nimic.
Pornim spre casa de pe lac din Prince William County. Acum nu mai e doar o casă de vacanță, ci reședința noastră permanentă.
Eu și Bob n-am vrut să o creștem pe Summer în mijlocul Washingtonului și, drept să spun, locul ăsta e fermecător.
Acum viața mea e din nou așa cum mi-am dorit să fie... și o să am grijă ca așa să și rămână.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu