Un bilion de dolari, Andreas Eschbach

 .....................................................

6-12

      În primul moment, John crezu că toți patru se vor năpusti asupra lui și îl vor lua la bătaie. Se strânse în el însuși pe când ceilalți țipau, le privi fețele schimonosite de indignare și nu scoase o vorbă.

   Dar nimeni nu poate sta cu capsa pusă la nesfârșit. Fie și pentru că i se taie respirația.
   - Păziți-vă de McCaine, John! strigă Alberto. Este cel mai rafinat mincinos pe care l-am întâlnit în viața mea!
   După care se opri și trase cu putere aer în piept.
   - Încă de când instala computerul și a aflat de avere, McCaine a încercat să ajungă la ea! izbucni Gregorio. A vrut să ne convingă să ne încălcăm legământul și să cheltuim noi banii!
   Înfipse cu înverșunare furculița într-o nevinovată bucată de carne și o vârî în gură pentru a o mesteca mărunt.
   - Trebuie să vă avertizez cu privire la acest bărbat, spuse și padrone și dădu gânditor din cap. Indiferent de impresia pe care v-a lăsat-o, credeți-mă că McCaine este un psihopat. Un posedat. Un om cu adevărat periculos! John, tu poți să angajezi orice consilier financiar din lume, chiar și un laureat al premiului Nobel, dacă vrei, interveni rugător Eduardo. Dar nu tocmai pe McCaine!
   O clipă John fu tentat să cedeze, să fie de acord cu ei, să îl uite pe McCaine și să lase totul cum era. Fără îndoială că englezul nu putea fi judecat după criteriile obișnuite, dar asta era valabil și pentru familia Vacchi. Și dacă exista ceva ce putea suporta mai puțin decât cearta cu protectorii și susținătorii săi era întoarcerea în starea de nehotărâre și de perplexitate din ultimele săptămâni. De aceea puse cu grijă cuțitul și furculița alături de farfurie și rosti cu tot atâta grijă:
   - Pentru prima dată de când am auzit de profeția strămoșului meu, cineva mi-a arătat o cale prin care aceasta poate fi realizată. Înțeleg că dumneavoastră ați avut experiențe neplăcute cu McCaine, dar de-atunci au trecut 25 de ani și trebuie să vă spun că asta m-a impresionat.
   Patru perechi de ochi îl priveau dezaprobator.
   - McCaine poate să pară foarte convingător, îmi amintesc asta, zise rece Cristoforo. Dar el este un om complet amoral. Aș merge până acolo încât să spun că îl cred în stare de orice josnicie.
   - OK, eu eram încă un bebe când el lucra aici, spuse Eduardo dând din cap, îi cunosc doar programele, dar acestea erau parțial al naibii de ciudate. Eu nu aș risca, John, sincer vorbind.
   - Nu vă combinați cu el, îl avertiză Alberto. Pariez pe orice că veți regreta.
   Privirea lui Gregorio era ucigătoare:
   - De la început trebuie să vă fie ceva clar: dacă decideți să colaborați cu McCaine, noi nu vom mai lucra pentru dumneavoastră.

   Secera lunii se oglindea în marea întunecată și calmă.
   John se sprijinea de balustradă și asculta vocea puternică din telefon. Era ciudat că putea acum să facă o legătură între un chip și o poveste.
   - Dacă am cunoscut pe cineva care să-și fi făurit o religie proprie, aceea ar fi familia Vacchi, rostea calm McCaine. Ei se duc duminica la biserică și se roagă lui Dumnezeu, dar în realitate ei cred în bani și în viziunea lui Giacomo Fontanelli. Și în sfânta misiune cu îndeplinirea căreia el le-a însărcinat familia.
   - Dar trebuie să le fi făcut ceva, lucru pentru care ei să fie atât de porniți împotriva dumneavoastră.
   Se auzi un râs scurt, ce nu părea chiar atât de amuzat.
   - Oh, da, am făcut ceva. Am săvârșit un sacrilegiu. Am cutezat să le propun să uite de sfânta lor misiune și de sfântul soroc și să cheltuiască banii pe chestiuni care pe-atunci, prin 1970, erau importante și rezonabile. Oricum pe-atunci averea trecea de 300 de miliarde de dolari și, dacă era investită în dezvoltarea de energii regenerabile, în protecția față de eroziune a suprafețelor epuizate agricol și în programe de limitare a natalității, ar fi putut înlătura mult din sărăcia care face astăzi situația atât de disperată.
   - Vacchi vă vorbesc atât de rău doar pentru că ați propus asta?
   - Le-am prezentat un program complet. Acesta este felul meu de a lucra. Fac ceea ce fac cu toată dăruirea. Celor din familia Vacchi li s-o fi părut că vreau să iau banii pentru mine.
   McCaine scoase un sunet care era jumătate un oftat, jumătate o expresie a nemulțumirii lui și continuă:
   - S-a pierdut atâta timp prețios doar din pricina încăpățânării familiei Vacchi. Atunci s-ar fi putut da un semnal important, dar nu, ei trebuiau să aștepte sorocul. Zilnic dispare o specie, zilnic mor de foame mii de oameni nevinovați, dar avocații aceștia nu au nimic în suflet în afară de legăminte obscure.
   În acea noapte nu a putut să doarmă. A rămas treaz, cu ochii pe telefonul care părea să strălucească în întuneric și gândindu-se la Paul Siegel. La casa dărăpănată de pe strada pe care părinții lui aveau atelierul de reparat ceasuri. În zilele călduroase, aceasta fusese punctul lor de întâlnire. Puteau să stea ore la rând pe resturile pline de praf ale zidăriei, bălăngănindu-și picioarele, urmărindu-i cu privirea pe trecători și vorbind despre orice. Uneori, își făceau acolo temele pentru școală, cu caietele întinse pe betonul plin de crăpături și de resturi de gresie. Paul îl ajutase întotdeauna, el știa să explice totul mai bine decât orice profesor, indiferent dacă era vorba despre istoria războiului civil, trigonometrie sau despre ce voise Salinger să spună în De veghe în lanul de secară. Și despre fete aveau amândoi aceleași vagi cunoștințe. De aceea el povestea mereu ce aflase de la Lino, după care discutau cu obrajii îmbujorați.
   Era o veșnicie de-atunci. Și telefonul parcă ardea cu culoarea ca a fildeșului.
   Poate că Paul era în sinea lui invidios pe el. Pe bogăția lui care îi picase din senin. Fără ca el să fi fost nevoit să pună mâna pe o bursă de merit. Fără nopți la rând petrecute asupra cărților și fără ore nesfârșite de examene. Poate că din cauza asta nu îl căutase.
   John întinse mâna spre telefon, dar o retrase repede. Ce oră era acum la New York? Era după-amiaza devreme. Poate prea devreme, dar îi putea lăsa cel puțin un mesaj pe robot. Scoase lista cu adrese din sertarul noptierei și formă numărul lui Paul.
   O voce feminină, prietenoasă a automatului telefonic îl înștiință că numărul respectiv nu mai era activ.

       - Signora Sofia! Cafife, perfavore! E presto!
   Asta se auzea din bucătărie. Făcând abstracție că era în italiană, semăna cu vocea lui Marvin. John rămase în capul de jos al scării și se gândi dacă avea chef să îi iasă în cale oaspetelui său. Nu, nu dorea asta. Dar acesta era momentul în care să facă ordine în viața lui și poate că nu era o idee proastă să înceapă cu Marvin. Împinse scurt ușa glisantă de culoarea aluminiului a bucătăriei.
   Marvin ședea la capătul de sus al marii mese. O pusese pe Sofia să îi pregătească la micul dejun gogoși americane, pe care tocmai le îneca în sirop de arțar. Sofia era pe punctul de a-i turna cafeaua cu o expresie ucigașă pe chip.
   - Bună dimineața, domnule secretar! spuse John și se sprijini de speteaza scaunului aflat în capătul celălalt al mesei. Nu ne-am văzut demult.
   Marvin ridică privirea mestecând din fălci.
   - Bună, mare maestru! răspunse el și câteva firimituri îi căzură din gură, fără ca acesta să observe.
   Făcu un gest de invitare către celelalte scaune de la masă.
   - Așază-te.
   Lui John nu îi trecu prin cap să se lase invitat să ia loc în propria casă.
   - Aș putea să întreb pe unde ai fost în ultimele zile?
   Marvin înghiți gesticulând cu mâna.
   - Ba ici, ba colo... Constantina este un diavol de femeie, îți spun eu. Aproape de nesatisfăcut. Era strict necesar să mă întremez în liniște, înțelegi?
   - Jeremy spunea că ea a sunat aici și a vrut să vorbească cu tine. Deci, nu puteai să fii tot timpul cu ea.
   - Ei, nu este ea unica femeie din Italia, OK?
   Se lăsă pe spate, își trecu lejer brațul peste spetează și rânji.
   - Omule, dacă aș fi știut cât admiră muzicanții pe cineva doar pentru că vine de la New York, aș fi făcut mult mai devreme saltul peste baltă. Mi-am cumpărat din primul salariu un bas - un Steinberger, instrumentul definitiv, îți zic eu. Genial. O pupăză, care avea un tip care arăta original ca un văr italian al lui Bon Jovi, i-a dat papucii doar pentru că era moartă după accentul meu de New York, îți poți imagina?
   John renunță la ideea de a-și imagina ceva.
   - Auzind cuvintele „primul salariu” - constată el cu un calm desăvârșit - m-am gândit că biblioteca este încă plină de lăzi cu cărți și că, excepție făcând un raft, este goală-goluță.
   Marvin îi aruncă o privire disprețuitoare, apucă sticla cu sirop de arțar și mai turnă un șuvoi galben-auriu din ea peste gogoși.
   - Ca să fiu sincer, nu mi-am închipuit că asta va degenera într-o așa mișelie. Eu credeam că este vorba despre o înțelegere între doi camarazi, dintre care unul a avut noroc și i-a mijlocit și celuilalt puțin acces la norocul lui.
   - Cam așa mă gândisem și eu la început, dar a fost o greșeală. Nu te pot plăti ca să nu faci nimic, pentru că în acest fel i-aș sancționa pe toți cei care chiar lucrează pentru mine.
   În privirea lui Marvin se trezi parcă ceva.
   - Hei, omule, eu te-am adăpostit când Sarah te-a dat afară, am împărțit cu tine țigările cu marijuana și berea. Am impresia că așa ceva se uită cam repede.
   „Mai știe care sunt punctele mele slabe”, își zise John și simți cum îl năpădesc valuri de furie.
   Își închipuise asta altfel. Furia se amesteca cu descurajarea; dacă el nu era în stare să rezolve măcar această problemă, cum să fie capabil să rezolve apoi problemele lumii?
   - Nu am uitat, dar trebuie să găsim altă soluție. Nu te pot păstra ca angajat.
   Marvin își îndesă în gură gogoși de parcă se temea că i le va lua cineva și mestecă privindu-l pe John. Pur și simplu îl privea. Să înnebunești, nu alta!
   - Ți-aș putea da un ajutor financiar unic, pe baza căruia să îți poți construi o existență, propuse John când situația deveni insuportabilă.
   Marvin clătină din cap. John strânse din buze. Nu va mai scoate o vorbă.
   - OK, răspunse în cele din urmă Marvin. Un milion de dolari.
   John dădu din cap cu maxilarele încleștate.
   - Exclus. Cel mult o sută de mii.
   - Ce avar ai devenit! Așa se întâmplă când te îmbogățești?
   - O sută de mii, și pleci astăzi.
   John trase aer în piept și adăugă:
   - Vei putea lua cu tine una dintre nenumăratele tale adoratoare.
   Marvin închise ochii și începu să ciupească imaginar coardele unui contrabas. Îngână neclar o melodie și răspunse:
   - Oricum mă gândesc să încep o carieră în viața muzicală a Italiei. Deja am cunoscut pe cineva care are un studio, care cunoaște o mulțime de producători, un tip cool. Excepție face doar faptul că vorbește mizerabil engleza, dar asta este. Aș putea înființa o orchestră. Fac ceva pe New York, cu aglomerația lui cu tot!
   Redeschise ochii și continuă:
   - O sută de mii de dolari și un zbor la New York, ca să îmi pot lua cântecele și câteva lucruri. Și ai scăpat de mine.
   John îl privi. Parcă avea creierul gol.
   - Și zborul să fie la clasa întâi, dacă nu cer prea mult.
   - S-a făcut, răspunse John înainte ca lui Marvin să îi mai vină o idee.

      Din biblioteca în curs de amenajare, care avea o fereastră ce dădea spre intrare, John urmărea o oră mai târziu cum Marvin urca cu sacul lui marinăresc într-un taxi, cu un cec cu o sută cinci mii de dolari și un milion de lire italiene în buzunar.
   Răsuflă ușurat când taxiul ieși în stradă și când poarta se închise în urma lui.
   Problema asta o rezolvase. Nu fusese tocmai un act eroic, dar îl făcuse.
   Iar acum, când prima picătură de sânge înmuia pământul, se chema că era momentul să facă pasul următor și să finalizeze masacrul. Ridică telefonul pe care ținuse mâna tot timpul și mai formă o dată numărul lui McCaine.
   - Accept oferta dumneavoastră, rosti el simplu.
   - Bine, răspunse vocea sonoră cu calm. Vin mâine.
   După care, cu mâna tremurătoare, formă numărul biroului familiei Vacchi. O secretară îi făcu legătura cu Gregorio Vacchi.
   - Tocmai l-am angajat pe McCaine, spuse John, fără vreo formulă de salut, cât îl mai ținea curajul.
   - Îmi pare rău să aud asta, răspunse Gregorio pe un ton înghețat. Asta înseamnă că ne-am despărțit.

21.

      John își va aminti mai târziu de această zi, ca momentul în care viața lui trecuse brusc la cea mai înaltă treaptă de viteze, intrând pe banda de depășire ca să accelereze și să tot accelereze fără să fi văzut ce sau pe cine urmărea ori încotro gonea...
   McCaine mai sunase o dată ca să își anunțe venirea cu un zbor charter și că nu trebuia să fie așteptat la aeroport, deoarece va veni de acolo cu un taxi. Așa că urmă o dimineață de așteptare. Soarele ardea, vântul nici măcar nu adia, marea era grea ca plumbul. Chiar și în tufele rare din care totdeauna se auzeau foșnete, țiuit și ciripit domnea o liniște desăvârșită. Probabil din cauza arșiței, dar lui John i se părea că păsările cântătoare și cicadele așteptau o dată cu el.
   Ieșea mereu în micul balcon al uneia dintre camerele pentru oaspeți, de unde se puteau vedea intrarea și strada deasupra căreia aerul vibra. Nimic. După care trăgea de fiecare dată cu putere aer în piept și revenea în interior, la răcoare, întrebându-se dacă luase hotărârea potrivită.
   Taxiul sosi când el se afla în bucătărie, ca să bea un pahar cu apă.
   Pe fereastra bucătăriei urmări cum se deschise portiera și din mașină apăru silueta masivă a lui McCaine. Avea cu el doar o geantă-diplomat și arăta iarăși șleampăt într-un costum de patru mii de dolari.
    - Mister Fontanelli, strigă McCaine gâfâind de parcă împinsese tot drumul la taxi, când John se ivi în ușă.
   - Spuneți-mi John.
   - Malcolm, zise și McCaine strângând mâna celuilalt.
   Nu acordă nicio atenție casei. John îl conduse în camera de zi, unde McCaine se așeză imediat la măsuța joasă. Deschise geanta și scoase o hartă a lumii pe care o desfășură pe alabastrul bine lustruit.
   - Ce oraș, întrebă el, va fi în viitor centrul lumii?
   - Poftim? întrebă iritat John.
   - Este vorba despre sediul firmei. Va trebui să înființăm un holding care să stea în spatele tuturor viitoarelor măsuri, și el va trebui să aibă un sediu. Bineînțeles că vom avea filiale peste tot în lume, dar avem nevoie de o centrală. Întrebarea este: unde?
   John privi nehotărât harta.
   - Care ar fi locul cel mai potrivit?
   - Oricare. Dumneavoastră sunteți John Salvatore Fontanelli, omul cel mai bogat din toate timpurile. Oriunde veți fi va fi totdeauna sus.
   - Hm...
   Îi repugna să ia această hotărâre acum și aici, în oarecare măsură în funcție de dispoziția momentană. Dar era evident că tocmai asta aștepta McCaine de la el. Plăcerea de a lua decizii, văzuse asta, era o calitate importantă a unui conducător.
   - Cum ar fi Florența?
   McCaine aprobă, deși cu oarecare ezitare:
   - Florența. Este la fel de bun ca oricare alt loc.
   - În principiu, îmi este indiferent, se grăbi să adauge John.
   - Atunci îmi pot permite să propun Londra? Nu pentru că eu locuiesc acolo ori pentru că bătrâna mea mamă locuiește la mine - toate astea le rezolv eu, și desigur că mă voi plia pe decizia dumneavoastră. Dar Londra este o importantă piață financiară. O piață financiară cu tradiție. Dacă vom stabili sediul în City-ul Londrei, faptul va avea o deosebită valoare simbolică.
   John ridică din umeri:
   - Bine, îmi convine și Londra.
   - Minunat!
  McCaine împături harta.
   - Atunci vom întemeia Fontanelli Enterprises cu sediul la Londra.
   Aruncă o privire rapidă în jur, de parcă abia acum băga de seamă că se află într-o casă străină, și nu în biroul lui.
   - Nu va fi dificil să găsim acolo, în apropiere, un domiciliu pe măsura dumneavoastră.
   - Dar ăsta de aici ce cusur are?! se miră John.
   McCaine ridică iute mâinile.
   - Niciunul, chiar niciunul. Casa este în regulă. Să nu mă înțelegeți greșit...
   Păru că se gândește cum să exprime ceea ce voia să spună.
   - Familia Vacchi v-a adus la nivelul ei, asta nu poate fi trecut cu vederea. Dar ei nu dispun de prea mare fantezie în această privință. Oricât de frumoasă este casa, ea este locuința unui milionar obișnuit, nu a celui mai bogat om al tuturor timpurilor. Dar din punctul de vedere al unui milionar din coada listei Forbes dumneavoastră locuiți ca un amărât de coate-goale.
   - Asta îmi este indiferent. Mă simt bine aici.
   - Nu despre asta este vorba. Pentru cineva ca dumneavoastră nu este un țel, ci ceva de la sine înțeles. Condiția de bază, ca să zic așa.
   McCaine ședea pe canapea, iar John ședea de cealaltă parte a măsuței, dar englezul reușea totuși să pară un profesor sever care se apleacă din când în când cu bunăvoință asupra unui elev de clasa întâi. McCaine continuă:
   - Aici sunt valabile alte reguli, John. Acolo unde vom merge noi nu mai este vorba despre bogăție, ci despre putere. Iar în lumea puterii trebuie să joci după regulile puterii, indiferent dacă dumneavoastră și mie ne place ori nu ne place, iar din aceste reguli face parte și moftul de a impune. Dumneavoastră trebuie să îi impresionați pe ceilalți și să-i puneți la punct. Trebuie să deveniți gorila cea mai puternică din turmă, animalul-Alpha pe care îl urmează toate celelalte.
   Englezul încercă un zâmbet, dar seriozitatea nu dispăru din privirea lui. Era privirea unui general care trebuie să își conducă trupele într-o bătălie grea. Adăugă:
   - Și veți deveni astfel, credeți-mă!
   Timp de o secundă s-ar fi putut auzi căzând un pai. Apoi un pescăruș scoase sus în aer un sunet strident, rupând vraja. John dădu din cap, deși ar fi putut să nu îl creadă pe McCaine. Dar el alesese această cale, și va merge pe ea.
   - În afară de asta nimic nu impune să nu păstrați căsuța aceasta, opină McCaine ridicând din umeri.
   El se puse din nou în mișcare, deschise încă o dată geanta, scoase din ea hârtii, o agendă groasă și un telefon mobil.
   - Deci, să pornim la treabă! spuse el de parcă scosese un strigăt de luptă.
   Așezat pe rezemătoarea brațului unui fotoliu, John îl urmări pe McCaine care sună un notar londonez, pe care îl prelucra până ce acesta se declară de acord să îi primească în seara aceea, în scopul înființării unei societăți de capital.
   - Dumneavoastră împachetați-vă câteva lucruri, zise McCaine. De restul mă ocup eu.
   John era bucuros să scape câteva clipe din câmpul magnetic exercitat de acest om. Va trebui să se obișnuiască până la urmă cu ritmul impus de McCaine. Îl chemă pe Jeremy și îl rugă să îi pregătească geanta de călătorie.
   - Pentru cât timp, sir? se interesă valetul.
   John ridică din umeri.
   - Pentru câteva zile. Nu știu. S-ar putea să dureze ceva mai mult.
   - Să anunț gărzile de corp? Când plecați?
   - Astăzi. Da, anunță-l pe Marco.
   Valetul dădu din cap cu o mină imobilă și dispăru. John rămase în hol ascultând ecoul vocii lui McCaine, care insista, convingea, decidea, dispunea și amenința subliminal. Omul era ca un buldozer.
   Având în spate un bilion de dolari ar strivi tot ce i-ar sta în cale.
   - Extrase de cont! strigă McCaine din camera de zi.
   - Poftim? strigă la rândul lui John, nesigur dacă lui îi erau adresate cuvintele.
   Englezul însuși apăru imediat în ușă:
   - Ar trebui să scoateți extrase actuale după conturi și să le luați cu dumneavoastră. Bănuiesc că aveți computerul aici, în pivniță, nu?
   - Da, dar nu am idee cum se poate tipări ceva cu el.
   - Vă pot arăta eu.
   Așa că amândoi coborâră în grabă în pivnița pe care o firmă specializată în seifuri o blindase și o asigurase după cele mai noi cerințe ale tehnicii. McCaine se trase amabil deoparte în timp ce John introducea codul de acces și dădu din cap în semn de apreciere când văzu PC-ul și noul program.
   - Nu e rău, zise el. Cine a făcut asta? Bănuiesc că tânărul Vacchi. Cum îl cheamă? Eduardo?
   John confirmă. Suma indicată în rândul de jos se oprea din când în când în timp ce rula, iar acum ajunsese la un bilion și treizeci de miliarde de dolari.
   - Fain, fain, îmi permiteți?
   Luă loc pe scaunul de lângă computer și dădu câteva clicuri cu mouse-ul.
   - După cum mă și gândeam, a făcut-o pe programul meu, dar trebuie să recunosc că a făcut-o bine. Acum să vedem ce tipărim aici...
   - Nu va fi nevoie de enorm de multă hârtie?
   - Cam douăsprezece mii de pagini, răspunse McCaine. Treizeci de clasoare pline. Desigur că este prea mult. Tipărim un tabel sinoptic pe țări și pe forme de plasament. Așa sunt doar vreo patruzeci de pagini.
   După ce imprimanta începu zumzăind să scoată hârtii, el continuă:
   - Mă gândesc că încă mai există computerul din biroul Vacchi, nu? Trebuie să îl decuplăm. Nu că nu aș avea încredere în Vacchi, ei sunt de-o onestitate supraomenească, dar gândul că există un vizor în finanțele noastre nu îmi place, mă înțelegeți?
   - Hm...
   John se simțea cam neplăcut impresionat de faptul că McCaine spusese cu finanțele noastre. Dar cu siguranță că fusese doar o nechibzuită scăpare.

      Procedura constituirii firmei Fontanelli Enterprises Limited decurse și mai puțin spectaculos decât transferarea averii. La Londra se însera când intrară în biroul notarului compus din încăperi înalte cu lambriuri negre, care încă mai emanau spiritul imperiului britanic.
   Notarul, un bărbat distins, cu păr cărunt, cu o statură de jucător de polo, arăta și se comporta de parcă era rudă de sânge cu regina. El îi expuse lui John conținutul documentului constitutiv într-o engleză aristocratică precis articulată, care suna de parcă vorbitorul avea în gură un cartof fierbinte și abia când băgă de seamă că era pe punctul de a pune bazele unei societăți cu un capital propriu de un bilion de dolari se cam pierdu un moment cu firea. Nu fără a-și reveni imediat și a continua de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
   Acesta explică faptul că John devenea acționar unic al societății, iar McCaine devenea director. Continuă cu niște paragrafe înșirate pe pagini întregi și, în final, dori să vadă și contractul de angajare al directorului.
    - Acesta nu este important acum, îi scăpă nereținutului McCaine. Încheiem un contract de angajare absolut obișnuit, îl putem face singuri.
   - Cum ziceți, ripostă notarul lăsând ușor capul într-o parte, gest prin care voia să exprime o anumită dezaprobare.
   McCaine îi aruncă o privire scurtă lui John.
   - A vrut să mai stoarcă niște taxe suplimentare, îi șopti acestuia în italiană.
   Au urmat iarăși ștampile, semnături, sugative. Fără șampanie, fără felicitări. În ușă aștepta o femeie palidă, slabă, pentru a lua în primire documentele destinate depozitării, apoi notarul îi înmâna lui John exemplarele lui, le strânse scurt mâna lui și lui McCaine, și asta fu tot. Cinci minute mai târziu se îndreptau cu mașina spre hotelul lui John.
   John fusese convins că dimineața, când se va trezi, hotelul va fi asediat de presă. Nu mică îi fu mirarea când, trezindu-se și aruncându-și privirea din spatele draperiilor grele pe stradă, nu văzu nici măcar o antenă pentru satelit.
   Totuși, ceremonialul nocturn și discret nu rămăsese neobservat.
   În timp ce John lua un mic dejun remarcabil de prost în sufrageria suitei lui, apăru McCaine cu un teanc de ziare sub braț. Sun publica un reportaj mai lung pe pagina a doua, „Ștrengarul Bilion și-a făcut
rost de o nouă jucărie”. Financial Times găsise necesar să publice un articol pe două coloane, oricum pe prima pagină, ce-i drept undeva jos, în stilu-i zeflemist-ironic. Era remarcat cu superioritate faptul că nici măcar nu se stabilise ce scop urmărea de fapt Fontanelli Enterprises. Poate că în spiritul profeției urma să cumpere cu toptanul pădurea amazoniană, pentru a opri defrișările și a conserva astfel plămânii verzi ai Terrei?
   - Ăștia se vor mira, a fost comentariul complet făcut de McCaine.
   John răsfoi tot teancul de ziare.
   - Dar ziarele americane?
   - Pentru ele este încă prea devreme, spuse McCaine. Numai CNN va difuza un reportaj special lung de o jumătate de oră. Mă întreb oricum cu ce îl vor umple. Probabil cu speculații.
   - Și asta este bine ori este rău? se interesă John examinând restul fad al pâinii prăjite.
   Și se decise să nu o mai mănânce.
   McCaine strânse ziarele și le aruncă în coșul pentru hârtii.
   - Any publicity is good publicițy, orice publicitate e bună, asta este valabil nu numai la Hollywood. În dimineața asta li se va tăia apetitul multor oameni.
   Cafeaua nu era deloc comestibilă.
   - Am putea merge undeva unde să luăm un mic dejun ca lumea? întrebă John.
   McCaine începu încă din liftul hotelului să trateze telefonic cu agențiile imobiliare în privința unui birou corespunzător.
   - Aș prefera o clădire mare, cu mai multe etaje în City-ul londonez, îi explica McCaine unui interlocutor în timp ce traversau foaierul. Plătesc în numerar dacă trebuie.
   John înregistra uimit că McCaine rezolva totul din memorie.
   Cunoștea toate numerele de telefon pe dinafară, reținea toate adresele comunicate și nu avea nevoie de un plan al orașului pentru a le identifica, deoarece nici nu avea așa ceva în mașină.
   - Pentru început cred că sunt suficiente filiale la New York, Tokyo, Paris, Berlin, Sydney și în Kuwait, explica McCaine în timp ce conducea neîngrijitul lui Jaguar prin circulația din centrul Londrei. Marco, Carlin și cea de-a treia pază de corp care se numea tot John îi urmau cu Mercedesul blindat închiriat de la o firmă de securitate londoneză. Imediat ce stabilim organizarea, va trebui să fim reprezentați cel puțin în fiecare capitală a lumii.
   - Kuwait? se miră John.
   - Petrol, răspunse McCaine.
   - Petrol? Mai este atât de important în zilele noastre?
   McCaine îi aruncă o privire nemulțumită.
   - Vreți să spuneți, în comparație cu tehnica genetică?
   - De exemplu. Mă refer la faptul că este vorba despre viitor și acesta va fi decis cu siguranță de astfel de domenii... mereu se scrie despre asta.
   - Nu băgați în seamă gura lumii. Este evident că cu domeniile viitorului, cu genetica, industria farmaceutică, software internet și așa mai departe se vor face mulți bani. Dacă este să dăm crezare bursei, Microsoft este mai valoros decât Rusia întreagă. Dar credeți asta? Câteva clădiri și computere pot fi mai valoroase decât cea mai mare țară din lume, cu tot petrolul ei, cu bogățiile ei minerale, cu dimensiunile ei nesfârșite? Nu aceasta este realitatea. Este doar punctul de vedere al bursei, iar bursa nu este nimic mai mult decât un birou de pariuri. Doar că acolo se joacă pe mize atât de mari, încât sunt interzise în casele de pariuri obișnuite
    Privirea cu care McCaine urmărea circulația era cea a unei iscoade în plin război.
   Schimba benzile de circulație cu manevre rapide. Acesta continuă:
   - În realitate, lucrurile arată altfel. În viața reală contează doar alimentele și energia. Știați că în anul acesta rezervele mondiale de grâu, orez și alte cereale sunt cele mai mici din ultimele două decenii? Bineînțeles că la știri nu se dă așa ceva, ei preferă să informeze despre încăierări oarecare de prin Bosnia Herțegovina. Iar prognozele referitoare la recoltele din acest an sunt proaste, ceea ce înseamnă că la anul rezervele vor coborî probabil sub baremul consumului mondial pentru 50 de zile. Și, în vreme ce populația crește, suprafețele agricole se reduc prin eroziuni, sărare excesivă, transformarea în stepă, construcții. Doar în Java se pierd anual 20 de mii de hectare prin construirea de străzi, așezări și fabrici, o suprafață ce poate hrăni 300 de mii de oameni - în vreme ce populația Indoneziei crește anual cu 3 milioane de suflete. De ce credeți dumneavoastră că Statele Unite pun atâta preț pe faptul de a fi cel mai mare exportator de cereale din lume și de a rămâne așa? Pentru că asta înseamnă putere. În curând, silozurile de cereale americane vor reprezenta o forță mai mare decât portavioanele marinei SUA.
   - Asta înseamnă că dumneavoastră vreți să amenințați la un moment dat guvernele toți cu privarea de alimente? întrebă John.
   - Nu. Nu este vorba despre amenințare. Este vorba doar despre grija ca ceilalți să înțeleagă ce ar putea face, după care să li se spună ce se vrea de la ei. Asta este suficient.
   McCaine zâmbi și adăugă:
   - Nicio grijă, veți vedea curând cum funcționează asta.

      O săptămână mai târziu, John semnă un ordin de plată pentru o sumă respectabilă în lire sterline, pentru achiziționarea unei clădiri-turn de birouri în City, care aparținuse anterior lui Național Bank of Westminster, a cărei firmă tocmai era demontată când ei veniră pentru prima dată aici ca noi proprietari legali.
   - Nu li se întâmplă unor amărâți, remarcă McCaine într-o doară, ei mai au încă alți cinci zgârie-nori în zonă, cei mai mulți mai mari decât ăsta.
   Chiar și golită, clădirea emana forță, bogăție și o istorie de secole.
   Cu pași răsunători rătăciră prin încăperile imense, ornamentate cu stucaturi, pe parchetul străvechi, dar solid, privind orașul prin ferestre.
   McCaine se arăta extrem de mulțumit de achiziția prin care - așa cum se exprima el - „își plantaseră cartierul general în mijlocul teritoriului inamic”.
   - Priviți afară, îi ceru el lui John când ajunseră la ultimul etaj. Acesta este City-ul londonez, un cartier independent, autoadministrat al orașului, cu constituție proprie, poliție proprie, aproape un stat suveran. Dincolo se află Bank of England, mai încolo, Lloyd’s of London, bursa de acțiuni londoneză se află aici, practic fiecare casă de comerț importantă a lumii deține un birou aici. Niciunde pe glob nu veți găsi o milă pătrată mai bogată. Asta este în mod real Vaticanul banului, și noi suntem în centrul lui.
   John privi Skyline-ul Londrei, cursul întunecat, plin de meandre al Tamisei, se gândi la multele zerouri de pe cecul pe care îl semnase și nu fu chiar atât de impresionat.
   - Și mai departe? întrebă el.
   Probabil că și de l-ai fi trezit pe McCaine în miez de noapte, el ar fi fost în stare să dea toate detaliile planurilor sale.
   - Angajăm oameni, explică el fără nicio ezitare și fără să își dezlipească privirea de pe priveliștea care era într-adevăr remarcabilă. Analiști care să ia sub lupă toate firmele din lume și să stabilească de care dintre ele avem noi nevoie. Specialiști în administrare, care să poată realiza organizarea. Avocați care să asigure totul perfect. Și așa mai departe. Putem prelua câțiva oameni din vechea mea firmă, dar nu este suficient. Am publicat anunțuri de angajare în toate ziarele importante care apar mâine și am solicitat câtorva consilieri în probleme de personal să găsească oameni potriviți pentru funcții de conducere.
   - Consilieri în probleme de personal? repetă ca un ecou John.
   El doar își exprimase pentru sine nedumerirea legată de o asemenea profesie, dar McCaine o interpretă ca pe o îngrijorare legată de costuri și se grăbi să explice:
   - Succesul oricărei întreprinderi stă în oamenii cu care lucrează. S-ar putea crede că acesta este cel mai bine păzit secret al economiei, dar în realitate acesta nu este păzit. Te confrunți pretutindeni cu asta, dar mai nimeni nu înțelege. Și mai ales cei care caută de lucru nu înțeleg. Dacă ei ar înțelege, lumea ar arăta altfel.

      Mai târziu, John făcu încă o mică plimbare prin Vaticanul banului. De data asta singur, după... Nici nu își mai amintea când fusese ultima dată singur.
   McCaine îl asigurase că nu va păți nimic; de fapt, din fiecare colț de casă era urmărit de camere video și de polițiștii omniprezenți, pe ale căror căști exista un semn particular, nu îl pierdeau din ochi. Totul era perfect curat și puțin cam plictisitor, în ciuda animalelor de pe blazoane și a fațadelor splendide. Era puțină lume, iar turiștii se pare că nu se numărau printre trecători.
   Pe o stradă îngustă, ștearsă, cu sens unic, descoperi o tăbliță cu inscripția „N.M. Rothschild Sons”. Aruncă o privire în holul de la intrare. O mare pictură murală îl reprezenta pe Moise și pe poporul lui, care tocmai primeau de la Dumnezeu cele zece porunci.
   - Sir?
   Un om de la pază în uniformă neagră apăru ca din pământ lângă el.
   - Vreți să mergeți mai departe, vă rog? rosti acesta cu o politețe țeapănă.
   John îl privi.
   „Aș putea să cumpăr banca asta și aș putea să îl dau afară”, îi trecu prin cap.
   Se văzu pe sine oglindit în geamurile întunecate ale holului. Greșise aspectul personal, își lăsase la hotel costumul, purta jeans și o canadiană subțire. Aceasta costase o mulțime de bani, dar nu se vedea pe ea. Cu siguranță că nu arăta a client al băncii N.M. Rothschild Sons.
   - Bine, oricum voiam să plec.

   Intermediarul era firav, vorbea pe nas, avea o față neplăcută și păr de un roșu murdar, țepos, dar parfumul avea iz de bani, iar pe cartea lui de vizită strălucea un blazon în aur. Și bineînțeles că îi conducea către „obiectiv” - cum se exprima el - într-un Rolls-Royce.
   - Proprietatea, vorbi el pe nas, în timp ce se îndreptau către o imensă poartă din fier forjat, a aparținut celui de-al optsprezecelea conte de Harrington-Keynes care, din păcate, a murit fără a avea copii.
   Folosi o telecomandă, poarta se deschise cu un calm aristocratic și el arătă către blazonul încorporat în poartă:
   - Bineînțeles că va trebui să dispuneți scoaterea însemnelor.
   - Bineînțeles, ripostă McCaine. În cazul de față.
   Intrară pe poartă. Incinta părea să fi rămas astfel din perioada invaziei normande, copacii care se înălțau plini de demnitate îi ținuseră probabil umbră și lui Henric al VIII-lea, iar pentru început nu se zărea nici urmă de clădire. Automobilul urca ușor în peisajul ce aducea cu o generoasă zonă de vânătoare ori cu un teren de golf lăsat în sălbăticie.
   - Contesa trăiește de ani de zile într-un cămin și nu mai are posibilitatea să se ocupe cum ar trebui de proprietatea familiei, continuă intermediarul. Acum doi ani, s-a decis să o înstrăineze.
   Depășiră dealul. Priveliștea se deschise larg. Parcă de pe o altă lume, în față li se dezvălui uți castel construit pentru veșnicie din bazalt cenușiu. Avea trei aripi cu mai multe etaje, orientate către un heleșteu proiectat simetric, cu bovindouri prevăzute cu turnulețe la colțuri și cu o intrare principală acoperită evident ulterior, în fața căreia mașina se opri.
   Coborâră.
   Oarecum năucit, John își plimbă privirea de-a lungul fațadei de la un capăt la celălalt și avu în mod real nevoie de ceva timp să o privească de la un capăt la celălalt. Clădirea era mai înaltă decât blocul în care locuiau părinții lui și unde crescuse el. Se întrebă dacă vreodată cineva numărase ferestrele.
   - Ei, John? întrebă McCaine cu un entuziasm de parcă el însuși construise cu mâna lui totul. Ce spuneți?
   John se întoarse, privi în direcția din care veniseră și zise:
   - Este ceva cam departe de cutia cu scrisori, nu? Mai ales atunci când plouă.
   Intermediarul căscă ochii mari îngrozit, dar McCaine râse doar și spuse:
   - Să intrăm.
   În hol se putea juca tenis. Din picturile în ulei întunecate, mai înalte decât un om, cu rame aurite, își coborau privirile către ei chipurile blazate ale conților morți.
   - Galeria străbunilor este promisă unui muzeu, explică agentul imobiliar. Deci, trebuie să faceți abstracție de aceste tablouri.
   - Cu plăcere, răspunse John.
   Coridoarele se întindeau la nesfârșit. Pe majoritatea clanțelor de la uși se așternuse praful. Sufrageria te ducea cu gândul la un interior de biserică.
   - Absolut potrivit poziției sociale, își exprimă McCaine părerea.
   - Ceva cam posomorât, constată John.
   Ferestrele erau înalte, dar înguste și la dotarea cu lumină electrică se cam făcuse economie.
   - Un istoric american a stabilit că, în ce privește suprafața, castelul este exact de 10 ori mai mare decât Casa Albă din Washington, îi informă agentul, care recunoscu: În orice caz, eu nu am verificat.
   McCaine dădu din cap cu gravitate. John dădu din cap jenat. Mai colindară puțin prin încăperi și, când se reîntâlniră, McCaine îl luă deoparte pe John și îl întrebă încet:
   - Ei? Eu cred că asta ar fi o reședințe destul de potrivită pentru cel mai bogat om al lumii.
   - Un palat? Nu este cam exagerat?
   - Prostii. Orice star rock are așa ceva. Să vă arăt domeniul lui Mickjagger? Ori castelul în care locuiește George Harrison?
   - Dar eu găsesc că este groaznic de... mare!
   - John, spuse McCaine și îl privi cu seriozitate în ochi, trebuie să învățați să gândiți în mare. Ceea ce este aici este doar începutul. Priviți-l doar ca pe un exercițiu zilnic.
   Și așa John Salvatore Fontanelli, cel mai bogat om din lume, a cumpărat un castel englezesc din secolul al XV-lea, împreună cu un domeniu de patru mile pătrate, încăpătoare case pentru servitori, grajduri, pavilioane, o casă pentru portar și o capelă proprie.
   Un consorțiu de firme de construcții a preluat lucrările de renovare, reprezentantul biroului răspunzător pentru arhitectură venea din trei în trei zile pentru a prezenta mersul lucrărilor și a discuta probleme de detaliu. Cu puțin timp înainte de Crăciun, așa cum fusese planificat, lucrările erau atât de înaintate, încât John putea să se mute.
   McCaine insista să nu fie precupețite nici cheltuieli și nici eforturi pentru ca totul să iasă perfect. Parterul aripii de nord a fost transformat într-o mare piscină cu whirpool, mai multe saune și băi de aburi, spații pentru masaj și grădină cu plante exotice pentru promenadă. Pentru a adăposti corespunzător automobilele de lux pe care John le comandă la sfatul lui McCaine - pentru început câte un exemplar din mărcile Rolls-Royce, Jaguar, Mercedes-Benz și Lamborghini - și pentru a putea fi întreținute, grajdurile au fost transformate în mare parte în garaje și a fost amenajat și un atelierauto. Pe viitor două sute de angajați aveau să se ocupe de casă și de curte; pentru a supraveghea alegerea acestora și a-i angaja, Jeremy i-a predat Sofiei gospodăria de la Porteceto și a venit la Londra.
   Pentru conducerea bucătăriei a fost angajat un excelent bucătar francez, distins cu multiple premii și stele în conducerea diverselor restaurante, care și-a adus cu el toată echipa - de la preparatorul de sosuri până la cel care tăia legumele - și a primit deplină mână liberă și un buget aproape nelimitat în ce privea dotarea tehnică a bucătăriei.
   Într-un colț mai retras al domeniului a fost construit un loc de aterizare pentru elicoptere, cu instalație de iluminare nocturnă.
   Primăvara s-a constatat că zgomotul făcut de un elicopter la aterizare era suportabil în castel, în schimb, de fiecare dată irita la culme păunii decorativi țanțoși care se plimbau printre straturile de flori proaspăt plantate.

22.

      Brusc viața lui a început să se desfășoare în limite mai fixe și mai regulate decât oricând înainte.
   Se trezea dimineața la 6 și jumătate, făcea un duș, lua micul dejun, iar la 7 și jumătate îl aștepta mașina care îl ducea la birou pe o rută schimbată zilnic, protejat de droaia de bodyguarzi al căror număr părea să crească de la o zi la alta. Cel puțin în felul acesta vedea câte ceva din Londra, pentru că restul timpului și-l petrecea cu un McCaine posedat de acțiune, a cărui simplă prezență acționa ca un drog.
   Hoarde de meseriași năvăliseră asupra birourilor pentru a instala telefoanele, rețelele de computere și controlul accesului, schimbau podelele, montau o nouă instalație de încălzire, dărâmau pereți, îi lambrisau ori îi vopseau, puneau marmură unde înainte fusese lemn de tec, puneau aur unde fusese oțel inoxidabil.
   John se trezi pe nesimțite într-un birou cu dimensiunile unui apartament cu patru camere și cu priveliște la panorama orașului pentru care s-ar fi putut cere taxă de intrare. McCaine primise un spațiu identic în colțul opus al etajului, între ei aflându-se o uriașă sală de conferințe ca dintr-un film cu James Bond, cu masa cât un teren de tenis, cu o mulțime de ecrane, proiectoare, jaluzele și așa mai departe și cu mai multe locuri decât existau în parlament. Restul etajului era ocupat de spații de primiri cu fotolii grele din piele, mese din sticlă și plante opulente, pentru ca vizitatorii să poată aștepta să fie primiți.
   În spatele unei recepții din marmură albă ca zăpada tronau șase secretare frumoase, pentru ca menționații vizitatori să își desfete privirile, dar deocamdată nu sosea niciun vizitator, așa că McCaine le punea să scrie scrisori și să dea telefoane.
   Au trecut zile, săptămâni și luni, și parcă se simțea fizic cum lucrurile intrau pe făgașul lor.
   La etajul aflat sub ei era amenajat un compartiment de personal, iar analiștii și economiștii angajați de el populau celelalte trei etaje situate mai jos. Restul clădirii era încă gol, dar existau planuri de utilizare a lui, zilnic veneau meseriași, se livra mobilier de birou și se prevedea că până la sfârșitul anului turnul va vibra de activități. Era ca și cum se punea în mișcare o locomotivă grea de un milion de tone, la început imperceptibil, dar de neoprit când era pornită.
   Discutaseră vag despre posibilitatea ca John să cumpere un apartament pentru perioada de tranziție, dar el nu mai avea niciun chef să colinde din nou cu agenții de vânzări imobiliare și a decis că își putea petrece timpul tot atât de bine la un hotel. Aici apartamentul era suficient de mare pentru a se putea obișnui cu viitoarea viață la castel și era oricum și luxos. Chiar și micul dejun a fost îmbunătățit după ce făcuse o scurtă remarcă în prezența managerului hotelului; după care o săptămână la rând, în fiecare dimineață venea bucătarul-șef personal și se interesa insistent de propunerile de îmbunătățiri, până când gogoșile au devenit atât de afânate, cafeaua atât de aromată, pâinea prăjită atât de crocantă încât John ajunsese să se bucure la culcare de ziua următoare.
   La început voise să i se trimită de la Porteceto mai multe costume și alte câteva lucruri personale, dar își aminti de îndemnul lui McCaine de a gândi în mare, așa că ceru să vină croitorii care deja aveau măsurile lui, pentru a comanda o altă garnitură completă. Și nu cu termen de livrare de șase săptămâni, ci pronto! Și - Ooo! Minunată putere a banilor - nimeni nu avu nevoie de mai mult de 3 zile pentru a-i livra direct la hotel costumele, cămășile și celelalte lucruri dorite. Nimeni nu îl deranjă cu vreo notă de plată.
   Cumva totul se rezolva de la sine, fără ca John să observe cum și nici nu îl interesa asta în mod special.
   Zilele ce alcătuiau săptămâna erau un vârtej nesfârșit de evenimente, fără pauze, fără weekend și fără zile de sărbătoare.
   McCaine îl târa cu el la discuții, îi dădea să vadă planuri, proiecte de contracte și nesfârșite liste de plăți, îi explica bilanțuri și statistici economice, îi dădea să semneze cecuri, contracte de cumpărare, contracte de închirieri, contracte de angajare, formulare oficiale și așa mai departe. Când printre toate acestea John mai avea puțin timp liber, se așeza în spatele splendidului său birou și citea diferite cotidiene, publicații financiare și comunicate ale bursei ori una dintre cărțile de economie politică, gospodărirea întreprinderii și ecologie recomandate de McCaine. Pe cele mai multe dintre ele nu le înțelegea, dar încerca să nu lase să se observe asta.
   De obicei, după nicio jumătate de oră McCaine îl invita din nou la el, iar John nu putea decât să privească uimit cum acest om vorbea în același timp la o baterie întreagă de telefoane și concomitent asculta ce i se comunica și dădea și sarcini noi.
   Când John sosea la ora 8 dimineața, McCaine era deja acolo și, fără ca acesta să îi dea de înțeles cu vreo vorbă sau expresie că aștepta de la el același mod de a-și jertfi viața, nu reușea să scape de tot mai puternicul sentiment de vinovăție când voia să se întoarcă seara la ora opt la hotel, și McCaine mai rămânea încă acolo. Cu timpul începu să se întrebe dacă McCaine chiar se mai ducea acasă.
   În acest fel se derulau zilele și timpul trecea. În ciuda protestelor internaționale, Franța declanșa o bombă nucleară în atolul Mururoa, fostul star al fotbalului american O.J. Simpson era declarat nevinovat de ucidere în urma unei proceduri judiciare exagerat senzaționale, și prim-ministrul israelian Yitzak Rabin era împușcat în timpul unei manifestații pentru pace. Tot mai des Londra se înfățișa dimineața învăluită în ceață fumurie, deja demult timp nu îl mai așteptase nimeni cu microfoane și blițuri foto pe John Fontanelli în fața hotelului, când sosi ziua în care se declanșă totul.
   - Iată ultimele recomandări ale analiștilor.
   - Ah! exclamă John.
   - Pe care aproape că le vom ignora, spuse McCaine lăsând să cadă pe masă teancul de hârtii.
   Zgomotul făcut de grămada de hârtii pe suprafața ireproșabilă a mesei de conferințe produse un scurt ecou. Era liniște aici sus, în uriașa încăpere, de parcă lumea de afară nici nu ar fi existat în mod real.
   - Și în loc de asta... ce este de făcut? întrebă John care simțise că McCaine aștepta tocmai această întrebare.
   - Prima noastră preluare de firmă, explică McCaine, trebuie să fie o lovitură. Ca de ciocan. Ceva ce să nu poată fi ignorat de nimeni. Prima noastră lovitură trebuie să izbească lumea întreagă în plex.
   John examină cu privirea teancul de hârtii. Suprafața întinsă a mesei de conferințe sclipea în lumina soarelui matinal, ca un lac negru într-un moment de acalmie a vântului, și hârtiile răscolite păreau o insulă stâncoasă.
   - Vreți să spuneți că trebuie să cumpărăm o firmă cu adevărat mare.
   - Da, sigur. Dar numai asta nu este suficient. Ea trebuie și să simbolizeze ceva. Trebuie să fie mai mult decât o firmă. Trebuie să fie o instituție. Și trebuie să fie o firmă americană. Trebuie să lăsăm economia mondială conducătoare fără o halcă bună dintr-o singură mișcare inteligentă.
   John se încruntă și trecu în gând în revistă numele firmelor pe care le cunoștea. Mai mult ori mai puțin toate erau instituții, nu? Se părea că tocmai esența unei firme era aceea care îi dădea calitatea de instituție.
   - Doar nu mă întrebați pe mine acum ce trebuie să preluăm? Dumneavoastră aveți deja una în vizor.
   McCaine dădu imperceptibil din cap și lăsă mâna într-un gest acaparator pe lacul negru și calm.
   - Dumneavoastră ca american, ce nume vi se pare legat de bogăție?
   - Bill Gates.
   - Alright, nu mă refeream acum la el. Mă gândeam la unul din secolul trecut.
   John se gândi câteva momente înainte de a răspunde:
   - Rockefeller?
   - Exact. John D. Rockefeller. Știți și care era numele firmei lui?
   - Un moment... Standard Oil?
   Să fi fost vorba despre așa ceva la școală? Nu își amintea clar. Mai curând întâlnise întâmplător denumirea într-o carte. Și la televizor se vorbise ceva în urmă cu ani. Adăugă:
   - Da, exact. Standard Oil Corporation. Asta era. Rockefeller avea monopolul pieței petrolului, până când guvernul a emis o lege antitrust, și concernul lui a fost sfărâmat.
   - Asta este versiunea populară. Adevărata poveste este următoarea: John D. Rockefeller a fost acuzat în 1892 în Ohio pe baza legii antitrust, dar a scăpat fărâmițând Standard Oil și răspândind în alte state proprietatea firmelor rezultate. Firme care, ca și mai înainte, erau controlate de el și de oamenii lui. Procedura judiciară l-a determinat să pună bazele primului concern multinațional.
   - Bun. Și? Totuși, Standard Oil nu mai există.
   - Credeți? Standard Oil Company of New York se numește din 1966 Mobil Oil. Firmele Standard Oil din Indiana, Nebraska și Kansas au fuzionat între 1939 și 1948 și, din 1985 poartă denumirea de Amoco. Companiile Standard Oil din California și Kentucky s-au unit în 1961 și după 1984 se cheamă Chevron. Și cea mai mare dintre ele este fostul holding Standard Oil of Newjersey, care în 1972 și-a schimbat denumirea în Exxon Corporation.
   John se holba la el și simțea cum maxilarul inferior tindea să se lase în jos.
   - Vreți să cumpărați Exxon!
   - Exact! Din diverse motive Exxon este candidatul ideal pentru prima lovitură. Este una dintre primele cinci cele mai mari întreprinderi din lume, al doilea concern energetic după Shell, prezent pe toate continentele, cu excepția Antarcticii. Și nu este lipsit de însemnătate faptul că Exxon este una dintre cele mai profitabile firme de pe această planetă.
   - Exxon...?
   John avea senzația că inima îi spărgea pieptul.
   - Dar ne putem permite asta? Vreau să spun că totuși Exxon este un gigant...
   McCaine scoase dintre documentele lui o revistă și o deschise la o anumită pagină.
   - Aceasta este lista 500 - Fortune, lista celor mai mari 500 de firme industriale din lume. Important este penultimul șpalt - capitalul propriu. Pentru a controla firma, 51 la sută din el trebuie să vă aparțină. Socotiți dumneavoastră până unde puteți merge.
   Și împinse lista spre John, care o privi fix. Acesta citi denumiri ca General Motors, IBM, Daimler-Benz, Boeing și Philip Morris. Luă calculatorul de buzunar, începu să adune doar miliardele și încetă când la sfârșitul primei pagini ajunse la 50 și când oricum mai rămâneau peste șase sute de miliarde.
   - De fapt, pot să cumpăr jumătate din lume, murmură el.
   McCaine clătină din cap ca un profesor foarte mulțumit de răspunsul celui mai bun elev al lui.
   - Și chiar dacă veți cumpăra jumătate de lume, îl completă McCaine, nu veți rămâne fără bani. Ei sunt investiți. Ceea ce înseamnă că încep să producă alți bani, bani cu care cumpărăm și restul.
   A fost unul dintre acele momente magice care rămân în memoria cuiva ca niște diapozitive color cu strălucire de briliant.
   John stătea holbându-se la lista cu nume și cifre așternute în albastru-deschis ori în albastru-închis, aproape jalnice comparate cu forța imensă a unei averi de un bilion de dolari, și în acea clipă de iluminare înțelese pentru prima dată cu adevărat ce putere se afla în mâinile lui. Abia acum pricepu ce intenționa McCaine, percepu întreaga dimensiune a planului și dinamica de neoprit aflată pe punctul de a se dezlănțui. Vor avea succes. Pur și simplu pentru că nu exista nimeni și nimic ce le-ar putea sta în cale.
   - Da, șopti el, așa procedăm.
   - Două săptămâni, spuse McCaine. După care suntem în Texas.
   Lui John îi mai veni o idee:
   - Asta înseamnă că practic toate marile concerne petroliere existente revin la Standard Oil Corporation al lui Rockefeller?
   - Nu toate. Shell își are rădăcinile în Olanda și în Anglia și niciodată nu a avut ceva de-a face cu Standard Oil. Elf Aquitaine este franțuzească, iar British Petroleum este englezească, așa cum îi arată și denumirea.
   McCaine se aplecă în față și continuă:
   - Remarcați ceva? Cineva deja a încercat să se miște în sensul dorit de noi. Problema lui Rockefeller a fost că a apărut prea devreme. În fond, el nu a știut ce să facă cu puterea pe care a obținut-o. Dacă ar mai fi trăit astăzi, mai întâi că nu s-ar mai fi reușit fărâmițarea lui Standard Oil și în al doilea rând el ar fi știut cum să procedeze. Probabil că ar fi urmat același plan ca noi.

   În aceeași zi Fontanelli Enterprises a anunțat că intenționa să preia Exxon.
   În acest moment activul imobilizat al Exxon Corporation însuma 91 de miliarde de dolari, alături de un capital propriu de 40 de miliarde dispersat în două miliarde și jumătate de cote-părți aflate în posesia a șase sute de mii de acționari înregistrați. Cursul actual era de 35 dolari, dar Fontanelli oferea 38 de dolari pe acțiune.
   Conducerea de la Exxon s-a întrunit imediat pentru a discuta situația. Era un șoc; cifrele care oglindeau gospodărirea corporației erau atât de bune încât se considerau invulnerabili în fața oricărei încercări de preluare. Nimeni nu se gândise la un atac din partea unui investitor pentru care miliardele nu contau.
   S-a convenit între cei mai mari acționari să își răscumpere contingentele mai mari de acțiuni, pentru a evita preluarea. În același timp cursul la bursă urca necontenit, depășind chiar atunci când toți au înțeles că Fontanelli Enterprises dispunea de fonduri aproape inepuizabile, cifra de 38 de dolari, și urcând în continuare la înălțimi amețitoare: investitorii cuprinși de febră încercau să obțină acțiuni Exxon, pentru că bilionarul nebun din Londra va plăti orice preț.
   - Este o problemă de rezistență nervoasă, spuneau oamenii care se considerau profesioniști ai bursei, atunci când cursul depășise granița de 60 dolari. Dacă el vrea Exxon-ul, o să plătească.
   Londra a reacționat cu calm. Cursul ajunsese la 63,22 dolari când telexurile transmiteau una dintre acele știri care-i întorceau stomacul pe dos imediat ce înțelegeai amplitudinea lor. John Salvatore Fontanelli - cercurile informate știau asta - ar fi spus: „Atunci cumpărăm Shell”. Pentru zilele următoare erau anunțate oferte de preluare către acționarii tuturor celorlalte mari concerne petroliere.
    Toți cei care cumpăraseră acțiuni Exxon la cursuri supraevaluate încercau acum să vândă cuprinși de panică. Din păcate, noutatea se împrăștiase și nimeni nu mai voia să cumpere. Cursul cădea ca bolovanul.
   McCaine urmărea cursul de la bursa din New York pe monitorul computerului său din Londra cu calmul tensionat al celui care arunca bombe din avion.
   - Acum, zise el cu răceală la unul dintre telefoane lui, când cursul ajunse la 32,84 dolari.
   Două săptămâni mai târziu, peste tot în lume angajații începură să arunce la coș hârtiile pentru corespondență vechi, pentru a le înlocui cu altele noi, pe care era tipărit antetul EXXON - A Fontanelli Corporation.
   De data aceasta au ținut titlurile de pe prima pagină în toate ziarele din lume. Toate posturile radio de știri anunțau în primul rând preluarea concernului Exxon. De parcă ar fi dispus cineva ca știrea să fie prezentată în două vorbe, aceasta suna scurt: groază pură.
   Acum și cel din urmă gazetar înțelesese dintr-un foc ce însemna o avere particulară de un bilion de dolari. În nenumărate emisiuni speciale, runde de discuții și interviuri de pe tot globul s-a dezbătut din nou și din nou ceea ce îi explicase McCaine lui John la prima lor întâlnire: că una era când un mare fond de investiții ori o bancă dispunea de sute de milioane de dolari, și cu totul altceva era când această sumă aparținea cu adevărat unei singure persoane.
   - Deosebirea - concluziona un anume lord Peter Rawburne într-un interviu acordat unuia dintre cei mai importanți ziariști specializați în economie din lume - este foarte simplă: Fontanelli decide de unul singur asupra rentabilității. Asta îl face imprevizibil. Și s-ar putea spune liber. O libertate atât de mare trezește suspiciuni. Miniștrii economiei invocă responsabilitatea socială. Șefii sindicatelor au îndoieli la adresa unei asemenea concentrări de bani și influență. Președinții consiliilor de administrație ai altor mari concerne se străduiesc să lase impresia de siguranță și să dea impresia că totul se află sub control.
   Ce se mai bârfea peste tot cu privire la ce va urma? Câteva reviste, printre care și publicații financiare serioase, au publicat adevărate hărți ale globului în care era minunat desenat cu însemnele firmelor și valorile la bursă cum va arăta un concern
   Fontanelli care va cuprinde tot globul.
   - Ăștia le suflă analiștilor noștri jumătate din munca lor, comentă McCaine zâmbind ironic.
   Un magazin nu tocmai serios făcea detaliat socoteala unor țări africane mai mici, pe care Fontanelli le-ar putea cumpăra cu totul.
   Cum nicio prognoză nu se asemăna cu alta, se părea că se putea întâmpla orice.
   De Crăciun, John acceptă surprinzătoarea invitație din partea lui McCaine de a cina cu el și cu mama sa.
   Mrs. Ruth Earnestine McCaine era o femeie suferindă de un reumatism avansat, care ședea strâmb într-un fotoliu mare cu rezemători laterale pentru cap, dar care totuși emana o dârzenie de neclintit, în ciuda bolii. Ochii albaștri-cenușii te priveau de pe chipul plin de riduri și pete de bătrânețe, încadrat de părul alb, buclat, surprinzător de des.
   - Cum vă simțiți în castelul dumneavoastră? vru ea să știe.
   - Nu prea știu ce să vă răspund, nu stau acolo decât de o săptămână, răspunse John.
   - Dar s-a făcut din el o clădire frumoasă, nu?
   - Da, sigur, foarte frumoasă.
   - Trebuie să știți, interveni McCaine cu un zâmbet amuzat, că mama are o privire generală excepțională asupra diverselor produse ale presei de scandal. De acolo vă cunoaște castelul probabil chiar mai bine decât îl cunoașteți dumneavoastră.
  - Ah, cred că asta nu este greu, spuse John.
   Câteva dintre respectivele reviste se aflau pe masa de lângă el. O privire aruncată fugitiv îl făcu pe John să constate ușurat că măcar lady Diana își reluase locul de pe paginile titlu.
   Era ciudat să pătrunzi pentru prima dată în viața particulară a lui McCaine. Dacă la birou era un dinam ce funcționa la înalte turații, permanent în mișcare, scoțând scântei de tensiune și eficient până la brutalitate, în această seară, între cei patru pereți ai casei lui, în compania bătrânei lui mame era destins, complet destins și binedispus.
   Casa, o construcție fin de siecle, albă, impozantă se afla pe o stradă liniștită, într-un cartier liniștit al Londrei și aproape că se pierdea printre celelalte splendide vile. Pentru mama lui McCaine, care se putea deplasa doar cu mare greutate, fusese construit un lift modern din sticlă care distrugea armonia arhitectonică a holului, dar, abstracție făcând de asta, aici s-ar fi putut turna fără mari modificări un film a cărui acțiune să se petreacă înainte de război.
   Masa a fost gustoasă, dar fără fast, aproape ca în familie. A fost servită de o menajeră corpolentă care, după cum a aflat mai târziu, era unica angajată din gospodăria lui McCaine, cu excepția unei îngrijitoare care venea de două ori pe zi cel mult câte două ore pentru a vedea de Mrs. McCaine.
   Când McCaine plecă la un moment dat de la masă pentru scurt timp, mama lui arătă către o acuarelă mare, cu ramă din oțel inoxidabil, aflată deasupra căminului.
   - Știți ce reprezintă?
   John privi tabloul.
   - Ar putea fi Florența. Unul dintre podurile peste Arno.
   - Ponte Vecchio, da.
   Apoi ea adăugă pe un ton conspirativ:
   - Malcolm a făcut-o.
   - Da?
   În toată viața lui nu i-ar fi trecut prin minte că McCaine ar fi ținut vreodată o pensulă în mână.
   - În tinerețe, a pictat multă vreme, povesti Mrs. McCaine. Defunctul meu soț a fost deseori mutat și așa am ajuns noi aici. Pe-atunci trăiam în Italia, Malcolm s-a dus la firma aceea de computere și, la scurt timp, a încetat să mai picteze.
   Ochii îi scânteiară când adăugă:
   - Să nu mă trădați că v-am povestit asta.
   John rămase cu privirea pe tablou, neștiind ce să mai creadă. Era o prostie să ia asta ca un semn ceresc? Nu putea fi altceva. Amândoi pictaseră cândva și se lăsaseră. Un detaliu lipsit de importanță. Un semn că erau predestinați să se întâlnească.
   - Mai este o chestiune pe care am tot amânat-o, zise McCaine într-o zi, înainte de a pleca la discuțiile cu conducerea Exxon la Irving, Texas, în SUA. Contractul meu de angajare. Trebuie să clarificăm problema înainte ca eu să apar prima dată ca director al dumneavoastră.
   - Ah, da, spuse John și puse mâna pe un pix. Clar. La asta nici nu m-am gândit de fapt.
   - Ei, a fost destulă treabă.
   McCaine scoase din geanta sa din piele un document pe mai multe pagini în trei exemplare.
   - Mă veți înțelege că din când în când trebuie să mă gândesc și la mine. Dacă nu ne vom înțelege acum asupra contractului, atunci am lucrat degeaba mai multe luni pentru dumneavoastră. Și mă voi trezi pe stradă, fără ca dumneavoastră să îmi datorați măcar un shilling amărât.
   Îngrijorarea de care dădea acesta dovadă îl miră pe John. Să îi fi lăsat englezului o impresie atât de nestatornică?
   - Poate că ne vom înțelege acum, încercă el să glumească și întinse mâna. Dați-l încoace.
   McCaine îi dădu exemplarele pregătite și adăugă:
   - Citiți totul bine înainte de a semna.
   Se așeză, puse picior peste picior și își încrucișă brațele pe piept asemenea cuiva care se pregătea de o lungă așteptare.
   John trebui să facă efortul de a citi în întregime fiecare pagină înainte de a trece la următoarea. Oricum înțelegea doar parțial tot ce ținea de logoreea juridică.
   Abia când ajunse la paragraful în care era vorba despre salariu se schimbă situația. Ceea ce scria acolo era fără echivoc. John rămase cu gura căscată.
   McCaine solicita un salariu anual de o sută de milioane de dolari!

23.

     John simți cum îl cuprindea un val de fierbințeală, în timp ce privea cifra ce se lăfăia ca un firesc pe hârtia din fața lui.
   Ceea ce îl supăra era acest firesc, dar în același timp se vedea silit într-un mod greu de înțeles să se stăpânească.
    - Asta nu este... hm... ceva cam mult?
   McCaine ridică din sprâncene.
   - De ce credeți asta?
   John ridică puțin hârtia. Părea că brusc cântărea 50 de kilograme.
   - Tocmai am ajuns la partea cu salariul și cumva am senzația că ați scris un zero în plus.
   - Nu, cu siguranță nu.
   - Dar o sută de milioane de dolari... În întreaga lume nu există un director care să câștige pe an măcar o sumă apropiată de o sută de milioane de dolari!
   McCaine ripostă cu o undă de supărare în glas:
   - John, o sută de milioane este produsul dobânzilor la averea dumneavoastră pe o singură zi. Iar eu vă voi crește rentabilitatea. O voi dubla fără discuție. Asta înseamnă că vă voi restitui salariul meu înmulțit cu trei sute. Arătați-mi un angajat de pe această planetă despre care puteți spune așa ceva.
   - Dar nu despre asta este vorba. Noi nu facem asta ca să mai îngrămădim bani, nu? Eu credeam că suntem aici pentru a îndeplini o misiune. Pentru a îndrepta soarta lumii pe o altă cale.
   McCaine își examină unghiile:
   - Știți că mie nu-mi pasă de bani, John. Salariul meu reprezintă un simbol. Simbolizează faptul că eu sunt șeful celei mai mari firme din lume. Pe departe al celei mai mari firme din lume. De aceea el trebuie să fie pe departe cel mai mare salariu plătit vreodată, înțelegeți? Așa ceva nu poate fi ținut secret. Și nici nu vreau asta. Când mă aflu în fața unuia dintre tipii de-afară, care se consideră incredibil de important, vreau ca el să știe că eu câștig de 50 de ori mai mult decât el. Asta este jocul, John. El va ști asta și se va simți atât de mic încât va face tot ce îi spun.
   John privi din nou cifrele. O sută de milioane de dolari. Desigur că teoretic putea să refuze să semneze. Banii erau ai lui, firma era a lui, al lui era tot ce se afla aici, scaunul pe care stătea McCaine, hârtia pe care era tipărit contractul, pixul cu care el trebuia să semneze. Putea să bareze suma și să scrie alta, poate douăzeci de milioane ori douăzeci și cinci sau numai zece milioane, ceea ce oricum erau o grămadă de bani, și dacă McCaine nu accepta suma, drumurile lor se vor despărți din nou.
   Teoretic. Practic, tocmai cumpărase o multinațională, o clădire de birouri de câteva milioane, angajase oameni și semnase contracte... începuse lucruri pe care de unul singur nu le putea continua.
   Despre tot ce era legat de afaceri și de lumea economiei avea mai puțină idee decât Murali, proprietarul pizzeriei. Nu va fi niciodată în stare să conducă un chioșc cu ziare, cu atât mai puțin o întreprindere al cărei capital propriu era mai mare decât al următoarelor trei sute de întreprinderi ca mărime împreună.
   Simțea că i se umezeau mâinile. De parcă hârtia era fierbinte. Îi aruncă o privire lui McCaine, dar nu văzu decât un chip de jucător de pocher.
   Poate că McCaine nu ar merge. Oricum acest proiect era opera vieții lui. Cel puțin așa susținuse. În cele din urmă să fi fost doar un plan rafinat de a ajunge repede la mulți bani? Chiar și așa, nu avea de ales. Se vârâse într-un colț în care toți banii nu îi foloseau la nimic.
   - Hm... murmură John.
   De fapt, avea senzația că era lipsit de apărare, ceea ce îi dădea mai multă bătaie de cap decât îi dădeau banii. Și probabil că McCaine chiar avea dreptate cu argumentul lui.
   El însă nu avea de ales.
   John apucă din nou pixul pe care îl abandonase când începuse să citească documentul.
   - Ei, da, zise el în încercarea anemică de a da cel puțin impresia că lua suveran o hotărâre, cred că aveți dreptate. Dacă se iau în considerare dimensiunile, este ceva pe măsură.
   Deschise contractul la ultima pagină și își așternu semnătura deasupra liniei corespunzătoare, repetă rapid procedura și cu celelalte două exemplare, puse unul în mapa sa și pe celelalte i le întinse lui McCaine care le primi fără vreo reacție afectivă vizibilă.
   Un moment, domni o tăcere penibilă.
   - OK, rosti John cu o nonșalanță aparentă, se rezemă de speteaza fotoliului și bătu din palme. Când începem? Ce intenții avem cu texanii?
   McCaine se ridică din fotoliu.
   - Vom vorbi cu cei din conducere, ne vom strânge cu toții mâinile, după care vom concedia jumătate din ei.
   - Poftim? Cum așa?
   John clipi mărunt. În încăpere parcă scăzuse brusc temperatura cu câteva grade.
   - Trebuie? Părerea mea este că evident ei au făcut o treabă bună, dacă Exxon este atât de profitabil.
   - Desigur. Dar nu ăsta este motivul. Motivul este că trebuie să le arătăm fără echivoc că acum noi decidem.
   - Poftim?
   - Îi vom muta pe câțiva dintre oamenii noștri.
   John ridică mâinile.
   - Stați puțin! Asta nu-mi place. Cu asemenea jocuri absurde de putere nu vreau să am de-a face.
   McCaine îl privi de sus, rece:
   - John, în spiritul dumneavoastră încă se ascunde o concepție de care trebuie să scăpați cât mai repede. Și anume că am putea face ce ne-am propus rămânând băieți buni.
   Scutură capul și continuă:
   - Uitați asta. Ceea ce le vom propune oamenilor nu va fi o plimbare și în orice caz nu va fi ceva plăcut. Vom fi urâți pentru ceea ce le vom face. Numele noastre vor fi alăturate unor sudălmi vreme de sute de ani, poate chiar pentru totdeauna. Churchill ne-a promis sângele, sudoarea și lacrimile lui, dar metafora asta este epuizată; nu mai poți apărea a doua oară cu ea în fața oamenilor. Nu putem cere nimănui consimțământul, trebuie pur și simplu să facem ceea ce este de făcut, și asta este o chestiune de putere. Despre putere, John, va trebui să mai învățați multe. Eu consider că este parte a misiunii mele să vă învăț ceea ce știu eu despre asta.
   Ridică în aer cele două exemplare ale contractului său de angajare și încheie:
   - Aceasta a fost prima lecție. Ce ați învățat din ea?
   John își încreți fruntea.
   - Ce vreți să spuneți cu asta?
   - V-am prezentat un contract ce conținea o solicitare de salariu exorbitantă, iar dumneavoastră ați semnat-o, cu toate că ați considerat-o cu toată convingerea exagerată. De ce?
   - Deoarece argumentele dumneavoastră m-au convins după ce am meditat asupra lor.
   McCaine zâmbi scurt:
   - Este o minciună.
   - Cum așa? Doar nu trebuia să mă răzvrătesc pentru câteva milioane...
   - Acum vă justificați în fața dumneavoastră înșivă. Adevărul este că ați considerat salariul meu prea mare, dar v-ați gândit că nu aveți altă alegere decât aceea de a accepta. Cu alte cuvinte eu mă aflam în poziția celui puternic, cu toate că dumneavoastră sunteți cel mai bogat om din lume, iar eu sunt un nimic.
   McCaine se întoarse, făcu câțiva pași și se opri.
   - Vreți să știți cum am făcut asta?
   Lui John îi căzu falca și un moment avu dificultăți în a închide gura. Nu fusese destul că McCaine îl fentase oarecum și își trăsese un salariu de două sute de ori mai mare decât cel al președintelui american, acum se mai și împăuna cu asta și voia să îi explice amănunțit cum îl păcălise?
   - Sunt nerăbdător să aflu.
   - Mai întâi ați făcut o greșeală gravă, pe care nu aveți voie să o mai repetați. O regulă elementară în privința contractelor. Ați permis tergiversarea redactării contractului. În acest fel s-au creat fapte împlinite, și în privința faptelor împlinite nu se poate negocia. Eu am putut să aștept liniștit până când ați fost într-o situație din care nu mai aveați ieșire. Dar, dacă dumneavoastră începeți o negociere fără această posibilitate - adică fără a avea posibilitatea să vă ridicați pur și simplu și să plecați atunci veți fi la ananghie în mod clar.
   Acum McCaine se purta ca un profesor care ținea o prelegere despre principiul elementar al materiei lui:
   - Să presupunem că vă mutați într-o locuință nouă, fără să fi convenit în prealabil asupra unui contract de închiriere. O dată ce v-ați mutat, proprietarul va putea să pretindă orice - o chirie mai mare, reparații interioare anuale și așa mai departe, pentru că unica dumneavoastră alternativă acum nu mai este, ca înainte de mutare, să încheiați discuția și să căutați altă locuință. Alternativa dumneavoastră este plecarea mai costisitoare. Înțelegeți? Ați admis să se petreacă fapte, și prin asta v-ați periclitat poziția de negociator.
   - Asta înseamnă că ar fi trebuit să discutăm de la prima noastră întâlnire despre salariul dumneavoastră?
   - Ideal vorbind, da. Atunci poziția dumneavoastră era optimă. Eu eram un om care își dedicase viața unei idei, pe care o putea realiza doar cu acordul dumneavoastră. Erați cel mai bogat om din lume și dezinteresat. Fir-ar să fie, ați fi putut pretinde să lucrez gratis pentru dumneavoastră, și eu aș fi acceptat imediat.
   John își aminti de ziua când venise la Londra împreună cu Marco, pentru prima dată, fără a-i încunoștința pe avocații Vacchi.
   - Nu sunt prea priceput în asemenea chestiuni, nu?
  - Asta nu este o calitate cu care te naști. Asta se învață. Și cursul tocmai a început.
   - Aveți metode dure de predare.
   - Este și un domeniu dur, răspunse McCaine. Nu-i așa că mai întâi v-ați gândit: Ce mă fac dacă el mă lasă baltă?
   John dădu involuntar din cap:
   - S-a observat asta?
   - Nu. Știam că veți gândi astfel. Dar nu ați remarcat și că nu v-am amenințat? Ar fi însemnat șantaj. Dacă aș fi spus ceva de genul: „Ori semnați, ori plec!” ați fi opus rezistență. Puterea mea consta în aceea că eu știam că dumneavoastră vă era clară posibilitatea mea și situația dumneavoastră. Această poziție a fost întărită de faptul că nu am menționat aceste lucruri. Dumneavoastră nu știați ce aș face eu, dar știați ce puteam să fac eu. Argumentele aduse de mine erau realiste, dar nu erau decisive. Decisiv era raportul de forțe monumental dintre noi.
   McCaine făcu un gest spre frontul alcătuit din ferestre:
   - În următoarele luni vom fi mult pe drumuri și vom purta multe negocieri. Este important să înțelegeți ce se întâmplă. Mă refer la ce se întâmplă în realitate.
   John se uită la el și încercă să înțeleagă. Ceva era greu de imaginat, și anume că acestea erau regulile după care funcționa lumea.
   - Care din noi doi este de-acum dependent de celălalt? întrebă el. Vreau să spun în realitate.
   McCaine ridică din umeri.
   - După cum văd eu lucrurile, dependența este oscilantă. Dumneavoastră nu puteți realiza planul fără mine, fără experiența mea, fără lucrările mele pregătitoare, iar eu nu îl pot realiza fără dumneavoastră. Asta s-ar numi simbioză.
   John luă exemplarul contractului aflat la el și îl ridică în aer.
   - Asta înseamnă că îl rupem?
   McCaine împături în lung contractele și le vâri în buzunarul interior al hainei.
   - Nici să nu vă gândiți. Luați-l drept taxă pentru curs, spuse el zâmbind ironic.

      Au zburat în Texas, zâmbind, le-au strâns mâinile tuturor membrilor din conducerea Exxon și, după ce s-au așezat, McCaine a citit numele celor care erau concediați pe loc.
   Parcă avusese loc o execuție. Oamenii din pază pe care McCaine îi adusese cu el, i-au însoțit la birourile lor pe cei concediați, i-au supravegheat ca aceștia să își ia doar lucrurile personale și să nu vorbească cu nimeni și nu s-au mai desprins de ei până la parcarea de jos. Specialiștii în computere au avut grijă ca parolele lor și codurile de acces să fie șterse.
   John stătea fără să scoată o vorbă, urmărind cu o mină inexpresivă ceea ce se petrecea.
   Presa a explodat pe bună dreptate, pentru că încă nu apăruse un interviu ori o poziție oficială. Ce vrea Fontanelli? Era titlul unui comentariu din Frankfurter Allgemeinen fjsilung.
   McCaine era pe deplin mulțumit; mai multe zile la rând, pe masa din încăperea lui pentru discuții au zăcut câteva publicații care conțineau astfel de titluri. John l-a întrebat dacă nu îi era teamă că astfel de știri le puteau fi dăunătoare.
   - Nicio problemă. Peste o săptămână oricum se va așterne praful pe ele, comentă McCaine.
   Și chiar așa s-a întâmplat. La mijlocul lunii ianuarie, o dramă ce a durat 6 zile s-a sfârșit sângeros în Cecenia, când trupele rusești au făcut una cu pământul satul Pervomaiskoe. La începutul lui februarie, un Boeing 757 al liniilor aeriene turcești Birgen Air s-a prăbușit în dreptul coastelor Republicii Dominicane. După 17 luni de pauză, IRA a declanșat din nou încărcături explozive la Londra, care au ucis trei oameni și au rănit peste alți o sută. La mijlocul lui februarie, tancul petrolier sub pavilion liberian Sea Empress a eșuat pe o stâncă în apropiere de Millford Haven - Wales și a poluat insulele Skokholm și Skomer, loc de reproducere a zeci de mii de păsări de mare, ca și porțiunea de coastă Pembrokeshire care era o rezervație naturală. Experții au clasificat acest accident în aceeași categorie ca avaria lui Exxon Valdez din 1989.
   - Ar trebui să avem grijă ca așa ceva să nu se mai întâmple tancurilor noastre petroliere, propuse John, el însuși cam șocat de modul degajat cu care spusese tancurilor noastre.
   - Ar trebui, este o idee bună, fu de aceeași părere și McCaine, după o scurtă meditație. Și ar trebui să furnizăm presei o informație corespunzătoare.
   După scurt timp, a apărut știrea că Fontanelli Enterprises a dispus ca țițeiul să fie transportat doar cu tancuri petroliere care vor face față unui control sever efectuat de o echipă de securitate proprie, înființată în acest scop și că a fost comandat un petrolier cu pereți dubli. Singura reacție a fost o prăbușire a cursului acțiunilor Exxon.
   Pe 20 martie, guvernul britanic a trebuit să recunoască faptul că nu mai putea fi exclusă o legătură între epidemia cu boala vacii nebune și boala Creutzfeldt-Jakob la oameni, ceea ce a avut ca efect din partea Uniunii Europene interdicția exportului și ordonarea sacrificării a patru milioane și jumătate de bovine. Între timp, devenise limpede că boala vacii nebune nu se putea atribui furajării necorespunzătoare a vitelor.
   - Este momentul cel mai potrivit pentru a-i opri pe acești politicieni, comentă înverșunat McCaine, care mototoli ziarul și îl plasă în coșul de hârtii de la șapte metri distanță cu o siguranță de care John fu impresionat.
   Sub presiunea unor permanente vești rele, interesul opiniei publice cu privire la activitatea și motivațiile concernului Fontanelli Enterprises a scăzut. Celor mai mulți oameni le-a scăpat faptul că seria de cumpărări abia începuse.
   McCaine urma în mare măsură recomandările analiștilor, iar John îl urma pe McCaine. Au cumpărat firme mari, firme mici, firme din domeniile alimentelor și chimiei, firme de transport, linii aeriene, producători de componente electronice și semifabricate metalice, întreprinderi din industria constructoare de mașini și producători de hârtie, mine, oțelării, centrale nucleare, birouri de software, lanțuri de supermarketuri, firme de asigurări și farmaceutice.
   Se părea că McCaine nici nu mai dormea și că dispunea de patru brațe cu care folosea deodată opt telefoane. După o discuție urma imediat alta, de dimineața devreme până în miez de noapte, într-un tempo incredibil. John se descurca acum mai bine cu manevrarea sistemului de teleconferințe decât cu telecomanda televizorului său.
   În unele zile, în spațiile de primiri se aflau în același timp mai multe delegații care, prin grija unui stol de tinere hostesse, așteptau să se deschidă pentru ele marea ușă dublă a sălii de conferințe. Partenerii își comandau tichete de zbor după 12, 14, 20 de ore, pentru a pleca după o discuție de o jumătate de oră.
   Au întemeiat societăți-holding care la rândul lor cumpărau firme pentru a le restructura, a le destructura și a le structura din nou. Cu firmele private ori care din diverse motive nu erau de vânzare încheiau contracte de cooperare. Obțineau drepturi, patente, licențe și concesionări. Cumpărau domenii, proprietăți, ferme și plantații. Un tânăr designer a dezvoltat după originalul semnăturii lui Giacomo Fontanelli pe testament un elegant logo al firmei, care în esență consta dintr-un f mic, roșu-închis, arcuit, pe fond alb, și acest logo regal de simplu era pregătit să cucerească harta lumii.
   Ceea ce la prima vedere părea o băcănie cu de toate, la o analiză mai atentă s-ar fi dovedit a fi o împletitură complicată de relații strategice, dacă i-ar fi trecut cuiva prin cap să o privească mai îndeaproape, dar, pentru că Fontanelli Enterprises era o întreprindere proprietate privată, ea nu era obligată să depună un bilanț public.
   Pe neobservate ea își asigurase monopolul unor materii prime puțin băgate în seamă, dar de neînlocuit, cum ar fi wolframul, telurul și molibdenul, și o importantă participare pe piața seleniului și litiului.
   Investițiile în producția și distribuția de energie erau enorme, extinse în orice formă a producției energetice și în domeniile ei strategice: posedau centrale electrice nucleare, dar în mod special le aparțineau firmele care produceau barele pentru reactoarele nucleare și beriliul din care se compuneau acestea. Aveau câmpuri petrolifere, rafinării, conducte de gaze și petrol, flotile de tancuri petroliere, dar înainte de toate posedau cele mai promițătoare drepturi de forare din toată lumea.
   - Oricare idiot investește astăzi în librăriile pe internet și în firme de software. Asta explică de ce se pot câștiga milioane cu acțiuni ale unor firme care nu câștigă un dolar, zise McCaine. Dar la o adică doar adevăratele valori contează. Energia, materiile prime, alimentele, apa.
   Totuși, Fontanelli Enterprises era reprezentată și dincolo de aceste domenii, astfel cumpărase o mare casă de modă italiană, era coacționară la o cunoscută agenție de publicitate - ceea ce stârnea vâlvă - achiziționase deodată zece firme europene de discuri pentru a face din ele una singură. Chestiunile acestea, după cum spunea McCaine, aveau două scopuri: să-i debusoleze pe observatorii externi și să obțină câștiguri ușoare. Aceste investiții erau sistate imediat ce profitabilitatea scădea.
   - Noi trebuie ca înainte de toate să ne creștem rentabilitatea, explica McCaine. Puteți face o socoteală: dacă avem o rentabilitate de 30 de procente, în douăzeci de ani literalmente lumea ne va aparține!
   Au stârnit interesul presei și cu câteva achiziționări imobiliare spectaculoase, mai ales când au cumpărat imobilul din Wall Street 40, un zgârie-nori care cândva fusese cea mai înaltă clădire din New York, înainte de a fi detronată de Chrysler Building. După marele crah din 1987 de la bursă, ea rămăsese goală și și-au adjudecat-o prin licitație pentru ceva mai mult de o jumătate de miliard de dolari. Imediat au început lucrările de renovare a clădirii care deja în 1997 figura ca Fontanelli Tower în planul orașului New York.
   - A vrut să o cumpere și Donald Trump, povestea McCaine, care purtase negocierile. Ba chiar a oferit mai mult decât noi. Așa că i-am sunat pe primar și pe câțiva senatori și le-am explicat că noi avem nevoie tocmai de această clădire pentru a ne putea conduce afacerile din New York, așa cum intenționăm, și că unica alternativă ar fi să mutăm centrul de greutate al activităților noastre în alt oraș, poate în Atlanta ori în Chicago.
   După ce a zâmbit malițios a adăugat:
   - Și argumentul a funcționat!

      Seara, pe fundalul nopții londoneze, marea sală de conferințe avea ceva dintr-o catedrală. Vizitatorul, la ușă încă insistent și guraliv, amuți involuntar în fața ei.
   McCaine trecu imediat la chestiune:
   - Ceea ce vreau eu este ca dumneavoastră, cu ajutorul celor mai moderne mijloace, să dezvoltați un program pentru computer, care să simuleze cu cea mai mare exactitate posibilă evoluția lumii în toate domeniile importante - cum ar fi creșterea populației, rezervele de energie și materii prime, poluarea și așa mai departe - și care să poată evalua sigur efectele măsurilor și deciziilor pe cel puțin 50 de ani.
   - Exact asta încercăm să facem de ani de zile, răspunse oaspetele.
   - Și ce v-a împiedicat până acum să finalizați programul?
   - Lipsa de bani, ce altceva?
   Profesorul Harlan Collins era un bărbat slab, puțin peste 40 de ani, care el însuși arăta de parcă ar duce lipsă de bani nu doar pentru muncă. Costumul lui era mototolit, în loc de cămașă purta un pulover ros cu guler rulat, iar părul lui părea că ar prefera să se rărească treptat pentru a economisi cheltuielile cu frizerul. El era ecolog și cibernetician, conducea în Hartford un Institut de cercetare a viitorului și, potrivit spuselor lui McCaine, era o capacitate în domeniul lui. John nu auzise niciodată de el, dar asta nu spunea nimic. Se retrăsese ca de obicei în poziția de observator, frunzărea documentele aduse de profesor și lăsase discuțiile în sarcina lui McCaine.
   - Mai exact ce înseamnă asta? Nu aveți suficiente computere? interveni el.
   Collins făcu un gest de lehamite.
   - Computerele nu sunt o problemă. Fiecare PC din magazin face astăzi mai multe decât aveau la dispoziție pe vremuri Forrester și Meadows. Nu, ceea ce ne lipsește sunt banii pentru specialiști competenți. Trebuie să obținem date, să le cernem, să verificăm fiecare cifră în privința plauzibilității ei. Nu se poate dezvolta un model sensibil când trebuie să lucrezi cu date imprecise. De fapt, eu îmi petrec cea mai mare parte a timpului umblând să cerșesc de ici, de colo, de la eventuali finanțatori.
   - De-acum nu o să mai umblați, zise McCaine. În cazul în care ne vom înțelege. Vă veți întoarce la institutul dumneavoastră și vă veți face adevărata treabă. Și, oricând veți avea nevoie de bani, îi veți primi de la noi.
   Profesorul făcu ochii mari:
   - O iau ca pe o ofertă. Ce trebuie să fac pentru asta? Să semnez cu propriul sânge?
   - Poate că ați auzit că noi încercăm să îndeplinim o profeție. Noi trebuie să redăm omenirii viitorul pierdut. În acest scop providența ne-a pus la dispoziție un bilion de dolari.
   - Îmi sunt dragi lucrările însoțite de un buget generos, spuse omul de știință. Da, am auzit asta.
   - Bun. Ce aveți de spus despre ipoteza că ne-am fi pierdut viitorul?
   - În principiu, știu prea multe despre futurologie pentru a mă încumeta să fac asemenea afirmații.
   - Mă surprindeți.
   McCaine luă laptopul aflat la îndemână, îl porni și arătă către imaginea pe care un mare videoproiector o afișa pe un ecran.
   - Cred că cunoașteți această curbă.
   Profesorul miji ochii.
   - Da, sigur. Este curba standard de la WORLD3.
   - Ușor modificată. Vedeți liniile roșii care se sfârșesc în anul 1996? WORLD3 a fost dezvoltat în 1971, pentru a prevedea viitorul. Eu am introdus evoluțiile reale de atunci încoace. Până acum prognoza și realitatea corespund surprinzător, nu credeți?
   Profesorul Collins nu își putu ascunde un zâmbet răbdător.
   - Da, asta se poate privi și așa. Desigur că dumneavoastră știți că WORLD2 și WORLD3 nu mai sunt demult la nivelul tehnicii.
   - Poftim?
  McCaine era evident uimit.
   - Ambele modele includ statele lumii într-o singură unitate operativă, fără a ține cont de deosebirile regionale. Eu îmi amintesc că la Universitatea din Sussex modelele au fost cercetate critic și s-a constatat că ele reacționează cu deosebită sensibilitate la parametrii care conțin un câmp larg de eroare. Pe de altă parte, își mențin comportamentul normal - celebrele limite ale creșterii - aproape independent de datele inițiale. Cu alte cuvinte, comportamentul pare să își aibă originea mai curând în contextul cibernetic decât în datele cu care se pleacă.
   - Pare? repetă McCaine. Asta nu aduce a cercetare temeinică.
   - Eu cred că Aurelio Peccei și ceilalți membri ai Clubului de la Roma au vrut mai curând să declanșeze o discuție la nivel mondial. Pentru asta WORLD3 și previziunea lui erau excelente.
   McCaine sări în picioare și începu să se plimbe prin fața ferestrelor care lăsau să se vadă panorama luminoasă a Londrei nocturne.
   - Ce este cu modelul lui Mesarovic și Pestei? Acesta are în vedere și deosebirile regionale.
   - Este valabil pentru World Inlegrated Model. Dacă vă mai amintiți de el, se pare că v-ați ocupat intens de această materie. Bănuiesc și că știți că WIM are mult mai puțin în vedere mediul decât modelul WORLD. Acest lucru a fost deseori criticat și odinioară s-a motivat asta prin enorma complexitate a modelului.
   - Dar un model precis nu trebuie în mod necesar să fie complex?
   - Desigur. Dar mai înainte de toate trebuie să fie plauzibil. Să poată fi inteligibil. Altfel s-ar putea ghici la fel de bine în zațul de cafea.
   McCaine scoase o carte voluminoasă din sertarul biroului și o aruncă pe masă.
   - Ceea ce au și făcut autorii acestui studiu. Bănuiesc că îl cunoașteți.
   - Sigur. „Global 2000”, studiul cerut de președintele Carter. Este probabil cea mai necitită carte vândută din lume.
   - Și? Dumneavoastră ce credeți despre el?
   - Mda... în esență adună la un loc evaluările diverșilor experți, completate cu niște calcule-model nu prea exact documentate. Ceea ce nu ar trebui să fie în mod obligatoriu mai rău. Dar cel mai mare defect este limitarea la perioada de până în anul 2000. Astăzi, sunt previzibile adevărate schimbări radicale la începutul următorului secol.
   - Exact. Iar eu vreau să știu care sunt acelea, spuse McCaine.
   - Și dacă le știți?
   - Cu ajutorul modelului dumneavoastră, vreau să descopăr cum pot evita catastrofa.
   Savantul îl privi lung, apoi dădu încet din cap.
   - Bine. Ce condiții aveți în vedere?
   McCâine nu ezită nicio clipă:
   - Mai întâi, să fie un model cibernetic. Nu are importanță cât de complex, cât de scump. Fără aprecieri, fără intuiții, fără presupuneri. Totul trebuie să fie cuantificat, totul să fie interconectat, să rezulte limpede din evaluarea computerului.
   - La un astfel de model lucrăm. Știți asta, altfel nu m-ați fi invitat.
   - Corect. În al doilea rând, mie îmi comunicați primul. Eu decid când pot fi date publicității rezultatele.
   Profesorul Collins trase cu putere aerul printre dinți.
   - Asta este greu. Bănuiesc că la asta nu veți renunța.
   - Puteți paria. În al treilea rând...
   - Mai sunt și altele?
   - Doar asta. Vreau să știu adevărul. Fără declarații politice. Fără liniștirea maselor, fără propagandă. Adevărul.

   La scurt timp după asta a fost terminat și avionul jumbo-jet cumpărat de ei cu patru sute de milioane de dolari și transformat la Lufthansa Technik-Fuhisbiittel într-o centrală aeriană de concern confortabilă, cu birouri, sală de discuții, bar, dormitoare și camere de oaspeți, legată cu întreaga lume prin satelit și dotată corespunzător.
   Pentru a corespunde imaginii concernului, întreg avionul a fost vopsit în alb, doar pe ampenajul fix din coadă se lăfăiaul roșu-închis și arcuit. Din cauza slabei asemănări cu cifra 1, avionul a fost denumit - mai întâi de către personal, apoi și de piloții și controlorii de zbor din lumea întreagă, deci, oficial s-ar zice - Moneyjbrce One.
   Din acest moment zburau uneori săptămâni la rând în jurul lumii, de la o convorbire la alta, de la o negociere la alta ori de la o vizionare la alta.
   Lui John începu să îi placă să apară ca om de afaceri, să aterizeze cu propriul avion undeva în lume, să se lase însoțit de oameni frumoși în limuzine foarte lungi, să se simtă râvnit și important. Începu să se complacă în săli de conferințe amenajate cu gust, la mese uriașe din lemn nobil, să asculte rapoartele unor domni nervoși mai în vârstă, cu atât mai mult cu cât i se întâmpla  ot mai des să înțeleagă câte ceva din unele cifre rostite de cei din consiliile de administrație ori care erau proiectate pe perete. S-a întâmplat chiar să pună câte o întrebare ori două, la care răspunsul era de regulă un tresărit aproape insesizabil; dar de cele mai multe ori se învăluia într-o tăcere semnificativă, îl lăsa să vorbească pe McCaine, reușind astfel în timp să se aleagă cu faima de misterios și inabordabil.
   Dacă pentru ziariști și petiționari John Fontanelli era ca și inaccesibil, altfel stăteau lucrurile cu familia și cu prietenii lui anteriori. Ca și mai înainte, avea un secretariat care lucra cu alt personal, dar cu aceleași principii ca acela organizat de Vacchi.
   Chiar și listele cu expeditori cunoscuți personal, ale căror apeluri telefonice și trimiteri poștale ajungeau la el necontrolate - doar corespondența era examinată radioscopic, pentru a evita atentatele cu bombe, rămăseseră aceleași. Mama lui înțelesese abia după al treilea ori al patrulea apel telefonic reorientat către el că acesta se afla în avion, ceea ce ea nu putea pricepe. Și de-a dreptul incredibilă era rapiditatea cu care i se înmânau scrisorile, indiferent de locul de pe glob în care se afla. Păreau opera un clarvăzător care știa mai bine decât ei înșiși unde va ateriza avionul data viitoare. În acest fel primi într-o zi și primul CD al lui Marvin.

   John desfăcu oarecum curios plicul căptușit și zâmbi când extrase din el CD-ul. Wasted Future era titlul acestuia. De pe copertă, cu privirea umbrită de o tristețe metafizică, se uita la el Marvin, fotografiat în fața unui loc de descărcare a gunoiului. „Pentru dragul de John, alături de primul pas al unei cariere ce se speră a fi spectaculoasă” scria pe o carte de vizită semnată de Marvin și de Constantina, care era menționată și printre interpretele vocale de pe CD.
   Foarte interesant! John lăsă totul baltă, se duse în salonul avionului dotat cu o instalație Hi-Fi de cincizeci de mii de dolari și introduse plin de curiozitate CD-ul.
   Era - într-un cuvânt - oribil. Din boxe răzbatea un sound surd, neclar, din care se impunea neplăcut doar o chitară bas, în timp ce interpretul se pierdea neajutorat într-un ecou exagerat și o vălmășeală generală. Ceea ce nu reprezenta o pierdere, cântecul lui Marvin sunând de parcă îl apucase simultan o depresie clinică și o tuberculoză acută. Totul se terciuia și se rostogolea într-un ritm monoton, iar când o dată se deslușea ceva ca o melodie, aceasta era atât de asemănătoare cu niște cântece bine-cunoscute, încât pe bună dreptate i se putea spune furt. De asemenea, Constantina era ca și inexistentă și puținul ce i se putea oarecum atribui te convingea că nu era nicio pierdere.
   Cu oarece fiori de groază John mai încercă o dată, o jumătate de oră mai târziu; nu reuși să suporte întreaga operă și de câteva ori trecuse mai departe la următoarea piesă. Îi părea sincer rău, simțindu-se parțial vinovat că apăruse pe lume o asemenea făcătură, care fără nicio îndoială nu reprezenta primul pas, ci era finalul unei cariere. Ceea ce însemna că în curând Marvin va avea din nou nevoie de bani.
   Aruncă la gunoi CD-ul și cartea de vizită și telefonă secretariatului de la Londra să scoată de pe listă numele lui Marvin.

24.

     Era o zi senină de sfârșit de aprilie, de fapt, prima zi de primăvară adevărată. Castelul strălucea ca niciodată, ca un adevărat centru al lumii.
   Marco radia și el. Cu receptorul miniatural în ureche, cu emițătorul în mână gata de manevrare, cu revolverul în hamul prins după umeri, emana o fericire covârșitoare.
   - Se pare că ție îți place în Anglia, constată John.
   - Da, confirmă Marco, dar de fapt nu este vorba despre Anglia, ci despre Karen.
   - Karen?
   - Karen O’Neal. Dacă vă amintiți, ea era secretara domnului McCaine la vechea lui firmă. Acum suntem împreună.
   - Aha. Felicitări!
   - Mulțumesc.
   Marco își duse mâna la ureche și potrivi mai bine microreceptorul.
   - Mașina prim-ministrului tocmai a trecut de poartă!
   Era ceva ce nu puteau cumpăra toți banii din lume. Dimpotrivă.
   De la întâmplarea cu Constantina, John suferea de un scepticism de care nu se mai putea dezbăra. Știa că putea avea la pat cele mai frumoase femei din lume, cu sau fără a fi plătite, dar de când venise în Anglia nu mai lăsase pe niciuna să se apropie de el. La fiecare zâmbet și la fiecare ridicare a privirii îl bântuia suspiciunea că interesul se referea nu la el, ci la averea lui.
   Uneori, nu avea nevoie nici măcar de un zâmbet pentru asta. Ca odinioară cu ziarista care scotocea în arhiva Vacchi și care ulterior făcuse publică profeția. Și ea nici măcar nu fusese tipul care l-ar fi interesat. Nici pe departe! Doar cerul mai putea să știe de ce se mai gândea la ea.
   Ieșiră. Mașina prim-ministrului, un Jaguar gri-închis, se deplasa pe înălțimea din fața clădirii. Păunii se opriseră între straturile cu flori și își făceau coada roată ca la comandă.
   John trase adânc aer în piept, își șterse pe ascuns mâinile de pantaloni și își simți bătaia inimii până în creștet. Acesta era oricum primul șef de guvern cu care va vorbi.
   Fusese ideea lui McCaine. Și acum îl lăsa singur. „Veți reuși să o faceți”, îi spusese. Tempoul lui, își spuse John, avea cel puțin avantajul că nu ajungea deseori să se mai gândească și la viața lui intimă.
   Automobilul se opri plin de demnitate. Unul dintre agenții de securitate deschise portiera și din mașină cobori el, prim-ministrul John Major, inconfundabil cu părul lui alb, cu cărare, cu ochelarii mari, cu rame subțiri, și cu zâmbetul lui larg, exact ca la televizor, iar când și-au strâns reciproc mâinile, lui John i s-a părut că și politicianul era nervos.
   „Se va teme de dumneavoastră, îi explicase McCaine. Există doar o mână de țări pe glob care ar putea rezista unui atac din partea averii dumneavoastră - iar Marea Britanie nu face parte dintre ele nici măcar pe departe. Se va întreba dacă în timpul mesei, cândva între felul principal și desert, îi veți pretinde cu un calm deplin ceva monstruos.”
   John avu senzația că se privește din afară și că vede mirat cum el îi strânge mâna prim-ministrului Majestății Sale regina Angliei, cum schimbă banalități protocolare cu aceasta, de parcă nici nu ar fi făcut altceva toată viața lui. În pregătirea acestei invitații insistase să ia câteva lecții de la un discret profesor de bune maniere din Londra, care îi deslușise toate finețurile protocolului și exersase cu el tot ce se putea exersa.
   McCaine râsese: „Dumneavoastră sunteți cel mai bogat om din lume, John, vă puteți comporta cum vreți!”
   John avu senzația că Major era impresionat când au intrat, în mod evident arhitectul pentru interioare, unul dintre cei mai buni din lume, reușise ceea ce își propusese: să creeze un ambient elegant, impozant, fără a sugera că aici ar trăi un reprezentant al unei dinastii vechi de secole.
   Antichități valoroase se aflau alături de mobilier cu design ultramodern din oțel și sticlă, picturile moderne dădeau accente interesante, și mai ales castelul era mai luminos după renovare decât înainte: elementele de iluminat scoteau din umbră colțurile întunecate, ceea ce în venerabilele săli crea o atmosferă de spațialitate și imponderabilitate.
   Așa cum era prevăzut în programul pregătit în câteva săptămâni de muncă, ieșiră să se plimbe puțin în grădina din spatele castelului, supravegheați de la distanță de o mulțime de membri ai serviciilor de securitate, și conversând. A rezultat că lui John Major îi plăceau opera și crichetul - cu ambele John nu avea nicio tangență. Nu putea spune nimic nici despre problemele comportamentului păunilor, așa că au lăudat amândoi vremea neobișnuit de frumoasă pentru acest anotimp și au subliniat de mai multe ori cât se bucură de faptul că au făcut cunoștință.
   În cele din urmă, prim-ministrul a mărturisit că Alteța Sa regală prințul de Wales s-ar fi arătat foarte interesat de a-l cunoaște.
   - Nu a spus-o în mod expres că vă transmite salutări, a adăugat șeful guvernului britanic, dar s-ar putea ca dânsul să vă invite o dată.
   John dădu din cap. Discutase cu McCaine despre varianta ca în loc de a-l invita pe prim-ministru să îl invite pe succesorul la tron, dar McCaine fusese împotrivă: „Ar fi o impolitețe. Nu că nu ne-am putea permite, și probabil că prințul Charles chiar ar veni, dar astfel am revela prea devreme adevăratele raporturi de forță”.
   O jumătate de oră mai târziu, au sosit și ceilalți oaspeți.
   Editoarea elegantul mensual 20th Century Observa, Viktoria Holden, denumită și marea doamnă a jurnalismului elevat, sosise cu trenul din Londra, și John dispusese să fie luată de la gară. O dată cu ea a mai venit Alain Smith, editorul tabloidului The Sun, care pe scala calității jurnalistice se situa cam la polul opus lui Observer. Totuși, cei doi s-au salutat ca niște vechi prieteni. La scurt timp a sosit și corespondentul din Marea Britanie al lui Washington Post, un tânăr vânjos cu numele de David Moody, a cărui strângere de mână John o mai simțea după cinci minute, și în cele din urmă a apărut și lordul Peter Rawburne, celebrul ziarist, cu o rablă de Aston Martin ale cărei numeroase rateuri îi făceau pe bodyguarzi să bage nervoși mâna în haină.
   Acesta parcă dezinvolt lângă cupeurile luxoase și a coborât într-un costum din tweed, de parcă tocmai venea de la o partidă de vânătoare. Se părea că el nu dădea doi bani pe formalități și conveniențe.
   Lordul Peter Rawborne a fost și cel care a animat seara.
   - Dați-i drumul, mister Fontanelli, zise acesta în timp ce se strângeau farfuriile pentru aperitive. Că doar nu ne-ați invitat ca să pierdem vremea, am dreptate?
   John puse șervetul deoparte, îi privi pe cei de față și simți din nou în stomac sfredelul care nu îl lăsa să doarmă de câteva nopți. Spera că nu arăta atât de jalnic pe cât se simțea. Repetase de o sută de ori discursul în fața oglinzii, în fața camerei video, până când avusese impresia că ceea ce avea de spus va putea să spună Jară să se vadă că repetase de o sută de ori.
   - Nu aș îndrăzni niciodată să o fac, încercă el o glumă, dar nu râse nimeni.
   Nu îi va fi ușor deloc. Începu așa cum exersase:
   - Am căutat o posibilitate de a pune la punct câteva lucruri. Lucruri care privesc firma mea. Fontanelli Enterprises este privită de opinia publică drept o investiție obișnuită a unei mari averi, cu scopul de a obține câștiguri.
   John făcu un gest scurt cu mâna pentru a reaminti celor din jur în ce anturaj se aflau, apoi continuă:
   - Veți fi de acord cu mine că aproximativ ultimul lucru de care am nevoie sunt și mai mulți bani.
   „Singurul lucru pe care trebuie să li-l tăinuiți este că țintim dominarea lumii, îl avertizase McCaine. Dați-vă modest.”
   - Eu îi cunosc pe unii aflați în aceeași situație, interveni miss Holden. Totuși, ei nu se opresc. L-am întrebat o dată pe unul dintre ei de ce vrea să câștige și mai mulți bani, dacă nu mai are nevoie de mai mulți. El mi-a răspuns: „Nu o fac pentru că am nevoie, ci pentru că pot. ”
   - Însă eu nu pot!
   Răspunsul lui John fusese spontan. El își drese glasul și adăugă:
   - Ceea ce vreau să spun este că mie nimeni nu mi-ar putea spune că sunt născut om de afaceri.
   - Dar este evident că învățați repede, zise David Moody. Investiți inteligent și investiți în toată lumea. Eu cred că singurele țări în care nu ați cumpărat nimic sunt Irakul și Coreea de Nord și că singurul teritoriu în care nu aveți filiale este Antarctica.
   - Am colaboratori inteligenți. Și, în plus, o avere atât de mare nu se poate investi într-o singură țară, nici măcar într-un singur continent, fără a crea monopol.
   - Poate că nici pe o singură planetă, îl ironiză Alain Smith.
   John se înverșună. Editorul lui Sun era, fără a-și da seama, al naibii de aproape de adevăr.
   - Eu îmi văd averea în primul rând ca pe o obligație, spuse încet John. Eu nu vreau să acumulez tot mai mulți bani, ci să ajut omenirea cu ea...
   - Deci, interveni lordul Rawburne, profeția străbunului dumneavoastră nu vă dă pace.
   - Atunci de ce nu împărțiți banii dumneavoastră sărmanilor? vru să știe Smith. Cel puțin o parte din ei.
   John îl privi.
   - Pentru că eu cred că în acest fel nimeni nu va fi ajutat cu adevărat.
   - Cel lipsit de un acoperiș, aflat sub podurile Tamisei, va vedea altfel lucrurile.
   - El se înșală, răspunse John.
   El însuși era surprins de hotărârea cu care vorbea și era și mai surprins văzând că avea și efect. Alain Smith amuți și dădu din cap ca și cum s-ar fi putut ca John să aibă dreptate. Nimeni altcineva nu mai obiectă, așa că putu să revină la discursul lui dinainte pregătit. Brusc trăi senzația că putea să îl ducă la bun sfârșit înainte de a muri mai întâi. Continuă:
   - Ceea ce voiam să spun este că atenția mea principală se îndreaptă către protecția mediului ambiant. Suntem pe punctul să introducem directive privind protecția mediului valabile pretutindeni în concern, și chiar și în țările și situațiile în care asta ne dezavantajează economic. Poate că ați auzit de eforturile noastre de a face sigur transportul de țiței. Asta costă bani, dar vreau să fac ce pot, pentru a împiedica o navă care face un transport pentru mine să pățească un accident precum cel al lui Sea Empress. Ceea ce realizăm noi în acest moment sunt măsuri aplicabile rapid - utilizarea generală a hârtiei ecologice în administrație de exemplu, separarea deșeurilor și reciclarea lor, renunțarea la carburanți care dăunează păturii de ozon etc. Din păcate, cele mai multe dintre aceste măsuri au mai curând valoare simbolică. Ulterior, vom iniția proiecte ample care de exemplu privesc ecologizarea produselor, amănunte ale prelucrărilor și așa mai departe. Dar avem și planuri mai ambițioase.
   - Doar că acestea au nevoie de ajutorul politicului, zise John privindu-l pe premier.
   Major făcu ochii mari ori poate că doar așa părea prin lentilele groase ale ochelarilor.
   - Mă și întrebam de ce am fost invitat, spuse acesta sec.
   John trase adânc aer în piept. Sfredelul din stomac era tot acolo.
   „Merg mai departe, nu mă las enervat!”
   - Grupul Fontanelli va juca în viitor - cred că pot să spun asta - un rol important în economia mondială. Asta mă încurajează să propun anumite schimbări de politică economică despre care cred că pe termen lung vor fi în beneficiul tuturor oamenilor. Eu voi sprijini o politică corespunzătoare, în ciuda unor pierderi economice, în speranța că Fontanelli Enterprises va reprezenta astfel un exemplu care să fie urmat de alții.
   Privi figurile consternate.
   Alain Smith, care stătea la coada mesei, apucă paharul cu vin, și John îl auzi mormăind:
   - Acum devine vesel.
   Chipul prim-ministrului era o mască împietrită.
   - Iau bucuros notă de disponibilitatea dumneavoastră de a coopera, spuse acesta pe un ton extrem de țeapăn. Aș vrea totuși să menționez că într-o democrație calea concretă de a obține modificări politice trebuie să treacă prin parlament, nu prin convenții private la o cină.
   Viktoria Holden se aplecă în față, iar șiragul de perle de la gâtul ei îi șterse neintenționat farfuria, scoțând un ușor sunet.
   - Mister Fontanelli, ne veți detalia concret schimbările de politică economică pe care intenționați să le faceți?
   John o privi recunoscător.
   „Miss Holden, în ciuda celor aproape 80 de ani ai săi, va fi probabil spiritul cel mai progresist și deschis de la masa dumneavoastră, prognozase McCaine. Și ceea ce spune ea, are mai multă greutate decât lasă să se creadă revista ei.”
   - După cum am spus, eu sunt un novice în lumea afacerilor, le reaminti John comesenilor. Probabil că pe mine încă mă mai miră multe lucruri care sunt obișnuite pentru cei crescuți în această lume. De exemplu, mă întreb cum este posibil să merite să transporți crabi din Marea Nordului în Maroc pentru a fi prelucrați acolo? Cum se pot aduce cu avionul mere din Noua Zeelandă, care se vând totuși mai ieftin decât merele autohtone?
   Acum era din nou pe făgașul discursului său, ba chiar în partea care îi stătea la suflet. Sau întrebând la general:
   - Cum poate fi profitul economic dăunător mediului? Doar pentru că prețul pe care o întreprindere trebuie să îl plătească pentru ceva - în acest caz pentru transport - nu corespunde cu costul real. Dacă în cost s-ar include și poluarea, nu ar mai exista probleme cu poluarea. Căci ceea ce noi, oamenii, știm să facem este evitarea costurilor. Zici că suntem cu toții foarte inventivi. Istoria industrializării este o unică istorie a scăderii prețurilor pentru bunuri de larg consum. De ce să nu folosim această inventivitate pentru o gospodărire mai durabilă a lumii? De ce să nu impunem ca factorul poluare să fie introdus în toate calculațiile? De ce să nu organizăm lucrurile în așa fel ca poluarea să coste bani?
   Câteva secunde, ce păreau că nu se vor mai sfârși, a fost o liniște de parcă ar fi spus ceva de un penibil infinit.
   - Dacă scumpiți transportul, rupeți gâtul comerțului mondial, spuse în cele din urmă David Moody și se sprijini de speteaza scaunului. Economia este dependentă de condiții bune pentru transport.
   Un pretext previzibil. John însuși îl ridicase în discuțiile cu McCaine.
   - Nu este vorba despre costurile transportului. Economia nu a evoluat la nivelul la care se află pentru că transportul a fost ieftin. Și nici invers. Sunt conștient că punerea în aplicare a propunerii mele va avea consecințe agravante. Și nici nu spun că totul trebuie să se întâmple dintr-odată. Dar de întâmplat trebuie să se întâmple.
   - Propunerea dumneavoastră ar însemna, de exemplu, ca subvențiile pentru minerit să fie tăiate, și în locul lor să crească zdravăn impozitele pe cărbune. Nu? Dar rezultatul ar fi apariția a mii de șomeri, constată Smith.
   - Dacă nu s-ar schimba nimic, ne-am putea permite.
   Prim-ministrul Majestății Sale nu spuse nimic, dar era evident că nu se amuza. Privea fix în față, părând că și-ar fi dorit să se afle în altă parte.
   În tăcerea care se așternuse a fost servit următorul fel de mâncare, pate de somon cu sos riesling.
   „Ce ambianță deplasată pentru a se discuta despre situația gravă în care se află lumea”, gândi John la vederea farfuriei fantezist decorate, pe care o mână de profesionist o așezase elegant în fața lui.
   - Eu consider că mister Fontanelli are dreptate, opină lordul Rawburne.
   Acesta apucă furculița și cuțitul pentru pește și continuă:
   - Aici suntem între noi, în oarecare măsură oameni inteligenți, deci, nu este nevoie să ne ducem de nas unul pe altul. Dacă luați aminte la fenomenul economic, veți constata că se identifică o graniță la ceva preluat din natură - o materie primă, un produs natural - și o altă graniță la ceva ce este redat naturii, gunoi, de regulă. Tot ce se petrece între este, să zicem așa, o chestiune internă a omului. Cea care creează problema poluării este existența acestor două granițe. Noi ne servim din resurse care nu sunt nelimitate și ceea ce predăm nu poate fi primit în cantități nelimitate. Asta o știm demult, fără a trage de aici concluzii. Propunerea lui mister Fontanelli atinge exact miezul problemei: Atâta vreme cât a polua mediul nu acționează financiar negativ asupra economiei și este pozitiv să îl protejezi, ei îi este imposibil să îl trateze corespunzător. Subliniez imposibil. Totuși, a aștepta, cum fac mereu mulți idealiști, înseamnă a aștepta ca economia să acționeze neeconomic. Regulile jocului nu țin cont de mediu. Dar noi putem schimba regulile jocului. Asta nici nu este ceva deosebit; o facem permanent. Modificăm dreptul bancar, asigurările, dreptul bursei, reglementarea legală a impozitelor - toate reguli ale vieții economice. La fel de simplu putem introduce regula că poluarea costă bani. După care ceea ce am năzuit noi degeaba prin apeluri la morală se va întâmpla de la sine, doar prin dinamica forțelor pieței. Numai așa se poate. Nu există altă cale.
   David Moody începuse să clatine din cap în timp ce vorbea Rawburne și se părea că nu va mai înceta să o facă.
   - Acest lucru este fără îndoială bine intenționat, zise el, chiar dacă nu este foarte original. Apelul la controlul de stat. Dar realitatea este că astăzi mediului îi merge cel mai bine în țările care dispun de piață liberă, în timp ce în fostele economii planificate a ajuns la ruină.
   Rawburne se aplecă în față și îndreptă vârful cuțitului său pentru pește către american, ca pe o spadă.
   - O regulă a jocului nu este același lucru ca economia planificată, asta o știți prea bine, mister Moody. Statul trebuie să fixeze reguli. De aceea există. Piața dumneavoastră liberă nu va funcționa fără regulile create de stat, vorbim despre chestiuni ca legea privitoare la societățile pe acțiuni, supravegherea băncilor, dreptul contractual și așa mai departe. Iar în statele în care nu sunt impuse reguli ale jocului, piața dumneavoastră liberă nu funcționează. Celebrele condiții-cadru ale căror greșeli sunt mereu reclamate când se explică de ce nu se vrea să se facă investiții în Rusia.
   John avea sentimentul că trebuia să spună ceva, pentru a nu lăsa să escaladeze animozitatea dintre cei doi, pe care credea că o resimțea.
   - Eu nu sunt decât un specialist în probleme economice, interveni el. Dar mi-am pus întrebarea cum ar arăta economia noastră dacă pământul, natura ar fi niște firme. Dacă noi toți ar trebui să cumpărăm de la aceste firme ceea ce avem nevoie. Totul, nu doar materie primă, ci și apă, aer, teren.
   „Într-o zi noi vom fi această firmă”, spusese McCaine și ridicase paharul închinând pentru asta.
   Viktoria Holden zâmbi:
   - Atunci viața ar fi probabil de neplătit!
   - Himere, opină Smith.
   - Asta ar fi un monopol, tună Moody. Firma dumneavoastră ar putea ridica prețurile în așa măsură, încât să nu mai poată fi plătite.
   - Se pare că plecați de la premisa că noi, oamenii, suntem nedoriți pe Pământ, interveni Rawburne. O concepție care cu siguranță va fi demnă de analizat mai îndeaproape cu altă ocazie. De fapt, răspunsul la întrebarea lui mister Fontanelli se află la îndemână: la drept vorbind natura nu este o firmă. Văd aici o provocare pentru stat. Până acum statul este reprezentantul intereselor sale economice și în cele mai bune cazuri reprezentantul intereselor populației lui. Ar fi mai inteligent să lase economia în seama ei și să preia rolul de tutore al naturii.
   - Toate bune și frumoase, lord Rawburne, zise prim-ministrul, dar din punctul de vedere al realității politice este pură utopie. Chiar dacă am accepta-o, o asemenea schimbare de curs ar trebui acceptată de o majoritate, și tot ce ați obține ar fi ca poziția Marii Britanii într-o concurență globală tot mai dură să slăbească sensibil.
   - Bineînțeles că asta necesită cooperarea internațională, opină miss Holden. O acțiune națională singulară ar fi nu doar lipsită de sens, dar și fără niciun efect.
   Alain Smith își exprimă dezaprobarea:
   - Uită astea, Viktoria! Fiecare stat va căuta doar calea prin care să evite astfel de convenții.
   John Major confirmă cu înverșunare:
   - Nu pot decât să mă alătur colegului dumneavoastră.
   Cina s-a desfășurat cu discuții aprinse, dar fără mari rezultate și fără multe aprecieri ale calităților ei culinare. După care, în primul moment în care uzanțele permiteau, prim-ministrul s-a retras, desigur nu fără câteva cuvinte bine potrivite exprimând aprecierea invitației și speranța la o bună legătură pe viitor.
   L-a urmat la scurt timp Alain Smith.
   - Oricum, opină acesta la despărțire, consider că este liniștitor faptul că în fruntea celui mai mare concern al lumii se află un om pe care îl dinamizează valori mai înalte decât obișnuita combinație dintre lăcomie, ambiție și sete de putere.
   - Eu sunt sigur că angajamentul dumneavoastră privind mediul va da un semnal, spuse David Moody. Ar trebui doar să nu exagerați. Urmați politica pașilor mărunți.
   Viktoria Holden nu avu niciun sfat, doar mulțumi pentru invitație.
   Ultimul plecat a fost lordul Peter Rawburne.
   - Dumneavoastră aveți o gândire orientată în direcția bună, spuse el în timp ce îi strângea mâna lui John. Doar că nu ați dus-o până la capăt.
   După aceste cuvinte sibilinice urcă în mașina lui deloc arătoasă și plecă poluând mediul cu reziduurile carburantului său.
   John rămase mult timp la fereastra camerei lui, privind cerul plin de stele, în timp ce germenii unei idei prindeau tot mai mult contur.
   Aruncă o privire asupra ceasului: 11 și jumătate.
   Se duse la telefon și răsfoi lista alăturată. În castel erau peste două sute de telefoane; de aceea toate numerele interioare se compuneau din trei cifre. Găsi numărul căutat și îl formă.
   - O’Shaugnessy, răspunse o voce cam speriată.
   - Sunt Fontanelli. Sper că nu v-am trezit.
   - Aă... nu, sir, spuse bibliotecarul. Încă mai citeam.
   John nici nu ar fi bănuit altceva despre irlandezul slab cu părul neobișnuit de rar pentru vârsta lui.
   - Îmi pare rău că trebuie să vă deranjez atât de târziu, dar am o rugăminte urgentă...

25.

     O săptămână mai târziu, John intră de dimineață în biroul lui McCaine, îi întinse acestuia o carte și rămase în așteptare, în fața mesei acestuia, în picioare. În mod evident dispoziția lui nu era cea mai bună.
   - Juan, un momento porfavor, îi ceru el interlocutorului telefonic, acoperi cu mâna receptorul și se aplecă înainte.
   Titlul cărții era Salvarea complet automatizată a omenirii. Autor: Peter Rawburne.
   Duse din nou telefonul la ureche:
   - Juan? Lo siento. Podrla llamar usted măs tarde? Vale. Hasta luego.
   Întrerupse legătura, luă cartea în mână și îl privi pe John. Bună dimineața, John! Unde ați găsit asta?
   - O’Shaugnessy a găsit-o, răspunse John și începu să se balanseze pe tocuri.
   - O’Shaugnessy? Ca să vezi. Trebuie să recunosc că este un bibliotecar isteț.
   McCaine întoarse coperta, apoi pagina de gardă și studie pagina cu titlul.
   - Este un exemplar bine păstrat. Mai bine păstrat decât al meu.

.....................................................