Un bilion de dolari, Andreas Eschbach

 .................................................

5-12

       Mama lui Lorenzo avea o tristețe care îi înfrumuseța chipul, cu trăsături regulate, avea cel mult patruzeci de ani. Îl întâmpină pe John gravă, dar amabilă, nu puse întrebări suplimentare când el îi explică cine era și amândoi intrară în bucătărie.

   - Tu semeni cu tatăl tău, spuse ea și îi oferi o ceșcuță cu cafea.
   Când John i se adresă nesigur încă o dată cu „signora Fontanelli”, ea clătină capul și îi ceru:
   - Spune-mi Leona, John!
   Nu arăta de parcă și-ar fi petrecut dimineața plângând. Arăta de parcă ar fi plâns fără întrerupere ultimele 3 luni și abia cu câteva zile în urmă ar fi luat hotărârea de a se reîntoarce la viață. Tenul îi era străveziu, moale, și părul negru și lung era lipsit de strălucire.
   - În acea seară nu a venit acasă, povestea ea pe un ton neutru, cu privirea pierdută în depărtări. După prânz, s-a dus să se întâlnească cu cineva, un prieten de la școală. Parcă îl văd urcând colina aceea, îl puteam urmări de la fereastra bucătăriei și, câteodată, când privesc afară, mă gândesc că în clipa următoare ar putea să coboare colina și stau și aștept... Era o zi însorită. Pusesem florile afară după-amiază...
   Amuți și rămase pierdută în gânduri. Reveni la realitate, îl privi pe John și îl întrebă:
   - Vrei să îi vezi camera?
   John înghiți în sec.
   - Da, cu plăcere.
   Era o cameră mare, la primul etaj, dar atât de supraaglomerată cu mobilă veche, de pe vremea bunicilor, și cu un pian mare, negru care părea ghemuit aici. Pe pian se afla un teanc de partituri, iar deasupra lor cutia flautului, deschisă, cu flautul pe jumătate acoperit de o batistă. Pe perete, deasupra, atârna o diplomă înrămată.
   - Este premiul pentru matematică pe care îl luase, explică Leona, care își ținea brațele încrucișate ca într-o îmbrățișare. A mai primit 500 de mii de lire, pe care le-a cheltuit imediat pe cărți.
   Făcu o mișcare scurtă cu mâna către raftul cu cărți. John încercă să deslușească tidurile. Multă matematică, astronomie, un manual de economie și un exemplar uzat al Raportului Clubului de la Roma.
   - Pot să-l scot? întrebă John.
   - Da, da. Citea din el deseori încă de când era mai mic. Nici măcar nu știu de unde îl avea.
   John scoase cartea. Pe fiecare pagină erau marcate numeroase fraze, subliniate cu culori diferite, erau observații pe margini ori în interiorul ilustrațiilor. Continuă să o răsfoiască. Italiana lui nu era suficientă pentru a înțelege conținutul, tot ce putea citi erau notele.
   Iar asta era de-ajuns pentru a-și da seama că Lorenzo se ocupase de multă vreme de problemele de care John se lovise doar de puțin timp.
   Întreaga carte era prelucrată, de la început și până la sfârșit. John se simțea gol și trist ca un escroc pus față în față cu inevitabila demascare. Aici se petrecuse o oribilă greșeală. Soarta se înșelase. Un tip nedemn moștenise averea, cineva care nu era în stare să inițieze cu ea ceva logic.
   Dintre pagini alunecă o bucățică de hârtie și căzu pe podea. John o ridică imediat. Era un fragment dintr-un ziar. Într-o fotografie decolorată de vreme un tânăr de doisprezece-treisprezece ani se afla în fața unei table mari, plină cu formule matematice și cu grafice.
   Tânărul ținea în mână diploma, care acum atârna de perete, și privea serios și sigur de sine în aceeași măsură obiectivul aparatului fotografic.
   - Ah, aici o pusese! strigă Leona și luă hârtia. Am căutat articolul peste tot. Mulțumesc.
   Fotografia îl zguduise pe John. Nu doar că fusese atât de inteligent și de instruit, dar din fotografie radiau siguranța de sine și hotărârea, calități pe care John și le dorise mereu pentru el. Nu găsea cuvântul potrivit. Poate superioritate, siguranță. Defineau pe cineva care era stăpân pe viața lui. Poate chiar charismă.
   Acum înțelese de ce Vacchi fuseseră atât de siguri în ceea ce făcuseră.
   „Dar ceea ce nu pricep este cum de îl pot vedea în mine pe adevăratul succesor” - gândi el amar.
   Dar probabil că nici nu îl considerau așa. El se comporta ca un idiot. Era un visător, așa cum spunea mama lui mereu, unul fără țel și fără voința de a acționa. Și cu siguranță că nu era cel la care se referise profeția. El purta doar costumele lui Lorenzo, conducea mașina acestuia și locuia în casa lui.
   Leona deschise capacul glisant al unui birou masiv. Se ivi o mașină de scris mică și neagră, aproape o piesă de muzeu.
   - Aici își petrecea mult timp scriind. Bineînțeles că își dorea un computer, ca toți băieții. Mașina de scris a moștenit-o de la bunicu-său, spuse ea și mângâie obiectul cu mâna.
   - Ce scria? întrebă John mai mult dând curs impresiei că ea asta voise să fie întrebată.
   Cel mai bine ar fi fost să fugă. S-ar fi evaporat în aer.
   - De toate, nu știu. Cândva, am să mă uit prin lucruri. O dată mi-a arătat o piesă de teatru. Nu știu dacă era una bună. A scris mult scrisori, către tot felul de oameni. Și articole pentru ziarul școlii, chestii din astea.
   - Articole pentru ziarul școlii?
   Dintr-un motiv nedefinit asta îi trezi interesul.
   - În ultimul număr era unul, așteaptă...
   Se uită într-un teanc de fascicule subțiri cu ciudate desene simple pe coperte.
   - Uite!
   John luă fascicula. Aceasta purta titlul Ritirata. Toaleta. Consultă cuprinsul. Principalul articol al numărului purta tidul Drumul omenirii în secolul XXI, de Lorenzo Fontanelli. John simți cum pulsul i-o lua razna.
   Era incredibil. Era cu adevărat un articol lung, care analiza detaliat problemele cu care omenirea se vedea confruntată în noul secol. Pe 10 pagini.
   - Pot să fac o copie? întrebă John cu gura uscată.
   - Poți lua fascicula cu tine. Eu mai am câteva exemplare. Te rog, m-ar bucura.
   „Mulțumesc”, vru să spună John, dar brusc nu mai avu puterea să o facă. Răsfoise materialul și citise ultimul paragraf, îl mai citi tulburat încă o dată.
   Lorenzo își încheiase articolul astfel: „Sunt o mulțime de probleme simultan, și la prima vedere stăm al naibii de prost. Dar eu voi arăta că în spatele acestora se află doar o simplă eroare de construire a civilizației noastre, eroare de care noi înșine suntem vinovați - și de aceea tot noi o putem înlătura. Deci nu vă sinucideți pripit, ci citiți numărul viitor din Ritirata!”

16.

     După ce convorbirea telefonică se încheie, Cristoforo Vacchi mai ținu o vreme aparatul în poală, în timp ce privea undeva departe.
   Zâmbea ușor.
   Gregorio își drese glasul distrugând astfel farmecul clipei.
   Padrone oftă abia auzit.
   „Tinerii încă nu înțeleg forțele subtile care lucrează din culisele realității aparent obiective”, gândi el.
   - Te miri? îl întrebă el pe fiul său.
   - Firește. Mă întreb dacă știi ce faci.
   El puse telefonul deoparte.
   - Este vremea ca întreaga poveste să fie făcută cunoscută.
   - Asta contravine înțelegerilor.
   - Poate că pot pur și simplu face jocul sorții, nu să stau în calea ei, zise Cristoforo Vacchi.
 
       - Nimic! spuse Marco. Aici nu este nimic.
   John stătea înconjurat de vrafuri de hârtii, ca un strateg în mijlocul trupelor sale, privind rafturile golite și ușile larg deschise ale dulapurilor.
   - Nu am pierdut nimic din vedere?
   Guardul oftă:
   - Nu.
   După lungi insistențe, Leona le permisese fără nicio tragere de inimă să răscolească lucrurile lui Lorenzo în căutarea manuscrisului ce ar fi conținut partea a doua a articolului.
   - Dar în vremea asta eu ies, spusese ea.
   John îl adusese pe Marco, care citea în italiană mai bine decât el, și amândoi răscoliseră sistematic pentru a doua oară tot ce exista ca hârtie scrisă. Găsiseră poezii și piesa de teatru, ca și alte texte de proză, liste bătute la mașină de cărți împrumutate de Lorenzo de la diverse biblioteci, studii lipsite de respect pe teme religioase, rezumate din materiale citite din domeniul biologiei și geografiei, toate fără o sistematizare sesizabilă. Două bibliorafturi groase erau pline cu studii matematice, care lui John nu îi spuneau absolut nimic.
   În timp ce căutau, dăduseră și peste manuscrise gândite evident pentru ziarul școlii - culegeri de citate din profesori, critici vehemente la adresa relațiilor sociale și măsurilor luate de guvern, eseuri despre drepturile omului și protecția animalelor. Doar partea a doua a articolului nu era de găsit.
  - Poate că îl trimisese deja redacției, își dădu cu părerea Marco, care stătea pe podea în fața patului ca un urs obosit și pe chipul căruia se citea clar că nu avea niciun chef să mai răscolească a treia oară teancurile de hârtii.
   John clătină din cap:
   - Va trebui măcar să facem ordine.

      Biroul ziarului școlii se afla la subsol și dispunea de ferestre mici situate sus, așa că pe pereți era mult loc pentru rafturile pe care stăteau înghesuite pachete deschise cu hârtie, sticle goale de bere și cola, cărți cu nenumărate semne lăsate între file și bibliorafturi pline până la refuz. Scaunele erau la fel de uzate ca mesele, ecranul singurului computer licărea, telefonul putea fi expus la un muzeu, iar imprimanta scotea necontenit sunete chinuitoare. Și mirosea pătrunzător a fum de țigară.
   Așa că nu era de mirare că tânărul care li se prezentase drept redactor-șef era un băiat subțirel, cu păr ca paiul, cu ochi vioi în spatele ochelarilor cu ramă subțire, cu degete neastâmpărate care necontenit fie răsuceau țigara, fie făceau notițe când țigara ardea.
   - Ce onoare, ce onoare! îi întâmpină el și eliberă două scaune de cutiile de carton și scrumiere. Vă rog să luați loc, signor Fontanelli; din păcate, vă pot oferi pentru a sta doar locurile deosebit de modeste de care dispune ziarul nostru, ceea ce nu vrea să însemne că am avea ceva împotriva unei mici ori nu chiar mici donații...
   John se așeză. Marco preferă să rămână în ușă, cu brațele încrucișate.
   - La telefon v-ați exprimat ceva cam... cum să zic... cam dubios, ceea ce mi-a stârnit firește curiozitatea, dacă-mi este permis. Am înțeles doar că Lorenzo era vărul dumneavoastră, corect?
   - Tatăl lui este văr cu tatăl meu, explică John. Nu știu dacă pentru situația asta de rudenie există o denumire.
   - Ah, înțeleg, înțeleg. Nu, pentru moment nu-mi vine în minte un astfel de termen. Dar oricum spuneați că sunteți în căutarea a ceva scris de Lorenzo...
   De sub un teanc de ziare, plicuri mari și o scufie țuguiată scoase un mic magnetofon, apoi continuă:
   - Ah, v-ar deranja dacă aș înregistra discuția noastră? Un interviu în exclusivitate cu cel mai bogat om din lume ar putea redresa tirajul publicației noastre cronic amenințat cu falimentul, lucru care, sincer să fiu, este de cel mai mare interes pentru mine acum.
   John ezită:
   - Nu prea știu...
   Tânărul gazetar deja manevra claviatura aparatului.
   - Interviu cu John Salvatore Fontanelli, bilionar, în după-amiaza de... unde este calendarul? Nu am idee în câte suntem astăzi, 7 iulie ori cam așa ceva.
   Puse cutiuța neagră între ei și adăugă:
   - Signor Fontanelli, sunteți o rudă îndepărtată a decedatului nostru coleg de școală, Lorenzo. Dacă mai rețin bine știrea din ziar, dacă Lorenzo nu ar fi decedat înainte de ziua sorocului, ar fi moștenit averea în valoare de un bilion - este adevărat?
   - Da, răspunse încet John.
   Se simțea din nou cam depășit.
   - Da, este corect.
   - Acum ați găsit printre documentele lui cea mai recentă ediție a celebrului și temutului nostru magazin Ritirata, iar în aceasta se afla prima parte a unui articol scris de Lorenzo Fontanelli despre problemele omenirii, după cum mi-ați spus la telefon. Și ați venit la redacție pentru că dumneavoastră căutați a doua parte a articolului, în care ar trebui să se afle soluția acestor probleme. Iertați-mi întrebarea, signore... dumneavoastră căutați la el ideea pentru folosirea judicioasă a legendarei averi?
   John îl privea. Băiatul părea a fi pe fază, și pe deasupra și cam escroc. Arătă către casetofon:
   - Închideți-l.
   Ochii din spatele ochelarilor sclipiră, de parcă posesorul lor tocmai suferise un atac de debilitate.
   - Signore, nu este mare lucru, vă pun doar câteva întrebări, iar dumneavoastră...
   Văzu că Marco se mișcă aproximativ un milimetru și se grăbi a opri casetofonul.
   - Bine, bine...
   - Deci, vru să știe John, ce este cu manuscrisul părții a doua?
   - Hm... Mă puneți în dificultate, zise tânărul al cărui nume John îl uitase. Antonio sau ceva asemănător. Mai exact nu îl am.
   John și Marco schimbară o privire. Apoi John spuse încet:
   - Dacă este o problemă de bani, bineînțeles că mă voi arăta recunoscător printr-o donație ce nu va fi mică.
   - Da, da, sper asta, dar vedeți dumneavoastră, eu am publicat prima parte fără a avea în mână partea a doua, pentru că Lorenzo îmi promisese sus și tare că o are ca și terminată și mi-o va trimite neîntârziat. În astfel de situații am avut totdeauna încredere în el. Aș zice că nimănui nu îi putea trece prin cap că va băga în gură o pară plină de albine. Oricum nu am partea a doua. În numărul viitor publicăm un necrolog în loc de asta.
   - A spus că voia să vi-o trimită? îl întrerupse John. Dar Lorenzo era elev al acestei școli, nu?
   - Așa este, dar el nu venea niciodată în acest birou. Cred că avea ceva contra fumului de țigară, care nouă ne este necesar când lucrăm. De cele mai multe ori vorbeam la telefon, din când în când în curtea școlii, iar manuscrisele totdeauna le trimitea. Cred că se comporta ca un scriitor.
   - Cât de mult este de când voia să vi-o trimită?
   - Hm... stați, așa... ultima dată am vorbit cu el cu 3 sau cu 4 zile înainte de a muri, deci aș zice că ar fi trebuit să fie aici cam de două luni, poate ceva mai devreme.
   John se încruntă.
   - Înseamnă că nu mai poate fi pe drum.
   - Oh, în ce privește poșta italiană totul este posibil. Tatăl meu i-a trimis primei lui iubiri o scrisoare de amor, pe care ea a primit-o abia după ce a născut primul copil, bineînțeles conceput cu alt bărbat, cu care se căsătorise între timp...
   - Cu alte cuvinte, a doua parte a articolului nu există.
   Umblau după o fata morgana.
   Mâinile nervoase striviră țigara într-o cutie de cola retezată, și zburară imediat către pachetul cu țigări.
   - Mai caut încă o dată cu plăcere. Cât spuneați că ne veți dona în caz de succes? Un milion de dolari?
   - Nu am spus nicio cifră, spuse John și se ridică. Dar nu voi fi zgârcit.
   Îi întinse cartea de vizită și adăugă:
   - Pentru cazul în care o găsiți.
   Va lăsa la secretariat numele pentru lista cu expeditorii a căror corespondență trebuia să o primească nedesfacută. Chiar dacă niciodată nu va primi vreuna.

      De aici, de sus, privirea cădea peste un Hamburg înecat de ploaie, peste o mare de acoperișuri ude, care mărginea un port întunecat și ruginit.
   Ursula Valen se așeză pe fotoliul eliberat pentru ea de către Wilfried van Delft și așteptă, în timp ce șeful compartimentului divertisment, media și viață mondenă al magazinului ilustrat Stern stătea în brațe cu teancul de cărți și casete ridicat de pe fotoliu, în fața rafturilor supraaglomerate fixate în perete, căutându-le un loc.
   - Devine tot mai frustrant... oftă bărbatul de 50 și ceva de ani, cu păr blond-roșcat subțire și cu o siluetă remarcabil de bine păstrată pentru un birocrat. Cine a folosit pentru prima dată termenul de potop informațional? Trebuie să fi fost un bărbat cu simțul prevederii. Un profet - aș zice.
   În cele din urmă se dădu bătut, puse totul pe o grămadă ce se înălța deja într-un colț și reveni în spatele biroului lui.
   - Cum a fost în America?
   Ursula Valen îl privi uluită:
   - De unde știți că am fost în America?
   - Oh, vă urmăresc activitatea cu cel mai mare interes, nu știați? zămbi ca un magician căruia îi reușise scamatoria. Și, pe lângă asta, ar trebui să știți că redactorul care v-a dat sarcina asta lucrează pentru o altă revistă, dar salariul îl primește pe același cont ca mine. Așa stau astăzi lucrurile în domeniul editorial. Un dragon cu mai multe capete.
   Ursula clătină încet din cap. Încă îi era greu să înțeleagă conglomeratul editorial. Se gândea fără nicio plăcere la asta, pentru că trezea în ea dezagreabile amintiri cu presa de odinioară din RDG.
   - A fost ceva foarte instructiv, spuse ea. Dacă doriți, vă pot trimite un exemplar al articolului.
   Van Delft ridică mâinile:
   - Nu îmi faceți asta! Trimiteți-mi doar articole pe care le pot tipări.
   - Cu asta am ajuns la subiect, interveni Ursula. Am dat de ceva ce ar putea deveni o poveste senzațională. Și aș vrea să urmăresc chestiunea.
   - Ultima dată ați susținut că terminarea studiului este prioritatea dumneavoastră absolută.
   - Știu.
   - Bine. Vă ascult.
   Ursula vorbi despre întâlnirea din avion, la care aduce câteva modificări, pentru că nu voia să fie întrebată ce făcuse la New York, ceea ce în povestea automobilului nu avea nicio însemnătate.
   - Vreau să spun, concluzionă ea, ce interes ar fi avut cei doi să mă înșele? Ei nu știau cine sunt; nu ar fi avut niciun sens. Pe de altă parte, existența unei astfel de profeții ar explica oarecum de ce familia de avocați a protejat această avere incredibilă și de ce ea a remis-o în final.
   Van Delft începuse să se joace cu cuțitașul pentru deschis corespondența. Făcea asta totdeauna când gândea profund.
   - Și sunteți sigură că el era fratele lui Fontanelli?
   - Absolut sigură.
   El împinse scaunul înapoi și privi calendarul plin de însemnări de pe peretele din spatele său, care părea aproape tot atât de pestriț ca desenele făcute la grădiniță de nepoata lui.
   - Este interesant, aveți dreptate, recunoscu el. Dar sunteți conștientă că povestea trebuie să fie beton înainte de a o putea prezenta?
   - Perfect conștientă. Au trecut 12 ani de când Stern s-a fript cu jurnalele falsificate ale lui Hitler, un fiasco după care revista nu și-a revenit complet nici astăzi.
   - În plus, zise van Delft plimbându-și degetele pe tăișul cuțitului, o discuție auzită întâmplător între alți doi călători nu este neapărat ceea ce înțeleg eu prin sursă de încredere.
   - Clar. Mai întâi plec la Florența și văd originalul testamentului. Dacă din el rezultă indicii că este ceva de povestea asta, mai investighez alte surse în privința lui Giacomo Fontanelli...
   Ea se opri, pentru că van Delft începuse să zâmbească într-un mod care îi dădea senzația că tocmai spusese ceva complet idiot.
   - Fata mea scumpă, aveți idee cu ce vă luptați? Familia Vacchi este atât de închisă ziariștilor cum nu am mai văzut alta. Lista colegilor care au revenit frustrați de la Florența se întinde de aici până în Alster. Părerea mea este că veți primi mai ușor permisiunea de a-l fotografia pe Michael Jackson sub duș decât de a avea acces la documentele familiei Vacchi.
   - Serios? se miră Ursula.
   - Serios. Ziarele americane au cheltuit deja milioane pentru asta. Dar și familia Vacchi este bogată. Nu ne rămâne nimic de făcut.
   Acum a fost rândul Ursulei să se lase pe speteaza fotoliului și să zâmbească.
   - Interesant, spuse ea. Eu am vorbit ieri cu Cristoforo Vacchi și i-am prezentat rugămintea mea, iar el m-a invitat să vin. Marțea viitoare. Ba chiar mă va lua de la gară.
   Van Delft fu cât pe-aici să se rănească în cuțit.
   - Nu vorbiți serios.
   - Am și fost la gară, ca să aleg o legătură. Mai trebuie doar să rezerv biletele.
   - Și sunteți sigură că ați vorbit cu bătrânul Vacchi?
   Când îi văzu expresia feței, van Delft mai făcu doar un semn.
   - Bine. Am o întrebare tâmpită: Ce Dumnezeu i-ați povestit?
   - Doar adevărul. Că studiez istoria și pe lângă asta lucrez pentru reviste.
   Wilfried van Delft scutură din cap. Asta îl scotea din pepeni.
   - Și i-ați spus că vreți să vedeți testamentul?
   - Bineînțeles. A vrut doar să afle dacă știu limba latină.
   Ursula își mușcă buzele când văzu reacția lui van Delft. Ea trase adânc aer în piept și spuse:
   - Vă ofer dreptul de primă retipărire a articolului pe care îl voi scrie.
   - Dreptul de primă retipărire...? repetă van Delft.
   - Pentru Germania, completă Ursula încercând febril să își reamintească unde era cartea de vizită a agentului de presă pe care îl cunoscuse o dată la o recepție din centrala concernului.
   Va avea nevoie de ajutorul lui. Și totul trebuia să decurgă acum foarte repede. Adăugă:
   - Nu exclusiv.
   - Nici nu știam că sunteți atât de pricepută în afaceri, spuse acru van Delft.

      Biblioteca progresa mai încet decât se temuse John.
   După o săptămână, în încăperea pe care restul angajaților o goliseră deja în ziua următoare celei în care John hotărâse transformarea Marvin ridicase doar un raft de tot plânsul, pe care pusese cam 30 de cărți, toate cu conținut ezoteric, care promiteau reîntoarcerea OZN-urilor, explicau profețiile lui Nostradamus referitoare la apropiatul sfârșit al lumii ori susțineau reîntoarcerea la nomadism.
   - Eu am vrut cărți științifice! Fizică, biologie, sociologie, economie. Nu astfel de prostii.
   Marvin era întins pe sofa și citea o carte cu titlul Marile conjurații.
   - Sunt comandate, calmează-te, zise acesta fără să ridice privirea din carte. Pe astea le aveau și m-am gândit că nu strică drept completare. Astfel poți să cunoști și câteva idei mai neconvenționale, nu?
   John examină copertele celor două cărți pe care le ținea în mâini.
   - Nici credința în Nostradamus și nici în OZN-uri nu mi se par deosebit de neconvenționale.
   - Asta de aici, de exemplu, este foarte edificatoare, spuse Marvin și ridică volumul pe care îl citea. Dacă ceea ce scrie aici este adevărat...
   - ...Ceea ce din fericire nu este cazul... mormăi John.
   - ...Atunci ești cu adevărat victima unei conspirații!
   John dădu ochii peste cap:
   - Cumva știam că asta vei spune.
   - Sorocul trădează asta. Douăzeci și trei aprilie. 23 este numărul-simbol al iluminaților. Este conjurația cea mai tainică a lumii; ei au totul și sunt infiltrați peste tot, pentru a-și asuma dominația mondială.
   - Dacă sunt atât de secreți, cum de totul este scris în cartea asta?
   - Da, este vorba doar despre ce a transpirat. De exemplu, Kennedy a devenit primejdios pentru ei, de aceea au pus să fie omorât. Pe un 23, pentru a le da de știre tuturor, pentru a le demonstra forța lor.
   John îl privi sceptic.
  - Dacă îmi aduc bine aminte, atentatul a avut loc pe 22 noiembrie.
   - Într-adevăr?
   Marvin se poticni:
   - Ciudat. Poate au greșit ei. Ei acționează prin complici și probabil că aceștia nu au respectat întocmai instrucțiunile.
   - Păi da, chiar îmi imaginez ce griji își fac cu ei. În altă ordine de idei, ai deschis un cont?
   - Nope. Am uitat.
   - Dacă vei avea unul, numărul mi-l dai mie, te rog, nu lui Jeremy. OK?
   Privind tristul raft cu cărți, își dădu seama ce tulburare va lua naștere, dacă angajații casei vor afla ce salariu împărătesc îi plătea el lui Marvin pentru ca acesta să lenevească. Va trebui să reglementeze asta cu Jeremy prin alte conturi, de care, din fericire, nu duceau lipsă.
   Dar nu se simțea bine. În principiu, îi pedepsea pe cei care munceau cinstit pentru el. Așa cum îi spusese și tatăl lui.
   Marvin clătină din cap căscând:
   - Totul este clar.

   Mai târziu, când Marvin dispăru la o întâlnire cu Constantina, John reveni la locul de pe terasă pe care și-l amenajase cu câteva zile în urmă sub o copertină galbenă, bine întinsă: o masă, un scaun, unelte de scris, un dicționar italian-englez și o copie după articolul lui Lorenzo. Luase hotărârea să traducă singur textul în engleză, mai întâi pentru a-l putea citi cu mai multă ușurință, apoi pentru că spera că în acest fel îl va înțelege foarte temeinic.

   De câțiva ani s-a scris atât de mult și atât de deprimant pe tema „Limitele dezvoltării”, pe tema viitorului omenirii și așa mai departe, încât oamenii s-au săturat de asta. Nimeni nu mai voia să citească astfel de cărți ori articole, de aceea nici nu au mai apărut. Și, pentru că nu a mai apărut nimic, astăzi s-a împământenit senzația că totul nu arată atât de rău cum se crezuse.
   Dar această senzație este înșelătoare. Generația părinților noștri - cei născuți curând după război, care s-au îndrăgostit de David Bowie, Pink Floyd și Abba, și cărora papa Paul al VI-lea le-a îngrădit raporturile sexuale - a trăit perioada de aur a omenirii. Calitatea vieții lor era mai bună decât fusese vreodată și de cât va mai fi. Noi, prieteni, trăim sfârșitul acestei ere.
   Cauza coborârii este aceeași cu cea a urcării: industrializarea.
   Descoperirile tehnicii au condus la îmbunătățirea condițiilor de viață spre ceea ce unui om din secolul trecut i s-ar fi părut o minune. Dar descoperirile singure nu au fost cele care au provocat aceste schimbări; ele ar fi rămas ineficiente fără folosirea pe scară largă - un automobil pentru fiecare, telefon și televiziune color în fiecare casă. Industrializarea a fost cea care a făcut posibilă această răspândire. Antibioticele au trebuit să fie produse industrial pentru a sta la dispoziție oricând și peste tot. Metodele agriculturii moderne nu mai au nicio legătură cu cele din secolul trecut.
   Mașinile, îngrășămintele artificiale și pesticidele au făcut să crească randamentul atât de mult, încât astăzi se combate supraproducția.
   Progresele în medicină au condus la scăderea mortalității sugarilor și la creșterea speranței de viață, ceea ce a avut ca urmare o creștere explozivă a populației. Până acum randamentele în agricultură au putut să țină pasul oarecum cu asta; în lume foametea este în primul rând o problemă de repartiție, și nu una de producție. Dar agricultura se lovește treptat de limitele spațiale, prin deșertificare la nivel mondial se pierd pentru totdeauna suprafețe agricole. Și industria ajunge la limite, precum cele ale materiilor prime existente și ale suportabilității mediului.
   Dumneavoastră veți spune că nimic din toate acestea nu se observă.
   Bunurile necesare zilnic există din plin, multe dintre ele devin mai degrabă mai ieftine decât mai scumpe. Deseori prezisă alterare catastrofală a aerului și a apei nu se simte. Separe că totul este oarecum sub control, nu?
   Dar imaginați-vă că peste noapte întreaga lume va ajunge la standardele de viață cu care suntem noi obișnuiți aici, în Italia, sau în alte state industrializate. Chinezii conduc un miliard de automobile, un miliard de indieni locuiesc în case tip cu grill în grădină și așa mai departe. Ce ar însemna asta este ușor de dedus. În țările subdezvoltate, trăiesc cam de 4 ori mai mulți oameni decât în statele industrializate. Un cetățean dintr-o țară industrializată afectează mediul și rezervele de materii prime ale pământului cam de zece-douăzeci de ori mai mult decât un locuitor al lumii a treia. Ceea ce va conduce la situația ca povara asupra lumii, care deja este mare, să se înzecească! Asta înseamnă colaps.
  Cu alte cuvinte: limitele au fost deja atinse. Căci, dacă viața pe care o ducem noi nu este posibilă pentru toți oamenii, nu înseamnă altceva decât că noi am luat din prăjitură mai mult decât ni se cuvine. Piu remarcăm problemele descrise, pentru că am reușit să le izolăm în țările îndepărtate. Italia folosește mult mai multe materii prime decât posedă, și acest lucru este valabil pentru toată Europa. Permanenta noastră creștere economică este posibilă pentru că smulgem ieftin materiile prime ale țărilor lumii a treia. Și, în schimb, le trimitem înapoi gunoiul nostru.
   Și încă ni se pare că nu suntem mulțumiți. Cu toate că populația Italiei abia mai sporește, toate gândurile sunt îndreptate spre creșterea economică.
   Totul trebuie să fie tot mai mare, tot mai mult și tot mai luxos. Pare o imposibilitate a spune: „Destul! ” și a ne declara mulțumiți cu ceea ce am obținut. Dar unde ne va duce această permanentă creștere economică, mai importantă decât orice altceva guvernelor? Este jale mare dacă această creștere este de doar două procente. Să zicem că ar fi de 5 procente.
   Cinci procente amărâte. Asta înseamnă dublarea în 16 ani - consum dublu de materii prime, dubla poluare a mediului și așa mai departe. Peste ani doar un singur procent de creștere înseamnă o majorare mai gigantică decât ne-am putea imagina.

   Când ajunse la acest pasaj, John clătină din cap. Exact în acest fel apăruse averea lui în valoare de un bilion, care pe bună dreptate putea fi privită ca o majorare gigantică.

   Dar bineînțeles că asemenea creșteri nu pot avea loc la nesfârșit. Dacă acum 10 ani o familie poseda în medie o mașină, iar acum posedă în medie trei, asta nu înseamnă că vreodată fiecare familie va poseda o sută de automobile. Toate aceste domenii – rezervele de materii prime, poluarea mediului, sănătatea, reproducerea, nivelul de trai, clima și altele – sunt interdependente în modalități diverse. Modificările dintr-un domeniu au efecte asupra altor domenii. Și ceea ce se poate întâmpla în aceste sisteme interconectate este că, după o perioadă mai lungă de împovărare, se produce colapsul, pentru că într-un domeniu ceva se prăbușește și are loc un efect-domino.
   La nivel mic asta se știe de la lacurile din nordul Europei, care lungi perioade nu au fost aparent influențate de deversarea reziduurilor, și brusc „au cedat” și au devenit astăzi ape moarte, fără plante ori pești. Așa ceva s-ar putea produce și cu marele ecosistem al Pământului, și poate că peste 65 de milioane de ani niște insecte inteligente se vor mira cum de s-a ajuns atât de brusc la extincția noastră, așa cum noi ne mirăm acum de extincția dinozaurilor.
   Sunt o mulțime de probleme la un loc și, la prima vedere, nu stau deloc bine pentru noi. Dar eu voi demonstra că în spatele tuturor problemelor se află o simplă greșeală de construcție a civilizației noastre, pentru care vinovați suntem noi înșine și pe care tot doar noi o putem elimina. Deci, nu vă grăbiți să vă sinucideți, ci citiți următorul număr din Ritirata!
 
    John se gândea, revăzând încă o dată traducerea sa, că asta nu era poate ceva sclipitor, dar pentru un tânăr de16 ani era de-a dreptul remarcabil.
   Anunțul de la final însă suna de-a dreptul temerar. Și era de-a dreptul deprimant să n-ai nici cea mai mică idee la ce făcea referire a doua parte a articolului.

17.

      Între timp devenise un ritual.
   Exact când John voia să se culce, în dormitor sună telefonul. Ca de obicei apelantul voia să știe cât de departe ajunsese cu chibzuitul.
   - Eu cred că însăși industrializarea este problema, concluzionă John și se așeză mai comod pe canapeaua mică aflată în așa fel în dreptul ferestrei încât oferea o frumoasă priveliște asupra plajei largi, întunecate și părăsite, cu brizanți ce sclipeau argintiu.
   Era plăcut să vorbești astfel, la întâmplare, și la capătul celălalt al firului să ai pe cineva care asculta cu atenție. În acest fel îți veneau idei cu totul noi. Era oarecum ca pe vremuri, când el mergea la spovedanie. Ori era ca și cum stătea întins pe o canapea la terapeut - oricum așa își imagina el. În toată viața lui fusese doar o dată la terapeut, când era copil, pentru că mama lui era îngrijorată de faptul că el ar avea prea multă fantezie și ar fi un visător, dar terapeutul îl pusese să se joace cu niște mici manechine și să născocească povești despre ele. După care îi spusese mamei că fiul ei era fără îndoială un visător, dar totuși nu poseda o fantezie deosebit de dezvoltată.
   - Industrializarea? Aha! Și, plecând de la această părere, ce aveți de gând să faceți?
   - Trebuie să găsim o cale de revenire. Înapoi la natură, chiar dacă acesta nu este un plan original.
   Râsul care se auzi fu aproape disprețuitor.
   - Înainte de toate este un plan criminal, mister Fontanelli, asta să vă fie clar. Civilizația industrială este cea care menține în viață acest mare număr de oameni, cel puțin în oarecare măsură. Excludeți îngrășămintele și plantele de cultură, reduceți curentul electric disponibil și veți umbla printre munți de cadavre.
   - Desigur că nu de azi pe mâine. Mă refer la o trecere treptată, cu agricultură bio, folosirea energiei solare, cu întreaga paletă alternativă.
   - Se pot obține țigări din componente bio-dinamice, dar sunt tot țigări. Ori te poți lăsa de fumat. Dar asta este greu. Ceea ce trebuie să aveți în vedere este că această planetă oferă spațiu vital fără ajutorul tehnicii doar pentru cel mult cinci sute de milioane de oameni. Înainte de a ajunge din nou la acest număr de oameni nu puteți renunța la tehnică și industrie.
   John oftă.
   - Ei bine. Nu am un plan. Dar dumneavoastră pretindeți că aveți?
   - Da, eu știu ce trebuie făcut.
   - Atunci, spuneți-mi și mie.
   Ceea ce se auzi în receptor putea fi un zâmbet ușor.
   - O voi face cu plăcere, dar nu merge la telefon.
   Ce plan putea fi? Era un bluf, la fel cum făcuse Lorenzo. Nu exista un astfel de plan. Nimic nu se putea face, asta era situația.
   - Trebuie să ne întâlnim, zise necunoscutul. Cât mai curând posibil.
   - Mă mai gândesc, răspunse John și închise.
   Se simțea descumpănit, închis într-o colivie de aur, resimțea averea ca pe o povară monstruoasă, invizibilă, care îl strivea. Un bilion de dolari. Inimaginabil de mulți bani. O mie de miliarde. Un milion de milioane. O astfel de masă uriașă de bani, concentrată pe un punct eficace, utilizată pentru un plan bine chibzuit, era resimțită ca un plan ce putea să dea un alt curs roților istoriei.
   Dar care punct era cel mai eficient? Chiar exista un asemenea punct ori era deja prea târziu pentru a mai schimba ceva în cursul evenimentelor?
   Colindă fără liniște prin marea casă, căută destindere în Whiripool, dar sări imediat afară, deși apa nu era fierbinte, se opri pe terasă și privi marea pe care totuși nu o vedea.
   În cele mai negre clipe își spunea că măcar lui nu i se va întâmpla nimic. Cu toți banii lui se putea proteja pe sine și pe cei apropiați lui în cazuri extreme. El va avea apă curată și când de jur împrejur va bântui războiul. Va putea să cumpere un petic curat de pământ, care să fie apărat până la capăt. Putea pune să se construiască buncăre, dacă era nevoie. Oricând va dispune de cea mai bună asistență medicală care exista. El putea să cumpere, să angajeze, să mituiască, indiferent ce se va întâmpla.
   Într-una dintre aceste clipe, își dădu seama la ce se referea profeția. Oamenii și-au pierdut viitorul. Acesta era sensul: această presimțire înfricoșătoare că de-acum înainte nu putea fi decât mai rău și că în final totul se va termina complet. Întoarcerea privirii către un trecut romantic, transfigurat ori către un prezent extaziat, dinamic, doar pentru a nu fi obligat să te gândești la viitor, care era o imensă gaură neagră spre care oamenii se îndreptau inevitabil.
   Oamenii își pierduseră viitorul. Cândva, cumva acesta pierise. Ei își pierduseră credința în viitor și nu se spunea că tocmai credința muta munți? Era posibil ca ea să ducă și la prăbușirea civilizațiilor.
   Ia să vedem. Important sunt eu. Cât mai merge. Indiferent ce se petrece pe urmă, pentru că pe urmă nu se mai petrece nimic. Acum să obții ce mai este de obținut, să trăiești cât este posibil de bine înainte ca totul să se ducă naibii. Nu asta era atmosfera aflată la baza a tot ce se întâmpla? Dacă se întreba cineva ce va fi în anul 2100, era luat în râs, nu? Să crezi că în anul 2100 ar mai exista și altceva în afară de un cer negru ca funinginea, de apă puturoasă și poate de câțiva gândaci-de-bucătărie ca singuri supraviețuitori chiar ai depunerilor radioactive rămase în urma exploziilor nucleare, trecea drept un semn de imensă naivitate...
   Undeva, în peregrinările lui agitate, John găsi o sticlă pe care o luă cu sine în camera de zi, o sticlă cu vin de Porto tare și vechi, care cu siguranță că fusese cumplit de scumpă, și pe care o goli cu evlavie, pahar după pahar, în timp ce soarele apunea. Aceasta așternu, în sfârșit, liniștea peste caruselul gândurilor lui.

   Printre cărțile livrate la cutii, John dădu de una referitoare la suprapopulare, scrisă pe când el avea 5 ani.
   Marvin trebuie să o fi descoperit într-un anticariat. Nu putea să-l întrebe, pentru că secretarul lui pentru toate și pentru nimic strălucea prin absență, ca și promisele rafturi din bibliotecă.
   O frunzări, trecu peste numeroasele diagrame și formule și mai și citi câte puțin pe ici, pe colo. Mare lucru nu înțelese, ci doar că autorul ei, evident un mare specialist, punea sub semnul întrebării mai tot ce se credea în general despre creșterea demografică. Acesta se întreba ce este de fapt suprapopularea? De ce Calcutta trecea drept suprapopulată, iar Parisul nu? Bangladesh are aceeași densitate a populației ca Malta, deci, densitatea populației singură nu îndreptățește calificarea unei țări ca suprapopulată. În cele din urmă, suprapopularea desemnează pura sărăcie? Dacă oamenii din țările în curs de dezvoltare nu ar fi atât de cumplit de săraci, ei ar putea plăti prețuri mai mari pentru alimente și o mărire a producției - presupunând investiții în mașini și altele asemenea - ar deveni rentabilă.
   Autorul scria că a vorbi despre o problemă a populării lumii este o generalizare inadmisibilă. De fapt, s-ar fi stabilit că populația lumii va pendula cândva la un nivel de 12-15 miliarde de suflete și nu ar fi exclus ca mai târziu numărul ei să scadă – asemenea fenomene au existat deseori în trecut, limitate local. Ceea ce s-ar percepe ca suprapopulație de fapt s-ar putea descrie mai curând ca sărăcie, mai exact pauperizare. Sărăcia ar fi un simptom al unei grave crize a sistemelor economice și sociale.
   A vedea „o întrecere între barză și plug”, cum postula Robert Malthus deja în secolul al XIX-lea, ar fi de aceea derutant și o prostie și ar conduce în ultimă instanță la ideologia „popor fără spațiu” a celui de-al Treilea Reich.
   John răsuci cartea pe toate părțile, îi studie textele de pe supracopertă și biografia autorului. Înfrumuseța el situația ori era vocea rațiunii într-o mare de isterie? De nu ar fi avut în dimineața asta capul atât de greu! Sau, mai bine zis, dacă nu ar fi avut un cap atât de prost! Avea senzația că își pierduse jumătate de creier, dar oriunde citea textul dădea de o analiză rece, la obiect. Era ceva ce inspira încredere. Poate că nu era totul chiar atât de dramatic?
   Nu mai înțelegea nimic.
   „Cândva moștenitorul va restitui oamenilor viitorul pe care aceștia deja îl pierduseră”.
   De fapt, ce mai scria în testament? Nu îl citise niciodată exact, pentru că nu cunoștea limba latină. Și nu îi venise ideea de a cere altcuiva ajutorul.
   Avea nevoie de ajutor. Povestea asta era prea complexă pentru a o putea stăpâni singur. La cinematograf îl admirase totdeauna pe supermanul hiperinteligent, stăpân pe sine, Tom Cruise ori Arnold Schwarzenegger, care își lua asupra lui povara întregii lumi și întotdeauna știa încotro să o ia, care în final avea mereu dreptate și care biruia mereu. În cazul în care în realitate existau asemenea indivizi, el în niciun caz nu făcea parte dintre ei.
   Îl sună pe Eduardo. Îl rugă să îl însoțească în arhiva cancelariei și să îl ajute să citească testamentul, cuvânt cu cuvânt. Și tot ce mai ținea de moștenirea Giacomo Fontanelli.
   - După care aș dori ori să mergem să mâncăm împreună, ori să ne îmbătăm amândoi sau să ne batem ca chiorii.
   Ceea ce se pare că îi smulse lui Eduardo un zâmbet. De la chestiunea cu Capannori nu se mai arătase. Poate că se vor împăca.
   - Cum se face că brusc toată lumea se interesează de arhivă? vru să știe Eduardo. Îmi scapă mie ceva? Este cumva astăzi ziua internațională a documentelor vechi ori așa ceva?
   John îl întrebă cum de îi venise ideea aceasta.
   - Bunicul se află astăzi acolo cu o studentă la istorie din Germania, care se interesează de profeția Fontanelli. Nu ți-a spus?
   - Nu, răspunse iritat John. Ea de unde știe că există o astfel de profeție?
   - Bună întrebare, nu?
   
     În drum spre Florența, Eduardo îi mărturisi lui John:
   - Mie nu îmi plac deloc hârțoagele astea vechi. Sunt niște hârtii pline de praf, altceva nimic. Uneori mă enervează de-a dreptul cât suntem de legați și de determinați de câteva cuvinte scrise de cineva acum 500 de ani - cu ce drept se aștepta el ca noi să procedăm în consecință?
   - Nu am idee. În clipa asta spusele tale nu par să aparțină unui Vacchi.
   Era primul drum făcut cu Mercedesul blindat comandat de el la insistențele repetate ale lui Marco. Era nevoie de o instruire specială pentru a putea conduce un astfel de vehicul, de aceea la volan se afla Marco. Totul mirosea a nou, a piele și a mulți bani. Iar denivelările de pe străzile înguste ale Florenței păreau să fi fost umplute peste noapte.
   - Eu am devenit și ultimul custode al averii Fontanelli, se exprimă enigmatic și amar Eduardo. Noi ne-am îndeplinit jurământul. După mine familia Vacchi este în sfârșit liberă.
   Și, privind pe geam, adăugă:
   - Și probabil că ea va pieri.

      Florența era ca întotdeauna plină de turiști. Pe străzi abia se avansa. Trecătorii priveau curioși prin geamurile cu o tentă întunecată când mașina se oprea și John înțelese brusc de ce erau bune perdelele de la geamurile din spate.
   Din fericire, cancelaria se afla pe o stradă neinteresantă din punct de vedere arhitectonic și istoric, și de aceea era relativ liniștită. Între timp, John se obișnuise cu procedura de coborâre: Marco oprea chiar în fața intrării, în ciuda interdicției de oprire, cobora cu mâna în haină, privind în toate direcțiile, apoi deschidea portiera din spate. Și urca din nou pentru a duce mașina abia după ce ei se aflau în siguranță în casă. O parcă în apropiere și aștepta până când era chemat prin telefon.
   În încăperile casei vechi mirosea încă a răcoare și a venerabil, dar foarte încet, aproape de pragul de sesizare, se auzeau voci. Așadar, padrone și studenta se aflau deja acolo.
   Urcară la primul etaj. Ușa era întredeschisă, luminile erau aprinse. Vocile erau acum clare. Mai ales una din voci, cea a unei femei.
   Această voce declanșă o ciudată neliniște în interiorul lui John, neliniște pe care nu și-o putea explica. Mai auzise această voce? Nu, nu era asta. Poate că se simțea ignorat, deoarece Cristoforo Vacchi permisese cuiva accesul în aceste încăperi, la aceste documente, fără a-l întreba pe el sau măcar fără a-l fi informat.
   Cei doi nu îi auziră venind. Se aflau în încăperea din spate, aplecați asupra casetei cu testamentul, padrone cu o tânără cu părul castaniu, lung, care avea alături un notes, un creion, și un mic lexicon, repetau cu voce joasă ceea ce scria în traducere.
   - „Și s-a întâmplat în noaptea de 23 aprilie a anului 1495 să visez că îmi vorbea Dumnezeu...”
   Prin aceasta eu, Giacomo Fontanelli, născut în anul Domnului 1480 la Florența, declar că aceasta reprezintă ultima mea dorință fi decizia mea cu privire la averea personală. Declar aceasta și semnez aceasta în prezența martorilor care certifică acest lucru pe acest document. Declar aceasta cu toate că astăzi, în momentul semnării, sunt în depline puteri și, în măsura în care oamenii pot aprecia, mă aflu departe de pragul morții și declar în continuare că, după această decizie, voi renunța la averea mea și la celelalte bunuri lumești ale mele și mă voi dedica slujirii lui Dumnezeu, Stăpânul nostru, deoarece acest lucru îmi era hărăzit demult timp.
   Mi-a fost hărăzit printr-m vis pe care l-am avut când eram copil și care a fost atât de luminos și clar cum niciodată înainte și niciodată apoi nu am mai visat. Și anume s-a întâmplat în noaptea de 23 aprilie a anului 1495, eu visând că Dumnezeu îmi vorbea. Spun asta cu toată smerenia, deoarece m-am simțit ca și cum Dumnezeu m-ar fi făcut părtaș la o parte minusculă a atotștiinței Lui și a fost cu adevărat minunat să trăiesc acest moment. M-am văzut întins pe pat, în camera din clădirea de serviciu în care trăiam cu mama mea și, cu toate că visam, fiecare amănunt era precum în realitate, și totuși știam că visez. Privirea mea s-a ridicat, orizontul mi s-a lărgit și am văzut regiunea și orașul Florența, dar nu vedeam doar locuri ascunse ochiului omenesc, ci cuprindeam cu privirea și trecutul, și viitorul Am văzut că prin puterea Domnului egumenul Savonarola va fi ars în fața primăriei și m-am înspăimântat tare, pentru că eram doar un băiat de 15 ani care se străduia să ducă o viață pioasă, plăcută lui Dumnezeu. Dar în același timp am rămas calm în vis, într-un fel de liniște superioară și neatins de judecata lumii, fiind astfel capabil să iau seama la ce vedeam, căci privirea mea pătrundea tot mai mult în viitor. Am văzut războaie și bătălii, foamete și epidemii, bărbați mari și trădare lașă, și am văzut atâtea chipuri încât pe acestea le voi descrie în alt loc, spre a servi altora spre îndreptare.
   Când în final am văzut o vreme despre care știam că se află la 500 de ani în viitor, aflată în pragul mileniului următor, am văzut o lume inimaginabil de splendidă și în același timp înfiorătoare. Am văzut milioane de oameni trăind în lux ca familia Medici și mânuind tot felul de aparate pe care în vis le cunoșteam, dar pe care acum nu le mai pot descrie, pot doar să spun că nouă ne-ar părea ca vrăjite, dar nu erau așa în realitate, și copiii știau deja să le mânuiască. Dar ceea ce vedeam nu era paradisul, pentru că în același timp vedeam războaie în care oamenii mărșăluiau ca furnicile și pusti.au totul, însuși soarele era coborât asupra dușmanului, și în fața acestei puteri totul încremenea de spaimă; exista teama că ar izbucni un război care să distrugă însuși Pământul, atât de puternici deveniseră oamenii. Ei întorseseră spatele Domnului și îl venerau în locul lui pe Mammon, totuși din cauza asta trăiau într-o sărăcie lucie și cu o frică imensă și nimeni nu vedea niciun viitor. Mulți dintre ei credeau că se va repeta potopul și că de această dată neamul omenesc va dispărea definitiv, și mulți dintre ei își duceau viața sub povara acestei așteptări.
   Dar eu am văzut că Dumnezeu îi iubește neclintit pe oameni, indiferent de faptele și de credința lor, indiferent dacă îi întorc sau nu spatele, și că nu Dumnezeu este Cel care îi pedepsește pe oameni, ci ei înșiși se pedepsesc îndeajuns îndepărtându-se de la dragoste și căutând fericirea în lucruri lumești. Mi-am dat seama de asta atât de clar și de convingător, încât acum mi-aș dori să fiu mai elocvent decât sunt și capabil ca prin spusele mele să vă pot face părtași la această convingere minunată.
   După aceasta mi-am văzut propria viață și ce intenționa Dumnezeu cu mine. M-am văzut părăsind mănăstirea și învățând de la un negustor care m-a promovat, m-a instruit bine și m-a jacul partener. M-am văzut ca negustor și comerciant călătorind la Veneția și Roma, am văzut afacerile lucrative și pe cele care spre binele meu trebuia să le evit și m-am văzut devenind bogat. În acest vis am văzut-o și pe femeia ce îmi era destinată și am văzut ce s-a întâmplat ulterior. Am văzut că voi avea șase fii, că voi duce o viață fericită care mă va face invidiat, dar am văzut și trista clipă pe care nu am uitat-o în toți acești ani, clipă în care a trebuit să o înmormântez pe femeia iubită, iar acum știu că a venit momentul de a împlini planul sorții. Ceea ce fac prin această declarație.
   Transmit întreaga mea avere spre îngrijire lui Michelangelo Vacchi, pentru a o păstra și a o mări prin investiții și dobânzi, dar nu ca proprietate a lui, ci păstrată și mărită să fie predată aceluia care în anul 1995, în ziua de 23 aprilie va fi cel mai tânăr urmaș al meu pe linie bărbătească, deoarece acesta este predestinat să redea oamenilor viitorul pierdut, și el va face asta cu ajutorul acestei averi. Deoarece eu am fost născut din afara căsătoriei, decid ca și copiii din afara căsătoriei să fie avuți în vedere ca urmași precum cei legitimi, excepție făcând copiii adoptați. În visul meu am văzut că Michelangelo Vacchi, deși acum este de necrezut, va avea copii, și familia Vacchi nu va dispărea peste 500 de ani, ci își va îndeplini obligațiile. Familia sa poate primi a mia parte din avere și toate documentele mele. Dar aceste documente și această intenție trebuie să rămână secrete până în ziua menționată.
   - ...„Să rămână secrete până în ziua menționată”, încheie Ursula Valen traducerea testamentului. Întocmit în anul Domnului 1525. Semnăturile lui Fontanelli și ale martorilor.
   Ea ridică privirea spre chipul zâmbitor amabil al bătrânului de lângă ea și adăugă:
   - Este de-a dreptul incredibil!
   Și se exprimase încă prudent. Din punctul de vedere al unui istoric această arhivă era senzațională. O arhivă care de 500 de ani era tratată cu grijă și păstrată cu scopul de a fi deschisă și valorificată în aceste zile! Era ca și cum generații de oameni inteligenți și grijulii ar fi făcut lucrări pregătitoare pentru munca științifică a savanților de astăzi.
   Până și registrele cu conturi erau o comoară de informații referitoare la sistemele monetare vechi, duratele lor și puterea de cumpărare. Ele conțineau și însemnări prin care cei din familia Vacchi zugrăveau politica internațională de atunci pentru a motiva de ce deciseseră să transfere părți din avere dintr-o regiune în alta.
   În aceste volume legate în piele, numerotate de la un capăt la altul, se ascundea un jurnal zilnic dus 500 de ani privind politica financiară și economică a Europei și a lumii.
   Pe departe era un material mai vast decât avea ea nevoie pentru o lucrare de diplomă. Ea va depune toate eforturile pentru a-și scrie disertația aici. Cel puțin. Aceasta era o comoară căreia un om de știință i-ar putea dedica toată viața lui.
   Ah, da, și mai era și acel articol pentru Stern...
   - Credeți că ați putea face ceva cu ce este aici? vru să știe Cristoforo Vacchi.
   Ursula izbucni neajutorată în râs:
   - Mai și întrebați? Sunt... cum să spun? Este de neimaginat. Absolut fascinant. Dacă aș putea face ceva? Ce întrebare! Dacă nu aș putea face, ar însemna că mi-am ales profesia greșit.
   O explozie nu ar fi putut-o speria mai tare decât dresul unei voci în spatele lor.
   - Îmi permiteți să întreb ce veți face cu asta? întrebă o voce extrem de nemulțumită.
   John avusese sentimentul irațional că femeia aceasta venise pentru banii lui. Era zveltă și atrăgătoare, iar părul îi încadra chipul comun, plat, cu ochi mari și întunecați ca onixul. La prima vedere un înger liniștit, brunet, dar era ceva în ea ce îl făcea să tremure, îi provoca teamă, o teamă fără nume, de neînlăturat.
   Își dusese mâna la piept, o mână fină, subțire, iar sânii i se ridicau și coborau repede, forme excitante, i se vedeau sfârcurile prin bluză.
   O speriase, asta era clar.
   Spuse ceva în limba germană, probabil o exclamație de teamă, apoi își reveni și răspunse într-o engleză fluentă:
   - Voi prelucra asta științific, adică voi concepe studii pentru reviste de specialitate istorice, voi scrie poate chiar și o carte. Și am să public un articol pentru o revistă ilustrată germană. Mă bucur să vă cunosc, mister Fontanelli! Dar oricum aș saluta ideea de a bate la ușă în viitor.
   De ce îl tulbura atât femeia asta?
   - Un articol? Ce fel de articol?
   - Despre culisele istorice ale apariției averii dumneavoastră, răspunse ea foarte sigură pe sine. Cu excepția unor comentarii grosolane privind dobânzile și dobânzile la dobânzi media nu a prezentat încă nimic aprofundat.
   - Nu cred că asta îmi convine.
    Cum așa? Aveți ceva de ascuns?
   Primul impuls a fost să sară în sus, impuls pe care John și l-a stăpânit cu greu. El se întoarse către padrone, pe care apariția lui surprinzătoare părea să îl fi iritat doar moderat.
   - De ce nu mi-ați spus nimic despre asta?
   Cristoforo Vacchi se încruntă:
   - Oh, mai devreme ori mai târziu v-aș fi făcut oricum cunoștință. Signora Valen, el este John Fontanelli, succesorul despre care este vorba în testament, iar el este nepotul meu, Eduardo. John, îmi permit să v-o prezint pe miss Ursula Valen, studentă la istorie, din Germania, ziaristă ca profesiune auxiliară.
   John înclină capul cât mai puțin posibil.
   - Considerați că este oportun să asigurați accesul unei ziariste la documentele de aici?
   - Da, spuse padrone. Eu am considerat oportun.
   - Eu nu am de spus aici niciun cuvințel?
   - Îmi pare rău, John, nu. Arhiva este proprietatea noastră, proprietatea familiei Vacchi, realizatoarea ei. Este perfect normal ca noi să ne bucurăm de recunoaștere pentru asta.
   Ce neisprăvit arogant! Ursula Valen îl privea pe Fontanelli. Era clar că părerea lui despre sine era mult mai bună. Clar, el era alesul, unealta lui Dumnezeu, un cvasi-Mesia. Oarecum bronzat, suplu, aproape slab și îmbrăcat pe cât de scump, pe atât de elegant. Dar o figură comună. Nimeni nu s-ar fi întors pe stradă să privească după el. Erotismul emanat de el trebuia să fie erotismul banilor.
   Acolo, în cadrul ușii, se afla un bilion de dolari. Ce nebunie! Cu ajutorul acestei povești se putea încă o dată vedea de ce performanțe incredibile erau capabili oamenii când erau stimulați de o viziune, de o profeție, într-o credință fără rezerve și cât de puțin utile se dovedesc aceste profeții, chiar când ele au izvorât dintr-un vis trimis de Dumnezeu.
   Dar bătrânul avocat părea a fi de partea ei. Și relațiile de proprietate asupra documentelor erau clare. Nu va renunța la ele, nici măcar din cauza unui parvenit prost dispus și lipsit de maniere. Niciodată.
   Ea crescuse într-un socialism real, ca nepoată a unui nazist declarat, ceea ce o exclusese din viața socială într-un bizar gen de arest al răspunderii familiale, lipsind-o de apartenența la FDJ și de putința de a urma cursurile universitare. Apoi statul care îi interzisese studierea istoriei se prăbușise și ea putuse să studieze chiar dacă o făcuse cu întârziere. Nu, nu se va lăsa intimidată.

      În joia din săptămâna următoare, în Stern, în Germania, a apărut articolul Ursulei Valen pe prima pagină, înregistrând al doilea mare tiraj din istoria revistei.
   În ziua următoare, articolul a fost tipărit practic de toate ziarele importante din lume și ulterior luni de zile în contul Ursulei Valen au intrat plăți pentru licențe, printre care plăți în valute neobișnuite ca bhatul thailandez sau dongul vietnamez, și din țări exotice ca Nauru ori Burkina Faso. Doar drepturile pentru fotografia testamentului i-au adus atâția bani încât și-a putut plăti cu ei împrumuturile făcute pentru studii.
   Noaptea a fost mai întunecoasă decât de obicei, acoperindu-l ca o pânză neagră, impenetrabilă. Nicio stea, fără lună și foșnetul valurilor părând respirația icnită a unui uriaș rănit în pântece.
   - Trebuie să negociați acum, se auzi vocea din receptor. Nu mai puteți aștepta mult și spera ca o inspirație divină să vă indice calea.
   John coborî privirea pe ziarul mototolit din poală. Corriere della Sera preluase articolul din Stern, în care era omagiată activitatea familiei Vacchi de păstrare și mărire a averii. El, moștenitorul, era zugrăvit ca un neica-nimeni mărginit și ignorant, nechibzuit, închipuit, nevrednic de osteneala depusă de generații de juriști Vacchi inteligenți și de încredere.
   - Aveți nevoie de ajutor, insistă necunoscutul. Și nimeni nu vi-l poate da în afară de mine, credeți-mă! A sosit vremea să ne întâlnim.
   - Bine. Ați câștigat. Spuneți-mi unde și cum.
   - Veniți la Londra. Fără zarvă, vă rog! Cu o linie aeriană normală. Singur.
   John scoase un sunet ce putea fi în același timp un fel de oftat ori un fel de râs.
   - Singur? Cum vă imaginați asta? Eu nu vă cunosc. Ați putea fi un asasin în serie sau un răpitor rafinat.
   - Paza de corp vă poate însoți, desigur. Ceea ce am vrut să spun era că eu nu îmi voi face apariția la Londra dacă cineva din familia Vacchi va fi cu dumneavoastră ori dacă presa va mirosi ceva.
   - De acord, spuse John.
   Era ceva inteligent? Va afla abia pe urmă. Dar ce risca? Un zbor cu avionul, o zi pierdută. Atâta timp cât nu știa cum să meargă mai departe, orice zi era oricum o zi pierdută.
   - Bine. Luați ceva de scris, am să vă dictez data și numărul zborului cu care trebuie să veniți.
   În dimineața următoare, John și Marco au plecat cu avionul la Roma, și de-acolo la Londra.

18.

     Când au coborât la Heathrow, doi pasageri ca oricare alții, oameni de afaceri cu genți din piele subțiri, John remarcă faptul că devenise nervos.
   Își scoase ochelarii cu lentile din sticlă simplă pe care Marco i-i dăduse din recuzita personală și îi vâri în buzunarul de la piept. În timp ce se deplasau cu benzile rulante, el căută în mulțime fețe care păreau să îi cerceteze cu privirea, dar se aflau într-un aeroport și multă lume aștepta pe cineva.
   Bărbatul aflat în cele din urmă în fața lui cu mâna întinsă spuse cu vocea pe care John o recunoscu:
   - Mister Fontanelli?
   Acesta era mai înalt ca John cu o jumătate de cap, în vârstă de aproximativ 50 de ani, avea păr negru, des, ca și sprâncenele, și alură de boxer. Adăugă:
   - Numele meu este McCaine, Malcolm McCaine.
   Își strânseră mâinile și John îl prezentă pe Marco.
   - Garda mea de corp, Marco Benetti.
   McCaine păru cam surprins că i se prezenta un guard, dar îi strânse mâna și lui Marco.
   - Veniți, sunt cu mașina. Vom discuta la biroul meu.
   Bărbatul o luă înainte într-un tempo căruia John abia îi făcea față fără a alerga, și cei mai mulți oameni li se feriră din cale instinctiv când cei trei bărbați trecură vijelios pe lângă ei.
   În fața intrării principale era un Jaguar ce încălca grosolan interdicția de oprire. McCaine descuie portiera, smulse chitanța cu amenda prinsă sub ștergătorul de parbriz, o mototoli și o aruncă indiferent pe jos.
   Conducea el însuși. John îl urmărea, sperând că o făcea fără să fie observat.
   McCaine purta un costum scump de pe Savile-Row și încălțăminte pe comandă, totuși lăsa impresia că era îmbrăcat neglijent, aproape neîngrijit. De parcă urma o anumită tendință în modă, dar nu avea importanță. Cravata îi era înnodată strâmb, cămașa făcea cute fiind scoasă prea mult din pantaloni; doar pantofii străluceau ca noi.
   - Mai întâi câteva informații, zise McCaine privind fix, aproape combativ coloanele în mers.
   Se folosea de fiecare prilej pentru a schimba banda și pentru a ajunge o idee mai în față.
   - Biroul meu se află în City. Am o firmă de investiții, Earnestine Investments Limited. Earnestine este al doilea prenume al mamei, în treacăt fie spus. Fantezia nu prea îmi prisosește în privința denumirii firmelor mele, le denumesc mereu după numele membrilor familiei. Valoarea fondurilor noastre este cam de 500 de milioane de lire, ceea ce nu este prea mult, dar este suficient pentru a mă implica în mod serios în afaceri.
   John simți că i se lungea fața. Asta fusese tot? Încă un finanțist.
   Unica deosebire era că acesta se făcuse interesant într-un mod rafinat. Se afundă mai mult în canapea și își șterse ziua de azi din gânduri. Va răspunde cu „nu” la tot ce acest McCaine îi va oferi - indiferent dacă era vorba despre contracte cu grâne, carne de pe burta porcului ori titluri de rentă - și se va întoarce cât va putea de repede. Iar acasă va schimba toată instalația telefonică.
   Treceau pe lângă blocuri, fațade strălucitoare, ziduri venerabile.
   Nu mai era atent. La un moment dat intrară într-un garaj luminos, vast și opriră pe un loc rezervat, la doar câțiva pași de un lift. Când ușile sclipitoare ale liftului alunecară în lături, li se dezvălui o mare și luminoasă încăpere cu birouri, cu pupitre pline de telefoane și monitoare. În spatele acestora stăteau bărbați și femei de toate rasele, vorbeau la mai multe telefoane deodată, fără a-și ridica un moment privirile de pe monitoarele cu cifre și diagrame ce se modificau mereu.
   - În principal lucrăm cu acțiuni, explică McCaine în timp ce se strecurau printre rânduri și prin larma vocilor. Câțiva dintre oamenii mei țin pasul și cu comerțul de devize, dar în general nu dispunem de forța financiară pentru a face bani cu adevărat din această afacere. O facem mai mult pentru a ne menține în formă.
   John zâmbi acru. Deci, asta era. Comerț cu devize, asta însemna - din cât învățase - cumpărarea de mari cantități de valută a unei țări sau vânzarea și obținerea de profit din variațiile mici ale cursurilor de schimb zilnice. Pentru a câștiga bani mulți din asta, trebuiau investiți al naibii de mulți bani - sute de milioane pentru fiecare tranzacție ori chiar mai mult.
   Nu era greu de ghicit ce fel de propunere avea să îi facă McCaine.
   Ajunseră în biroul lui McCaine, o încăpere separată printr-un perete de sticlă de sala brokerilor, care ca suprafață era cam jumătate cât sala și oferea o priveliște impresionantă asupra orașului. Pe podea era așternut un covor persan cam ros, biroul masiv cu fotoliile mari, în piele arătau a fi scumpe, dar lipsite de bun-gust, și nici mobilierul pentru discuții și nici rafturile cu cărți și dosare nu se potriveau cu stilul acestora.
   - Vă rog să luați loc, mister Fontanelli, îl invită McCaine arătând către o canapea. Mister Benetti, permiteți-mi să vă rog să așteptați în față, la secretară. Miss O’Neal vă va aduce o cafea ori ce doriți dumneavoastră.
   Marco îl privi întrebător pe John. Acesta dădu aprobator din cap; oricum acest joc trist nu va dura mult. Bodyguardul se retrase fără o vorbă dincolo de ușa biroului în care se aflau masa secretarei și câteva scaune cu aspect incomod pentru vizitatori. McCaine închise ușa în urma acestuia, și murmurul prezent pretutindeni amuți.
   Peretele din sticlă părea să asigure bine izolarea fonică.
   - Așa, spuse acesta și începu să acționeze o draperie din lamele care împiedica și vizibilitatea. Acum uitați de societatea de investiții, este doar o jucărie. Locul meu de antrenament, ca să zic așa. Desigur că nu v-am invitat aici pentru a vă propune investiții bănoase. Dacă pe planeta aceasta există cineva care are bani destui, acela sunteți dumneavoastră.
   John ridică privirea surprins. Asta ce mai era?
   - Eu știu o mulțime de lucruri despre dumneavoastră, mister Fontanelli, după cum fără îndoială că ați remarcat deja. Și ar fi corect să vă povestesc câte ceva și despre mine și despre viața mea.
   McCaine se așeză pe colțul biroului și își încrucișă brațele pe piept, apoi continuă:
   - Sunt născut în anul 1946 aici, la Londra. Latăl meu, Philipp Callum McCaine, a fost ofițer cu rang înalt în Royal Air Force, ceea ce a avut ca urmare faptul că eu, când aveam 10 ani, locuisem în 14 orașe diferite și stăpâneam curent cinci limbi străine. Nu mai știu câte școli am urmat, dar cândva am terminat cu asta și, pentru că modul de viață al familiei mele - adică al meu și al părinților mei; eu nu am frați ori surori - nu îmi impusese simțământul apartenenței la o anume națiune, mă simțeam atras de concernele multinaționale. După câteva veniri și plecări, am ajuns la IBM, unde am fost instruit ca programator. Era pe la mijlocul anilor ’60, când încă se ștanțau cartele cu găurele și se foloseau benzi magnetice, iar computerele costau milioane de dolari. De programat nu m-am mai lăsat de-atunci; brokerii mei - și arătă cu un gest al capului spre peretele de sticlă acoperit acum cu lamele - lucrează parțial cu programe scrise de mine. În această afacere decide calitatea software cu care lucrezi. Unele dintre marele firme de brokeraj de la Wall Street, care câștigă miliarde de dolari, investesc până la o treime din ei din nou în prelucrarea datelor! Dar probabil că niciuna dintre ele nu are un boss care să poată să dea el însuși o mână de ajutor.
   John îl privi uimit pe bărbatul plin de energie. Nu arăta cu absolut nimic ca unul în stare să găsească butonul de pornire al unui computer, cu atât mai puțin să facă și programe.
   - Înțeleg, zise el fără putere, mai mult ca să spună totuși ceva.
   - Acum să ne întoarcem la începuturi, continuă McCaine și făcu un gest vag cu mâna. Datorită cunoștințelor mele lingvistice eram utilizabil internațional, de aceea eram trimis peste tot în Europa: Belgia, Franța, Germania, Spania... colindam pretutindeni și scriam programe comerciale pentru clienții IBM. Sistemele de computere care erau legate dincolo de granițele statale între ele aparțineau în general băncilor și curând am devenit un fel de specialist pentru proiectele transnaționale de computere. De aceea eu am fost ales când în anul 1969 a venit o solicitare din Italia pentru o treabă specială, foarte pretențioasă.
   McCaine îl privi pe John insistent și adăugă:
   - Clientul, ceva foarte neobișnuit, era un birou de avocatură din Florența.
   John trase cu putere aer în piept.
   - Dumneavoastră...? îi scăpă acestuia fără să vrea.
   - Da. Versiunea inițială a programului cu care dumneavoastră vă administrați conturile am scris-o eu.
   Marco frunzărea o revistă neinteresantă, dar îl urmărea pe protejatul lui cu coada ochiului pe lângă lamele care acopereau ușa doar pe jumătate. Ridică privirea când John Fontanelli sări în picioare și începu să se plimbe prin birou și să gesticuleze. Și McCaine începu și el să măsoare biroul în lung și în lat, ca un taur furios în arenă. Bodyguardul se întrebă ce se putuse întâmpla acolo.
   Oricum cei doi nu păreau că ar fi gata să sară unul la gâtul celuilalt.
   Își mai destinse mușchii care automat se încordaseră și se rezemă din nou de speteaza scaunului.
   - Încă o cafea? îl întrebă secretara, o femeie tânără, cu părul roșu tapat și ten palid, care îl plăcea evident.
   - Nu, mulțumesc, răspunse zâmbind. Dar ați putea să-mi dați un pahar cu apă?
   - Însărcinarea aceasta a fost cea care mi-a schimbat viața, explică Malcolm McCaine.
   Acum amândoi ședeau din nou în fotolii, McCaine aplecat în față, cu coatele pe genunchi și fără a-l slăbi din ochi pe John.
   - De la început avocații Vacchi au fost foarte secretași, nu au vrut să îmi spună despre ce era de fapt vorba. O vreme i-am suspectat că voiau să spele bani ai mafiei prin sistemul programat de mine. Dar, orice ar fi vrut să ascundă, când o firmă vrea să dezvolte un sistem computerizat totul iese la iveală. Programatorul este ca un duhovnic, trebuie să îi spui tu însuți ce vrei să ascunzi de fisc ori de procuratură, altfel programul nu va funcționa. A trebuit să testez programul și, când pe monitor mi-a apărut o sumă de 365 de miliarde de dolari, era să îmi sară ochii din cap, vă dați seama.
   - 365 de miliarde? repetă John consternat.
   McCaine dădu afirmativ din cap.
   - În cei ceva mai mult de 25 de ani care au trecut de-atunci averea dumneavoastră aproape s-a triplat.
   John deschise gura, dar nu îi trecu prin cap ce ar putea spune, așa că o închise din nou.
   - Au fost nevoiți să îmi spună adevărul, continuă McCaine. Până atunci au fost atenți ca toate ușile, cu excepția celei către pivniță, să fie încuiate cât eu eram în casă. Dar le-am spus că bănuiam că era vorba despre banii mafiei ori despre afaceri cu droguri și așa, vrând-nevrând, au trebuit să îmi arate arhiva și testamentul lui Giacomo Fontanelli, și să îmi explice toate dedesubturile, pentru a nu mă duce la poliție. Eram absolut fascinat. Era cea mai incredibilă chestie de care auzisem în viața mea. Și eram convins, dar absolut convins că aici îmi găsisem scopul vieții. Am demisionat de la IBM, m-am întors la Londra cu economiile mele nu chiar neînsemnate și am studiat științele economice, economia politică, gospodărirea întreprinderii - toate deodată. Locuiam într-o cameră ieftină la mansardă, fără încălzire, am purtat ani la rând aceiași pantaloni și aceeași haină, nu am ieșit niciunde, nu am fumat, nu am băut, am trăit ca un călugăr cerșetor și am tocit ca niciodată. Stăteam mereu în rândul întâi, îi chinuiam pe toți conferențiarii universitari cu întrebări, treceam toate examenele cu cele mai bune note. Când am absolvit studiile, m-am dus la o bancă, am lucrat ca broker, am învățat din practică tot ce se putea cu privire-ia acțiuni, contracte, comerțul cu devize și așa mai departe. Apoi mi-am înființat propria firmă, cu propriii bani, cu bani împrumutați și cu moștenirea de la tatăl meu, am lucrat și nopțile până mi-am putut angaja primul salariat, am muncit din greu până am început să câștigăm și să progresăm. Și în toți acești ani, atât buni, cât și răi, mi-am dorit fierbinte momentul zilei de astăzi, când mă aflu înaintea dumneavoastră, moștenitorul averii Fontanelli, moștenitor al unui bilion de dolari.
   John își dădu seama că îl privea cu ochii larg deschiși pe bărbatul acesta, oferind probabil o imagine caraghioasă. Dar McCaine emana o astfel de energie, o astfel de hotărâre fizic resimțită, încât te puteai crede în fața unui furnal în funcțiune.
   - Mă tem, zise încet John, că încă nu vă înțeleg prea bine.
   - Misiunea mea, scopul vieții mele, explică McCaine parcă măcinând cuvintele între maxilare, este să vă fiu alături și să vă ajut să îndepliniți profeția lui Giacomo Fontanelli. Nici mai mult, nici mai puțin. Tot ce am realizat până acum - studiile, constituirea acestei firme - a reprezentat doar pregătirea pentru această sarcină, a fost doar un antrenament, un exercițiu, un box cu umbra. Eu a trebuit să învăț să mânuiesc banii, bani mulți. Dacă voiam să vă fiu util, trebuia să mă pot mișca în marea finanță. Doar ăsta a fost motivul. Nu mă interesează bogăția. Dacă trebuie să conduc un Jaguar ori dacă trebuie să merg pe jos îmi este indiferent. Acum 25 de ani mi-am câștigat acea libertate pe care ți-o poate oferi obsesia absolută a unui țel, a unei viziuni. Știu de-atunci de ce exist în această lume. Sunt la fel de convins de faptul că nu întâmplarea m-a condus la Florența, ci profeția, ca de faptul că mâine-dimineață va răsări din nou soarele. Discuția de astăzi am purtat-o în gând de mii de ori. Douăzeci și cinci de ani am muncit pentru această zi, pentru acest moment. Dar ce aveam era o dată - termenul de 23 aprilie 1995 - și un număr de telefon. Numărul de telefon din camera de oaspeți pregătită la vilă încă de atunci. Îl văzusem pe o listă a tehnicianului de la telefoane care instalase și legătura din pivnița cancelariei. Știam că familia Vacchi nu va schimba acest număr de telefon. Iar acum - adăugă el cu o satisfacție aproape orgiastică - a sosit momentul. Sunteți aici.
   John înghiți în sec. Nu știa ce să spună. Acest om era ori complet dus cu plută, ori era un geniu. Ori amândouă la un loc. Așa că întrebă:
   - De unde știați că familia Vacchi nu va schimba numărul de telefon?
   McCaine schiță un zâmbet scurt, la care ochii lui nu participară deloc.
   - Conținutul simbolic al numărului 23 era evident. Ziua sorocului. Iar ei nu știau că eu cunoșteam numărul de telefon. Fusesem atent să nu mă trădez. Eram conștient că trebuia să procedez în secret.
   - Cum așa?
   - Pentru că planul meu punea în discuție competența lor.
   McCaine trase atâta aer în piept, încât John avu senzația că acesta nu mai respirase de la începutul discuției lor.
   - Vă spun asta acum cu un sentiment neplăcut, deoarece înțeleg că dumneavoastră nutriți sentimente pozitive față de familia Vacchi. Vacchi v-au făcut bogat, v-au schimbat viața într-o măsură la care nici în vis nu ați fi cutezat să vă gândiți, și pentru asta ei nu vor nimic, nicio contraprestație, nici măcar mulțumiri. Ei sunt mulțumiți că au îndeplinit legământul strămoșului lor. Niște oameni cu adevărat nobili - ar trebui să gândim.
   John confirmă:
   - Da, chiar așa văd eu lucrurile.
   McCaine își continuă explicațiile:
   - Dar de fapt au și ei cusururile lor. Fără nicio îndoială că au realizat o performanță de necrezut, este adevărat. Însă tocmai asta este ceea ce le stă acum în cale. Vacchi, mister Fontanelli, sunt oameni orientați către trecut, fixați strict pe conservarea, menținerea tradiției. În satul lor și-au creat un mic paradis, o Shangri-La în care ei sunt regii neîncoronați. Dar dacă, cu o obiectivitate deplină, vă veți întreba o dată ce au făcut Vacchi concret, veți constata că ei nu vă pot ajuta. Nu în privința profeției și a îndeplinirii acesteia. Ba dimpotrivă, ei își pun toate speranțele în dumneavoastră. Dumneavoastră sunteți eredele, sunteți cel care în viziunea lui Giacomo Fontanelli veți restitui cumva omenirii viitorul pierdut. Ați rămas singurul capabil a o face, nu? Vacchi v-au apărat de lume, v-au izolat, v-au ferit cu toate jucăriile pe care cuiva i le poate pune bogăția la dispoziție. În adâncul sufletului lor, ei nu vor de fapt ca să se modifice ceva față de cum a fost până acum. Asta nu este rea-voință. Vacchi sunt profund incapabili de așa ceva. Această calitate a făcut această familie capabilă ca timp de 500 de ani fiecare generație să dea la iveală juriști, și niciodată nu a fost tentată să rețină banii pentru ea. Dar aceeași calitate o face incapabilă să vă ajute să realizați cotitura necesară.
   Bărbatul sări în picioare, se năpusti de-a lungul încăperii, se opri în mijlocul covorului, se întoarse și întinse brațele într-un gest brusc care i-ar fi stat bine unui profet din Vechiul Testament, apoi continuă:
   - Înțelegeți planul? Această cotitură fascinantă a sorții datorită căreia unuia ca mine i s-a permis să cunoască secretul și exact la timp să facă pregătirile necesare a fi alături de moștenitor? Unuia care gândește, simte și acționează cu totul altfel decât cei care. Au conservat averea? Totul se petrece exact așa cum trebuie să se petreacă. O rotiță dințată se îmbucă perfect cu alta. Eu am așteptat, 25 de ani v-am așteptat, și m-am pregătit, iar acum sunteți aici. Gata, astăzi este ziua despre care o dată se va spune că de la ea a început viitorul.
   John se holba la el și, pentru a-și dezlipi privirea, trebui să își pună o mână pe ochi.
   - Acum totul este ceva cam mult, mărturisi el.
   Inima o simțea ca aparținând unui bătrân care nu mai era în stare să suporte nicio emoție.
   - Înainte de toate încă nu am idee de cum arată planul dumneavoastră. Trecutul - OK. Asta am înțeles. Dar ce veți face dumneavoastră? Ce veți face concret cu un bilion de dolari pentru a salva viitorul?
   - O clipă, îl întrerupse McCaine și ridică un deget ca un profesor. Asta a fost încă o greșeală de gândire a familiei Vacchi. Adică a crede că cineva ar putea să analizeze enorm de complicata situație a lumii și a afla cum să îi poată rezolva problemele. Nimeni au ar putea-o face. Dumneavoastră nu, eu nu și nici Albert Einstein. Dar nu uitați că eu am avut la dispoziție un sfert de veac pentru a mă gândi. Și câteodată timpul compensează geniul. Eu am dispus de timp pentru a cugeta și a plănui și am dispus de timp să mă informez cu privire la ceea ce au gândit alții despre această problemă. Și iată: o grămadă de oameni de știință din elita inteligenței au examinat încă demult timp această problemă. De fapt, nu mai este necesar să îți vină o idee genială, pentru că toate ideile necesare au fost demult timp descoperite, publicate și puse la dispoziție. Problema nu este că nu s-ar ști ce este de făcut, ci că nu se face. Tot ceea ce s-a făcut a fost să se lase timpul să se scurgă fără a fi folosit.
   John îl urmări cu privirea în timp ce acesta se ducea la un dulap cu cărți și căuta prin el. Avea gura uscată. Se părea că McCaine nu intenționa să îi propună ceva. Probabil că pleca de la premisa că toți oamenii erau la fel de modești ca el însuși, cel puțin cei mai importanți.
   - Iată, îi prezentă McCaine o carte al cărei titlu el nu îl putu descifra de la distanță, eu aș începe cu asta. Înaintea ei au existat doar tratări difuze, creatoare de temeri, care în mare parte se contraziceau între ele, ce aparțineau unor publiciști cu gândire prea puțin sistematizată. După ea s-au făcut cercetări serioase și au apărut cunoștințe reale. Limitele dezvoltării. Acesta este titlul cărții apărute pe la începutul anilor ’70. Autorii ei erau Dennis Meadows și Jay W. Forrester. Forrester era profesor la MIT și el a dezvoltat bazele teoretice ale dinamicii sistemice, un domeniu al ciberneticii, care cerceta comportarea sistemelor cu grad înalt de interconectare. Meadows a conceput un program pentru computer, denumit WORLD care, deși era foarte modest și limitat, scotea în evidență în linii mari cum va arăta viitorul omenirii, și în baza lui se putea cerceta cum vor influența diversele măsuri viitorul.
   McCaine se așeză și puse cartea pe masă. Până acum John nu mai văzuse o carte așa de jerpelită din cauza cititului. Probabil că McCaine o avusese ani de zile sub pernă.
   - Veți înțelege că mie, ca programator, acest mod de abordare mi-a promis mult. Nu uitați că pe atunci programarea computerelor era o știință secretă învăluită în legende. Eu am copiat programul Meadows, pentru a-l experimenta personal. Pe-atunci aveam nevoie pentru așa ceva de planificare la calculatorul puternic al universității, trebuia să car după mine cartelele perforate din carton, și noaptea să mă trezesc la ora unu, pentru că studenții aveau acces la calculator doar la acea oră. Astăzi se poate face același lucru pe orice PC, contra a o mie de dolari. Doar că astăzi nimeni nu mai face așa ceva.
   Deschise cartea și i-o întinse lui John, pentru ca el să poată urmări diagramele. John se întrebă de ce lui McCaine nu îi venise ideea de a cumpăra un exemplar nou al cărții. Aproape fiecare paragraf era subliniat ori marcat cumva, și multe pagini se desprindeau.
   - Acesta este așa-numitul curs standard, explică McCaine și bătu cu degetul pe o diagramă cu aspect primitiv, în care 5 linii coborau ori urcau unduind. Este evoluția celor mai importanți 5 indicatori - numărul populației, calitatea vieții, poluarea mediului, rezervele de materii prime și capital învestit - în condițiile în care nu vor avea loc măsuri decisive, în anul 1975 - nota bene! Astăzi știm că până acum nu s-a petrecut nimic, deci acest curs reprezintă ceea ce s-a făcut de atunci. Vedeți liniile pe care le-am trasat de la 1970 și 1995? Dacă urmăriți doar acest segment lucrurile nu arată rău. O ușoară creștere a poluării mediului și creșterea puternică a populației, o reducere minoră a rezervelor de materii prime ca și a calității vieții. Este cam ceea ce putem observa, nu? S-a ivit gaura din stratul de ozon, populația lumii a crescut ceva mai mult, se apropie deja de al șaselea miliard și așa mai departe. Și vedeți acum ce urmează: un colaps cam prin anul 2030, pricinuit de lipsa de materii prime.
   - Dar este totuși improbabil, opină John. Că doar materiile prime devin tot mai ieftine. Se descoperă mereu rezerve noi și se mai descoperă înlocuitori tot mai mulți. Chiar de curând am citit că pentru a se realiza cablajul într-o întreagă țară este nevoie doar de un camion cu nisip, față de tone de cupru folosit anterior.
   McCaine își împreună mâinile. Auzise și acest argument deseori.
   - În primul rând, acesta este un model simplu. Pur și simplu în ce privește materia primă lipsește totul - cuprul, ca și petrolul. Linia asta este o valoare medie foarte aproximativă. În al doilea rând, prețul materiei prime: da, se pot înlocui multe, și multe materii prime - cum ar fi fierul ori aluminiul - se găsesc din abundență. Dar dumneavoastră, ca mulți alții, treceți cu vederea faptul că numeroase materii prime despre care rareori se aude ceva, dar care sunt de importanță decisivă pentru procesele industriale sunt tot mai rare și mai scumpe. Molibdenul ori tantalul, paladiul sau hafniul, germaniul sau niobiul și așa mai departe. Iar în al treilea rând - McCaine luă din nou cartea și o răsfoi până ajunse la un alt grafic; părea că îi știa pe dinafară conținutul, ca un preot Biblia - este vorba în special despre un sistem de interconexiuni. Toți factorii se influențează reciproc. Argumentul dumneavoastră, mister Fontanelli, este un exemplu tipic de gândire lineară. Apare o problemă - ea este combătută fără ca noi să fim conștienți că rezolvarea problemei va ridica în alte domenii noi și probabil mai grave probleme. Dacă este înlăturată penuria de materii prime - ceea ce se poate rezolva ușor în program, luându-se în considerare de exemplu de 5 ori mai multe zăcăminte decât sunt deja cunoscute - în locul ei vor acționa alte dificultăți. Priviți diagrama asta: dacă va scădea consumul de materii prime, factorul limitator va deveni în primul rând poluarea mediului într-o măsură exagerată, care va cauza prăbușirea sistemului cam în aceeași perioadă ca în situația anterioară.
   - Oh!
   John continuă să dea pagină după pagină. Fiecare diagramă arăta mai rău decât cea dinaintea ei. Orice s-ar fi încercat, finalul era același: o catastrofă. Chiar și o eliberare mai diminuată de elemente poluante putea doar să amâne prăbușirea cu două decenii.
   Firește, după producerea catastrofei, concretizată prin reducerea rapidă a populației, ceea ce însemna milioane de morți, indicatorii reveneau la valori rezonabile. Exact cât să se treacă apoi la o perioadă de prosperitate.
   McCaine îi remarcase privirea și păru că îi bănuia gândul ce îl frământa.
   - Uitați de curbele ce urmează colapsului, indiferent cum arată ele. În principiu, nu ar trebui să fie continuate după prăbușire. Ceea ce urmează apoi nu este previzibil. Probabil că acel colaps reprezintă sfârșitul omenirii ca specie.
   - Dar asta pare a fi ceva lipsit de orice speranță, zise John.
   - Asta înseamnă că situația este aproape lipsită de speranță, zise McCaine.
   El răsfoi cartea mai departe.
   - S-ar fi putut face ceva dacă în anul 1970 s-ar fi început să se aplice măsuri decisive. O stare de echilibru. Ar fi trebuit să fie introdus un control strict al producției, poluarea mediului ar fi trebuit redusă drastic și ar fi trebuit economisite la sânge materiile prime. Ce ar fi însemnat asta concret nu rezultă de aici, dar este clar că premisa unei asemenea stări - care oricum reprezintă o existență asigurată pe termen lung, la un nivel foarte înalt al calității vieții - este încheierea dezvoltării economice și a creșterii populației.
   John își aminti de articolul lui Lorenzo. Vărul lui punctase sigur aceeași problemă: dezvoltarea continuă, neîncetată, divinizată aproape de toți.
   - Încheierea dezvoltării, repetă el dus pe gânduri. Și cum s-ar putea realiza asta?
   - Problema este de ce nu s-a realizat mai demult. Dezvoltarea nu se face de la sine. Trebuie să se facă eforturi pentru ea. Costă sudoare și mizerie. Întrebarea este de ce nu se încetează din moment ce ai destul.
   - Și de ce nu se încetează?
   - Pentru că nimeni nu vrea să înceapă. Este ca în cursa înarmărilor - fiecăruia îi este teamă să facă primul pas, de frică să nu ajungă la ananghie. Nu încetează, pentru că ceilalți nu încetează.
   John coborî privirea asupra cărții zdrențuite. Îl durea capul.
   - OK. Și ce legătură au toate astea cu mine? Și cu dumneavoastră.
   - Nu vă este la-ndemână?
   - Nu.
   John ridică palma deschisă și adăugă:
   - În mâna mea nu se află nimic.
   - Alright, răspunse McCaine, se lăsă pe speteaza fotoliului și încrucișă brațele pe piept. Mister Fontanelli, ce știți despre cum se devine bogat?
   - Poftim?
   John îl privi nedumerit.
   - Cum se devine bogat?
   - Da. Cum funcționează asta? Cum de unii devin bogați, și alții nu? Exceptând moștenirile.
   - Nu m-am gândit încă la așa ceva.
   - Ca majoritatea oamenilor. Dar vă este clar că trebuie să existe anumite circumstanțe?
   - Eu cred că întâmplarea înseamnă mult. Nu văd un context anume.
   - Îl veți vedea imediat.
   McCaine se ridică și pentru prima dată păru greoi.
   - Rezemați-vă de spetează. Destindeți-vă. Am să vă explic.

   Se numea Karen și, cu cât flirta mai mult cu ea, lui Marco îi plăcea tot mai mult. Din când în când, își mai arunca privirea prin ușa din sticlă, dar cei doi dinăuntru erau adânciți în discuția lor și se părea că pe mister Fontanelli nu îl amenința niciun pericol. Secretara roșcată părea să nu fie prea ocupată astăzi, în ciuda computerului și a masivei instalații de telefonie de pe biroul ei.
   - Există și astfel de zile, spuse ea. În alte zile parcă se dezlănțuie iadul. Este în funcție de ce se petrece la bursă, știți, nu?
   - La sta nu mă pricep, mărturisi Marco.
   Karen îl convinse să mai bea o cafea și de undeva scoase niște prăjiturele. Își povestiră reciproc întâmplări din viața lor în timp ce gustau dulciurile.
   - V-aș putea arăta Londra, se oferi Karen. Când veți mai reveni.
   Privirea lui Marco se plimbă pe silueta ei.
   - Aș fi cu adevărat interesat, zise el, dar adăugă cu un sincer regret: însă nu știu când voi mai veni la Londra.
   - Oh, cu siguranță că veți veni mai des, spuse Karen O’Neal zâmbind ștrengărește. Șeful meu dorește să colaboreze cu șeful dumneavoastră și el știe să fie foarte convingător...
 
  - Bogăția este în legătură în primul rând cu veniturile și în al doilea rând cu cheltuielile, vorbi pe un ton didactic McCaine, părând o siluetă întunecată pe panorama luminoasă a Londrei. Cheltuiți mai mult decât câștigați, sărăciți, când cheltuiți mai puțin decât câștigați, vă îmbogățiți. În privința cheltuielilor, le puteți limita până la un anumit nivel, dacă doriți să rămâneți un membru normal al societății. Deci, rămâne majorarea veniturilor. Până aici sunteți de acord cu mine?
   John dădu sceptic din cap:
   - Până aici este ceva banal, ca să fiu sincer.
   McCaine păru că nu l-a auzit.
   - Venitul urmează o ierarhie. Pe treapta cea mai de jos a acestei ierarhii se află simplu munca. Dumneavoastră faceți ceva pentru cineva, care vă dă pentru asta bani. Poate fi vorba despre munca în calitate de angajat ori ca meseriaș independent, nu are importanță. Popular i se spune „muncă cinstită”, iar veniturile pe care le obțineți de pe urma ei nu vor depăși niciodată serios cheltuielile. Depinde și de impozite. Statul vă vrea banii și el ar prefera să vă ia tot. Dar, pentru că după asta ați face foamea ori cel puțin veți renunța să mai aduceți copii pe lume, deci noi, cetățeni plătitori de impozite, vă mai lasă cât să supraviețuiți. Nu mai mult. Niciun stat și nicio societate nu este interesată de o populație independentă din punct de vedere financiar. Munca cinstită, deci cea cu care își umplu timpul cei mai mulți oameni, aduce fiecăruia dintre ei atât cât este necesar unui standard de viață general obișnuit, nu mai mult.
   John se gândi la timpurile când lucra la spălătorie, la nopțile când trudea plin de sudoare la calandrai pentru rufe. Câștigul săptămânal îi ajungea exact pentru strictul necesar.
   McCaine continuă:
   - Treapta următoare este munca specializată. Valoarea muncii urmează, ca totul în economie, principiul ofertei și al cererii. Dacă învățați ceea ce învață toți și dacă puteți face ceea ce pot face toți, puteți fi înlocuit și deci șantajat, așa că venitul dumneavoastrăse va situa la cel mai jos posibil nivel. Venitul va crește fie când sunteți dispus să faceți ceva ce nu sunt dispuși să facă toți - ruinându-vă sănătatea, depunând eforturi fizice epuizante, lucrând noaptea ori în zilele de sărbătoare - fie când știți să faceți ceva ce nu știu toți să facă, presupunând că are căutare ce știți să faceți. Eventual, puteți să vă căutați o piață - un profesor angajat la stat va câștiga tot atât de mult, indiferent dacă predă bine ori prost, dar, dacă este bun, el poate negocia un salariu mai bun într-o școală particulară. Pe de altă parte, mai există sindicate, cabinete de avocatură, bresle meșteșugărești, structuri considerate carteluri în industrie, care prin stabilirea prețurilor prin convenții asigură membrilor lor ca plata muncii depuse să nu coboare sub un anume nivel. Totuși, pentru că în acest mod piața muncii este oarecum forțată, ea se răzbună prin limitarea cifrei de afaceri, deoarece o prestație la un preț mai mare nu găsește la fel de mulți clienți ca o prestație la un preț mai mic. Oricum, cu cât este mai specială prestația pe care o oferiți, dacă ea are căutare, venitul dumneavoastră poate să crească enorm. Un avocat poate să câștige 500 de dolari pe oră, iar un cântăreț oarecum celebru poate câștiga 20 de mii de dolari pentru o reprezentație de o oră. Totuși, acest câștig nu crește la infinit - avocatul are cheltuieli cu biroul lui și cu salariul secretarei pe care le scade din câștigul net, iar cântărețul trebuie să negocieze contracte, să călătorească, să își schimbe garderoba, să dea autografe, pe lângă faptul că a fost nevoit ani la rând să apară pentru o bucată de pâine pe vremea când nu era celebru.
   John și-l aminti pe Paul Siegel, care o dată îi fusese cel mai bun prieten. Acesta plecase la Harvard și învățase ceva pentru care era plătit pe oră cu până la o mie de dolari. Își amintea bine de momentul în care Paul îi povestise asta și de totala lui uluială cu privire la prăpastia care se căscase între ei.
   - Acum urmează primul salt. Ca să zicem așa, trecerea de la planul înclinat la principiul pârghiei. Următoarea treaptă în ierarhia venitului este comerțul. Comerț înseamnă să cumperi ieftin ceva și să îl vinzi scump. Într-o exprimare mai puțin banală, înseamnă că negustorul câștigă din diferența dintre ofertă și cerere. Principiul pârghiei constă în aceea că răsplata este în funcție de valoarea mărfii negociate, și nu de efortul depus pentru activitatea de negoț. Dacă vinderi un pepene, asta vă poate aduce 10 cenți, dacă vindeți unei fabrici o instalație pentru desalinizarea apei, afacerea vă poate aduce 10 mii de dolari, dar efortul depus în ambele cazuri poate fi același. Nu este plătită munca dumneavoastră, ci capacitatea dumneavoastră de a descoperi o necesitate și a o satisface. La această treaptă anvergura este relativ mare - prin comerț se poate câștiga puțin sau chiar nimic, dar te și poți îmbogăți enorm. Un librar poate înregistra drept câștig 30 până la 40 la sută din prețul de vânzare al unei cărți, proprietarul unui butic de modă mărește prețul de cumpărare al mărfurilor lui cu două sute până la trei sute de procente. Pentru mijlocirea unei vânzări sunt uzuale comisioanele de 10-15 procente, ceea ce la o mașină de câteva milioane reprezintă o sumă considerabilă de multe ori doar pentru câteva convorbiri telefonice și o după-amiază de negocieri.
   John tăcea. Proprietarii galeriilor la care expuneau Sarah și ceilalți artiști făceau probabil parte din această categorie. Erau mijlocitori între cei care produceau artă și cei care voiau să o cumpere, și din asta încasau bani de la ambele părți. Așa că nu era nicio mirare că proprietarii galeriilor veneau întotdeauna în mașini mari, iar artiștii veneau cu metroul.
   - Saltul următor constă în faptul că dumneavoastră veți deveni mai complex. Nu mai lucrați, ci îi conduceți pe alții să lucreze pentru dumneavoastră. Într-un cuvânt sunteți întreprinzător. Pentru că cineva face ce îi spuneți dumneavoastră să facă, acel cineva primește bani. Dumneavoastră vă străduiți să îi cumpărați această muncă avantajos, căci acum sunteți de cealaltă parte a mecanismului pieței: tot ce trebuie să dați angajaților dumneavoastră din ceea ce vă aduce întreprinderea drept câștig vă micșorează propriul câștig. A înființa o întreprindere comportă multe riscuri și la început este deosebit de dificil, dar propria multilateralitate este în acest fel exploatată favorabil. Puteți conduce oameni care la rândul lor conduc oameni și așa mai departe. Și, dacă vă descurcați bine pe piața dumneavoastră, salariul pe care i-l plătiți unui angajat este cea mai bună investiție posibilă: din punctul de vedere al gospodăririi compartimentului personal se pleacă de la ideea că un angajat își merită retribuția când aduce întreprinderii cel puțin de 1,3 ori mai mult. Cu alte cuvinte, o rentabilitate de 30 de procente! Asta nu se poate obține pe termen lung cu nicio altă investiție. Marile concerne sunt un exemplu în privința a cât de departe se poate merge cu acest principiu și în mod corespunzător șefii acestor concerne câștigă poate 10 milioane de dolari pe an, adică mai mult de trei mii de dolari pe oră.
   Gândul îl duse pe John la Murali. Murali nu preparase o pizza în viața lui, cu atât mai puțin să distribuie vreuna, dar se pricepea să angajeze bucătari de pizza și distribuitori ieftini, stătea în magazin de dimineața până târziu mormăind, boscorodind, făcând gălăgie și punându-i pe toți la treabă. Mii de oameni din sudul Manhattanului primeau astfel rapid pizza și din asta trăia Murali, fără ca John să fi bănuit cât câștiga.
   - Sper că ați reținut ce rol joacă banii deja existenți în această categorisire. Este cu atât mai ușor să ajungi la o categorie superioară de câștig, cu cât ai mai mulți bani deja. Dacă sunteți lipsit de mijloace, vă este aproape imposibil să vă bucurați de instruirea ce v-ar permite măcar să ieșiți din categoria cea mai de jos. Dacă dispuneți deja de avere, este considerabil mai ușor să faceți comerț ori să înființați o întreprindere, chiar dacă o faceți prin credite. Cu cât aveți mai mulți bani, cu atât vă va fi mai ușor să câștigați bani.
   - Dar asta nu este drept, interveni John fără să se mai gândească.
   - Natura nu este dreaptă, îi răspunse McCaine. Lumea nu este dreaptă. Dreptatea ar însemna echilibru, dar viața este o stare dezechilibrată, o împletitură de dezechilibre care se amplifică reciproc - de aici nedreptatea fundamentală ce acționează în această ierarhie a veniturilor.
   McCaine ridică degetul arătător - un Mephisto întunecat în dreptul mării de clădiri a orașului - apoi continuă:
   - Și în sfârșit ajungem la categoria cea mai de sus a câștigului, la multilateralizarea optimă, la efectul ultimativ al principiului pârghiei. Este treapta în care banii dumneavoastră fac mai departe bani. Vorbim despre piața capitalului, despre domeniul finanțelor pure. A poseda o întreprindere este lucrativ, dar devine tot mai dificil de mânuit pe măsură ce ea crește, de parcă ar exista forțe care se opun dezvoltării nelimitate. Lucru care nu se întâmplă cu banii. Dacă lăsați să se scurgă pe canalele finanțelor mondiale un milion, o sută de milioane ori o sută de miliarde, osteneala este aceeași. Dumneavoastră, mister Fontanelli, vă aflați pe această treaptă supremă. De fapt, nici nu trebuie să mai munciți, deoarece banii lucrează pentru dumneavoastră și în fiecare an vă aduc mai mulți bani decât posedă cel mai bogat om după dumneavoastră. Resimțiți ceva? Vă stresează? Nici urmă. Și va merge în continuare așa. Din acest punct nu mai există o limită superioară.
   McCaine încheie cu un gest impetuos, care aproape că îl înspăimântă pe John, își părăsi locul de la geam și începu să se plimbe în sus și-n jos prin încăpere.
   - Banii, strigă el, reprezintă forța supremă pe această planetă. Dacă aveți bani, aveți orice altceva. Aveți un nume. Vă bucurați de respect. Vi se acordă considerație. Sunteți iubit! Da, știu, se spune Money Can’t Bye Me Love, dar este cazul identic celorlalte înțelepciuni din gura poporului: o tâmpenie absolută. Desigur că puteți obține pentru dumneavoastră o femeie fără a avea ceva ori fără a fi cineva, dar pentru asta trebuie să fiți cel puțin atrăgător și atent. Trebuie să trageți tare. Și puteți fi cât de atractiv și fermecător vreți - dacă nu sunteți bogat, anumite femei vă vor rămâne intangibile. Dați-mi un singur exemplu de fotomodel căsătorit cu un tâmplar ori cu un vânzător dintr-un chioșc. Nu veți găsi așa ceva. Credeți că Onassis s-a putut căsători cu Jackie Kennedy pentru că arăta răpitor? Bullshit. A dat-o pe spate pentru că era unul dintre cei mai bogați bărbați din lume, simplu. Banul te face sexy.
   - Hm... mormăi John și se gândi la Constantina.
   Și la nemțoaica ziarista care se pretindea studentă la istorie, Ursula și mai nu știu cum. Față de aceasta banii lui numai sexy nu îl făcuseră să pară.
   - Dacă sunteți bogat, nu este nevoie să fiți frumos. Nu trebuie să fiți nici măcar inteligent ori talentat, pentru că puteți cumpăra inteligența și talentul. Este mai bine să fiți bogat decât să fiți artist, deoarece cu bani puteți cumpăra artă... ah, dar puteți cumpăra chiar artiști!
   McCaine făcu o pauză și îl privi pe John respirând puternic.
   - Nu este nevoie nici măcar să fiți un negustor bun dacă dispuneți de mulți bani; pentru că îi puteți elimina de pe piață pe concurenți. Nu trebuie să fiți niciun bun întreprinzător, deoarece nu trebuie să întemeiați o întreprindere cu greu, să o construiți ani de zile muncind din greu, în schimburi de noapte, cu sâmbete lucrătoare și cu săptămâni de panică din cauză că nu vin cecurile. Dumneavoastră o puteți cumpăra de-a gata! Înțelegeți despre ce vorbesc? Înțelegeți ce înseamnă banii în realitate, ce sunt ei? Banii, mister Fontanelli, înseamnă putere.
   John băgă de seamă că rămăsese cu gura căscată și o închise.
   McCaine se apropie încet de el, cu palmele pe piept, într-un gest implorator.
   - Dumneavoastră vă aflați într-o situație fără seamăn, mister Fontanelli. Puteți deveni cel mai puternic om din lume. Banii dumneavoastră, miile de miliarde de dolari sunt mai eficiente decât toate rachetele nucleare, pentru că banul este licoarea vieții, sângele ei, cel mai important element al ei. Dacă stăpâniți banii, aveți lumea la picioare.
   Arătă către cartea deschisă încă la pagina cu diagrama ce înfățișa trecerea la o lume durabilă și adăugă:
   - Aceasta nu va veni niciodată de la sine. O știu eu, o știți dumneavoastră, o știe oricine. Au dovedit-o cu vârf și-ndesat ultimii douăzeci de ani. Singura șansă care mai există - și motivul pentru care lucrurile s-au petrecut așa cum s-au petrecut - este să vină cineva cu puterea de a spune că asta este calea ce trebuie urmată. Dumneavoastră, mister Fontanelli. Dumneavoastră puteți decide asta. Pentru că o puteți impune.

19.

      - Acesta este planul dumneavoastră?
   - Da.
   - Să îl impun?
   - Nu există altă posibilitate, zise McCaine.
   Privirea lui părea să fie în stare să găurească mobilierul.
   - Nu este ceva drăguț, accept. Dar nici ceea ce se va întâmpla dacă nu o faceți nu va fi drăguț.
   - Să îl impun? O pot face eu?
   John ridică brațele.
   - OK, un bilion de dolari înseamnă o grămadă de bani, dar ajung?
   McCaine dădu doar din cap afirmativ.
   - Am citit despre bănci care au în bilanțuri sume de patru sute, cinci sute de miliarde de dolari, continuă John. Cum ar fi Citybank? Și băncile japoneze ale căror denumiri nu le rețin. Există asigurări care au rezerve de sute de miliarde...
   - Da, dar bilionul dumneavoastră, mister Fontanelli, nu este doar unic, mai are și avantajul decisiv de a vă aparține dumneavoastră!
   McCaine își reluă turele prin încăpere. John începu să înțeleagă de ce covorul era atât de uzat.
   - Băncile, asigurările și fondurile de investiții - și credeți-mă că știu ce spun - sunt sclavii piețelor. Servitori ai bogăției. Miliardele care circulă prin ele le sunt doar încredințate și, dacă nu mai produc, sunt retrase. Faptul acesta nu le limitează doar câmpul de acțiune, ci le anulează complet puterea. Ce pot decide ele? Dacă vor cumpăra acțiunile acestea ori pe celelalte. Decizia depinde de acele acțiuni de la care se așteaptă câștig mai mare. Eu administrez prin firma mea cinci milioane de lire sterline. Ce credeți că se întâmplă dacă decid ca de acești bani să cumpăr pământ în Amazonia, pentru a salva pădurea tropicală? Într-o clipă, depunătorii își vor retrage banii, iar eu voi ajunge fie în pușcărie, lie la casa de nebuni. În plus, asta ar fi o investiție binecuvântată pentru copiii și copiii copiilor investitorilor, dar ea nu aduce bani, nu este rentabilă. Înțelegeți la ce mă refer? Sesizați diferența? Băncile posedă bani, dar nu pot dispune liber de ei. Așadar, ele sunt doar organe executive, prestatoare de servicii, bazinul de colectare a intențiilor de investiții ale depunătorilor, altceva nimic. Nu confundați posesia cu proprietatea. Cea care decide este proprietatea.
   Trecu în spatele biroului, ridică mapa de scris și scoase de sub ea un bilețel care era evident că așteptase mult spre a fi folosit.
   - În ce privește cea de-a doua întrebare a dumneavoastră - cât reprezintă un bilion de dolari - eu am notat câteva cifre spre comparație. În treacăt fie spus, asemenea cifre sunt greu de obținut, de cele mai multe ori nu sunt actualizate. Acestea sunt din 1993, dintr-o statistică a Financial Times. Conform acesteia comerțul mondial în 1993 a avut valoarea de 4,5 bilioane de dolari, din care un bilion de dolari îl reprezintă serviciile. Dacă se includ veniturile externe și transferul internațional de bani, se ajunge la o cerință de devize de 5,8 bilioane dolari. Valoarea totală a capitalului firmelor înregistrate la bursă din Statele Unite ale Americii se ridică la 3,3, iar din Japonia la 2,3 bilioane dolari, iar din întreaga lume la 8,8 bilioane dolari.
   McCaine ridică privirea de pe bilet și spuse:
   - Bilionul dumneavoastră, mister Fontanelli, reprezintă mulți bani. Insuficienți pentru a cumpăra lumea, dar suficienți pentru a decide încotro să o îndreptați.
   John se frecă pe frunte. Totul era atât de mult, atât de greu, atât de impresionant!
   - Dar cum va decurge asta în mod concret? întrebă în cele din urmă.
   Vocea îi răsuna în urechi slabă, aproape plângăreață, și se supără.
   - Mă duc și spun: Faceți în viitor asta și asta, altfel... Altfel ce? Și cui îi spun asta?
   - Nu, nu așa funcționează, zâmbi McCaine punând în buzunar bilețelul. Puterea nu înseamnă șantaj. Nu, ceea ce trebuie să faceți este să cumpărați firme. Aici este în profitul dumneavoastră ceva despre care nu am amintit, și anume că nu este nevoie să posedați complet o firmă, pentru a o putea controla. Este suficient un procent de 51 la sută. Uneori, ajunge și mai puțin. Și, dacă dumneavoastră controlați o firmă, cu banii acesteia puteți cumpăra alte firme - în acest mod potențați influența averii dumneavoastră. La asta se adaugă faptul că factorii productivi decisivi astăzi - inteligența, knowhow-ul, angajamentul personal - sunt valorificați complet greșit în economia întreprinderii, pentru că încă sunt orientați după relațiile capitalismului timpuriu. După valoarea inventarului, a mașinilor și așa mai departe. Dar imaginați-vă că dați de o firmă mică, tânără, ai cărei întemeietori au o idee fantastică, și mai au nevoie doar de ceva bani pentru câteva computere, iar cu 50 de mii ori o sută de mii de dolari și cu un credit de câteva milioane - pe care îl veți primi înapoi din dobânzi - preluați controlul asupra firmei care peste 5 ani va valora miliarde.
   Își împreună mâinile și continuă:
   - Bineînțeles că nu obțineți nimic dacă investiți în acest fel în videoteci ori în lanțuri de snack-baruri. Trebuie să pătrundeți în domenii strategice decisive. Alimente, finanțe, tehnologia informațică, inedia, materii prime, alimentarea cu energie... Dacă Shell ori BP vor ceva, nu credeți că vor obține ce vor? Există oameni ferm convinși că marile concerne petroliere au fost forța motrice a cel puțin jumătate dintre toate războaiele regionale din acest secol. Indiferent dacă este ori nu este adevărat, asta arată forța pe care ele o reprezintă.
   John strânse din buze. De unde aceste dureri de cap? Și îi era și sete.
   - Eu nu-mi pot imagina că posesia de firme înseamnă cu adevărat că ai influență asupra a ceva, zise el. Mă refer la influență în sensul avut de un președinte. Adică de a putea în mod real să decizi ceva.
   McCaine își încrucișă brațele pe piept și, cu mâna dreaptă, își frecă buzele gânditor.
   - Știu la ce vă referiți, zise acesta.
   Cugetă câteva clipe, apoi clătină din cap:
   - Probabil că merg prea departe cu presupunerile. Vă năucesc dintr-odată cu tot ce mi-a trecut mie prin minte în decenii de cugetări... Dar există un exemplu istoric.
   El se apropie din nou de John și se așeză în fotoliul aflat în fața acestuia. Apoi întrebă:
   - Ați auzit vreodată de numele Fugger?
   - Nu.
   - Asta bănuiam și eu. De fapt, acest nume ar trebui să îi fie cunoscut oricui la fel ca Napoleon ori Gingis Han, dar dintr-un motiv oarecare știința istoriei pare a fi oarbă în ce privește domeniul financiar. Fugger este numele unei familii de negustori stabiliți în Augsburg, un oraș care acum se află în sudul Germaniei și care până astăzi poartă amprenta respectivei familii. Aceștia au început ca țesători, dar în vremurile lor cele mai bune au stăpânit literalmente lumea - influența lor se întindea de la coasta de vest a Americii de Sud peste Europa până la insulele cu mirodenii ale Molucelor. Fără telegrafie, sateliți și computere controlau zona aceasta cu o eficiență la care multe mari întreprinderi pot astăzi doar să viseze, și practic dominau toate domeniile economiei de-atunci. Ei erau cei mai mari latifundiari, cei mai importanți bancheri, cea mai mare casă de comerț existentă până atunci, cea mai mare firmă de minerit, cel mai mare patron al meșteșugarilor, cel mai important producător de arme - pur și simplu stăpâneau tot, și temporar au dispus de zece procente din avuția națională a imperiului. Un concern cu puterea Fugger-ilor nu este de conceput în zilele noastre, el ar trebui să cuprindă aproximativ 60 dintre cele mai mari întreprinderi din lume. Uriașele concerne multinaționale actuale, cum ar fi General Motors, Mitsubishi ori IBM sunt pitici în comparație cu Fugger.
   McCaine clătină din cap, miji ochii și trase în piept mult, mult aer, parcă necesar pentru ceea ce avea de spus:
   - Numele omului la care mă gândesc este Jakob Fugger, bărbatul care a condus afacerile familiei în acea perioadă de strălucire și căruia i se spunea Jakob Bogatul. Pentru că el chiar era bogat. Bogat și puternic. A fost în mod cert cel mai puternic bărbat care a existat vreodată pe această planetă. Niciodată înainte de el și niciodată după el, un singur om nu a fost atât de influent și nu a dispus de atâta putere. Jakob Fugger decidea când să se poarte războaie și când să se încheie pace. Înlătura principi dacă aceștia stăteau în calea afacerilor lui. Prin puterea mijloacelor sale financiare hotăra cine să fie împărat al Sfântului imperiu romano-german și el era cel care plătea armata acestui împărat. Când pe vremea lui a apărut reforma în Europa, o perioadă a ezitat în alegerea celui pe care să îl sprijine, și doar pentru că făcea afaceri bune cu Sfântul Scaun a decis în cele din urmă să fie de partea Romei, iar țăranii răsculați au fost măcelăriți în lupte sângeroase. Dacă s-ar fi situat de partea Reformei, eu sunt convins că ar fi marcat sfârșitul Bisericii Catolice așa cum o cunoaștem noi.
   McCaine își împreună degetele. Ochii lui luară o strălucire sticloasă, de parcă ar fi privit direct în alte trecute timpuri.
   - Familia Fugger - și asta îi face pe membrii ei atât de interesanți - a fost contemporană cu familia Medici. În timp ce Medici trăiau la Florența și promovau artele frumoase, cei din familia Fugger trăiau la Augsburg și făceau munți de bani. Ei erau astfel contemporani cu strămoșul dumneavoastră. Jakob Fugger Bogatul era cu douăzeci de ani mai în vârstă decât Giacomo Fontanelli, care ca negustor desigur
că sesizase supremația Fugger-ilor pe toate piețele. Fontanelli știa unde se afla adevărata putere în vremea lui, cine trăgea sforile în culisele politicii. Fără îndoială că știa toate acestea. Pe atunci știau toți asta.
   McCaine tăcu o clipă, își opri privirea asupra lui John și îl măsură de parcă brusc descoperise ceva deosebit de interesant în chipul acestuia, apoi continuă:
   - Nu v-ați întrebat niciodată ce l-a făcut pe acesta să creadă că acela care trebuia să schimbe cursul omenirii trebuia să dispună tocmai de bani?
   „Da, asta e o întrebare bună”, gândi John. Una pe care el totuși nu și-o pusese încă.
   - În viziunea lui, Fontanelli nu a văzut un predicator ambulant, care colinda lumea desculț și-i mobiliza pe oameni cu puterea cuvintelor sale, concluzionă McCaine. El a văzut pe cineva care poseda bani, inimaginabil de mulți bani. Nu uitați că el era negustor. Dobânda și dobânda la dobândă erau pâinea lui de zi cu zi. El era în stare a socoti cât de mare va fi moștenirea lăsată peste 500 de ani. Cât de imensă va fi. Și această sumă inimaginabilă a vrut să i-o dea moștenitorului împreună cu profeția - de ce? Pentru că el știa că banul înseamnă putere. Și pentru că el știa că cineva va trebui să ia o decizie dură.
   Înainte ca John să fi apucat să spună ceva, McCaine sări în picioare, se opri foarte aproape de el și îi puse degetul în piept.
   - Dumneavoastră sunteți primul om după 500 de ani care poate să continue din locul în care s-a oprit Jakob Fugger. Puteți deveni la fel de puternic cum era acesta în vremea lui. Și numai dacă sunteți atât de puternic puteți face ceva legat de îndeplinirea profeției. Bilionul dumneavoastră, mister Fontanelli, este în clipa de față doar o grămadă de bani împrăștiată fără sens. Dar transformați această grămadă în influență economică și veți putea schimba rânduielile lumii!
   John coborî privirea spre degetul care i se sprijinea cu putere în piept. Îl apucă și îl înlătură ca pe țeava unui pistol, apoi își șterse pe pantaloni propriile degete, pentru că degetul fusese rece și umed.
   - Și în mod concret dumneavoastră ce vă imaginați? Că trebuie să cumpăr IBM? Sau Boeing? Și, după ce le-aș avea, ce voi face cu ele?
   McCaine se întoarse gânditor spre dulapurile cu cărți.
   - Adevărul, mister Fontanelli, spuse el, este că singur nu puteți face asta. Dumneavoastră puteți cumpăra un iaht, dar nu puteți cumpăra nicio întreprindere, și cu atât mai puțin nu o puteți conduce. Asta nu este o critică la adresa persoanei dumneavoastră ori a capacităților dumneavoastră. Dar dumneavoastră nu ați învățat ce trebuie învățat și nu aveți experiența unui sfert de secol în domeniul financiar. Tot ce veți obține dacă veți încerca să o luați de unul singur pe calea pe care tocmai v-am schițat-o va fi să eșuați.
   Deschise dulapul prin cu clasoare.
   - Aici sunt bilanțurile actuale ale celor mai importante întreprinderi ale lumii. Le puteți citi? Puteți descoperi care dintre ele prezintă importanță și care sunt pe ducă? Veți înțelege despre ce este vorba dacă asistați la o ședință a unui consiliu de administrație ori a unui consiliu de conducere al unei bănci centrale? Puteți negocia competent cu Fondul Monetar Internațional? Eu nu m-am pregătit timp de 25 de ani doar ca să vă spun în ce direcție se află soluția. Am făcut-o pentru a merge alături de dumneavoastră. Pentru a face toată munca de detaliu. Ceea ce trebuie să faceți dumneavoastră este să luați marile decizii. Dacă apelați la mine, las totul, îmi vând firma, mă rup complet de tot fără a șovăi. Dacă apelați la mine, mă voi angaja sută la sută. Tot ce trebuie să faceți dumneavoastră este să hotărâți că vreți asta.
   John începuse să își maseze involuntar obrajii. Când deveni conștient de asta, încetă și își puse din nou mâinile pe genunchi.
   Încă îi era sete și încă îl mai durea capul.
   - Dar nu acum, imediat, nu?
   - Când mă veți chema, vă voi sta la dispoziție. Și ar trebui să mă chemați abia după ce veți fi sigur.
   - Acum totul a însemnat ceva cam mult pentru o după-amiază. Trebuie să mă gândesc la toate acestea.
   McCaine dădu din cap.
   - Da, bineînțeles. Voi chema o mașină, care vă va duce la aeroport.
   El se uită la ceas și adăugă:
   - Veți putea pleca cu primul zbor spre Roma. Vă rog să nu considerați o lipsă de politețe faptul că nu am să vă conduc la Heathrow, eu v-am spus ce aveam să vă spun și nu vreau să vă simțiți presat în privința hotărârii pe care o veți lua. Vă rog să mă înțelegeți astfel. Ca pe un gen de retragere decentă.
   - Da, înțeleg.
   Îi convenea, îi convenea chiar foarte mult. Încă o lecție de istorie și îi va exploda capul. Dacă acest McCaine muncea așa cum vorbea - fără pauze, fără a ține cont de necesitățile fiziologice, având în spate un bilion de dolari, va supune probabil economia mondială.
   - Trebuie să cuget în liniște despre asta. După care să dorm.
   Abia la aeroport va mânca ceva împreună cu Marco.
   - O zi în plus ori în minus nu contează.
   - Poate că ar fi bine ca acum, când vă cunosc numele, să îmi dați și numărul dumneavoastră de telefon.
   - Aș fi făcut-o oricum.
   McCaine se duse la birou, de unde luă o carte de vizită plastifiată.
   Pe ea era scris Malcolm McCaine și un număr de telefon, altceva nimic.
   - Încă o vorbă, zise McCaine în timp ce își strângeau mâna la plecare. Vă rog să nu așteptați prea mult. Chiar dacă o zi în plus ori în minus nu contează, pierdem totuși timp. Eu mă gândesc la umanitate și doresc ca ea să aibă un viitor, dar cred în același timp că planul lui Giacomo Fontanelli este ultima șansă pe care o mai avem.

     În timp ce avionul decola, John ținea ochii închiși și se simțea atât de bine așa, încât nu îi deschise nici când se aflau deja la înălțime.
   Nu dormea și nici nu se gândea. Mai curând se părea că discursul viguros al lui McCaine trezea în el ecouri multiple, iar el urmărea cum acestea răsunau în interiorul lui și cum în cele din urmă se pierdeau.
   Când sosi mâncarea, redeschise ochii și imediat Marco se aplecă spre el de parcă atât ar fi așteptat:
   - Signor Fontanelli, pot să vă întreb ceva?
   John confirmă obosit:
   - Sigur.
   - Negocierile au avut succes?
   John se gândi rapid. Ce să îi spună lui Marco? Ce era de povestit?
   - Încă nu sunt sigur.
   - Ar fi posibil să venim mai des la Londra?
   - Hm...
   John își puse și el aceeași întrebare în sinea lui și răspunse:
   - Da, s-ar putea.
   Pe chipul lui Marco se ivi un zâmbet larg:
   - Mie mi-ar conveni. Îmi place Londra.
   John ridică mirat privirea.
   - De unde știi asta? Practic, nu ai văzut nimic din ea.
   Marco zâmbi.
   - A fost totuși destul ca să știu ce îmi place.
   - Tu ce-ai face cu banii, dacă ai fi în locul meu?

20.

      Eduardo ridică o pietricică plată și o aruncă spre mare, în așa fel încât aceasta țopăi de două ori pe suprafața apei înainte de a se duce la fund. Ca un răspuns spuma unui val îi linse pantofii.
   - Nu am idee, răspunse tânărul avocat. În orice caz nu mi-aș pune mintea cu profețiile unui negustor superstițios din Evul Mediu. Mă refer la faptul că există o mulțime de proiecte utile care ar putea fi sprijinite. Ajutarea în plan economic a unora dintre cele mai sărace țări în curs de dezvoltare. Chestii de genul ăsta. Irosește-ți miliarde pentru așa ceva, oricum nu poți cheltui atâția bani în viața ta. Dacă îți păstrezi o sută de milioane ori cam așa ceva, vor ajunge pentru a trăi bine.
   Și, aruncându-i o privire batjocoritoare, adăugă:
   - Mai cu seamă că și așa ai o tendință mult prea accentuată spre cumpătare, dacă vrei să știi părerea mea.
   - Ce ați face cu banii, dacă ați fi în locul meu?
   Gregorio Vacchi clătină cu seriozitate din cap. Mâna i se odihnea pe coperta unei cărți cu conținut juridic, pe care tocmai o citea când intrase John. Acum degetele lui începură să bată darabana într-un ritm neliniștit.
   - M-am întrebat și eu mereu asta, mărturisi el și se încruntă. Ce s-ar putea face cu o mie de miliarde de dolari pentru a împlini profeția? Organizarea unui program educațiv pe plan mondial - m-am gândit o dată - pentru a atrage tuturor oamenilor atenția asupra problemelor planetei. Dar, pe de altă parte, în țările industrializate beneficiem de destulă educație pentru a cunoaște toate aceste interdependențe și nu se schimbă nimic; deci, niciun asemenea program nu ar schimba nimic. Ori s-ar putea cumpăra licențe de tehnologii nepoluante, spre a fi exportate în țările în curs de dezvoltare, pentru a evita ca acolo să se repete toate greșelile începutului prin care am trecut noi? Să-i determinăm pe chinezi să construiască automobile cu catalizatori, de exemplu? Dar, în cele din urmă, mi-am spus că astea sunt doar picături pe o piatră fierbinte, nu soluții hotărâtoare.
   După ce clătină mâhnit din cap, adăugă:
   - Trebuie să recunosc că nu știu. Nu vă pot da un sfat.
   - Ce-ați face cu banii, dacă ați fi în locul meu?
   Alberto Vacchi băgă mâna în buzunarul șorțului de grădinar și scoase o foarfecă, apoi reteză un lăstar uscat dintr-un mănunchi de trandafiri.
   - Mă bucur că nu sunt în locul dumneavoastră. Sincer. Atât de mulți bani, și în plus profeția asta... înțeleg că vă stă pe suflet. Și mie mi s-ar întâmpla la fel. Cred că nu aș putea să dorm liniștit nicio noapte. Desigur că cu atâția bani poți exercita multă putere, dar problema este cum poți acționa pentru a orienta lucrurile spre bine. Și, ca să fiu cinstit, eu nu pot să înțeleg ce se petrece cu actuala economie mondială. Ce, cui aparține, cine, unde și ce contribuții are...
   El se opri și începu să lege o ramură într-o altă direcție, apoi zise:
   - Ce spun eu, economia mondială actuală? Nu am priceput-o niciodată cu adevărat. Ceva din mintea mea nu vede ce legătură are asta cu fericirea vieții mele. Nicio speranță să înțeleg!
   - Ce ați face cu banii, dacă ați fi în locul meu?
   Cristoforo Vacchi stătea pe bancă, sprijinindu-și mâinile pe mânerul din argint al unui baston, și ținea ochii închiși.
   - Auzi, John? Zumzăitul albinelor? Din acest loc se aude ca un cor, un cor foarte îndepărtat, cu mii de voci.
   Tăcu un timp, trase cu urechea, apoi deschise pleoapele și îl măsură pe John cu o privire apoasă.
   - M-am gândit mult la problema asta pe când eram mai tânăr. Și am ajuns în cele din urmă la concluzia că nu cade în sarcina noastră să discutăm despre ea. Și știi de ce? Pentru că sarcina noastră a fost să păstrăm averea. Nu am fi putut face asta dacă nu am fi fost o familie de păzitori, de protectori, dacă de-a lungul generațiilor nu ne-am fi dezvoltat o tendință absurdă de respingere a schimbărilor de orice fel. Cel care îndeplinește profeția trebuie să fie însă un om al schimbărilor, ceea ce în mentalitatea familiei noastre este la fel de îndepărtat ca distanța dintre Polul Sud și Polul Nord.
   Pe chipul bătrânului apăru un zâmbet ca o expresie a unei certitudini divine:
   - Dar eu sunt sigur că tu vei fi cel care trebuie, John. Tot ce a văzut Giacomo Fontanelli în viziunea lui a devenit realitate - deci, și acest lucru se va adeveri.
   Seara erau din nou cu toții pe terasă, ca în primele zile când John sosise în Italia, și masa se îndoia sub povara castroanelor și a oalelor din care izvora aroma de carne, usturoi și ulei de măsline bun.
   Alberto turna vinul roșu, greu în pahare pântecoase și vru să știe ce făcea John în îndepărtatul Porteceto.
   - Mai nou, am fost la Londra, zise John în timp ce mesteca.
   - Înțeleg, pentru întregirea garderobei! spuse Alberto.
   Gregorio îl completă ironic:
   - Există și în Italia croitori minunați, cunoscuți în întreaga lume, dacă îmi pot permite să spun ceva pe tema aceasta.
   - Am avut o discuție cu proprietarul unei firme de investiții, continuă John.
   - Pot să iau niște sos? rugă padrone arătând spre cana maronie aflată în celălalt capăt al mesei.
   Eduardo i-o dădu, și el întrebă:
   - S-ar zice că are destui bani, nu?
   - Numele lui este Malcolm McCaine.
   Poc! - se auzi cana cu sos lovindu-se de masă.
   Bum! - pocni sticla de vin lăsată brusc jos.
   O clipă se făcu liniște de parcă întreaga lume își ținuse respirația.
   După care izbucniră toți deodată.
   - Șarlatanul ăsta! Doar nu ați crezut o vorbă din ce v-a spus, nu? Vă avertizez: să nu dați crezare acestui om...
   - Știam că într-o zi o să reapară! De la început am spus: cu acest om noi nu...
   - John, pentru Dumnezeu, cum ați făcut asta? Ce s-a întâmplat că tocmai cu un asemenea...?

.................................................