La bine și la rău, Jeneva Rose

 ............................................

6-7

      - Cum ai putut să nu-mi spui, Anne? Ești asistenta mea. Ești prietena mea. Practic, faci parte din familie.

   Lui Sarah îi tremură glasul.

   - Eu... eu... se bâlbâie Anne.

   - Toată lumea să rămână pe loc! strigă șeriful Stevens, scoțându-și pistolul.

   E flancat de Hudson și Scott Summers, care și-au scos și ei pistoaele.

   - La naiba, murmur eu, ridicându-mi mâinile.

   Ceilalți își ridică și ei mâinile. Sarah pare iritată, la fel ca Bob.

   „Doamne, i-am văzut fața de curând, dar unde?”

   Mă chinui să-mi amintesc. Sarah nu m-a mai dus de mult la vreo petrecere a firmei. Poate a fost la tribunal. Poate a dat un interviu despre proces, iar eu l-am văzut la știri sau în ziar.

   „Fir-ar! Am mai văzut de curând mutra asta îngâmfată - mă sperie când mă gândesc cât de puțin timp a trecut de când am văzut-o, pentru că știu că e important, dar pur și simplu nu-mi amintesc.”

   - Adam Morgan, ești arestat pentru că ai încălcat condițiile cauțiunii și ai fugit din arestul la domiciliu, spune șeriful când Hudson și Summers mă ridică de jos ca să-mi pună cătușele.

   Sarah clatină din cap, rușinată și scârbită.

   - Stați! Anne... Anne a trimis amenințarea. Ea a omorât-o pe Kelly. Arestați-o!

   Reușesc să-mi eliberez o mână ca să arăt spre vipera asta nenorocită.

   Șeriful are un schimb de priviri cu Sarah și Scott Summers. Scott se face imediat roșu la față și o înșfacă pe Anne, fără să mai stea la discuții. Anne țipă în timpp ce Scott încearcă să-i pună cătușe.

   - Ia stați așa! strigă Bob. Ce naiba credeți că faceți aici?

   - L-ai auzit doar. Cucoana asta a fost implicată în uciderea soției mele. Vine cu noi, spune Scott.

   - Nu puteți s-o arestația așa, din senin, intervine Sarah, iar Matthew și procurorul o susțin.

   - Sarah? Te-a mințit, zic eu, cu ochii mari de uimire.

   - O să aflu eu ce-a făcut. Dar are drepturi, spune Sarah, clătinând din cap.

   Anne îi mulțumește.

   - Nu îndrăzni să vorbești cu mine, o avertizează Sarah.

   Anne se face mică și-și pleacă fruntea.

   - Ce vrei să facem, șefu`? spune Hudson, ținându-mă de cătușe.

   - Ce coșmar! O luăm cu noi pentru un interogatoriu. Dacă nu vrea să vină, o să obținem un mandat, spune șeriful Stevens.

   - Vin, zice Anne, ridicându-și capul. N-am nimic de ascuns.

   - Da, ce să-ți povestesc! Mincinoasa dracu`, spun eu în barbă, dar suficient de tare ca să audă toată lumea.

   - Ajunge! strigă Bob.

   Fix în clipa aia, îmi dau seama unde l-am mai văzut pe Bob de curând. Expresia de pe chipul lui e cea care mă face să-mi amintesc imaginea. Rămân cu gura căscată, iar privirea îmi devine sălbatică. Nenorocitul!

   - Tu! strig eu, arătând spre mutra îngâmfată a lui Bob.

   - Eu... ce? întreabă el.

   - Tu. Tu ești Nicholas Robert Miller. Ești fratele fostului soț al lui Kelly.

   Sarah întoarce imediat capul spre el. Șeriful Stevens se scarpină în creștetul capului. Lui Scott nu numai că nu i-a trecut furia, dar îi crește cu fiecare clipă. Procurorul Josh Peters pare nedumerit și nici nu mă mir. Matthew mă trage mai departe de Bob.

   - N-o să mă las angrenat în chestia asta, spune Bob tranșant.

   - Tu ai omorât-o, nu?

   Întrebarea e retorică.

   - Eu nu stau să ascult tâmpeniile astea, se apără Bob crispat.

   - E adevărat, Bob? Ești fratele fostului soț al lui Kelly? vrea Sarah să știe.

   Bob își pleacă fruntea.

   - Da, dar n-am nicio legătură cu uciderea ei.

   Sarah e stupefiată.

   - Sfinte! Cazul ăsta era clasat, răbufnește șeriful exasperat.

   Scott începe să se ambaleze și, cât ai bate din palme, îl culcă pe Bob la pământ și începe să-i care pumni. Șeriful Stevens și Hudson strigă la el să se oprească și-l smulg de pe Bob. După o debandadă de nedescris, cu urlete și încâlceli de poliester, lumea se potolește și în birou nu se mai aud decât gâfâieli.

   - O să am grijă să-ți pierzi insigna pentru asta, ticălosule! îi strigă Bob lui Summers, cu sânge la gură.

   Bob nu pare nici pe departe capabil să-i facă față lui Summers într-o luptă corp la corp, dar dacă ar fi un concurs de frumusețe, atunci Scott ar zăcea alături de răposata lui nevastă.

   - Domnule Miller, vă rog să primiți scuzele noastre. Ofițerul Summers a avut un comportament cu totul deplasat și va intra imediat în concediu fără plată, promite șeriful, încercând să calmeze spiritele.

   - Să vă ia naiba pe toți! Ați făcut o greșeală cumplită! Toți! răcnește Bob.

   Nimic nu reușește să-l potolească, iar șeriful dă cu înțelepciune din cap și renunță.

   Procurorul Josh Peters se întoarce spre Sarah.

   - N-o să iau probele acum, pentru că se pare că o să mai ai și altele de adăugat. Sună la mine la birou și o să trimit pe cineva să le ridice pe toate când sunt gata.

   Se face repede nevăzut, probabil ca să nu fie și el luat în vizor.

   Sarah încuviințează. Matthew o mângâie pe umăr, încercând s-o consoleze. Eu ar trebui să fac asta, nu nenorocitul de Matthew.

   - Gata, haideți! La secție! Acum! spune șeriful, pierzându-și cumpătul.

   Se pare că mă întorc la închisoare: casă, dulce casă.

45.

ADAM MORGAN

      Știam dinainte să fac gestul ăsta nesăbuit că n-o să se termine bine pentru mine.

   Sunt un idiot și n-am nicio îndoială că Sarah o să aibă grijă să mi-o amintească ori de câte ori prinde ocazia. Deocamdată însă, principala mea problemă e durerea cumplită pe care mi-o provoacă perechea de cătușe, strânse atât de tare, încât îmi jupaie pielea de pe încheieturi cum face o ascuțitoare cu un creion.

   - Nu e nevoie să le strângeți așa de tare, îl rog eu pe șerif.

   - Cu tot respectul, domnule Morgan, nu cred că sunteți cel care trebuie să hotărască ce e și ce nu e nevoie. Așa că, dacă ați fi amabil să tăceți dracului din gură și să veniți cu mine la secție, v-aș fi recunoscător.

   Șeriful îmi vorbește pe un ton așa de sus, că l-ar umili și pe cel mai recalcitrant arestat.

   Aș vrea să-i dau replica, dar îmi dau seama că nu mi-ar folosi la nimic. Mă supun. Măcar am scăpat mai ieftin decât Bob. Gândul ăsta e de-ajuns ca să mă facă să zâmbesc satisfăcut.

   - Procedura care urmează ar trebui să vă fie destul de cunoscută, domnule Morgan. Cu toate astea, spre deosebire de data trecută, n-o să mai încercăm să vă scoatem de aici după o noapte sau două, ca să zburdați liber. Ceva îmi spune c-o să aveți o ședere mai lungă. Dar ce știu eu? Eu doar îi arestez pe răufăcători, nu fac eu legile, continuă șeriful.

   Nu știu de ce, dar când îmi zice „domnule Morgan”, sună mai jignitor decât dacă mi-ar zice pur și simplu Adam. E ca și cum s-ar feri de prea multă familiaritate cu „scursuri” ca mine.

   - Din păcate, mi-e foarte cunoscută procedura, răspund eu.

   Încerc să nu fiu prea ironic, fiindcă în seara asta nu-mi doresc decât să se termine totul.

   - Din fericire, indiferent cum merg lucrurile, o să fie ultima dumneavoastră ședere la noi.

   Vorbele lui ar putea fi interpretate ca blânde, și ca malițioase și nu știu cum să le iau. Speră să fiu condamnat? După tot ce a văzut, încă mai e convins că sunt vinovat?

   „La naiba? Dacă el crede asta, juriul ce-o să creadă?”

   - O să vă las o clipă cu colegii mei, mă anunță șeriful, salutând cu o mișcare din cap doi domni cu uniforme albastre și figuri amenințătoare. Dar am o curiozitate... De ce? Știați că aveți brățara electronică la picior. Știați c-o să vă găsim. Știați că fuga o să vă înrăutățească situația. Și atunci de ce?

   - Pentru că sunt nevinovat și nu mă ascultă nimeni.

   - Înțeleg.

   Stevens rămâne nemișcat o clipă, cu privirea în podea, ca și cum s-ar aștepta să găsească un răspuns în vopseaua gri și scorojită de pe dușumeaua de beton turnat de mântuială. Apoi se uită la mine și dă să spună ceva, dar renunță. Clatină din cap și se îndreaptă spre ieșirea din secție.

   - Domnul Adam Morgan, da? întreabă unul dintre ofițeri.

  - Da.

   - O să-mi faceți viața ușoară sau o să trebuiască să vă trag de cătușele alea ca să cooperați? Mie mi-e totuna, dar știu că vă place să fugiți de sub ochii poliției, spune ofițerul și rânjește la mine cu toți dinții, molfăindu-și guma cât mai tare, pentru emfază.

   - N-o să vă fac probleme în seara asta, domnule.

   Sunt prea obosit ca să mă mai împotrivesc.

   - O decizie înțeleaptă.

   Mă întreb ce părere are Sarah despre tot ce s-a întâmplat. Știu deja, desigur, ce e evident, adică faptul că e supărată, dezamăgită și uluită de prostia mea, dar oare ce crede despre ce am spus? Sigur știe, în sinea ei, că n-aș fi făcut degeaba excursia aia nefericită, având în vedere că nu putea să-mi aducă decât suferință.

   Cât de sumbră e situația mea acum?

   Nici măcar nu cred că vreau să știu răspunsul.

46.

SARAH MORGAN

      Parcarea vizitatorilor e aproape goală când ajung cu Matthew la secția de poliție.

   Ne îndreptăm spre intrare. Matthew îmi ține ușa deschisă, privindu-mă cu subînțeles.

   - Poți s-o faci, zice el.

   - Mersi, spun eu, zâmbind ușor.

   Intru în sala de așteptare, cu bărbia ridicată și umerii trași. O să trebuiască să-mi adun toată puterea ca să trec cu bine de seara asta.

   - Pot să vă ajut cu ceva? mă întreabă Marge printr-un plexiglas antiglonț.

   - Nu, doar aștept.

   - Trebuie să completați fișa, zice ea, împingând un clipboard pe sub plexiglas.

   Eu și Matt ne apropiem și ne trecem datele personale. Luăm loc în sala de așteptare, așteptându-i pe Bob și Anne. O să mă ocup de Anne după ce ascult ce au de spus.

   - Crezi c-o să vină? întreabă Matthew.

   - Dacă sunt nevinovați, o să vină, răspund eu.

   Nu cred că simpla lor apariție ar însemna că sunt nevinovați, dar, după cum se spune, oameniii nevinovați nu fug.

   În mai puțin de 20 de minute, Anna și Bob își fac apariția. Iau loc în partea opusă a sălii de așteptare. Bob se uită în gol, masându-și tâmplele, iar Anne încă se mai smiorcăie, cu capul plecat de rușine.
   Sunt convinsă că mi se citește dezgustul pe chip și singura întrebare care-mi trece prin minte în timp ce mă uit urât la Bob și Anne e „cine sunt oamenii ăștia?”.

   Timpul curge cu încetineală în vreme ce toți patru plutim în purgatoriu. Singura noastră pedeapsă e să fim unii în compania celorlalți. Bizareria situației, rușinea lui Anne și furia lui Bob sunt aproape palpabile și fac să treacă încă și mai lent timpul. Nu credeam c-o să simt asta vreodată, dar de-abia aștept să vină șeriful Stevens.

   Chiar când credeam că mai rău nu se poate, ușa secției de poliție se deschide și Eleanor își face apariția, în negru din cap până-n picioare, de zici că e Doamna cu Coasa.

   Mă ridic, pregătindu-mă s-o pun la curent cu tot ce s-a întâmplat cât a lipsit ea, dar nu apuc nici măcar să mă prefac c-o salut cu amabilitate, că ea se și propățește în fața mea și strânge așa de tare din buze, de parcă i-ar fi teamă să nu-i cadă botoxul de pe față.

   - Cum ai putut să lași să se întâmple așa ceva? N-am lipsit decât o zi! mă admonestează ea, împroșcându-mă cu salivă.

   - Eleanor. Fiul tău are 36 de ani. E om în toată firea și răspunde pentru faptele lui. Nu pot să stau să-l dădăcesc toată ziua.

   - Nu, e clar că nu poți. Și probabil că de-asta te-a și înșelat, mi-o trântește ea, cu bărbia în vânt.

   Trag aer în piept.

   „N-o lovi. N-o lovi. N-o lovi.”

   - Ești nedreaptă. Fac tot ce pot pentru cazul ăsta.

   Îmi îndrept spatele, încercând să par mai înaltă decât ea.

   - Nici măcar n-ar trebui să existe vreun caz. E nevinovat. Dar acum o să fie acuzat de ultraj și încălcarea condițiilor cauțiunii pentru că tu n-ai fost în stare să-l ții sub supraveghere.

   - Eleanor, termină. E caraghios ce spui, o întrerup eu, clătinând din cap.

   - Caraghios, zici? N-ai putut s-o ții sub supraveghere nici măcar pe mama ta... și uite ce-a pățit.

   Colțurile gurii i se arcuiesc într-un rânjet, ca și cum ar fi mulțumită de micul ei comentariu.

   Lui Anne îi scapă un icnet de uimire. Bob se foiește pe scaun. Matthew dă să se ridice, dar se răzgândește așezându-se la loc.

   Ce n-aș da s-o trântesc la pământ și s-o izbesc cu capul de podea din nou și din nou, până-i văd creierul - asta dacă o avea vreunul. Dar numai asta mai lipsește, să trebuiască să mă apăr și eu de acuzația de crimă. Trebuie să pun capăt implicării lui Eleanor în cazul ăsta și în viața mea și știu exact ce să zic.

   Trag aer adânc în piept.

   - Fiul tău a mințit, a înșelat și poate a și ucis. Tu l-ai adus în situația asta, pentru că l-ai răzgâiat și l-ai dădăcit. Cel mai bun lucru pe care l-ai putea face ca mamă e să iei exemplu de la mama mea și să te sinucizi.

   Eleanor se holbează la mine și rămâne cu gura căscată. Ridică palma și mă plesnește cu putere peste față.

   - Tu n-ai de unde să știi cum iubește o mamă, nenorocito.

   Lovitura mă ustură și-mi duc mâna la obraz. Când mi-o îndepărtez, văd pe degete o dâră de sânge, de pe locul unde inelul ei mi-a atins pielea.

   Eleanor face un pas în spate. Scrâșnește din dinți și încă aruncă flăcări din priviri.

   Matthew se ridică și-mi cuprinde umerii cu brațul, cercetându-mi rana. Se întoarce spre Eleanor și îi spune calm:

   - Ar trebui să plecați. Oricum n-o să-l vedeți pe Adam în seara asta.

   Ușa securizată care dă în sala de așteptare scoate un scârțâit și o siluetă trece pragul.

   - Ce naiba se întâmplă aici? spune șeriful Stevens, uitându-se întâi la mine, apoi la Eleanor.

   Eleanor își netezește hainele, ridică fruntea și face stânga-mprejur, ieșind în grabă din secția de poliție și întorcându-se la ce hotel de cinci stele s-o fi cazat.

   - Nimic. Haideți să terminăm odată, spun eu, luându-mi mâna de pe obraz.

   - Ești sigură? Ai ditamai tăietura.

   Dau din cap în semn că sunt bine.

   - Au completat toți formularul, Marge? o întreabă șeriful pe femeia de la recepție.

   - Da, răspunde ea, fără să ridice privirea.

   - OK, atunci veniți cu mine.

   Șeriful Stevens își întinde brațul, ca și cum ar zice „vă rog să treceți pragul, ca să vă arăt ce v-am pregătit”.

   Pornim după el pe un coridor îngust de beton văruit. Eu și Matthew mergem unul lângă altul, iar Bob și Anne vin în urma noastră. Pereții sunt albi în jumătatea de sus și roșii în jumătatea de jos. Contrastul cromatic e supărător, dar exact acesta este efectul pe care poliția a urmărit să-l obțină asupra celor escortați împotriva voinței lor spre diversele săli de interogatoriu.

   Șeriful ne duce pe toți într-o singură încăpere și începe să ne vorbească fără să ne invite să luăm loc și fără să se așeze pe vreun scaun.

   - În primul rând, vreau să vă mulțumesc tuturor în numele departamentului de poliție din Prince William County că v-ați oferit să ajutați într-o anchetă în desfășurare. Vă reamintesc că nu sunteți arestați și că nu sunteți obligați să vorbiți cu noi. Acestea fiind zice, dacă acceptați totuși să ne dați informații, vreau să știți să tot ceea ce spuneți va fi înregistrat și poate fi folosit în invertigație. Dacă e clar pentru toată lumea și sunteți cu toții de acord cu aceste condiții, sunteți gata să începem?

   Toată lumea încuviințează.

   - Bun. Cum spuneam, vă suntem recunoscători pentru colaborare. Înainte să începem, domnule Miller, ați avut de suferit azi din cauza comportamentului incalificabil al ofițerului Summers. Sunt sigur că înțelegeți prin ce trece și la ce stres e supus. Cu toate astea, purtarea lui e inacceptabilă și nu are nicio scuză. Vreau să știți că se află în concediu fără plată și că este supus unei evaluări interne. În funcție de rezultatul acesteia, s-ar putea să fim nevoiți să-l dăm afară din poliție. Vă spun toate astea pentru că vreau să știți că tratăm incidentul cu toată seriozitatea.

   Șeriful Stevens îl privește pe Bob drept în față și continuă:

   - Domnule Miller, doriți să-l dați în judecată pe ofițerul Summers, așa cum aveți dreptul?

   - Nu, răspunde Bob fără ezitare. Îmi închipui prin ce trece și ce efect trebuie să fi avut asupra lui acuzațiile pe care mi le-a adus domnul Morgan. Deși nu sunt mulțumit de comportamentul lui, nu vreau să-l dau în judecată.

   - Trebuie să recunosc că mă bucur să vă aud spunând asta, domnule Miller. Scott se pierde ușor cu firea și a avut un comportament incalificabil, dar e de fapt un șerif bun.

   Bob încuviințează, ca să trecem mai departe.

   - Bun. Pe voi doi vă separăm, continuă șeriful arătând spre Bob și Anne. Doi ofițeri o să vă conducă în camere diferite.

   Intră doi polițiști.

   - Vă rog să-i urmați, spune șeriful.

   Anne îmi aruncă o privire scurtă. Strâng din buze, refuzând s-o îndrum sau să comunic cu ea în vreun fel. Bob iese cu fruntea sus.

   După ce pleacă ei, eu și Matthew rămânem singuri cu șeriful Stevens.

   - Așa deci... începe el. Am avut parte de un circ pe cinste azi.

   Pe buze i se întinde un rânjet sardonic. Știu că îi place să dețină controlul și să mă vadă chinuindu-mă. O să stoarcă tot ce poate din situația creată și m-a adus din nou pe teritorul lui. Însă n-am de gând să cedez.

   - Da, îi răspund.

   - Dacă oamenii legii ar fi reacționat mai repede când s-a declanșat alarma care le dădea de știre că un bărbat aflat în arest la domiciliu a fugit de-acolo cu 160 de kilometri pe oră, poate că nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Dar nu-i ușor să auzi alarma când molfăi zgomotos o gogoașă, nu-i așa? îl ia Matthew peste picior.

   Îi arunc o privire lui Matthew și nu pot să-mi rețin un zâmbet.

   - Dumneata cine ești? îl întreabă șeriful.

   - Matthew Latchaw, spune Matt, întinzându-i mâna cu mult siguranță de sine.

   Șeriful își încrucișează brațele peste piept.

   - Oamenii noștri au respectat protocolul cât au putut de bine și au fost cu doar câteva minute în spatele domnului Morgan după ce și-a părăsit domiciliul. Ar trebui să fiți recunoscători amândoi că poliția a intervenit așa de repede. Scena de la firmă ar fi putut să devină mult mai violentă, spune el cu gravitate.

   - Așa o fi. Dar dacă Scott Summers n-ar fi fost acolo, poate că Bob n-ar fi fost bătut, îi amintesc eu.

   - Acțiunile ofițerului Summers sunt... regretabile, după cum am spus. Se vor lua măsuri în privința lui.

   - Ce urmează? întreb eu, ca să ne mișcăm mai repede.

   Simt că îmi arde obrazul și am nevoie de un pahar de tărie.

   - O să-i interogăm pe Anne și pe Bob. Sincer să fiu, vreau doar să bifăm ce a mai rămas de bifat, pentru că acest caz este deja clasat din punctul nostru de vedere.

   - Trebuie să recunoașteți că ancheta a luat o întorsătură neașteptată. Bob are mobil, iar Anne l-a amenințat pe Adam. Așa că m-aș bucura dacă nu v-ați limita doar la a bifa ce mai e de bifat, spun eu cu fermitate. Și aș vrea o analiză grafologică a mesajului de amenințare, comparat cu scrisul lui Anne.

   - Ai dreptate. Chiar e suspect. Dacă unul dintre ei are vreo legătură cu crima, o să aflăm, răspunde Stevens cu aceeași fermitate. Nu e nevoie de analiză grafologică. Anne a recunoscut deja că ea a scris notița de amenințare.

   - N-ai mai auzit de mărturii false până acum? Am nevoie de expertiza grafologică.

   Munca de investigație a șerifului este în cel mai bun caz neglijentă, nu știu dacă din ignoranță sau intenționat.

   Stevens strânge din buze și aprobă dând din cap.

   - Putem să urmărim și noi interogatoriul celor doi? Mărturia lor o să fie relevantă pentru cazul meu.

   - Sigur, de ce nu?

   Nu-mi dau seama dacă i se pare că-mi face o favoare sau e doar binedispus.

   - Atunci ați putea să decalați interviurile în așa fel încât să nu se suprapună? Ca să le putem urmări pe amândouă? îi cer eu.

   Șeriful ridică o sprânceană.

   - Cred că putem, spune el, lungind ultima silabă, dar vă dați seama că, în cazul ăsta, o să stați mult mai mult la secție în seara asta, da?

   - Evident, spune Matthew, dându-și ochii peste cap.

   - Înțeleg, da, răspund eu cu hotărâre.

   - Bine atunci... O să-i anunț pe colegii mei. Preferați să începem cu cineva anume?

   - Să începem cu Anne.

47.

ADAM MORGAN

      „De ce naiba durează așa de mult? Și unde-i mama?”

   Am sunat-o de îndată ce m-au trecut prin sistem. Mă plimb agitat prin sala de interogatoriu, care mi-a devenit foarte familiară în ultimele două săptămâni. Ar face bine să-i prindă cu ceva pe Anne și Bob. E ultima mea speranță și am nevoie ca Sarah și șeriful să mă creadă.

   Scott Summers deschide ușa cu atâta putere, încât ea se izbește de perete și ricoșează, lovindu-l. Scott icnește de durere și intră în cameră, închizând ușa în urma lui. Arată ca un animal sălbatic, roșu la față, cu respirația precipitată, ochii injectați și buzele strânse.

   - Trebuie să vorbim, zice el cu asprime.

   Ridic mâinile, ca să-i dau de înțeles că nu vreau să am probleme.

   - Stai liniștit. N-o să te lovesc.

   Las mâinile în jos și-mi încrucișez brațele la piept, așteptând să-mi spună ce vrea. Nu știu de ce a venit.

   - N-am prea mult timp la dispoziție. N-ar trebui să fiu aici. Spune-mi tot ce știi despre Bob și Anne.

   Îmi aruncă o privire scurtă, în care văd deopotrivă furie și speranță.

   - Nu cred că tu ai comis crima și știu că nici eu n-am comis-o.

   - Nu dau doi bani pe teoriile tale. Spune-mi faptele! mă somează el, făcând câțiva pași spre mine și scrâșnind din dinți.

   - OK. OK.

   Îi spun tot. Tot ce știu despre Bob, Anne, Kelly, tot. Asta e ultima mea încercare disperată de a scăpa de coșmarul în care mă găsesc, așa că n-am de ce să nu-mi pun cărțile pe masă.

   - Cum ai aflat lucrurile astea?

   - Nu pot să-mi divulg sursa.

   - Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie. O să stau închis până la proces pentru isprava ta de azi. Eu sunt ultima ta speranță. Dacă vrei să ieși din rahatul ăsta. Așa că spune-mi.

   E la capătul răbdării. Sunt sigur că n-are permisiunea de a se afla aici. Nu l-ar mai lăsa nimeni în secție după ce a făcut azi.

   - Bine. Numele ei e Rebecca Sanford. E reporter la „The Prince William County Newspaper”.

   Sper din tot ufletul că Scott e sincer când spune că n-a avut nimic de-a face cu moartea soției sale; în caz contrar, informația pe care tocmai i-am dat-o i-ar servi de minune ca să-mi obțină condamnarea. Fără Rebecca, n-am nicio șansă să fiu achitat. Asta dacă nu are Sarah cumva vreo idee nouă pe baza căreia să construiască apărarea.

   Scott dă din cap și-mi spune c-o să țină legătura cu mine. Nu știu dacă să-l cred, dar încerc să nu-mi pierd speranța. Scott pleacă fără să mai spună nimic.

   Mă așez la masă și aștept. Mă pricep destul de bine să aștept.

48.

SARAH MORGAN

      M-am dus la baie să mă clătesc pe față și apoi am revenit în camera de supraveghere care dă spre sala de interogatoiu unde e Anne.

   E singură, speriată, neliniștită - poate chiar vinovată. Bate darabana pe masă, se joacă cu tivul fustei, își răsucește o șuviță pe deget. N-are astâmpăr.

   Matthew stă rezemat de peretele din spatele meu, uitându-se la mine și la Anne. I-am spus că poate să plece. Nu el a provocat încurcătura asta, nu e problema lui. Dar a insistat să rămână și să mă ajute.

   - A fost cam aiurea ce s-a întâmplat mai devreme cu Eleanor, comentează el.

   - Da, așa e.

   - Nu-mi vine să cred că i-ai spus că cel mai bun lucru pe care l-ar putea face ca mamă e să se sinucidă. A fost dur.

   Mă întorc cu fața spre el.

   - Trebuia să zic ceva care s-o enerveze suficient cât să mă lovească. Baletul ăsta pe care-l facem noi două trebuie să înceteze. E epuizant și dăunează cazului.

   - Deci ai încasat un pumn în gură de dragul cazului? întreabă el.

   Mă întorc înapoi cu fața spre geam.

   - Se poate spune și așa.

   Îndur de mai bine de un deceniu comentariile acide, insultele, reproșurile arogante și, în general, prostiile lui Eleanor. Mi-a prins bine s-o văd ieșindu-și din sărite și coborând în sfârșit cu picioarele pe pământ. Palma pe care am încasat-o a meritat.

   Șeriful Stevens intră în sala de interogatoriu și se așază în fața lui Anne. O întreabă dacă vrea apă. Ea refuză. Îi explică ce drepturi are. Ea încuviințează. Șeriful îi spune că discuția va fi înregistrată și că poate fi folosită ca probă în proces. Anne se uită la el cu ochi goi, iar Stevens începe interogatoriul.

   - Unde erai în noaptea zilei de 15 octombrie?

   - Am fot în oraș să beau cu șefa mea, Sarah Morgan.

   - E ceva ce faceți de obicei?

   - Da, eu și Sarah suntem prietene... sau cel puțin eram, adaugă ea rușinată.

   „Bine zis „eram”. Prietenii își spun dacă te înșală soțul.”

   - De unde o știai pe Kelly Summers? întreabă șeriful, rezemându-se de spătarul scaunului.

   - N-o știam.

   - Dar știai ceva despre ea înainte de crimă? continuă șeriful, bătând cu degetele în masă.

   Anne înghite în sec și dă din cap în semn că da.

   - Da. Nu știam cum o cheamă. Doar am văzut-o cu Adam.

   - Ce căutai în Prince William County? o întreabă șeriful, înclinându-și capul într-o parte.

   - Fusesem acolo vara, în concediu și-mi plăcuse peisajul. Pentru fotografiile mele. M-am gândit că toamna o să fie și mai frumos. Nu mă așteptam să văd ce-am văzut. Eu voiam doar să fac niște poze. E un hobby perfect inocent.

   - Inocent?

   - Da, spune Anne.

   - Dar te-ai hotărât să te folosești de informația asta și să-l ameninți pe Adam cu ea?

   - Nu am gândit bine, explică ea, încruntându-se. Nu voiam să fiu cea care-i spune lui Sarah. Nu voia s-o rănesc.

  Anne își studiază unghiile.

   - „Pune-i capăt, altfel o s-o fac eu” sună ca o amenințare cu moartea. Nu crezi?

   Anne își pleacă fruntea.

   - Acum îmi dau seama că ar putea fi interpretată și așa. Dar nu asta a fost intenția mea. Aveam de gând să-i spun lui Sarah dacă Adam nu punea capăt relației sau nu-i mărturisea singur.

   - Ai văzut-o vreodată pe Kelly cu altcineva? întreagă Stevens.

   Anne își plimbă privirea prin cameră.

   - Ce întrebare stranie, comentează Matthew din spatele meu.

   - Da, nu-i așa? îi dau dreptate, uitându-mă la el și apoi din nou la Anne și la șerif.

   „Ce urmărește? Unde vrea să ajungă?”

   - Nu, zice Anne, încrețindu-și fruntea.

   - Unde erai în seara zilei de 15 octombrie?

   - Cum am spus deja, am băut în oraș cu Sarah Morgan până pe la miezul nopții.

   Anne se uită fix în ochii șerifului.

   - Știa de aventura lui Adam cu câteva săptămâni înainte de crimă și n-a spus nimic. Poate dacă-mi spunea, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Kelly ar fi încă în viață. Eu l-aș fi forțat pe Adam să recunoască. Iar acum fie am încerca să ne împăcăm, fie am pregăti actele de divorț, dar, în orice caz, n-ar fi judecat pentru crimă, spun eu, întorcându-mă o clipă spre Matthew.

   El încuviințează.

   - Nu poți să dai timpul înapoi.

   Oftez și-mi întrept din nou atenția spre Anne, uitându-mă urât la ea prin geam.

   Ceva mă îndeamnă să mă năpustesc asupra ei și, până să apuc să mă liniștesc, dau năvală pe ușa sălii de interogatoriu.

   - Sarah, te rog...

   Dar Anne nu apucă să termine, pentru că mă reped la ea peste masă și o dobor la pământ. O lovesc cu pumnii în față, închipuindu-mi că Anne e o întruchipare a tuturor celor care și-au bătut joc de mine vreodată. Articulațiile degetelor și inelele mele pătrund adânc în piele.

   Șeriful încearcă să mă smulgă de pe ea, dar îi trag un cot în nas și-l fac să se clatine. Anne se ridică cu greu în picioare și încearcă să strige după ajutor, dar gura îi e plină de sânge și nu reușește să scoată decât o bolboroseală slabă și niște stropi roz.

   Mă năpustesc din nou asupra ei, o înșfac de păr, mă rotesc cu ea și o împing drept în oglindă. Plouă peste tot cu cioburi, iar eu pun mâna pe unul foarte ascuțit și pornesc hotărâtă spre Anne.

   Clipesc de câteva ori, revenind la realitate. Îi văd pe Anne și pe șerif în sala de interogatoriu. Am nevoie de o pauză. Am mintea în ceață. Am descoperit că nu pot să am încredere în nimeni. Nici măcar nu știu care dintre emoții să-mi ascult, așa că mă hotărăsc că cel mai bine ar fi să ies să iau o gură de aer. Mă ridic imediat.

   Matthew mă întreabă dacă sunt bine. Încuviințez și străbat holul, găsind-o pe Marge cu nasul încă în hârtiile ei.

   - Scuză-mă. Marge, nu-i așa? Ies să iau o gură de aer, sper că nu e nicio problemă.

   - Nu suntem la grădiniță, doamnă. N-aveți nevoie de permisiunea mea ca să ieșiți și să intrați, răspunde Marge, fără să-și ridice privirea din hârțoage.

   - M-am gândit că... Nu contează.

   Ies pe ușă, bolborosind „Afurisito” în barbă.

   Afară, mă simt de parcă aș fi sărit într-un bazin rece, ca și cum aș fi evadat pentru o clipă prin simplul fapt că am trecut pragul secției de poliție. Trag adânc aer în piept și expir cu putere, închizând puțin ochii și încercând să-mi limpezesc mintea.

   Creierul meu încearcă să se elibereze de gânduri, dar în loc să am parte de o purificare, mă pomenesc scufundată într-o mlaștină de ipoteze și interpretări.

   Un val de mizerii, ridicându-se din străfundurile mlaștinii, mă înșfacă imediat cu tentaculele lui, încercând să mă tragă în jos, în nimicul acela vâscos. Îmi înfig călcâiele în pământ, dar e în zadar, nu mă pot împotrivi, mă trage tot mai mult, n-am nicio scăpare, nu văd nicio geană de lumină, dar, chiar când mă las înghițită, deschid ochii.

   Pulsul a luat-o la goană. Pauza pe care mi-am luat-o de la circ nu poate fi numită pauză. Îmi ridic privirea și văd puzderia de puncte presărate peste neantul cerului întunecat, ca pictate pe un fundal. Le invidiez izolarea.

   - Cel puțin pe voi nu vă supără nimeni, murmur eu și o lacrimă îmi apare la coada ochiului.

   Dar, nu. Barajul pe care l-am ridicat ca să-mi stăvilesc sentimentele, pentru binele cazului, al carierei mele, al căsniciei mele, trebuie să rămână în picioare, măcar încă puțin.

   Îmi șterg lacrima și mă îndrept spre intrarea în sediul poliției.

   Matthew stă în prag.

   - Mă întrebam unde te-ai dus.

   - Aveam nevoie de câteva minute...

   Se îndreaptă spre mine și-și pune brațul pe după umerii mei.

   - Crezi că știi cu cine ai de-a face și când colo... spun eu, clătinând din cap.

   - Nu că ar conta, dar eu cred că Anne a avut intenții bune, zice Matthew, mângâindu-mă pe umăr.

   - Nu vreau să aud asta! îl avertizez eu.

   Chiar nu vreau să aud de intențiile Annei. M-au trădat aproape toți oamenii din viața mea.

   Matthew oftează ușor și, cum nu e genul care să se dea bătut, adaugă:

   - În fine, Anne nu e tocmai... cum să zic eu... foarte puternică. E un disciplol, nu un leader. Habar n-ai cum te idolatrizează fata asta, Sarah. Așa că n-a suportat să fie ea cea care-ți dă lumea peste cap. I-a fost prea frică să fie mesagerul care vine cu vești proaste, pe care-l părăsești și-l dai uitării. În condiții de stres, toată lumea face lucruri prostești, dar ascultă-mă când îți zic că eu știu când cineva minte sau spune adevărul, iar femeia asta te iubește cu adevărat și n-ar vrea niciodată să-ți facă rău.

   Oftez adânc, ca și cum m-aș elibera de o povară pe care nu știam că o duc. Știu că Matthew are dreptate. Anne e sora mai mică pe care n-am avut-o, iar relația noastră nu se reduce la cea dintre un superior și un subaltern. Eu nu sunt pentru ea doar o sursă de venit, iar ea nu e pentru mine doar o gură de hrănit. Ea nu mă vede ca pe o treaptă în cariera ei, iar eu nu o văd doar ca pe o tânără aspirantă.

   Dar asta nu schimbă faptul că sunt încă furioasă și puțin rănită.

   - Știu, spun eu fără chef.

   - Aici erați, zice șeriful, deschizând ușa. Am încheiat interogatoriul Annei. O să facem analiza grafologică, așa cum ai cerut, dar, judecând pe baza interogatoriului, cred că e nevinovată.

   Matthew își ia mâna pe de umărul meu și facem amândoi câțiva pași spre Stevens.

   - Oricât de supărată aș fi pe ea, trebuie să vă dau dreptate.

   Nu vreau s-o iert și n-am iertat-o încă, dar Matthew și Stevens au dreptate. N-avea cum să fie implicată și a avut intenții bune, chiar dacă l-a amenințat pe Adam și m-a mințit pe mine.
   - Să trecem la Bob?

   Eu și Matthew încuviințăm și-l urmăm pe șerif înapoi în secție.

49.

ADAM MORGAN

      Oare Scott vrea să mă ajute?

   Dacă într-adevăr nu crede că am omorât-o eu pe Kelly - și nici n-ar trebui să creadă așa ceva, pentru că n-am omorât-o eu - atunci, ca un om care a pierdut ființa pe care o iubea cel mai mult pe lumea asta, n-ar trebui să se dea în lături de la nimic ca să-l aducă pe adevăratul făptaș în fața legii.

   Dar... pe de altă parte, Scott tinde să fie cam impusiv și mai e și un nenorocit. Oare chiar ar fi surprinzător ca un nemernic ca el să se prefacă doar că mă crede ca să recâștige o fărâmă de credibilitate în departament, împingându-mi și mai mult capul sub apă cu bocancul?

   Adevărul e însă că nu-mi permit să fiu pretențios, iar Scott e ultima mea speranță.

   Și totuși, oare chiar e cazul să mă supun la așa ceva? Simt că aproape ating o stare de grație, descoperind că în mintea apar simultan două gânduri contradictorii.

   Pe de o parte, știu că numai speranța mi-a mai rămas și că e singurul lucru care nu-mi poate fi luat, așa că ar trebui să mă agăț de ea cu orice preț, nu-i așa? Pe de altă parte, nu sunt naiv. Știu că șansele mele sunt cvasi-inexistente. Ce sens are să mă chinui singur, amăgindu-mă?

   Îmi mai trece o posibilitate prin minte. Dacă Scott chiar este criminalul?

   Comportamentul lui haotic, furia de nestăpânit, suferința de văduv ar fi atunci un joc de teatru: atât un mod de a ascunde adevărul, cât și un debușeu convenabil pentru frica de „animal încolțit” pe care o simte probabil.

   Dacă așa stau lucrurile, atunci înseamnă că tocmai i-am dat și mai multă muniție pe care s-o folosească împotriva mea. Pe deasupra, l-am mai și îndrumat spre singura ersoană din afară care e dispusă să mă ajute să descopăr adevărul. Cum eu sunt aici și nimeni nu veghează asupra Rebeccăi, Scott poate s-o găsească și să se descotorosească de ea la fel de ușor cum s-a descotorosit de Kelly.

   Nu-mi rămâne decât să aștept...

   Sau poate că nu.

50.

SARAH MORGAN

      Ne întoarcem în sediul poliției împreună cu șeriful.

   Nu mi-a trecut de tot furia, dar măcar încerc să procesez ce s-a întâmplat.

   Chiar dacă sunt supărată pe Anne pentru că mi-a ascuns informații, nu ea l-a pus pe Adam să se culce cu Kelly și cu siguranță nu din cauza ei a fost Kelly omorâtă. Motivațiile ei, deși neinspirate, nu au fost rele. E aici un sâmbure de iertare care reușește să-mi coboare tensiunea la un nivel acceptabil.

   De îndată ce intră șeriful Stevens, Marge devine mai prietenoasă, spre deosebire de felul în care se poartă cu avocații, pe care-i vede ca pe un prilej de iritare.

   - Bună ziua din nou, domnule. Vă întoarceți în peșteră? Vreți să deschid ușa? spune ea cu un zâmbet.

   Se amuză singură de gluma ei și se bucură să aibă ocazia să-i facă șerifului chiar și cel mai mic serviciu.

   - Nu, Marge, e în regulă. Pot să folosesc cartela mea. Și de câte ori te-am rugat: nu-i mai spune „peșteră”, cel puțin nu când avem vizitatori, zice șeriful pe un ton de o asprime judecată, mai curând mimând mustrarea decât supărându-se cu adevărat.

   - Îmi cer scuze, domnule. O să încerc să  țin minte pe viitor, răspunde ea cu un zâmbet parșiv.

   Șeriful îi face cu ochiul atât de discret, încât mă întreb dacă nu cumva mi s-a părut.

   Ne bagă pe ușă și ne conduce înapoi înapoi la sălile de interogatoriu.

   Bob se află de cealaltă parte a geamului, vădit agitat din cauza lungii așteptări. Se uită în jur, ca și cum ar căuta ceva sau pe cineva asupra căruia să-și verse fustrarea. Dă din picior, se foiește pe scaun și broboane de sudoare i-au apărut pe frunte. Nu e obișnuit să se afle de cealaltă parte a mesei.

   Când să iasă din încăpere, șeriful se oprește și spune:

   - Sunteți gata? Dacă nu, putem să mai așteptăm și să-l facem să transpire și mai mult.

   Zâmbetul lui se vrea dezarmant, sunt sigură.

   - Nu, sunt gata. Vreau să terminăm odată, răspund eu.

   Sunt stoarsă de puteri și nerăbdătoare să plec mai repede de aici. Masca mea de avocată plină de încredere în sine a dispărut și nu se mai întoarce în seara asta.

   Mă bucur că e și Matthew aici. Ne așezăm în dreptul geamului.

   - Bine atunci.

   Șeriful încuviințează și se duce în sala de interogatoriu.

   Bob întoarce imediat capul spre ușă, mijește ochii și nu mai bate din picior. O fi el un lăudăros nesimțit în 99% din timp, dar e un avocat bun și e necruțător la interogatoriile martorilor. Pare să se fi hotărât că vrea să-și măsoare forțele cu șeriful Stevens.

   - Bună seara, domnule Miller. Îmi cer scuze că v-am făcut să așteptați atât. Vă aduc ceva de băut? Apă? Cafea?

   Șeriful își dă seama imediat că stilul dus de interogare care a făcut-o pe Anne să mărturisească imediat n-o să meargă cu Bob. Pe el îl ia cu binișorul, probabil ca să nu degenereze lucrurile.

   - Scutiți-mă de scuze și amabilități. N-am nevoie de băuturi răcoritoare. Nu sunt nou în jocul ăsta, așa că haideți să trecem la treabă.

   Se pare că n-a prea mers să-l ia cu binișorul.

   - Bine atunci.

   Șeriful ia loc, râzând în barbă de bravada lui Bobo.

   - Pentru început, spuneți-mi ce știți despre Kelly Summers.

   - Mai exact, ce anume vreți să știți despre ea, domnule șerif?

   Bob știe ce poate și ce nu poate poliția să folosească drept probe la tribunal. Știe când cineva are probe concrete și când aruncă undița la întâmplare sau face speculații. Întrebările lui Stevens o să trebuiască să meargă direct la țintă, altfel o s-o ținem așa toată noaptea.

   - Mă scuzați. Pentru o clipă, am uitat că am de-a face cu un avocat. Bun, atunci, fără întrebări vagi. O cunoșteați pe victimă, Kelly Summers, înainte de începutul acestui caz?

   - Da, o cunoșteam.

   Bob n-o să dea detalii suplimentare, o să-și limiteze răspunsurile la strictul necesar. Pe de o parte, sunt dezamăgită știind că probabil șeriful n-o să obțină de la Bob informații noi pentru cazul meu. Pe de altă parte, sunt ușurată că măcar nu mă mai așteaptă nicio surpriză.

   Ușa încăperii se deschide și își face apariția adjunctul Marcus Hudson, mai înfumurat ca oricând. Își ține spatele drept și are un rânjet de satisfacție.

   - Ce cauți aici? îl întreb eu.

   - Asist la interogatoriu, fiindcă e dreptul meu.

   Se așază în spate, dominându-ne pe mine și Matthew cu statura lui.

   - E dreptul tău, dar n-ai niciun motiv să fii aici... pufnește Matthew. Comportament mai suspect decât atât nici că se putea.

   - Așa o fi, râde Hudson, dar eu fac legea aici.

   - Taci din gură și lasă-mă să-mi fac meseria. Și ai face bine să fii pregătit să faci legea și când te-oi chema să depui mărturie, îl pun eu la punct, fără să mă uit la el.

   Hudson mormăie ceva și-l aud frecându-și tălpile de podea. Atmosfera devine ceva mai respirabilă. Arunc o privire peste umăr. Stă sprijinit de perete, cu brațele încrucișate. În locul rânjetului de mai devreme a apărut oprivire încruntată.

   Mă uit din nou spre sala de interogatoriu.

   - Vreți să-mi spuneți cum ați ajuns s-o cunoașteți pe Kelly Summers sau, mai bine zis, pe Jenna Way? întreabă șeriful.

   - Era soția fratelui meu, răspunde Bob.

   - Fratele dumneavoastră din Wisconsin?

   - Corect.

   - Pe care l-a ucis?

   - N-am spus asta. N-a fost găsită vinovată, așa că orice afirmație de genul ăsta nu poate să fie decât speculație goală, spune Bob cu o urmă de dispreț în glas.

   Se pare că Stevens i-a găsit punctul sensibil.

   - Îmi cer scuze. Reformulez: fratele dumneavoastră, cu care era căsătorită, care apoi a fost ucis, iar ea a fugit din stat, pierzându-i-se urma.

   Șeriful mai apasă puțin pe butonul mare și roșu pe care scrie „fratele mort” și se află chiar sub pielea lui Bob.

   - Da, era căsătorită cu el. Da, el a fost ucis. Dacă a „fugit din stat”, cum ați zis dumneavoastră, sau doar a plecat în circumstanțe normale, este o speculație.

   Bob devine tot mai iritat.

   - Aha, da, gata, am înțeles. A fost cineva condamnat până la urmă pentru că fratele dumneavoastră a fost...

   Aici șeriful face un gest cu degetul în dreptul gâtului ca să sugereze uciderea fratelui lui Bob.

   - Nu. N-a fost nimeni condamnat pentru faptul că fratele meu a fost...

   Bob imită în batjocură gestul șerifului și scuipă salivă printre dinții strânși când răspunde.

   - Nasol, ce să zic? Cineva îi ia viața fratelui dumneavoastră și apoi umblă liber, fără niciun stres. Cred că vă scoate din minți, nu? Mai ales că dumneavoastră cunoașteți așa de bine sistemul juridic. Pe de altă parte, treaba dumneavoastră e să-i apărați chiar pe cei care fac lucruri din astea. Cine știe, poate că l-ați ajutat pe ucigașul fratelui dumneavoastră să iasă din altă încurcătură și nici nu v-ați dat seama, nu? Că doar poate fi oricine. E posibil din punct de vedere statistic, nu-i așa, domnule avocat?

   Șeriful își încheie întrebarea pe un ton ascendent și cu capul înclinat într-o parte, așteptând un răspuns.

   Bob s-a înroșit la față cum sunt numai mașinile de pompieri. Rămâne multă vreme tăcut și începe, încet-încet, să bată din nou din picios. Într-un sfârșit, oftează prelung și în ochiul stâng îi apare o lacrimă, la doar câțiva centimetri de vena de pe frunte, care parcă stă să explodeze.

   - Domnule șerif... m-am supus interogatoriului de bună voie. Nu sunt arestat și n-am fost acuzat de nicio infracțiune. Prin urmare, e dreptul meu constituțional să nu vă răspund la întrebări sau să plec și să nu fiu ținut împotriva voinței mele. Sunt, desigur, dispus să colaborez cu forțele de ordine dacă pot ajuta în vreun fel să se facă dreptate în acest caz și, de aceea, voi răspunde la orice alte întrebări, în scris, dacă mi le trimiteți la birou. Vă mulțumesc pentru timpul pe care mi l-ați acordat ca angajat al statului, iar eu acum o să plec.

   Bob se ridică și pleacă, fără să se uite la șerif.

   - Scuzați-mă, domnule, dar n-am terminat... se grăbește să zică Stevens, dar ușa deja se închide, iar cuvintele nu-și mai ating ținta.

   Mă ridic imediat și deschid ușa ce dă spre hol.

   Bob trece pe lângă mine. Mă vede, dar merge mai departe, fără să-mi sună un cuvânt, știind că am asistat la tot. Îmi aruncă o privire așa de disprețuitoare, încât, dacă a sperat să mă rănească în felul ăsta, ei bine, chiar a reușit.

   Șeriful iese și el, cu ochii plecați. Se oprește o clipă și apoi se întoarce spre mine, sperând c-o să-i confirm că tactica lui de interogare a fost bună.

   - Ce naiba a fost asta? îi spun eu.

   - Nu era cooperant.

   - Ba era! Era, prin simplul fapt că s-a prezentat la interogatoriu. N-aveați dreptul să faceți așa ceva, doar pentru că nu s-a lăsat manipulat și v-a înfruntat.

   Încerc să vorbesc suficient de încet ca să nu mă audă Bob, dar suficient de tare ca șeriful să-mi simtă furia.

   - Credeam c-o să pot să scot ceva de la el. Încercam doar să găsesc o tactică potrivită, ca să fiu de ajutor, zice șeriful pe un ton rugător.

   - Ei bine, n-ați fost. În schimb, aproape că l-ați torturat în legătură cu fratele lui mort. Ați găsit o rană, ați înfipt un cuțit în ea și apoi v-ați amuzat răsucindu-l. Nu e acuzat de crimă, încerca doar să ne ajute. Acum credeți c-o să ne mai ajute?

   - Sarah, încercam doar...

   - Scutiți-mă. Sper că sunteți mândru de dumneavoastră. De fapt, ce-ar fi să vă puneți la lucru aroganța asta de tip dur și să vă faceți naibii meseria, ca să aflați ce s-a întâmplat cu adevărat.

   Mă răsucesc pe călcâie și pornesc pe hol. Matthew e doar cu câțiva pași în urma mea. Șeriful mai spune ceva, dar nu-l mai ascult deloc.

   În sala de așteptare, Anne stă pe un scaun plângând, iar Bob se plimbă supărat de colo colo. Se întorc amândoi spre mine când se deschide ușa și, pentru o clipă, mă bate gândul să mă ofer să-i duc acasă cu mașina, dar n-am încredere în niciunul din ei.

   - Trebuie să semnați în registru dacă plecați! strigă Marge după noi prin găurile cu margini argintii ale geamului antiglonț.

   - Ia mai du-te naibii, Marge, zic eu peste umăr.

   Arunc o privire spre Bob și Anne, apoi întorc capul. Nu suport să-i văd.

   E o noapte răcoroasă, iar eu și Matthew ne îndreptăm în tăcere spre mașina mea. Rămânem tăcuți tot drumul spre casă.

51.

SARAH MORGAN

      După două votci duble, pe care le-am dat gata în mai puțin de 30 de minute în timp ce revedeam documentele cazului, furnicăturile din obraz încep să-și piardă din intensitate. Afurisita de soacră-mea mi-a tras una pe cinste, iar bijuteriile care-i împodobesc degetele au făcut ca palma să fie și mai grea.

   M-a rănit adânc remarca ei despre mama, mai ales că avea dreptate. Mama nu mi-a dat niciun semn de iubire, cel puțin nu după ce-a murit tata. El ne ținea împreună, el mă încuraja în viață și tot el îi aducea mamei fericire. Tata era singurul care punea pâine pe masă și asigura bunul mers al lucrurilor. Dar totul s-a încheiat în mod abrupt.

   Printr-o singură faptă nedreaptă, am pierdut totul: un tată, un soț, o sursă de trai, un protector, singurul om care mă încuraja să îndrăznesc mai mult și mă făcea să mă bucur de viață și singurul care o ajuta pe mama să nu se arunce în prăpastia depresiei.

   După ce a murit el, n-am mai avut nimic: nici vani, nici scursă de venit, nici vreo bucurie în viață.
   Mama nu era în stare să meargă la muncă, pentru că suferea atât de rău de depresie, încât dormea toată ziua și rareori mânca sau vorbea. În ochii mei, nu mai era decât umbra palidă a femii care fusese. Dacă până atunci fusesem un prilej de bucurie comună pentru ea și tatăl meu, acum nu mai eram decât un simbol al pierderii și suferinței.

   În rarele momente când mama vorbea, ajungeam întotdeauna să ne certăm.

   - Cară-te din casa mea! Nu mai suport să te văd!

   - Casa ta? Casa ta?! Nu e casa ta, e a tatei. Tu n-ai muncit o zi în viața ta. Ai depins atât de mult de el, încât acum nu ai nimic și nu știi să faci nimic. Ai fost slabă și jalnică, și nu ești nici măcar în stare să te aduni spre binele nostru. Tu ar trebui să fii adultul, nu eu!

   - Cum îndrăznești! Habar n-ai cât de greu îmi e...

   Astfel de scene aveau loc din nou și din nou, dat tot mai rar, pe măsură ce mama devenea tot mai nocturnă și scotea capul tot mai puțin din peștera suferinței sale. 

   Am început să bănuiesc că se întâmplă ceva rău când frigiderul a început să rămână tot mai gol și când au început să sosească înștiințări de întârziere la plata facturilor.

   Ca mulți dependenți de droguri, la început se pricepea foarte bine să-și ascundă adicția. Dar, la un moment dat, banii din asigurarea de viață s-au terminat, iar pensia de văduvă probabil că nu-i acoperea nevoile tot mai mari. Atunci au început să dispară obiecte din casă. Seara venea acasă cu diverse persoane, bărbați cărora nu le vedeam fața, dar pe care ajungeam să-i cunosc foarte bine după glas și zgomotele animalice de frustrare și extaz pe care le scoteau.

   Până să împlinesc vârsta de 15 ani, am pierdut casa și trăiam la întâmplare prin adăposturi pentru femei și camere de motel.

   Dimineața, înainte de școală, serveam la mese, la fel și seara și în weekend, ca să mă asigur că avem lucrurile de bază, mâncare, haine și adăpost, în timp ce mama se prostitua ca să-și poată întreține dependența tot mai pronunțată.

   Când am împlinit 16 ani, am găsit cadavrul mamei în motelul infestat de gândaci în care stăteam. Luase o supradoză de heroină, ăsta a fost cadoul ei pentru mine.

   Nu mai trebuia să am grijă de ea, nu mai trebuia să lucrez 40 de ore pe săptămână ca să ne întrețin pe amândouă, nici să-i resping pe bărbații care credeau că pot să se distreze cu mine după ce leșina ea.

   Am rămas acolo mai mult de o oră, uitându-mi la trupul ei palid și sfrijit, o carcasă fără viață. Avea înfipte în braț 4 seringi goale. Am făcut bagajele și m-am dus la un telefon public să sun la 911. A fost ultima dată când am văzut-o pe mama și mi-am jurat să nu ajung niciodată ca ea.

   Și totuși, mama mea, așa cum era ea, a făcut mai multe pentru mine decât a făcut Eleanor pentru Adam. M-a făcut înțeleaptă, independentă și m-a făcut să învăț să-mi apăr interesele.

   Eleanor l-a făcut pe Adam slab, înăbușindu-i cu dragostea ei abilitatea de a se descurca singur. Mama mea și Eleanor seamănă de fapt destul de mult, așa cum seamănă între ei dependenții de droguri; singura diferență e că Eleanor încă își alimentează adicția, pe când mama a fost deja distrusă de ea.

52.

ADAM MORGAN

       La câteva clipe după ieșirea vijelioasă a lui Scott Summers din sala de interogatoriu, bag de seamă că ușa este întredeschisă.

   Mă ridic și încep să mă plimb prin cameră, ciulindu-mi urechile ca să aud dacă e cineva pe hol. Bat în oglinda cea mare, ca să văd dacă mă urmărește cineva de pe partea cealalată.

   Câteva minute mai târziu, îmi fac curaj să mă lansez într-o aventură pe care sigur o s-o regret. Deschizând încetișor ușa, trag cu ochiul pe hol, dar e liniște. Ies pe furiș din sala de interogatoriu și pornesc spre ieșirea din clădire, fără să mă întâlnesc cu nimeni.

   Înainte să intru în sala de așteptare, o zăresc pe Marge la recepție, bombănind în timp ce-și face de lucru cu niște hârtii. Își ia ceașca de cafea și se duce într-o cameră alăturată.

   Acum e acum.

   Mă mișc repede, dar fără zgomot, uitându-mă în urmă o singură dată, când sar peste barieră, traversez sala de așteptare și ies pe ușa de la intrare. Mașina lui Sarah e încă în parcare. O iau la dreapta și apoi drept înainte. Nu știu unde mă duc sau ce fac, dar nu pot să rămân aici.

   Trebuie s-o găsesc pe Rebecca. E singura care mă mai poate ajuta.

53.

SARAH MORGAN

      Nu m-am mai obosit să-mi pun alarma după dezastrul de seara trecută. În loc de asta, am dormit până m-am trezit în mod natural. E primul somn adevărat de care am parte de când am preluat cazul.

   După un duș lung, o ceașcă de cafea și un mic dejun consistent și savuros, simt că pot să dau din nou piept cu lumea.

   Bob și Anne sunt în capul listei. Dar mai e și Adam, cu ieșirea lui ridicolă. Mai am de aflat al cui e al treilea ADN și trebuie să reiau discuția cu procurorul înainte de proces.

   Mă duc la firmă. Nu știu dacă Bob și Anne o să vină azi, dar, după cum îi cunosc, sunt șanse mari să vină. Anne o să vrea să se târască toată ziua în genunchi în fața mea, până o iert. Iar Bob nu o să vrea să-i lase pe subalternii lui să creadă că are un moment de slăbiciune.

   Sunt sigură că, mai devreme sau mai târziu, o să mă cheme Kent să-mi facă morală. Din fericire pentru mine, n-a fost ieri la birou, dar o să afle repede veștile.

   La nici 30 de secunde după ce intru în birou, aud niște bătăi slabe în tocul ușii. Anne a băgat doar capul în încăpere, în caz că trebuie s-o ia la fugă ca să scape de mânia mea.

   - Pot să intru, Sarah? întreabă ea timidă, cu tremur în glas.

   E ca o hienă care se apropie de hoitul din care se înfruptă leul. Poate că leul o să fie dispus să împartă cu ea. Sau poate o să se hotărască să ia două mese în dimineața asta.

   - Da, Anne, poți, zic eu impasibilă, ca să-i transmit că încă mă mai îndoiesc de calitățile ei umane.

   - Voiam doar să-ți spun că-mi pare rău. Îmi pare rău că nu ți-am spus de Adam și Kelly. Îmi pare rău că n-am fost vrednică de încrederea ta. Îmi pare rău și, dacă vrei să plec, înțeleg. Pot să-mi strâng lucrurile de pe birou până la sfârșitul zilei.

   Nu zic nimic. O las în suspans.

   Își pleacă fruntea și dă să iasă din birou, înfrântă.

   - Anne, stai.

   Ea ridică fruntea și văd un licăr de speranță în ochii ei.

   Ar trebui s-o concediez. Ar trebui s-o las să-și dea demisia. Pentru firmă ar fi o economie, iar pe mine m-ar scăpa de o bătaie de cap. Dar știu că avea inteții bune. Știu că îmi e loială. Și fie că-mi place, fie că nu, încă am nevoie de ea. Nu am timp să-mi găsesc altă asistentă în toiul procesului.

   - Bob e la birou?

   - Da, este, vrei să-l chem?

   - Nu. Încă nu, Anne. Dar până una-alta, stabilește o întâlnire cu procurorul Peters pentru după-amiaza asta, te rog.

   Anne îmi zâmbește, încuviințează și dă să iasă.

   - Încă un lucru, Anne, adaug eu.

   - Da, Sarah? întreabă ea cu nerăbdarea unui cățeluș care așteaptă să-i dai o comandă.

   - Din clipa asta, până o să mă simt eu pregătită, ești doar asistenta mea și nimic mai mult.

   Las cuvintele să atârne greu între noi și-i întorc spatele, răsucindu-mă cu scaunul.

   - Da, doamnă Morgan, murmură ea, ieșind din birou.

   Îmi vibrează telefonul. E un mesaj de la Eleanor:

   „Trebuie să lucrăm împreună în continuare pentru fiul meu, dar nu arde de nerăbdare să te văd. Cuvintele tale au fost o josnicie incalificabilă și îmi pare rău că le-am lăsat să mă facă să-mi pierd cumpătul.”

   Arunc telefonul pe birou fără să-i răspund.

54.

ADAM MORGAN

      Mă dor picioarele de mor. Nici nu vreau să mă gândesc câți kilometri am parcurs.

   Aseară, după ce am plecat de la secție, am început pur și simplu să merg, știind că trebuie să ajung cât mai departe.  Era important să fiu cât mai departe de secția de poliție, dar mai trebuia și să scap de uniforma portocalie și să găsesc un loc unde să mă adăpostesc.

   La câteva ore după evadarea mea, a început să plouă. Firește!
   Nu-mi dădusem seama cât de izolată e secția de poliție și, după ce-am mers cel puțin 8 kilometri, tot nu dădusem de vreo casă, vreun magazin sau vreo mașină căreia să am curaj să-i fac semn să se oprească.

   Mi-am amintit că Rebecca îmi spusese că stă prin împrejurimi. La urma urmei, scria pentru ziarul local. M-am gândit că, dacă aș reuși să găsesc o hartă, aș putea să-mi dau seama unde naiba sunt.

   Când bezna nopții aceleia ploioase și fără stele s-a intalat pe deplin, mi-am dat seama că, din moment ce nu erau stâlpi de iluminat, habar n-aveam unde mă duceam.

   De pe marginea drumului, m-am tras mai adânc în pădure, ca să mă adăpostesc cât de cât. După 15 minute bune de mers în cerc, am ajuns la un copac doborât, al cărui trunchi rămăsese prins între alte două trunchiuri viguroase. Părea stabil și mă apăra cât de cât de ploaie, așa că m-am hotărât să mă adăpostesc sub el.

   Pe când stăteam sub copacul doborât, nu m-am putut abține să mă gândesc că trunchiul lui aștepta să adorm ca să se lase în sfârșit învins de forța gravitațională și să mă strivească sub el, transformându-mă în îngrăsământ. Procurorul și parchetul cu siguranță s-ar bucura.

   Mi s-a strecurat în oase un frig cumplit. Am încerc să ridic în jurul meu niște mici ridicături de noroi și pământ ca să nu intre apa în culcușul pe care mi l-am încropit, dar efortul s-a dovedit zadarnic și m-am dat bătut.

   Singur și tremurând de frig, nu-mi rămânea decât să mă gândesc la felul în care am ajuns într-o astfel de situație.

   Unele aspecte sunt evidente. Da, o înșelam pe nevastă-mea în patul nostru matrimonial și firește că asta a avut consecințe. Dar nu, e mai mult decât atât. Mulți își înșală partenerul de viață... Dar m-aș aștepta ca astfel de relații să sfârșească cu un divorț, nu cu o crimă.

   Cel care a comis crima trebuie să ne fi cunoscut pe amândoi destul de bine. Știa despre casa de vacanță. Știa că petrec mult timp acolo fără vizitatori. Știa cum să intre, cum să nu facă zgomot și unde o să fim. Știa totul. Criminalul trebuie să fi fost răbdător, calculat și sigur pe sine. N-a fost ceva făcut la repezeală. Crima asta a fost planificată.

   Scott ar fi avut timpul necesar. Cu pregătirea și cunoștințele lui, i-ar fi fost ușor să-și acopere urmele. Parcă-l văd: timp berechet să patruleze prin zonă, să o supravegheze pe Kelly la muncă și la mine acasă, iar eu l-am mai și ajutat.

   Să fie oare așa de simplu? Soțul încornorat? Și atunci Bob ce legătură are? Și știa și Anne de noi. Iar ei doi lucrează împreună. Nu poate să fie o coincidență, nu? 

   Poate Anne a fost cea care i-a spus lui Summers. Da, ar avea sens. Poate că voia ca Summers să aibă o discuție cu Kelly pe tema asta, din moment ce Anne nu avea curaj să-i spună lui Sarah sau să aibă o confruntare cu mine. Și poate că n-a anticipat ce reacție urma să aibă Scott.

   Și Bob? El avea cele mai multe motice s-o vrea pe Kelly moartă.

   Amorțeala care pusese stăpânire pe mine s-a risipit pentru o clipă și am început să observ nenumărate insecte care se adunau pe mâinile și picioarele mele. Primul meu impuls a fost să mă scap de ele, dar apoi mi-am adus aminte unde mă aflu. Ăsta e căminul lor, nu al meu.

   Aș fi vrut să fiu și eu una dintre aceste insecte.

   În fiecare dimineață aș avea un scop. Aș avea prieteni, o echipă, aș ști exact unde mă duc.

      Mă trezesc ud leoarcă și tremurând de frig.
   Mușchii nu vor să mă asculte. Au intrat în stază, în așteptarea căldurii. Creierul meu le dă de știre că asta n-o să se întâmple și, în sfârșit, se pun în mișcare.

   Pornesc în direcția în care cred că se află carosabilul. S-a dovedit că aveam dreptate, pentru că nu pătrunsesem atât de adânc în pădure pe cât crezusem.

   În timp ce merg, bag de seamă că am mâinile murdare de noroi întărit, care începe să crape și să se sfărâme căzând pe jos.

   Tresar din când în când, atunci când o picătură mare de apă, rămasă pe frunze, îmi cade pe ceafă. Natura are grijă astfel să nu mă lase să uite ce slab sunt, cât de frig îmi e și cât de singur sunt.

   După cea mai singuratică și mai jalnică plimbare de care am avut parte vreodată, încep să aud zgomotul traficului. Nu mai aud o mașină la 20 de minute, ci una la câteva minute. Înseamnă că sunt aproape de ceva și-mi doresc din toată ființa mea să fug pe carosabil și să strig după ajutor, dar trebuie să fiu prudent.

   Sunt un evadat și încăport hainele de închisoare.

   Merg mai departe și curând îmi dau seama că sunt aproape de intersecția a două autostrăzi, cu toate stabilimentele care însoțesc de obicei o asemenea splendoare a convergenței umane. O benzinărie, un popas pentru camioane și niște fast-fooduri.

   Îmi evaluez înfățișarea și-mi spun că ar trebui să aleg popasul pentru camioane. Poate am noroc să-și fi lăsat un șofer portiera descuiată. Aș putea să intru, să împrumut niște haine, să mă duc pe furiș să fac un duș rapid. Pe urmă aș putea să mă mișc mai liber.

   Când traficul e mai puțin aglomerat, traversez și mă opresc în parcarea pentru camioane. Încerc să trec neobservat, dar e ziua-n amiaza mare și probabil arăt ca Yeti în miniatură.

   Mă duc la primul camion și, după ce mă asigur că nu mă vede nimeni, încerc portiera. E încuiată.

   „Fir-ar!”

   Trec la următorul camion și apoi la următorul, fără succes. În sfârșit, la a patra încercare, găsesc portiera încuiată, dar geamul deschis. Bag mâna înăuntru, descui portiera și intru.

   Mă cațăr repede peste locurile din față și mă trag pe bancheta din spate. La încet, mă mir că nu simt decât un vag miros de țigară, transpirație stătută, urină și jumări, dar pe urmă îmi dau seama că tocmai eu sunt cel care maschează mirosurile.

   Sub banchetă găsesc un rucsac și încep să scotocesc prin el. Scot niște chiloți, o pereche de blugi și o cămașă verde, în carouri.

  - E suficient, îmi spun eu în șoaptă.

   Ies din mașină, închid portiera cu grijă și o încui la loc. Dau să mă îndrept spre băi, dar rămân pironit locului, pentru că văd doi bărbați venind spre mine. Fumează și vorbesc între ei; încă nu m-au zărit. Mă uit repede în jur. Dincolo de parcare se întinde un câmpă de papură și grâu, iar la orizont se zărește întunecimea pădurii.

   Când mă uit din nou spre cei doi bărbați, ei mă întâmpină cu priviri chirâșe. Se apropie încet, cu umerii plecați și gâtul întins al celor care vor să fie prudenți.

   - Hei! strigă unul dintre ei.

   - Ce cauți acolo? întreabă celălalt.

   Intru în panică. Fac singurul lucru care-mi rămâne de făcut: fug spre câmp.

   - Băi nenorocitule, cu tine vorbim! strigă primul camionagiu și încep amândoi să alrge după mine.

   Continuă să strige după mine în timp ce mă fugăresc.

   Ajung în câmp, dar nu mă opresc. Pentru că țin în brațe hainele furate, nu-mi pot feri fața, așa că tot felul de crenguțe mă zgârie și mă taie pe obraji în timp ce fug.

   Nu mă opresc din alergat decât când ajung din nou în adâncul pădurii și nu mai aud vocile din spatele meu. Mă ascund după un copac, pentru orice eventualitate, și mă trântesc pe jos ca să-mi trag sufletul.

   Când mi se pare că a trecut suficient timp și că probabil au renunțat să mă mai caute, mă gândesc să mă schimb și să plec mai departe. Simt că mă gâdilă ceva pe dosul palmei și când mă uit, zăresc o furnică pe piele.

   - Știu, amice, știu, îi zic eu.

   Pe când îmi scot hainele de pușcăriaș și mă îmbrac cu cele confiscate de la camionagiu, îmi mai cade un strop de apă pe spatele gol, trimițându-mi un fior pe șira spinării. Îmi ridic privirea și mă uit la crengile copacilor, care dansează în bătaia ușoară a vântului. Îmi fac cu mâna, își bat joc de mine. Sunt din nou ca niște brațe care-mi fac semn să fac cale întoarsă.

   - Da, nici eu nu vreau să fiu aici, spun cu privirea spre cer.

   Gata, m-am îmbrăcat cu hainele noi. Mă întorc în parcare să văd dacă au plecat camionagii.

   Mai trebuie să găsesc o hartăă și un telefon public, dar pentru asta, s-ar putea să trebuiască să aștept lăsarea serii.

55.

SARAH MORGAN

      Am ajuns devreme la cafeneaua unde procurorul a fost de acord să ne întâlnim.

   În mod normal, aș ajunge cu câteva minute mai târziu, ca să-i arăt că timpul meu e mai important decât al lui. Dar nu și de data asta. De data asta, eu sunt cea care are nevoie de o favoare.

   Lucrurile mergeau bine înainte să distrugă Adam totul, venind la mine la birou și atacându-i pe Bob și pe Anne. Îl aveam pe Josh la degetul mic. Urma să facă el munca mea, aflând al cui e al treilea ADN. Acum am și mai multă muncă pe cap și am pierdut avantajul strategic pe care-l aveam asupra lui.

   Bata darabana pe măsuța pătrată de lemn. E plăcut să aud zumzetul oamenilor din jur, pentru că m-am săturat de gălăgia și grijile care mi-au umplut capul încă dinainte să preiau cazul.

   Îl zăresc pe Peters de îndată ce intră. Nu se uită după mine, ci se duce la bar să comande. A întârziat. Știa. Dar nu-i pasă.

   Știu că are un avantaj față de mine. Mai sunt doar câteva zile până la proces și niciodată n-am mai fost așa de prost pregătită. E vina lui Adam, care mi-a distras atenția cu circul lui. E vina lui Anne, care m-a mințit. E vina lui Bob și a legăturii lui neașteptate cu victima.

   Poate că n-ar fi trebuit să preiau cazul. Sunt cea mai bună când vine vorba de procese penale, dar poate că nu sunt cea mai potrivită pentru cazul ăsta. Credeam că l-aș putea ajuta pe Adam.

   După ce-i trimite casieriței un zâmbet perfect simetri, mă urmărește la o masă in colț.

   Zâmbetul i se cam șterge de pe chip, dar mai rămâne o urmă din el pe buze - sper să fie suficient cât să-l pot convinge să mă ajute. Face un semn spre meniu, întrebându-mă dacă vreau ceva. Clatin din cap și îmi ridic smoothie-ul. El își ia bonul și mi se alătură, luând loc de cealală parte a mesei.

   - Doamnă Morgan, cărui fapt îi datorez plăcerea? spune el, descheindu-și sacoul.

   Nu-i răspund imediat, ca să nu par prea nerăbdătoare. Trebuie să par degajată. Iau o gură din smoothie.

   - Voiam doar să văd dacă ești pregătit pentru tribunal...

   Se uită curios la mine. Nu mă crede. Chiar că am băgat-o pe mânecă.

   - E sunt pregătit de ceva vreme deja. Dar nu de asta suntem aici, nu-i așa, Sarah? întreabă el, ridicând o sprânceană.

   Mă sprijin de spătar. 

   O chelenriță ne întrerupe, punând în fața lui Josh un coșuleț cu cipsuri, un sendviș și o cafea neagră. Fata îi zâmbește îmbujorându-se.

   Se vede că e obișnuit să aibă efectul ăsta asupra femilor și de ce nu, la urma urmei? E un bărbat chipeș. Poate că asta ar trebui să fie abordarea mea. Josh îi mulțumește. Chelnerița mai zăbovește o clipă și apoi pleacă.

   - Ești sigură că nu vrei nimic? mă întreabă el din nou, arătând spre mâncarea din fața sa.

   - O, vreau multe lucruri, îi răspund aproape flirtând.

   Fie nu se prinde, fie îmi ignoră tentativa. Ridică din umeri și se năpustește asupra sendvișului.

   - Când termin de mâncat, consider că am terminat și conversația, mă avertizează el cu gura plină. Așa că ai face bine să spui de ai de spus. Nu mă interesează jocurile tale.

   - Bine, oftez eu. Ce știi despre al treilea ADN?

   - Nimic, răspunde el, luând o gură de cafea.

   - Și nu te deranjează?

   - N-am nevoie de al treilea ADN ca să obțin o condamnare, mi-o trântește el.

   - Dar...

   - Dar tu ai nevoie de el, mă întrerupe Josh.

   - Poate că nu.

   - Ba știm amândoi foarte bine că ai nevoie de el. Un juriu o să considere că al treilea ADN e o probă circumstanțială. E doar un ADN din 3. Victima se culca cu mai mulți bărbați, dar asta știm deja. Dacă ai ști al cui e al treilea ADN, ai putea să-ți construiești cazul în jurul lui. Să creezi o îndoială rezonabilă. Să arăți că celălalt bărbat avea un mobil mai puternic decât Adam. Știu cum merg lucrurile astea, Sarah. Ești între ciocan și nicovală. Poate ar trebui să te obișnuiești cu gândul că n-o să câștigi cazul ăsta, spune el cu răceală.

   - Mai e și Scott.

   - Da, răspunde el laconic.

   - Crezi că el e vinovatul? întreb eu.

   - Cine?

   - Scott.

   - Drept să spun, nu știu care e vinovatul. Scott, Adam, ADN-ul necunoscut. Tot ce știu e că e foarte ușor să obțin condamnarea lui Adam.

   - Și nu-ți pasă că s-ar putea să obții condamnarea unui om nevinovat?

   - Asta e treaba juriului.

   Se șterge la gură cu un șervețel, se ridică și-și încheie nasturii sacoului.

   - Și legătura lui Bob cu victima? Ce părere ai? întreb eu.

   - E o probă circumstanțială.

   - Atunci tot cazul e clădit pe probe circumstanțiale, șuier eu printre dinți.

   - Cadavrul care a fost găsit în patul soțului... sau mai bine zis, în patul tău și al soțului tău te contrazice. Ne vedem la tribunal, Sarah.

   Josh pleacă din cafenea cu capul sus.

   Ce îngâmfat! N-a mers așa cum plănuisem. Speram să scot mai multe de la Josh. Voiam să aflu din ce direcție o să-l atace pe Adam și pe ce o să-și construiască argumentația. Nu cred că știe al cui e al treilea ADN și chiar dacă ar ști, nu ar include informația asta în probatoriu. Nu m-ar ajuta decât pe mine.

   Scot un carnețel și notez repede câteva nume. Toți bărbații care ar fi putut să aibă vreo legătură cu Kelly, toți bărbații care ar fi putut să se culce cu ea, toți cei care ar fi putut s-o omoare. O fotografiez cu telefonul, apoi o mototolesc și mi-o bag în buzunar.

   În mod normal, aș ruga-o pe Anne să facă asta, dar nu pot să am încredere în ea - cel puțin nu deocamdată.

   Ies din cafenea și îl sun repede pe Matthew. Îmi răspunde de la primul țârâit.

............................................