„Frumusețea nu e ce vede ochiul. Frumusețea e ceea ce simte sufletul.”
                    Emilia Plugaru

Aripi, Aprilynne Pike

 ..............................................................

2-5

            - N-o să spui nimănui? Niciodată?

   - Niciodată.
   - Juri?
   El dădu solemn din cap.
   - Am nevoie să te aud spunând-o, David.
   - Jur.
   - Nu există dată de expirare pentru promisiunea asta. Dacă îți spun, iar accentul pus pe cuvântul dacă era de neconfundat, nu ai vie să spui nimănui. Niciodată. Nici peste 10 ani, nici peste 20, nici peste 50...
   - Laurel, oprește-te! O iei razna. Promit să nu spun nimănui niciodată. Decât dacă mă lași tu.

   Ea se uită la el.

   - Nu este o bucată de floare, David. Este o bucată din mine.

   David o privi mult timp.

   - Cum adică este o bucată din tine?

   Ajunsese în punctul în care nu mai era cale de întoarcere.

   - Mi-a ieșit un nodul pe spate. De asta m-am comportat așa ciudat. Am crezut că am cancer sau vreo tumoare, sau altceva. Dar azi-dimineață... mi-a înflorit pe spate o chestie ca o floare. Îmi crește o floare din șira spinării. 

   Rămase cu mâinile încrucișate la piept, provocându-l să admită că vorbește serios.

   David se holba la ea cu gura întredeschisă. Se ridică, își puse mâinile în șold și strânse din buze. Se întoarse, se îndreptă spre pat și se așeză cu coatele pe genunchi.

   - Te întreb asta o dată pentru că trebuie - dar n-o să te mai întreb niciodată, pentru că o să cred ce-mi răspunzi, OK?

   Ea dădu din cap.

   - Tu glumești sau chiar crezi cu adevărat ceea ce tocmai mi-ai spus?

   Sări în picioare și se îndreptă spre ușă. Fusese o greșeală să vină la el. O greșeală imensă. Dar, înainte să apuce să răsucească mânerul, David se puse în fața ei, blocându-i calea.

   - Așteaptă. Am spus că te întreb doar o dată. Și am vorbit serios. Dacă îmi juri că nu este o glumă, atunci te cred.

   Îi întâlni privirea și i-o studie precaută. Ceea ce văzu în ochii lui o surprinse. Și nu era neîncredere; era nesiguranță. Pur și simplu, nu voia să fie victima unei glume proaste. Voia să-i demonstreze că nu i-ar face asta - nu lui.

   - Îți arăt, spuse ea, însă păru mai degrabă a întrebare.

   - OK.

   Și vocea lui fu nesigură.

   Se întoarse cu spatele și bâjbâi după nodul eșrafei. Când eliberă petalele imense, își ridică partea din spate a bluzei sus ca să se poată ridică încet în poziția lor naturală.

   David icni cu ochii mari și gura căscată.

   - Dar cum - nu se poate - sunt - ce naiba?

   Laurel se uită la el cu buzele strânse.

   - Mda.

   - Pot să... pot să mă uit mai de aproape?

   Laurel dădu din cap și David păși ezitant înainte.

   - Nu mușc, spuse ea, însă tonul ei fu lipsit de umor.

   - Știu, doar că...

   Se înroși la față.

   - Nu contează.

   Se apropie de spatele ei și atinse cu degetele suprafețele netede și lungi.

   - Te deranjează?

   Laurel clătină din cap.

   David apăsă foarte delicat în jurul bazei, acolo unde pielea se transforma în frunze mici și verzi.

   - Nu e nici măcar o cută. Sunt prinse direct în piele. E cel mai de necrezut lucru pe care l-am văzut în viața mea.

   Laurel privi în jos, nefiind sigură ce să spună.

   - Pot să înțeleg de ce te-ai purtat puțin ciudat săptămâna asta.

   - Nici n-ai idee, spuse Laurel, așezându-se înapoi pe pat și întorcându-se cu spatele la fereastră, ca soarele să-i strălucească pe petale.

   David se uită la ea cu ochii plini de întrebări. Dar nu spuse nimic. Se așeză în fața ei, uitându-se când la ea, când la vârfurile petalelor care i se iveau de peste umeri, și apoi, iar la ea.

   - Tu...? dar se opri.

   După 1 minut, se ridică și începu să se miște de colo-colo prin cameră.

   - Oare...?

   Se opri iar din vorbit și continuă să se plimbe fără astâmpăr.

   Laurel își frecă tâmplele.

   - Nu te mai foi atât, te rog, mă scoate din minți.

   David se prăbuși intantaneu în scaunul lui.

   - Iartă-mă.

   O studie din nou.

   - Știi că chestia asta este imposibilă, nu?

   - Crede-mă, sunt conștientă.

   - Eu doar... știu, să vezi înseamnă să crezi, însă am senzația că, dacă clipesc de câteva ori, mă trezesc... sau că viziunea va dispărea brusc sau ceva de genul ăsta.

   - E în regulă, spuse Laurel cu privirea fixată pe mânile așezate în poală. Și eu încă aștept să mă trezesc.

   Întinse mâna peste umăr, apucă o petală lungă și o studie timp de câteva secunde înainte să-i dea drumul. Apoi aceasta reveni la poziția inițială, plutind pe lângă umărul ei.

   - Nu le prinzi la loc? întrebă David.

   - Le simt mai bine libere.

   - Le simți mai bine? Tu le simți?

   Laurel dădu din cap.

   El se uită la bucățica rămasă din cea pe care o tăiase.

   - Te-a durut?

   - M-a înțepat destul de tare.

   - Poți să... le miști?

   - Nu cred. De ce?

   - Păi, dacă le simți, atunci ar putea să facă parte din tine ceva mai mult decât ca niște simple... excrescențe. Poate că nu sunt chiar petale de flori, poate sunt mai degrabă niște aripi.

   Râse.

   - Sună foarte ciudat, nu?

   Laurel chicoti.

   - Mai ciudat decât faptul că au început să-mi crească din spate?

   - Ai și tu dreptate.

   Oftă, iar ochii îi lunecară iar spre petalele strălucind în lumina soarelui.

   - Ș... trebuie să pui apă... pe ele?

   - Nu știu, pufni Laurel. Dar n-ar fi frumos? Așa, aș avea o metodă ușoară să le las să moară.

   David bombăni ceva pe sub mustață.

   - Ce?

   David ridică din umeri.

   - Mi se par frumoase, atâta tot.

   Laurel aruncă o privire peste umăr la marginile dantelate, cu tentă albăstruie, care se deschideau de o parte și de alta a ei.

  - Serios?

   - Sigur. Dacă ai merge la școală așa, pariez că jumătate dintre fete ar fi supergeloase pe tine.

   - Și cealaltă jumătate s-ar holba la mine ca și cum aș fi o ciudățenie a naturii. Nu, mulțumesc.

   - Și ce-ai de gând să faci?

   Își scutură capul.

   - Nu știu ce pot să fac. Nimic, presupun.

   Râse amar.

   - Să aștept să pună total stăpânire pe mine și să mă omoare?

   - Poate că trece.

   - Sigur că da, așa m-am păcălit și cu umflătura.

   David ezită.

   - Le-ai... le-ai spus părinților tăi?

   Laurel clătină din cap.

   - Ai de gând s-o faci?

   Dădu iar din cap.

   - Cred că ar trebui.

   Laurel înghiți în sec.

   - M-am tot gândit la asta de când m-am trezit. 

   Se întoarse cu fața spre el.

   - Dacă ai fi părinte și copilul tău ți-ar spune că îi crește o floare gigantică pe spate, tu ce-ai face?

   David dădu să spună ceva, după care lăsă privirea în pământ.

   - Ai urma calea responsabilă. L-ai duce la spital; acolo l-ar tot pipăi și înghionti, și ar deveni o ciudățenie medicală. Asta s-ar întâmpla cu mine. Nu vreau să fiu copilul acela, David.

   - Poate că mama ta ar putea crea ceva care să te ajute, sugeră David, convins doar pe jumătate de vorbele sale.

   - Știm amândoi că nimic din ce-ar prepara mama n-ar ajuta. 

   Laurel își împreună degetele în fața ei.

   - Sinceră să fiu, dacă chestia asta are de gând să mă omoare, atunci aș prefera să o facă în intimitate. Și, dacă trece, ridică ea din umeri și-și întinse brațele în față. Atunci e mai bine să nu știe nimeni.

   - OK, spuse David într-un final. Dar cred că va trebui să iei în calcul și varianta asta în caz că se mai întâmplă și altceva.

   - Ce altceva s-ar putea întâmpla? întrebă Laurel.

   - S-ar putea face mai mare. Sau să se extindă.

   - Să se extindă?

   Nu se gândise la varianta asta.

   - Da, adică să-ți crească frunze pe tot spatele sau să-ți crească flori... în alte locuri.

   Tăcu o perioadă destul de lungă.

   - O să mă gândesc la asta.

   El chicoti sec.

   - Acum îmi dau și eu seama de ce nu poți să vii astăzi la plajă.

   - Oh, la naiba. Îmi pare rău; am uitat complet.

   - Nu-i nimic, începe abia peste vreo două ore. 

   Tăcu și el o vreme.

   - Te-aș invita iar, însă...

   Arătă spre petale, iar Laurel dădu mâhnită din cap.

   - N-ar prea merge bine.

   - Pot totuși să vin să te văd după aceea? Doar ca să fiu sigur că ești bine.

   Ochii lui Laurel se umplură de lacrimi.

   - Crezi că o să fiu bine?

   David se așeză lângă ea pe pat și-și puse unbraț în jurul umerilor ei.

   - Sper.

   - Dar totuși nu știi sigur asta, nu?

   - Nu, răspunse David cu sinceritate. Însă, cu siguranță, sper.

   Își trecu un braț peste față.

   - Mersi.

   - Deci pot să vin?

   Ea îi zâmbi și dădu din cap în semn că da.

Capitolul 7

          Laurel lenevea pe canapea când se auzi soneria.

   - Răspund eu, strigă ea.

   Deschise ușa și zâmbi văzându-l pe David îmbrăcat în tricoul lui negru și în pantaloni scurți de plajă, fosforescenți.

   - Bună, spuse ieșind pe verandă și închizând ușa în urma ei. Cum a fost la petrecere?

   David ridică din umeri.

   - Ar fi fost mai distractiv dacă erai și tu acolo.

   Ezită.

   - Tu ce faci?

   Laurel lăsă privirea în pământ.

   - Sunt bine. La fel ca dimineață.

   - Te doare sau ceva?

   Clătină din cap.

   Îi simți mâna mângâindu-i brațul.

   - Totul va fi bine, spuse el încurajator.

   - Cum să fie bine, David? Îmi crește o floare pe spate! Asta clar nu e bine.

   - Mă refer la faptul că o rezolvăm noi cumva.

   Ea zâmbi trist.

   - Îmi pare rău. Tu ești drăguț că ai venit, și eu sunt...

   Se întrerupse brusc atunci când o lumină puternică de faruri îi traversă fața. Ridică o mână, să blocheze lumina, și văzu o mașină parcând pe alee. Un bărbat înalt, cu umeri lați, ieși din mașină și se îndreptă spre ei.

   - Aici stă familia Sewell?

   Vocea lui era joasă, caldă și solemnă.

   - Da, spuse Laurel când el păși în lumina de pe verandă.

   Laurel strâmbă din nas fără să vrea. Fața lui era cam dubioasă. Oasele feței erau ascuțite și aspre, iar ochiul stâng era lăsat în jos. Nasul lui lung părea a fi fost rupt de câtva ori fără să fie pus bine la loc și, chiar dacă nu se strâmba, gura lui avea întipărită o expresie permanentă de dezamăgire. Umerii îi erau imens de lați, iar costumul pe care-l purta arăta nepotrivit pentru corpul lui voluminos.

   - Părinții tăi sunt acasă? întrebă bărbatul.

   - Da, o clipă.

   Se întoarse încet.

   - Ăăă, intrați.

   Ținu ușa deschisă ca să intre și bărbatul acela, și David. Stând toți 3 la intrare, omul adulmecă aerul din jur și, apoi, își drese glasul.

   - Ai făcut vreun foc ceva azi? îl întrebă el cu reproș pe David.

   - Da, spuse David. Pe plajă. Eu am fost responsabil cu aprinsul și să spunem că a ieșit mult fum până să fie și ceva foc.

   Râse o clipă, dar tăcu atunci când văzu că bărbatul nu zâmbește.

   - Mă duc să-i chem, spuse Laurel repede.

   -  Te ajut și eu, zise David, urmând-o.

   Intrară în bucătărie, unde părinții lui Laurel luau ceaiul.

   - A venit un tip care întreabă de voi, spuse Laurel.

   - Oh.

   Tatăl ei lăsă jos ceașca de ceai și puse semnul în cartea pe care o citea.

   - Mă scuzați.

   Laurel rămase în prag, uitându-se după tatăl ei. David încă-i ținea mâna pe talie, iar ea spera ca el să n-o ia de acolo. Nu neapărat pentru că se temea, ci pentru că nu putea să scape de senzația permanentă de neliniște.

   - Sarah, strigă tatăl ei. Jeremiah Barnes e aici.

   Mama lui Laurel puse jos ceașca de ceai cu un zăngănit puternic, după care trecu în grabă pe lângă David și Laurel, pentru a ajunge la ușa principală.

   - Cine e Jeremiah Barnes? întrebă David pe sub mustață.

   - Agent imobiliar, răspunse Laurel. 

   Se uită în jur.

   - Hai aici, spuse ea luându-l pe David de mână.

   Îl trase după ea lângă scările din spatele canapelei pe care se așezase domnul Barnes. Urcă pe vârfuri câteva trepte, cât să dispară din vedere. Îi dădu drumul la mână lui David, atunci când se așezară, iar el își puse brațul pe treapta din spatele ei. Se lăsă puțin pe spate, bucurându-se de senzația pe care i-o dădea prezența lui.

   - Sper că nu vă deranjează că am venit.

   - Deloc, spuse mama lui Laurel. Vă servesc cu o ceașcă de cafea? Ceai? Apă?

   - Nu vreau nimic, mulțumesc, spuse Barnes.

   Vocea lui profundă o făcu pe Laurel să se cutremure.

   - Aș avea câteva întrebări despre originile proprietății înainte de a lansa oferta noastră oficială, spuse domnul Barnes. Am înțeles că este un pământ moștenit din familie. De cât timp se află în posesia familiei dumneavoastră?

   - Din vremea goanei după aur, spuse mama lui Laurel. Străbunicul meu, un personaj destul de ciudat, a luat pământul și a construit aici prima cabană. Totuși, n-a găsit aur deloc. De atunci, toată familia mea a locuit aici, la un moment dat.

   - N-a încercat nimeni s-o vândă?

   Mama ei clătină din cap.

   - Nu, doar eu. Îmi imaginez că mama mea se răsucește în mormânt, însă...

   Ridică din umeri.

   - Oricât de mult ne-ar displăcea s-o vindem, sunt lucruri mai importante.

   - Adevărat. E ceva...neobișnuit la această proprietate?

   Părinții lui Laurel se uitară unul la altul și clătinară din cap.

   - Nu cred, spuse tatăl ei.

   Barnes dădu din cap.

   - Ați avut vreodată probleme cu intrările prin efracție. Au încercat străini să se adăpostească acolo? Ceva de genul acesta?

   - Nu chiar, spuse tatăl lui Laurel. Din când în când, mai sunt oameni care se plimbă sau fac jogging pe teren și vedem oameni ici și colo. Dar suntem fix lângă Pădurea Națională Redwood; nu avem gard și nici vreun anunț de proprietate privată. Sunt sigur că, dacă ați pune, nu ar fi nicio problemă.

   - N-am reușit să aflu care este prețul pe care-l cereți.

   Barnes lăsă întrebarea nerostită să atârne în aer.

   Tatăl lui Laurel își drese glasul.

   - A fost greu să evaluăm bine valoarea terenului. Am angajat 2 evaluatori și amândoi au reușit să ne piardă dosarul. A fost foarte frustant. Am prefera să ne spuneți prețul și pornim de acolo.

   - E de înțeles.

   Se ridică în picioare.

   - Sper să aveți oferta mea scrisă într-o săptămână.

   Dădu mâna cu părinții ei, după care plecă.

   Laurel își ținu respirația până când auzi motorul mașinii pornind și dând înapoi pe alee. David slăbi brațul din jurul ei și Laurel coborî scările.

   - În sfârșit, Sarah, spuse tatăl ei entuziasmat. Au trecut aproape 6 luni de când m-a abordat prima oară. Începusem să cred că ne-am ambalat degeaba.

   - Ar ușura mult situația, îl aprobă Sarah. Dar, totuși, afacerea încă nu este încheiată.

   - Știu, dar suntem atât de aproape.

   - Am mai fost aproape și altă dată. A fost cuplul acela la începutul verii care se entuziasmase așa de mult cu privire la casă.

   - Da, tare entuziasmați, o contrazise tatăl lui Laurel. Când i-am sunat să vedem cum mai stau lucrurile, ea a spus, și citez: „Care casă?” Uitase complet de ea.

   - Așa e, aprobă mama ei. Se pare că n-a fost chiar așa de impresionată.

   - Doar nu vă gândiți serios să-i vindeți terenul nostru? spuse Laurel cu vehemență.

   Părinții ei se întoarseră către ea cu ochii întrebători.

   - Laurel? o întrebă mama ei. Ce s-a întâmplat?

   - Oh, să fim serioși. Era absolut înfricoșător.

   Mama lui Laurel oftă.

   - Nu-i refuzi cuiva o vânzare care-ți schimbă viața doar pentru că nu e foarte charismatic.

   - Nu mi-a plăcut de el. M-a băgat în sperieți.

   - Te-a băgat în sperieți? întrebă tatăl ei. Ce era așa de înfricoșător la el?

   - Nu știu, spuse Laurel, simțindu-se puțin intimidată, acum, că domnul Barnes plecase. Arăta... arăta ciudat.

   Tatăl ei râse.

  - Mda. Probabil că o fi fost vreun jucător de fotbal care a luat prea multe lovituri dure în față. Dar nu-ți poți forma o părere pornind de la felul în care arată cineva. Mai ții minte vorba cu cartea și coperta?

   - Mda, probabil, dădu Laurel înapoi, însă nu era convinsă.

   Era ceva bizar la omul acela, avea ceva ciudat în privire. Și nu-i plăcea deloc.

   Într-un final, David își drese glasul.

   - Trebuie să plec acasă, puse el. Am trecut doar pentru câteva minute.

   - Te conduc, spuse Laurel repede, însoțindu-l spre ușă.

   Laurel se asigură încă o dată că aleea era liberă înainte să iasă pe verandă.

   - Ție nu ți s-a părut ciudat? întrebă Laurel imediat ce David închise ușa de la intrare.

   - Tipul acela Barnes?

   Așteptă un moment lung, după care ridică din umeri.

   - Nu prea, recunoscu el. Arăta puțin ciudat, însă cred că i se trăgea în mare parte de la nas. E ca al lui Owen Wilson. Probabil că a fost lovit la fotbal, cum a spus tatăl tău.

   Laurel oftă.

   - Poate mi se pare mie. Probabil că sunt hipersensibilă din cauza....

   Laurel arătă spre spatele ei.

   - Știi tu.

   - Da, chiar despre asta voiam să vorbesc și eu cu tine.

   David își băgă mâinile în buzunare, după care le scoase și le încrucișă la piept. După câteva secunde se răzgândi și le băgă la loc în buzunare.

   - Trebuie să-ți spun, Laurel, este cel mai ciudat lucru de care am auzit vreodată și nu pot să mă prefac că nu e.

   Laurel dădu din cap.

   - Știu. Sunt o ciudățenie.

   - Nu, nu ești. Ei bine, știi tu, oarecum. Dar nu e vina ta, adăugă el repede. Tu doar ai o chestie ciudată. Și eu... voi face tot ce pot ca să te ajut. OK?

   - Serios? șopti Laurel.

   David dădu din cap.

   - Promit.

   Lacrimi recunoscătoare amenințau să izbucnească, însă Laurel se strădui să le oprească.

   - Mersi.

   - Mâine mă duc cu mama la biserică, apoi mergem să mâncăm în Eureka cu bunicii, însă mă întorc seara și te sun.

   - Super. Și distracție plăcută.

   - O să încerc.

   El ezită o clipă și păru că era pe punctul de a se întoarce să plece. Dar, în ultima clipă, păși în față și o îmbrățișă.

   Surprinsă, Laurel îl îmbrățișă și ea.

   Privi bicicleta lui David dispărând în apusul întunecos și rămase acolo, uitându-se după el mult timp, până ce ieși din raza ei vizuală. Fusese teribil de speriată când s-a dus acasă la el în dimineața aceea. Dar acum știa că fusese persoana potrivită căreia să-i spună. 

   Zâmbi, după care se întoarse și intră înapoi în casă.

         Luni era prima zi de școală în care Laurel trebuia să se ducă cu floarea imensă pe spate.

   Se gândi la varianta de a se preface bolnavă, însă cine știe cât avea să aibă floarea pe spate? Toată viața poate, gândi ea, cutremurându-se. Nu se putea preface în fiecare zi.

   Se întâlni cu David în curtea din față înainte să înceapă orele, iar el o asigură de mai multe ori că nu se vedea că ar avea ceva pe sub bluză. Trase adânc aer în piept și se îndreptă spre prima oră.

   La prânz, Laurel se așeză și-l privi pe David. Norii se împrăștiară pentru doar câteva momente, făcând loc unei raze puternice de soare, iar Laurel observă felul în care strălucea soarele pe el - scânteia de pe șuvițele discrete din părul lui șaten nisipiu și îi ajungea pe vârful genelor. Înainte, nu prea se gândise la cât de bine arăta, însă, în ultimele zile, se trezea uitându-se la el din ce în ce mai mult, și deja de două ori în timpul prânzului el se întorsese și îi prinsese privirea. Începuse să o facă să simtă fluturi în stomac, așa cum citise mereu în cărți.

   Când nimeni nu se uita, Laurel își ridică mâna în lumina soarelui. Nu arăta chiar la fel. Corpul lui David blocase cu totul soarele și, acum, lumina se strecura printr-o parte. Mâna ei părea să blocheze doar o parte din soare, iar lumina părea să strălucească de parcă ar fi găsit o cale să-i pătrundă prin piele.

   Își băgă mâna în buzunar. Devenise deja paranoică.

   Petalele din jurul taliei erau destul de incomode și tânjea să le dea drumul - mai ales cu lumina puternică a soarelui care avea să fie atât de rară în lunile următoare. Dar era un disconfort pe care putea și avea să-l suporte.

   Spera ca soarele să apară iar mai târziu, în după-amiaza aceea, când putea să meargă pe ascuns la plimbare.

   Chelsea era bolnavă, așa că David o conduse singur pe Laurel la ora de engleză.

   - Auzi, David? întrebă ea.

   - Da?

   - Vrei să facem o mică excursie în după-amiaza aceasta. Cu mine și cu părinții mei, adăugă ea.

   David păru dezamăgit.

   - Nu pot.

   - De ce?

   - Îmi iau permisul de conducere în câteva săptămâni, și mama a hotărât că trebuie să muncesc destul cât să plătesc benzina și asigurarea. Mi-a găsit un loc de muncă la farmacie și trebuie să încep de astăzi.

   - Oh. Nu mi-ai spus.

   - Abia ieri am aflat. Și, în plus, se aplecă el mai aproape, problemele tale sunt ceva mai mari decât ale mele în momentul de față.

   - Păi, atunci, succes, spuse Laurel.

   David oftă.

   - Mda, nimic nu-i face pe colegii de muncă să te placă mai mult decât puțin nepotism.

   Râse puțin.

   - Unde vă duceți?

   - La fosta noastră casă. De două zile mama nu vorbește despre altceva decât despre vânzare. E entuziasmată, însă pare a fi și ea cu inima îndoită.

   - De ce? Credeam că vrea neapărat să vândă.

   - Și eu credeam la fel. Dar mama începe să se întristeze. Și ea a copilărit acolo. Și mama ei. Și tot așa. Înțelegi?

   - Mi se pare super. Mi-aș dori să nu fiți nevoiți să vindeți.

   - Și eu, spuse Laurel. Nu că n-ar fi super aici, spuse ea repede. Mă bucur că ne-am mutat. Dar îmi cam place ideea să mă pot întoarce în vizită.

   - Ai mai fost acolo de când v-ați mutat?

   - Nu. Am fost cu toții extrem de ocupați să punem magazinul pe picioare și să ne mutăm și, ei bine, pur și simplu nu am avut timp. Așa că mama vrea să meargă în vizită și să se asigure că e convinsă cu adevărat să vândă, și să mai greblăm frunzele, dacă tot suntem acolo. Și să spălăm geamurile. Și tata probabil că va vrea să tundă gardul viu. 

   Zâmbi, prefăcându-se entuziasmată.

   - Va fi distractiv, distractiv, spuse ea ironic.

   David dădu din cap, după care se uită la ea cu seriozitate.

   - Mi-aș dori să pot veni, spuse el. Serios.

   Laurel privi în jos; privirea lui era atât de intensă.

   - Altă dată, spuse ea serioasă, încercând să nu pară prea dezamăgită.

   - Sper.

Capitolul 8

         Părul lui Laurel era ciufulit și încâlcit când ajunseră.

   Avea să-i ia o grămadă de timp să-l pieptene mai târziu, însă meritaseră din plin cele 45 de minute în decapotabila veche, cu vântul bătându-i cu putere în față.

   Apariția casei vechi fu însoțită de un val de nostalgie pe care Laurel nu-l anticipase. Locuise în casa asta și pe pământul acesta timp de 12 ani. Știa toate cărările întortocheate prin pădurea imensă din spatele casei și petrecuse ore întregi colindându-le. Nu era chiar vorba despre faptul că ar fi vrut să locuiască iar acolo, ci, pur și simplu, nu voia să renunțe la locul acesta.

   Mașina se opri, iar părinții ei începură să descarce greble, găleți și produse de curățat. Laurel își luă chitara de pe scaunul din spate, iar mama ei râse.

   - Ador faptul că îți place să cânți la vechitura asta.

   - De ce?

   - Pur și simplu, îmi amintește de vremea când obișnuiam eu să când la Berkley.

   Rânji la tatăl lui Laurel.

   - Când ne-am cunoscut prima oară. Ce hipioți mai eram atunci.

   Laurel se uită la coada lungă, împletită, a mamei ei și la sandalele Birkenstock și pufni.

   - Și acum sunteți hipioți.

   - Nu, asta nu e nimic. Pe vremea aceea, eram hipioți adevărați. 

   Mama ei își strecură mâna într-a tatălui ei, degetele lor împletindu-se.

   - Mergeam cu chitara asta la cântări și interpretam We shall not be moved foarte fals și toată lumea urla în ritmul melodiei. Îți mai aduci aminte?

   Tatăl ei zâmbi și-și scutură capul.

   - Ce vremuri bune, spuse el sarcastic.

   - Hai, că era distractiv.

   - Dacă spui tu, cedă tatăl ei, aplecându-se să o sărute.

   - Vă deranjează dacă mă plimb puțin? întrebă Laurel, punându-și cureaua chitarei peste umăr. Mă întorc în scurt timp să vă ajut.

   - Deloc, spuse mama ei, în timp ce cotrobăia prin portbagaj.

   Pădurea era plină și de foioase, și de conifere ce umbreau covorul moale și verde de frunze de pe pământ. Majoritatea trunchiurilor de copaci erau acoperite de mușchi de un verde-închis care le ascundea scoarța aspră. Peste tot unde te uitai, vedeai culoarea verde. În întunericul dintre copaci, cărările șerpuiau, iar Laurel o apucă încet pe una dintre ele.

   Îi era ușor să-și imagineze că merge pe pământ sfânt - peste ruinele unei mari catedrale din timpuri imemoriale.

   Zâmbi când văzu o creangă îmbrăcată în mușchi luminată de o rază subțire și-și trecu mâna peste ea, astfel că picăturile strălucitoare de apă i se prelinseră pe degete, prinzând lumina în timp ce cădeau pe pământ.

   Fiind ieșită din vizorul părinților ei de câteva minute bune, Laurel lăsă chitara să-i alunece în față și-și dezlegă eșarfa. Își ridică bluza puțin să lase petalele de floare libere, răsuflând ușurată. După ce fuseseră legate mare parte din zi, o dureau, tânjind să fie eliberare. Petalele se întinseră încet ca mușchii dureroși și înțepeniți, în timp ce Laurel continuă să meargă pe o cărare acoperită de frunze.

   Auzi usurul îndepărtat al râului mare și o luă direct prin iarbă în direcția lui, găsindu-l în doar câteva minute și trântindu-se jos, pe o piatră pe marginea lui. Își dădu jos șlapii și-și lăsă degetele de la picioare să-i atârne în apa rece.

   Întotdeauna adorase râul acesta. Apa era atât de limpede în curentul liniștit, că puteai să-i vezi fundul și să privești peștii înotând dintr-o parte în alta. Acolo unde se revărsa peste pietre în mici cascade, se învolbura într-o spumă de un alb imaculat care aproape că arăta ca bulele dense și spumoase de săpun. Întreg peisajul parcă era scos dintr-o vedere.

   Laurel începu să cânte pasaje din cântecul ei preferat de Sarah McLachlan. Fredona încet, lăsându-se învăluită de parfumul florii.

   După primul vers, un foșnet în stânga ei o făcu să tresară. Ascultă cu atenție și i se păru că aude ușor niște șoapte.

   - Mamă? strigă ea de probă. Tată?

   Își sprijini chitara de copac și începu să dezlege nodul eșarfei pe care o legase în jurul încheieturii ei. Ar face bine să ascundă petalele astea înainte să le vadă părinții ei.

   Eșarfa lungă și mătăsoasă refuza să se desfacă din jurul încheieturii, moment în care mai auzi un foșent mai tare decât primul. Ochi locul de unde venise sunetul, chiar după umărul ei stâng.

   - Cine e?

   Laurel îndoi cu grijă petalele moi și le înfășură în jurul taliei. Era gata să le lege cu eșarfa, când cineva ieși, împiedicându-se, dintre copaci, ca și cum fusese împins. Aruncă o privire răutăcioasă la copac pentru o clipă, înainte să-și întoarcă fața spre Laurel. Nervozitatea îi dispăru și o căldură neașteptată îi umplu ochii.

   - Bună, spuse el zâmbind.

   Laurel icni și încercă săd ea înapoi, însă își prinse călcâiul într-o rădăcină și căzu, dând drumul petalelor ca să amortizeze căzătura.

   Era prea târziu să mai ascundă ceva; se iviră în toată splendoarea lor în fața străinului.

   - Nu, te rog!... Oh, draga mea. Îmi pare rău. Pot să te ajut?

   Laurel se uită înochii lui de un verde profund, aproape prea luminoși ca să fie adevărați. Chipul unui tânăr se uita în jos la ea, în timp ce ea stătea culcată la pământ.

   Îi întinse mâna.

   - Chiar îmi pare rău. Noi... eu am făcut ceva zgomot. M-am gândit că m-ai auzit.

   Zâmbi timid.

   - Se pare că m-am înșelat.

   Chipul îi arăta ca o pictură clasică - pomeții îi erau conturați clar pe sub pielea netedă și bronzată, ce părea că s-ar potrivi mai bine pe o plajă din L.A. decât într-o pădure răcoroasă, acoperită de mușchi. Părul îi era des și negru, la fel ca sprâncele și genele care-i încadrau ochii în care se citea îngrijorarea. Era cam lung și umed - ca și cum nu se adăpostise când începuse să plouă - și parcă reușise cumva să vopsească doar rădăcinile în același verde scânteietor ca al ochilor. Avea un zâmbet cald și delicat, care-i tăie respirația lui Laurel. Îi luă câteva secunde să-și recapete graiul.

   - Cine ești?

   El tăcu și o studie cu ochii ciudați și nemișcați.

   - Ei bine? îl îndemnă ea.

   - Nu știi cine sunt, nu-i așa? întrebă el.

   Îi luă mult până să răspundă. Simțea de parcă chiar îl cunoștea. Era o amintire acolo, în colțul minții, însă, cu cât se străduia mai mult să ajungă la ea, cu atât mai repede dispărea.

   - Ar trebui să te cunosc?

   Vocea îi era prudentă.

   Privirea cercetătoare dispăru la fel de repede cum apăruse. Străinul râse ușor - aproape cu tristețe - iar vocea îi răsuna printre copaci, sunând mai degrabă a pasăre decât a om.

   - Sunt Tamani, spuse el, încă ținând mâna întinsă să o ajute să se ridice. Poți să-mi spui Tam, dacă vrei.

   Dându-și brusc seama că încă stătea întinsă pe pământul umed unde căzuse, Laurel simți că i se face rușine. Îi ignoră mâna și se ridică sigură în picioare, uitând să-și țină petalele. Icni ascuțit și își trase repede bluza în jos, cutremurându-se de durere atunci când floarea i se strivi de piele.

   - Nu-ți face griji, spuse el. O să stau departe de floarea ta.

   Rânji și își ridică sprâncenele negre, iar ea se simți ca și cum nu pricepuse o glumă arhicunoscută. 

   - Știu de ale cui petale am voie să mă apropii și de ale cui nu. 

   Trase adânc aer în piept.

   - Mmmmm. Și la cât de fantastic miros, petalele tale sunt interzise pentru mine.

   Ridică o sprânceană.

   - Cel puțin deocamdată.

   Ridică o mână spre fața ei, iar Laurel nu se putu mișca. Îi luă câteva frunze din păr și o analiză repede de sus până jos.

   - Pari intactă. N-ai petale sau tulpini rupte.

   - Ce tot vorbești acolo? întrebă ea, încercând să ascundă petalele care-i ieșeau de sub bluză.

   - E cam târziu pentru asta, nu crezi?

   Ea se uită urât la el.

   - Ce cauți aici?

   - Aici locuiesc.

   - Nu locuiești aici, spuse ea derutată. Acesta este terenul meu.

   - Serios?

   Se înroșise din nou.

   - Ei bine, este terenul părinților mei.

   Ținea strâns de talia bluzei.

   - Și tu... nu ești bine-venit aici.

   oare cum se făcuseră ochii lui atât de profunzi și de ireal de verzi? Purta lentile de contact, își spuse ea hotărâtă, încercând să nu se lase copleșită.

   - Nu sunt?

   Ochii i se măriră, în timp ce făcu un pas în față. Chipul îi era atât de încrezător, iar zâmbetul atât de contagios, că nu putu să dea înapoi. Era sigură că nu mai cunoscuse pe nimeni ca el în toată viața ei, însă o copleșea o senzație de familiaritate.

   - Cine ești? repetă Laurel.

   - Ți-am spus; sunt Tamani.

   Scutură din cap.

   - Cine ești cu adevărat?

   Tamani îi puse un deget peste buze.

   - Șșșt, toate la timpul lor. Vino cu mine.

   O luă de mână, iar ea nu se smuci atunci când el o conduse mai adânc în pădure. Cealaltă mână uită progresiv ce făcea și dădu drumul bluzei. Petalele se ridicară încet, până când se întinseră în spatele ei în toată splendoarea lor. Tamani se uită în urmă.

   - Gata, e mai bine, nu?

   Laurel nu putu decât să dea din cap. Mintea îi era încețoșată, și deși undeva, în străfundul rațiunii, bănuia că ar trebui să fie deranjată de toată treaba asta, din cine știe ce motiv nu părea important. Singurul lucru care conta era să-l urmeze pe tipul ăsta cu zâmbetul lui ispititor.

   O duse într-o poieniță, unde frunzele de deasupra lor se despărțeau, permițând unui cerc de lumină să pătrundă printre crengi pe un petic de iarbă punctat de porțiuni de mușchi verde și spongios. Tamani se întinse în iarbă și îi făcu semn și ei să se așeze pe locul din fața lui.

   Fermecată, Laurel nu putea să facă altceva decât să îl privească. Părul lui negru și verde îi atârna în șuvițe lungi pe frunte, chiar deasupra ochilor. Era îmbrăcat într-o cămașă albă și largă, care arăta ca și cum ar fi fost făcută în casă, și tot în același stil erau și pantalonii maro și largi, care se legau fix sub genunchi. Erau, fără doar și poate, demodați, însă el îi făcea să pară la fel de la modă ca și restul înfățișării.

   Avea picioarele goale, însă nici chiar acele ascuțite de pin sau bețele rupte de pe cărare nu păruseră să-l deranjeze. Era poate cu 15 centimetri mai înaltdecât ea și se deplasa cu grația unei feline, pe care n-o mai văzuse niciodată la un băiat.

   Laurel se așeză pe jos, cu picioarele încrucișate, și se uita la el așteptând. Dorința ciudată de a-l urma începuse să pălească ușor, făcând loc unui sentiment de confuzie.

   - Ne-ai cam speriat când ai plecat așa.

   Vocea lui avea un ritm delicat - nu chiar britanic, nu chiar irlandez.

   - Cum așa? întrebă Laurel, încercând să-și limpezească mintea.

   - O zi aici, a doua zi plecată. Unde-ai fost? Începusem să intru în panică.

   - Panică?

   Era prea șocată ca să-l contrazică sau să ceară mai multe informații.

   - Ai spus cuiva despre asta? întrebă el, arătând peste umărul ei.

   Ea clătină din cap.

   - Nu - oh, ba da. I-am spus prietenului meu, David.

   Chipul lui Tamani deveni brusc inexpresiv.

   - E doar un prieten?

   Laurel începu să-și mai vină în fire.

   - Da... Nu... Nu cred că e treaba ta.

   Dar o spuse încet.

   Apărură niște linii mici în colțul ochilor lui Tamani și, pentru o clipă doar, lui Laurel i se păru că vede o urmă de teamă. Apoi, se lăsă pe spate, iar zâmbetul cald îi reveni; probabil că i se păruse.

   - Poate că nu.

   Se jucă cu un fir de iarbă.

   - Dar părinții tăi nu știu?

  Laurel începu să clatine din cap, însă absurditatea situației începea, în sfârșit, să se întrevadă.

   - Nu... da... poate că n-ar trebui să fiu aici, spuse ea tăios, ridicându-se în picioare. Nu mă urmări.

   - Așteaptă, spuse Tamani cu glas panicat.

   Împinse o creangă ce atârna în jos.

   - Pleacă!

   - Am răspunsuri! strigă Tamani.

   Laurel se opri și se uită înapoi. Tamani se ridicase într-un genunchi, iar expresia feței lui o implora să rămână.

   - Am răspunsuri la toate întrebările tale. Despre floare și... despre orice altceva.

   Se întoarse încet, nefiind sigură dacă să aibă încredere în el.

   - Îți spun orice vreo să știi, spuse el pe un ton mai încet de data asta.

   Laurel făcu doi pași în față, iar Tamani se relaxă imediat.

   - Tu stai acolo, spuse Laurel arătând spre capătul cel mai îndepărtat al poieniței. Iar eu voi sta aici. Nu vreau să mă mai atingi.

   Tamani oftă, dar spuse:

   - De acord.

   Ea se așeză iar pe iarbă, însă rămase încordată și pregătită, gata de fugă.

   - OK. Ce este asta?

   - Este o floare.

   - O să dispară?

   - E rândul meu; unde ai plecat?

   - În Crescent City. O să dispară? repetă ea, pe un ton mai tăios.

   - Din păcate, da.

   Oftă trist.

   - Mai mare păcatul.

   - Ești sigur că dispare?

   Ezitarea lui Laurel dispăru, în timp ce se agăță de vestea bună pe care tocmai o primise.

   - Sigur că da. Vei înflori iar la anul, însă, ca toate florile nu durează la nesfârșit.

   - De unde știi asta?

   - Mi-a venit rândul. Cât de departe este Crescent City?

   Ea ridică din umeri.

   - 70-80 de kilometri. Ceva de genul ăsta.

   - În ce parte?

   - Nu, e rândul meu acum. De unde știi de chestia asta?

   - Sunt la fel ca tine. Suntem asemenea.

   - Atunci unde e floarea ta?

   Tamani râse.

   - Eu nu înfloresc.

   - Ai spus că suntem la fel. Dacă e adevărat ce spui, atunci înseamnă că ar trebui să ai și tu una.

   Tamani se sprijini într-un cot.

   - Mai sunt și băiat, în caz că n-ai observat.

   Laurel simți că respiră mai repede. Era foarte conștientă de faptul că era băiat.

   - În ce direcție? repetă el.

   - Nord. N-ai hartă?

   El rânji.

   - Asta era întrebarea ta?

   - Nu! spuse Laurel și se uită urât la Tamani când acesta râse.

   O mânca limba să pună adevărata ei întrebare, însă se temea de răspuns. Într-un final, înghiți în sec și întrebă încet:

   - Mă transform într-o floare?

   Un zâmbet amuzat se ivi în colțul gurii lui Tamani, însă acesta nu râse.

   - Nu, spuse el cald.

   Laurel simți cum întregul corp i se relaxează de ușurare.

   - Întotdeauna ai fost o floare.

   - Pardon? întrebă ea. Și cam ce vrei să spui cu asta?

   - Ești o plantă. Nu ești o ființă umană, nu ai fost niciodată. Înfloritul este doar cea mai evidentă manifestare îi explică Tamani mai calm decât credea Laurel că era necesar să fie.

   - O plantă? întrebă Laurel, făără să se obosească să-și ascundă neîndredera din voce.

   - Da. Evident, nu orice fel de plantă. Cea mai evoluată formă a naturii din lume. 

   Se aplecă înainte cu ochii verzi strălucind.

   - Laurel, ești o zână.

   Lui Laurel i se încleștă maxilarul când își dădu seama cât de prostuță putuse fi. Se lăsase fermecată de un chip frumos, se lăsase înșelată să fie purtată adânc în pădure și chiar crezuse pe jumătate în poveștile lui scandaloase. Se ridică în picioare, cu ochii arzând de furie.

   - Așteaptă, spuse Tamani sărind înainte, pentru a o prinde de încheietura mâinii. Nu pleca încă. Am nevoie să știu ce au de gândi părinții tăi să facă cu acest teren.

   Laurel se smuci din strânsoare.

   - Vreau să pleci, șuieră ea. Dacă te mai văd vreodată aici, chem poliția. 

   Se întoarse și alergă, trăgându-și bluza la loc peste petale.

   El o strigă.

   - Laurel, trebuie să știu. Laurel!

   Se chinui să alerge mai repede. Nimic nu părea mai important decât să se îndepărteze cât mai mult de Tamani, această persoană ciudată care îi provocase atât de multe stări confuze.

   Se opri pentru câteva momente, să înfășoare la loc petalele în jurul taliei și să leprindă cu eșarfa. Își luă chitara și-și trase cureaua peste umăr. Făcând asta, mâna ei trecu printr-o rază de soare. Se opri și își ridică iar mâna. Încheietura îi strălucea de la niște particule minuscule de pudră sclipitoare.

   Minunat, a mai și lăsat cine știe ce urme pe mine. Ce truc idiot.

   Când ajunse suficient de aproape cât să vadă casa, se opri, răsuflând din greu. Se uită iar la înceietura mâinii și clocotea de furie în timp ce freca pudra sclipitoare până ce dispăru cu totul.

Capitolul 9

          În ziua următoare, Laurel se simți ca un zombi. Nu voia să creadă nimic din ce-i spusese Tamani. Însă nu se putea abține să nu se gândească la asta și să-și pună întrebări.

   Era posibil așa ceva?

   David încercase să o prindă de câteva ori pe hol, însă ea reușise să se furișeze la ore înaintea lui.

   Dar, la ora de biologie, nu-l mai putu evita.

   El se grăbi să prindă locul de lângă ea, unde obișnuia să stea.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă el. Se extinde? șopti, înainte ca ea să se întoarcă.

   Ea clătină din cap, iar părul îi căzu în jurul feței ca un perete între ei.

   David își trase scaunul puțin mai aproape, în timp ce restul elevilor din clasă se duceau zgomotos spre locurile lor.

   - Laurel, trebuie să vorbești cu mine. O să înnebunești dacă ții totul în tine așa.

   - Nu pot... spuse cu o voce sugrumată, iar ochii i se umplură de lacrimi. Nu pot să vorbesc acum.

   David dădu din cap.

   - Putem vorbi după ore? șopti el, în timp ce domnul James începu ora.

   Laurel dădu din cap și încercă să-și șteargă lacrimile fără să atragă atenția.

   David îi făcu semn cu piciorul pe sub bancă, după care începu să deseneze în caietul lui. Laurel și-ar fi dorit ca el să ia mai multe notițe pe care ea să le poată copia.

   Ziua trecu greu, cu Laurel pendulând între două stări: se mustra aspru că-i promisese lui David să-i spună, dar era ușurată că putea să spună cuiva.

   După ore, ea și David merseră spre casa lui. David părea să simtă că ea nu era chiar pregătită, așa că înaintară în tăcere.

   Fu extrem de delicat atunci când o ajută să sară gardul din spatele curții, mâna lui evitându-i în mod calculat spatele. O ținu de brațe atunci când ea sări de pe gard și, după ce aterizase și era stabilă, el nu-și retrase mâinile.

   Laurel simțea nevoia să se strângă la pieptul lui și să uite, pur și simplu, de toată nebunia asta. Dar știa că lucrul acesta era imposibil. El se uită la ea fără să clipească, până când ea își băgă mâinile în buzunare și se forță să se întoarcă.

   - Pe aici, spuse David, conducând-o în timp ce se îndreptau spre copacul răsucit.

   Laurel privi n sus, la bolta densă de frunze de deasupra ei. Era deja luna octombrie, iar frunzele erau într-o stare perfectă, la mijlocul procesului de metamorfoză. Marginile erau portocalii și roșii - cu unele crengi fălindu-se cu frunze galbene și maro-deschis - iar mijlocul încă se lupta să rămână verde. Pădurea era frumoasă de atâtea amestecuri de culori iar Laurel era puțin tristă să vadă cum verdele pierdea bătălia în favoarea nuanțelor mai spectaculoase.

   O făcea să se gândească la propria floare. Va muri, încetul cu încetul, asemenea frunzelor? O va durea? se gândi ea, străbătută brusc de un fior de spaimă. Char dacă ar durea-o ar merita efortul să n-o mai aibă. Dar Tamani îi spusese și că avea să-i crească alta la anul. Erau atât de multe lucruri pe care le spusese și despre care își dorea să fie adevrate. La restul... nici măcar nu voia să se gândească.

   Dar, fără să vrea, gândurile îi ajungeau tot acolo. Și, deși ura să recunoască lucrul acesta, nu era doar din cauză că informațiile erau atât de ciudate. Era din cauza lui Tamani.

   O zguduise emoțional, îi provocase emoții pe care nu le mai simțise vreodată. Senzația acută că-și dorește pe cineva pe care nici nu l-a cunoscut vreodată - nu mai simțise asta niciodată. Cu nimeni. Era încântător și captivant, însă și puțin înspăimântător. Era o parte din ea care părea total ieșită de sub control. Nu era sigură că-i plăcea lucrul acesta.

   Era atât de... oare frumos era cuvântul potrivit? Părea cuvântul potrivit. Indiferent ce era, abia dacă-și putuse lua ochii de la el. Asta era partea care o făcea să se întrebe cu adevărat dacă fusese vreun fel de miraj. Un vis suprarealist.

   Privi la încheietura ei, acolo unde ștersese pudra sclipitoare. Aceea fusese reală. Găsise un firicel din ea pe blugi când ajunsese acasă. Nu se putea să nu fie reală.

   Și, apoi, mai era și bănuiala enervantă că-l mai văzuse cândva. Nu putea să scape de ea. Iar el, cu siguranță, se purta ca și cum o cunoștea. De ce-ar cunoaște-o? De unde ar cunoaște-o? Pur și simplu, toată situația asta îi dădea amețeli.

   - Deci, ce s-a întâmplat ieri? a întrebat-o David într-un final, când ajunseră aproape de copac.

   Laurel oftă adânc, gândindu-se cât de stupid începuse totul să pară, după ce fusese de acord să vorbească cu David.

  - E ridicol, avid, nu știu de ce mă las așa de afectată. Poate pentru că mă face să mă simt prost.

   - Are legătură cu, ăăă, floarea?

   - Oarecum, poate. Nu știu, spuse Laurel.

   Cuvintele începură să-i iasă imediat ce începu să se plimbe încoace și încolo.

   - Numai dacă e adevărat, iar eu nu pot să cred una ca asta. Încep să cred că am inventat toată chestia asta, e ca un vis pe care l-am avut când nu-mi amintesc nici măcar să fi dormit sau ceva de genul ăsta.

   - N-are nicio logică ce spui.

   - Logică, spuse Laurel pufnind. Când îți voi spune ce mi-a zis, va fi chiar și mai lipsit de logică.

   - Cine?

   Laurel se opri din mers și se sprijini de copac.

   - Am cunoscut pe cineva. Acolo, la teren. Un tip sau ceva de genul ăsta. 

   Aproape un bărbat, dar nu zise asta cu glas tare.

   - A spus că locuiește acolo.

   - Pe terenul vostru?

   - Asta am zis și eu.

   - Ce-au zis părinții tăi?

   Laurel clătină din cap.

   - Nu l-au văzut.

   - Te-ai întâlnit cu el singură?

   Laurel dădu din cap.

   - Cu un tip ciudat, singură? Ai avut noroc că n-ai pățit nimic!

   Se opri o clipă, după care întrebă încet:

   - Ai pățit ceva?

   Însă Laurel deja scutura din cap.

   - N-a fost nimic de genul ăsta.

   Își aminti, pentru o clipă, sentimentul pe care-l încercase în poieniță.

   - M-am simțit în siguranță; eram în siguranță. El... mă cunoștea. Nu știu de unde. A văzut floarea și nu a fost deloc surprins. Mi-a spus că este o inflorescență.

   - O inflorescență?

   - A mai spus, de asemenea, că va dispărea în câteva săptămâni. Asta e singura parte din conversație despre care sper și mă rog să fie adevărată.

   - El cine era? Ți-a spus?

   - A spus că-l cheamă Tamani.

   Imediat ce-i rosti nmele, își dori să nu fi făcut asta. Numele părea oarecum magic și, când îl spuse cu voce tare, îi reveni sentimentul acela că lucrurile îi scapă de sub control, care o făcea să se simtă ciudat de impulsivă. Mintea îi fu invadată de chipul lui, blocându-i vederea spre orice altceva. Ochii lui intenși, zâmbetul lui cu jumătate de gură, felul în care fusese copleșită de un sentiment de siguranță și de familiaritate atunci când el i-a atins mâna.

   - Tamani? spuse David, aducând-o înapoi la realitate. Ciudat nume.

   Laurel doar dădu din cap, chinuindu-se să revină în prezent.

   - Ce altceva a mai spus?

   - A spus că este la fel ca mine; și de aceea a știut despre floare.

   - La fel ca tine? Ce-a vrut să spună?

   Laurel râse, încercând să detensioneze atmosfera. Fără succes.

   - Pur și simplu, este atât de aiurea. A sus... a spus că sunt o floare; o plantă.

   - O plantă?

   - Exact, este ridicol.

   David tăcu, pentru a cântări aceste cuvinte.

   - Altceva?

   - Altceva? Nu este suficient de rău și așa? A spus că sunt o nenorocită de plantă. Eu nu sunt o plantă. Nu sunt, adăugă ea, pentru a alunga orice urmă de îndoială.

   David se lăsă în jos pe trunchiul de copac și se așeză pe pământ, bătând cu degetele în genunchi.

   - Ar explica multe, dacă înțelegi ce vreau să spun, zise el ezitant.

   - Oh, David, nu începe și tu.

   - A mai spus și altceva? întrebă David, ignorându-i comentariul.

   Laurel se întoarse cu spatele și începu să rupă bucăți mici din scoarța copacului de care se sprijinea.

   - A mai spus și alte lucruri idioate, asta-i tot.

   David se ridică și merse la copacul pe care-l cotropea ea, așteptând până când ea își ridică privirea spre el.

   - Dacă sunt niște lucruri idioate, atunci de ce ești așa supărată?

   - Pentru că - pentru că a fost totul așa de aiurea.

   - Laurel.

   Se uită brusc la el.

   - Ce-a spus?

   - E aiurea. A spus că sunt o... o să râzi.

   - N-o să râd. Ce-a spus că ești?

   Expiră prelung și ridică din umeri.

   - A spus că sunt o zână, șopti ea.

   David tăcu un moment înainte să ridice mâna, cu degetul mare și arătătorul la vreo 7 centimetri distanță.

   - O zână? întrebă el îndoielnic.

   - Ei bine, în mod clar sunt ceva mai mare decât o zână, se ironiză Laurel.

   David nu făcu altceva decât să zâmbească.

   - Ce?

   Vocea îi fu mai tăioasă decât intenționase, însă nu-și ceru scuze.

   - Ei bine, într-un fel are sens.

   Laurel își puse mâna în șold.

   - Un ciudat pretinde că sunt o creatură mitică, și asta are sens pentru tine?

   David roși, după care ridică din umeri.

   - Dacă ar fi să aleg o persoană despre care aș crede că-mi amintește de o zână, tu ai fi aceea.

   Laurel se așteptase ca David să râdă și să-i spună că este o prostie. Contase pe asta. Dar el oarecum credea. Și, deși știa că acest lucru era irațional, tot o înfuria.

   - Putem să plecăm acum?

   Se întoarse și începu să meargă înapoi pe potecă.

   - Așteaptă.

   David alergă să o prindă.

   - Nu te face curioasă?

   Lui Laurel îi sări țandăra.

   - Nu, David, izbucni ea. Nu mă face. Mă face să vreau să mă duc acasă să mă culc și, când mă trezesc, să aflu că toate astea n-au fost decât un vis. Că floarea, umflătura și chiar școala de stat n-au existat vreodată. Asta mă face să vreau!

   Se întoarse, fără să-i dea ocazia să răspundă, și alergă pe o potecă la întâmplare... una care ducea departe de casa lui David. Nu-i păsa unde ducea. Pur și simplu, trebuia să evadeze.

   - Ce te sperie mai mult, Laurel? țipă David în urma ei, că are dreptate sau că n-are?

        Laurel alergă încontinuu până acasă și se opri gâfâind pe alee timp de câteva minute, înainte să o ia pe cărarea curbată care ducea spre ușa de la intrare. Zilele deveneau din ce în ce mai scurte, iar soarele începuse deja să apună.

   Se trânti pe verandă, cu mâinile înfășurate în jurul genunchilor. Era momentul acela magic când norii erau purpurii, cu o nuanță de portocaliu fluorescent. Lui Laurel îi plăcea la nebunie momentul acesta al zilei.

   În seara aceasta, Laurel nu putea să se bucure de frumusețea priveliștii.

   Se uită prin curte, la arbuștii albi de  o parte și de alta a aleii principale. Se întrebă cam câte lucruri avea în comun cu ei. Dacă ceea ce spunea Tamani era adevărat, atunci avea mai multe în comun cu ei decât cu părinții care o așteptau dincolo de ușă.

   Se uită în jos la picioare. Fără să stea pe gânduri, își dădu jos șlapii și își băgă picioarele în pământul fărâmicios din straturile de flori dn față. Trase repede și superficial aer în piept, pentru a-și potoli panica, și în timpul ăsta își dădu jos pământul de pe picioare și se încălță la loc.

   Dacă s-ar duce în curtea din spare, și-ar îngropa picioarele în pământul fertil și și-ar ridica mâinile spre cer? I s-ar transforma pielea, încetul cu încetul, în scoarță de copac? I-ar mai înflori petale, poate din stomac sau din vârful capului?

   Era un gând înfricoșător.

   Însă Tamani arătase normal. Dacă el era, într-adevăr, la fel ca ea, asta însemna că nici ea n-o să se schimbe? Încă nu era sigură că putea crede ceva din ceea ce spusese el.

   Ușa de la intrare zăngăni, iar Laurel sări în picioare și se întoarse atunci când tatăl ei băgă capul pe ușă.

   - Mi s-a părut mie că aud pe cineva, spuse tatăl ei zâmbind. Ce faci?

   Laurel se opri, încercând să-și amintească motivul inițial pentru care se oprise și se așezase.

   - Nu făceam decât să privesc apusul, spuse ea zâmbind forțat.

   El oftă și se spriji de tocul ușii.

   - E frumos, nu-i așa?

   Laurel dădu din cap și încercă să-și înghită nodul din gât.

   - Ai fost foarte tăcută în ultimele săptămâni, Laurel. Ești bine? întrebă el blând.

   - Sunt doar stresată cu școala, minți Laurel. E mai greu decât am crezut.

   El veni lângă ea pe treapta verandei.

   - Te descurci bine?

   - Da, doar că mă epuizează.

   El zâmbi și-și puse un braț pe umerii lui Laurel. Laurel se încordă, însă tatăl ei nu păru să remarce nici asta și nici petalele subțiri la nici 1 milimetru de a fi descoperite sub material.

   - Ei bine, avem multe piersici să-ți menținem energia, spuse el zâmbind larg.

   - Mulțumesc, tată.

   - Vino în casă când ești pregătită, spuse el. Cina este aproape gata.

   - Tată?

   - Da?

   - Eram... eram diferită de alți copii când eram mică?

   El se opri, se uită la chipul lui Lauel, după care se duse din nou lângă ea pe treaptă.

   - Cum adică?

   Se gândi să i se destăinuiască, însă fix înainte să facă asta, se răzgândi. Voia să afle mai întâi ce știa el.

   - Mă refer la ce mănânc. Ceilalți copii pe care-i știam nu mâncau niciodată ca mine. Toată lumea crede că e ciudat.

   - E puțin diferit. Dar nu știu pe nimeni care să mănânce mai multe fructe și legume decât tine. Mi se pare sănătos. Și n-ai avut probleme, nu-i așa?

   Laurel clătină din cap.

   - Am fost vreodată la doctor?

   - Sigur că da. Când eram în faza finală cu adopția, a venit un pediatru acasă pentru a se asigura că ești sănătoasă. 

   Se opri.

   - Dacă mă gândesc bine, e o poveste amuzantă. Te-a consultat și totul arăta bine.

   Tatăl ei râse.

   - Cu excepția faptului că genunchiul tău nu reacționa atunci când îl lovea cu ciocănelul lui. El era îngrijorat, însă mie nu mi s-a părut a fi ceva important. Apoi, și-a scos stetoscopul. În momentul acela, lucrurile au luat o turnură ciudată. Își tot mișca stetoscopul pe spatele și pe pieptul tău. L-am întrebat care era problema, și el mi-a spus s-o chem pe mama ta. Voia să vorbească cu amândoi. Așa că m-am dus să o chem și, când m-am întors, el deja își strângea lucrurile. A zâmbit și ne-a spus că ești perfect sănătoasă.

   - Și atunci, care era problema?

   - Asta l-am întrebat și eu Nu știa la ce mă refer. Să spunem că asta nu a îmbunătățit părerea mamei tale despre doctori. Săptămâni întregi, a tot bombănit despre cât de nebun era.

   - Și chiar n-ai aflat niciodată?

   Tatăl ei ridică din umeri.

   - Nu cred că era ceva în neregulă cu tine. Cred că stetoscopul lui era stricat sau nu-l folosea cum trebuie, sau cine știe ce. Apoi și-a dat seama de greșeală, n-a vrut să pară incompetent și a încercat să mușamalizeze totul. Doctorilor nu le place niciodată să recunoască faptul că greșesc. 

   Se uită spre Laurel.

   - Dar de la ce ți-a venit? Vrei să te ducem la un doctor? Te-am scutit să mai mergi la medicul de la școală, însă, dacă asta te-ar face să te simți mai bine, putem să te ducem acum.

   Laurel clătină din cap. Era ultimul lucru pe care-l voia.

   - Nu, chiar nu vreau.

   - Te simți bine?

   Laurel zâmbi.

   - Da, cred că da.

   - Ești sigură? insistă tatăl ei, cu ochii blânzi, dar îngrijorați.

   Ea dădu din cap.

   - Sunt bine.

   - În regulă.

   Se întoarse și roti mânerul ușii.

   - A, apropo de asta, am primit oferta de la Barnes în dimineața aceasta.

   - Minunat, spuse Laurel, în timp ce se uita la orizontul care începuse să se întunece. Sper s-o cumpere repede.

   Nu vreau să mă mai întorc niciodată acolo, adăugă ea în gând.

Capitolul 10

        Laurel stătea pe veranda lui David atunci când el ieși pe ușă să se ducă la școală în dimineața următoare. Se uită în jos la ea pentru câteva secunde, după care trase adânc aer în piept și încuie ușa.

   - Îmi pare rău, spuse Laurel înainte ca David să apuce să se întoarcă. N-am avut niciun motiv să țip la tine. Tu ai fost nemaipomenit și ai încercat să mă ajuți, iar eu ți-am dat în cap pentru asta.

   - Nu-i nimic, mormăi David, punându-și cheia în buzunar.

   - Nu, este, spuse Laurel, așezându-se pe treapta de lângă el. A fost îngrozitor, am țipat la tine. Eu nu țip niciodată. Am fost așa de stresată.

   David ridică din umeri.

   - O cam meritasem. Am insistat prea tare. Ar fi trebuit să renunț.

   - Dar uneori am nevoie de chestia asta. Nu-mi place să dau piept cu greutățile. Tu ești mult mai bun la asta decât mine.

   - Asta pentru că nu e așa de personal pentru mine. Nu sunt eu cel cu o floare pe spate.

   Laurel se opri și-l luă pe David de mână pentru a-l întoarce cu fața. Nici după ce el se întoarse nu-i dădu drumul la mână. Îi plăcea să-l țină de mână.

   - Nu pot să fac asta fără un prieten alături. Îmi pare foarte rău.

   David clătină din cap, după care ridică încet o mână spre fața ei și-i dădu părul după ureche, mângâindu-i totodată ușor obrazul cu degetul mare. Ea stătu nemișcată, pentru că-i plăcea le nebunie senzația lăsată de mâna lui pe fața ei.

   - E imposibil să fie cineva supărat pe tine.

   - Bun.

   Stând așa de aproape de el, căldura pieptului lui aproape atingând-o, simți deodată dorința de a-l săruta. Fără să se oprească să mediteze la asta, își mută greutatea pe degetele de la picioare și se aplecă în față. Însă o mașină trecu pe acolo în viteză fix în acel moment, și lui Laurel îi pieri curajul. Se întoarse brusc și porni la drum.

   - Nu vreau să întârziem, spuse ea râzând încordată.

   David o prinse repede din urmă.

   - Voiai să vorbim despre asta? întrebă el.

   - Nu știu despre ce am putea să vorbim, îi răspunse Laurel.

   - Dar dacă are dreptate?

   David nu trebui să specifice la cine se referea.

   Laurel își clătină capul.

   - Nu are sens. Recunosc faptul că sunt puțin diferită și că floarea asta de pe spatele meu este de-a dreptul ciudată, dar, totuși, să fiu chiar o plantă? Cum aș putea să fiu vie?

   - Ei bine, plantă ar putea să însemne multe lucruri. Există plante cu mai multe abilități decât ți-ai fi imaginat vreodată - și acelea sunt doar cele pe care oamenii de știință le-au descoperit. Se bănuiește că există milioane de specii de salvie, pe care nimeni nu a avut șansa să le studieze.

   - Sigur, dar ai văzut vreodată vreo plantă care să iasă din pământ și să meargă pe stradă?

   - Nu, spuse el, ridicând din umeri. Dar sunt o grămadă de lucurri pe care nu le-am văzut niciodată. Asta nu înseamnă că ele nu există.

   Își dădu ochii peste cap.

   - Învăț asta zi de zi.

   - Nu are sens, repetă ea.

   - Sincer să fiu, m-am gândit mult la asta azi-noapte. Știi, în caz că se întâmpla să mai vorbești cu mine. Există chiar o cale destul de ușoară să vedem dacă e avedărat sau nu.

   - Cum?

   - Mostre de țesut.

   - Cum?

   - Îmi dai diferite mostre de celule din corpul tău și ne uităm la ele la microscop, să vedem dacă sunt celule de plante sau de animale. Ar trebui să fie destul de concludent.

   Laurel strâmbă din nas.

   - Și cum îți dau mostre de țesut?

   - Am putea lua celule epiteliale de pe obraz, cum fac la CSI.

   Laurel râse.

   - CSI? Acum ai de gând să mă investighezi?

   - Nu, acă tu nu vrei. Dar m-am gândit că ar fi bine cel puțin să testezi ceea ce tipul ăsta - cum îl cheamă...?

   - Tamani.

   O trecu un fior discret pe șira spinării.

   - Mda. Ar trebui să verifici ce-a spus Tamani și să vezi dacă e adevărat sau nu.

   - Și dacă e adevărat?

   Laurel se opri din mers.

   El se uită la ea, iar pe chipul ei se putea citi teama.

   - Atunci vei ști.

   - Dar atunci ar însemna că toată viața mea ar fi o minciună îngrozitoare. Unde m-aș duce? Ce-aș face?

   - Nu ar trebui să pleci. Totul ar putea să rămână la fel.

   - Nu, n-ar putea. Oamenii ar afla și ar vrea să... nu știu, să-mi facă chestii.

   - Nu trebuie să afle nimeni. Tu nu vei spune; eu nu voi spune. Vei avea acest secret minunat, care te va diferenția de oricine altcineva. Tu ai ști că ești... chestia asta incredibilă, și nimeni altcineva n-ar bănui vreodată.

   Laurel dădu cu șutul în asfalt.

   - Faci ca totul să pară interesant și fermecător.

   - Poate că este.

   Laurel ezită, iar David păși mai aproape de ea.

   - E decizia ta, spuse el blând, dar orice ai decide să faci, eu te voi ajuta.

   Îi puse o mână delicată și caldă pe ceafă, și lui Laurel i se tăie respirația.

   - Voi fi orice ai nevoie. Dacă vei avea nevoie de tocilarul care să-ți dea răspunsuri din manual, eu voi fi acela; dacă vei vrea, pur și simplu, un prieten să stea lângăă tine la ora de biologie și să te facă să te simți bine când ești tristă, tot eu voi fi acela.

   Degetul lui mare îi mângâie ușor lobul urechii și coborî pe obraz.

   - Și, dacă vei avea nevoie de cineva care să te țină în brațe și să te protejeze de oricine în lume care ar putea să-ți facă rău, atunci, în mod clar, tot eu sunt acela.

   Ochii lui de un albastru-deschis pătrunseră în ai ei și, pentru o secundă, lui Laurel i se tăie respirația.

   - Dar totul depinde doar de tine, șopti el.

   Era atât de tentant. Prezența lui era atât de liniștitoare. Dar Laurel știa că n-ar fi corect. Îi plăcea de el - mult - însă nu era sigură dacă sentimentele ei erau de natură romantică sau doar avea nevoie de el. Nu se putea angaja la nimic, până când nu era sigură.

   - David, cred că ai dreptate - ar trebui să obțin niște răspunsuri. Dar, în acest moemtn, tot ce am nevoie și tot ce pot să accept este un prieten.

   David zâmbi puțin forțat, însă îi strânse delicat umărul și-i spuse:

   - Atunci, asta vei primi.

   Se întoarse și începu să meargă din nou, însă rămase suficient de aproape de ea, încât umerii lor să se atingă unul de altul.

   Îi plăcea senzația.

        - Astea sunt, în mod clar, celule de plante, Laurel, spuse David mijindu-și ochii la microscop.

   - Ești sigur? întrebă Laurel, uitându-se și ea la celulele pe care le luase din obraz. 

   Dar până și ea recunoscu celulele pătrate cu pereți groși care punctau pătratul deschis la culoare.

   - Sunt 90% sigur, spuse David, întinzându-și brațele deasupra capului. Cred că tipul ăsta, Tamani, știe ceva.

   Laurel oftă și-și dădu ochii peste cap.

   - Tu n-ai fost acolo; era ciudat rău de tot.

   Mda, continuă să-ți spui asta; poate, într-un final, o s-o și crezi. Îndepărtă vocea pe care o auzea în minte.

   - Și mai multe dovezi că ar fi rudă cu tine.

   Laurel se încruntă și dădu cu piciorul în scaunul lui David în timp ce acesta râdea.

   - Mă simt teribil de jignită, spuse ea căscând teatral ochii.

   - Și totuși, spuse David, se pare că are dreptate. Cel puțin cu chestia asta.

   Laurel clătină din cap.

   - Trebuie să fie altceva.

   David tăcu.

   - Există o chestie, dar... nu, e o tâmpenie.

   - Ce?

   David o studie 1 minut.

   - Aș... aș putea să mă uit la o mostră de sânge.

   - Oh.

   Laurel se dezumflă.

   - Ce s-a întâmplat?

   - De unde să iei sângele?

   David ridică din umeri.

   - Ar fi simplu cu o înțepătură în deget.

   Laurel clătină din cap.

   - Nu pot să mă înțep cu acul. Mă îngrozesc acele.

   - Serios?

   Laurel dădu din cap, cu o expresie de încordare pe față.

   - Nu m-am înțepat niciodată cu acul.

   - Niciodată?

   Laurel clătină din cap.

   - Noi nu mergem la doctor. Ai uitat?

   - Și analizele?

   - N-am făcut niciodată. Mama a trebuit să completeze un formular special ca să mă înscrie la școală.

   - Nici copci?

   - Oh, Doamne, spuse ea acoperindu-și gura. Nici nu vreau să mă gândesc la asta.

   - Oh, atunci s-o lăsăm baltă.

   Rămaseră în tăcere o perioadă destul de lungă.

   - N-ar fi nevoie să mă uit, nu? întrebă Laurel.

   - Promit. Și nici măcar nu doare.

   Lui Laurel i se tăie respirația, însă lucrul acesta părea important.

   - OK. O să încerc.

   - Mama mea are diabet și are un cuțitaș în camera ei, cu care-și verifică sângele. Probabil că ar fi calea cea mai ușoară. Vin imediat.

   Laurel se strădui să-și regleze respirația cât timp lipsi David din cameră. Reveni cu mâinile goale.

   - Unde este? întrebă ea.

   - Nu-ți spun. Nici măcar n-o să te las să îl vezi. Vino încoace, am o idee.

   Se așeză pe pat, fix în fața ei.

   - OK, stai în spatele meu și pune brațele în jurul taliei mele. Poți să ții capul jos, lipit de spatele meu, și să mă strângi dacă ți se face teamă.

   Laurel se duse în spatele lui. Își lipi fața de spatele lui și-i strânse talia cât de tare putu.

   - Am totuși nevoie de o mână, spuse David puțin stresat.

   Laurel se strădui să slăbească strânsoarea și eliberă o mână. David îi frecă delicat palma, iar ea începu să-l strângă din nou.

   - Ești gata? întrebă el.

   - Surprinde-mă, spuse ea fără suflare.

   Îi mai frecă puțin mâna, după care ea scânci în timp ce o senzație ca un șoc static îi erupse din deget.

   - OK, s-a terminat, spuse David calm.

   - L-ai pus deoparte? întrebă Laurel fără să ridice capul.

   - Da, zise David cu vocea ciudat de inexpresivă. Laurel, trebuie să vezi asta.

   Curiozitatea o ajută să-și depășească teama și Laurel se iți peste umărul lui David.

   - Ce?

   David strângea ușor de capătul degetului ei mijlociu. O picătură de lichid transparent țâșni.

   - Ce-i aia? întrebă Laurel.

   - Eu sunt mai îngrijorat de ce nu este, răspunse David. Nu este roșu.

   Laurel nu făcu altceva decât să se uite.

   - Ăăă, pot să...?

    David arătă spre o cutie de lamele.

   - Sigur, spuse Laurel amorțită.

   David luă o lamelă subțire de sticlă și lipi degetul lui Laurel de ea.

   - Pot să iau două?

   Laurel nu făcu decât să dea din cap.

   După 3 lamele, David îi înfășură degetul lui Laurel într-un șervețel, iar Laurel își ghemui mâinile în poală.

   David se așeză lângă ea, coapsele lui atingându-se de ale ei.

   - Laurel, asta iese mereu când te tai?

   - Nu m-am mai tăiat de nu mai știu când.

   - Trebuie să fi avut, la un moment dat, măcar un genunchi julit, nu?

   - Sunt sigură că am avut, însă... îi pieri glasul când își dădu seama că nu-și putea aminti nici măcar o situație. Nu știu, șopti ea. Nu-mi amintesc.

   David își trecu degetele prin păr.

   - Laurel, ai sângerat vreodată... din vreo parte din corp în viața ta?

   Ura tot ce încerca el să insinueze, însă nu putea nega adevărul.

   - Nu știu. Sincer, nu-mi amintesc să fi sângerat vreodată.

   David își împinse scaunul la loc la microscop și puse lamela din nou sub cadranul luminat, după care o studie prin lentile mult timp. Schimbă lamelele și se uită din nou. Apoi, scoase câteva lamele pătate cu roșu dintr-o altă cutie și se uită la ele prin rotație.

   Laurel nu se mișcă în tot acest timp.

   Se întoarse către ea.

   - Laurel, spuse el, dacă nu ai sânge? Dacă chestia asta transparentă este tot ce curge prin venele tale?

   Laurel clătină din cap.

   - Nu se poate; toată lumea are sânge, David.

   - Da, și toată lumea mai are și celule epiteliale de origine animală, Laurel; spre deosebire de ale tale, răspunse el. Ai spus că părinții tăi nu cred în doctori, ai fost vreodată la un doctor?

   - Când eram foarte mică. Mi-a povestit tata aseară.

   Ochii i se măriră.

   - Oh, Doamne!

   Îi povesti lui David întâmplarea.

   - Știa, trebuie să fi știut.

   - Și, atunci, de ce să nu le fi spus părinților tăi?

   - Nu știu.

   David tăcea, încruntând din sprâncene. Când vorbi, vocea îi era ezitantă.

   - Te deranjează dacă încerc ceva?

   - Atâta timp cât asta nu implică să mă deschizi și să te uiți la intestinele mele.

   El râse.

   Laurel nu o făcu.

   - Pot să-ți iau pulsul?

   Laurel fu luată prin surprindere de valul de ușurare și de amuzament care o coplei. Începu să râdă și nu se mai putea opri. David o privi în liniște, în timp ce râdea isteric, dar într-un final, își reveni în fire.

   - Scuze, spuse ea, răsuflând greu, în timp ce încerca să îndepărteze un alt val de chicoteli. E doar... mult mai bine decât să mă deschizi.

   David zâmbi discret și-și dădu ochii peste cap.

   - Dă mâna la mine, spuse ele.

   Ea întinse mâna, iar el puse două degete pe încheietura ei.

   - Pielea ta este foarte rece, spuse el. Sunt oarecum surprins că n-am observat asta până acum.

   Apoi rămase tăcut, concentrându-se. După o vreme, se ridică de pe scaun și se așeză lângă ea, pe pat. 

   - Lasă-mă să încerc aici, pe gât.

   Îi ținu gâtul cu o mână și-și puse degetele cu pricepere pe partea dreaptă a gâtului. Îi simțea respirația pe gâtul ei și, deși căuta să se uite în altă parte, ea nu se putea uita la nimic altceva. Vedea lucruri pe care nu le observase până atunci. O dungă discretă de pistrui de-a lungul liniei părului, o cicatrice aproape ascunsă de sprânceană și curba delicată a genelor lui. Simți vag cum degetele lui apasă mai tare. Când i se opri respirația, David se retrase.

   - Te-a durut?

   Ea clătină din cap și încercă să nu observe cât de aproape era.

   După câteva secunde, își retrase mâinile. Nu-i plăceau privirea din ochii lui și nici încruntătura îngrijorată dintre sprâncene.

   - Ce e? întrebă ea.

   Dar el nu făcu decât să clatine din cap.

   - Trebuie să fiu sigur. Nu vreau să te sperii. Pot să... pot să-ți ascult pieptul?

   - Cu un stetoscop?

   - Nu am un stetoscop. Dar dacă...

   Ezită.

   - Dacă-mi pun urechea peste inima ta, ar trebui să o aud tare și limpede.

   Laurel se îndepărtă.

   - OK, spuse ea încet.

   David puse o mână de o parte și de alta a coastelor ei și-și lăsă încet capul în jos. Laurel încerca să respire normal, însă era sigură că inima ei o luase la goană. Obrazul lui era cald pe piela ei și apăsa pe gulerul tricoului.

   După un moment lung, David își ridică fața.

   - Deci...

   - Șșșt, spuse el, întorcându-și capul și punând celălalt obraz pe partea cealaltă a pieptului ei. Nu e nimic, spuse el pe un ton delicat. Nici la încheietură și nici la gât. Și nu aud nimic în pieptul tău. Sună... gol.

   - Ce înseamnă asta, David?

   - Nu-ți bate inima, Laurel. Probabil că nici măcar nu ai o inimă.

Capitolul 11

          Laurel tremura acum din toate încheieturile. Simțea brațul lui David, cald și greu în jurul ei, și părea că nu mai simte nimic altceva. El era o ancoră de salvare și nu era convinsă că ar supraviețui în următoarele secunde dacă i-ar da drumul.

   - Ce-ar trebui să fac, David?

   - Nu trebuie să faci nimic.

   - Ai dreptate, spuse ea pe un ton deznădăjduit, trebuie doar să aștept ca și restul corpului meu să-și dea seama că e mort.

   David o trase mai aproape și o mângâie pe păr. Ea se agăță de cămașa lui, în timp ce lacrimile o copleșeau și se chinuia să respire.

   - Nu, îi șopti David la ureche. Nu o să mori.

   Obrazul i se frecă de al ei, aspru de la barba ușor crescută. Își trecu vârful nasului peste fața ei, iar lacrimile i se opriră în timp ce se concentra pe senzația dată de chipul lui lipit de al ei. Era atât de cald pepielea ei, care era aproape înghețată. Își frecă buzele de fruntea ei, iar Laurel simți un fior mic pe șira spinării. Își frecă delicat buzele de ale ei, și un val de căldură, diferită de orice altceva mai simțise vreodată, i se răspândi de la buze pe toată fața.

   Când văzu că ea nu se mișcă, o sărută iar, puțin mai încrezător de data aceasta. Deveni, într-o clipă, parte din furtuna care o răscolea, iar brațele ei se încolăciră în jurul gâtului său, trăgându-l mai aproape, mai strâns, încercând să absoarbă în ea căldura aceea incredibilă. 

   Puteau să fi trecut secunde, minute, ore - timpul nu mai avea nicio valoare în timp ce corpul lui cald se lipea de al ei și căldura aceea lentă o învăluia.

   Când David se retrase aproape violent pentru a-și recăpăt suflarea, realitatea îi invadă mintea mintea lui Laurel.

   - Îmi pare rău, șopti el. N-am vrut să...

   - Șșș.

   Laurel îi puse un deget pe buze.

   - E OK. 

   Nu-i dădu drumul și, pentru că nu părea să se împotrivească, David se aplecă din nou, ezitantt.

   Laurel îl opri în ultima secundă, punându-i o mână pe piept și scutură din cap. Trase adânc aer în piept, după care spuse:

   - Nu știu dacă ceea ce simt este real sau e doar din cauză că intru în panică sau...

   Se opri.

   - Nu pot să fac asta, David. Nu cu tot ce se întâmplă în viața mea.

  El se retrase încet și tăcu o bucată de vreme.

    -Atunci o să aștept, spuse el abia auzit.

   Laurel își ridică încet rucsacul.

   - Ar trebui să plec, spuse ea fără rost.

   David o urmări cu privirea în timp ce traversa camera.

   Ea se opri să se mai uite o dată la el, înainte să iasă și să închidă ușa în urma ei.

          La ora de biologie, Laurel se așeză la locul ei obișnuit, însă nu-și coase cărțile. Stătea cu spatele perfect drept și își ciuli urechile să audă pașii familiari ai lui David. Chiar și așa, tresări când acesta își trânti rucsacul pe masa de lângă ea.

   Se strădui să se uite în sus la el, dar, în loc de chipul tensionat  și îngrijorat pe care se aștepta să-l vadă, fu întâmpinată de un zâmbet larg și de niște obraji roșii de entuziasm.

   - Am făcut niște cercetări azi-noapte, spuse el fără să o salute, și am niște teorii.

   Teorii? Nu era sigură că voia să știe. Ba chiar ceva din expresia lui o făcea destul de sigură că nu voia să știe.

   Deschise cartea și i-o puse în față.

   - O plantă carnivoră? Dar zău că știi să cucerești o fată.

   Încercă să împingă cartea înapoi la el, însă el își puse ambele mâini pe ea și o ținu acolo.

   - Ascultă-mă puțin. Nu spun că ești o plantă carnivoră. Dar citește puțin despre obiceiurile ei alimentare.

   - E carnivoră, David.

   - Practic, da, dar citește de ce.

   Își trecu degetele peste paragrafele pe care le subliniase cu verde-deschis. 

   - Plantele carnivore cresc cel mai bine pe sol sărac - în general, sol care are foarte puțin nitrogen. Mănână muște, pentru că trupurile muștelor au puțin nitrogen, însă nu au grăsimi sau colesterol. Nu e din cauza cărnii; este vorba de tipul de hrană de care au nevoie.

   David dădu pagina.

   - Uite aici, vorbește despre cum să hrănești o plantă carnivoră de apartament. Scrie că multă lume le dă bucăți mici de hamburger sau de friptură, așa cum ai spus tu, ei cred, pur și simplu, că „Hei, e carnivoră”. Dar, de fapt, poți să ucizi o plantă carnivoră dacă îi dai hamburger, pentru că are o grămadă de grăsime și colesterol, iar planta nu le poate digera.

   Laurel se uita cu groază la planta oribilă și se întreba cum ar putea David să creadă că asta era ea.

   - Nu înțeleg unde vrei să ajungi, spuse ea sec.

   - La substanțele hrănitoare, Laurel. Tu nu bei lapte, nu?

   - Nu.

   - De ce nu?

   - Îmi face rău.

   - Pariez că-ți face rău pentru că are grăsime și colesterol. Ce anume bei tu, de fapt?

   - Apă, suc.

   Se opri să se gândească.

   - Siropul de la compotul de piersici făcut de mama mea. Cam atât.

   - Apă și zahăr. Ai pus vreodată zahăr în vaza cu flori ca să țină mai mult? Florile adoră zahărul; îl asimilează imediat.

   Explicația lui David avea mai mult sens. Pe Laurel începuse să o doară capul.

   - Și, atunci, eu  de ce nu mănânc muște? întrebă Laurel sarcastic, în timp ce-și freca tâmplele.

   - Sunt prea mici să te ajute cu ceva, mă gândesc. Dar gândește-te la lucrurile pe care chiar le mănânci. Fructe și legume crude. Plante care au crescut în pământ și și-au extras toate acele substanțe hrănitoare din rădăcini. Le mănânci și primești aceleași substanțe hrănitoare, ca și cum ai avea rădăcini și ai putea să le iei tu însăți.

   Laurel tăcu pentru câteva secunde, în timp ce domnul James începu să strige catalogul.

   - Deci încă mai crezi că sunt o plantă? întrebă Laurel în șoaptă.

   - O plantă incredibil de evoluată și avansată, răspunse David. Dar da, o plantă.

   - Ce aiurea!

   - Nu știu, spuse David zâmbind larg. Mi se pare destul de mișto.

   - Normal; doar ești un tocilar pasionat de știință. Eu sunt fata care vrea, pur și simplu, să treacă de ora de sport fără să se holbeze nimeni la ea.

   - Bine, insistă David. Eu cred că e mișto pentru amândoi.

   Laurel pufni și îi atrase atenția domnului James.

   - Laurel, David? vreți să împărtășiți gluma și cu restul clasei? întrebă el cu o mână dusă la șoldul lui schilod.

   - Nu, domnule, spuse David. Dar mulțumesc c-ați întrebat.

   Elevii din jurul lor râseră, însă domnul James nu părea încântat. După câteva momente de râsete oftă și se întoarse cu fața la tablă. Laurel se lăsă pe spate și rânji.

   David, un punct. Profesorul care și-ar dori să fie la fel de deștept ca David? Zero puncte.

       Sâmbătă, Laurel și David se întâlniră acasă la David să „învețe”. David îi arătă un articol pe care-l găsise pe internet despre modul în care plantele absorb dioxidul de carbon prin frunze.

   - Dar tu? întrebă el.

   Stătea pe patul lui, cu petalele desfăcute și îndreptate spre fereastra dinspre vest, de unde puteau să absoarbă lumina soarelui. Era și acesta unul dintre multele avantaje de a „studia” în casa goală a lui David aproape în fiecare zi după școală.

   David chiar făcea eforturi considerabile să nu se holbeze, deși Laurel nu era convinsă că nu se uita pe furiș mai degrabă la trupul ei gol decât la petale.

   Nu o deranja nici una, nici alta.

   - Ei bine, ea n-am frunze, cu excepția celor micuțe de sub petale. Încă, adăugă ea misterioasă.

   - Teoretic, nu, dar cred că pielea ta ține loc de frunze.

   - De ce? Ți se pare că arată mai verde zilele astea? întrebă ea, după care-și dădu cu palma peste gură.

   Gândul de a deveni verde o făcu să-și amintească de Tamani și de părul lui verde. Nu voia să se gândescă la el. Era prea derutant. Și i se părea nedrept să se gândescă la el când era cu David. Simțea, într-un fel ciudat, că-l trădează. Își păstră gândurile pentru acel moment din noapte, înainte de a adormi.

   - Nu toate frunzele sunt verzi, continuă David. La majoritatea plantelor, frunzele reprezintă cea mai mare suprafață exterioară, iar în cazul tău, pielea este aceea. Deci poate că reușești să absorbi dioxid de carbon prin suprafața pielii.

   Roși.

   - Trebuie să recunoști că-ți place să porți bluze fără mâneci chiar și atunci când e frig.

   Laurel sorbi cu paiul din Sprite-ul ei.

   - Și atunci, de ce respir? Să știi că eu chiar respir, spuse ea ascuțit.

   - Da, dar chiar trebuie?

   - Ce vrei să spui cu asta? Sigur că trebuie.

   - Eu nu cred că trebuie. Nu la fel ca mine. Sau, cel puțin, nu la fel de des. Cât timp poți să-ți ții respirația?

   Ea ridică din umeri.

   - Destul de mult.

   - Hai că ai înotat, trebuie să ai o idee. Estimează și tu, insistă el când ea clătină din cap.

   - Pur și simplu ies când am terminat de stat dedesubt. Oricum nu mă scufund prea mult. Doar să-mi ud părul, nu știu.

   David rânji și arătă spre ceas.

   - Ce zici, aflăm?

   Laurel se uită la el câteva secunde, după care dădu sucul la o parte și se aplecă spre David, împungându-l în piept cu un zâmbet.

   - M-am săturat să tot experimentezi pe mine. Hai să vedem cât îți poți ține tu respirația.

   - Mi se pare corect, însă tu urmezi.

   - S-a făcut.

   David trase adânc aer în piept de câteva ori și, când Laurel îi spuse să înceapă, își ținu cu putere respirația și se lăsă pe spate în scaun. Rezistă 52 de secunde, înroșindu-se la față înainte ca aerul să iasă șuierând din el și să vină rândul lui Laurel.

   - Să nu râzi, îl avertiză ea. Oricum, sigur mă bați.

   - Mă îndoiesc.

   Zâmbi larg, cu aceeași încredere cu care zâmbea mereu când era sigur că avea dreptate.

   Laurel trase adânc aer în piept și se lăsă pe spate pe pernele lui David. Porni cronometrul cu un bip discret.

   Simțea cum își pierde curajul văzându-i zâmbetul sigur de sine pe măsură ce secundele treceau, așa că preferă să se întoarcă spre fereastră. Privi o pasăre zburând pe cerul de un albastru-deschis, pânăă când dispăru din vedere, deasupra unui deal.

   Neavând la ce să se mai uite, își mută atenția la pieptul ei. Începuse să devină incomod. Mai așteptă puțin, hotărî că nu-i place senzația și lăsă aerul să iasă.

   - Gata. Care e verdictul?

   David se uită la ceas.

   - Ți-ai ținut respirația cât de mult ai putut?

   - Cât de mult am vrut.

   - Nu-i același lucru. Ai fi putut s-o mai ții?

   - Probabil că da, însă devenise incomod.

   - Cât ai mai fi putut să o ții?

   - Nu știu, spuse ea deja iritată. Cât am rezistat?

   - 3 minute și 28 de secunde.

   Îi luă ceva timp să înțeleagă numerele. Se ridică în fund.

   - M-ai lăsat să câștig?

   - Nu. Tocmai mi-ai demonstrat teoria.

   Laurel se uită la brațul ei.

   - O frunză? Pe bune?

   David îi luă brațul și-l puse pe-al lui lângă al ei.

   - Hai să vezi o fază - dacă te uiți mai îndeaproape, brațele noastre nu arată chiar la fel. Vezi? spuse el arătând spre venele care se întindeau ca o pânză de păianjen de-a lungul brațului său. E adevărat că venele ies mai mult în evidență la băieți, însă, pe pielea ta deschisă la culoare, ar trebui măcar să poți vedea fâșii palide de albastru. Tu nu ai deloc.

   Laurel îi studie brațul, după care întrebă:

   - Când ai observat asta?

   El ridică vinovat din umeri.

   - Când ți-am luat pulsul, însă tu erai așa de panicată, ă am decis că informația mai poate aștepta o vreme. Și, în plus, am vrut să mai cercetez înainte.

   - Mersi... cred.

   Tăcu îndelung, pe măsură ce gândurile i se învălmășeau. Însă ajungea la aceeași concluzie, iar și iar.

   - Chiar sunt o plantă, nu-i așa?

..............................................................