Cerere de prietenie, Laura Marshall

 ...............................................................

3-5

          Drogurile mă înspăimânatu, eram îngrozită să nu-mi pierd controlul, să nu mă fac de râs.

   Ea ridică din umeri fără să zâmbească.
   - După cum am spus, depinde de tine. Mă duc s-o caut pe Clair.
   A ieșit din cameră și m-a lăsat singură la masa din bucătărie. Pe fereastră, vedeam grădina plină de tufișuri din spatele casei. Mai erau și câteva straturi de flori neîngrijite, unul dintre ele pe laterală.
   Mi-am amintit cum am stat cu Maria, acasă la Matt, și cât de relaxată m-am simți în compania ei, alternând între conversația lejeră și tăcerile plăcute. Mi-am prins cu măselele interiorul moale al gurii și am început să-l mestec, sfâșiată de propria nehotărâre.
   Oare era prea târziu să salvez ceea ce aproape că avusesem cu maria? Un prieten adevărat - cineva amuzant și interesant, care să mă placă așa cum sunt. Mă ietase deja o dată - s-ar putea să n-o mai facă iar? Am încercat s-o avertizez despre acel tampon. Tot ce trebuia să fac era să ies din casa asta, să merg acasă și să-i dau un telefon. Ar fi fost ultima mea șansă, știam asta, dar încă simțeam că era posibil să mi-o acorde.
   Ușa s-a deschis și mi-am ridicat privirea, așteptându-mă s-o văd pe Sophie înapoi, dar inima mi s-a oprit în loc când l-am văzut pe Tim Weston, urmat îndeaproape de fratele mai mare al lui Matt Lewis. Tim s-a oprit brusc când m-a văzut.
   - A, n-am știut că ești aici.
   - Pune astea în frigider, bătrâne, da? i-a spus fratele lui Matt lui Tim, plasându-i în mâini două pachete cu bere și întorcându-se la petrecere.

   Mi-am împins cât am putut de mult scaunul înspre masă, în timp ce Tim se strecura pe lângă mine în tăcere. A scos una dintre dozele de bere și a pus restul în frigider. 

   Aproape că ieșise pe ușă când s-a hotărât să se întoarcă spre mine.

   - Fii atentă, las-o pe pe sora mea în pace, OK?

   - Nu-ți face griji, așa voi face.

   Răceala din vocea mea m-a șocat și pe mine, m-am uitat în pământ, jucându-mă cu fermoarul bluzei.

   - E și ea aici? am întrebat mai blând.

   - Nu, sigur că nu e aici, a spus el, aruncându-se pe un scaun în fața mea și trântindu-și doza de bere pe masă, ceea ce a făcut ca lichidul să țâșnească prin gaură. Ai idee ce ai făcut?

   - Ce vrei să spui? am îngăimat eu, neîndrăznind să mă uit la el.

   - Mi-a spus lucruri. Știu ce i-ai făcut. Poate că nu știi prin ce a trecut la Londra, dar eu știu.  E ultima chestie de care are nevoie acum.

   - O are pe Esther, nu? am murmurat eu.

   - Da, și slavă Domnului că o are, deși știi și tu la fel de bine ca și mine că Esther înseamnă desprinderea de 90% dintre ceilalți pentru cât mai e din anul ăsta. Și, oricum, ea te voia pe tine. Te plăcea. Iar tu ai dezamăgit-o. Și pentru ce? Pentru zdreanța aia de dincolo?

   Și-a aruncat brațul în direcția livingului, de unde se auzea bubuind muzica.

   - Sper să fii convină că merită.

   S-a ridicat și a împins scaunul furios, iar picioarele obiectului au scârțâit pe linoleumul uzat.

   Am rămas vreo câteva minute la masă, nefiind sigură dacă m-ar ține picioarele în cazul în care mă ridic.

   În cele din urmă, am pășit spre ușă, cu decizia luată, întrebându-mă cum să-i spun lui Sophie că plec. Însă când tocmai hotărâsem să mă strecor pe nevăzute fără să observe cineva, ușa s-a deschis din nou. Era Sam.

   - Louise, Louise! Aici erai! a strigat el, făcându-mă să roșeșc și pe gât, deși știam că afecțiunea pe care o simțea față de mine era indusă chimic.

   M-a tras mai aproape și eu l-am îmbrățișat la rândul meu, simțindu-i căldura corpului pe piept, în timp ce-i strângeam spatele cu mâinile.

   - Mai stai jos puțin cu mine? întrebă Sam.

   Am stat unul în fața celuilalt, iar el a zâmbit, luându-mă de mână. Inima îmi bătea atât de repede, încât credeam că avea să-mi iasă pe gât.

   - Scuze pentru ce-i pe-aici, spuse el, uitându-se împrejur în bucătărie.

   - Ce vrei să zici?

   M-am uitat și eu în jur, la chiuveta ruginită, la dulapurile antice, îngălbenite de vreme, cu una dintre uși atârnând și cu un sertar complet lipsă, precum și la blatul zgâriat și pătat.

   - Știi ce vreau să zic, e o magherniță.

   - E în regulă, am spus eu, strângându-i mâna cu îndrăzneală. Cui îi pasă? Cel puțin, ai locul la dispoziție în noaptea asta. Ai mei nu pleacă niciodată nicăieri. Și chiar dacă ar face-o, cred că m-ar omorî dacă aș da o petrecere.

   - Lui taică-meu nu-i pasă, spuse el și se înnegură. Mă bucur că ești aici, totuși.

   Zâmbetul lui mi-a intrat în corp, încălzindu-mă.

   Aproape că eram gata să-i răspund, când ușa s-a trântit iar de perete, de această dată pentru ca Sophie să-și facă intrarea. A ridicat din sprânceană și a zâmbit, s-a uitat insistent la mâinile noastre înlănțuite, pe masă.

   Sam și-a retras mâna și s-a ridicat cu un ultim zâmbet care-mi era adresat.

   - Ne vedem imediat, da? spuse el.

   Când a trecut pe lângă ea, Sophie și-a deschis brațele.

   - Unde mi-e îmbrățișarea, Sammy?

   Sam a luat-o în brațe, iar ea i-a cuprins talia, privindu-mă pe deasupra umărului lui. După ce el s-a întors în living, Sophie a sărit la masă în fața mea.

   - Arătați bine, voi doi, spuse ea cu un zâmbet malițios. Deci, ce zici? Vrei să încerci?

   Degetele mi s-au încleștat în pumni pe sub masă.

   - Ai ceva ce pot lua? În seara asta, adică.

   A zâmbit și am știut că trecusem testul. Mai știam și că tot ceea ce avusesem cu Maria era cu adevărat încheiat acum. Nu mai puteau exista alte șanse.

      Mult mai târziu, stăteam întinsă lângă Sophie, sub o plapumă groasă umplută cu puf de gâscă, în patul moale și dublu, în timp ce se iveau zorii.

   Nu dormisem, tot mă gândeam la cursul evenimentelor din acea noapte, reluând iar și iar ideea lui Sophie. 

   Inițial, fusesem cam nesigură, dar Sophie a spus că nu vor fi efecte de durată - probabil că i-ar fi plăcut chiar, s-ai putea s-o relaxeze mai puțin. Sam și Matt intraseră în schemă, credeau că o să fie foarte amuzant. Încep cu adevărat să simt că fac parte din grup acum și știu că lucrul ăsta avea să-mi cimenteze poziția - eu sunt singura care o poate face. Doar trebuie să-mi păstrez calmul.

Capitolul 17

       Louise

   Octombrie 2015

      Încă mă gândesc dacă să mă duc sau nu la reuniune.

   Nu am anunțat încă pe Facebook că particip. Polly e în stand-by, ca să-l ia pe Henry în noaptea aceea la ea. Nu am vrut să-i spun că merg, dar nu am pe nimeni altcineva care să stea cu el. Ea a vrut să vadă pagina de Facebook, așa că nu am putut să ascund de ea faptul că și Sam merge. Nu a fost impresionată.

   Știu că încearcă să mă protejeze, dar nu înțelege de ce simt nevoia să merg. Și nu înțelege din cauza omisiunilor mele masive din poveste, părțile pe care nu i le-am spus. Nu știe cum mă atrage pe mine Sharne Bay, ca o cicatrice care încă te face să te scarpini, cu degtele pe ea, chiar dacă știi că ar trebui s-o lași în pace să se vindece.

  Sunt foarte încântată de ideea ca Henry să meargă la Polly, dar simt o strângere de inimă când văd bunici care îi așteaptă pe colegii lui Henry la poarta școlii. Îmi dau seama din familiaritatea cu care nepoții îi salută că ei participă semnificativ în viețile lor.

   Pentru Henry, întâlnirea cu părinții mei reprezintăă o ocazie deosebită: își alege hainele cu grijă, vorbește zile întregi despre asta, intră într-o stare de anxietate, apoi este mereu dezamăgit când ei nu reușesc să se ridice la idealul lui. Nu au demonstrat niciodată un interes prea mare pentru el, chiar și când era mic, iar eu eram complet extenuată. Erau înțelegători, însă pur și simplu nu le trecea prin cap că tot ce îmi trebuia mie atunci era să existe cineva care să-l ia câteva ore.

   Nici părinții lui Sam nu au fost prezenți. Tatăl lui murise cu mulți ani în urmă, când Sam era la facultate, și deși mama lui apare și dispare fulgerător din viața lui de adult, nu s-ar putea spune că sunt apropiați. Niciodată nu am înțeles cum și când au reluat legătura, s-a întâmplat înainte ca noi doi să fim împreună.

   Henry o întâlnise pe „cealaltă buni” doar de câteva ori, așa că, în mintea lui, se bucura deja de un statut mitic.

   Stau în fața laptopului meu, așezat pe masa din bucătărie, în timp ce Henry mănâncă un sandvici cu unt de arahide groaznic de încet. Își linge indexul și apoi îl apasă pe farfurie după fiecare mușcătură, pentru a prinde orice firmitură rătăcită.

   - Sora mea nu are voie să mănânce unt de arahide, declamă el. Ca să nu se umfle.

   E încă dureros pentru mine să-l aud folosind cuvintele „sora mea” despre un copil care nu e al meu. Nu prea vorbește de ea sau de mama lui vitregă. Desigur, nu știe că Sam m-a părăsit pentru ea, însă e clar că are un soi de înțelegere inconștientă a situației, că nu trebuie să vorbească cu mine de ea sau despre copil.

   - Să nu se umfle, repetă el. Ca un balon.

   - Exact, spun eu absentă, absorbită de Facebook, umblând mai departe, trecând prin pozele de vacanță ale unui cunoștințe de serviciu a lui Claire Barnes.

   Telefonul îmi sună pe blatul din bucătărie, în timp ce apare pe ecran o notificare de la Facebook în dreapta ecranului. Dau clic pe ea, apoi totul în camer dispare, până nu rămân decât eu cu ecranul.

   Un alt mesaj de la Maria:

   „Te întorci la locul crimei? Ai grijă, Louise, nu poți ști niciodată cine te poate urmări.”

   Fiecare mesaj al ei e ca o lovitură în cap din partea unui atacator necunoscut.

   Henry nu-și dă seama ce se întâmplă, concentrat pe sandviciul său, protejat de egocentrismul copiilor mici.

   Mă duc în dormitor și scotocesc prin garderobă, excluzând diverse piese de îmbrăcăminte: prea pentru muncă, nu mă pune în valoare, prea mami. Pregătesc o geantă cu cele necesare peste noapte pentru Henry, apoi intru on-line și rezerv o cameră la Travellodge, în suburbiile din Sharne Bay. Nu e chip să facă față acestei seri fără să beau, iar ultimul tren spre Londra, din Norwich, e absurd de devreme, cam pe la 10 seara.

   O parte din mine se întreabă dacă n-o să renunț în ultima clipă. 

   Dar câteva ore mai târziu, sunt în mașină, îmbrăcată într-o rochie neagră plictisitoare, dar care îmi vine bine și pe care o port mereu când am dubii, cu machiajul făcut cu atenție, iar pantofii cu toc înalt sunt lângă mine.

   Henry e în spate, nu pot să nu să mai prefac că nu mă duc la reuniunea de liceu. Mă concentrez cu toată puterea asupra drumului, ca și când șofatul de calitate va atenua această neliniște care se agită în mine.

   La Polly. Henry nici măcar nu-mi mai aruncă o privire, zbătându-se să scape din îmbrățișarea mea și s-o găsească pe Eloise, care știe că-i va citi cu drag din stiva de cărți cu locomotiva Thomas pe care le-a adus cu el.

   - Eloise trebuie să plece în curând, l-a avertizat Polly.

   Apoi se întoarce spre mine.

   - Nu doarme aici în noaptea asta. Iar vaca aia o să fie și ea acolo.

   - Ce vacă... a. Ea. 

   - Da. Ea.

   Polly se uită la mine cu severitate.

   - Ești absolut sigură? Gândește-te ca la o invervenție - o ocazie să te răzgândești. Nu te judec, nu voi face nimic neplăcut. Sunt doar îngrijorată pentru tine. Ai procedat așa de bine să-l lași în urmă pe Sam, ai fost atât de puternică. Nu vreau să fii prinsă iar în...ceva. Știi ce vreau să zic. Ai putea să rămâi aici. Am și vin. Ne putem uita la un serioal, tu, cu mine și cu Maya.

   Timp de câteva clipe sunt chiar tentată.

   - Nu. Mă duc. Serios, Polly, o să fie bine. Nu mă duc datorită lui Sam, probabil că nici n-o să prea vorbesc cu el. Doar îl văd tot timpul, nu îmi trebuie să merg la o reuniune ca să vorbesc cu el.

   - Da, dar voi nu vorbiți cu adevărat, nu-i așa? Voi doar comunicați despre Henry pe mesaje. Singurul tău contact direct e când îl pasezi pe Henry între voi, ca la o cursă cu ștafetă. Ceea ce cred că e un lucru bun, apropo. Însă acum e diferit: e o ocazie socială, o să fiți beți, atmosfera va fi foarte încărcată emoțional, pentru că vă veți afla în locul în care v-ați întâlnit prima dată.

   - Nu ne-am înțeles prea bine când eram la școală împreună. Abia după ce am împlinit 20 de ani, am început să ieșim.

   - Da, știu, dar înțelegi ce vreau să zic. Eram acolo când te-a părăsit, îți amintești? Știu cum e el, știu prin ce ai trecut. Nu vreau să sfârșești tot acolo.

   - Știu. Mulțumesc Polly, dar o să-mi fie bine, serios.

   Mă lasă să plec fără tragere de inimă, punându-mă să-i fac o promisiune fără prea mare importanță, că o să plec dacă se întâmplă ceva sau dacă încep să mă supăr.

   Când am parcat pe drumul de lângă liceu, părea că timpul nici măcar nu se scursese. M-am gândit să parchez lângă cazare și să iau un taxi către școală, dar am decis să las mașina aici. În acest fel, dacă decid să plec după un pahar, îmi iau mașina și plec direct la Polly, iar dacă rămân, o să iau un taxi și mă întorc să recuperez mașina dimineață.

   Încă puteam să mă întorc. Încă nu e prea târziu. Pot să merg la Polly și să ne uităm la un serial sau pur și simplu să mă duc și să stau în camera mea de la Travelodge. Stau câteva minute cu telefonul în mână, cu numărul lui Polly pe ecran.

   Două femei pe care nu le recunosc trec pe lângă mașină sporovăind, râzând, în mod clar binedispuse. Se îndreaptă spre poarta școlii și una dintre ele urlă:

   - Doamne, Dumnezeule!

   Cine sunt ele oare? Și dacă nu le recunosc, atunci ce dracului caut eu aici?

   Apoi îl văd pe Sam, singur, mergând cu pas ușor și încrezător în curtea școlii. Mi se usucă gura și simt cum mi se umflă limba. Preț de o clipă, am impresia că mi se va face rău, dar senzația trece, iar greața este înlocuită de furie. De ce el, pur și simplu, apare aici fără nicio grijă pe lume, în timp ce eu tremur într-o mașină care se răcește și mai tare pe secundă ce trece? E în aceeași măsură și trecutul meu, nu doar al lui.

   Închid telefonul, ies di mașină și mă îndrept hotărâtă spre intrare.

   Extrem de surprinsă, îl recunosc pe profesorul care stă la ușă, domnul Jenkins. Nici măcar nu arată atât de în vârstă, și presupun că, deși la vremea respectivă, părea de-a dreptul antic, probabil că avea vreo 25 de ani, ceea ce acum înseamnă că are cam 50 de ani. Mă întâmpină fără să dea semne că m-ar recunoaște și îmi dă un ecuson cu nume.

   Stau mult prea mult să-l ajustez ținutei, dar când deja nu mai are sens să stau, atunci mă îndrept pe hol, spre sală. Mă frapază mirosul. Ca toate școlile, miroase a cauciuc și dezinfectant, cu o adiere de transpirație veche, dar familiaritatea acestui miros anume parcă e o palmă în față.

   Amintirile încep să se perinde, amintiri despre care nu mai știam: magazinul de lângă școală, unde stăteam la coadă pentru ciocolată, în pauză, băutură fierbinte de portocale, care ne ardea degetele prin paharul subțire și bej din plastic, de la automat, un joc pe care îl jucam în prmul an, pe care încă îl numeam „Acel Joc”, din motive pe care nu le mai știu. Desigur, mai există și o altă amintire, o altă seară în această sală, una care nu s-a pierdut, ci s-a încrustat în creier cu fierul încins, lăsând o cicatrice urâtă.

  Într-o stare de anxietate aproape de panică, realizez că nu văd pe nimeni singur. Grupuri mici s-au format și s-au unit, oamenii trec de la unul la altul, cu grimase de recunoaștere și cu îmbrățișări și sărutări excesive. Sunt singura care nu a venit cu plasa de siguranță furnizată de prezența unui prieten. Sam e la bar, cu spatele la mine, dar nu pot să suport ideea ca el să fie prima persoană cu care să vorbesc.

   Cele două femei care trecuseră pe lângă mine cât eram în mașină șușotesc între ele și arată în direcția mea, iar pentru o clipă îngrozitoare, am crezut că vorbesc despre mine. Dar aruncând o privire în spatele meu, îmi dau seama că e vorba despre altcineva, o femeie cu părul castaniu, frumos, care ține strâns mâna unui bărbat înalt, uluitor de chipeș. Mă uit la acel bărbat și mă gândesc cât de rar e să vezi în viața reală pe cineva care a atât de frumos, ca vedetele de cinema, când realizez că femeia cu care e este Esther. 

   Sunt absurd, jenant, de bucuroasă s-o revăd și mă grăbesc spre ea.

   - Ai zis că nu vii!

   Am vrut s-o îmbrățișez, dar mi-am dat seama că gestul ar fi perceput ca excesiv.

   Pare jenată.

   - Se pare că am și eu slăbiciunile mele omenești, spune ea, aruncându-i o privire soțului său. Știi ce m-a făcut să mă hotărăsc? Tu când ai arătat atât de surprinsă, în clipa în care ți-am spus că sunt măritată. El e Brett, apropo. Brett, Louise.

   Brett dă mâna cu mine.

   - Îmi pare bine de cunoștință, Louise. Vreți ceva de băut?

   Pleacă spre bar în căutarea vinului, iar eu mă întorc la Esther.

   - Ce vrei să spui, cu slăbiciunile omenești?

   - Nu credeam că-mi pasă despre părerea cuiva de aici legat de persoana mea. De fapt, nu voiam să-mi pese de părerea nimănui despre mine.

   E atât de atentă cu ea însăși, atât de onestă despre motivațiile personale.

   - Dar știi ce? Am lucrat de mi-a ieșit pe nas ca să ajung unde sunt acum. Am o carieră extraordinară, un soț splendid și plin de succes, doi copii minunați. Sunt OK. De fapt, sunt mult mai mult de-atât, sunt chiar fericită. Și mi-e teamă că mai există încă o părticică din mine (poate că nu chiar așa de mică), dispusă să le arate, celor care poate încă mai râd de mine sau, și mai rău, care mă compătimesc într-un colț al sufletului lor. 

   - Ei, bine, eu mă bucur că ești aici. Mai recunoști pe cineva?

   Ne uităm în jur. Sunt fețe vag familiare, dar niciuna dintre cei pe care îi cunoșteam bine sau care să fi fost la noi în clasă. Au fost 4 clase a câte 30 de copii în anul nostru, deci erau mulți pe care abia dacă îi știam.

   - A, iată pe cineva cunoscut, spune Esther.

   La intrare e agitație, îmbrățișări și exclamații. Un bărbat stă într-o parte a grupului care o înconjoară pe noua sosită, ținând o hană lungă de blană albă, părând jenat și simțindu-se nelalocul lui. Îi știu fața, dar îmi ia ceva timp până să realizez că nu e un coleg de școală, ci Pete, prietenul lui Sophie din acea seară, când i-am făcut vizita.

   Mă uit și privirea o întâlnește pe cea a lui Pete căruia îi zâmbesc. După câteva secunde, îmi zâmbește și el cu recunoștință și îmi face cu mâna. Sophie e acum angrenată într-o conversație cu 3 blonde șterse, îmbrăcate în rochii de duzină. 

   Când devine evident că ea nu vrea să se extragă din conversație, el vine spre mine și Esther, și Brett, care s-a întors de la bar cu băuturile noastre.

   - Salut, Louise, nu?

   - Da, corect. Ți-ai adus bine aminte.

   - A, mereu îmi amintesc numele, e o chestie a mea. Îmi aduc aminte și tot ce-mi spune cineva la un moment dat. E un coșmar pentru prietenii mei vechi, nimic nu este uitat.

   Mă întorc să fac prezentările între Pete, Esther și Brett, dar o femeie pe care nu o recunosc vine direct la noi și a început să-i vorbească lui Esther, care ține strâns brațul lui Brett, așa că-i las în pace.

   - Nu știam că ai o relație de durată cu Sophie. De câtă vreme sunteți împreună?

   N-aș ști să spun exact, dar avusesem impresia, în acea seară, în apartamentul ei, că era vorba de o relație nouă, dacă putem să-i spunem așa. Până când apăruse, Sophie nici măcar nu-i pomenise numele.

   - Nu suntem chiar.

   Pete arăta jenat.

   - E a treia întâlnire.

   - A treia întânire? Și o însoțești la reuniunea de la școală? Doamne, e o întâlnire cu greutate.

   - Știu, spuse Pete dând din cap cu disperare. Nu știu ce a fost în capul meu. Ei, bine, asta e... Am această... cred că-i putem spune abordare.

   - Abordare?

   Tipul ăsta e din ce în ce mai straniu. Pare o partidă extrem de improbabilă pentru Sophie, din ce am văzut până acum.

   - Da, eu am divorțat acum vreo 2 ani, ceea ce a fost îngrozitor.

   - Știu, și pentru mine a fost la fel.

   Îmi doresc ca această confesiune să nu mă facă să par un mare eșec. Divorțată la 40 de ani. În mod normal, nu aș recunoaște asta în fața unui străin, dar faptul că el a început primul, mi-a dat curaj. Nu am de gând să-i spun însă și că fostul meu soț e aici.

   - Serios?

   Fața i se relaxează.

   - Deci, știi ce și cum. Așa că acum 1 an am decis să revin în joc. Mi-am făcut profil pe câteva site-uri de întâlniri.

   - Ai cunoscut-o pe Sophie on-line?

   Pare defensiv.

   - Da. Poate că a trecut ceva vreme de când nu ai mai intrat în circuitul ăsta de întâlniri - acum, toată lumea face asta on-line. Nu e nicio rușine.

   - Da, știu asta.

   Și încă prea bine.

   - Doar că... vorbim de Sophie. Nu mi-o pot imagina făcând asta.

   Sophie, obișnuită ca lumea să-i cadă la picioare.

   - După cum spuneam, toată lumea procedează așa. Oricum, când am început prima oară, eliminam rapid femeile - voce bizară, unghii prea lungi, genul ăsta de detalii. Sora mea mi-a spus că în mod intenționat mă concentrez pe detalii negative, ca să evit să mă implic. Așa că am făcut această regulă. Dacă merg la întâlnire cu cineva, trebuie să merg de cel puțin 3 ori (dacă și ele vor, desigur) și să spun da la orice sugestie a lor. Atâta vreme cât nu e ilegal sau periculos.

   - Așa că ai ajuns la reuniunea altcuiva? Cineva pe care abia dacă o cunoști.

   - Mda. De aceeea am fost așa de bucuros să te văd. În acest scenariu, poți fi considerată o prietenă veche.

  Râd și iau o înghițitură din băutură, tot căutând ceva de zis și eșuând inevitabil într-o banalitate.

   - Cu ce te ocupi?

   - Sunt arhitect la Foster and Lyme.

   - A, îi știu, am lucrat cu ei în trecut, când John Fuller era acolo.

   - El a fost acolo înainte să vin eu, dar am auzit de el. Deci, ești?

   - Designer de interior. Acum lucrez pe cont propriu, deși obișnuiam să lucrez la....

   Sophie se apropie și-l ia pe Pete de braț, încruntându-se.

   - Aici erai, îi spune lui Pete. Louise, salut, arăți minunat.

   Mă sărută automat pe ambii obraji.

   - Nu e fabulos? O, Doamne, uitați-vă, Emma Frost, e imensă! Și Graham Scott are cea mai îngrozitoare barbă posibilă. Pete, ne iei ceva de băut? Mai vrei vin, Louise?

   Dar din cap că da, iar Pete o ia agale către bar. Sophie se întoarce spre mine.

   - L-ai văzut pe Sam? întreabă ea cu o încântare care nici măcar nu se străduia să mascheze niște insinuări lascive.

   - Nu încă. Dar îl văd des. Avem un copil împreună, dacă îți amintești.

   Încurajată de paharul cu vin pe care deja l-am golit, dau imediat replica.

   - De ce ai adus pe cineva pe care abia îl cunoști?

   Văd cum îi cade fața.

   - Ți-a spus el?

   - Da, dar doar pentru că l-am întrebat eu de cât timp sunteți împreună.

   Sophie pare jenată, iar mie nu-mi vine să cred că i-am găsit o fisură în armură.

   - Mai bine îi zic să nu mai spună asta nimănui. Nici tu, Louise, să nu zic ceva, te rog, da? Nu puteam să suport ideea de a venit aici singură, știind că toată lumea o să defileze cu soții și o să-și arate poze cu îngerașii lor de copii.

   Ar fi putut suna ca amărăciune, însă impresia era cea de tristețe.

   - Ei, eu sunt singură aici, cred că mulți sunt așa.

   O ating de braț, pătrunsă de conștientizarea faptului că avem un trecut comun. Deși mi-e extrem de clar că m-a folosit pentru a-și flata propria persoană în timpul liceului, devin deodată conștientă de nesiguranța care i-a generat acest comportament.

   - Da, dar e vorba de tine, nu? 

   Îmi îndepărtează mâna.

   - Nu contează prea mult, nimeni nu se așteaptă la altceva de la tine.

   Într-o fracțiune de secundă, vulnerabilitatea ei dispare și se reîntoarce pe pozițiile de unde mă ia direct la palme.

   - Doamne, unde e Pete cu vinul ăla? pufnește ea. Mă întorc într-o secundă.

   Pleacă spre bar.

   Deja îmi doresc al doilea pahar cu băutură și eu, și nu sunt singura. E evident că toată lumea din sală bea rapid și nervos, ca și când știi că seara nu începe cu adevărat decât în momentul în care toți sunt suficient de amețiți.

   Simt o atingere pe umăr, presupun că e Pete sau Sophie, cu băutura mea, așa că mă întorc nerăbdătoare, însă când văd cine e, simt cum mi se descompune expresia de pe față.

   - Salut, Louise, spune Sam cu un zâmbet prudent.

   După ultima noastră întâlnire, probabil că se așteaptă la necazuri - plânsete sau jelit, în cel mai bun caz, duritate și înțepături.

   Zâmbesc și îl sărut pe obraz.

  - Salut, cum merg lucrurile?

   - Bine, mă simt bine, spune el, răsuflând ușurat. Unde e Henry?

   Privește în jur de parcă se așteaptă să-l vadă ronțăind gustări de pe mesele din laterala sălii.

   - E la Polly. E bine, îi place acolo.

   Deja simt că încep să mă enervez, în defensivă.

   - Știu, știu, nu e nevoie să fii... oricum.

   Mă întreabă despre ceva, când deodată, în spatele meu aud voci și Sophie se îndreaptă spre noi, urmată de Pete, care aduce băuturile.

   - Doamne, Dumnezeule! Hei, voi!

   Se strecoară direct în brațele lui Sam, dându-i o sărutare lungă pe obraz.

   - Oh, arăți minunat, Soph! spune Sam.

   - Încă, da, îi face ea cu ochiul și îl împinge ușor cu șoldul, într-o atitudine de flirt.

   Pete îmi dă paharul cu vin, iar eu iau o înghițitură zdravănă. E acru și nici pe departe rece, dar nu mă interesează. În mod clar, o să am nevoie de el.

   - Deci, care mai sunt bârfele? întreabă Sophie. Pe cine ai văzut? Doamne, ai văzut barba lui Graham Scott?

   - Nicio bârfă încă, Sophie. Lasă-ne puțin timp, abia am ajuns aici, zâmbește Sam. Și, oricum, tu erai mereu cea cu informațiile cele mai detaliate.

   - A, da, știu tot și văd tot, râse ea, mișcându-și arătătorul. Nu încercați să vă ascundeți de mine.

   Pete se caută prin buzunare și scoate un pachet de Malborough Lights. Mă vede cum mă uit la ele și le întinde spre mine.

   - Vrei?

   - Of, fie, accept eu zâmbind.

   - Parcă le lăsaseși, Louise, spune Sam surprins.

   Îmi vine să-i zic că sunt multe lucruri pe care nu le știe despre mine. Că tot ceea ce mi-a făcut m-a schimbat și că sunt o persoană diferită acum, dar, bineînțeles, nu scot un cuvânt. Pur și simplu, dar din umeri și-l urmez pe Pete afară.

   Ne cocoțăm pe un zid scund, tremurând și întrebându-ne dacă nu e o idee bună să intrăm și să ne luăm hainele. Vântul ne stinge vreo câteva chibrituri până să reușim să aprindem țigările, însă imediat ce reușim, trag adânc din țigară și mă relaxez, bucurându-mă de răcoare după căldura și tensiunea din sală.

   - Așadar, ai crescut într-un loc asemănător? Un orășel pierdut Dumnezeu știe pe unde?

   - Nu, sunt născut și crescut la Londra. Locurile de felul ăstuia îmi dau fiori.

   - Ai fost vreodată la vreo reuniune? A ta, adică, nu a unei femei pe care ai cunoscut-o la întâmplare pe net.

   - Doamne, nu! Nici nu mă pot gândi la ceva mai rău.

   - A, bine! conchid, înțepată.

   - Scuze, nu am vurt să spun că oamenii n-ar trebui să meargă la revederile lor, doar că nu e de mine, atâta tot.

   - E în regulă, afirm, îmbunându-mă. E o treabă ciudată.

   - Așa, spune Pete, cu aerul că schimbăă în mod intenționat subiectul. Erai gata să-mi spui unde lucrai înainte.

   În mod evident, destinul ne împiedică să terminăm acest subiect de conversație, pentru că atenția ne e distrasă de sunetul vocii ridicate a unui bărbat, la capătul aleii de la școală. Nu e o alee lungă, iar în capătul ei e un felinar stradal.

   Stând chiar sub el și privind spre noi, este Tim Weston, gesticulând și făcând reproșuri cuiva. Cealaltă persoană stă cu spatele spre noi, poartă o haină neagră și are o glugă pe cap. Nu pot să-mi dau seama dacă e vorba de un bărbat sau o femeie, și chiar dacă putem auzi vocea lui Tim, vântul ne împiedică să auzim și ce zice.

   După câteva minute, cei doi pleacă, îndreptându-se spre centru. Tim își ține brațul pe umărul celeilalte persoane.

   - Mă întreb despre ce o fi vorbit, spune Pete. E groaznic, dar ador să văd alți oameni certându-se. Toată lumea e așa de dornică să-și arate fațetele bune lumii - știi, ia uită-te la viața mea perfectă, la familia mea perfectă, la tortul ăsta complicat pe care l-am făcut. Cumva, mi se pare liniștitor să știu că nu sunt singurul care o dă în bară.

   Zâmbesc și trag un ultim fum din țigară, apoi mă ridic și strivesc cu piciorul mucul țigării.

   - La zidul spart, dăm iureș iar, spune Pete, ridicându-se și el.

   Mergem înapoi spre ușile de la intrare și, în ciuda frigului, simt căldura pe care o emană el prin brațele noastre apropiate, care însă nu se ating.

Capitolul 18

         Louise

   Iunie 1989

        Era a doua oară în aceeași lună când prindeam răsăritul, deși de data asta era dintr-un motiv mai sumbru și mai furtunos.

   Nu doar drogurile mă făcuseră să stau trează, deși încă le simțeam efectul nedorit prin corp. Eram înconjurată de harababura pregătirilor mele de petrecere din ajun, din ultimele 12 ore, în care fusesem îmbătată de promisiunea acceptării și aprobării grupului. Ochii îmi rămăseră blocați pe pata de pe covor, unde Sophie scăpase noua mea pudră bronzantă, deși făcusem încercări stângace să o șterg cu un șervețel înmuiat într-un pahar cu apă stătută.

   Rochia pe care o purtasem zăcea făcută grămadă lângă mine - îmi pusesem un tricou vechi și niște colanți. În jurul ochilor, aveam machiaj scurs și buzele îmi erau uscate, iar în crăpăturile dintre ele și în zgârieturile din jurul gurii încă mai erau urme de ruj.

   Stătusem pe jos atât de mult doar pentru că nu mă puteam mișca. 

   În cele din urmă, am reușit să îmi dau seama ce se întâmplase și ce făcusem. Dacă adormeam, știam că în minutul în care m-aș fi trezit aș fi avut o clipă minunată în care nu aș fi știut ce se întâmplase - apoi, totul urma să se prăbușească asupra mea, cu o putere multiplicată la infinit de acea secundă de neaducere aminte.

   Totul începuse atât de bine.

   Îmi alesesem o rochie lungă din satin de culoarea smaraldului, pe care Sophie o adusese („Eu n-o s-o pot purta niciodată, arăt groaznic în ea, atârnă îngrozitor pe mine”). Nu mai purtasem niciodată așa ceva - avea o croială cu talie joasă, strânsă pe mijloc și cu umerii goi, îmi sublinia formele și mă făcea să par neașteptat de sexy și de curajoasă. Am adăugat niște pantofi cu tocuri de o înălțime amețitoare, tot dintre cei la care renunțase Sophie, și un lănțișor cu diamant, pe care mi-l dăruiseră părinții mei când împlinisem 16 ani, care strălucea la câțiva milimetri de decolteu, dându-i o alură îmbietoare.

   Stăteam ca o păpușă pe marginea patului, în timp ce Sophie își îndeplinea ritualul magic. Mai întâi, mi-a legat părul în coadă, pe care a răsucit-o și a prins-o cu un as cu stras, trăgând cu o pricepere savantă câteva șuvițe care să-mi încadreze fața.

   Apoi, a aplicat metodic straturile de machiaj, fondul de ten, pudra, pudra bronzantă și umbra de roz pe obraji, înainte să-mi pună fardul verde cu sclipici pe care îl cumpărasem cu o săptămână în urmă de la Woolsworth. A adăugat tuș negru pe marginea pleoapelor și făcut cozi de pisică la colțul fiecărui ochi. A terminat cu un ruj de culoarea prunei închise, care mi-a făcut buzele să arate ca niște cirește negre, lucioase și cărnoase.

   Nu puteam să mă văd în oglinda de lângă pat, așa că m-am ridicat să văd efectul final, iar străina care se uita la mine m-a lăsat fără suflare.

   Fata cu părul de șoricel se evapora din ce în ce mai mult, în vreme ce interiorizam imaginea aceasta nouă creată, a unei creaturi cu siluetă de clepsidră, cu ochi strălucitori de felină și cu diamantul care îmi strălucea la gât în lumina lămpii.

   - O să-i placă lui la nebunie, rânji Sophie, iar de această dată, nici măcar nu m-am obosit să mă prefac că nu știu despre cine vorbește.

   Tata urma să ne ducă la petrecere, iar el și cu mama așteptau în hol, cu expresii de mândrie pe față.

   Sophie a coborât scările în fața mea, într-o rochie neagră de lycra, atât de scurtă, încât practic îi puteai zări chiloții prin ea. În momentul în care Sophie a ajuns la capătul scărilor pentru a mă lăsa să mă arăt în plină glorie, fața mamei trăda deja o mixtură de emoții, de la șoc, la mândrie impusă cu forța și altceva care poate că era invidie.

   Tata și-a revenit suficient de repede, încât să aibă resurse de a juca rolul șoferului („Caleașca vă așteaptă, doamnelor”), dar am surprins privirea îngrijorată pe care i-a aruncat-o mamei. Îmi plăcea la nebunie faptul că erau îngrijorați din cauza mea. Niciodată nu avusesem sentimentul că am vreo putere asupra lor, până atunci și era de-a dreptul îmbătătoare senzația.

   - Ai grijă de tine, scumpa mea, spuse tata neliniștit, când ne-a lăsat la porțile școlii.

   - Vă mulțumim foarte mult, domnule Williams, zise Sophie în timp ce se pregătea să coboare, desfăcându-și picioarele fără ciorapi pe bancheta din spate, cu plicul ei argintiu în mână.

   - Cu plăcere, răspunse tata, uitându-se concentrat în față.

   După ce a dispărut, ne-am uitat una la cealaltă și ne-a pufnit un râs care aproape că ne-a lăsat fără suflare. Ea mi-a strâns mâna.

   - Începem!

   De pe alee, am mers spre sală, unde muzica deja bubuia. Domnul Jenkins stătea în spatele unei mese mici de la intrare, întâmpinând lumea și purtând cel mai penibil tricou pe care îl văzusem în viața mea. Își aranjase barba și mustața și, în mod clar, credea că arăta foarte șic.

   - Bună seara, fetelor. Gențile, vă rog.

   - Ce? a întrebat Sophie, aruncându-mi priviri neliniștite.

   - Gențile, fetelor, repetă el. Puneți-le pe masă aici și deschideți-le, vă rog.

   Inima începuse să-mi bată atât de tare, încât aproape că nu-mi venea să cred că domnul Jenkins nu reușea s-o audă. Mi-am deschis mica geantă de ocazie, în care aveam un săculeț cu strasuri, o oglindă și rujul de culoarea prunei. Mi-a dat-o înapoi, apoi a dat din cap spre Sophie, care și-a pus cu grijă plicul ei argintiu pe masă.

   Domnul Jenkins l-a deschis și a băgat un deget înăuntru, scotocind prin conținut. Ochii i s-au mărit, s-a înroșit tot și i l-a dat înapoi.

   - O seară frumoasă, fetelor.

   Am intrat în atrium și m-am întors spre Sophie.

   - Ce e? De ce te uitai așa la mine? am șuierat eu.

   Sophie a făcut o grimasă și și-a tras în jos rochia pentru a-mi arăta o mică pungă de plastic cu pastile albastre, băgată în sutienul ei.

   - Doar făceam mișto de tine! Ar fi trebuit să vezi ce față făcuseși! Bine că domnul Jenkins nu a făcut o percheziție corporală, era deja suficient de șocat și așa!

   Scoase un prezervativ din geantă și-l flutură spre mine.

   - Îți dai seama ce i-ar mai fi plăcut să facă o percheziție corporală completă, la ce înclinații pedofile are.

   I-am tras un ghiont, nu prea convinsă, și am intrat în sală. Era doar 7,30, deci nu era de întuneric afară, dar deja trăseseră toate draperiile, puseseră luminile disco, iar asta dădea un efect de amurg.

   - Uite-l pe Matt, spuse Sophie și mă luă de braț, târându-mă spre „bar”, care desigur că avea numai băuturi de fructe, Cola și limonadă.

   Matt se sprijinea de bar, având un aer foarte șic și dezinvolt în pantalonii de costum, cămașă albă și teniși Converse.

   - Doamne, ce plictisitor e, ne spune când am ajuns la el. Chiar stăm aici?

   - Normal, răspunse Sophie. Oricum, nu te îngrijora, am proviziile pe care mi le-a dat Sam.

   Și-a tras rochia în jos, pentru a-i arăta conținutul sutienului său, deși, de data aceasta, a făcut-o mai lesn, ca să-l ațâțe. Însă el nu părea deloc interesat.

   - Uite, ești sigură? întrebă Matt, privindu-mă îngrijorat. Dacă se întâmplă ceva aiurea, realmente aiurea?

   - Of, pentru numele lui Dumnezeu, nu mai fi ca o babă! exclamă Sophie. O să fie în regulă, e doar E. Doar luăm tot timpul, nu? Louise nu e îngrijorată, nu?

   Se întoarse nerăbdătoare spre mine.

   - Nu, am spus eu mințind.

   De fapt, eram paralizată de frică, dar ascundeam asta, ca și când frica ar fi fost ceva mic și solid, încuiat într-un colț al minții, rezervat pentru adevăruri incomode.

   - Bine, atunci totul e aranjat. Ne vedem mai încolo, bunicuțo.

   M-a tras de mână, târându-mă după ea, să vorbim cu Claire și Joanne, în partea opusă a ringului de dans. Conversația fluctua, iar Sophie mă ținea de mână, strângându-mă din când în când, când una dintrele ele zicea ceva amuzant sau incredibil de stupid.

   Nu le-a lăsat pe celelalte fete să mă respingă, incluzându-mă în mod intenționat în fiecare turnură a discuției, și, de fiecare dată când simțea cum dubiile apăreau în mintea mea, senzația era alungată de strânsoarea caldă a degetelor ei în ale mele.

   Era o singură intrare în sală și puteam să văd ușa cu colțul ochiului. Deși pe de o parte sporovăiam, râdeam și îmi băteam joc de ținutele celorlalte fete, de fapt, tot timpul urmăream și așteptam, abia putând să respir din cauza senzației de anticipare care îmi stătea ca o greutate pe piept.

   Cam pe la 8, vigilența mi-a fost răsplătită.

   Maria purta o rochie bleumarin până la genunchi, pe care sunt sigură că am văzut-o la Tophop în ziua în care am mers la bâlci. Părul ei era desfăcut și zâmbea la fata de lângă ea, cu care era la braț. A trebuit să mă uit încă o dată să văd cu cine era.

   Maria probabil că-i făcuse ea însăși ținuta lui Esther, pentru că arăta rezonabil într-o fustă neagră, cu o bluză de un roșu-închis. Purta chiar și machiaj.

   La câțiva pași în spatele lor, uitându-se prin sală ca un bodyguard, scanând potențialele pericole, venea Tim.

   Fetele au mers la bar, aparent ignorând pe toată lumea, au comandat două Cola, care erau servite cu paiul, ca la o petrecere de copii. Maria s-a întors spre Tim și l-a întrebat ceva. El a scuturat din cap. Ea avea un aer afectat și a avut loc o scurtă altercație care s-a finalizat cu plecarea lui spre partea opusă a sălii, unde s-a trântit pe un scaun.

   Sophie mi-a strâns iarăși mâna.

   - Haide, mergem la baie.

   Ne-am înghesuit amândouă într-una dintre cabine, iar Sophie a scos punguța din sutien. A luat una dintre pastile și a pus-o într-o pungă pe care a pus-o pe capacul vasului de toaletă. După ce a scos o brichetă masivă din geantă, s-a apucat să fărâmițeze pastila în pungă. În scurt timp, aceasta s-a crăpat în bucățele mărunte, iar după câteva minute, devenise o pulbere fină.

   - Bun, e de ajuns, spuse ea, dându-mi punga, cu o mână deloc tremurândă. Ești gata?

   Am încuviințat din cap.

   - Ies eu prima, ca să evităm suspiciunile, spuse ea.

   Am așteptat câteva momente, sprijinită de ușa cabinei, cu ochii închiși, simțind cum adrenalina îmi trimite mici șocuri în tot corpul. Când am ieșit singură în coridorul care ducea spre sală, cu punguța plină de pulbere între sâni, Maii și Sam veneau spre mine.

   Ochii lui Sam s-au mărit când m-a văzut și, pe măsură ce ne apropiam, puteam să simt atracția aproape palpabilă dintre noi. Iarăși am simțit beția puterii, un sentiment pe care nu-l mai încercasem până în acea zi. Probabil că așa te simțeai dacă erai Sophie.

   - Iată-te, spuse Matt. Știi că nu ești obligată să faci asta, nu? Dacă ți-e mai ușor, poți să pleci acum acasă și să zici că ți-e rău sau ceva de genul.

   M-a emoționat grija lui, și felul în care înțelegea el că pot să mă fofilez cu scuze în fața lui Sophie, mai degrabă decât să-i spun simplu că mă răzgândisem.

   - Mda, a adăugat Sam. Ține numai de tine. Nimeni nu o să-și schimbe părerea despre tine în rău sau ceva de genul.

   În afară de Sophie. Cuvintele pluteau în aer și chiar dacă nimeni nu le rostise, știam că la asta se gândeau toți. Mai știam și că, indiferent de ce spuneau ei, decizia mea era deja luată. O luasem în noaptea cu petrecerea lui Sam, când am luat E și mi-am tăiat toate legăturile cu Maria. 

   Dacă eșuam în seara asta, atunci aveam s-o pierd și pe Sophie și cu ce mai rămâneam?

   - Ei, bine, dacă ești sigură, spuse Matt. Mă duc la baie. Vii, Sam?

   - Imediat, amice, spuse Sam uitându-se mai departe la mine.

   Toate ușile de la clasele de pe coridor fuseseră închise. Presupuneam că erau încuiate, dar când Sam a încercat una dintre ele, s-a deschis imediat.

   - Vino puțin aici, spuse el.

   L-am urmat înăuntru. Jaluzelele erau trase și era destul de întuneric, deși venea puțin lumină de pe coridor, prin panourile mari de sticlă care erau aproape cât peretele.

   - Arăți minunat în seara asta, spuse el blând.

   Îmi tremura tot corpul. Era o situație pe care mi-o imaginasem de atâtea ori, încât mi se oărea că nu e normal să se întâmple și în viața de zi cu zi.

   El s-a aplecat și i-am văzut ochii cum se apropie din ce în ce maimult, până când totul s-a încețoșat. M-a sărutat cu tandrețe, strângându-mi ușor buza superioară între buzele lui pentru o clipă înainte să se retragă.

   - E bine? a întrebat el.

   Am încuviințat cu o mișcare a capului, incapabilă să mai scot vreun sunet.

   M-a sărutat iar, de data asta, mai apăsat, iar limba îmi explora gura, apăsat, în timp ce mâinile îi alunecau pe satinul rochiei. Simțeam cum mă înfierbând, cum mă lichefiez. Am simțit cum îi lunecă mâinile în spatele meu, căutând fermoarul, găsindu-l și începând să-l desfacă.

   - Nu! am rostit sufocată, înțepenind în brațele lui.

   El a sărit în spare, ca și când l-aș fi mușcat.

   - Îmi pare rău! Am crezut că și tu...

   - Nu, e în regulă, adică da, și eu. Doar că... nu am... nu sunt obișnuită cu...

   A surâs.

   - E în regulă, nu vreau să fac niciun fel de presiuni. Pur și simplu, ești atât de sexi în seara asta.

   - Mulțumesc, am mormăit, cu ochii în pământ, roșie din cauza rușinii și a furiei pe care o nutream față de mine însămi.

   - E OK, nu-ți face griji. Serios, nu contează. N-ar fi trebuit să duc lucrurile așa de departe. Ne oprim în seara asta, da? Ești OK?

   - Sunt bine, am șoptit eu.

   - OK, ne vedem mai încolo, da?

   Și a dispărut, lăsându-mă singură, în semiobscuritate.

   Am tras o gură de aer, și atunci am simțit răceala zidului din spatele meu. Cum de am fost atât de proastă? Nu asta îmi doream, nu asta visasem Dumnezeu știe câtă vreme? Și dacă îi spunea lui Matt, care ar fi putut să-i spună lui Sophie?

   Am atins punguța din sutien, mică, de neobservat pentru nimeni altcineva în afară de mine. Convingerea mea a devenit și mai puternică. Nu puteam permite ca această seară să fie doar despre ce se întâmplase (sau nu se întâmplase) cu Sam. Acea seară avea să fie despre altceva, ceva atât de grandios, încât nimeni nu-și va mai aduce aminte de altceva.

Capitolul 19

        Louise

   Octombrie 2015

       Noaptea se lasă. Muzica e din ce în ce mai tare.

   Starea de spirit din sală era un amestec puternic de emoție și distracție. Pe măsură ce creștea nivelul alcoolului în sânge, toată lumea - era vizibil - aluneca înapoi în starea de adolescență, de parcă persoanele lor adulte erau niște costume pe care le probaseră doar o vreme.

   Reușesc chiar să mă distrez, iar când Lorna Sixsmith s-a dus la bar să mai ia niște băuturi ca să continue să-mi povestească despre divorțul ei, mă simt extrem de confortabil în pielea mea. Mă uit în jur, zâmbind în atmosfera saturată de alcool, întrebându-mă ce altceva avea să mi se mai întâmple în această seară.

   O femeie cu părul închis la culoare, într-o rochie albastră de in, îmi zâmbește prietenos în semn de recunoaștere, iar eu îi fac semn cu mâna. Mă bucur atât de mult că am venit în seara asta. Poate că e exact ceea ce îmi trebuie. Să-mi exorcizez demonii.

   Lorna se întoarce spre mine, cu câte un pahar cu vin plin ochi în fiecare mână, gata să se lanseze iar în odiseea despre divorț.

   Chiar înaine să ajungă la mine, Sophie se strecoară între noi și mă ia de braț.

   - Louise, gângurește ea, cu degetele apăsându-mi carnea moale a brațului.

   Realizez, cu o tresărire aproape de frică, faptul că e foarte beată. In vino veritas.

   Lorna îmi dă vinul și îi zâmbește lui Sophie, care nici măcar n-o bagă în seamă. Lorna dă din umeri și îmi spune că ne vedem mai încolo, dându-și ochii peste cap, în spatele lui Sophie, în timp ce se depărtează.

   - Unde e Pete? o întreb.

   Tipic din partea lui Sophie să invite aproape un străin la un eveniment, unde nu cunoaște pe nimeni și apoi să-l abandoneze acolo.

   - Ei, nu știu, pe undeva prin zonă. Ascultă, i-am zis lui Sam despre chestia cu Maria.

   - Sam știe? Când i-ai zis, în seara asta?

   - Da, răspunde ea repede. Ei, bine, nu chiar. L-am sunat zilele trecute, după ce ai venit să mă vezi.

   - L-ai sunat? De ce? Și cum de aveai numărul lui?

   Vechea gelozie mă sufocă iar, amenințând să mă lase fără suflare. Ea oftează nerăbdătoare.

   - Mai contează? I-am trimis mesaj pe Facebook să-mi dea numărul lui.

   - Dar de ce voiai să vorbești cu el despre asta?

   Chipul îi e traversat de o expresie ciudată.

   - A fost și el implicat, nu? spune ea rapid. El ne-a adus E. Am crezut că și el a primit același mesaj.

   - Și l-a primit? întreb, simțind cum deja mi se învârte capul.

   De ce nu pomenise Sam nimic când ne văzuserăm zilele trecute? Sau mai devreme, în seara asta?

   - Nu, nu a primit nimi. Doamne, Louise, ce ne facem? Cine face treaba asta?

   Nu mă așteptam să se panicheze. In vino veritas, într-adevăr.

   - Nu știu. De ce nu mi-ai spus toate lucrurile astea când am venit la tine? De ce te-ai purtat ca și când n-ar fi o problemă?

  Obrajii îmi sunt roșii, m-a făcut să mă simt atât de fraieră pentru că eram supărată din cauza mesajului de la Maria.

   Sophie dă din umeri.

   - Am încercat să nu mă gândesc la ce s-a întâmplat, anii ăștia. Ce am făcut... știu că a fost greșit. Și toți am mințit, nu? Am mințit și poliția. Dar poate că nu a fost chiar cu totul vina noastră. 

   Aproape că mă imploră acum.

   - Adică, cine știe cu adevărat ce s-a întâmplat? S-au întâmplat tot soiul de lucruri în noaptea aia.

   - Ce vrei să zici?

   Ea dă din cap și repetă.

   - Tot felul de lucruri.

   Vreau să insist, dar Pete apare lângă ea.

   - A, aici erai, spune ea vag, uitându-se în jur, oriunde altundeva, mai puțin la el.

   - Da, aici sunt, răspunde el cu mult sarcasm în voce. E clar că ai fost îngrijorată.

   - Fir-ar să fie, nu trebuie să te ții după mine ca și când ai fi un nenorocit de cățel. Găsește-ți o pereche.

   Pleacă furioasă, împiedicându-se, pe tocuri, îndreptându-se rapid spre Sam, în partea cealaltă a sălii.

   Fața lui Pete e transfigurată, palidă și furioasă.

   - Halal prieteni ai.

   - Tu ești cel care o însoțește ca partener, i-am spus enervată.

   Apoi, se instalează un moment de tăcere și amândoi începem să râdem fără să ne mai putem abține.

   - Deci, presupun că nu va mai exista o a patra întâlnire? întreb, când sunt în stare iar să vorbesc.

   - Clar, mă gândeam s-o iau la o nuntă, la următoarea. Așa, îi cunoaște și pe părinții mei și mă pot lăuda cu ea în fața prietenilor.

   - Sună minunat. Poate chiar o petrecere de serviciu, cu care să-ți impresionezi colegii?

   - O, ce idee excelentă!

   În mod evident, era gata să continue, eu aștept cu nerăbdare următorul scenariu, când simt o mână pe cot și mă întorc ca să dau ochii cu Sam. Zâmbetul îmi dispare de pe chip. Până în acel moment, mă simțeam mândră de felul în care reușisem să suport vederea lui, dar degetele lui îmi ard brațul și mă dau în spate.

   Sam îi surâde lui Pete.

   - Îmi pare rău că vă întrerup, pot s-o răpesc pentru 1 minut?

   Pete nu are arme să lupte împotriva ofensivei de farmec care se numește Sam Parker.

   - O, sigur, OK.

   Se îndepărtează țeapăn, singura lui opțiune fiind să se întoarcă la Sophie.

   Sam se întoarce spre mine, iar încrederea mea se topește cu fiecare secundă care se scurge. Sunt beată acum, iar scutul meu de apărare e lăsat, încerc să-mi păstrez o fațadă calmă, disperată, să nu-l las să vadă efectul pe care încă îl are asupra mea. Încerc să mă liniștesc, lăsându-mi brațul să revină pe lângă corp și iau o înghițiturp din băutură.

   Sala s-a redus doar la noi 2, învăluiți în propria noastră atmosferă, unde aerul e mai răcoros, iar tăcerile sunt mai lungi și ceea ce nu spunem contează mai mult decât cuvintele rostite.

   - Așadar, știi.

   Mă forțez să vorbesc normal.

   - Despre treaba cu Maria.

   - Da.

   El se uită confuz la mine.

   - De ce nu mi-ai spus? Știai, nu, când l-ai lăsat pe Henry sâmbătă?

   - Sophie a spus că și tu știai atunci. Mi-a spus că deja te sunase, îngaim eu, știind că mă comport ca un copil.

   - Da, știam, dar am crezut că nu vrei să-mi spui asta și că ar trebui să-ți respect decizia. Probabil că a fost un șoc îngrozitor pentru tine.

   Pare sincer îngrijorat pentru mine și, cu un junghi dureros îmi amintesc și această parte a lui, cât de blând poate fi.

   - Ai mai auzit și altceva? a întrebat el. Adică de la cine a făcut pagina?

   - Nu.

   Nu vreau să-i mai dau lui Sam și mai multe detalii decât e necesar. Și așa e destul de rău că știe. Nu vreau să fie această întâmplare calea prin care el să mi se strecoare înapoi în viață.

   - Sophie mi-a spus în seara asta că mai e cineva pe lista de prieteni a Mariei, în afară de ea și de tine. Îl cheamă Nathan Drinkwater.

   - Da.

   - Cine e, știi?

   - N-am nici cea mai vagă idee. Nu e cineva de la școală, nu?

   - Nu, nu cred.

   Sam e cât pe ce să mai spună  ceva, dar atenția îi e reținută de Sophie și Pete, în capătul celălalt al sălii, care par a se certa. Ea râde, dar nu pare deloc să se bucure de glumă, de fapt, pare că e din ce în ce mai furioasă. Sam îi urmărește cu interes.

   - Voiam să spun că nu cred că ar fi o idee bună să-i pomenești lui Tim despre afacerea asta cu Facebookul, dacă apare, spuse Sam. Ar fi tulburător pentru el.

   - Nici nu aveam de gând, Sam. Ce crezi, că sunt chiar bătută în cap.

   Iar am intrat în defensivă. Uitasem că discuțile cu el erau așa. Ca și când ești scos dintr-o baie caldă direct în ringul de luptă, unde faci eschive ca un boxer, mereu în alertă, pândind lovitura următoare.

   - Nu, sigur că nu. Îmi pare rău, a fost prostesc din partea mea. Știu că nu ai face așa ceva.

   - L-ai văzut pe Tim? întreb eu, cercetând sala.

   E o mulțime mare, probabiil că sunt cam 150 de persoane.

   - Nu, nu încă. Nu cred că a apărut. Am vrut să spun, în cazul în care apare, spune Sam.

   Se lasă tăcerea, în timp ce pare că se gândește la ceva.

   - Mă bucur să te văd ca lumea, Louise. Cum mai ești? Ești OK?

   Pune mâna pe brațul meu și mă strânge.

   - Sunt bine, spun eu și fac un pas în spate, iar vinul mi se scurge din pahar, pe încheietură.

   Face un pas spre mine, deschide gura să spună ceva, când, deodată, din capătul celălalt al sălii se aude larmă. Pete face un semn dezgust cu mâna (Sophie se dă la o parte dramatic, de parcă el ar fi vrut s-o lovească) și se depărtează, ieșind din sală. Sophie îl săgetează din priviri, iar pe fața ei se citesc furie și umilire.

   - Mă duc să văd dacă Sophie e OK.

   Trebuie să evadez din această conversație înainte ca lucrurile s-o ia razna, înainte să-mi pierd capul.

   Sam pare surprins și puțin rănit.

   - Am crezut că putem să mai povestim despre ce ni s-a mai întâmplat în ultima vreme. Știu că nu vrei să auzi despre... știi tu... despre copil și toate celelalte, dar sunt alte lucruri - cum ți se pare că descurcă Henry la grădiniță? Mie nu-mi spune nimic niciodată.

   - E bine, chiar e bine. Cere o întrevedere cu profesoara, dacă ești așa de interesat. Pe mai târziu!

   Practic, fug de acolo, însă nu spre Sophie, ci spre toaletele relativ izolare. Mă aplec asupra podelei uneia dintre cabine și simt cum îmi bate inima nebunește. Încă simt căldura mâinii lui pe brațul meu, ochii lui pe limba mea.

   Valul de optimism pe care l-am simțit cu puțin vreme înainte se evaporase complet. Când respirația mi-a revenit la un ritm aproape normal, m-am întors în cală și i-am văzut pe Sophie și pe Sam prinși într-o conversație intensă, iar mâna lui era pe brațul ei.

   Flirtul în glumă din prietenia lor de adolescență m-a făcut mereu să nu mă simt în largul meu, mereu existând riscul de a izbucni, de a face scene urâte, pline de acuzații. Însă mai e și altceva, în felul în care mâna lui se odihnește pe brațul ei, iar faptul ăsta mă face să mă simt extrem de nelalocul meu.

   Mă uit în jur, să dau de cineva cu care pot să vorbesc. E doar 10 seara, nu pot să mă declar învinsă și să plec.

   Esther și Brett stau în partea cealaltă a sălii, sporovăind cu două femei pe care cred că le recunosc vag, așa că mă duc și eu să mă alătur lor. Preț de o oră, am stat cu ei, dând din cap, zâmbind dacă se uita cineva la mine, râzând odată cu ei, aproape neparticipând la discuție.

   Să fiu prima care pleacă ar fi însemnat recunoașterea unei înfrângeri, dar imediat cum alții încep s-o fac, recurgând la scuzele cu copiii și trezitul devreme dimineața, îmi fac și eu ieșirea din peisaj. Nu suport ideea că trebuie să-mi iau rămas bun și de la alții și nici nu vreau să mai risc o nouă întâlnire cu Sam, așa că îmi iau haina și ies din sală, îmi las ecusonul cu numele pe masă și plec.

   În parcarea școlii, chem taxiul programat cu atenție înainte și îi cer să vină cât mai repede cu putință, și îl aștept.

   Aburii răsuflării îmi ies pe nas, în timp ce stau acolo, nevăzută, în întuneric și îmi strâng haina pe mine. Mi-am uitat mănușile, așa că îmi încrucișez brațele și îmi ascund mâinile dedesubt, strângându-mă practic în brațe.

   - Salutare din nou, spune o voce din întuneric.

   - Doamne, nu mai face asta! sar speriată, cu mâinile pe piept.

   - Scuze, zise Pete. Nu am vrut să te sperii. Speram că mai ești aici.

   - Ce Dumnezeu faci, bântuind pe aici?

   - Nu mai puteam sta înăuntru. Sophie s-a purtat îngrozitor cu mine și nu mai știu pe nimeni altcineva. Nu am vrut să te iau de la serata asta, așa că m-am gândit să te aștept aici.

   - De cât timp ești aici?

   - Nu sunt sigur. Vreo oră.

   - Dar de ce m-ai așteptat pe mine? Ce vrei să fac eu?

   - Sophie a rezervat o pensiune cu mic dejun, dar nu mă pot întoarce la ea acum.

   - O pensiune? La a treia întâlnire?

   - Știu, știu.

   Pete arată rușinat.

   - Oricum, mă gândeam că poate merg cu tine înapoi la Londra.

   - Dar nu pot conduce, am băut prea mult. Las aici mașina și mă duc la Travelodge. În curând o să vină taxiul.

   - Fir-ar să fie.

   Arată extrem de amărât.

   - Ce dracu` o să fac? Ultimul tren care pleacă de la Norwich spre Londra a fost la 10. L-am pierdut de mult.

   Nu mă pot abține să nu zâmbesc.

   - Vezi? Politica ta te-a băgat în asta. De ce nu vii și tu la Travelodge? Eu am făcut rezervarea azi, sunt sigură că mai au locuri. Dimineață, poți merge la pensiune, să-ți iei mașina.

   În taxi nu vorbim, amândoi suntem căzuți pe gânduri. Îmi fac chek-inul la recepție prima, apoi Pete întreabă despre camere.

   - Ne pare rău, nu mai avem camere libere.

   Tânăra din spatele recepției pare a fi complet indiferentă față de consecințele asupra lui Pete.

   - Ce? Nu aveți nimic? Nici măcar... eu știu... o cameră nearanjată? Sau una pe care s-o rezervați în caz de urgențe?

   - Urgențe? repetă fata, de parcă Pete i-ar fi sugerat să i se alăture în practicarea unor ritualuri sexuale aberante. Ca de exemplu?

   - Of, nu știu. 

   Se uită la mine implorându-mă din priviri.

   - Ce o să fac?

   Știm amândoi că nu există decât o singură opțiune care nu presupune chemarea unui taxi care să-l tot plimbe de la un hotel ietfin la altul, în căutarea unei camere libere. În același timp, știe că ar fi o mare aroganță să sugereze ideea, e prea scandaloasă, așa că pasează mingea în terenul meu.

   Nu pot să-l las să petreacă noaptea pe o bancă în parc. Așa că mă întorc spre fată. 

   - Patul cum e? Adică, puteți să-mi dați opțiunea cu două paturi?

   - Nu.

   Se uită la mine, ca și când interesul ei a crescut brusc.

   - O să dorm pe jos, spuse Pete pe nerăsuflate. O, Doamne, e un gest atât de frumos din partea ta. Mulțumesc mult.

   În cameră, suntem de-o politețe studiată unul cu celălalt, așteptându-nu unul pe celălalt să intrăm la baie. Slavă Cerului că mi-am adus o pijama decentă, iar el refuză să-și scoată altceva de pe el în afară de haina de la costum.

   - Uite, chiar nu trebuie să dormi pe jos, îi spun eu când iese din baie. Stai pe partea ta de pat, OK?

   - Sigur, ar fi extraordinar. Dacă ești sigură.

   Pete se bagă sub cearșafuri. Dacă s-ar fi dat mai spre margine, ar fi căzut cu siguranță din pat. Eu mă așez pe partea mea și sting lumina de pe noptieră.

   - Noapte bună, îi spun eu încordată.

   - Noapte bună. Și mulțumesc încă o dată.

   Mă prefac că adorm imediat și, în curând, respirația lui se liniștește și devine mai lină - fie se preface, fie chiar a adormit. Mă uit la spatele lui, abia vizibil în întuneric. În acel moment, părea o chestie de elementară decență umană, să împart camera cu Pete. Avea aerul unui tip cumsecade, în afară de gusturile sale îndoielnice în privința femeilor. Dar acum, în întuneric, mă simt vulnerabilă. Cine e bărbatul ăsta?

   În cele din urmă, alunec într-un somn agitat, trezindu-mă din oră în oră, iar pe la 4 dimineața, epuizată, cad într-un somn adânc.

   Încetul cu încetul, devin conștientă de gomotul știrilor de la televizor și mă întorc. Lumina se strecoară în cameră prin spațiul dintre draperii. Patul e gol, iar ușa de la baie e deschisă.

   - Pete?

   Niciun răspuns. Mă uit în jur cu un presentiment sumbru. Pantofii și haina lui au dispărut.

   În vreme ce îmi verific telefonul să văd cât e ceasul, vocea prezentatoarei răzbate până în mintea mea amețită de dimineață și cuvintele ei încep să-și croiască drum spre creierul meu.

   „Cadavrul unei femei a fost descoperit de persoane care își plimbau câinii în pădurea din spatele unei școli din Sharne Bay, Norlfolk, în această dimineață. Poliția nu a anunțat numele femeii, dar se pare că femeia ar fi participat la o reuniune la școală în noaptea trecută. Poliția face apel către toți cei care posedă orice fel de informații relevante pentru caz, să ia legătura cu ofițerii cât mai curând cu putință.”

Capitolul 20

        Catherine

   Octombrie 2015

       Aseară a fost prima oară când nu a venit. Catherine nu știe ce să creadă. Unde a fost? Nu a zis nimic, iar ea nu a îndrăznit să-l întrebe. Nu e sigură că vrea să știe.

   Tot ce și-a dorit dintotdeauna a fost să aibă o familie fericită. Să-i ofere lui Saisy ceea ce ea nu a avut niciodată. 

   Trecuseră câteva săptămâni, după ziua în care își scrântise glezna, până să-l revadă, dar el tot îi apărea în minte în momentele de visare de la muncă, antrenamente și socializare, când gândurile îi erau libere să zburde neîngrădite.

   L-a observat imediat ce el a pășit pe treptele spre peronul din metrou. Stătea singură, la capătul personului, uitându-se neliniștită în direcția din care trebuia să sosească trenul.

   L-a urmărit cum venea spre capătul platformei, neluându-și ochii de la ea.

   - Cum e glezna? spuse el.

   Se prefăcu că nu îl cunoaște, dar știa că el era conștient de jocul ei.

   - A, salut, da, e bine, mulțumesc.

   Și-a întors privirea spre șine, murmurând în bărbie „Haide odată!”

   - Metrourile sunt un coșmar mai nou, nu-i așa?

   O întrebare foarte proastă pentru începutul unei conversații, dar Catherine simțea adevăratul sens al cuvintelor sale, cum se rotea și se schimba sub stratul de suprafață.

   - Îhî, spuse ea, uitându-se la tabelele cu informații, exact în momentul în care, în loc să se schimbe cu datele celor două trenuri care urmau să sosească, o voce fără corp a început să zică: „Ne cerem scuze, dar vă anunțăm că există întârzieri mari pe toate liniile subterane din cauza unor probleme de semnalizare”.

   - Fir-ar să fie! spuse Catherine privind cu disperare tabelul. Fir-ar a dracului de treabă!

   - Mda, nu e prea roz situația, fu el de acord. Aparent, mai avem de stat aici.

   - Nu, trebuie să ajung la serviciu, am o prezentare de ținut. Să văd dacă pot prinde un autobuz sau altceva. Fir-ar a dracului de situație!

   S-a îndreptat spre scări, cu capul aplecat, iar încheieturile i se reliefau albe, în contrast cu mânecile negre ale hainei, în timp ce-și ținea strâns servieta.

   - Stai, spuse el. Unde trebuie să ajungi?

   - La Victoria, zise ea, speranța luminându-i chipul, de parcă el ar fi avut vreun covor fermecat la îndemână cu care s-o ducă.

   - Și eu. Hai să împărțim un taxi, ce zici? Autobuzele vor fi pline dacă metroul nu merge, iar așa, măcar ai o șansă reală să ajungi la timp la prezentare.

   Ezita între dorința de a ajunge la muncă și contientizarea faptului că bărbatul era interesat de ea, iar ea ezita să aibă același răspuns. Însă munca a câștigat.

   - OK, hotărî ea. Atunci, hai mai bine s-o luăm la fugă, toată lumea o să vâneze taxiuri acum.

   A început să alerge, rapidă și grațioasă, chiar și pe tocuri, iar el a urmat-o. În ultimul minut, au întrecut un bărbat de vârstă mijlocie, într-un costum cu dungi, care se îndrepta și el spre taxiuri și, în clipa în care s-au aruncat în ultima mașină disponibilă, plecând din stație, i-au văzut fața acestuia, aproape gata să facă un atac cerebral de furie, învins în ultima clipă.

   - Nu părea prea încântat, nu? spuse Catherine cu un surâs în colțul buzelor.

   El a început să râdă, iar Catherine i s-a alăturat. Acela a fost momentul în care ea a simțit cum se scufunda.

Capitolul 21

          Louise

   Iunie 1989

      În sală, am trecut în revistă toată încăperea.

   Sophie flirta cu Matt Lewis, uitându-se în ochii lui, fascinată, în timp ce el vorbea. Maria și Esther stăteau în partea cealaltă a sălii, discutând cu cioiciune, una dintre ele aplecându-se spre cealaltă din când în când ca să-i strige în ureche ceva ce nu înțelesese bine. Tim nu era nicăieri.

   În timp ce priveam, am văzut-o pe Maria cum se uită pe furiș împrejur și scoate o sticlă foarte mică de votcă din rochie și își toarnă în Cola. Bun, asta o s-o facă să nu simtă alte gusturi în ea.

   Am văzut-o și pe Esther cum gesticula spre ușa de lângă ele, iar Maria dând din cap că nu, apoi Esther a plecat, probabil la toatelă. Maria își sorbea din băutură, apoi a pus-o jos, pe scaunul gol din dreapta ei, arătând ciudat, în felul în care arată oamenii care sunt lăsați singuri pe neașteptate într-o încăpere plină. 

   Era cea mai bună șansă pe care o aveam.

   Mi-am croit drum prin sală, urmărind-o pe Maria în tot acest timp. Probabil că nu mai aveam prea mult timp, deși Esther se dusese la baia mică, în partea depărtată a clădirii, unde foarte probabil se formase o coadă.

   Maria era pe jumătate întoarsă spre mine, urmărind ce se petrecea pe ringul de dans, când am ajuns eu lângă ea din stânga. M-am așesat pe scaunul gol de lângă ea, iar ea s-a întors zâmbind, presupunând că e Esther. Zâmbetul i-a pălit când a văzut că eram eu.

   - Ce vrei?

   Mâna i s-a dus la micul medalion cu o inimă de aur care îi atârna pe un lanț elegant în jurul gâtului. Răsucea medalionul, astfel încâ vârful degetului devenea roșu de fiecare dată când înfășura lanțul în jurul gâtului.

   Gândurile îmi alergau în minte. Care e cea mai bună strategie de abordat?

   - Voiam să-mi cer scuze.

   - Să-ți ceri scuze? Serios? Nu crezi că e cam târziu?

   Maria râse amar, iar fața sa cu o expresie dură nu mai avea nici urmă din expresia iertătoare de la petrecerea lui Matt.

   - Știu, îmi pare rău.

   - Pentru numele lui Dumnezeu, încetează să spui că-ți pare rău! Unde a fost părerea asta de rău în ultimele luni în timpul școlii? Unde a fost părerea de rău când ai pus... chestia aia în geanta mea?

   - Dar nu am fost eu, îmi pare așa de r..., am început eu presimțindu-i mânia.

   - Ia dispari dracului de-aici și lasă-mă în pace, Louise, spuse ea ridicându-se. Nu vreau să te mai văd vreodată sau să mai vorbesc vreodată cu tine.

   S-a dus spre cealaltă parte a sălii, dar pentru că Esther nu se întorsese încă de la toaletă, nu prea avea unde merge, așa că am văzut-o cum ezită la marginea ringului de dans, care se umpluse deja.

   Aproape fără să mă gândesc, am scos punguța din sutien și am vărsat conținutul în Cola ei. Am amestecat frenetic cu paiul în ea, ca să se topească pulberea, cu ochii în toate părțile în sală. Nimeni nu se uita la mine - și chiar dacă se uita cineva, tot ce făceam era să amestec în propria băutură, nimic ciudat.

   M-am uitat încă o dată la pahar, nu mai era nimic sesizabil, arăta exact ca înainte. M-am ridicat de pe scaun și am mers către Maria, care era încă nehotărâtă pe marginea ringului de dans.

   - Nu tu trebuie să fii cea care trebuie să plece sau să-și piardă locul, am spus eu. Plec eu.

   Părea nehotărâtă.

   - Hai, Esther o să te aștepte acolo când se întoarce. Eu o să merg în partea aia, am fluturat din mână spre partea cealaltă a sălii. Promit să nu te mai deranjez iar.

   S-a uitat încruntată și suspicioasă la mine, apoi s-a dus încet spre scaunul ei.

   În timp ce mergeam spre Sophie, m-am uitat înapoi și am văzut cum își înfășura iar degetul cu medalionul cu inimioară, cu gesturi nervoase. Și-a luat paharul și a început să soarbă prin pai băutura.

   Mă gândeam la toate astea în timp ce stăteam nemișcată pe covor. Despre ultima oară când am văzut-o.

   După ce amestecasem pudra, m-am dus să-i spun lui Sophie. Era extaziată, m-a ridicat în slăvi. Eu nu voiam neapărat să iau E, deja eram îmbătată de propria senzație de îndrăzneală și de ceea ce făcusem, dar ea m-a convins.

   Următoarele două ore, nu m-am gândit la nimic altceva în afară de muzică și de plăcerea fizică, animalică de a mă duri ei. Ringul de dans se umpluse, iar după o vreme n-am mai știut unde sunt ceilalți, Sam, Matt, nici măcar unde era Sophie. Băieții care nici măcar nu se uitaseră la mine până atunci, acum o făceau într-un fel cu totul nou. 

   M-am simțit de parcă năpârlisem și lăsasem vechea piele pe undeva în urmă, zăcând abandonată și ternă pe undeva unde nu calcă picior de om.

   În cele din urmă, Sophie a reapărut și s-a dus la bar după apă.

   - Unde-ai fost? am întrebat-o eu.

   - Ei, pe ici, pe colo.

   Mi-a zâmbit misterios, parcă pentru sine, nu neapărat mie. Am simțit o mică strângere de inimă. Oare fusese cu Sam și râseseră amândoi de frigiditatea mea, apropiați unul de celălalt, cu trupul perfect al lui Sophie, care radia căldură și era tot o invitație?

   - Unde e Maria? am întrebat. Ar fi trebuit să vină până acum.

   Abandonându-mă senzațiilor, uitasem pentru scurt timp despre ce fusese vorba. Desigur, nicio clipă nu fusese despre Maria, din punctul meu de vedere, ci doar despre mine și despre Sophie, și ce anume avea să genereze această acțiune pentru mine, unde avea să mă ducă.

   Sophie surâse iar ca pentru sine.

   - Ce e așa de amuzant? am rostit eu. Am crezut că vrei s-o vezi cum își pierde mințile. Asta era și ideea, nu?

   Ea a dat nepăsătoare din umeri, s-a uitat în jur, dar Maria nu era nicăieri. Însă o vedeam pe Esther, care tocmai traversa sala către noi, și, cu o strângere de stmac, mi-am dat seama că vine să-mi vorbească.

   N-a irosit timpul cu politețuri.

   - Louise, ai văzut-o pe Maria?

   - Nu, de ceva vreme, nu. De ce?

   Presupun că, în acest punct, ar fi trebuit să simt deja spectrul a ceea ce a avea să urmeze, sau, cel puțin, să am un vag presentiment, însă eram prea îmbibată de euforia de a fi altcineva în acea seară.

   - A zis că mai devreme ai vorbit tu cu ea. Ce i-ai zis?

   - Nu cred că e treaba ta.

   Mă întreb cu un sentiment de jenă oare cât i-a spus Maria lui Esther.

   - Cred că a plecat pe undeva, că n-o găses. A zis acum multă vreme că nu se simte bine, s-a dus la toaletă și apoi n-am mai putut s-o găsesc.

   Probabil, prima sămânță a îndoielii atunci a început să crească.

   - Poate că stă de vorbă cu cineva pe-afară sau într-una dintre sălile de clasă?

   - Cu cine, mă rog? rosti Esther cu dispreț. Tu, împreună cu minunații tăi prieteni, v-ați asigurat că nimeni întreg la cap nu vrea să stea cu ea. Am crezut că ai gusturi mai bune de-atțt, Louise. M-am gândit că singura persoană care ar putea fi cu ea este fratele ei, dar nici de el nu reușesc să dau.

   Am simțit o ușurare, însă era amestecată cu dezamăgirea că nu aveam s-o vedem pe Maria pierzându-și uzul rațiunii pe ringul de dans, așa cum speraserăm.

   - Clar e acasă cu el. Ai zis că nu se simțea bine.

   - Mi-ar fi spus dacă ar fi plecat. Nu m-ar fi lăsat aici de una singură.

   - Ești sigură, Esther? Cât de bine o cunoști tu de fapt?

   Din expresia ei, era clar că înțepătura nimerise exact unde îmi dorisem eu.

   - Știi ce, Louise? Las-o baltă. În mod clar, nu-ți pasă și nu vrei să fii de ajutor. Spre, pentru binele tău, că nu i s-a întâmplat nimic rău. O s-o chem pe ama să mă ia, așa că dacă o vezi, spune-i că am plecat acasă.

   Pentru o vreme, totul a fost ca o ceață populată de dans, discuții și râsete, apoi, înainte să-mi dau seama, s-a făcut miezul nopții. 

   Exact ca în povestea Cenușăresei, în care caleașca se transformă în dovleac, muzica s-a oprit, au fost aprinse lumini puternice, toată lumea palidă și transpirată, iar încăperea devenise din nou holul școlii.

   Apoi, o altă ceață.

   Bridget, mama Mariei, a venit s-o ia: îngrijorată puțin inițial, apoi a devenit disperată când Tim a apărut, și se pare că fusese acolo tot timpul, însă nu o văzuse nici el pe Maria.

   Tata a venit să mă ia, în vreme ce Bridget era condusă în biroul școlii pentru a da telefon acasă la Esther. În auzeam pe domnul Jenkins întrebând-o pe Bridget dacă mai erau și alți prieteni la care puteau încerca să sune, și mi s-a întors stomacul pe dos în momentul în care s-a întors spre mine, cu furia și rușinea întipărite pe față - nu, nu era nimeni altcineva. Am auzit cuvintele poliție, persoană dispărută și 24 de ore.

   Noaptea caldă a lăsat loc unui potop de vară, iar picăturile de ploaie care bubuiau pe parbriz, în timp ce tata mă întreba ce se întâmplase. Am încercat să păstrez aparențele unei conversații normale, să pretind că sunt perfect lucidă. Am încercat să mă prefac că sunt în continuare fiica lui, aceeași fată care plecase de acasă acum câteva ceasuri.

   Și, apoi, nu mai era decât un spațiu. Am stat pe podeaua din dormitor și m-am tot holbat în el.

   Un spațiu în care Maria ar fi trebuit să fie: să danseze, s-o ia razna, să îmbrățișeze oamenii, fără să știe de ce. Să fie urmărită de mine și de Sophie, în timp ce ne dădeam ghionturi și chicoteam. 

   Însă Maria pur și simplu dispăruse în acest spațiu gol, lăsând în urmă numai umbra unui râs disprețuitor, un medalion cu inimioară de aur și o pală de fum în aerul nopții.

Capitolul 22

          Louise

   Octombrie 2015

      Stau pe patul din camera de la Travelodge, sorbind un ceai cu gust metalic, cu notele inconfundabile ale laptelui UHT, efectiv lipită de televizor.

   Jurnaliștii e clar că nu au primit nicio informație, dar ticluiesc povestea chiar și așa. Poliția în mod clar nu le va da voie să vorbească imediat cu cel care își plimba câinii și găsise trupul neînsuflețit, așa că au intervievat alt persoane care se ocupau cu plimbatul câinilor, care nu puteau decât să repete versiuni ale aceluiași lucru. Nu, nu văzuseră nimic. Nu, nimic asemănător nu se mai întâmplase până acum.

   Spațiul gol din pat, unde stătuse Peter, se căsca în spatele meu, dar nici măcar nu-mi trecea prin cap să îmi verific starea de spirit pe acest subiect acum.

   Mintea mea se frământa, încercând să înțeleagă. Trebuie să știu cine e. Dă Doamne să fie careva dintre acele femei fără nume, anonime, dintre cele pe care nici măcar nu le-am recunoscut aseară. Poliția probabil că o să vrea să stea de vorbă cu toată lumea care a fost la reuniune, sunt sigură. O să-i sun, o să întreb și dacă aflu că e vorba de o străină, asta e, o să se încheie toată povestea.

   Au dat un număr la care poți suna, în timpul știrilor, așa că pun mâna pe telefon, iar degetul mare tastează cu repeziciune.

   Nu-mi vor spune la telefon, desigur. Vor să discute cu toată lumea care a fost la reuniune și mă roagă dacă nu pot veni imediat la locul incidentului, în sala de la școală. Chem un taxi, îmi fac un duș și mă îmbrac rapid. Nevoia de a aști că acel corp din pădure e al unei străine mă apăsa ca și când aș fi avut vezica plină.

   În taxi, îi trimit mesaj lui Polly, ca să verific ce face Henry. Îmi răspunde scurt: „E bine”, fără sărutări. Nu e genul ei, dar presupun că tocmai pregătește micul dejun.

   Apropiindu-ne de școală, văd mașini ale poliției și o dubă de transmisii TV de la postul local de televiziune. O mulțime de gură-cască deja s-a strâns acolo, în ciuda faptului că e 9 dimineața duminica și bate un vânt înghețat dinspre mare.

   - Unde mergeți, mai exact? întreabă șoferul de taxi. Nu știu dacă pot să merg chiar acolo, pare că au închis drumul. Ați auzit ce s-a întâmplat?

   Trage pe stânga, îi plătesc, îi spun că o să merg restul distanței, dacă o să pot. Cobor în frig, cu haina mea de oraș care nu oferă nicio protecție împotriva aprigului vânt de coastă.

   O mașină de poliție blochează drumul, iar un polițist tânăr, în uniformă, stă lângă ea. Traversez, iar el se îndreaptă spre mine.

   - Pot să vă ajut cu ceva?

   Îi explic că am fost aseară la reuniune și că am fost rugată să vin azi. Se schimbă la față, mă roagă să aștept câteva clipe, în timp ce vorbește cu altcineva. Se îndepărtează puțin, ca să nu aud ce vorbește, când mormăie ceva în transmițător. Stau jenată lângă mașină, uitându-mă în jur.

   O văd pe jurnalista de mai devreme, de la televizor, cum încearcă să-și tempereze părul zburătăcit de vânt în toate direcțiile, pregătindu-se pentru o transmisiune în direct și, în acel moment, polițistul de întoarce.

   - OK, puteți merge în sală acum. Întrebați de inspectorul Reynolds.

   Refac drumul de aseară pe aleea școlii, capul mi-e înfășurat în haină, încercând să-mi controlez respirația. E o ușurare să scap de vânt.

   Sala arată diferit, în lumina neiertătoare a zilei. Globurile disco, lucrurile rămase, posterele de aseară, toate au dispărut. La o masă în apropiere, domnul Jenkins stă singur, arătând palid și obosit. Ia recunoscător un pahar de ceai, pe care i-l întinde una dintre polițistele în civil.

   Realizez că nu știu cine a organizat reuniunea. Mi-e greu să cred că persoane din școală s-au ocupat de asta, cu siguranță că au alte lucruri mai împortante de făcut. Dar cineva probabil că s-a ocupat de toate, a făcut pagina de Facebook, a mers aseară cu un coș de gunoi să strângă resturile și a curățat podeaua, dar nu am nici cea mai vagă idee cine. 

   Nimeni nu pare să vină să discute cu mine, așa că mă duc eu spre el.

   - Domnule Jenkins?

   - Da?

   Ridică privirea, iar fața îi e întunecată și îngrijorată.

   - Bună ziua, sunt Louise Williams, promoția din `89.

   - A, bună. Ai fost aici, nu, azi-noapte?

   Nu pare că mă recunoaște, nici de la reuniune, nici din timpul școlii. Presupun că nu am fost o elevă prea strălucită, nici una prea neastâmpărată: îmi făceam temele la timp, nu făceam probleme în clasă, aveam note bune, nu extraordinare, dar bune. Pur și simplu, nu am fost memorabilă.

   - Îmi pare rău să vă deranjez, dar mă întrebam... Știți cine a organizat reuniunea? A fost școala?

   - Nu. O fostă elevă, ea a contactat școala și a întrebat dacă se poate folosi spațiul de la școală. S-a ocupat de bar și de aprobări, a angajat pe cineva să decoreze sala, să curețe pe urmă, tot tacâmul. Ne-a rugat doar să fie cineva din partea școlii la întâmpinare. S-a gândit că ar fi o legătură frumoasă cu școala. Și nu m-a deranjat să fac eu asta.

   - V-ați întâlnit cu ea? Cu femeia care a organizat totul?

   Încerc să am o voce netruă.

   - Nu, totul s-a făcut pe e-mail.

   - Și cum o cheamă?

   Îmi țineam răsuflarea.

   Se uită în jur, de parcă ar fi avut nevoie de permisiunea poliției, dar nu era nimeni.

   - Presupun că nu e important, numele ei e Naomi Strawe.

   - Straw cum se aude?

   - Nu, cu un e la sfârșit. S-t-r-a-w-e.

   Nu-mi amintesc de nimeni cu numele ăsta. Simt cum mi se încetinește ritmul inimii.

   - A fost în anul nostru?

   - Ea șa zice. Poate că Strawe e numele ei de căsătorie.

   - Și a apărut această Naomi?

   - Nu. Asta a fost ciudat. Era un ecuson cu numele ei, mi-a trimis toate ecusoanele cu toate numele celor care au confirmat că vin, dar al ei a fost printre cele câteva care au rămas nefolosite.

   Nu doar unul. Mai era și ecusonul lui Tim Weston rămas pe masă. Mă pregătesc să întreb mai multe, dar văd o femeie corpolentă într-un costum închis la culoare că vine spre noi.

   - Louise Williams?

   Îi confirm și se prezintă ca fiind inspectorul Reynolds, mă invită să iau loc cu ea la masă, în colțul unde e un birou cu un laptop și câteva scaune.

   - Vă mulțumesc că ați venit, domnișoară Williams.

   - Louise, spun eu din reflex.

   - Louise. Ofițerul Wells mi-a spus că ați fost aici azi-noapte, la reuniune de la școală.

   - Da, așa este.

   Mi se pare că visez, plutesc deasupra mea. Ce s-a întâmplat cu viața mea bine organizată, unde s-a dus? Cum de am ajuns aici?

   - Ați auzit despre ce s-a întâmplat, în mod clar, nu?

   - Da, am văzut la știri.

   - Deci, după cum știți, am găsit cadavrul unei femei în pădure. Victima avea ecusonul cu ea, deci am putut să facem o identificare provizorie.

   - Așadar... îmi puteți spune...

   Doamne, te rog, să nu fie cineva pe care-l știu.

   - Da.

   Îmi dau seama că mă urmărește cu atenție.

   - Victima este Sophie Hannigan.

   Fața îmi rămâne cumva neutră, dar corpul pare că-mi tremură, de parcă ar fi efervescent, ca și când sângele mi-ar fi fost înlocuit cu apă minerală.

   - N-o cunoșteați?

   Pare dezamăgită. Se aștepta la un oftat, la lacrimi, poate chiar un țipăt. Dar în timp ce mă uit la ea nemișcată, clar încercând să mă concentrez ca să pot respira, adevărul începe să-i devină vizibil.

   - A, o cunoșteați?

   Confirm cu o mișcare a capului, iar Reynolds rămâne și ea tăcută, dându-mi timp să procesez informația. Probabil crede că sunt în stare de șoc, dar nu sunt șocată. Tot ce simt e că durerea surdă din stomac, care a început când am auzit știrile la Travelodge, se intensifică. Mă taie și mă sfâșie.De asta mă temeam.

   - Da, o știam, bâigui eu.

   Oare o știam?

   - Adică, acum nu îmi era apropiată, însă fusesem bune prietene acum mult timp. Nu am mai văzut-o din timpul școlii.

   În clipa în care mi-au ieșit cuvintele pe gură, îmi dau seama că mi-am activat un soi de autoprotecție: mint poliția. Dar dacă îi spun că am văzut-o recent pe Sophie, vor vrea să știe de ce, iar dacă le spun de mesajele de pe Facebook, vor începe să sape în trecut. Nu le va lua mult să afle cine trimite aceste mesaje și nu știu ce știu ei despre persoana care se ascunde în spatele ecranului. Dacă ecranul e îndepărtat, ce ar putea ei să știe despre Maria? Nu pot să-mi asum riscul respectiv.

   - Și vă amintiți când ai văzut-o ultima dată pe Sophie?

   - Cam pe la 10 seara, cred.

   - Atunci ați plecat?

   - Nu, am plecat pe la 11, dar nu cred că am văzut-o după ora 10.

   - Ați petrecut mult timp cu ea?

   - Nu foarte mult, nu. Am povestit puțin, ne-am adus la zi cu noutățile, știți cum e. Erau foarte mulți oameni în jur.

   - Și cum părea ea?

   Mi-o amintesc pe Sophie cu mâna încleștată pe brațul meu, panicată. Era îngrozită.

   - Părea în regulă. Deși, după cum am zis, n-am mai văzut-o de mulți ani, deci nu știu dacă așa era de obicei sau nu.

   - A vorbit cu cineva anume?

   - Am văzut-o vorbind cu Claire Barnes, Sam Perker, Matt Lewis...

   Mai spun câteva nume, încercând să-mi aduc aminte de fiecare dată când am auzit-o râzând, cum săruta extravagant oamenii, cum își etala părul. Reynolds își notează tot.

   - Și a venit la eveniment cu cineva anume?

   Ezit, doar o fracțiune de secundă, dar e bună, își dă seama imediat. Dintr-un motiv absurd, mă simt vinovată să-l amestec și pe Pete, ceea ce e ridicol, pentru că și alți oameni îl vor menționa.

   - Sophie a venit cu un bărbat. Pete.

   - Un iubit?

   Reynolds își ciulește urechile. Am un indiciu și simte că urmează să i-l dau.

   - Îi știți numele de familie?

   - Nu, îmi pare rău. Și nu cred că era tocmai iubit, aparent se văzuseră doar de câteva ori înainte. L-a cunoscut on-line.

   - Și l-a adus la reuniunea de la școală? a întrebat ea sceptică.

   - Știu. Și eu am întrebat-o, dar mi-a zis că nu a vrut să vină singură, în condițiile în care toată lumea era căsătorită și vorbea de copii, lucruri de felul ăsta.

   Îmi tremură vocea și simt lacrimile cum sunt gata să țâșnească. Biata Sophie, plină de ea și nesocotită.

   Fusesem așa de ocupată să mă fac singură de doi bani pentru că puneam atât preț pe ce credeau prietenii mei din adolescență despre mine, încât niciodată nu mi-a trecut prin cap - până acum - că lui Sophie îi păsa și mai mult decât mie. Mă gândesc la Esther, cu soțul ei pe post de trofeu, arătând tuturor poze pe telefon cu copiii ei. Niciunul dintre noi nu suntem imuni, se pare.

   - Nu vă grăbiți.

   Vocea lui Reynolds e blândă, însă mă urmărește cu atenție.

   - La un moment dat, spre sfârșitul serii, cred că s-au certat. Nu cu mult timp înainte să o văd pentru ultima oară.

   - Și când l-ați văzut pe el ultima oară? A plecat fără ea? Sau era cu ea, având grijă de ea la final?

   Parcă aș fi intrat direct într-un zid de cărămidă pe care nu-l văzusem până în acea clipă. Știu că ar fi trebuit să-i spun lui Reynolds despre faptul că am petrecut seara cu Pete, dar nu sunt în stare. Era prietenul lui Sophie. Cine m-ar crede dacă aș spune că nu s-a întâplat nimic între noi noaptea la hotel? E așa de ciudat, încât Reynolds nu se poate să nu aibă întrebări. Și, cu cât mă leagă mai mult poliția de Sophie, cu atât mai multe întrebări vor pune.

   Nu pot risca să afle despre legătura dintre noi, dacă se uită la mesajele de pe Facebook vor ști că unu și cu unu fac doi, și vor da peste Maria. Am petrecut atât de mult timp ascunzându-mă, ascunzând adevărul, încât nu mă pot opri acum. Cu cât știu ei mai puțin de Sophie și de mine, cu atât mai bine.

   - Nu știu, spun eu, simțindu-mi trupul electrocutat de panică. Nu l-am văzut.

   - Știți unde l-am putea găsi pe acest Pete?

   - Îmi pare rău, nu îi știu numele de familie. Știu că stă în Londra.

   - OK, spuse Reynolds, sprijinindu-se pe spătarul scaunului. O să mai discutăm cu dumneavăastră la momentul oportun, dar nu mai este nimic altceva semnificativ despre care să ne spuneți acum?

   Dau din cap în semn că nu.

   - Și mai e ceva, spuse ea și scoase un plic din buzunarul interior al haine. Am găsit ceva lângă cadavru.

   Din plic, scoate o pungă din plastic transparentă. Văd ce e în ea înainte să mai apuce Reynolds să spună ceva și trebuie să mă concentrez foarte puternic pentru a-mi păstra mâinile relaate în poală, iar respirația la cote normale, deși nu pot face nimic pentru spasmul din stomac.

   - Ați mai văzut acest obiect până acum? întrebă ea, arătând spre masă.

   - Nu.

   Încerc să răspund firesc, uniform, nici prea rapid, nici prea încet.

   - Nu-l purta Sophie la gât?

   - Nu, în mod clar nu. La gât, ea avea un colier din argint, mare, foarte evident.

   Reynolds tace, doar strecoară punga din plastic înapoi în plic. O pungă din plastic care conține un lănțișor subțire cu o inimioară de aur atârnând de el.

   Chiar dacă au trecut 25 de ani de când l-am văzut ultima oară, aș recunoaște lanțul acela oriunde. Îmi bântuie visele. Fără nicio urmă de dubiu, acela era lănțișorul Mariei Weston. Cel pe care îl purta în noaptea în care dispăruse.

Capitolul 23

           Louise

   Octombrie 2015

       Polly deschide după o vreme. Arată îngrozitor, plânsese ore întregi. Părul îi era nepieptănat, iar sub ochi i se vedeau cearcăne adânci.

   - O, ce s-a întâmplat? Henry e OK? am întrebat eu.

   - E OK, se uită la televizor cu Maya, spune ea fără intonație. Intră.

   O urmez pe hol, atât de năucită, încât mă simțeam aproape ca și când cineva m-ar fi trișat.

   Îi trimisesem un mesaj scurt înainte să plec din Norfolk, să-i zic ce s-a întâmplat, așa că mă așteptam, dacă nu chiar la o întâmpinare eroică, măcar la ceva mai mult de-atât. Compasiune, în mod clar.

   Îmi bag capul pe ușă, în living. Henry și Maya sunt încolăciți amândoi pe canapea. Henry suge partea moale a lui Manky.

   - Salut, m-am întors. Bună, Maya!

   Își ridică amândoi căpșoarele, scoțându-și nasurile din desene animate.

   - Bună, mami. Pot să mă uit la restul de desene?

   - Da, sigur.

   Merg cu Polly în bucătărie și mă arunc pe unul dintre scaunele înalte de la masa pentru micul dejun.

   - A fost cuminte? întreb eu.

   - Da, ca un miel. N-a făcut niciun fel de necazuri.

   - Unde sunt ceilalți?

   Casa e extrem de tăcută.

   - Aaron și Eloise sunt încă în pat. Ceai? întrebă ea de formă, deja umplând ceainicul.

   - Da, mulțumesc.

   În timp ce fierbe apa, Polly își revine puțin, de parcă ar face un efort disperat să iasă din starea în care era.

   - Așa, zi-mi. Era în mod cert fata aia pe care o știai, cea la care ai fost săptămână trecută?

   - Puțin. Nu așa de mult. Erau mulți oameni acolo.

   Văd că iar încerc să minimalizez lucrurile. E mai ușor, din moment ce am mințit poliția, să spun aceeași minciună tuturor. 

   Mă îngrozește cât de lin îmi curg neadevărurile din gură, chiar și față de Polly. E prietena mea cea mai bună și, cu toate astea, știe atât de puține despre mine.

   - E îngrozitor. Săraca femeie. Cine crezi că a făcut-o? E căsătorită?

   - Nu. De ce?

   - Păi, se spune că în 99% din cazuri, e soțul, nu?

   - Nu știu dacă procentul e așa de mare, dar... era acolo cu un bărbat, un prieten.

   - Oo, și cum arăta?

   Nu răspund imediat, ceea ce o face pe Polly să speculeze greșit.

   - Crezi că el a făcut-o?

   Ia un biscuit și îl înmoaie în ceai.

   - Nu!

   Suntem amândouă luate prin surprindere de vehemența mea.

   Dintr-odată, eforturile de a o minți pe Polly sunt deja prea mult. Am obosit atât de mult să car greutatea asa îngrozitoare după mine, iar Polly ar fi clar cea mai bună persoană să mă ajute să suport acest fapt. Ea ar înțelege.

   - Știu că o să pară ciudat, dar...Pete - prietenul lui Sophie, adică - a petrecut noaptea în camera mea de hotel.

   Mâna lui Polly se oprește la jumătatea distanței spre gură și o bucată din biscuitul înmuiat aterizează direct în ceai.

   - Ce?

................................................................