vineri, 11 noiembrie 2022

Un bilion de dolari, Andreas Eschbach

 ....................................................
2-12

      - Dar cum vreți să faceți asta?
   Era domeniul lui Gregorio.
   - Noi avem un gen de gentleman’s agreement cu ministrul de finanțe italian. El se mulțumește cu un impozit succesoral simbolic de câteva milioane, lucru pentru care dumneavoastră îi promiteți că timp de cel puțin un an veți impozita în Italia toate intrările de capital. Asta îi aduce în casierie douăzeci de miliarde de dolari, pe care îi poate utiliza bine pe moment.
   - Ar putea face asta orice ministru de finanțe?
   - Da, confirmă avocatul. Dar Italia dorește să adere neapărat la uniunea monetară europeană care va intra în funcțiune în 1999 și în clipa de față nu se știe dacă până atunci vor putea fi îndeplinite criteriile financiare impuse. Cele douăzeci de miliarde de dolari ale dumneavoastră ar putea fi factorul hotărâtor. De aceea ministrul este, să zicem... extrem de binevoitor în privința unui compromis.
   John dădu din cap înțelegător, dar cu o ciudată senzație în stomac. Va trebui să se obișnuiască rapid cu acest aspect al lucrurilor. Și anume că tot ce spune ori face el va fi recepționat și, chiar mai mult, ar putea să aibă o masivă influență asupra vieții a nenumărați alți oameni.
   Pe undeva nu îi venea încă să creadă toate acestea.
   Îi atrase atenția unul dintre magazinele aflate pe strada pe care ei se deplasau cu o viteză doar cu puțin mai mare decât a unui pieton.
   - Ați spus că banii îmi aparțin cu adevărat, i se adresă el lui Gregorio. Acest lucru este valabil și în acest moment?
   - Desigur.
   - Deci, aș putea să cheltuiesc pentru plăcerea mea?
   - Oricând.
   Gregorio se întoarse către fiul său:
   - Eduardo, nu i-ai dat cardul?
   Eduardo răspunse afirmativ.
   - OK, zise John. Permiteți-mi să cobor.
   Într-o altă viață, John citise într-un articol în care autorul descria drumul cu un Ferrari că a conduce o asemenea mașină era mai grozav decât a face sex.
   Autorul avea dreptate.
   De când părăsiseră autostrada care trecea pe lângă orașe cu nume răsunătoare ca Prato, Pistoria sau Montecatini, drumurile se îngustaseră și se strecurau în curbe strânse printre înălțimi aride.
   De-a lungul ogoarelor erau stive de pietre și mereu treceau pe lângă case țărănești care păreau străvechi și părăsite. Când traversau un sat, fugeau după ei copii murdari, strigau și le făceau semne, și de asemenea bărbații aflați în ușile deschise sau pe tractoare îi salutau ridicând mâna.
   - Dacă la intersecția aceea o luați la dreapta, scurtăm drumul, zise Eduardo.
   - Și dacă merg înainte?
   - Facem 20 de minute în plus.
   - Atunci mergem înainte, zise John, acceleră și gustă plăcerea de a fi presat în scaunul capitonat cu piele al mașinii când Ferrari-ul roșu zvâcni și zbură prin intersecția goală ca o săgeată plecată din arc.
   Într-adevăr, era mai grozav decât sexul. John își imaginase că era bine să conduci un Ferrari, dar realitatea era pe departe mai palpitantă decât își imaginase. Era într-o mașină puternică, simțea zgomotul motorului ca fiind cel produs de propria inimă și mașina devenea una cu corpul lui - țâșni înainte, de neoprit, cu o viteză și cu o forță sălbatice, zbura pe drumuri și în curbe, iar sângele îi fierbea în vene și i se părea că lumea era a lui.
   - Mă descalifică asta în ochii dumneavoastră? întrebă John când trecură peste podul ce traversa un pârâu aproape secat.
   - În ce sens?
   - Ei da, răspunse John cu un gest care indica întreaga mașină, l-ați găsit pe moștenitorul averii Fontanelli, cel predestinat a îndeplini profeția de a reda omenirii viitorul... și primul lucru pe care îl face este de a cumpăra ceva fără de sens și absolut superficial ca o mașină-sport cu un preț imens!
   Eduardo râse.
   - Înseamnă că nu îl cunoașteți pe bunicul meu. I-ați mers la inimă, și asta este ceva definitiv. Acum puteți face orice doriți.
   John ridică surprins din sprâncene:
   - Oh!
   Cele spuse îl mișcaseră oarecum.
   - Și în afară de asta, continuă Eduardo, corespunderi exact unei teorii pe care a dezvoltat-o el.
   - O teorie?
   - El a urmărit decenii la rând destinele unor oameni care pe neașteptate au dobândit bani foarte mulți. Așa cum s-a scris în ziare. El spune că aceia care se pun imediat pe economii își vor pierde curând averea dobândită. Dimpotrivă, aceia care în primul rând își îndeplinesc un vis nebun vor învăța de cele mai multe ori să-și gospodărească bine banii.
   - Atunci mai există o speranță.
   - Exact.
   Trebuise să o facă. Când văzuse vitrina având în spatele ei bolidul roșu cu inconfundabilul cal negru pe fond galben, simțise ceva ca o foame: un astfel de automobil voia să aibă, să-l conducă imediat.
   Totdeauna în filme așa ceva se petrece simplu. Dar de partea cealaltă a ecranului o mașină trebuie înregistrată, asigurată, trebuie mai întâi să treci pe la o mie de autorități înainte de a putea să pleci cu ea.
   Eduardo îl susținuse și în cele din urmă cineva aprobase: tot ce era de rezolvat se va rezolva. Putea pleca imediat. Tot ce trebuia să facă era să semneze un document referitor la o imensă sumă în lire – ceea ce John și făcu, fără să mai depună efortul de a transforma suma în dolari după care veni momentul magic: șeful reprezentanței, un bărbat decent îmbrăcat, cu părul sclipind uleios, îi puse cheile în mână, John se urcă în mașină împreună cu Eduardo, geamul vitrinei fu ridicat și, însoțiți de un entuziast concert de claxoane ieșiră în stradă și plecară.
   De fapt, John nu fusese niciodată un fan Ferrari. În serialul TV „Magnum”, considerase că era o fanfaronadă faptul că Tom Selleck umbla cu un Ferrari, care în concepția lui era un automobil nemeritat de scump și nepractic. Desigur că la fel ca oricare american sănătos visase și el să aibă un simbol auto, dar și-l imaginase mai curând ca un Cadillac sau ca un Porsche. În mod sigur nu un Ferrari.
   Când rememora momentul în care de pe bancheta din spate a Rolls-Royce-ului văzuse vitrina reprezentanței Ferrari, de fapt îi venise ideea să testeze dacă toată vorbăria avea cu adevărat acoperire. Dacă el, acum pretins cel mai bogat om al tuturor timpurilor, putea să se ducă pur și simplu acolo și să cumpere un automobil absurd.
   Și iată că putea.
   - Bunicul dumneavoastră crede cu adevărat în profeție, nu? întrebă John.
   Eduardo confirmă:
   - Da, crede.
   - Și dumneavoastră?
   - Hm...
   Urmă o lungă pauză, apoi adăugă:
   - Nu în sensul în care crede bunicul meu.
   - Dumneavoastră ce credeți?
   - Eu cred că noi, ca familie, am reușit ceva fără precedent păstrând această avere pe o perioadă atât de lungă. Și mai cred că ea nu ne aparține nouă. Că ea aparține cu adevărat succesorului desemnat de Fontanelli.
   - Adică mie.
   - Da.
   - Nu v-ați gândit niciodată să o păstrați pur și simplu? De fapt, cine știa despre existența acestei averi?
   - Nimeni. Știu, sună ca o nebunie. Dar așa am fost eu crescut. Probabil că dumneavoastră nu vă puteți imagina. Am fost crescut într-o atmosferă de așteptare și de planificare, de muncă la pregătirile pentru o anumită zi, zi fixată deja de 500 de ani. Misiunea celor din familia Vacchi este de a proteja și a păstra averea, până când va fi predată moștenitorului. Apoi - imediat după ce moștenitorul devine stăpânul ei - noi devenim liberi. Cu asta datoria noastră a fost îndeplinită.
   John încercă să își imagineze acest mod de a trăi - al unor oameni care sunt legați de o promisiune făcută de strămoșul lor în urmă cu secole - și îl trecură fiori, atât de bizar i se păru.
   - Simțiți asta ca pe o obligație, ca pe o povară apăsătoare?
   - Nu este o povară apăsătoare. Este pur și simplu sarcina noastră, și abia după ce ea a fost îndeplinită ne putem dedica altor chestiuni.
   Eduardo ridică din umeri și adăugă:
   - Probabil că dumneavoastră vi se pare ciudat. Dar trebuie să știți că eu cunosc de-o viață toate acele lucruri pe care bunicul meu vi le-a spus acum două zile. Mie mi s-a povestit istoria cu visul lui Fontanelli, așa cum altor copii li se spune povestea Crăciunului. O pot recita pe dinafară. În fiecare an întâmpinam ziua de 23 aprilie ca pe o zi festivă, și de fiecare dată ne spuneam: Mai sunt încă atâția și-atâția ani. Nu mă pot gândi la niciun eveniment din istoria ultimei sute de ani fără să iau în considerare și stadiul averii Fontanelli în acel an. În tot acest răstimp am supravegheat familia Fontanelli, cunoșteam fiecare căsătorie și fiecare naștere, ce profesie are fiecare membru și în ce oraș locuiește. Pe măsură ce se apropia ziua scadenței, eram tot mai siguri că moștenitor ar fi vărul dumneavoastră, Lorenzo.
   John simți parcă un ghimpe:
   - Și acum sunteți dezamăgit pentru faptul că eu am devenit moștenitorul?
   - Nu pe mine mă puteți întreba asta. Eu am studiat până în toamna trecută și nu l-am întâlnit niciodată. Supravegherea era treaba altora. Aici trebuie să o luăm la dreapta.
   John urmă indicația și se treziră pe un drum ce urca ușor, care îl obligă să încetinească, fiind plin de curbe și îngust.
   - Cine erau ceilalți candidați?
   - Numărul doi erați dumneavoastră. Al treia ar fi fost un văr, tehnician dentar la Livorno, în vârstă de 31 de ani, căsătorit, dar fără copii, ceea ce la cei din familia Fontanelli este izbitor de frecvent.
   - Se va supăra.
   - El nu știe.
   Trecură printr-o șa și acum drumul se îndrepta clar către un sat.
   Undeva lateral, cu o perspectivă asupra Mării Mediterane ce trebuia să fie covârșitoare, se întindea un domeniu, și John era aproape sigur că era vorba despre domeniul familiei Vacchi.
   - Ce gândește bunicul dumneavoastră despre mine?
   - Că sunteți moștenitorul pe care Giacomo Fontanelli l-a văzut în visul lui din anul 1495. Și că veți realiza cu averea dumneavoastră ceva foarte, foarte bun pentru oameni, ceva ce va redeschide porțile viitorului.
   - Așteptări cam pretențioase, nu?
   - Ca să fiu sincer, cred că este o păcăleală.
   Eduardo râse sonor.
  Se apropiau de sat. John observă că dincolo de sat drumul se lărgea.
   - Dar la cei din familia Vacchi credința vine o dată cu vârsta, se spune la noi, continuă Eduardo. Tatăl și unchiul meu se află la stadiul în care un Vacchi crede cel puțin că cu această mulțime de bani ar trebui făcut ceva extrem de profund și își bat capul să își dea seama cam despre ce ar putea fi vorba. Bunicul meu nu este preocupat de așa ceva. Dumneavoastră sunteți moștenitorul adevărat, totul este o viziune sfântă, iar dacă dumneavoastră cumpărați un Ferrari, înseamnă că asta face parte din planul Domnului, e basta.
   Eduardo îl ghida prin sat pe John cu scurte semne făcute cu degetul, pe care cel din urmă învățase între timp să le înțeleagă bine, sat ce îi părea pașnic. Ajunseră la domeniu, trecură pe sub un portal lat cu grilajul din fier forjat larg deschis și intrară într-o curte amplă, cu pietriș pe jos. Rolls-Royce-ul era deja parcat la umbra unor arbori bătrâni și înalți, iar John opri Ferrari-ul alături. Parcă surzise de când motorul nu mai funcționa.
   - Și ce credeți dumneavoastră? vru el să știe.
   Eduardo zâmbi.
   - John, eu cred că posedați un bilion de dolari. Sunteți regele lumii. Dacă nu savurați acest lucru, nu sunteți în toate mințile.

4.

      Întregul domeniu emana istorie.
   Vârfurile arborilor foșneau ușor clătinate de vântul ce bătea dinspre mare și aruncau umbre mișcătoare asupra zidurilor semețe a căror tencuială prezenta crăpături fine. Tocmai făcuseră câțiva pași ce scârțâiau pe pietriș, când ușa casei se deschise. O femeie corpolentă, care părea să aibă vreo 55 de ani și care ar fi putut oricând face reclamă la spaghete, îi întâmpină cu un torent de cuvinte în italiană.
   - Trebuie să vorbești mai rar, Giovanna, interveni Eduardo în italiană. Altfel, signor Fontanelli nu te va înțelege!
   Lui John i se adresă în engleză:
   - Ea este Giovanna, spiritul cel bun al casei. Se va ocupa de dumneavoastră, dar nu vorbește deloc engleza.
   - Cel puțin ce i-ați spus dumneavoastră am înțeles. Mă voi descurca.
   Tatăl lui John insistase totdeauna ca fiul să stăpânească măcar noțiunile de bază ale limbii materne, dar, pentru că în casă se vorbea cel mai des engleza, el nu prea avusese ocazia să exerseze. Dar treptat își reamintea ceea ce știa.
   Intrară într-un hol întunecat și răcoros. Într-un mod foarte reprezentativ, o scară urca spre o galerie. În stânga și în dreapta erau culoare întunecoase, iar de tavan atârna un policandru greu. Pașii lor produceau ecou pe podeaua din teracotă goală.
   Eduardo o îndemnă încă o dată pe Giovanna să vorbească rar și clar cu John, ceea ce îi atrase o privire mustrătoare din partea ei, după care se retrase. John o urmă pe energica femeie în sus pe scări, prin coridoare mai luminoase, până ajunseră într-o încăpere mare, despre care ea afirma că era a lui, o cameră vastă ca o sală, cu uși din sticlă mari, ce dădeau într-un balcon spațios, din care, sprijinit de parapetul de gresie roasă de vreme, se putea vedea Marea Mediterană.
   - Aici este baia, zise ea, dar John avea ochi doar pentru sclipitoarea suprafață a mării.
   Dacă avea nevoie de ceva, orice, trebuia doar să formeze numărul 15.
   - Poftim? zise John automat în italiană și se întoarse.
   Ea era lângă pat și ținea în mână telefonul, un aparat modern fără fir, cu încărcătorul aflat pe noptieră.
   - Cincisprezece, repetă Giovanna. Dacă aveți nevoie de ceva.
   - Da, confirmă John și apucă telefonul întins de ea. Și dacă trebuie să telefonez? În exterior?
   Termenul în limba italiană pentru fir exterior nu îi veni în minte.
   - Formați zero, explică Giovanna răbdătoare cum face o mamă cu un copil care înțelege mai greu.
   John se întrebă dacă ea avea copii. Apoi privi telefonul. Acesta avea o plăcuță transparentă sub care scria numărul telefonului, 23.
   - Mulțumesc.
   După ce femeia plecă, își dădu seama că era obosit. Era rezultatul afectării ritmului biologic normal prin zborul la mare distanță. În timpul călătoriei nu dormise mai deloc și nu mai avea reflexul orei, se simțea confuz și binedispus, și în același timp mort de oboseală.
   Patul arăta bine, era lat și confortabil, proaspăt făcut. Drumul cu Ferrari fusese ca un șoc cu adrenalină, ca o cafea tare, extatic cum zburase prin peisaj... acum nu putea să doarmă, deși ar fi trebuit.
   Nu va închide un ochi. Dar totuși putea să se întindă puțin în pat, să se mai odihnească. Nu strica...
   Când se trezi, tresări, se uită în jur și încet-încet înțelese unde se afla, ce se întâmplase, era încă lumină - sau poate era iarăși lumină dar lumina era alta. Se așeză, își trecu degetele prin păr și scutură buimăcit capul. Să adoarmă îmbrăcat, în câteva secunde...
   Se ridică în picioare cu greu. Unde era baia? Nu avea importanță.
   Ca teleghidat deschise ușile de la balcon și ieși. Aerul proaspăt, cu iz de sare și depărtare îi limpezi gândurile. Soarele se afla aproape de orizont, în fața lui, asta trebuia să fie spre vest, deci era după-amiaza târziu. Dormise cel puțin 5 ore.
   Abia acum observă cum era construită casa familiei Vacchi. Era o clădire centrală, din care ieșeau două aripi care se frângeau fiecare în unghi drept către mare și se terminau într-o terasă generoasă.
   Una din ele era cea unde se afla el. Pe cealaltă terasă, opusă celei a lui, la capătul clădirii, erau întinse parasolare albastre, sub care tocmai se punea o masă mare. Vița sălbatică se cățăra peste parapet, și în ghivece mari erau plantate flori roșii, albastre și violete. Cineva îi făcea semne să vină acolo.
   - Cina! înțelese el și îl recunoscu pe Alberto Vacchi.
   Celălalt, care stătea jos, putea fi fratele lui, Gregorio, și mai erau acolo o femeie pe care el nu o cunoștea, și Giovanna cu o fată în casă, care aranjau farfuriile și paharele.
   John răspunse semnelor, dar mai rămase un timp pe loc privind marea, care în lumina soarelui sclipea ca o carte poștală kitsch. Un iaht mare, alb ca zăpada, plutea pe apă, și vederea acestuia trezi în John acea invidie pe care o simte oricine stă pe mal și privește un vas de o asemenea frumusețe inegalabilă. Iahturile par să fie construite tocmai pentru a trezi privitorilor asemenea sentimente.
   După care își dădu seama că acum era bogat, inimaginabil de bogat. Își putea cumpăra un asemenea iaht, dacă voia. Putea să cumpere o duzină de asemenea iahturi. Dacă avea chef, putea să cumpere un jumbo-jet privat, ba chiar o flotă întreagă. Și nici măcar asta nu ar putea să pericliteze vizibil permanenta creștere a monstruoasei lui averi. „La fiecare respirație - îi spusese Eduardo - sunteți mai bogat cu patru mii de dolari”. Ceea ce însemna că averea creștea mai repede decât ar fi putut el să numere, chiar dacă ar număra bancnote de o mie de dolari.
   La aceste gânduri i se înmuiară genunchii, fără ca el să poată spune de ce. Brusc totul deveni prea mult, îl speria, se prăvălea peste el, amenințând să îl strivească, să îl îngroape, ca o avalanșă. Se întoarse spre casă, căută ușa care se deschidea și, când intră în cameră, se lăsă să cadă pe podeaua acoperită cu covor. Și rămase așa până când ceața întunecată de pe ochii lui se destrămă din nou.
   Spera că nu îl vedea nimeni așa. Se ridică încet în șezut și așteptă.
   În cele din urmă, se ridică în picioare, găsi baia, își puse capul sub șuvoiul de apă de la robinet și, când ieși, îl izbi un miros incredibil de ademenitor de friptură, ce venea de la cealaltă terasă și se răspândea în camera lui. I-ar fi plăcut să facă un duș și să îmbrace altceva, dar nu știa când și unde îi sosiseră lucrurile și nu voia să mai agite pe nimeni cu telefoanele. În plus, îl ademenea cina și decise să mai amâne dușul.
   Găsi drumul de unul singur. Nici nu era prea greu, casa fiind construită simetric. Ceea ce în această aripă corespundea camerei sale era un salon luxos, și când ieși pe terasă fu întâmpinat prietenește.
   - Zborurile acestea transatlantice sunt obositoare, spuse Alberto și îl invită să ia loc lângă el. Mai ales spre est. Sunt de ajutor doar somnul și o masă bună... Giovanna, o farfurie pentru înaltul nostru oaspete.
   Stăteau cu toții la o masă lungă, masivă, din lemn, care părea să fi fost destinată în urmă cu secole unei săli a cavalerilor; la un capăt al ei ședeau avocații - lipsea doar padrone - și mai mulți alți oaspeți la celălalt capăt, dintre ei John îi știa doar pe Benito, șoferul, și pe Giovanna, așezată lângă el, cu care vorbea gesticulând cu sârg. În centrul mesei se aflau castroane din sticlă cu salate minunat colorate, coșuri cu pâine albă proaspătă mirosind a drojdie și oale din fontă în care se prăjea peștele.
   La semnul făcut de Giovanna, fata în casă sări în picioare și îi aduse lui John o farfurie, tacâmuri și un pahar din cristal șlefuit.
   Alberto preluă sarcina de a face prezentările. Pe femeia pe care John o văzuse deja de pe terasa lui o chema Alvina, era soția lui Gregorio și, în consecință, mama lui Eduardo. Aceasta vorbea bine limba engleză, deși cu un puternic accent, și ea povesti că preda la școala din sat. Apoi Alberto spuse repede și numele celorlalți, pe care John nu le putu reține, dar le privi fețele celor prezentați.
   Bărbatul solid, cu început de chelie, care ședea crăcănat pe scaun și asculta discuția dintre Giovanna și Benito, era grădinarul. Cei doi tineri care se luptau cu peștii lor veniseră după-amiază, pentru a curăța bazinul de înot din subsol, ceea ce făceau regulat o dată pe lună pentru a mai câștiga ceva. Iar bătrânul fără dinți, care, cu un surâs tulbure, își strângea în mână paharul cu vin, era unul dintre țăranii de la care menajera familiei Vacchi cumpăra fructe și legume.
   - Acesta este unul dintre obiceiurile noastre la care ținem, explică Alberto, este o cină mare și oricine este întâmplător aici este invitat la masă. În acest fel ești totdeauna la curent cu ce mai este nou în sat. Dar, John, trebuie să vă fie foame, serviți-vă!
   John se orientă către castroane și se servi din plin. În acest timp, avocatul îi turna vin dintr-o sticlă, vin care în pahar sclipea roșu întunecat ca rubinul.
   - Tatăl dumneavoastră nu vine? întrebă în treacăt John și se sperie când văzu că fața lui Alberto se umbri.
   - El mai doarme încă. Astfel de călătorii îl solicită mai mult decât vrea să arate.
   Tăcu o vreme, apoi adăugă:
   - Nu stă grozav cu sănătatea, dar nu vrea să se lase depășit. Așa este el.
   John dădu din cap:
   - Înțeleg.
   - Cum vă place camera? întrebă Gregorio.
   John, care tocmai vârâse prima bucățică de pește în gură, dădu din cap mestecând și se grăbi să înghită.
   - Bună, chiar foarte bună. Are o perspectivă minunată.
   - Lasă-l să mănânce, Gregorio, îl apostrofa soția și îi zâmbi lui John. Este cea mai frumoasă cameră din întreaga casă. Vă aștepta demult timp.
   - Ah! exclamă John și nu știu ce ar fi trebuit să mai spună.
   Pentru că nu îi veni nicio idee, își umplu gura cu salată și, în timp ce mesteca, discuția generală se orientă către alte teme.
   Alberto nu părea să fie căsătorit. Abia acum remarcă John că acesta nu purta verighetă. Și nici nu se comporta ca o persoană căsătorită. Eduardo scormonea tăcut salata și părea dus cu gândul în altă parte, în timp ce Alvina și Alberto discutau despre unul dintre foștii ei elevi care, din câte putea să își dea seama John din discuție, plecase la Florența, unde lucra ca producător de software și beneficia de un contract important și bănos. Apoi grădinarul se ridică, veni la ei, le mulțumi pentru masă și spuse că trebuia să își continue treaba, deoarece scosese din pământ 5 tufe, și acestea trebuiau replantate tot astăzi, și dacă ar amâna treaba pentru mâine-dimineață tufele s-ar usca.
   John simți o tensiune degajându-se din el, o tensiune de care nici el nu era prea conștient. Era plăcut să stai aici, să culegi carnea albă de pe oasele unui pește prăjit și să înmoi bucăți de pâine în zeama uleioasă și usturoiată ce avea un gust minunat, în timp ce în jur viața se desfășura ca și până acum. Avea o presimțire că nu va mai avea parte de multe astfel de momente pașnice. Era liniștea dinaintea furtunii.
   Și furtuna va fi de un bilion de dolari.

      Trezirea a doua zi dimineață a durat mult.
   În jurul lui era lumină, o lumină neobișnuită, și el era întins pe un cearșaf ce mirosea neobișnuit de plăcut, pe o saltea pe care corpul lui se simțea bine, nici prea tare, dar nici prea moale, și atunci își reaminti tot.
   Moștenirea. Zborul. Ferrari-ul. Oho, dar băuse ceva aseară.
   Însă, în mod ciudat, nu își simțea capul greu. Se ridică în capul oaselor, puse tălpile goale pe covorul moale și clipind privi în jur, în uriașa cameră. Ușile către balcon erau deschise, se auzea din depărtare foșnetul valurilor și putea să își imagineze mirosul lor.
   Mobilierul nu era tocmai pe gustul lui, totul era prea gingaș, prea multă sticlă și prea multe zorzoane, dar arăta solid și cu siguranță era scump.
   Își trecu ambele mâini prin păr, căscă la nesfârșit și încercă să se întindă. Își amintea de tot ca de un vis. Numai cerul știa cum ajunsese aici, dar că era aici era sigur. Stătea într-adevăr pe marginea acestui pat, într-o pijama de mătase, căscând, puțin confuz, dar cu certitudine nu visa.
   Și acum? O ceașcă de cafea i-ar face bine. O ceașcă mare, fierbinte și tare. Dar mai înainte un duș.
   Că doar și un multimiliardar trebuia să se ducă dimineața, mai întâi, la W.C.
   Micul dejun era deja pregătit pe terasa pe care se pare că se petrecea mai mult ori mai puțin întreaga viață a familiei Vacchi.
   Cineva desfășurase parasolarul albastru, așa că acesta reținea razele soarelui de dimineață și din această poziție se oferea o priveliște asupra mării.
   De data aceasta acolo era numai padrone, în timp ce restul familiei lipsea. Acesta îl invită cu un gest ușor al mâinii să se așeze lângă el.
   - Ce doriți să mâncați? Aici, în Italia, noi nu bem mai mult de un capuccino, rareori și altceva, dar Giovanna vă prepară în bucătărie orice, după dorință. Vă poate oferi chiar și un sortiment american original din fulgi de cereale, dacă îmi amintesc bine.
   - O cafea ar reprezenta un început bun, opină John.
   Giovanna părea că îl auzise, pentru că îi și aduse o ceașcă mare de cappuccino. Părea și ea cam mahmură.
   - Ceilalți încă mai dorm, continuă binedispus bătrânul, când observă privirea aruncată de John ferestrelor. Nici nu este de mirare. Un zbor transatlantic, apoi o lungă călătorie cu mașina și în final un ospăț... Fiii mei nu mai sunt atât de tineri, chiar dacă ei nu vor să recunoască. Cu siguranță că Alberto v-a spus tot felul de povești de groază despre starea sănătății mele, nu? În realitate, nu am venit la cină în mod intenționat. Știți, eu am studiat multe biografii ale unor oameni ajunși la o vârstă foarte înaintată și am constatat că obișnuințele legate de somn joacă un rol esențial. Nu singurul, dar totuși unul important. Poți să ajungi la o vârstă foarte înaintată fără să ai de-a face cu o minune în materie de condiție fizică și capacitate de rezistență, dacă ești doar atent să dormi destul. Dar Eduardo ar putea să apară, el este de fapt tânăr.
   John sorbi din ceașca lui, iar elixirul fierbinte de sub caimacul dulce alunecă binefăcător și revigorant pe gât. Într-un coș din sârmă cromată sclipitoare erau prăjiturele și el luă una dintre ele.
   - Din câte îmi amintesc, eu m-am dus să mă culc, dar el a coborât în pivniță ca să mai aducă vin.
   Cristoforo Vacchi râse și dădu din cap.
   - Atunci, cred că dimineața va fi a noastră.
   - Și asta este bine ori este rău?
   - Depinde ce vom face. Aveți vreun plan?
   John mușcase din prăjitură. Era ușor sărată, dar foarte gustoasă.
   Dădu din cap și mestecă în același timp.
   - M-ar fi mirat, spuse bătrânul Vacchi. Totul trebuie să vi se pară un vis. V-am smuls din mediul dumneavoastră, v-am târât peste o jumătate din globul pământesc, vă ținem ascuns aici... Este ceva cam exagerat.
   - Cam.
   Cristoforo Vacchi îl privi cu seriozitate, dar și binevoitor:
   - Cum vă simțiți?
   John evită privirea și înălță ceașca.
   - De fapt, foarte bine. De ce?
   - Vă simțiți bogat?
   - Bogat?
   John inspiră adânc și se încruntă.
   - Nu aș putea spune asta. OK, am cumpărat ieri un Ferrari. Cel puțin așa cred. Dar bogat... Nu. Mai curând mă simt ca și cum aș fi în concediu. Ca și cum rubedeniile italiene au apărut brusc și m-au luat surprinzându-mă într-o călătorie în Europa.
   - V-ar face plăcere o călătorie prin Europa?
   - Nu m-am gândit niciodată la așa ceva... Mă gândesc acum.
   - Pentru moment nu v-aș sfătui, spuse Cristoforo Vacchi, dar, abstracție făcând de asta, ar fi un exemplu de dorință pe care ar trebui să vi-o clarificați, dar și să fiți convins că vi-o puteți îndeplini dacă doriți. Este un proces de învățare. Trebuie să învățați să umblați cu banii, cu mulți bani. Nu există dorință materială pe care să nu vi-o puteți realiza din lipsa banilor, dar pot exista alte motive pe care trebuie să fiți capabil să le recunoașteți. Viața dusă de dumneavoastră până acum nu v-a pregătit - cel puțin nu în mod evident - și trebuie să recuperați asta.
   John miji ochii.
   - Ce înțelegeți prin „nu în mod evident”?
   Padrone ridică privirea către parasolar, o lăsă să treacă peste sistemul de ancorare și își împinse scaunul puțin înapoi, pentru a rămâne în umbră.
   - Soarele nu mai este același ca în tinerețea mea. Și nu cred că vârsta este de vină. Pe vremea mea, nimeni nu s-a plâns de soare. Cred că este ceva legat de acele găuri în stratul de ozon. Soarele s-a schimbat, este vorba despre lumina lui, care ajunge la noi.
   Dădu gânditor din cap și continuă:
   - Cel care a descoperit spray-ul desigur că nu asta a intenționat. Și probabil că nu este atât de simplu încât să poți spune că el singur este vinovat. Există multe cauze care au un pachet de efecte, toate se întrepătrund, alcătuiesc o împletitură care aproape că nu mai poate fi pătrunsă. Înțelegeți ce vreau să spun prin „evident”?
   John se gândi, apoi confirmă, cu toate că el cel mult bănuia ce voia să spună bătrânul.
   - Da.
   - Eu cred că există un sens ascuns în faptul că ați crescut așa cum ați crescut și în faptul că, să o spunem, dumneavoastră ați scăpat de supravegherea noastră de la o anumită vârstă. Cinci sute de ani de pregătiri și apoi un asemenea blam. Vă puteți imagina? După moartea lui Lorenzo nu dispuneam despre dumneavoastră decât de un nume și de niște documente vechi de cel puțin 10 ani.
   Chicoti, luă o prăjitură și o înmuie în cafea înainte de a mușca din ea. Adăugă:
   - Nu știam nici măcar unde locuiți.
   John zâmbi forțat.
   - Și dacă Lorenzo ar fi fost moștenitorul potrivit? întrebă el și involuntar își ținu respirația.
   Padrone dădu din cap.
   - Potrivit ar fi fost cu siguranță. Era inteligent, chiar foarte inteligent, în timpul școlii luase câteva premii la matematică... Ne fascina pe noi toți, recunosc. Ar fi fost potrivit, evident. Dar v-am spus că eu nu am încredere în evidențe.
   - Eu nu am primit premii la matematică, zise John. Eu am greutăți și la calcularea impozitelor obișnuite. Și nici mult mai inteligent decât oricine altcineva nu sunt.
   Cristoforo Vacchi îl privi.
   - Dar Lorenzo este mort, iar dumneavoastră trăiți.
   - Poate că asta a fost o greșeală.
   - Dumnezeu este Cel care ne stabilește viața. Credeți că Dumnezeu face greșeli?
   John avu un moment de reținere, apoi răspunse:
   - Poate. Uneori, cred că este posibil.
   Bătrânul duse ceașca la buze, sorbi din ea și clătină din cap dus pe gânduri, ca și cum nu ar fi auzit ce spusese John.
   - Sunteți încă prea tânăr pentru a putea să sesizați cât de perfectă este lumea, John. Dar nu vă faceți probleme. Credeți-mă, sunteți moștenitorul potrivit.
   - Și atunci, de ce eu nu mă simt astfel?
   - Pentru că mai întâi trebuie să învățați să simțiți asta. Sunteți oarecum în stare de șoc. Întreaga dumneavoastră viață s-a schimbat fundamental și trebuie ca mai întâi să vă deprindeți cu noua viață. Este ceva foarte normal. Trebuie să învățați mult, să înțelegeți mult, să aflați multe înainte de a face acest pas. Mi-ar face plăcere - continuă Cristoforo Vacchi și sorbi din cappuccino - să mergem amândoi la Florența. Să vă arăt ceva din acel oraș. Și mai ales să vă arăt arhiva noastră. Aceasta se găsește în biroul nostru de-acolo. De peste 500 de ani. Dumneavoastră v-ar face plăcere?
   „Chestia cu 500 de ani - gândi John - îi iese pe gură atât de natural de parcă ar fi trăit în tot acest timp. De parcă ar aparține unei alte rase, o rasă de avocați nemuritori.”
   - Sună interesant.
   - Aici, în pivniță avem microfilme după toate documentele, dar sunt doar microfilme. Mi-ar face plăcere să vă arăt originalele, ca să simțiți timpul, întreaga istorie.
   Zâmbi și adăugă:
   - Normal, cu condiția să îl putem trezi pe Benito.
   - Drumul până la locul de muncă este cam lung, spuse John când treceau prin Lucea, și tăblița indicatoare de pe marginea drumului arăta că mai sunt 78 de kilometri până la Firenze.
   - Eh, noi nu lucrăm atât de mult ca să ne deranjeze. Padrone râse. Și, abstracție făcând de asta, Dante îi descrie pe florentini drept cărpănoși, pizmași și orgolioși - deci, este foarte bine să păstrezi distanța față de acest oraș.
   - De ce nu plecați definitiv din Florența?
   Cristoforo Vacchi făcu un gest vag.
   - Cred că este vorba despre tradiție. Și dă bine pe cărțile de vizită atunci când călătorești în lume.
   John dădu din cap și privi pe fereastră din nou.
   - Este și acesta un motiv.

      Pe parcursul călătoriei nu au vorbit mult.
   John se pierdu în contemplarea colinelor toscane domoale, cu viile, livezile și vilele lor albe, iar bătrânul privea gânditor înainte.
   După ce intrară în Florența, padrone îi ceru lui Benito să oprească în Piazza San Lorenzo.
   - De acolo nu mai este mult până la birou și pe drum pot să vă arăt câteva locuri demne de văzut. Nu cele uzuale - Piazza della Signoria, Uffizi, Duomo, Palazzo Pitti, Ponte Vecchio, acesta este turul obișnuit. Dar eu cred că nu trebuie să îl faceți tocmai într-o sâmbătă.
   John confirmă. Da, astăzi era sâmbătă. Percepția timpului îi era încă alterată.
   Mașina se chinui în nesfârșitele blocaje ale circulației dintre colosalele fațade medievale și opri în cele din urmă în dreptul fațadei din cărămidă roșie a unei bazilici impresionante, înalte.
   Cristoforo îl rugă pe Benito să îi ia la două și jumătate din fața cabinetului avocațial, apoi el și John coborâră și Rolls-Royce-ul își continuă drumul sub privirile atente ale trecătorilor.
   Străzile Florenței erau aglomerate. Toată piața din fața bisericii San Lorenzo era plină cu standurile negustorilor ambulanți, printre care se înghesuiau armate de turiști și un murmur în care se împleteau toate limbile pământului concura cu zgomotele produse de motoretele care circulau în toate direcțiile. John se ținu după Cristoforo, care aici se simțea vizibil ca acasă, și îl urmă la un monument care, înconjurat de o balustradă neagră și subțire din fier, se afla în mijlocul pieței, pe care o și domina. Era format dintr-un soclu bogat ornamentat, pe care era așezată statuia unei persoane ce depășea dimensiunile normale ale omului.
   - Acesta este întemeietorul dinastiei Medici, Giovanni di Averardo, explică Padrone, care trebuia să strige pentru a se putea face înțeles în larma înconjurătoare. A trăit în secolul XTV-lea, iar fiul lui, Cosimo, a fost primul Medici care a guvernat Florența, în principal pentru că era bogat. Familia Medici poseda pe atunci cel mai mare imperiu bancar european.
   John privi silueta gânditoare, trăsăturile chipului ce părea atât de viu. Finețurile sculpturii dispăruseră sub o patină groasă, neagră compusă din gaze de eșapament și praf, ce arăta ca fiind depusă de secole, dar probabil că se adunase doar într-o jumătate de an.
   - Aha, exclamă el.
   - Era pe la 1434, dacă îmi amintesc bine. În orice caz el a murit în 1464, iar fiul lui, Piero, poreclit „cel cu gută”, a murit 5 ani mai târziu de respectiva boală. Așa că la putere a venit fiul acestuia, Lorenzo, care pe-atunci avea douăzeci de ani. Cu toate acestea, a guvernat orașul cu atâta cumpătare, încât mai târziu i-au zis „II Magnifico”.
   - Ah, da.
   Iar un Lorenzo. Urâse astfel de lecții deja din școală.
   - În anul 1480, s-a născut strămoșul dumneavoastră, Giacomo Fontanelli, continuă avocatul, cu privirea la statuie, și când John se uită dintr-o parte la el înțelese că toate aceste evenimente din trecutul îndepărtat aveau pentru acest om aceeași importanță în viața lui ca de exemplu ziua nunții. Lorenzo tocmai supraviețuise unui complot, căruia fratele lui îi căzuse victimă, și a folosit ocazia pentru a se descotorosi de dușmanii lui. Deci, Giacomo Fontanelli a crescut în vremea în care Florența înregistra marea ei înflorire, vremea regenței lui Lorenzo Magnificul. Cristoforo arătă cupolele bisericii care se înălța în fața lor. Acolo sunt înmormântați toți principii Medici. Vreți să intrăm?
   - Cu plăcere, zise John copleșit de arșiță, de larmă și de toată povestea.
   Dacă îți mai imaginai că toate acestea se întâmplaseră încă înaintea descoperirii Americii de către Columb...
   Preferă să nu își imagineze.
   Făcură un ocol larg prin piață și printre standurile din ea -– „acesta este Canto dei Nelli”, mai află el fără să înțeleagă despre ce era vorba - până ajunseră în sfârșit la intrarea în capela Medici, o intrare jalnic de neînsemnată, unde scăpară de tumultul străzii în liniștea răcoroasă a criptei.
   Un mare număr de turiști cu aparatele de fotografiat pregătite umblau încoace și încolo în liniște și cucernici și studiau inscripțiile referitoare la diverși membri ai familiei Medici. Cristoforo arătă către ultima coloană din partea dreaptă.
   - Acolo este înmormântat ultimul membru al familiei, Anna Maria Ludovica. Iată, scrie aici, decedată în 1743. Cu ea neamul Medici a dispărut.
   Stătură un timp tăcuți, asimilară liniștea, răcoarea și mirosiră izul stătut al secolelor trecute.
   - Să mergem mai departe în sacristie, propuse în cele din urmă Cristoforo și adăugă misterios: O să vă placă.
   Traversară cripta întunecată și intrară într-un coridor scurt, pe care îl urmară până într-o încăpere vastă care, în materie de fast, punea în umbră tot ce văzuse John în viața lui. În jurul lui se ridicau coloane, nișe și paliere din marmură albă și în culori pastelate ce încadrau nișe din marmură neagră, sprijineau grinzi transversale, deschideau spații grandioase. John ridică privirea spre cupola care se arcuia ca firmamentul și uită să mai respire. Și totuși, această splendoare era doar planul secund pentru un șir de statui din marmură, care arătau atât de reale, de vii, încât ți se părea că în orice clipă vor începe să miște.
   - Dumnezeule! se auzi John murmurând.
   Nici nu bănuise că ar exista așa ceva.
   - Minunat, nu-i așa?
   John abia putu să dea din cap. I se părea din partea lui o obrăznicie faptul că o dată cutezase să se creadă artist.
   - Cine a făcut toate astea? întrebă după o vreme.
   - Michelangelo. A fost prima lui clădire.
   - Michelangelo...
   Acest nume îi spunea ceva, îi amintea ceva, ceva de demult, dar nu ar fi putut să spună despre ce era vorba.
   Padrone arătă către sculptura în fața căreia stătea John și care reprezenta un bărbat în poza unui gânditor profund.
   - Această sculptură se numește Pensieroso, Gânditorul. Îl reprezintă pe Lorenzo cel Tânăr, unchiul lui Lorenzo Magnificul. Mormântul acestuia a rămas neterminat.
   Arătă către nișa de la intrare și continuă:
   - Lorenzo a murit în anul 1492, iar fiul lui, Piero, a fugit când doi ani mai târziu armatele franceze conduse de Carol al VIII-lea au intrat în Italia și printre altele au cucerit și Florența. Despre Giacomo Fontanelli știm doar că a plecat din Florența cu mama sa și probabil că s-au refugiat definitiv în mănăstirea care le acordase protecție și mai înainte.
   John privea fix statuia, crezu o clipă că aceasta respira și trebui să clipească pentru a scăpa de această impresie. Se străduia să urmărească explicațiile lui padrone.
   - Această mănăstire mai există?
   - Ca ruină, da. A fost abandonată la sfârșitul secolului al XIX-lea, în cel de-al Doilea Război Mondial a fost folosită ca depozit de armament și a fost distrusă în urma unui atac aerian.
   John merse în continuare prin sacristie, urmărind cum reflexele de lumină mângâiau sclipind suprafețele sculpturilor, lăsând impresia că ar fi vii.
   - Medici erau bogați, dar ca familie s-au stins. Ce a mai rămas astăzi din averea lor, cu excepția acestor comori de artă?
   - Nimic, răspunse Cristoforo Vacchi.
   - Și cum se face că Fontanelli și Vacchi mai există? Și cum de averea lui Giacomo Fontanelli mai există?
   Cristoforo ridică din umeri.
   - Niciuna din aceste familii nu a guvernat vreodată, nu a domnit, nu a ieșit în evidență. Gândiți-vă că mulți Medici au fost uciși, cei mai mulți chiar de către rudele lor. Averea familiei Fontanelli nu a fost investită niciodată în afaceri, campanii militare ori în mituiri. Ea doar exista și creștea nebăgată în seamă. Eu cred că discreția a triumfat.
   Biroul de avocatură se afla la o distanță de doar câteva străzi, pe o stradă secundară discretă, dacă se poate spune că în centrul Florenței există o stradă discretă; arăta ca o văgăună pavată și posomorâtă între două fațade străvechi. O ușă cândva vopsită în verde-închis, masivă, marcată de vreme, cu vopseaua jupuită, având alături o cutie pentru corespondență pe care era gravat numele Vacchi - asta era tot.
   - Vă mai găsesc clienții aici? întrebă John în timp ce Cristoforo scotea legătura cu chei.
   - Nu mai avem clienți care să fie nevoiți să ne găsească, răspunse avocatul și descuie ușa.
   Fațada prăpădită era doar o acoperire, înțelese John când își plimbă privirea prin interiorul casei strâmte. Pe partea din interior a ușii de la intrare se puteau vedea tije pentru blocare automată din oțel cromat. O cameră video mică se orientă către ei, în timp ce Cristoforo se duse la o cutiuță montată pe perete, unde formă pe tastele acesteia un număr lung, cu cel puțin zece cifre, după care lumina roșie a unei lămpi deveni verde. În casa scărilor se auziră de peste tot ușoare clicuri provenind de la ușile deszăvorâte.
   - Aici depozităm foarte multe documente originale vechi, explică Cristoforo în timp ce urcau scara răsucită, cu siguranță veche de secole. Până acum nu te puteai teme că i-ar veni cuiva ideea de a sparge cabinetul. Dar lucrurile s-ar putea schimba. Iată primul etaj, până în ultimul secol aici a fost locuința uneia dintre familiile Vacchi. Astăzi, la etajul patru există doar o locuință pentru cazul în care cineva dintre noi are mai mult de lucru și nu mai dorește să plece seara.
   Deschise ușa.
   Cât vedeai cu ochii se înșirau dulapuri cu vitrine din sticlă, în spatele cărora erau rânduri nesfârșite de foliante vechi, închise culoare. Lumina lămpilor cu neon fixate pe tavanul jos se oglindea în geamuri când John se apropie și încercă să descifreze inscripțiile îngălbenite de pe coperte. Erau ani - 1714, 1715 și așa mai departe. Mirosea ca într-un muzeu, a praf, a detergent pentru curățenie și a podea de linoleum.
   - Ce fel de cărți sunt acestea? vru să știe John.
   - Registre cu conturi, răspunse zâmbind padrone. Aici puteți urmări cum a evoluat averea dumneavoastră. Din acest punct de vedere strămoșii mei au suferit de acribie. Cu toată modestia se poate spune că registrele de conturi Vacchi sunt pe departe mai precise și mai detaliate decât cele întocmite de Giacomo Fontanelli însuși.
   - Mai există din acelea?
   - Bineînțeles. Veniți cu mine.
   John îl urmă pe bătrân trecând de o ușă îngustă, unde își aplecă prevăzător capul, și intră în următoarea încăpere, mobilată la fel ca prima. Nu întru totul - pentru că la o privire mai atentă John descoperi că volumele din vitrine erau mai subțiri, mai vechi și arătau mai uzate și că înseși vitrinele erau mai solide, chiar erau blindate, și prevăzute cu instalații de climatizare interioară.
   - Poluarea aerului, spuse Cristoforo Vacchi și dădu din cap îngrijorat. În toți anii ce au trecut documentele nu au avut de suferit atât de mult ca în ultimele trei decenii. A trebuit să procedăm la o aerisire specială, altfel gazele de eșapament din aer le-ar fi corodat.
   Încă o ușă, iar în spatele ei o cameră mică, întunecată, aproape goală, cu dotări modeste, semănând mai mult cu o capelă. De perete atârna un crucifix, sub el era un gen de măsuță cu un scaun în față.
   Cristoforo aprinse două lămpi care iluminau interiorul măsuței prin sticlă.
   John se apropie și fu cuprins de un fior ciudat. Bănuia ce va vedea, chiar mai înainte de a-i explica avocatul.
   - Acesta este testamentul, spuse Cristoforo Vacchi aproape cu evlavie. Testamentul lui Giacomo Fontanelli.
   Erau două file mari, de culoare maro-închis, dintr-o hârtie groasă, o dată ciudat de strălucitoare, așezate sub placa de sticlă pe catifea albă. Scrisul de pe ele era mic, colțos și abia descifrabil. Ambele foi erau complet scrise, legate cu două panglici pe cale de a se descompune, peceduite la ambele capete cu sigilii impresionante.
   John trase scaunul ce dădea senzația de vechi ca tot ce era aici, vechi și solid, și se așeză. Se aplecă în față, privi de aproape documentul de sub sticlă și încercă să înțeleagă că strămoșul lui, inițiatorul acestui proiect complet nebun, a scris cu propria mână acele cuvinte.
   - Nu înțeleg niciun cuvânt, recunoscu în cele din urmă. Este probabil în italiana medievală, nu?
   - Este în latină.
   John dădu din cap și privi liniile maro, elegant arcuite ale majusculelor. Părea o pagină dintr-o biblie veche, scrisă de mână.
   - Latină. Lorenzo știa latina?
   Padrone îi puse mâna pe umăr.
   - Nu vă mai frământați. Dumneavoastră nu sunteți vinovat de moartea lui.
   - Dar profit de ea.
   Mâna bătrânului îi strânse umărul.
   - Dumneavoastră sunteți moștenitorul. Priviți aici.
   Arătă un loc din înscris unde, uitându-se mai bine, John recunoscu o dată scrisă cu cifre romane. Padrone continuă:
   - Cel mai tânăr urmaș aflat în viață la 23 aprilie 1995. În viață - acesta dumneavoastră sunteți, John. La dumneavoastră s-a referit.
   Privirea lui John rătăci din nou peste vechiul document, urmă arcuirile elegante ale semnăturii, alături de care erau alte semnături mai mici, poate autentificări, legalizări notariale, ca și sigiliul întunecat și fragil. Habar nu avea dacă acest document arăta așa cum trebuia să arate un testament din secolul al XV-lea. Puteau să îi arate și să îi spună orice, pentru el era literă de lege. Dar ce sens ar fi avut să falsifice așa ceva? Voiau să îi dăruiască un bilion de dolari.
   Țineau cu tot dinadinsul să îl facă cel mai bogat om de la formarea sistemului solar. Nu aveau niciun motiv să-l mintă.
   Ce fel de om o fi fost acest Giacomo Fontanelli? Un religios ambițios? Un fanatic? Semnătura părea puternică, cizelată, armonică. Era scrisul unui bărbat în deplinătatea puterilor și absolut sigur de ceea ce făcea. Și-ar fi dorit să poată citi testamentul. Dar nu, ceea ce își dorea de fapt era să afle cum de era posibil să ai o viziune care să-ți schimbe întreaga viață și să decidă asupra ei.
   Cum era să ai un țel clar în viață.
   Înclinată deasupra mesei era o fereastră îngustă ca o ambrazură, din sticlă groasă, striată. Prin ea era vizibilă o parte dintr-o cupolă și John se întrebă dacă aceasta era capela construită de Michelangelo pentru acei Medici decedați. Nu știa, nu avea nicio idee în ce direcție era orientată fereastra. Michelangelo. Cum de acest nume îi părea atât de cunoscut? I se părea că o voce din interiorul lui îl repeta mereu, de parcă voia să îi amintească de ceva, dar de ce să îi amintească? Michelangelo. Pictase Capela Sixtină de la Roma. De la Roma, unde se născuse Lorenzo, unde trăise și murise.
   - Eu ce vârstă aveam când a venit pe lume Lorenzo?
   - Poftim?
   Tulburat în gândurile lui, Cristoforo tresări.
   - Doisprezece ani, răspunse John propriei întrebări. Aproximativ 12. Înainte cine a fost?
   - Ce vreți să spuneți?
   - Înainte de nașterea lui Lorenzo. Cine fusese candidatul.
   - Dumneavoastră.
   O spusese de parcă ar fi fost cel mai evident lucru din lume.
   - Pe vremea aceea eram sub observația dumneavoastră?
   - Desigur.
   Acum amintirile îl năpădeau, țâșneau din profunzimile trecutului ca o fântână arteziană căreia i se dădea drumul pentru a umple un bazin. Un domn elegant îmbrăcat. Cu tâmple cărunte. O mână cu manichiură, care îi întindea o tabletă de ciocolată. O privire foarte binevoitoare pe sub sprâncenele stufoase. Brusc înțelese ce striga vocea din interiorul lui. Ea nu striga Michelangelo, ci mister Angelo - își dădu seama John.
   Se întoarse pe scaun, îl privi pe Cristoforo Vacchi, îi examină statura gârbovită, slabă.
   - Dumneavoastră erați mister Angelo, nu-i așa?
   Padrone zâmbi blând.
   - Vă amintiți?
   - V-am văzut o dată, când veneați cu avionul din Europa. Nu aveați nimic altceva decât o pungă de plastic cu pantofi în ea.
   - Ah, asta. Atunci m-ați văzut? A fost ultima mea vizită. În mod normal rămâneam câteva zile la New York. După ce s-a născut Lorenzo, am vrut să vă mai văd o dată, dar nu erați acolo când am ajuns la atelierul tatălui dumneavoastră. Ciudat, în acea zi ați fost la aeroport?
   John confirmă, recunoscând din ce în ce mai multe elemente din silueta bătrânului. Cât de mult timp trecuse de atunci... Nu era de mirare că încă de la început Cristoforo Vacchi îi păruse atât de cunoscut.
   - Da, nu mai știu exact de ce; cred că părinții unui prieten mă luaseră cu ei - o excursie ori așa ceva. Dar v-am văzut. Mult timp am crezut că nu ați mai venit, deoarece vă descoperisem secretul.
   - Ca în povești, da. Înțeleg.
   Bătrânul dădu gânditor din cap și continuă:
   - Privind în urmă, cred că am cam exagerat cu supravegherea noastră. Nu mai puteam să așteptăm, deși testamentul dispunea expres că noi ne putem prezenta abia după ziua scadentă prevăzută de el. Când erați mai mic, veneam deseori mai mulți dintre noi - m-a însoțit Alberto, iar mai târziu Gregorio, iar la început și fratele meu decedat între timp, Aldo. Vă urmăream pe drumul de la școală, în locurile dejoacă...
   Amintiri ca din țara de dincolo de oglindă.
   - Îmi amintesc de întâlniri cu bărbați străini care îmi puneau întrebări ciudate. Trei bărbați în pardesie, aflați de partea cealaltă a unui gard, în timp ce eu mă dădeam în leagăn. De un bărbat înalt, brunet, care avea păr pe dosul mâinii...
   - Nu știu cine era acesta, dar cei trei bărbați de dincolo de gard erau Aldo, Alberto și cu mine.
   John izbucni fără să vrea în râs.
   - Mama își făcea mereu griji când îi povesteam. La început, a crezut că mă pândeau niște haimanale, iar apoi s-a gândit că era ceva în neregulă cu mine.
   Privi testamentul din caseta de sticlă, sigiliul, semnătura și zise:
   - Cui i-ar fi trecut prin minte așa ceva...?
   - Veniți, i se adresă Cristoforo. Trebuie să vă mai arăt ceva.
   Coborâră în subsol. Aici tavanul era mai jos, lipseau ferestrele înguste de la etaj, dar totul era iluminat din plin și curat ca într-o clinică. Gangul scurt se termina într-o ușă de oțel grea, vopsită în negru. Din spatele ei se auzea un zgomot ca de frigider care funcționa cu toată capacitatea, ceva neașteptat într-o casă ai cărei pereți ca de cetate păreau să fi izolat de larma lumii exterioare o liniște ce dura de secole.
   După cum se dovedi, era un computer. Un computer colosal, un bloc masiv, cât un șifonier, albastru, cu logoul inconfundabil inscripționat pe el - IBM, domina încăperea, vâjâind și bâzâind, arătând cumplit de învechit. De parcă ar fi fost de pe vremea familiei Medici. Cabluri cenușii groase porneau în baterii de la prizele telefonice de-a lungul peretelui.
   - Acasă, în locuința de la țară, avem aparatură modernă, explică Cristoforo. Pe acesta l-am cumpărat în 1969 și are instalat un program doar al nostru, capabil să acceseze date din mii de bănci, să administreze milioane de conturi de economii, să le calculeze cursurile actuale și să le adune. Eduardo vă va arăta cum funcționează totul în amănunt, vă va comunica parolele și așa mai departe, dar am vrut să vă arăt scopul tuturor acestora.
   Cu o mândrie ce nu putea fi trecută cu vederea, arătă către un monitor de computer greu, model vechi, pe care nu se vedea decât un număr lung, care licărea slab verde, ca un radar.
   Când John se apropie de el, remarcă faptul că ultimele cifre ale numărului format din 13 cifre se rostogoleau atât de rapid, încât nici nu puteau fi urmărite. Un bilion și câteva milioane. Nivelul actual al conturilor. Patru mii de dolari la fiecare respirație, cum spusese Eduardo. John privi cifrele care se derulau, respiră și încercă să urmărească ecranul. Patru mii de dolari. La o privire mai atentă se observa că pe ecran cifrele nu se derulau cu o viteză constantă, ci părea că fluviul de cifre respira, pulsa ca sângele în artere, uneori mai încet, alteori mai rapid, doar nuanțe evidente.
   Un bilion. O cifră fixă nu apărea pe monitorul cenușiu al computerului.
   - Un bilion de dolari reprezintă cam mulți bani, nu? vru să se asigure John.
   Cristoforo Vacchi stătea în fața terminalului ca în fața unui altar.
   - Magazinul american Forbes publică în fiecare an o listă a celor mai bogați o sută de oameni ai lumii. Pe locul întâi s-a aflat mult timp regele complexurilor comerciale Sam Walton, care a întemeiat lanțul de magazine Walmart și l-a adus la circa 40 de miliarde de dolari. În urmă cu câțiva ani el a murit de sarcom osos și între timp a fost depășit de Bill Gates, șeful firmei Microsoft, cu o avere de 50 de miliarde de dolari. Nu este pe listă, de exemplu, regina Angliei sau sultanul din Brunei, deși ar fi trebuit, sultanul ar fi trebuit să fie ca și mai înainte pe locul întâi. Averea lui este apreciată la 70 de miliarde de dolari. Dar, chiar dacă cei de pe această listă, adică cei mai bogați o sută de oameni din lume, ar pune la un loc tot ce au, nu ar ajunge nici măcar la o jumătate de bilion de dolari.
   John îl privea fără să priceapă.
   - Dar este o nebunie, spuse în cele din urmă cu gura uscată. Ce să fac eu cu atât de mulți bani?
   Padrone își clătină capul cărunt.
   - Eu cred că soluția se află în această situație excepțională. Dumneavoastră, John, nu veți fi pur și simplu un om bogat, unul puțin mai bogat decât ceilalți, ci veți avea o poziție unică. Nimeni nu va putea să spere, să ajungă la dimensiunea averii dumneavoastră. Veți fi mai bogat decât majoritatea statelor acestei lumi. Nu veți fi doar bogat, ci veți reprezenta și o putere financiară mondială. Cu asta ați putea începe.
   John simți că amețește. Ultimele cuvinte le recepționă ca pe niște picături de ploaie care bat din exterior pe o pânză groasă de cort.
    Era prea mult pentru el. Nu era făcut să priceapă asemenea dimensiuni.
   - Nu știu... De unde știți că nu voi cheltui tot cumpărând automobile Ferrari?
   - Eu știu, răspunse simplu bătrânul avocat. Și, în afară de asta, adăugă el cu un zâmbet ștrengar, nici nu există atâtea automobile Ferrari.

      În acea seară, mult timp după cină, când dinspre mare venea o adiere răcoroasă și când unica sursă de lumină rămăseseră doar flăcările tremurătoare ale lumânărilor din micile pahare de vin, discutară amănuntele transferului averii.
   John mai mult ascultă, puse rar întrebări și răspundea „da” când i se cerea acordul. Privirea i se pierdea în noapte, în ceața argintie de pe marea întunecată. Pe firmament ardea o mână de stele. În pahare vinul părea negru.
   Avocații se întrețineau pe un ton scăzut, vocile le răsunau tot mai asemănător și oarecum entuziasmate, ușurate, de parcă averea ar fi o povară pe care ei o puteau în sfârșit transfera altcuiva.
   - În cea mai mare taină, întări padrone ceea ce hotărâseră, respectiv predarea averii fără vâlvă, la un notariat din Florența, într-una din următoarele zile, imediat ce va fi stabilită o întâlnire.
   Se va lăsa la aprecierea lui John dacă va face publică istoria bogăției lui, iar, în caz afirmativ, când va face asta.
   Își va cumpăra o casă ca aceasta, decise John. Cu o terasă, de pe care va putea să vadă marea. Într-o zonă în care țârâiau greierii. O terasă din piatră neprelucrată, care acumulează arșița zilei și seara o emană binefăcător.
   „Deja m-am obișnuit puțin cu gândul că am bani”, își dădu seama John. Era încă departe de a conștientiza mulțimea banilor, dar nu se mai simțea sărac.
   Vocea lui Cristoforo Vacchi îl trezi din gândurile sale.
   - Corespund toate astea cu dorința dumneavoastră, John?
   - Da, răspunse John.

5.

      Marvin Copeland citea rar ziarele.
   Mai întâi pentru că ziarele costau bani, ceea ce el rareori avea, iar când avea știa să îi folosească altfel. În al doilea rând, nu îl interesau ziarele. Reportaje despre crime, meciuri de baseball, politica la nivel înalt - ce îl priveau pe el toate acestea? Și, în al treilea rând, el ducea o viață atât de plină între diferitele-i slujbe, prietene și muzica lui, încât nu îi mai rămânea timp pentru altceva. Cititul ziarelor și privitul la televizor erau în concepția lui Marvin pentru oamenii a căror viață era goală, plictisitoare și fără sens.
   Așa că în această dimineață Marvin era complet neinformat. De ore întregi toate ziarele și toate emisiunile de știri tocau o singură temă, și totuși Marvin umbla agale, ca și cum ar fi fost o zi ca oricare alta, îndreptându-se către Konstantinos ca să facă niște cumpărături.
   Konstantinos era negustor de legume, dar vindea cam tot ce aveai nevoie ca să trăiești, cafea solubilă, lapte condensat, trei feluri de cereale pentru micul dejun, tăiței, dulciuri, cremă de ghete, țigări și așa mai departe. Dacă pe rafturile înguste ai fi găsit și alcool, ar fi fost magazinul desăvârșit, dar în această lume nimic nu este desăvârșit.
   Soarele pripea temeinic. Marvin nu scăpa de bănuiala că se trezise prea târziu pentru o întâlnire de probă cu o nouă orchestră.
   Ba nu, proba era pentru mâine, nu? Avea un bilețel pe care scria data, dar acesta dispăruse. Se prea poate ca noua prietenă a lui Pete să îl fi aruncat când măturase prin casă. Ea întrebase toată ziua „Unde sunt aici? Într-o locuință ori într-o cușcă de maimuțe?” În fine, acum era prezentabilă. Poate că trebuia să-și invite părinții, o ocazie atât de favorabilă nu va mai exista niciodată. Își zăngăni banii în buzunar.
   Cu o seară în urmă, fumaseră țigări cu droguri și jucaseră cărți pe câte un sfert de dolar, iar el câștigase o mulțime de monede. O întorsătură fericită a lucrurilor după ce anterior pierduse la joc suma lăsată de John drept chirie pe trei luni. Își va achita câteva dintre datoriile pe care le avea la Konstantinos.
   Ieri mai umblase și prin clădire și subtilizase din cutiile poștale toate reclamele, iar după o trudă de douăzeci de minute cu foarfecă avea în buzunar un întreg depozit de cupoane care promiteau Buy One, Get One Free! Sau Fifty Percent OJf! Trebuia să vadă ce putea să obțină cu ele, pentru că în frigider domnea un vid îngrijorător. Și era rândul lui să facă rost de o sticlă de detergent pentru vase, deoarece ultima putea fi considerată definitiv goală după ce fusese clătită de mai multe ori cu apă caldă.
   Konstantinos nu era în magazin, la casă stătea soția lui veșnic posacă. În mod normal era rău, pentru că ea totdeauna era mai greu de convins să dea pe datorie, și atunci când o făcea se lamenta de moarte, ceea ce era penibil. Dar Marvin putea să își descarce în fața ei buzunarul plin cu monede de un sfert de dolar, ceea ce nu o va face să zâmbească - nimeni nu o făcuse vreodată să zâmbească, dar cel puțin nu mai bodogăni când el luă de pe rafturi cumpărăturile și le făcu grămadă în fața ei, ci le vârî fără comentarii într-o pungă mare din hârtie maro.
   Mergând spre ieșire privirea lui Marvin căzu pe ziarele aflate lângă ușă, într-un străvechi suport din sârmă, și titlurile erau scrise atât de mare, încât chiar și lui îi căzură ochii pe ele. Și mai era tipărită și o fotografie mare. Probabil că fotografia a fost motivul principal pentru care punga îi alunecă din mână, fără ca acesta să mai poată să se împotrivească.

      - Cum de s-a putut întâmpla așa ceva? strigă Gregorio Vacchi și aruncă ultima ediție din Corriere della Sera peste celelalte ziare de pe masă. Și de unde știu ei asta? Nu îmi pot explica.
   Era ceva ciudat să îți vezi propriul nume în ziare. Chiar pe pagina-titlu, cu litere negre, groase și mari. Asta făcea întreaga chestiune mult mai reală decât toate documentele, ștampilele și autentificările din lume.
   - Toți scriu numai despre bani, constată Alberto, care tocmai parcurgea cu privirea Repubblica. Despre bani și despre dobânda la dobândă. Aș zice că despre testament nu știu nimic.
   În salonul de la parter Giovanna aranjase o masă grozavă, pe măsura importanței zilei, cu cubulețe de pepene galben și adevărata șuncă de Parma, cu șampanie, față de masă albă și pahare de cristal care scânteiau în lumina soarelui. O boare caldă, cu iz de lavandă, mișcase ușor draperiile ferestrelor înalte, iar din curte se auzeau pași făcuți pe pietriș; era Benito, care lustruia Rolls-Royce-ul cu o cârpă moale. Apoi sosise Alessandro, un tânăr puternic care ajuta la bucătărie și în pivniță, care adusese ziarele și atunci se declanșase toată drăcia.
   Pe padrone se părea că totul îl amuza. Amesteca în ceșcuța cu capuccino mustăcind în tăcere, în calmul lui jucând rolul celebrului centru al uraganului.
   - Era evident că se va ajunge la asta. I-au dat de urmă mai repede decât am crezut noi.
   Ridică privirea, se uită ștrengărește la John și adăugă:
   - Probabil că în zilele următoare o veți bate chiar pe Lady Di în ce privește publicitatea în presă.
   - Grozav! zise John. Putea fi și mai mult.
   Eduardo, care până acum stătuse deoparte cu telefonul mobil la ureche și vorbise, îl închise cu un Ciao! Sonor și se apropie.
   - Nicio șansă, zise acesta. Asediază notariatul.
   - Notariatul! tresări tatăl lui. Cum naiba pot să știe unde și când...?
   - Probabil că au telefonat la toate notariatele. Și Nuncio s-a lăsat păcălit.
   - Porco cane! Cum de și-a permis, unui oarecare apelant... întâlnirea noastră...?
   - După cum spune Nuncio, l-a sunat acum o jumătate de oră un bărbat și a afirmat că este mandatat de familia Vacchi să întrebe dacă întâlnirea poate fi amânată cu o jumătate de oră. Știau numele noastre!
   - Ce? Asta este...
   Sprâncenele subțiri ale lui Gregorio se ridicară.
   - Asta înseamnă că în orice moment o gloată de... Oh, nu! Poarta! Alessandro! Giuseppe! Repede, trebuie să închidem poarta și să o zăvorâm!
   Se grăbi să iasă în holul de la intrare, iar zgomotul pe care îl făcea pocnind din palme se răspândea în toată casa.
   - Giuseppe! Lasă totul, presto!

      Susan Winter citea, bineînțeles, ziarele zilnic, asta ținea de meseria ei.
   Pe primul - Washington Post - îl citea la micul dejun, la masa pliantă din mica ei bucătărie, pe al doilea - New York Times - în metrou în drum spre birou, și aici mai citea alte 3-4 ziare, majoritatea ediții internaționale, după împrejurări.
   După împrejurări urmărea și loteriile în care băgase bani.
   Ultimele zile fuseseră dezolante. Toți banii primiți de la necunoscut se duseseră. Jucați.
   Când în această zi își luă ziarul și, când privirea îi căzu pe titlul principal și pe fotografia alăturată, o străbătu un fior rece. Deci despre asta era vorba!
   Nici măcar nu se supără. La așa ceva nimeni nu ar fi putut să se gândească. Pentru ea era de neimaginat că așa ceva ar fi posibil. Un bilion de dolari! Cifra era scrisă într-o casetă pe fond gri - era un unu urmat de douăsprezece zerouri. O mie de miliarde. Citi fascinată explicația cum că averea se mărise fără oprire pe parcursul secolelor prin dobânzi și dobânzi la dobânzi. Articolul se încheia cu cuvintele: „Pentru a citi acest text ați avut nevoie cam de un minut. În acest timp averea lui John Fontanelli s-a mărit cu încă 80 de mii de dolari”.
   A uitat de cafea și de gogoașă. Stătea cu ziarul uitat întins pe masă, privea fix peretele, fără să îl vadă, și se întreba ce voise necunoscutul de la John Fontanelli. Ce-ar putea acesta să facă cu documentele pe care i le dăduse ea.
   Susan Winter se simțea doar tolerată la firma de detectivi Dalloway și se aștepta în fiecare zi să afle că nu mai era utilă.
   Muncea cât de mult putea și niciodată nu se plângea dacă orele ei suplimentare neplătite o împovărau. Nu știa ce credea de fapt șeful ei despre ea și, chiar dacă i-ar fi spus cineva, nu ar fi crezut. Șeful o considera o persoană nevrotică, capricioasă, în care nu poți să ai încredere, dar punea mare preț pe capacitatea ei de înțelegere și anticipare genială a motivațiilor și intențiilor persoanelor supravegheate. Aceste aptitudini de clarvăzătoare cântăreau mai mult decât defectele ei și șeful nu ar fi concediat-o nici dacă ar fi fost nevoit să reducă la jumătate personalul agenției.
   În timp ce trecea în revistă încă o dată conținutul celui de-al doilea dosar, cel cu cercetările referitoare la familia lui John Fontanelli, avu una dintre acele iluminații. Credea că știa ce voia să facă necunoscutul. Și, dacă era așa, credea că folosindu-se de asta putea să facă mulți, foarte mulți bani, mai mulți decât și-a imaginat vreodată. Înseamnă că acesta era premiul cel mare!
   În acea zi se duse la birou cu dureri de burtă, atât îi era de frică să nu încurce lucrurile.

       Prima echipă sosi cu un Porsche, erau un bărbat și o femeie.
   Bărbatul purta pe umeri o cameră, femeia avea un microfon cu logoul unui post de radio, și aceștia sunară politicoși la poartă. La care Benito, plin de demnitate în uniforma lui de șofer, îi informă că pentru moment nu se putea discuta cu familia Vacchi.
   La scurt timp sosi o a doua echipă - patru bărbați într-o mașină combi - care descărcă tot felul de aparate, stative înalte, camere, aparatură de înregistrare pe bandă, suporți pentru paravane și scaune pliante. Asta aducea a asediu. S-au schimbat strângeri de mână cu cealaltă echipă și, din spatele draperiilor din biblioteca de la primul etaj, de unde priveau John și cei din familia Vacchi, se părea că niște rivali dârji se salutau înainte de a se da startul unei competiții decisive. Apoi s-au fixat stative, au fost montate camere, s-au plasat paravane.
   - Dacă îi reținem aici câteva zile, le facem rost sătenilor de niște venituri suplimentare frumoase, zise Alberto.
   Numărul reporterilor crescu într-un staccato rapid. Dar fără strângeri de mână, fără discuții colegiale, ci doar cu jalonări rapide și agresive de locuri, busculade pentru cele socotite a fi cele mai bune, coate plasate și apostrofări mânioase. În scurt timp în jurul intrării în curte apăru o pădure de obiective ale camerelor de luat vederi și de microfoane.
   - Cu siguranță că acum suntem live pe CNN, spuse Eduardo.
   Apăru și un elicopter. Un moment păru că ar intenționa să aterizeze în curte, dar acesta se roti doar de câteva ori în jurul proprietății, după care se retrase.
   - Mă tem că, dacă nu vom răspunde la câteva întrebări, vor începe să lanseze zvonuri în lume, gândi cu voce tare Gregorio și făcu o mutră acră. Emisiunile radio și TV trebuie și ele să fie umplute cu ceva.
   - Da, fu de acord Alberto. Trebuie să organizăm o conferință de presă.
   - Cel puțin noi, ca administratori ai succesiunii, i se ralie Cristoforo Vacchi. Dumneavoastră, John, ce ziceți?
   - Nu știu. Mie mi se pare cam riscant. Eu nu am făcut așa ceva niciodată, mă refer la conferința de presă.
   Padrone mustăci:
   - Și credeți că noi am mai făcut?
   John urmărise la televizor reportaje cu conferințele de presă de la Casa Albă, îl văzuse pe președinte la pupitru, făcând o declarație, răspunzând la un șir de întrebări, și i se păruse că era vorba despre cea mai plictisitoare chestiune din lume. Dar să se afle el însuși în fața unei păduri de microfoane multicolore, să privească într-o dezlănțuire de blițuri și să răspundă la întrebări adresate dintr-o mulțime de oameni care țipau în dezordine, asta era ceva care-i inspira teamă și în același timp era și excitant.
   Știau părinții lui de moștenire? Da, ar răspunde John. Ce va face cu banii? Încă nu știa. Răspunsuri banale, dar fiecare cuvânt era notat cu acribie, înregistrat și filmat, de parcă ar fi debitat judecăți de însemnătate epocală.
   - Acum sunteți o personalitate, îi șopti Eduardo, care se străduia să fie acceptat drept cel care acorda cuvântul.
   Mobila din salon fusese scoasă, doar în capătul încăperii se amenajase o barieră din mese, în apropierea unei uși prin care ar fi putut să scape la nevoie. Alessandro și Giuseppe erau gata să acopere o astfel de retragere și păreau dispuși să se încaiere cu ziariștii care, după ce ușa fusese deschisă, năvăliseră înăuntru ca odinioară fanii Beatles care își vânau idolii.
   Vacchi au fost întrebați de ce nu au păstrat ei banii.
   - Un asemenea comportament, i-a informat rece Cristoforo Vacchi, nu ar fi concordat cu conștiința noastră profesională.
   Răspunsul provocă râsete zgomotoase.
   Gregorio deschisese conferința explicând proveniența banilor și amănuntele testamentului. Anterior conveniseră să nu amintească profeția lui Giacomo Fontanelli dacă nu vor fi solicitați expres să o facă. Nimeni nu a întrebat așa ceva, ci tot interesul s-a concentrat asupra clauzei ciudat de îndrăgite, care prevedea că cel mai tânăr urmaș pe linie bărbătească din familia Fontanelli, care se va afla în viață la data de 23.04.1995, va moșteni tot. Ce era deosebit la această dată? Nimic, explică Gregorio. S-a vrut să se afle de la John dacă el consideră corectă această procedură de desemnare. Nu, răspunse John, dar asta era situația. În zilele noastre, ar fi normal ca moștenitoarele să fie excluse?
   - Astăzi, nimeni nu ar mai scrie așa ceva, răspunse John, dar noi vorbim despre un testament vechi de 500 de ani.
   John simțea cum i se umezea cămașa, cum îi curgea transpirația pe spinare. Ăștia voiau să știe tot! Dacă era căsătorit. Dacă va dona bani organizațiilor de binefacere. Ce sporturi preferă. Unde își va stabili reședința. Și așa mai departe. Când în cele din urmă, la întrebarea privind mâncarea preferată, răspunse că va încerca să se obișnuiască cu caviarul, dar până acum prefera tortellini preparați de mama lui, Eduardo îi dădu cuvântul unei femei delicate, cu părul rebel roșu ca focul.
   - Brenda Taylor, CNN, se prezentă ea și John constată că ea emana foc din priviri, din voce și din fiecare mișcare a ei. Mister Fontanelli, sunteți fericit fiind atât de bogat?
   Întrebarea căzu ca o lovitură de topor. Păru că toți se opriră din respirat și brusc se făcu atât de liniște, încât puteai auzi cum cade un ac. John privea fix lămpile cu halogen și obiectivele aparatelor și înțelese că răspunsul său la această întrebare va ajunge până în ultimul colț de lume și că acesta va decide ce vor crede despre el oamenii de pe întregul pământ.
   - Acum... începu el cu creierul gol precum un perete alb... încă nu sunt. Transmiterea oficială a averii urmează să aibă loc și așa mai departe... După aceea am să știu cum este.
   Nu era un răspuns, simțea asta. Ziarista nu era mulțumită.
   Tăcerea părea să îl absoarbă. Toți ochii erau îndreptați către el și cereau mai mult.
   - O asemenea avere nu este pentru a-l face fericit pe posesorul ei, se auzi spunând și habar nu avea de unde venea ceea ce exprima, ea este mult mai mult o obligație. Și singura speranță de fericire este de a încerca să onorez această obligație.
   Se simțea tulburat. Cum de a ajuns să debiteze așa ceva? Avea un sens ceea ce spusese? Privi gurile jumătate căscate, pixurile care ezitau pe notesuri... Imediat vor începe să râdă, îl vor face de râsul planetei...
  Dar undeva în spate cineva începu să bată încet din palme. I se adăugară alții, cineva îl bătu pe spate și șopti:
   - Minunat, ați spus-o minunat, John...
   Ce? Minunat? Ce era minunat?
   - Un bun punct final pentru această conferință de presă, cred.
   Cine vorbea? John nici nu mai știa ce se petrecea cu el.
   Aglomerație, era împins, mâini care îi strângeau mâna... Alberto. Ori... Se mai auzi o ușă închizându-se, apoi liniște.
   Mai târziu era întins în pat, singur în camera lui, avea pe frunte o cârpă udă și se holba la tavan. Doar să nu gândească. Amintirea dimineții se topea într-un amestec de lumini și strigăte. Numai să nu se gândească totuși că asta va fi ceva cotidian de-acum înainte. Aici cel puțin era liniște, ușile către terasă erau închise, nici măcar marea nu se mai auzea, nu se mai auzea absolut nimic.
   Privea în gol, aflat într-o stare plăcută între starea de veghe și cea de somn, când sună telefonul.
   Ce? Tresări, rămase cu bustul sprijinit în coate și privi aparatul telefonic de lângă pat. Visase. Telefonul nu sunase. Nimeni din casă nu l-ar fi deranjat acum.
   Totuși, sună din nou, era un sunet urât, strident. Duse receptorul la ureche.
   - Alo?
   - Mister Fontanelli? întrebă o voce sonoră, antipatică, cu accent englez.
   - Da?
   Ar fi trebuit să recunoască această voce?
   - John Salvatore Fontanelli? Sunteți în camera dumneavoastră?
   Ce mai era și asta?
   - Da, ce mama dracului! Bineînțeles că sunt în camera mea, unde altundeva să fiu? Cine sunteți dumneavoastră și ce vreți?
   - Nu mă cunoașteți. Sper că într-o zi vom face cunoștință, dar în acest moment nu vă pot spune nici măcar numele meu. Azi m-am gândit doar să văd dacă numărul de telefon mai este cel corect.
   - Numărul meu de telefon...?
   John nu înțelegea nimic.
   - Interiorul 23. Voiam să văd dacă este cel din camera dumneavoastră. Am să vă explic mai amănunțit altă dacă. Ah, încă ceva... vă rog să nu pomeniți nimănui despre acest apel, în special familiei Vacchi. Aveți încredere în mine.
   Tipul era dus cu pluta de-a binelea.
   - Nu știu de ce-aș face asta.
   Necunoscutul de la celălalt capăt al firului făcu o pauză, inspiră și expiră sonor.
   - Pentru că veți avea nevoie de ajutor, mister Fontanelli, zise acesta în cele din urmă. Iar eu sunt cel care vi-l poate da.

6.

      La Jeremy’s erau și locuri pe scaune, dar acolo nimeni nu se așeza cu plăcere. Pielea sintetică era resimțită de parcă ar fi vărsat cineva pe ea un sos nedefinit și apoi nu l-a șters, ci l-a lăsat să se usuce, iar resturile se desprindeau din când în când.
   Nu se vedea prea bine în interior, deoarece patronul cârciumii folosea doar becuri verzi și de un galben-închis, și nici acestea nu erau multe. În față existau mese și scaune, dar obișnuiții localului stăteau la tejghea. De aici se putea vedea cel mai bine televizorul, pus totdeauna pe un canal de sport.
   Lino Fontanelli avea o față netedă, aproape copilărească, care îl făcea să pară mai tânăr decât era. Părul părea să fie dat cu cantități imense de pomadă, dar nu era așa; de fapt el ura să arate astfel.
   Venea la Jeremy’s când nu voia să întâlnească alți ofițeri de la Meguire Airforce Base, ceea ce se întâmpla relativ des. Berea de aici nu era mai proastă decât cea din altă parte, hamburgerii erau chiar mai buni și avea liniște. Avea locul lui la un colț al tejghelei, unde putea să citească în tihnă ziarele și unde nimeni nu îi bloca privitul la televizor.
   În ultimele zile, citise al naibii de mult ziarele.
   Într-un colț un tip gras și prietena lui grasă înfulecau cartofi prăjiți în grăsime, probabil pentru a-și menține aspectul atractiv, la capătul celălalt al tejghelei stătea un negru bătrân, cu părul cărunt, care părea că face parte din inventar, și vorbea cu barmanul, care ștergea pahare pe îndelete și doar dădea din cap. Pe bărbatul care intrase la un moment dat, se așezase la tejghea câteva locuri mai departe și comandase bere, Lino nu îl băgase deloc în seamă la început. Omul își trăsese un scaun lângă tejghea, deci fie că nu mai fusese pe-aici niciodată, fie nu îi păsa dacă se întorcea acasă cu dungi slinoase pe pantaloni.
   După ce golise berea jumătate, și Lino răsfoia ziarul în căutarea știrilor din sport, bărbatul arătă către ziar și spuse:
   - Ați citit asta? Despre tipul care moștenește un bilion de dolari?
   Lino ridică privirea nemulțumit. Bărbatul purta un pardesiu de culoare închisă și ținea paharul cu ambele mâini care erau păroase ca labele unei gorile.
   - Cred că toți au citit despre el, ripostă el cât putu de indiferent.
   - Un bilion de dolari! Ce porcărie! Cred că nici Dumnezeu nu are atâția bani, nu?
   - Nu am idee câți bani are Dumnezeu.
   Un moment păru că îl va lăsa în pace și se holbă fără un interes deosebit la meciul de baseball de la televizor.
   - Am citit că tipul are un frate mai mare, continuă el să trăncănească. Tinere, mi-am zis eu, ce bine s-o simți acum. Desigur că și-a dorit să îl fi sufocat pe cel mic în leagăn și să fi moștenit el toți banii. Eu nu am niciun frate, dar îmi pot imagina că mie așa ceva mi-ar fi trecut prin cap.
   Lino lăsă ziarul și îl privi pe individ în ochi. Avea o față mălăiață, ciupită de vărsat și arăta ca unul care se ferea de o încăierare la fel demult ca de o beție cruntă. Îi citeai în privire perfidia.
   El observă privirea lui Lino.
   - Ei, hai... că doar este omenește să gândești așa. Gândurile nu sunt crime. Numai ce faci.
   Lui Lino îi trecuseră prin cap tot felul de gânduri când înțelesese că la știri era cu adevărat vorba despre John. De fratele lui, John, de care când era copil trebuise să aibă mereu grijă. Care când era de-o șchioapă se împiedicase o dată aproape în fața unui autobuz. Și altele...
   Acum se întreba dacă era o întâmplare că tipul bătea câmpii tocmai cu el.
   - Imaginează-ți ce grămadă de bani. Un bilion de dolari. Omule, până alaltăieri habar nu am avut că există atâția bani! Chiar și ăia de la Washington au treabă cel mult cu miliardele... Și băiatul moștenește un bilion. Poate că ar trebui să mă uit prin hârtiile bunicului meu, să văd dacă nu s-a rătăcit pe-acolo vreun carnet de economii din secolul al XV-lea, ce ziceți?
   - Da, poate ar trebui.
  Tipul scoase din buzunar o carte de vizită și i-o întinse:
   - Bleeker, Randolph Bleeker. Îmi puteți spune Randy.
   Lino luă cartea de vizită și se uită pe ea. Pe ea era scris Avocat, specializat în drept succesoral și filiațiuni.
   - Ce înseamnă asta? Ce vreți?
   Randy Bleeker aruncă o scurtă privire pentru a se asigura că barmanul și ceilalți nu îl puteau auzi.
   - O.K. Am jucat teatru. Nu am vrut să plecați, înțelegeți? Știu că sunteți fratele lui. Ce vreau? Ei, da, am putea zice că vreau de lucru.
   - De lucru?
   - Vă ajut să aveți acces la bani. Contra unor procente, se înțelege.
   - Acces la bani? Care bani?
   - Despre ce vorbesc tot timpul? Despre un bilion de dolari, nu?
   Lino miji ochii neîncrezător. Se mai uită o dată pe cartea de vizită din mână. Drept succesoral și filiațiuni. Puțea de la o poștă.
   - Nu cred că vreau să știu ce îmi veți propune.
   - Nu v-a supărat că norocul a trecut atât de aproape pe lângă dumneavoastră?
   - Ba da, normal. Dar asta este. Am un frate mai mic și, la acea dată scadentă, el era cel mai tânăr Fontanelli. Punct. Asta nu se mai poate schimba.
   Randy îl măsură cu ceva ce voia să fie un zâmbet.
   - Ba da, zise el cu sclipiri viclene în ochi. Se poate. Și mă mir că nu ați ajuns și singur la concluzia aceasta.

      Planurile întocmite cu mare grijă trebuiau reorganizate.
   Predarea averii va avea loc nu la Florența, ci la Roma, chiar la Ministerul de Finanțe. A fost stabilită o întâlnire în cel mai mare secret.
   - Ar trebui să chemăm un elicopter, fu de părere Eduardo în timpul discuției. Cel puțin dacă ziariștii ne mai asediază poarta.
   - Mașinilor noastre le vor permite să treacă, interveni tatăl acestuia, care arăta de parcă de la apariția presei nu mai apucase să doarmă. Nu este nevoie să aruncăm banii pe fereastră.
   John voise să le spună despre apelul telefonic, dar ezitase din anumite motive. Și, pe măsură ce discuția se prelungea, i se părea din ce în ce mai nepotrivit să o facă. În definitiv, nu avea nicio importanță, nu?
   Faptul că transmiterea proprietății urma să se realizeze la Roma trebuia să faciliteze o altă procedură oficială ce trebuia îndeplinită anterior.
   - Există o mică problemă, anunțase Alberto cu un zâmbet cuceritor. Pe scurt, trebuie să deveniți italian.
   Problema era cetățenia lui. În calitate de cetățean al Statelor Unite ale Americii, îi explică Gregorio, era supus impozitării în SUA pentru toate veniturile lui. Deci era supus și impozitării succesiunii, și despre ea era vorba. Și, deoarece cu autoritățile financiare americane nu fusese încheiată o convenție privitoare la acest lucru, mai rămânea doar calea schimbării cetățeniei.
   John nu agrea această idee.
   - Bunicul meu a fugit de Mussolini. A luptat cu dinții pentru pașaportul lui american. Nu îmi face nicio plăcere ca acum să renunț eu la el.
   - Sper că nu v-a scăpat faptul că Mussolini nu mai este la putere, spuse Alberto.
   - L-am iubit foarte mult pe bunicul meu, înțelegeți? El era foarte mândru că este american. Mi se pare o trădare să renunț la cetățenie.
   - Am toată stima pentru patriotismul și pentru spiritul dumneavoastră de familie, zise Gregorio Vacchi. Dar nu credeți că mai multe sute de miliarde de dolari sunt un preț prea mare pentru ele?
   - Sigur că da, dar pentru asta nu trebuie să îmi placă. Și nici nu îmi place.
   - O luați prea în serios, interveni Eduardo. Veți fi un om bogat, John. Averea dumneavoastră va fi mai mare decât produsul național brut al majorității statelor lumii. Veți putea să vă duceți unde vreți. Realist vorbind, nu aveți nevoie nici măcar să respectați acordul cu Ministerul de Finanțe italian, ce poate el să facă dacă dumneavoastră plecați? Nimic. Și acum gândiți-vă ce importanță are cetățenia dumneavoastră judecând la aceste dimensiuni.
   În cele din urmă, John renunță:
   - Fie. Când începe?
   - Imediat după ce vor fi făcute toate pregătirile. Secretizarea, protecția personală și așa mai departe. Prim-ministrul vrea să vă primească după ceremonie, spuse Gregorio Vacchi. Joia viitoare. Părea că de-abia așteaptă.
   John stătea la fereastra bibliotecii și-i urmărea de după perdelele groase pe oamenii de presă așezați pe pajiștea din fața porții ca spectatorii unui concert în aer liber. Se mira de răbdarea cu care reporterii rămâneau consecvenți, cu toate că le declarase că nu va mai da niciun interviu atâta vreme cât transferul de proprietate nu se realiza notarial. Era o priveliște ciudată, ireală și mai ireal era faptul că el trebuia să fie motivul. Nu, nu era el, nu era el ca persoană. Motivul era un fel de vis reprezentat de el, poate visul bogăției nelimitate. Nimeni nu părea să bănuiască însă cât de înspăimântătoare putea fi această bogăție.
   Se decise să le povestească oamenilor despre testamentul lui Giacomo Fontanelli.
   - John? Oh, aici sunteți!
   Vocea lui Eduardo. John se întoarse. Eduardo intră urmat de un bărbat din care s-ar fi putut cu ușurință face alți doi: un colos lat în umeri, mai înalt cu un cap decât el, de care i s-ar fi făcut frică și unui campion mondial la box.
   - Îmi permiteți să vi-l prezint pe Marco? Marco, dânsul este signor Fontanelli.
   - Buongiorno, spuse Marco și îi întinse lui John mâna care amintea de o lopată.
   John trebui să se învingă pe sine pentru a se hotărî să o strângă, în timp ce mușchii mâinii respectivului păreau pe punctul de a sfâșia mâneca costumului de culoare închisă al lui Marco, dar totuși strângerea de mână decurse suportabil.
   - Marco vine de la cel mai bun Security Service al Italiei, adăugă Eduardo.
   - Security Service?
   - Bodyguardul dumneavoastră, signore, spuse Marco.
   - ...Al meu.
   John înghiți în sec. Ah, da, avocații Vacchi pomeniseră despre așa ceva. Acum o sută de ani, într-o altă viață.
   Gardă de corp. Ca un rege care trebuie să se apere de rivalii lipsiți de scrupule. I se adresă lui Marco:
   - Bodyguard, înțeleg. Trebuie să aveți grijă de mine.
   - Și, signore.
   Simpla prezență fizică a bărbatului impunea respect. Cu siguranță că el nu avea altceva de făcut decât pur și simplu să fie acolo pentru a-i convinge pe potențialii atentatori să își mute gândul. John trase adânc aer în piept. Un bodyguard. Asta făcea toată povestea a naibii de reală.
   Îl privi pe Eduardo, care emana satisfacție prin toate butonierele costumului său după ultima modă.
   - Și asta cum va funcționa practic? Cred că va fi permanent în apropierea mea, mă va însoți peste tot...?
   - Scusi, signore, interveni Marco. Cel mai mare pericol care vă amenință este cel al unei răpiri, pentru a obține bani de răscumpărare. Excepție făcând situațiile care necesită intervenția fizică directă, cum ar fi de exemplu trecerea dumneavoastră în siguranță printr-o mulțime care se înghesuie, eu voi fi doar la acea distanță de dumneavoastră care va permite să înlătur pe cât posibil acel pericol.
   John se holbă la gigant. Își dădu seama că plecase automat de la ideea că un bărbat cu asemenea munți de mușchi nu va fi în stare să formuleze o idee sau să se exprime inteligibil.
   - ... răpire, reuși el să articuleze. Înțeleg.
   - În această după-amiază vor mai sosi câțiva colegi, continuă Marco, care vor asigura domeniul cu câini și cu instalații suplimentare de alarmare. Scopul este de a oferi deplină siguranță dormitorului dumneavoastră, fără ca cineva dintre noi să fie prezent în interiorul lui.
   - Oh, grozav!
   - Și în exteriorul camerei dumneavoastră vă puteți baza sută la sută pe discreția noastră, îl asigură cu seriozitate bodyguardul.
   Vorbea mai curând ca un sociolog conferențiar universitar decât ca unul a cărui profesie era să ridice zilnic haltere și să exerseze pașii de karate.
   - Frumos, spuse John.
   Apoi îi mai trecu ceva prin cap:
   - Aș putea să aflu și numele dumneavoastră de familie?
   Întrebarea păru să îl fi descumpănit oarecum pe gigant:
   - Până acum nimeni nu a vrut să știe așa ceva. Benetti, numele meu este Marco Benetti.
   - Bine, spuse John și amândoi își mai strânseră o dată mâinile.
   Încetul cu încetul, domeniul se transformă într-o fortăreață, în jurul clădirii patrulau bărbați cu tocuri pentru pistoale sub braț și câini de pază. Noaptea luminile exterioare rămâneau aprinse. La fiecare colț al clădirii au fost instalate camere de supraveghere video. Dincolo de gardul vechi și masiv cu gratii rămânea mulțimea de reporteri în mașini de camping, sub umbrele de soare, urmărind fiecare pas făcut în jurul casei și orice mișcare din spatele ferestrelor.
   Pe măsură ce zilele treceau, aceștia i se păreau lui John tot mai mult o haită lacomă formată din ciudate animale de pradă.
   Când treceai prin antreuri, auzeai permanent sunând câte un telefon dincolo de numeroasele uși. Gregorio, Alberto și Eduardo ieșeau cu schimbul la fiecare câteva ore în curte și se duceau la poartă, pentru a răspunde întrebărilor reporterilor. Asta îi amintea lui John de valurile unei furtuni care se spărgea de zidurile clădirii, descătușând forțe ale naturii împotriva cărora nu exista apărare.
   În ziua în care cei de la pază își începuseră activitatea, îi mai fusese prezentat cineva, un bărbat mai în vârstă, scund, cu o ținută izbitor de dreaptă, în jur de 60 de ani, profesor de italiană.
   - Dar eu vorbesc italiana, spusese John.
   - Scusi, clătinase din cap professore. Ceea ce faceți dumneavoastră este să siluiți limba strămoșilor dumneavoastră. Vorbiți o italiană - gumă de mestecat. Modul în care alegeți cuvintele este grotesc, construcția sintactică a frazei este catastrofală. Vom începe să lucrăm imediat.
   Și așa se retrăgeau câte două ore în fiecare dimineață și în fiecare după-amiază în bibliotecă, unde, supravegheat de professore, John învăța să pronunțe cuvinte în italiană, își însușea reguli gramaticale, făcea conversație și repeta mereu și mereu propoziții cu intonații tot mai corecte.
   Professore se mutase într-una dintre camerele de oaspeți mai mici din casa Vacchi, iar o a doua a fost ocupată a doua zi de către o damă de vârstă mijlocie, cam dolofană, dar foarte elegantă.
   - Signora Orsini este profesoară de dans și de bune maniere la Florența, o prezentă Eduardo cu un rânjet nerușinat. La vremea potrivită a încercat să mă facă să îmi însușesc bunele maniere. Poate că va avea mai mult noroc cu dumneavoastră.
   - Mă gândesc la următorul program, explică signora Orsini cu un surâs cald, afabil. Dimineața ne vom ocupa de probleme de etichetă, iar spre seară ne vom dedica învățării dansului. Trebuie neapărat să știți să dansați, pentru a vă putea mișca cu siguranța potrivită în societate.
   John se așteptase oarecum ca o profesoară de dans să spună ceva de acest gen.
   - Dimineața am deja ore de italiană, îndrăzni el să riposteze.
   - Atunci vă veți trezi ceva mai devreme, decise scurt signora Orsini.
  O dată, în timp ce urca scara pentru a se prezenta la ora cu signora Orsini l-a văzut pe Eduardo intrând cu o cutie mare plină de scrisori și adresându-se tatălui său:
   - Va trebui să înființăm un secretariat.
   Gregorio Vacchi scosese o scrisoare din cutie și o examinase.
   - Pare a fi scrisă în limba rusă.
   - Un secretariat mare, zise Eduard. Acesta este cu siguranță doar începutul.
   Totul era în așteptarea zilei celei mari. Zilnic apăreau noi reportaje în ziare, erau prezentate la televiziune detalii din viața lui John, detalii uitate demult de el însuși. Vorbea la telefon cu mama lui, care îi povestea revoltată cât de obraznici erau cei de la televiziuni. A aflat de la CNN ce păreri deosebite aveau despre el foștii colegi de școală și foștii lui profesori. NBG a difuzat un interviu cu Sarah Brickman, pe parcursul căruia ea sublimase de mai multe ori că John fusese marea și unica ei iubire.
   Bărbatul așteptase răbdător în hol ca John să termine lecția de italiană.
   - Belfiore, se prezentase acesta înclinându-se de câteva ori, ocazie cu care deveni clar că părul începuse să i se rărească. Eu vin, ca să zicem așa, din însărcinarea guvernului...
   Din însărcinarea guvernului? John privi nervos în jur, dar nu zări pe nimeni dintre avocații Vacchi. Suna palpitant. Omul vine din însărcinarea guvernului și el trebuia să vorbească singur cu acesta?
   - Sper că pot justifica această așteptare. Sunt aici pentru...
   John încercă să surâdă atât de îmbietor pe cât încercase să îl învețe signora Orsini. Ospitalier. Suveran.
   - Să mergem în salon, propuse el arătând cu un gest al mâinii în direcția respectivă și, simțindu-se ca un actor.
   - Da, răspunse recunoscător bărbatul. Este o bună idee.
   Își ridică geanta și îl urmă pe John.
   Ah, da, băutură.
   - Vă pot oferi ceva de băut? Poate o cafea?
   - O cafea mică, dacă nu vă cer prea mult.
   John sună și apăru Giovanna.
   - Două cafele expres, te rog, îi ceru John.
   Fir-ar... se simțea ca un ipocrit. Dar nimeni nu păru deranjat.
   Giovanna dădu din cap repede și dispăru, iar el intră în salon cu omul guvernului. Și aici nici urmă de Vacchi.
   Ce urma acum? Să îi ofere un loc.
   - Vă rog să luați loc, signor Belfiore.
   Nu era deprins cu asta.
   Continuă:
   -  Ce vă aduce la mine?
   Recita niște expresii învățate.
   Belfiore scoase ceva din geanta lui, care atunci când o desfășură pe măsuță se dovedi a fi o hartă.
   - Aceasta, spuse el și arătă o zonă delimitată cu o culoare, este Calmata. O rezervație naturală. Un peisaj foarte frumos la Marea Tireniană, întins pe aproximativ 12 kilometri pătrați, la mai puțin de 15 minute de cel mai apropiat aeroport. Iată și câteva fotografii.
   Scoase un teanc de fotografii format mare, care reprezentau un peisaj mediteraneean idilic, natural, fără drumuri, rețele electrice sau case.
   - Frumos, spuse John după ce aruncă o privire fugară asupra fotografiilor. Și ce legătură are asta cu mine?
   - Guvernul ar dori să vă vândă acest areal.
   - Și eu ce să fac cu el?
   - Signor Fontanelli, după transmiterea averii veți dori cu siguranță o reședință corespunzătoare. O vilă în acest loc - indică o cruce decent marcată cam în centrul hărții - v-ar oferi o priveliște minunată atât asupra mării, cât și asupra munților. Veți fi înconjurat de natură nefalsificată, neatinsă, unde veți putea să călăriți ori să vă plimbați pe jos. Până aici dispuneți de o faleză pitorească, în timp ce acest golf poate fi amenajat ca loc de acostare...
   John avu brusc senzația că înțelegea greșit:
   - Nu spuneați că este o rezervație naturală?
   Bărbatul făcu un gest care voia să însemne „să lăsăm asta”.
   - Da, dar ca să fiu sincer nu deosebit de importantă. Acolo nu există specii de animale pe cale de dispariție sau ceva de genul ăsta. Desigur că ne-am dori să vă declarați de acord cu câteva restricții referitoare la utilizarea arealului, dar în principiu experții noștri sunt de acord că utilizarea în scop locativ nu este o problemă.
   Se aplecă din nou asupra hărții și adăugă:
   - Noi ne-am permis deja câteva propuneri asupra modului în care vor fi trasate drumurile și asupra modului în care se va face aprovizionarea cu apă și curent electric. Bineînțeles, fără a vă limita în vreun fel propriile dumneavoastră opțiuni.
   John clipi. Treptat, își dădea seama despre ce era vorba. Guvernul voia să îl țină în țară. Atâta timp cât își avea reședința în Italia, va plăti impozite în Italia. De aceea erau gata să îi ofere cea mai frumoasă bucățică din țară pe care o aveau.
   Pe undeva asta nu îi plăcea. Avu deodată simțământul că negocia cu o prostituată. Nu mai făcuse asta niciodată, dar cam așa s-ar fi simțit dacă ar fi făcut-o.
   - Trebuie să mă mai gândesc, signor Belfiore.
   - Este un petic de pământ minunat, signor Fontanelli. Un adevărat paradis.
   - Fără îndoială. Dar averea încă nu mi-a fost transferată.
   - Este doar o formalitate. Dacă doriți, putem merge împreună acolo, ca să vedeți locul.
   - Mulțumesc, dar până la întâlnirea de la notar nu voi părăsi casa.
   - Atunci, mergem imediat după aceea?
   - Trebuie să mă gândesc, am mai spus.
   - Vă pot lăsa harta și fotografiile?
   Suna de parcă ar fi cerșit-o. De parcă ar fi fost amenințat cu bătaia dacă se întorcea cu un răspuns negativ.
   John confirmă:
   - Cu plăcere.
   Îl însoți până la ușă pe musafir și își luă rămas-bun de la el așa cum îl învățase signora Orsini. Dincolo de poartă sclipeau blițurile.
   Din fericire jurnaliștii reținură un timp mașina cu însemnele Vaticanului. Cei din pază încă mai erau ocupați să-i împingă înapoi pe fotografii care voiau să se strecoare pe poartă o dată cu mașina.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, i se adresă John signorei Orsini, cum i te adresezi unui cardinal?
   Profesoara de bune maniere făcu ochii mari.
   - Cu Eminența Voastră, răspunse ea. Și dacă sunteți catolic practicant trebuie să îi sărutați inelul.
   - Și dacă nu sunt catolic practicant?
   John trăgea cu ochiul pe fereastră.
   - Atunci nu trebuie.
   Slavă Domnului!
   Eduardo îl întâmpină pe înaltul oaspete în curte și îl conduse în salonul cel mare.
   - Cardinalul Giancarlo Genaro, îl prezentă el. Ne simțim foarte onorați!
   - Eminența Voastră, zise John și plecă ușor capul.
   „Înclinarea adâncă este doar pentru șefii de stat”, îl instruise signora Orsini.
   Cardinalul îmbrăcat în roșu, însoțit de către un tânăr cu fața palidă și sutană neagră, era o apariție impunătoare. Acesta era înalt, un munte de om, cu părul cărunt, trăsături severe și cu o gură cu buze subțiri. Părea nesigur asupra modului în care să i se adreseze lui John și, după câteva secunde penibile de ezitare, își strânseră doar mâinile.
   Urmă întregul ceremonial - formula de întâmpinare, oferirea locului, oferirea unei băuturi. Se obișnuia încetul cu încetul.
   - John... vă pot spune John? întrebă cardinalul stând într-un fotoliu ca pe un tron. Am aflat că simți catolic. Am fost corect informat?
   Cardinalul și asistentul lui tăcut, care rămăsese în picioare lângă fotoliu, îl priviră cercetător.
   John dădu încet din cap afirmativ.
   - Cel puțin am fost botezat catolic.
   Ceva tresări pe fața demnitarului.
   - Sună de parcă voiați să îmi spuneți că de la prima împărtășanie nu ați mai trecut pe la biserică.
   - Cam așa ceva, recunoscu John. Cu excepția căsătoriei fratelui meu mai mare.
   - Desigur că regret acest lucru, dar nu se cade să pronunț eu o sentință.
   Zâmbi binevoitor și continuă:
   - Oricum, de aici trag concluzia că măcar sunteți apropiat sfintei Biserici Romane. Însuși Sfinția Sa Papa m-a însărcinat să vă invit la o audiență privată.
   John remarcă surprins că Giovanna, când îi servi cardinalului apa minerală, mai că leșină de venerație. Ai fi crezut că găsise potrivit să se târască pe burtă prin încăpere.
   - O audiență privată?
   John căută privirea lui Eduardo, dar acesta stătea deoparte cu o mină absentă și examina tablourile din salon de parcă nu le mai văzuse niciodată.
   - Sfântul Părinte m-a mai însărcinat să vă înmânez aceasta.
   Cu o scurtă mișcare a mâinii, asistentul cel palid scoase de sub sutană un album format mare cu portretul Papei pe copertă și i-l dădu cardinalului care, fără a-l onora pe însoțitorul lui măcar cu o privire, îl dădu mai departe lui John spunându-i:
   - Este un cadou din partea Sfinției Sale.
   John cântări volumul în mâini. Imagini din viața Papei Ioan Paul al II-lea.
   - Mulțumesc mult, spuse el și își dori să o fi putut spune cu mai multă bună-credință.
   - Deschideți-l, îi ceru cardinalul, este semnat.
   - Ce frumos! murmură John mișcat și îl răsfoi până la pagina-titlu. Aceasta era plină cu un scris neciteț, executat cu o carioca groasă, dar el nu putu să descifreze nici măcar un cuvânt. Mulțumesc mult!
   Închise cartea și o puse în fața lui pe măsuța joasă.
   Cardinalul își împreună palmele într-un gest cucernic.
   - John, în curând veți fi cel mai bogat om al lumii. Vor veni mulți oameni spre a vă oferi potențiale investiții pe banii dumneavoastră. Eu am venit, v-o spun direct, să vă rog ca o parte a averii dumneavoastră să o dedicați scopurilor filantropice.
   Cel puțin nu bătea apa în piuă.
   Și nici nu părea să intenționeze să aștepte răspunsul lui John. De la ajutorul lui îmbrăcat în negru luă o mapă, din care extrase fotografii de copii, majoritatea de culoare, care stăteau la războiul de țesut, cărau în spinare coșuri cu cărămizi sau manevrau baloturi de stofa în beciuri întunecoase.
   - Este încă larg răspândită exploatarea muncii copiilor și sute de mii de copii muncesc în condiții de sclavie. Aceștia sunt vânduți de părinți, care nu îi pot hrăni, pe câțiva dolari datorie, și mulți nu mai ajung înapoi. Deoarece Sfântul Părinte se ocupă de binele copiilor acestei lumi, mi-a încredințat proiectul care, pe scurt, are scopul de a-i elibera din sclavie pe mulți dintre acești copii.
   - Sclavie? repetă John și examină fotografiile. Mai există așa ceva?
   - Nu mai este numită astfel. Versiunea oficială este că acești copii plătesc datoriile părinților lor. Dar în esență este același lucru.
   Cardinalul își împreună din nou palmele, pentru a le desface mieros.
   - Câteva milioane de dolari ar putea face aici adevărate minuni...
  În această clipă ușa fu dată de perete și Gregorio, abia trăgându-și sufletul, băgă capul înăuntru:
   - John, Eduardo! Veniți repede! Trebuie să vedeți... pe CNN, ultimele știri... de neimaginat! Scuzați, Eminență...
   John și Eduardo schimbară priviri mirate.
   - Pare a fi important, zise cardinalul cu un zâmbet binevoitor. Duceți-vă, eu aștept.
   Ieșiră amândoi, mai mult din grijă față de starea în care se afla Gregorio decât din interes pentru o oarecare știre, și îl urmară în salonul mic de la primul etaj pe bărbatul care gâfâia.
   Pe marele ecran al televizorului de acolo pâlpâia sigla obișnuită CNN, o ziaristă tocmai termina o discuție cu un reporter de la fața locului cu niște remarci ce nu spuneau nimic, și fură introduse reclamele.
   Padrone stătea într-un fotoliu adânc, aplecat înainte, cu bărbia sprijinită în palme. Respirând greu Gregorio rămase în spatele canapelei, își sprijini brațele de ea, clătină din cap și spuse gâfâind:
   - Ce rușine, ce rușine!
   John se opri alături de Alberto, care stătea nemișcat și urmărea ce se întâmplă ținând în mână cu un pahar mare de băutură.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Lino, fratele dumneavoastră, are dintr-o legătură de-acum 4 ani un fiu din afara căsătoriei, zise Alberto. Dacă așa este, el este moștenitorul averii Fontanelli.

7.

      Într-adevăr, o făcuse. Exact ceea ce bănuise ea.
   Susan Winter închise sonorul televizorului, luă telefonul, puse biletul cu numărul de telefon în fața ei și îl privi fix. Dacă voia să se folosească de ceea ce știa, trebuia să o facă acum.
   Ghinion în dragoste. Noroc la jocuri. Acum era momentul - totul ori nimic. Formă numărul, iar cifrele acestuia îi păreau a fi numerele câștigătoare la o loterie.
   Suna. Își ținu respirația.
   Cineva ridică receptorul la celălalt capăt al firului.
   - Da?
   O voce bărbătească, sonoră, foarte degajată.
   - Numele meu este Susan Winter, începu ea și își urî vocea ca un cotcodăcit, tremuratul din stomac, toată afurisita frică. În urmă cu aproximativ trei săptămâni, ați primit de la mine informații despre John Salvatore Fontanelli și despre familia lui. Tocmai urmăresc știrile pe CNN și vreau să vă spun că știu ce intenționați să faceți.
   - De unde aveți acest număr? întrebă vocea pe un ton inexpresiv.
  - Sunt detectiv, explică Susan. Face parte din profesia mea să descopăr asemenea chestii.
   - Înțeleg. Și, după părerea dumneavoastră, ce intenționez eu?
   Susan îi spuse.
   După ce termină, totul în ea se crispă și nici măcar pentru un milion de dolari nu ar mai fi scos un cuvânt. Închise ochii și așteptă să audă ce va urma - râsete batjocoritoare sau amenințări furioase, în funcție de faptul dacă o nimerise ori dăduse chix.
   Dar bărbatul râse doar ușor. Suna aproape ca o recunoaștere.
   - Respectele mele, spuse el părând că mustăcea. Mărturisesc că v-am subapreciat, miss Winter. Și ce voiați cu acest telefon? Bănuiesc că bani, pentru a vă păstra părerile pentru dumneavoastră?
...................................................

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu