Idilă pe un turn, Thomas Hardy

 .....................................................................

4.

              Acest plan, de a organiza cea de a doua cununie a lor cu întreg spectacolul şi dichisul unui lucru nou, o atrăgea foarte tare, cu excepţia, însă a unei singure obiecţii nunta n-ar fi putut avea loc atât de repede cum dorea ea pentru propria-i satisfacţie: morală, fără să apară în ochii lumii ca un act dictat de o grabă suspectă. Nu putea fi organizată mai devreme de, să zicem, trei sau patru luni, fără să o supună pe ea bârfelor şi acuzaţiilor de uşurătate, pentru că Sir Blount, un soţ de o răutate notorie, lipsea de acasă de patru ani, şi zăcea în groapă de aproape un an.

   Or, ea dorea, în mod firesc, să nu se izbească de altă întârziere decât aceea necesitată de obţinerea unei noi dispense, adică două sau trei zile, cel mult. Şi ţinând seama de asemenea viteză, era cu neputinţă să facă toate preparativele cuvenite pentru o nuntă publică, oficiată în propria-i biserică, ea venind din propria ei casă, cu un ospăţ şi cu distracţii pentru toţi sătenii, un ceai pentru copiii de şcoală, un foc în aer liber, şi multe altele din acele accesorii răsunătoare care, înălţându-se la jumătate de drum cu miracolul, fac să scadă mult din intensitatea acestuia din urmă.
   Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că, până şi acum, dădea îndărăt la gândul şocului şi al surprizei pe care le vor provoca în mod inevitabil vestea că lua pe bărbat un tinerel fără niciun fel de situaţie, cum apărea acum Swithin, cu toate că mai avea puţin şi împlinea 21 de ani.

   Totuşi, soluţia unei recunoaşteri făţişe era atât de atrăgătoare şi evita în asemenea măsură dezavantajele unor viitoare dezvăluiri pe care le presupunea o repetare secretă a ceremoniei, încât, spunându-şi că se poate bizui pe Swithin, ceea ce era o realitate, se lăsă sfătuită de bunul simţ să ia în consideraţie propunerea lui.

   Deveni mult mai calmă în privinţa ciudăţeniei situaţiei în care se afla; ceasurile se scurseră şi primul impuls al instinctului feminin de conservare - anume de a nu lăsa soarele să apună peste prezenta ei stare de spirit amară - începu să-şi exercite controlul. Izbuti să privească bizara împrejurare care se ivise cu o detaşare vecină cu filosofia. Ziua se topi în înserare; de astă dată se gândea mai mult la bizareria întâmplării în sine, decât la umilinţa pe care i-o pricinuise; şi, iubindu-l acum pe Swithin într-un fel mult mai calm decât data trecută, când pur şi simplu se năpustiseră unul în braţele celuilalt şi juraseră să fie unul, se pomeni meditând: “Dacă n-ar trebui să mă remărit cu el pentru salvarea onoarei mele, aş reuşi poate să fiu mai nobilă şi să nu-i îngădui să-şi rateze o carieră strălucită printr-o uniune cu mine”.

   Gândul acesta, la început superficial articulat, mai mult ca un exerciţiu mental, deveni, treptat, o adevărată convingere; şi în timp ce inima îi dădea ghes să se remărite, raţiunea ei regreta necesitatea de a-şi refuza un sacrificiu de sine şi faptul de a fi obligată, în ciuda neaşteptatei eliberări de sub primul jug, să-i reteze din nou aripile lui Swithin, numai de hatârul respectului ei de sine.

   În orice caz, actul trebuia săvârşit; Swithin trebuia să-i aparţină în mod legal. Într-o circumstanţă de asemenea fel, egoismul este scuzabil, ba chiar obligatoriu. Încercând să-şi optimizeze vederile, începu să spere că înrobirea acestui tânăr alături de ea, o femeie fără avere şi mult mai în vârstă decât el, nu o să-i pună în pericol cariera.
   În asemenea dispoziţie o surprinsese noaptea, şi se duse la culcare făcându-şi socoteala că Swithin trebuie să fi ajuns la ora aceea în sat, că poate chiar în acest moment se îndrepta spre casă, trecând pe lângă zidurile ei, şi că în mai puţin de douăsprezece ore avea să-l întâlnească, să se despovăreze de secretul care o covârşise, şi să aranjeze cu el toate amănuntele noii lor căsătorii.

CAPITOLUL 34

        Sosi şi dimineaţa de duminică, iar sentimentele ei învălmăşite fură şi mai mult complicate printr-un şoc neaşteptat.
   Poştaşul îi adusese, printre altele, o revistă ilustrată, trimisă de cineva al cărui scris îi era necunoscut; când o deschise, fila pe care îi căzură ochii o umplu de o oroare inexprimabilă. Tipăritura făcea parte din acea categorie care-ţi incită imaginaţia prin ilustraţii deşănţate, şi conţinea un desen reprezentând moartea lui Sir Blount Constantine. În această operă de artă, Sir Blount era înfăţişat ţinându-şi pistolul la gură, în timp ce creierii îi şi zburau spre tavanul încăperii; iar principesa lui băştinaşă, cuprinsă de panică, fugea de rupea pământul spre un desiş de palmieri aflat în preajma colibei.
   Realismul crud al ilustraţiei, poate că lipsit de efect asupra altora, o copleşi şi o îmbolnăvi pe Lady Constantine. Atrasă de o ciudată fascinaţie, nu-şi putea desprinde ochii de la desen, şi-l privi până când fiecare linie şi contur păru să devină într-adevăr o reproducere a grozăviei care se petrecuse atunci, parcă sub ochii desenatorului. Cu mintea răvăşită de asemenea imagini proaspăt resuscitate, ieşi ca să facă aranjamentele pentru confirmarea, prin repetare, a căsătoriei ei cu un altul. Nu-şi putea îngădui niciun răstimp de serioasă reflectare asupra tragediei, sau pentru a lăsa ca efectul calmant al timpului să opereze. Avea senzaţia că primul ei soţ murise chiar atunci şi că ea se ducea la o întâlnire cu un alt bărbat, în prezenţa cadavrului.
   Revista îi reînsufleţise cu atâta acuitate viaţa şi moartea lui Sir Blount, încât numai impasul în care se găseau relaţiile ei cu Swithin putea constitui unica forţă din lume menită s-o determine să-i dăruiască lui timpul ce altminteri l-ar fi petrecut încercând să depăşească aceste noi şi dureroase impresii.
   Sentimentele de autocompătimire generate de purtarea respingătoare a primului ei soţ îi furnizase destule motive pentru a înceta să-l mai iubească pe Sir Blount; totuşi acesta era prea împletit cu viaţa ei din trecut, pentru a-i putea anula pe moment amintirea.

   Dar acum nu avea de ales, şi aştepta cu nerăbdare amuţirea dangătului clopotelor de la biserică. În cele din urmă, tăcerea se înstăpâni iar; ţăranii din împrejurimi se adunaseră cu mic cu mare între zidurile clădirii vecine. Primele acorduri de orgă răsunară de sub degetele Tabithei Lark, iar Lady Constantine ieşi din grădina în care tândălise până atunci şi se îndreptă spre turnul de pe Rings-Hill.
   Sumbrele perspective ale situaţiei ei întunecau strălucirea dimineţii. Câmpul era neobişnuit de tăcut sub arşiţa incandescentă, deoarece tocmai sosise perioada când păsările încetează să mai cânte. Alegându-şi drumul printre şopârlele care se însoreau pe la poalele plantaţiei, o luă pe cărarea şerpuită ce ducea la cabana adăpostită printre copaci.
   Uşa era întredeschisă, dar când intră, nu găsi pe nimeni înăuntru. Şi uşa turnului era parţial deschisă; ascultând la capătul treptelor, îl auzi pe Swithin trebăluind sus, mişcându-şi telescopul şi rotind cupola rulantă, pregătindu-se desigur pentru o recunoaştere nocturnă. Fără îndoială, în câteva minute urma să coboare ca să o întâlnească şi, nedorind să-i întrerupă activitatea până când nu termina ce avea de făcut, reintră în cabană, unde se aşeză răbdătoare printre hârtiile şi cărţile răspândite în jur.
   Făcu ceea ce făcuse de multe ori în timp ce-l aştepta pe Swithin: începu să-i răsfoiască hârtiile, pentru a urmări progresele activităţii lui. De bună seamă, majoritatea notelor se refereau la probleme de astronomie, dar Lady Constantine reuşise să se documenteze în suficientă măsură pentru a înţelege sensul multora dintre ele. Însă în această dimineaţă, harababura de pe masă era parcă mai mare ca de obicei, ca şi cum hârtiile fuseseră revizuite şi amestecate în mare grabă.
   Printre file, descoperi o scrisoare deschisă şi, în virtutea încrederii reciproce care exista între ei, Lady Constantine o parcurse, cu intenţia cea mai firească.
   Părea a fi o comunicare oficială şi, dedesubtul adresei şi a datei nu conţinea decât următoarele rânduri:

       „Dragă domnule,
   Ne îngăduim să vă atragem atenţia asupra scrisorii pe care v-am adresat-o în ziua de 26 a lunii trecute şi la care nu am primit încă niciun răspuns. Cum termenul de plată a primei dumneavoastră anuităţi în valoare de şase sute de lire, conform testamentului unchiul dumneavoastră, este foarte apropiat, v-am fi îndatoraţi dacă ne-aţi indica unde şi în ce fel urmează să vă fie înmânată suma; de asemenea, am fi foarte bucuroşi dacă am primi unele instrucţiuni bine definite din partea dumneavoastră cu privire la viitor.
   Rămânem, scumpe domn, ai dumneavoastră
   Hanner Rawles
   Domnului Swithin St Cleeve.”

      Un venit anual de şase sute lire pentru Swithin, despre care ea ştiuse până acum că dispune de o rentă doar de optzeci de lire pe an, lipsită de orice perspectivă de a fi sporită altfel decât pe calea unei munci intense! Ce putea să însemne această comunicare?
   Swithin, a cărui deprindere şi bucurie era să-i povestească ei tot ce-i stătea pe inimă, nu-i suflase o vorbă despre această chestiune, deşi însemna o rezolvare tocmai a greutăţilor în jurul cărora gravitau întotdeauna discuţiile lor, şi anume cum să-şi asigure posibilitatea de a-şi lărgi orizontul studiilor, intrând într-o comunicare mai directă cu lumea ştiinţifică. Uimită de lipsa oricărei explicaţii, Lady Constantine se ridică de pe scaun şi, cu scrisoarea în mână, urcă scara spiralată a turnului.

   Când ajunse sus, îl zări sub cupolă, mişcându-se îngândurat de colo-colo, de parcă nu plecase din acel loc nici măcar un ceas. Părul blond îi năvălea pe sub marginile tichiei de catifea, aşa cum se întâmplă întotdeauna. Nicio problemă de necesitate a repetării căsătoriei nu părea să tulbure mintea acestui juvenil soţ al ei. Primum mobile al gravitaţiei lui părea să fie ecuatorialul pe care i-l dăruise ea şi pe care îl ajusta foarte atent cu ajutorul unor şuruburi şi al unor clame. Auzind-o, întoarse capul.

   - Oh, iată-te, scumpa mea Viviette! Tocmai începeam să te aştept, exclamă Swithin, apropiindu-se de ea. Ar fi trebuit să-ţi ies în întâmpinare, dar am descoperit un mic defect la aparat şi voiam să-l pun la punct înainte de căderea serii. De fapt, nu-i recomandabil să umbli la lentile; dar mi-am dat seama că inelele de difracţie nu sunt perfect simetrice, astfel încât imaginea nu e perfect centrată. Am învăţat la Greenwich ce trebuie să fac ca să le corectez - au fost atât de drăguţi cu mine! - aşa încât am desfăcut şuruburile şi am încercat să mişc foarte uşor lentila, până când am reuşit, cred, să egalizeze iluminaţia. Am atâtea să-ţi povestesc în legătură cu vizita mea! Primul lucru e că lumea astronomică aşteaptă cu foarte mari emoţii viitoarea trecere a planetei Venus prin faţa soarelui. Urmează să se organizeze o adevărată expediţie. Doamne, ce mi-ar mai plăcea să fac şi eu parte din ea!

   Vorbea transportat de entuziasm, şi ochii îi scânteiau numai la imaginea viitoarei expediţii. Cum sub cupola pe care o rotea în jurul axei sale era destul de întuneric, aduse deschiderea destinată telescopului în direcţia soarelui de dimineaţă, care inundă interiorul concav, făcând să scapere carcasa de metal a ecuatorialului şi iluminând faţa ei palidă, frământată.
   - Swithin! bâigui Lady Constantine; scrisoarea pe care ţi-am trimis-o... căsătoria noastră!
   - O, da, problema căsătoriei, spuse el. Nu am uitat-o de tot, scumpă Viviette... Doar cel mult pentru câteva minute.
   - Swithin, cum poţi s-o dai uitării măcar pentru o clipă? Cum poţi? i se adresă ea pe un ton de reproş. E un lucru atât de tragic! Eclipsează orice altceva.
   - Nu am folosit cuvântul potrivit, se scuză el. Nu am uitat-o, am vrut să spun doar că mi-a ieşit vremelnic din minte. Adevărul este că amplitudinea câmpului astronomic reduce orice problemă pământeană la dimensiuni de atom. Nu te necăji, iubit-o. Remediul e foarte simplu, aşa cum ţi-am scris în misiva mea. Acum ne putem căsători în mod public. Da, mai devreme sau mai târziu - săptămâna viitoare, luna viitoare, peste şase luni, oricând doreşti tu. Spune numai când, şi eu mă supun voinţei tale.

   Absenţa oricărei umbre de îngrijorare sau de consternare de pe faţa lui contrasta ciudat cu chipul Viviettei, pe care, în sfârşit, îl observă şi el. Privind la scrisoarea din mâna ei, o întrebă:
   - Ce-i cu hârtia asta?
   - O scrisoare care pentru mine e absolut inexplicabilă, răspunse ea, simţindu-şi din nou curiozitatea stârnită şi depăşindu-şi pentru o clipă grijile personale. Ce înseamnă acest venit de şase sute de lire pe an? De ce nu mi-ai spus niciodată un cuvânt despre el, dragul meu Swithin? Sau nu se referă la tine?
   Tânărul privi scrisoarea, roşi uşor şi se simţi absolut incapabil să răspundă pe loc.
   - N-am avut de gând ca tu să afli de acest lucru, Viviette, murmură în cele din urmă.
   - De ce nu?
   - Îmi spuneam că e mai bine să nu ştii, din moment ce nu mă mai priveşte. Avocaţii greşesc presupunând că încă mi se aplică. Va trebui să le scriu numaidecât şi să-i informez că anuitatea nu mi se cuvine.
   - Ce mister straniu în viaţa ta! spuse ea, forţându-şi un zâmbet nedumerit. Ceva ce echivalează aproape tragedia din viaţa mea. Se pare că nu cunosc nimic din trecutul tău. Şi totuşi credeam că mi-ai povestit totul.
   - Viviette, nu-ţi puteam povesti acest lucru, pentru că ar fi primejduit relaţiile noastre, deşi nu în sensul în care bănuieşti tu. M-ai fi condamnat. Tu care eşti atât de generoasă şi de nobilă, mi-ai fi interzis să fac ce-am făcut; ori eu eram hotărât să o fac.
   - Să faci ce?
   - Să mă însor cu tine.
   - Şi de ce ţi-aş fi interzis?

   - Trebuie neapărat să-ţi mărturisesc, deşi aş prefera să tac? întrebă el lăsându-şi mâinile pe braţele ei şi privind-o cu ochi întristaţi. Mă rog, dacă tot ai aflat, poate că e mai bine să cunoşti întreaga chestiune, din moment ce acum tot nu mai are cum să-mi schimbe intenţiile. Suntem uniţi pe vecie - în ciuda greşelilor legii care, din fericire, sunt uşor reparabile - ori legatul acesta din testamentul unchiului Jocelyn mă privea pe mine numai înainte de a mă fi căsătorit.

   Drept care, neluând niciun moment în consideraţie posibilităţile ce i se redeschideau prin anularea contractului matrimonial, îi relată în amănunt, şi nu fără remuşcări pentru faptul că îi ascunsese atâta vreme, întâmplările petrecute în dimineaţa nunţii lor; cum îl întâlnise pe poştaş când Swithin se afla în drum spre Warborne, după ce se dichisise în cabană, cum primise de la el scrisoarea pe care răposatul său unchi o încredinţase avocaţilor familiei sale, scrisoare care-l anunţa de renta anuală şi de importanta condiţie stipulată, anume de a nu se căsători până la vârstă de douăzeci şi cinci de ani; îi mai povesti cum venitul nu însemnase absolut nimic pentru el în comparaţie cu fericirea de a o poseda pe ea, şi că abandonase atunci şi acolo orice idee legată de moştenire, şi se prezentase la cununie ca şi cum nu survenise nimic care să întrerupă, măcar pentru un moment, împlinirea planului urzit de ei; îi mai adăugă că de atunci încolo nici nu se mai gândise la această problemă, până când nu primise nota găsită de ea, şi încă una anterioară de acelaşi fel, expediate de aceeaşi firmă de avocaţi.

   - O, Swithin! Swithin! strigă Viviette izbucnind în lacrimi, când îşi dădu seama de tot ce însemna acest lucru, şi prăbuşindu-se pe scaunul de observaţie. Te-am ruinat! Da, te-am ruinat!
   Tânărul era îngrozit de asemenea neaşteptată explozie de durere, şi încercă să o consoleze; dar ea părea covârşită de o remuşcare ce nu se lăsa consolată.
   - Şi acum, continuă Viviette de îndată ce se simţi în stare să vorbească, acum când eşti liber, şi în situaţia... de fapt în situaţia de a reclama renta anuală care ar duce la realizarea ta, eu sunt nevoită să vin la tine şi să te conjur să dai încă o dată norocului cu piciorul, pentru a mă salva pe mine.
   - Nu pentru a te salva pe tine, Viviette, ci pentru a mă binecuvânta pe mine. Tu nu-mi ceri să mă recăsătoresc cu tine, nu e o chestiune de a alege între două alternative; este drumul meu firesc. Nici prin vis nu mi-ar trece să procedez altfel. Aş fi distrus dacă tu ţi-ai închipui măcar un singur moment că aş putea proceda şi altcum.
   Dar cu cât încerca mai mult să o convingă, cu atât înrăutăţea starea lucrurilor. Era una dintre acele situaţii care nu suportă niciun fel de discuţie şi simplitatea cu care-şi privea el calea ce avea de urmat nu făcu decât să sporească simţul ei de răspundere.
   - De ce şi-a însoţit unchiul tău binefacerea de o asemenea condiţie? strigă ea cu adâncă amărăciune. Oh, de-ar şti cum mă loveşte pe mine din groapă! Pe mine, care nu i-am făcut niciodată cel mai mic rău; şi pe tine, Swithin! Spune-mi, eşti sigur că această condiţie e indispensabilă? Poate că s-a gândit numai să nu te căsătoreşti cu cineva inferior ţie ca rang social; poate că n-ar fi obiectat în cazul când ar fi ştiut că vei lua pe cineva (scuză-mă că trebuie s-o spun) superior ţie ca rang.
   - Nu încape îndoială că nu s-a gândit la un caz care să-mi aducă fericirea pe care mi-a adus-o uniunea noastră, murmură Swithin cu oarecare şovăială.

   Căci, deşi aproape că nici nu-şi mai amintea ce sfaturi conţinea scrisoarea unchiului său, avea vaga bănuială că făcea aluzii concrete la Lady Constantine.
   - Eşti sigur că nu poţi căpăta şi banii şi să fii în acelaşi timp soţul meu legal? întrebă ea pe un ton jalnic. Vai, ce rău cumplit îţi fac! Nu mi-am închipuit niciodată că va putea fi chiar atât de îngrozitor! Ştiam că lăsându-te să mă iei de soţie, ai să ajungi să iroseşti o bună parte din timp şi că o să-ţi îngreunez proiectele; dar mi-am spus că, în schimb, vor exista alte avantaje care să le compenseze. Dar că o să-ţi distrug viitorul cu propriile mele mâini, nu m-am gândit niciodată. Eşti convins că nu există nicio portiţă de scăpare? Deţii scrisoarea aceea cu condiţiile, sau testamentul? Arată-mi scrisoarea în care-şi exprimă dorinţele.
   - Te asigur că totul e întocmai cum ţi-am spus, răspunse el, îngândurat. Chiar dacă n-aş fi legat din punct de vedere legal de această condiţie, aş fi din punct de vedere moral.
   - Dar cum o exprimă? Cum îşi justifică o asemenea restricţie haină? Dă-mi să văd scrisoarea, Swithin. Dacă nu mi-o arăţi, am să consider că încâlci legământul nostru de încredere reciprocă. Poate că reuşesc eu să descopăr o cale de a ocoli dificultăţile. Arată- mi-o! Un testament excentric poate fi răstălmăcit într-o mie de feluri.
   Swithin continua să ezite.
   - Aş prefera să nu vezi scrisoarea, îi spuse el.
   Dar Viviette stărui cum numai o îndrăgostită ştie să stăruie. Era convinsă că ea care, în calitate de femeie mai vârstnică decât el, ar fi trebuit să-şi dovedească dragostea călăuzindu-l de-a dreptul pe drumul visat de Swithin, nu făcuse decât să-i blochez calea, pentru a-şi asigura propria-i fericire. Acest lucru o înverşuna cu atât mai mult în hotărârea de a găsi un mijloc de eschivare prin care să-l şi poată reţine pentru ea şi să-i şi asigure renta anuală lăsată de unchiul lui.

   Până la urmă stăruinţele ei au fost mai puternice decât forţa lui de a rezista. Însoţind-o jos, la cabană, deschise sertarul din care fuseseră scoase şi celelalte hârtii şi, împotriva voinţei şi raţiunii lui, îi înmână comunicarea de rău augur a lui Jocelyn St Cleeve, care se găsea într-un plic, întocmai cum o primise cu trei sferturi de an în urmă.

   - N-o citi acum, îi ceru Swithin. Nu strica întâlnirea noastră lansându-te într-un subiect care e virtual mort şi îngropat. Ia-o cu tine şi citeşte-o când vei avea timp - dar aminteşte-ţi că trebuie s-o priveşti ca pe o veche curiozitate şi nu ca pe un document încă în vigoare. Eu aproape că i-am şi uitat conţinutul, nu mi-a rămas decât o idee generală asupra sfaturilor şi asupra faptului că trebuie să rămân celibatar.

   - În orice caz, îl rugă ea, nu răspunde avocaţilor până nu voi fi citit şi eu scrisoarea.
   Swithin îi promise.
   - Şi acum haide să discutăm despre căsătoria noastră publică, reluă el. Asemenea unor personaje regale vom efectua separat cununia civilă de cea religioasă. Vrei să fixezi ziua? Când va avea loc? Şi o vom face la ofiţerul stării civile, din moment ce nu-i nevoie să mai trecem încă o dată prin sacrul ceremonial.
   - Am să mă gândesc, răspunse ea, îţi promit că am să mă gândesc.
   - Şi dă-mi de veste de îndată ce ai hotărât cum trebuie să procedăm.
   - Am să-ţi scriu mâine, sau am să vin personal. Nu ştiu ce să-ţi spun acum. Nu-mi iese din minte ce rău intens îţi fac. E aproape mai mult decât pot îndura.
   Ca să-i abată direcţia gândurilor, Swithin începu să-i vorbească despre Observatorul din Greenwich, de fantasticele aparate de acolo, de felul în care fusese primit de către ceilalţi astronomi, despre detaliile expediţiei menite să observe tranzitul planetei Venus, precum şi despre alte proiecte de acelaşi gen, pe care ea nici nu avea puterea de a le urmări.
   - Trebuie să ajung acasă înainte de a ieşi lumea de la biserică, îi spuse Viviette în cele din urmă, vlăguită. Nu doresc să se ştie că am părăsit casa în această dimineaţă.
   ÎI opri pe Swithin să o însoţească pe câmp. Şi-l părăsi la liziera plantaţiei izolate, care, în ultima vreme, ajunsese să-i cunoască atât de bine paşii.

CAPITOLUL 35

       Lady Constantine traversă câmpul şi apoi parcul, iar când ajunse în dreptul bisericii îşi dădu seama că toată lumea se afla încă înăuntru. Deci nimic nu o grăbea să intre în casă, întrucât prin ferestrele deschise ale bisericii îl putea auzi pe domnul Torkingham care tocmai îşi încheia predica.

   Aşadar, în loc de a se închide în interiorul locuinţei, preferă să se ducă în grădină, şi se îndreptă spre peluza pe care se organizau jocurile cu bile; se aşeză sub umbrarul unde se adăpostise Louis când surprinsese discuţia dintre Swithin şi episcop. Abia atunci îşi găsi curajul de a despături scrisoarea şi documentele privitoare la moştenire, înmânate de Swithin în urma insistenţelor ei.
   Dacă ar fi fost ceva mai matur în judecată, nu s-ar fi încrezut cu atâta socotinţă în Viviette, cedând curiozităţii ei femeieşti. Însă influenţa pe care o avea asupră-i diferenţa de aproape zece ani dintre ei era accentuată de superioritatea rangului social şi, mai ales, de experienţa ei mult mai vastă, aşa încât i se supusese şi de astă dată, după cum i se supunea în toate problemele de ordin social; dar aceiaşi factori mai sus enumeraţi îl scuteau de conştiinţa că ar fi fost de datoria lui să o ocrotească, fie chiar şi  împotriva ei însăşi.
   Preambulul scrisorii doctorului St Cleeve, în care acesta se referea la bucuria lui de a fi aflat despre promiţătoarea activitate de astronom a tânărului, nu o tulbură absolut deloc pe Lady Constantine, dimpotrivă, îi inspiră simpatie pentru bătrânul domn care scrisese epistola. Primul dintre ceea ce numise el “elementele defavorabile” şi anume aluzia la incompatibilitatea dintre venitul lui Swithin şi cerinţele unui om de ştiinţă, a cărui activitate specifică nu era calculată să-i aducă retribuţii pecuniare încă mulţi ani de zile, făcu să pătrundă în expresia feţei ei o notă de preocupată îngrijorare. Apoi ajunse la ce de-al doilea din aşa-numitele “elemente defavorabilei” şi obrajii i se înroşiră ca para focului când citi în ce fel aflase doctorul că “există în calea ta un obstacol mult mai grav decât lipsa de fonduri, şi acesta este o femeie.”

   “Pentru a te salva de la ruinarea carierei, citi ea mai departe, iau măsurile pe care ţi le expun mai jos.”

   Apoi urma anunţarea rentei anuale de şase sute de lire, instituită pe viaţă, cu singura condiţie ca să rămână necăsătorit până la vârstă de douăzeci şi cinci de ani - întocmai cum îi explicase şi Swithin. Mai departe află că donaţia avea în vedere un obiectiv cert - şi anume facilitarea unor călătorii nu foarte costisitoare, menite să-i înlesnească posibilitatea studierii constelaţiilor sudice, care, potrivit cu părerea vicleanului bătrân, constituiau o mină mult mai puţin exploatată decât cele nordice, fiind deci foarte

recomandabile. Aceste consideraţii erau urmate de câteva fraze care o loviră ca un plesnet de bici în obraz:

   “Pasul următor care stă în puterea mea este cel de a-ţi ţine o predică... Swithin St Cleeve, să nu te prosteşti, aşa cum a făcut tatăl tău. Dacă studiile tale sunt destinate să ducă la un rezultat, atunci, crede-mă, trebuie să te dedici lor fără ajutorul vreunei femei. Evit-o, evită orice specimen al sexului slab, dacă ai de gând să realizezi ceva în viaţă. Sustrage-te de la asemenea diversiuni pentru încă mulţi ani din viaţa ta. Şi, mai presus de orice, te sfătuiesc să o eviţi pe doamna în chestiune... Dar în afară de obstacolul primordial care o împiedică să-ţi fie parteneră de studii (şi anume faptul că e femeie), mai are următoarele două handicapuri: e mult mai bătrână decât tine...”

   Roşeaţa indignării se retrase din obrajii Lady-ei Constantine şi paloarea disperării îi luă locul. Vai, totul era adevărat! Putea fi încă frumoasă ca la douăzeci de ani, dar pentru Swithin era prea bătrână.

   “... şi e atât de sărăcită... în afară de aceasta, ca să fiu sincer, eu personal nu am o părere bună despre ea. Nu pot gândi bine despre o femeie care se îndrăgosteşte de un bărbat cu atâţia ani mai tânăr decât ea... Faptul că a ţinut să fie prima pasiune a unui adolescent ca tine, nu denotă prea mult bun simţ din partea ei. Dacă ar fi ştiut să-şi păstreze prestigiul, ar fi avut mândria de a nu accepta intimitatea cu un tânăr aflat într-o situaţie atât de nesigură, ca să nu spun mai mult. (Faţa Viviettei se înfierbântă din nou.)

   E destul de în vârstă ca să ştie că o liaison cu ea poate duce, şi desigur că aşa se va întâmplă, la ruinarea carierei tale; şi că, pe de altă parte, o căsătorie între voi doi ar fi ridicolă - dar dacă e o gâscă - şi în acest caz ai cu atât mai multe motive să o eviţi.

   Nepoate, o femeie cu sentimente onorabile s-ar feri să facă vreun pas care să-ţi pericliteze cariera, pentru că la aşa ceva se va ajunge dacă o să ţi se pună în drum. Am auzit că şi ea manifestă mare interes pentru viitorul tău de fizician. Dar cea mai bună cale pe care şi-ar putea manifesta interesul real ar fi să te lase în pace.”
   Să-l lase în pace! Viviette păli din nou, străbătută de răceala convingerii că bătrânul avea dreptate.
   “... Şi-apoi o să sporovăiască despre proiectele şi teoriile tale cele mai secrete, o să-şi informeze toate cunoştinţele... şi o să te acopere de ridicol, dezvăluindu-ţi planurile înainte ca acestea să se fi copt în mintea ta. A încercă să studiezi împreună cu o femeie înseamnă a te lăsa antrenat în fantezii în loc de concepţii, în construirea castelelor de nisip în locul edificiilor teoretice, în îndoieli în locul părerilor clare, în prejudecăţi în locul concluziilor raţionale...
   O femeie cu experienţă care deşteaptă pasiunile unui tânăr în momentul în care acesta se străduieşte să se afirme din punct de vedere intelectual, săvârşeşte o adevărată crimă.”
   Aşa suna scrisoarea; dar era prea de ajuns pentru ea, ba chiar cu prisosinţă. Valurile de indignare care o străbătuseră pe măsură ce asimilase părerea bătrânului despre ea se amestecau cu valurile de durere şi de ruşine la gândul că Swithin - dragul de Swithin - citise această cinică prezentare a caracterului ei; şi că, oricât le-ar fi respins, ceea ce fără îndoială făcuse, asemenea gânduri legate de ea fuseseră sădite în mintea lui şi zăceau acolo, înăbuşite, desigur, îi mocneau în suflet, ca seminţele prea adânc îngropate pentru a putea germina; dar pe care, însă, într-o bună zi, un accident le poate scoate la suprafaţă, aerându-le şi redeşteptându-le la viaţă.

   Umilinţa unei astfel de posibilităţi era mai mult decât putea ea îndura; jignirea atingea proporţii pe care nu le cunoscuse niciodată până atunci în viaţa ei. Şi mai încolţise în ea un simţământ, în comparaţie cu care resentimentele şi mortificarea nu erau decât nişte dulci stări de spirit: convingerea

zdrobitoare că bătrânul acesta care vorbea din mormânt avea în oarecare măsură dreptate; că nu greşea decât pe jumătate; că, poate, din punct de vedere teoretic, avea chiar totală dreptate. Numai persoanele ce posedă o stimă înnăscută faţă de atitudinile altora, stimă care-i face, implicit să subevalueze propria lor poziţie, pot trăi o atât de profundă negare a eului lor cel mai lăuntric - o dorinţă de autoanihilare generată de un moment de deznădejde, acel simţământ că noi, care suntem cei mai buni şi cei mai sinceri prieteni ai noştri, încetăm să credem în propria noastră cauză.

   Viviette auzea oamenii ieşind din biserică, de cealaltă parte a zidului. Paşii lor şi glasurile vesele se stingeau pe măsură ce se îndepărtau; gongul sună, anunţând ora prânzului; intră în casă. Dar în acea după-amiază viaţa ei se desfăşură exclusiv pe planul introspecţiei. Cunoscând toate circumstanţele situaţiei lui Swithin, aşa cum le cunoştea acum - aşa cum nu le cunoscuse niciodată până atunci - avea ea oare dreptul să devină soţia lui legitimă, şi să-şi salveze onoarea sacrificându-l pe el? Acesta era formidabila întrebare pe care Lady Constantine o punea conştiinţei ei cutremurate. În calitatea ei subiectivă de femeie onestă şi singură, care-şi efectua acţiunile caritabile începând cu propria-i persoană, avea, fără îndoială, acest drept. Apără-te pe tine însuşi, zice Vechiul Testament, lucru împotriva căruia Noul Testament nu protestează. Dar nu există oare o linie de conduită morală care să transcendeze elementarul instinct de conservare! Şi n-ar fi minunat dacă ea ar traduce-o de astă dată în practică?

   Nu avea nicio îndoială că îi făcuse un mare rău lui St Cleeve măritându-se cu el, şi că i-ar face un rău infinit mai mare definitivând acum căsătoria. Ea, o femeie cu experienţă, îl răscolise în lipsa lui de experienţă şi profitase de el ca de un copil. Îşi amintea - ca şi cum ar fi fost vina ei, deşi, de fapt, nu fusese decât ghinionul ei - că ea era cea care se dusese să obţină dispensa şi se stabilise temporar în oraşul unde urmau să fie cununaţi.

   El împlinise abia 21 de ani. Fără de ea, ar fi avut întreaga lume înaintea lui, o rentă de 600 de lire pe an, şi libertatea de a se îndrepta pe cel mai scurt drum către succes şi renume; cu ea alături, toate acestea îi erau negate. Şi banii de la unchiul lui, şi forţa şi perseverenţa de a înainta; în schimb îi rămânea legătura înrobitoare cu o femeie a cărei diferenţă de vârstă, deşi lipsită de importanţă în momentul de faţă, avea să-i sufoce în viitor toate ambiţiile lui sociale; şi acea mulţumire cu viaţa lui măruntă, pe care o observase adeseori la el în ultima vreme, o mulţumire care-i periclita spiritul ştiinţific, golindu-i-l de orice zel de a progresa.

   Pe scurt, nu se putea orbi singură, respingând concluzia că, de fapt, unirea lor nu-i adusese lui niciun avantaj. Ar fi fost posibil ca lucrurile să se schimbe în viitor dar ca să-şi ia asupră-şi întreaga responsabilitate a vieţii lui Swithin, aşa cum s-ar întâmplă dacă l-ar priva de ajutorul oferit de unchiul său, ar fi fost o povară înfricoşător de grea. Cum ar fi putut ea, o femeie lipsită de mijloace, să-i înlocuiască un asemenea ajutor substanţial?
   Recenta lui vizită la Greenwich, care-i reînsufleţise vremelnic gustul pentru cercetările ştiinţifice, preocupare devenită acum mult mai puţin constantă decât înainte, ar fi trebuit completată prin alte expediţii de acelaşi gen. Cel mai firesc act de caritate din partea ei ar fi fost acela de a nu-i lipsi de mijloacele ce-i îngăduiau să-şi continue studiile, să-şi menţină vie ardoarea pentru ştiinţă, indiferent de preţul pe care ar trebui ea să-l plătească.
   Şi era un lucru posibil de realizat. Prin extraordinara favoare a unui accident unic, i se oferise prilejul de a răscumpăra viitorul compromis al lui Swithin şi de a-i reinstaura starea de spirit dinainte de a o fi întâlnit pe ea. Va putea să se bucure de renta anuală, îşi va putea realiza călătoriile, continua studiile, înfăptui vocaţia, şi toate astea doar printr-un mic sacrificiu - cel al fiinţei ei. Nu avea decât să refuze legalizarea căsătoriei, să se despartă de el pentru totdeauna şi, din acel moment, toate urmau să fie din nou bune şi frumoase pentru Swithin. În fond, durerea lui o să fie minoră în comparaţie cu cea a nefericitei sale Viviette.

   Inoportunitatea faptului de a-l reţine lângă ea consta nu numai în răul pe care era conştientă că i-l face, cât în posibilitatea ca el să ajungă să-şi dea seama de acest lucru, şi să-i reproşeze cândva egoismul de a nu fi profitat de un asemenea prilej fără precedent şi a fi corectat un pas ce se dovedise greşit. Swithin dorea să cerceteze cerul emisferelor sudice - poate că sursa acestei dorinţe zăcea în scrisoarea unchiului său - şi cine ştie ce mare bine va rezulta pentru omenire în urma realizării dorinţei lui. Şi de ce să zădărnicească ea, doar pentru a-şi salva mărunta-i onoare, asemenea vaste făgăduinţe ale capacităţilor lui?

   Faptul că-l refuza şi prin aceasta îi restituia libertatea de a contribui la binele semenilor, însemna pentru Viviette o jertfă în slujba fericirii umanităţii, o jertfă care o consola prin relevarea abnegaţiei ei şi, în acelaşi timp, o tortura, întrucât o transforma în unicul ţap ispăşitor asupra căruia se vor revărsa toate nenorocirile. Dar, pe de altă parte, cum să rămână omenirea, inclusiv Swithin, lipsită de mari binefaceri, numai pentru că unica făptură care va avea de suferit în urma eliberării lui era, întâmplător, ea? Dragostea dintre un bărbat şi o femeie, care pentru Homer, pentru Moise şi pentru alţi antici cărturari ai vieţii nu însemnase decât dorinţă trupească, şi-a lărgit sfera de secole încoace, incluzând compasiunea şi prietenia, şi, fără îndoială, în stadiul actual include şi bunăvoinţa. Şi dacă-i aşa, datoria îi dicta să-şi elibereze iubitul.
   La astfel de munci îşi supunea Viviette spiritul, cu o generozitate chiar mai meritorie decât însuşi obiectul în jurul căruia gravita, străduindu-se să înece dragostea pentru propriile-i convenienţe în devotamentul pentru omenire, în general şi pentru Swithin, în special. A-şi călăuzi acţiunile după raţiune şi nu, ca de obicei, după afecţiune şi emoţii, era o treabă foarte anevoioasă pentru o femeie cu inima fierbinte; dar se străduia din greu şi făcea progrese. Atitudinea egocentristă, firească unei persoane aflată în situaţia ei, era treptat dislocată de o atitudine înţelegătoare care, deşi la început trebuise să fie artificial stimulată, îi dădea senzaţia din ce în ce mai consolatoare că se înălţa deasupra iubirii de sine. Acel element matern care se făcuse din când în când simţit în iubirea ei pentru Swithin şi generat de maturitatea ei superioară ca experienţă şi ca vârstă, îşi scosese acum din nou capul, pe măsură ce se apropia de hotărârea ca, în noua ei condiţie socială, să nu caute a-şi salva decenţa în detrimentul utilităţii mondiale a acestui tânăr.

   Uneori, în urma unei drastice retezări a ramurilor, apar roade mari, neaşteptate.

   Intoleranta scrisoare a unchiului lui Swithin îi inspira Lady-ei Constantine un altruism a cărui plenitudine l-ar fi uluit pe acel bizar bătrân domn, făcându-l poate să-şi retragă condiţiile care-l generaseră. A-1 iubi pe St Cleeve în asemenea măsură mai mult decât se iubea pe sine însăşi, însemna să depăşească iubirea obişnuită a unei femei, aşa cum este înţeleasă conform normelor convenţionale, însemna să depăşească tot ceea ce există. Totuşi, înainte de a-şi pecetlui decizia printr-un pas definitiv, continuă să-şi scormonească creierul în căutarea vreunei stratageme ingenioase care să-i ajute să evite marea ei hotărâre, asigurându-i în acelaşi timp rezultatul dorit. Adică îngăduindu-i ca Swithin să obţină avantajele oferite şi, totodată, să-l reţină pentru ea; dar, cu cât reflecta mai mult, cu atât lucrul îi părea mai imposibil.

   A renunţa la Swithin pentru totdeauna era mai mult decât putea îndura şi, după o lungă deliberare, se agăţă de o idee care-i lăsa să întrezărească o precară soluţie. O să-i propună ca uniunea lor să nu fie cu totul abandonată ci, pur şi simplu, amânată - contramandată până când el avea să împlinească 25 de ani şi când, deci, va putea să-i fie soţ fără să-şi piardă venitul. Până atunci, Swithin avea să-şi dobândească întreaga-i maturitate de gândire, aşa încât o să dispară şi aspectul, penibil pentru ea, al unei femei care a ademenit un bărbat profitând de frageda lui tinereţe.

   Planul acesta îi domolea oarecum şi neliniştile legate de onoarea ei compromisă. A lăsa o cununie în suspensie, timp de patru sau cinci ani, nu însemna a o anula; şi cu toate că la sfârşitul termenului îi va ceda lui întreaga iniţiativă a rematerializării căsniciei, fără să-i pună în prezent niciun fel de condiţie, nu avea niciun fel de îndoială asupra rezultatului final.

   Ceasul bătu ora 5. Furtunoasa dezbatere mintală îi răpise întreaga după-amiază. Şi poate că nu s-ar fi încheiat încă, dacă n-ar fi survenit un incident neaşteptat: sosirea fratelui ei, Louis. Intră brusc în camera în care şedea ea, sau mai curând în care se zbuciuma ea şi, după câteva cuvinte de lămurire a felului cum ajunsese acolo şi a nemaipomenitei întâmplări cu greşeala legată de data morţii lui Sir Blount, veni şi se aşeză alături.

   Primele lui observaţii fură în aparenţă apologetice, dar de fapt constituiau întruchiparea unui sarcasm amar.

   - Viviette, începu el să-i spună, regret cuvintele pripite ce ţi le-am adresat când am părăsit această casă. Sunt gata să le retrag. Bănuielile mele s-au îndreptat pe o pistă greşită. Cred că acum cunosc întregul adevăr. Şi gândesc că ai fost chiar mai nebună decât mi-am închipuit.
   - Ce vrei să spui? întrebă ea cu răceală,
   - Eu bănuiam că tânărul acela nefericit e doar amantul tău.
   - Te-ai înşelat: nu este.
   - Nu este - de astă dată te cred - pentru că e mai mult. Acum sunt convins că e soţul tău legitim. Poţi să negi?
   - Pot.
   - Juri pe ce ai tu mai sfânt?
   - Jur pe ce am eu mai sfânt că nu e nici soţul meu.

   - Slavă celui de sus! exclamă Louis respirând uşurat. Nu eram chiar atâta de convins pe cât pretindeam, dar am vrut să smulg de la tine elucidarea acestui mister. Din moment ce nu eşti legată de el prin lanţurile căsătoriei, nu mai îmi pasă de nimic.
   Louis se ridică, ceea ce îi oferi Viviettei prilejul de a părăsi încăperea. Cele câteva cuvinte ale fratelui său constituiseră ultima picătură care făcuse să se încline balanţa, semnându-i osânda.

   Va renunţa la Swithin. Toate glasurile lumii în care trăia ea convergeau spre consumarea acestui act. Insulta gravă suferită în acea dimineaţă, hotărârile de bunăvoinţă luate în acea după-amiază, şi evaziunea la care se pretase în acea seară concordaseră să o împingă spre decizia finală.
   Drept urmare se aşeză şi-i scrise lui Swithin o epistolă în care sintetiza toate gândurile şi frământările expuse mai sus în detaliu. În concluzie, îi spunea:

   “Ne vom despărţi. Tu vei duce la îndeplinire dorinţele unchiului tău şi vei explora cerurile emisferei sudice; eu te voi aştepta cu deplina convingere că mă pot încrede în tine. Nu va trebui să ne mai vedem până la expirarea termenului de patru ani. Atunci, mă vei găsi aceeaşi ca şi acum, în ceea ce te priveşte. Sunt şi voi rămâne soţia ta în tot acest timp; nu e nevoie de litera legii ca să confirme acest fapt; şi absenţa literei legii nu face decât să-ţi asigure ţie viitorul.”
   Nu se găsesc cuvinte în stare să exprime cât a costat-o pe Lady Constantine expunerea acestor argumente; dar a făcut-o şi şi-a biruit mila de sine însăşi, adoptând imperativul unei pregnante şi imediate necesităţi. Trebuie afirmat, fără nicio şovăială, că unicul motiv josnic care ar fi putut dicta un asemenea pas nu exista, şi anume, un declin al dragostei pentru Swithin. Îl iubise de la bun început cu duioşie, şi îl iubea şi acum la fel, aşa cum au dovedit trecerea timpului şi propria ei conduită.
   Femeile, chiar şi cele mai delicate, se obişnuiesc cu situaţiile morale bizare. După toate probabilităţile, Eva, la o săptămână după izgonirea din paradis, şi-a redobândit întreaga stăpânire de sine. Lady Constantine, în primul moment când şi-a dat seama de anomalia situaţiei în care se afla, nu a roşit şi primul ei impuls a fost acela de a-şi legaliza căsnicia fără niciun moment de întârziere. Ar fi fost în stare să mişte din loc cerul şi pământul pentru efectuarea acestei acţiuni.
   Dar acum, pe măsură ce se scurgeau zilele, ideea că mariajul ei era în suspensie, ba chiar nul, încetă să-i mai pară chiar atât de stranie; până când ajunse chiar să conteze prea puţin în comparaţie cu eroica ei hotărâre de a se sacrifica pentru binele tânărului iubit.

CAPITOLUL 36

          Efectul imediat al scrisorii atât de raţional argumentate a Viviettei asupra lui St Cleeve a fost fireşte un amarnic atac de remuşcări pentru cruda lui nesăbuinţă de a fi lăsat la vedere scrisoarea avocatului, cea care o informase despre testamentul unchiului său.
   Oricât de lipsit de maturitate era, îşi putea da îndeajuns seama de situaţia Viviettei şi de suferinţele crunte pe care i le impunea răspunderea de a-şi legaliza statutul matrimonial prin subminarea viitorului lui. Adevărat, o stupidă întâmplare o făcuse să descopere sacrificiul lui financiar, totuşi Swithin se mustra aspru că nu luase toate măsurile posibile ca un asemenea nefericit incident să poată fi evitat. Dacă la început, când i-ar fi putut revela totul, fără consecinţe chiar atât de grave, s-a temut, un moment, că ea, din generozitate, ar renunţa la el pentru a-i salva viitorul, de astă dată ar fi trebuit să fie de două ori mai grijuliu, ştiind că Viviette nu mai putea face uz de această generozitate fără să-şi pună onoarea în joc.
   Cu neatenţia inerentă tinereţii, nu chibzuise nicio clipă cât de afectate ar putea fi simţămintele ei de femeie într-o asemenea împrejurare neprevăzută. I se păruse că repararea defecţiunii ivite în căsătoria lor era lucrul cel mai simplu din lume, şi ca urmare nu-şi făcuse niciun fel de griji. Şi cum nu avusese nicio intenţie, cât de vagă, de a-şi însuşi moştenirea, profitând de ocazia fisurii apărute în legătura lui matrimonială, subestimase importanţa ascunderii testamentului.
   Fantoma nedesluşită a nefericirii ce se putea insinua între ei, reînsufleţi în Swithin toate sentimentele fierbinţi de la începutul legăturii lor. De îndată ce apuse soarele, se repezi la Casa Welland, să o caute pe Viviette. Atmosfera era înfiorată de rafalele vântului de vară, care desprindea fructele din pomi şi făcea ca frunzele să se scuture prematur. Era ceasul când merele necoapte pică prin livezi, iar găoacele  verzi ale castanelor crapă, rostogolindu-se prin parcuri.
   Nu avea altă posibilitate în această după-amiază decât să-i facă o vizită făţişă, fără să se sinchisească de bănuielile ce le-ar putea trezi. Swithin rămase împietrit, ca lovit de trăsnet, când, după ce aşteptă să fie anunţat şi poftit de ea, primi răspunsul că doamna nu-l putea vedea.

   Aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată, de-a lungul întregii lor legături. Dar ştia foarte bine ce înseamnă acest lucru, aşa încât se întoarse acasă muncit de o vagă nelinişte. Nu ştia că Lady Constantine se aflase tot timpul la fereastra de deasupra capului său, ascultându-i cu febrilă emoţie orice mişcare, rugându-se să-l vadă plecând şi tânjind totodată să-l audă stăruind şi răsturnându-i toate hotărârile. Dar cum cel mai slab simptom îl făcea întotdeauna pe Swithin să se teamă că săvârşise o gafă, acceptă, neştiutor, răspunsul ei şi se îndepărtă în grabă.

   Totuşi a doua zi se înfiinţă din nou, iar Viviette, căreia victoria asupra ei înşişi îi insuflase putere, refuză din nou să-l vadă, de astă dată cu mai multă uşurinţă. Ştiind prea bine că acesta era singurul procedeu prin care îşi putea menţine hotărârea, se agăţă de el cu o voinţă nestrămutată şi aproape pioasă.

   Petrecu o săptămână întemniţată în casă, ţinându-se cu străşnicie în frâu. Fratele ei, deşi nu locuia la Casa Welland (în sezonul de vară preferând să se stabilească în cea mai apropiată staţiune balneară), o vizita des. Într-o zi se nimeri să vină când Swithin era refuzat pentru a treia oară. Louis, care nu observă lacrimile din ochii Viviettei, rămase mirat şi încântat constatând că, în sfârşit, surorii lui îi venise mintea la cap. Acum era convins că între cei doi nu fusese altceva decât o puternică afecţiune, cam prea nedeghizată din partea ei. Îi lăudă pe faţă purtarea bravă. Viviette, în loc să profite de avantajul creat, izbucni în plâns.

   Neştiind ce să mai creadă, Louis îi spuse:
   - Mă rog, eu nu încerc decât să te susţin în atitudinea adoptată de tine.
   - Da, da, ştiu! strigă ea. Şi este o atitudine pe care am adoptat-o deliberat. Doresc ca el - Swithin St Cleeve - să plece deîndată în călătoriile lui de studiu şi să părăsească satul ăsta. I s-a lăsat o moştenire de 600 de lire pe an pentru călătorii şi pentru studierea constelaţiilor sudice; şi doresc să o folosească. Dacă ţii, ai putea să-i vorbeşti şi să-i subliniezi avantajele unei asemenea iniţiative.

   Louis îşi spuse că cel mai bun lucru era să-l înştiinţeze pe Swithin cât mai curând de acest lucru. Drept care, a doua zi, când St Cleeve scria în cabana lui, auzi zgomot de paşi răscolind acele de brad de afară şi sări de la masă, convins că e ea; dar, spre marea lui dezamăgire, în uşă apăru fratele Viviettei.

   - Scuză-mi invazia în sihăstria dumitale, St Cleeve, i se adresă Louis, în felul său nonşalant, dar am aflat de la sora mea despre norocul care a dat peste dumneata.
   - Norocul?
   - Da, faptul că ţi s-a oferit posibilitatea de a vagabonda; şi cu orgoliul meu de nomad, nu m-am putut abţine să nu vin să-ţi împărtăşesc din experienţa călătoriilor mele. Când pleci?
   - Nu mi-am făcut încă niciun plan. De fapt, nici nu mă gândesc să plec.
   Louis se holbă la el.
   - Nu pleci? Atunci se vede că am fost fals informat. Eu auzisem că un unchi picat din ceruri ţi-a lăsat prin testament o sumă suficientă ca să facă un al doilea Isaac Newton din dumneata, dacă foloseşti banii conform instrucţiunilor lui.
   Swithin respiră accelerat dar nu răspunse nimic.
   - Dacă nu ai luat hotărârea de a folosi această moştenire, dă-mi voie să te implor, în calitate de prieten şi de om destul de vârstnic ca să-ţi fie aproape tată, să te hotărăşti acum pe loc. Pentru un tânăr om de ştiinţă, un asemenea noroc se iveşte o dată la o sută de ani.

   - Vă mulţumesc pentru sfatul bun, fiindcă ştiu că e valoros, răspunse Swithin cu glas scăzut. Dar Lady Constantine a discutat despre acest lucru?
   - Şi ea gândeşte la fel ca mine.
   - V-a vorbit despre acest subiect?
   - Sigur că da. Mai mult de atât, la cererea ei - deşi n-am intenţionat să-ţi divulg asta - la cererea ei am venit să te conving.
   - Spuneţi-mi clar şi răspicat, continuă Swithin cu un glas în care tremura un amestec de emoţii ştiinţifice şi de emoţii spontane, care desfid orice definiţie, Lady Constantine a declarat cu seriozitate că doreşte să plec?

   - Da.
   - Atunci pleca-voi, replică Swithin cu emfază. Am avut şansa de a stârni interesul câtorva astronomi de frunte, precum şi pe cel al astronomului regal; şi azi dimineaţă am primit o scrisoare prin care sunt anunţat că mi se permite să folosesc observatorul din Cape Town pentru orice studii aş dori să întreprind în emisfera sudică. Voi accepta această ofertă. Vreţi să fiţi bun să o înştiinţaţi pe Lady Constantine, din moment ce se interesează de bunăstarea mea?
   Louis îi promise şi, după plecarea lui, Swithin începu să-şi analizeze propria-i situaţie, de parcă nu-i venea a crede că e reală. Deci scrisoarea ei era adânc deliberată: dorea într-adevăr ca el să plece.
   Dar Swithin nu accepta ca vreuna dintre acele mărunte neînţelegeri care distrug fericirea îndrăgostiţilor să opereze şi în cazul lui. Trebuia să o vadă, chiar dacă ar fi să doarmă întreaga noapte sub ferestrele ei. Trebuia să audă chiar de pe buzele ei sentinţa de plecare. Această neaşteptată postură a Viviettei de sacrificată pentru binele lui îi cucerise admiraţia în asemenea măsură, încât exista pericolul să uite de însăşi cauza în slujba căreia se jertfea ea. O astfel de femeie nu putea fi părăsită cu una, cu două. Îi scrise câteva rânduri şi lăsă el însuşi biletul la reşedinţă.

      “Cabana Rings-Hill 7 iulie
   Scumpă Viviette,
   Dacă tu stărui, voi pleca. Dar nu pe calea scrisorilor mă vei determina la asemenea pas. Trebuie să aud ordinul de plecare de pe buzele tale, altminteri nu mă urnesc din loc. Voi fi în cabană în fiecare seară, la orele şapte. Vei putea veni?
   S. “

        Soarta a vrut ca acest bilet să-i parvină Viviettei în unicul ceas din acea săptămână când simţea nevoia de a ceda cererii lui, o dispoziţie asemănătoare cu reacţia pe care o avusese atunci când refuzase să-l primească pe Swithin. Urcă la fereastra de la etaj, care slujea de atâta timp unor asemenea scopuri, şi-i făcu semnalul “Da”.
   St Cleeve văzu răspunsul şi apoi îi urmări din turn apropierea, pe măsură ce soarele scăpăta. Circumstanţele acute în care se desfăşura viaţa lui la acea perioadă îi făceau să sesizeze şi să-şi întipărească în minte decorul exterior în care erau plasate. Acea seară avea o excepţională radiaţie şi cerul de asfinţit strălucea incandescent, ca un cuptor în care se topeau toate metalele preţioase sau obişnuite. Norii păreau sparţi în mii de ţăndări ale căror muchii erau tivite cu irizări de lumină.
   Prevăzând cât avea să fie de greu şi de dureros pentru Viviette să-şi menţină o hotărâre sub presiunea unei întâlniri, Swithin îşi impuse să nu o influenţeze prin niciun cuvânt sau semn, să-i pună doar o întrebare clară şi calmă, şi să discute pe o bază raţională, ca doi filosofi ce erau sau pretindeau să fie.
   Dar intenţia nu a prea fost tradusă în fapt. Viviette apăru la marginea câmpului, muiată în radiaţia metalică ce marca extincţia acelei zile; Swithin coborî în grabă treptele şi o întâmpină în uşa cabanei. Intrară împreună.
   Pe măsură ce umbrele serii deveneau tot mai dense, el îi asculta raţionamentele, care nu făceau decât să repete tot ceea ce îi scrisese. Şi, treptat, îi accepta hotărârea, din moment ce ea refuza să o revoce. Sosi şi timpul să-şi ia rămas bun şi atunci

    „Se-ntoarse şi-i văzu spaima din ochi,
   Care tânjea după el, scânteind
   Ca o stea ţintuită-n miezul de noapte”
   Durerea ei era cea care ţâşnea la suprafaţă, durerea frânată până atunci de dorinţa febrilă de a-i îmbunătăţi soarta. Se strânseră în braţe şi se sărutară cu o fervoare în care se dizolvaseră parcă toate sentimentele trăite împreună în acel an şi jumătate, de când ţinea legătura lor.

   - Nu am să plec de lângă tine! îi murmură Swithin cu o voce sufocată. Cum de te-ai putut gândi măcar o clipă la asemenea oroare?
   În acest fel întrevederea lor aproape terminată se prelungi din nou şi Viviette se lăsă cotropită de întreaga pasiune care o stăpânise încă de la prima lor unire. Timpul, totuşi, se arăta la fel de necruţător ca întotdeauna şi când se făcu aproape miezul nopţii, fură nevoiţi să se despartă. Swithin o conduse până aproape de casă aşa cum o condusese de atâtea ori, convins că lucrurile se neteziseră din nou între ei, că totul era iarăşi ca la început şi, trebuie să spunem, sinchisindu-se în acel moment prea puţin de faima lui de cercetător al constelaţiilor sudice.
   Când ajunseră în preajma casei cufundate în tăcere, îi ceru ceea ce nu îndrăznise să-i ceară până atunci:
   - Fixează ziua - nu-i aşa că te-ai hotărât să facem nunta cât mai repede cu putinţă şi că eu nu mai trebuie să plec?
   Dar tânărul Swithin era departe, foarte departe, de adânca subtilitate a Viviettei din acea seară. Desprinzându-se cu blândeţe din încleştarea braţului lui, îi spuse:
   - Am să-ţi vorbesc de la fereastră. Aşteaptă-mă.
   Se făcu nevăzută. A durat mult până când fereastra să fie deschisă şi Swithin nu şi-a putut da seama că, între timp, Viviette, cu obişnuita-i complexitate de simţiri, îngenunchease şi se rugase în camera ei o bucată de timp, înainte de a se arăta din nou.
   - Ei? întrebă el.
   - Nu pot, sună răspunsul. Nu pot să-ţi ruinez cariera. Dar a doua zi după ce ai să împlineşti 25 de ani, căsătoria noastră va fi confirmată, dacă ai s-o mai doreşti tu.

   - Oh, Viviette, cum e posibil una ca asta? strigă el.
   - Swithin, eu nu mi-am clintit nicio clipă hotărârea. Dar atâta timp cât m-am aflat lângă tine, m-am lăsat copleşită de slăbiciune şi nu am putut vorbi. Nu ar fi trebuit să-mi dau frâu liber sentimentelor aşa cum am făcut în seara asta. Ia-ţi în primire moştenirea şi pleacă. Eşti prea tânăr pentru a fi încătuşat — ar fi trebuit să mă gândesc la acest lucru. Şi nu comunica în niciun fel cu mine cel puţin un an de zile, e strict necesar. Nu-mi împărtăşi planurile tale. Dacă e despărţire, despărţire să fie! Am făcut un legământ să nu stau în calea profesiunii aleasă de tine înainte de a mă fi cunoscut şi de a te îi abătut eu din drum. Şi cerul îmi va ajuta să-mi ţin legământul... Acum pleacă! Acestea sunt cuvintele de rămas bun ale Viviettei tale.
   Swithin, care era ferm ca un uriaş în tot ce privea legile naturii şi viaţa din afara graniţelor umanităţii, se comporta ca un copil în chestiunile domestice. Rămase aproape speriat de dârzenia ei, şi o privi un timp cu ochi rătăciţi, până când Viviette închise fereastra. După aceea se răsuci pe călcâie, cu un gest mecanic, şi plecă aşa cum îi poruncise ea.

CAPITOLUL 37

          Trecuse o săptămână, o săptămână de zbuciumate furtuni sufleteşti pentru Swithin şi pentru Viviette; singurul fapt concret care s-a petrecut a fost acela că deciziile luate au fost duse la îndeplinire. Swithin plecase din Welland şi în curând avea să părăsească Anglia.
   Viviette luă cunoştinţă de acest lucru printr-o scrisorică trimisă de St Cleeve din Warborne. Biletul trăda multă grabă şi o oarecare rezervă. Pe aceasta din urmă Viviette nu o putu înţelege, dar dacă ar fi stat să chibzuiască un pic, lucrurile i-ar fi putut apărea mult mai limpezi.
   În dimineaţa plecării, Swithin stătu un răstimp lung aşezat pe marginea patului, în vreme ce razele matinale se cerneau prin ceaţa zorilor, rândunicile de casă zgâriau acoperişul scormonind după gâze, iar sturzii călcau în picioare, sfărâmându-le, cochiliile de melci de pe pietrele grădinii, cu zgomotul unor mici fierari lovind în minuscule nicovale. Când soarele îşi trimise vergile de foc auriu pe podeaua încăperii, Swithin simţi că şi mintea lui se iluminase brusc.
   Şedea acolo, îi dădu pentru prima oară prin gând că, probabil, Viviette avea raţiuni speciale, despre care el nu ştia nimic, şi care făcuseră necesară despărţirea lor. Poate că existau anumite probleme de familie - misterioase necesităţi ale sângelui aristocratic, despre care se spune că dictează regulile de conduită ale familiilor din conacurile mucegăite de vreme, taine absolut necunoscute celorlalte clase ale societăţii - şi poate că tocmai asemenea lucruri îi fuseseră dezvăluite şi subliniate de fratele ei, Louis, cu condiţia ca să le ascundă de el cu sfinţenie.

   Ideea că cine ştie ce secret de familie, dintre acelea despre care citise el în romanele istorice, fusese dezgropat de Louis şi prezentat înţelegerii ei îngrozite drept un argument inexorabil, ce făcea ca plecarea lui Swithin şi neutralizarea căsniciei să fie la fel de indispensabile pentru ea pe cât de indispensabilă era legătura lor pentru el, i se părea un răspuns plauzibil. Posibil ca Viviette să-i fi mărturisit totul lui Louis, cerându-i un sfat de frate. Swithin ştia prea bine că, în inima ei, nu ar fi vrut pentru nimic în lume să provoace despărţirea; dar, constrânsă de Louis, n-o fi ajuns la concluzia că e mai bine să-l expedieze pe Swithin din viaţa ei?
   Împrejurările îl sileau pe St Cleeve să facă o astfel de presupunere firească, deşi cu totul falsă; şi cum la aceasta se adăuga propria lui aţâţare la gândul de a contempla un cer nou deasupra capului, se lăsă influenţat să-i scrie acea foarte laconică şi grăbită scrisorică de adio, în care se supusese întru totul cererii ei bine gândite de a nu se referi la planurile lui. Aceste planuri fuseseră modificate în ultimul moment, în sensul că urma să ia şi el parte la expediţia de care am mai vorbit, menită să urmărească tranzitul planetei Venus dintr-o îndepărtată staţiune sudică.

   Lucrurile fiind stabilite, şi pomenindu-se antrenat în operaţiunile preliminare ale unui important pelerinaj ştiinţific, Swithin reuşi să redobândească acea nepăsare cu care majoritatea tinerilor abandonează o iubire veche pentru o aventură nouă, indiferent cât de fermecătoare e femeia lăsată în urmă. Mai mult, în cazul de faţă, tânărul nostru era înzestrat cu acel temperament de băieţandru care nu vede sau, cel puţin, nu simte mare curiozitate pentru efectul ce-l poate avea un anumit act asupra altora, în afară de el însuşi. Faptul că Lady Constantine urma să înfrunte o situaţie care ar fi fost la fel de amară pentru orice altă femeie, fu dat uitării în vâltoarea gândului că, dacă ea făcuse un gest atât de frumos şi nobil, datoria lui era aceea de a o răsplăti prin realizări măreţe.
   Dar despre Viviette nu s-ar putea spune că avea inima uşoară. Într-adevăr, fantezia ei se putea avânta acum în visuri legate de frumosul ei băiat blond, fără să se mai teamă că asemenea efuziuni o vor împinge la acţiuni destinate să-i distragă lui atenţia şi să-i îngreuneze munca. Era deznădăjduită în ceea ce o privea pe ea, dar uşurată în ce-l privea pe el. Nu mai stătea în calea propăşirii lui şi asta îi era de ajuns. Cât despre ea, putea trăi retrasă, se putea plimba prin pădure, vizita vechea tabără, turnul şi, asemenea Oenonei să-şi amintească de zilele frumoase trăite acolo:
   “Întristata Oenone, rătăcind pierdută,
   Sfâşiată de Paris, cândva jucăuşa-i pereche”
   Dacă va veni în viitor să o recheme sau o va părăsi pentru totdeauna, era o chestiune care ţinea numai de el.
   Gândurile triste ce o împresurau cunoscură o mică diversiune datorită unei noi scrisori a episcopului Helmsdale. Simplul fapt de a-i vedea caligrafia pe un plic, după ce fusese atât de hotărâtă să facă din el confesorul marii ei taine, îi tulbură complet calmul pe care se străduise să şi-l impună. Totuşi, după ce citi scrisoarea, îşi recăpătă stăpânirea de sine:

      “Melchester, Palatul
   30 iulie 18...
   Scumpa mea Lady Constantine,
   Trebuie să vă mărturisesc că am fost răscolit şi profund mâhnit când mi-am dat seama că, prin ciudata înlănţuire a lucrurilor din această lume, cererea mea în căsătorie trebuie să vă fi parvenit odată cu vestea că situaţia dumneavoastră de văduvă datează de mult mai puţine luni decât am presupus atât eu, cât şi dumneavoastră, şi întreaga lume. Înţeleg prea bine că, din toate punctele de vedere, noutatea trebuie să vă fi tulburat, şi răvăşit profund; iar refuzul dumneavoastră categoric la propunerea mea de a vă gândi, într-un asemenea moment, la o nouă alianţă, nu putea fi decât firesc şi vrednic de laudă.
   Deocamdată nu vreau să vă exprim mai mult decât speranţa că-mi veţi accepta asigurările asupra deplinei mele ignorări a faptului menţionat, în clipa când v-am scris, şi sincera mea dorinţă ca la momentul potrivit, de îndată ce vă veţi redobândi liniştea, să-mi îngăduiţi a-mi reînnoi propunerea.
   Rămân, scumpa mea Lady Constantine, al Dvs. Sincer,
   C. Melchester”

        Viviette puse scrisoarea deoparte fără să-i acorde mai mult decât o meditaţie fugară, legată de erorile în care cad oamenii ce-şi construiesc gândirea încercând să extragă cauzele din efecte. Louis, care se mutase din nou la ea, află de conţinutul scrisorii şi se simţi foarte satisfăcut de întorsătura promiţătoare a lucrurilor.
   Lady Constantine îşi ducea existenţa îndoliată pe care şi-o impusese, resursa ei cea mai importantă constituind-o familiarul turn ce-i înfăţişa nespus de dezolanta privelişte a doi tâmplari ce demontau cupola, dezbrăcând-o de învelişul de pâslă, detaşându-i coastele, până când totul începu să arate aşa cum arătase înainte ca Swithin să fi apărut acolo. Ecuatorialul fusese împachetat într-o ladă, pentru a fi gata de expediere dacă avea să-l ceară vreodată. Şi cabana era în curs de dărâmare, în urma dispoziţiilor lăsate de Swithin înainte de plecare, de comun acord cu ea.

   Totuşi Viviette nu putu îndura ideea ca această construcţie atât de legată de romantica lor poveste să fie înlăturată pentru totdeauna. Se amestecă printre lucrători şi-i imploră să depoziteze materialele  lăsându-le intacte, astfel ca să poată fi oricând reînchegate. Ba chiar marcă locurile de îmbinare a bârnelor, numerotă scândurile şi împachetă separat diferitele seturi de şuruburi, pentru o rapidă identificare. Desigur, nu putea auzi remarcile făcute de oameni în spatele ei şi anume că, de bună seamă, după ce-o să vadă minunile din alte ţări şi aurul şi juvaerurile care s-or fi găsind pe acolo, tânărul o să-şi cumpere un juvăţ şi o să se întoarcă să se zgâiască la lună din turnul de pe Rings-Hill, altminteri cucoana ar fi arătat mult mai întoarsă pe dos decât arăta.
   O dată, pe drumul de întoarcere dintr-o plimbare la coloană, i se întâmplă un incident foarte straniu. Era seară şi cobora ca de obicei prin plantaţia cu foşnete suspinătoare, croindu-şi drum între întăriturile fostei tabere, către cărarea ce dădea în câmp, când, deodată, într-un loc umbrit dintre trunchiurile brazilor, zări, sau gândi că a zărit, un copilaş cu păr de aur, care se târa dea buşilea. Copilul înaintă un pas sau doi; apoi dispăru după un copac.
   Lady Constantine, temându-se că s-a rătăcit, alergă într-un suflet spre locul unde-l văzuse, căută printre copaci, strigă. Dar nu putu zări sau auzi nici urmă de copil. Se întoarse în locul unde se aflase când îi apăruse prima dată şi privi din nou în aceeaşi direcţie, dar degeaba. Unicul lucru care ar fi putut evoca un băieţaş sau o fetiţă era coroana unei tufe de ferigă, prematur îngălbenită, amintind de culoarea aurie a părului unui copil bălăior, şi care se legăna în briza uşoară. Acest lucru nu explica însă îndeajuns fenomenul şi Lady Constantine se întoarse din drum ca să se informeze la lucrătorii care măturau cabana lui Swithin de pe faţa pământului. Dar oamenii plecaseră curând după ea, odată cu lăsarea serii.
   Cuprinsă de o spaimă indescriptibilă, se întoarse din nou şi se îndreptă spre casă, pradă îndoielii şi totuşi pe jumătate convinsă că avusese o vedenie şi întrebându-se dacă nu cumva imaginaţia îi jucase  vreo festă.

   Tristeţea domoală a nopţii ei de solitudine se sfârşi într-un chip neaşteptat.

   În dimineaţa de după incidentul mai sus menţionat, Lady Constantine, după un scurt calcul, se lăsă stăpânită de o stranie certitudine personală, care se lega în mod curios de halucinaţia din ajun. Îşi dădu seama de o anumită situaţie la care nu se aşteptase şi descoperirea noii ei condiţii o copleşi cu atâta forţă, încât avu senzaţia că o să moară pe loc. În teroarea ei, îşi spuse că cine seamănă vânt culege furtună. Dar după un moment, instinctul de conservare ţâşni în ea ca o flacără. Întregul altruism care o împinsese să-şi subordoneze dragostea de sine binelui altuia, făcându-l pe Swithin să se îndepărteze de ea, se topi acum ca un funigel, în faţa noii necesităţi.
   Nimic n-ar fi putut-o determina să se împotrivească sau să evite spontanul plan de acţiune care se copsese în cinci minute în mintea ei. Unde se găsea Swithin? Cum putea lua cât mai repede legătura cu el? - acesta era gândul predominant. Începu să scotocească prin cameră în căutarea ultimei lui scrisorele, sperând şi îndoindu-se totodată că era mai explicită în privinţa intenţiilor lui imediate decât îşi putea ea aminti. Nu putu găsi scrisoarea în camera ei şi coborî în salon, unde se afla Louis. Era palidă ca un strigoi.
   Fratele ei o privi şi o întrebă cu oarecare îngrijorare:
   - Ce s-a întâmplat?

   - Caut peste tot o scrisoare - un bileţel de la domnul St Cleeve - conţinea doar câteva cuvinte prin care mă anunţa când porneşte vaporul Occidental - cu ăsta cred că pleacă.

   - Şi ce nevoie ai de acest document atât de neimportant?

   - E de cea mai mare importanţă pentru mine să ştiu dacă vaporul a ridicat ancora sau nu, răspunse ea pe un ton agonizant. Unde poate fi scrisoarea aceea?

   Louis ştia foarte bine unde e scrisoarea, pentru că, văzând-o pe biroul ei, o rupsese fără s-o citească şi o aruncase la coş, gândind că, cu cât existau mai puţine lucruri care să-i amintească de tânărul cărturar, cu atât mai bine.

   - Am distrus-o, îi răspunse el.
   - O, Louis! De ce-ai făcut asta? strigă Viviette. Trebuie să plec după el; cred că-i lucrul cel mai bun pe care-l pot face; şi vreau să ştiu dacă a părăsit tara sau nu - şi acum nu mai pot afla data când trebuia să navigheze.

   - Ai de gând să fugi după St Cleeve? E absurd!

   - Da, am de gând s-o fac, răspunse cu vehemenţă. Trebuie să-l văd. Vreau să-i vorbesc cât mai curând cu putinţă.

   - Dumnezeule mare, Viviette, ai înnebunit?

   Oh, care era data ridicării ancorei? Vai, n-am încotro! Trebuie să plec imediat la Southampton. M-am hotărât să plec. Parcă spunea că mai întâi se duce la avocaţii unchiului său, în nord - şi că pe urmă se întoarce la Southampton. Nu se poate ca vaporul să fi pornit!

   - Cred că a ridicat ancora, murmură Louis morocănos.
   Nu mai aşteaptă să-i audă părerea, ci urcă din nou la ea, unde-l sună pe Green căruia-i ceru ca până într-un sfert de oră să înhame poneiul la trăsură şi să o conducă la gara din Warborne.

CAPITOLUL 38

       Hotărârea Viviettei de a nu sta în calea lui Swithin o determinase, aşa cum am mai arătat, să-şi strunească orice slăbiciune şi orice impuls care l-ar fi putut ispiti să se întoarcă la ea, interzicându-i s-o informeze asupra adreselor lui din străinătate.

   Deprinderea lui Swithin de a i se supune întru totul, ca şi teama că ar putea exista unele motive ascunse, îl, făcuseră pe tânăr să-i respecte cu sfinţenie dorinţa. În acest fel, spre spaima şi groaza ei, plasase singură o barieră fatală în actuala-i nefericire.

   Fu gata de drum înainte ca Green să-şi fi terminat pregătirile şi îl sâcâi cu atâta stăruinţă pe acest factotum, încât bietul om nici nu apucă să-şi schimbe pantalonii şi cizmele în care trebăluise până atunci în grădină; aşadar, din grădinar se metamorfoză în vizitiu, dar numai până la brâu, trântindu-şi o pălărie, haina cu fireturi şi vesta, şi înfăşurându-şi într-o pătură vestimentaţia de horticultor, de la brâu în jos. În această costumaţie hibridă apăru la uşă, şi apoi urcă pe capră cu hăţurile în mână.

   Văzând-o cât era de disperată, Louis o compătimi pe Viviette atât de mult, încât nu-i mai spuse niciun cuvânt ca s-o oprească, deşi nici nu făcu vreun gest ca s-o ajute. Socotea purtarea ei drept o exaltare sentimentală, rezultatul unei compasiuni greşit plasate şi al “unui impuls de dăruire cum numai o femeie îl poate încerca”, şi hotărî că era preferabil să lase ca starea ei să se consume de la sine, decât s-o înţeleagă prin obstrucţie.

   - Îţi aduci aminte de data îmbarcării? îl întrebă ea în ultimul moment când trăsura era gata să pornească.

   - Urma să se îmbarce în 25, adică azi. Dar s-ar putea ca vasul să nu ridice ancora până diseară.

   Viviette plecă şi reuşi să ajungă la Warborne la timp pentru a prinde trenul. Că o călătorie poate să apară mult mai lungă şi mai interminabilă decât este în realitate, îi deveni dar nefericitei Viviette în acea zi. Peisajele schimbătoare ale locurilor pe lângă care trecea, numele şi amintirile legate de proprietarii reşedinţelor nu mai prezentau acum niciun interes pentru ea. Ajunse la Southampton pe la ora prânzului şi se duse direct la chei.

   Când se apropie de docuri, fu întâmpinată de o droaie de oameni şi de vehicule care veneau înspre ea - bărbaţi, femei, copii, hamali, poliţişti, trăsuri, căruţe. Vaporul Occidental tocmai părăsise ţărmul.

   Ştirea cumplită o covârşi cu atâta disperare după tensiunea acelei dimineţi, încât de-abia reuşi să se târască până la trăsura care o aştepta. Dar nu era momentul să se dea bătută. Cum nu avea bagaje, eliberă trăsura şi, fără să-şi dea măcar seama de ceea ce face, se trânti pe un balot de mărfuri. După o îndelungă meditaţie, ajunse la concluzia că încă nu era totul pierdut.
   Mai existau destule posibilităţi de a intra la timp în comunicare cu Swithin. Mijlocul cel mai simplu, la care ar fi trebuit să se gândească din primul moment, era acela de a lua legătura cu bunica lui, din Wellandul de Jos, şi de a obţine de la ea toate detaliile itinerariului - pe care, fără îndoială, doamna Martin le cunoştea foarte bine. Nu mai stătu la gânduri dacă să se întoarcă sau nu în seara aceea acasă, se duse din nou la gară şi aşteptă pe o bancă de pe peron, fără să pună strop de apă sau de hrană în gură, până când se ivi un tren care o putea transporta îndărăt.

   Când ajunse din nou la Warborne, soarele îşi rezema bărbia pe plaiuri şi învăluia conturul îndepărtat al coloanei de pe Rings-Hill într-un nimb estompat. Viviette închirie o trăsură aflată întâmplător în faţa gării şi porni să străbată orăşelul în direcţia Welland, unde ajunse pe la opt seara. La cererea ei, vizitiul o lăsă la intrarea în parc, şi când trăsura se îndepărtă, Viviette, în loc să se îndrepte spre casă, porni pe şosea în direcţia locuinţei doamnei Martin.

   Se întuneca din ce în ce şi când ajunse în valea verde numită Wellandul de Jos, liliecii se lansaseră în escapadele lor nocturne. Nicio altă problemă nu ar fi putut-o determina să se ducă la acea oră în acel loc; oricând altă dată şi-ar fi amânat demersul pentru a doua zi dimineaţa. Nimeni nu răspunse la bătaia ei în uşă, dar dinăuntru se auzeau paşi urcând şi coborând scările, precum şi zgomote surde de obiecte mutate din loc. Bătu iar şi iar, până când, în cele din urmă, uşa fu deschisă de Hannah, ca de obicei.
   - Nimeni nu m-a auzit, spuse Lady Constantine care era atât de vlăguită, încât de-abia se mai putea ţine pe picioare.
   - Iertaţi-mă, Înălţimea voastră, răspunse Hannah uluită la vederea persoanei care le vizita. Ştiţi, făceam ordine în odaia domnişorului Swithin, acu când pentru noi e mort şi îngropat, cum se zice; aşa că n-am auzit-o pe înălţimea voastră. O chem îndată pe doamna Martin. E sus, acolo unde era camera de lucru a domnişorului.
   La aceste vorbe, tremurul din glasul femeii trădă lacrimile care-i umpluseră ochii, şi care-şi găsiră imediat răspuns în ochii Lady-ei Constantine.
   - Nu, lasă că mă duc eu sus la ea, replică Viviette.
   Şi luând-o înaintea bătrânei Hannah, se repezi pe scara strâmtă, cenuşie.
   Lumina leşinată nu-i îngădui doamnei Martin să-şi recunoască vizitatoarea, până când nu o lămuri Hannah.
   - O să aduc o lampă, înălţimea voastră, adăugă ea.
   - Nu, prefer să rămânem în întuneric. Ce faceţi acolo, doamnă Martin?

   - Ce să spui, trăsnitul ăsta de băiat al meu a plecat - şi pentru mine e dus pe vecie! Eu îs o femeie de peste 80 de ani, Lady Constantine. Eu mi-am mâncat mălaiul, Lady Constantine, şi în curând n-o să-mi mai pese dacă-i veselie sau jale pe lume. Da’ el are toată viaţa înainte, şi de dragu lui mă gândesc şi eu la ce n-o să-mi mai fie dat să văd în viaţă, şi vreau să aibă el bucuria de care eu una n-am să apuc să am parte. Îi deretic camera, că locuinţa o să rămână a lui când eu n-o să mai fiu şi vreau ca atunci când s-o întoarce acasă să-şi găsească toate aparatele şi năzbâtiile astea aşa cum le-a lăsat şi să nu gândească despre mine că i-am înşelat încrederea.

   Glasul doamnei Martin trădă la rândul său că i se adunaseră în ochi acele puţine lacrimi câte mai avea de vărsat, iar Hannah se porni şi ea pe boceală, drept care, Lady Constantine, care-şi simţise întreaga zi inima sfâşiată (şi care, ţinând seama de toate belelele care o aşteptau, avea într-adevăr motive să plângă), izbucni în hohote mai amare decât ale celor două femei - hohote de durere aprigă, pe care nu o mai putea ascunde.

   Hannah descoperi prima că Lady Constantine plângea alături de ele, şi cum dintre cele trei femei ea era desigur cea mai puţin afectată, izbuti să se controleze pe loc.
   - Opreşte-te, femeie, opreşte-te! îi spuse în grabă doamnei Martin, nu vezi că rupi inima doamnei?
   Şi întorcându-se spre Viviette, îi şopti:
   - E atât de bătrână, Înălţimea voastră, aşa că iertaţi-o că nu se poate abţine. Ştiţi că atunci când mintea unui om se înceţoşează, apoi nu mai poate răspunde de ce face; şi bătrâna a căzut în mintea copiilor, biata de ea!

   - Hannah, ajunge! Poate că Lady Constantine doreşte să discute cu mine singură, rosti doamna Martin pe un ton poruncitor.

   Şi când Hannah se retrase, adăugă:
   - Vai, de-aţi şti ce pacoste-i femeia asta pe capul meu, din cauza bătrâneţii ei. Vă rog să iertaţi că se amestecă-n toate de parc-ar face parte din familie. Eu închid ochii, pentru că-i de atâţia ani în slujba mea. Dar ştiţi dumneavoastră cum e cu bătrâneţea, a căzut în mintea copiilor.

   - Ce faceţi aici? Pot să vă dau o mână de ajutor? întrebă Viviette, văzând-o pe doamna Martin căznindu-se să ridice un obiect mare.
   - A, ăsta-i numai scheletul unui telescop, pe care nu l-a putut face să funcţioneze, spuse bunica, ridicând tubul uriaş de carton construit de Swithin şi abandonat de acesta pentru că nu-i putuse ajusta niciun fel de lentilă. Am de gând să-l agăţ de cârligele astea, şi aici o să stea până o să vină el îndărăt.
   Lady Constantine apucă un capăt al tubului şi amândouă îl urcară sus, la marginea peretelui văruit, unde-l atârnară de cârlige cu ajutorul unor sfori legate de bătrână în jurul aparatului.
   - Aicea-s liniile de pe cer şi topicul Capricornului, şi mai ştiu eu ce aiureli, continuă doamna Martin arătând spre nişte hărţi schiţate în cărbune direct pe perete. Pe astea nu le şterg. Doamne fereşte; nu, cu toate că-i atâta dezordine aici câtă nu pot eu îndura, n-am să le şterg.
   - Unde pleacă Swithin mai întâi? întrebă Viviette fierbând de îngrijorare. Unde v-a spus să-i scrieţi?
   - Nicăieri încă, înălţimea voastră. Are de gând să străbată toată Ioropa şi America-n lung şi-n lat şi pormă să plece la Oceanul Pacific de Sud pentru chestia aia cu planeta Venus, care o să aibă loc acolo. Ne-a zis să aşteptăm să ne scrie el mai întâi - şi Dumnezeu ştie când are de gând s-o facă - a zis că dacă n-o să primim nicio ştire de la el, chiar şase luni de zile, să nu ne îngrijorăm.
   La auzul acestei veşti, mult mai rea decât s-ar fi aşteptat, Lady Constantine rămase mută: simţi că i se taie picioarele şi s-ar fi prăbuşit jos, dacă nu s-ar fi aflat un scaun chiar în spatele ei. Stăpânindu-se cu un efort extraordinar, îşi înăbuşi disperarea şi întrebă cu o mină năucă:
   - Din America, la Pacificul de Sud? - Tranzitul lui Venus?
   (Aranjamentele lui Swithin de a se integra în expediţia astronomilor fuseseră definitivate în ultimul moment şi, conform înţelegerii, ea nu fusese informată.)

   - Da, nu ştiu în ce insulă singuratică, aşa cred.
   - Da, înălţimea voastră, într-o insulă singuratică, îi ţinu isonul şi Hannah, care-şi făcuse din nou apariţia, considerându-se membru al familiei, în ciuda doamnei Martin.
   - La sfârşitul anului, urmează să se întâlnească acolo cu astronomii englezi şi americani. După asta, zicea că are de gând să plece lai Cape Town.

   - Dar înainte de sfârşitul anului, ce oraş v-a spus că intenţionează să viziteze?
   - Staţi să-mi aduc aminte - merge la observatorul “Cambridge” din Statele Unite, ca să se întâlnească acolo cu nişte învăţaţi şi să observe prin refractorul cel mare. Pe urmă mai zicea de observatorul din Chicago; şi cred că avea o scrisoare de recomandare către un domn de la observatorul din Marsilia - şi mai voia să se ducă şi la Viena - şi la Pulkowa zicea că merge - pentru că în toate locurile astea sunt aparate foarte speciale şi astronomi vestiţi.
   - Are de gând să plece mai întâi în Europa sau în America? întrebă Viviette cu voce pierită, dându-şi seama de inutilitatea demersului ei.
   Doamna Martin nu-i putea răspunde la această întrebare înainte de a fi primit vreo veste de la Swithin. Depindea de ce hotărâse el să facă, în ziua în care părăsise Anglia.
   Lady Constantine îşi lua rămas bun de la cele două femei, şi îşi târî picioarele ostenite până la casa ei. Rareori orgolioasa încredere în propriile puteri şi anticiparea forţată a viitorului s-au răzbunat cu mai multă ironie. Dacă n-ar fi făcut nimic ca să-i determine drumul pe care-l avea de urmat, Swithin ar fi păstrat legătura cu ea şi totul s-ar fi rezolvat cu bine.

   În acea noapte nu mai putea face nimic, şi aşteptă cu nerăbdare sosirea dimineţii. La prima oră, îi scrise două scrisori lui Swithin, una adresată la observatorul din Marsilia, a doua la observatorul “Cambrigde” din Statele Unite, ca şi cum acestea ar fi fost singurele puncte de pe glob unde l-ar fi putut intercepta. În fiecare dintre scrisori îi expunea motivele urgente care făceau strict necesară întoarcerea lui, şi-i sugera, cu amarnic regret, că trebuia să-şi sacrifice renta anuală pentru desăvârşirea, fără întârziere, a contractului lor matrimonial.

   Dar comunicarea pe calea scrisorilor reprezenta un proces prea lent ca să o poată satisface. Era indispensabil să-şi expedieze mesajul pe cale telegrafică. Ar fi fost însă imprudent să telegrafieze din Warborne frazele de implorare pe care ţinea să i le adreseze, astfel încât făcu o călătorie posomorită până într-un oraş străin, unde putea folosi oficiul poştal fără să fie recunoscută.

   De acolo expedie o telegramă pe adresa portului unde avea să ancoreze nava Occidental, apoi se reîntoarse acasă.
   Aşteptă: cum nu sosi nicio telegramă de la Swithin ajunse la concluzia că mesajul ei nu-şi atinsese destinaţia. Pentru răspunsul la vreuna dintre cele două scrisori, însemna să aştepte până când Swithin avea să ajungă la vreunul dintre cele două observatoare - un răstimp chinuitor.
   Pe urmă începu să cugete la slăbiciunea, la natura contradictorie, ridicolă, a încercării ei de a-l rechema.
   Realitatea îşi bătea joc de ea din toate unghiurile. Printr-o împrejurare absolut întâmplătoare şi prin imensele ei stăruinţe, potrivnice sentimentelor pe care le nutrea, Swithin fusese repus în drepturile unei moşteniri legitime, la care renunţase de dragul ei.
   Abia se lansase în folosirea acestor drepturi, şi tocmai ea, fără niciun semn de avertisment, îi cerea deodată să renunţe din nou la moştenire. Pusese un întreg mecanism în mişcare - şi acum se străduia să-l oprească, înainte de prima rotaţie.

   O chinuia o spaimă îngrozitoare. Lui Swithin îi venise foarte uşor să se lipsească de un lucru ale cărui avantaje nu le cunoscuse niciodată; dar din momentul în care le simţise gustul, avea oare să renunţe tot atât de lesne? Se putea bizui pe el să săvârşească un asemenea sacrificiu? Înainte de a fi plecat, ar fi fost gata să facă orice i-ar fi cerut ea; dar acela molla tempora fandi trecuse acum. Şi dacă în următoarele trei luni nu sosea niciun răspuns de la el? Şi dacă atunci când va sosi răspunsul, acesta o va informa că acum, când se supusese întru totul hotărârilor ei, descoperise că viaţa pe care o ducea era atât de interesantă şi de profitabilă pentru el încât nu o mai putea abandona, nici chiar de dragul ei? Dacă-i va scrie că-i pare foarte rău, dar acum la sfatul ei s-a angajat în această misiune, avea de gând să i se dedice până la capăt?
   Într-adevăr, existau toate probabilităţile ca acum, când se deplasa dintr-un continent în altul, şi prevenit cum fusese, chiar de ea însăşi, împotriva oricărei comunicări imediate între ei, să nu primească niciun răspuns de la el încă vreo trei-patru luni. Adică până în ajunul tranzitului planetei Venus. Şi ce şanse existau ca un tânăr, consumat de măreţia acestui spectacol, să renunţe în ultimul moment, pentru a se întoarce la o monotonă domesticitate cu o femeie care nu mai constituia o noutate pentru el?
   O, dacă l-ar putea lăsa să-şi urmeze cariera şi, totodată, să-şi salveze şi situaţia ei! Dar pe moment aşa ceva părea la fel de imposibil ca şi construirea unui triunghi din două linii drepte. Ah, acea fatală ultimă noapte în doi!
   În drumul ei spre casă, chinuită de asemenea întrebări fără de speranţă, trecu pe lângă turnul sumbru şi părăsit. Noaptea întunecoasă înstăpânită peste acest loc solitar, care în vremurile ei de fericire i-ar fi stârnit spaime, nu o mai impresiona acum deloc. Urcă poteca şerpuită şi, găsind uşa turnului descuiată, bâjbâi pe scări până ajunse în vârf.
   Cerul deschis o salută ca în nopţile dinainte de existenţa cupolei şi a ecuatorialului, dar niciuna dintre stele nu o putea călăuzi spre locul unde se afla acum Swithin. Absenta cupolei aproape că-i sugeră o cale de rezolvare a tuturor dificultăţilor care o asaltau: un salt în beznă, şi totul s-ar fi sfârşit. Dar încă nu atinsese un asemenea, stadiu şi îşi alungă din minte gândul cu aceeaşi repeziciune cu care îi încolţise.

   Noua întrebare care îi muncea acum cugetul era dacă ar putea să-şi adune curajul de a-l lăsa pe Swithin în voia sorţii lui, aşa cum plănuise iniţial, ea rămânând să-şi înfrunte singură supliciul, sfidând ruşinea, până când el se va întoarce, la 25 de ani şi o va recunoaşte ca soţie. Dar putea oare conta pe reîntoarcerea lui? Cât de schimbate vor fi lucrurile până atunci! La 25 de ani el va fi încă foarte tânăr şi frumos; iar ea va avea treizeci şi cinci de ani, fanându-se lent în pragul vârstei mijlocii şi a unei înfăţişări alterate, cel puţin, în ochii unui bărbat atât de tânăr. O străbătu un fior rece ca gheaţa când îşi spuse că asemenea speranţe nu însemnau decât clădirea unor castele de nisip.

   În seara aceea, nici nu şi-a dat măcar seama cum a ajuns acasă. Intrând pe poarta dinspre pajişte zări un licăr rubiniu în direcţia umbrarului. Louis care fuma acolo, îi ieşi în întâmpinare.

   - Ţi-ai atins ţinta? o întrebă el.
   - Nu.
   - Cum aşa?
   - Vaporul plecase.
   - Un lucru foarte fericit pentru voi amândoi, aşa gândesc eu. Cred că dacă l-ai fi putut ajunge din urmă, te-ai fi măritat cu el.
   - Asta aş fi făcut.
   - Dumnezeule mare!
   - Dacă-i vorba pe aşa, m-aş mărita şi cu un spoitor de blide. Există o raţiune fizică pentru a mă mărita cu oricine s-ar nimeri, numai că aş prefera să mă înec, răspunse ea cu indiferenţă.
   Louis încremeni, pierzându-şi răsuflarea, când înţelese tâlcul cuvintelor ei.

   - Dar, Louis, tu nu cunoşti totul, strigă Viviette. Nu sunt chiar atât de păcătoasă cum crezi. Nu a fost vorba nici de o nebunie, nici de viciu. Am crezut că suntem căsătoriţi - şi pe urmă am descoperit că nu eram; cununia devenise nulă întrucât Sir Blount trăia la vremea aceea. Şi acum Swithin a plecat şi nu se va mai întoarce să mă ia de soţie. Cum ar putea? Moştenirea i s-a lăsat cu condiţia să nu se căsătorească. Oh, crezi că va veni., că va mai reveni?
   - Niciodată, dacă aşa stau lucrurile, răspunse Louis cu glas ferm, după un scurt răstimp de tăcere.
   - Şi atunci eu ce mă fac?
   Louis se eschivă de la formidabila dificultate de a-i da un răspuns, prefăcându-se că-şi fumează în continuare havana. Iar ea, doborâtă de mărturisirea pe care i-o făcuse, se târî în casă. Trabucul lui Louis se stinse de la sine, în timp ce el stătea cu privirile pironite în pământ.

CAPITOLUL 39

        A doua zi dimineaţa Louis se deşteptă cu o iniţiativă în minte. Îmbrăcă un costum de călătorie şi îşi luă în grabă micul dejun.
   Dar înainte de a fi început să mănânce, coborî şi Viviette. Louis, care era acum teribil de neliniştit de soarta surorii lui, se apropie de ea şi îi luă mâna.
   - Aux grands maux les grands remedes, îi spuse el cu gravitate. Am un plan.
   - Eu am o duzină de planuri, răspunse Viviette.
   - Ai?
   - Da. Dar la ce bun? Şi totuşi trebuie - trebuie să existe o cale.
   - Viviette, îi ceru Louis, promite-mi că nu întreprinzi nimic până diseară, când mă voi întoarce eu.
   Ochii ei absenţi păreau să spună că nu înţelesese prea bine ce-i cerea el.
   - Da, îi răspunse maşinal.
   O oră mai târziu, Louis se urcă în tren la gara Warborne. Străbătu în viteză un ţinut de păduri dese şi stufoase, care, deşi sparte pe alocuri de intruziunea plugului, rămăseseră în cea mai mare parte intacte din vremuri preistorice şi încă abundau în gigantici arbori de tisă şi în stejari înfăşuraţi în vâsc. Era drumul spre Melchester.
   Când coborî în acest oraş, porni pe străzi ghidându-se după turnul catedralei, locul fiindu-i cu totul străin. Merse înainte până ajunse la arcada ce desparte Melchesterul laic de cel episcopal. Îşi urmă drumul prin străduţele ce înconjoară umeda şi venerabila citadelă îngrădită cu terenurile-i plane ca o pajişte de jucat bile, mult îndrăgite de corbi, care, din adăposturile lor cocoţate în vârfurile ulmilor, ameninţă pe spectatorul inocent cu nenorocirea lui Tobit. Într-un colţ al acestui odihnitor peisaj, se înălţa palatul episcopal.

   Louis intră pe poartă, sună şi privi în jur. În acest loc, copacii şi corbii arătau parcă şi mai bătrâni decât cei de pe terenurile îngrădite. Totul avea un aer solemn, iar el se simţi precum Punchinello în apartamentele regale. Într-adevăr, în cazul de faţă, Louis Glanville nu se lăsă mai impresionat de dichisuri şi formalităţi decât ilustrul său prototip, şi când un slujitor veni cu mesajul că Sfinţia sa acceptă să-l primească imediat, Louis păşi nonşalant în palat.
   Slujitorul îl conduse printr-un coridor vechi şi întunecos, cu un tavan pe care se încrucişau vechi grinzi negre, către uşa grea şi veche, mâncată de carii, a încăperii în care trona episcopul. Doctorul Helmsdale îl întâmpină pe Louis cu o demnitate maiestuoasă.
   Dar atitudinea sa condescendentă era temperată de o curioasă anxietate, ba chiar de nervozitate.
   Se interesă pe un ton destul de înţepat de sănătatea Lady-ei Constantine şi de faptul dacă Louis îi adusese un răspuns la scrisoarea pe care i-o trimisese acesteia cu o zi sau două în urmă. Şi dacă cuprinsul acestei scrisori îi era cunoscut.
   - Nu v-am adus un răspuns din partea ei, replică Louis, dar cunosc conţinutul scrisorii dumneavoastră.
   De când intrase în palat, Louis încercase de câteva ori o uşoară ezitare şi acum orice atitudine ostilă a interlocutorului său ar fi putut să-l inhibe de la punerea în aplicare a intenţiei lui. Dar, la rândul său, episcopul avea slăbiciuni personale, susceptibile să deştepte compasiunea.
   - Atunci îţi pot vorbi cu deplină încredere, întrucât eşti ruda ei cea mai apropiată, spuse prelatul. Trebuie să-ţi explic că în ce-o priveşte pe Lady Constantine, mă aflu într-o situaţie în care, ţinând seama de înalta funcţie pe care o deţin, nu ar fi trebuit să ajung niciodată, decât dacă aş fi fost sigur de răspunsul ei afirmativ, în consecinţă, este o mare durere şi, oarecum, o ofensă pentru mine că am fost refuzat - datorită, desigur, faptului că, fără voia mea, i-am făcut propunerea de căsătorie exact în momentul în care se afla sub influenţa acelor veşti stranii, şi deci nu mai era ea însăşi şi nu era aptă să aprecieze ce e mai bun pentru ea.

   Cuvintele episcopului dezvăluiau o sensibilă teamă de a nu-şi pune în pericol propria-i demnitate, ceea ce îl împiedica să-şi reverse critica asupra altora. Starea de lucruri nu era prea defavorabilă ideii lui Louis de a prelua rolul lui Puck în falsa împreunare a Hermiei cu Demetrius.
   Dând o coloratură de profundă sinceritate expresiei de pe faţa sa, răspunse:
   - Domnule episcop, Viviette este unica mea soră; eu sunt unicul ei frate şi prieten. Vă mărturisesc că sunt foarte alarmat de sănătatea ei şi de starea ei mintală. De aceea am venit să mă sfătuiesc cu dumneavoastră în chestiunea pe care tocmai aţi abordat-o. Ea nu ştie absolut nimic de vizita mea şi sper să-mi scuzaţi această atitudine neconvenţională, pe care am adoptat-o numai de dragul surorii mele.
   - Fără îndoială. Vreau să sper că perspectiva deschisa de propunerea mea, combinată cu celelalte veşti, nu a fost prea copleşitoare pentru nervii ei?
   - Sora mea este foarte deprimată şi doborâtă, domnule episcop Helmsdale. Are nevoie de consolare.
   - Sper că nu scrisoarea mea a deprimat-o? întrebă episcopul roşindu-se ca racul. M-a înjosit cumva în stima ei?
   - Dimpotrivă; atâta timp cât nu purta în minte decât propunerea dumneavoastră dezinteresată era cu totul alt om. Cealaltă chestiune a deprimat-o. Efectul pe care l-a avut asupra ei recenta descoperire cu privire la data morţii lui Sir Blount Constantine este cât se poate de bizar. Dacă aş afirma că soţul ei a tratat-o extrem de dur în cursul vieţii lui, n-aş face decât să subevaluez o realitate. E mort de multă vreme; dar această reînviere a amintirii lui a operat un soi de teroare asupra surorii mele. O obsedează zi şi noapte viziuni ale morţii lui Sir Blount, intensificate de o caricatură hidoasă a presupusei scene, pe care un binevoitor s-a găsit să i-o trimită, îi e teamă să se ştie singură. Nimic nu o va readuce pe biata mea Viviette la veselia ei de odinioară - nimic decât o distragere - o speranţă - o nouă perspectivă.

   - Asta-i întocmai ce i-ar oferi acceptarea propunerii mele.
   - Exact, răspunse Louis, cu adânc respect. Dar marea mea problemă este cum să o fac să se folosească de ea, din moment ce o dată v-a refuzat.
   - Atunci suntem într-un gând.
   - Suntem. Şi am venit la dumneavoastră pentru a vă stimula; întrucât ea nu-i în stare să întreprindă nimic singură.
   - Deci nu-mi poţi da speranţa unui răspuns la cea de-a doua scrisoare a mea?
   - În niciun caz., printr-o altă scrisoare. Impresia ei este că nu are dreptul să vă încurajeze. Şi totuşi, în pofida acestei reticenţe, secretul este că vă iubeşte fierbinte.
   - Poţi într-adevăr să mă asiguri de acest lucru? Să fie adevărat, adevărat? exclamă bunul episcop, căzând pe gânduri. Atunci trebuie numaidecât să o văd, încep să simt... să simt cu tărie... că un demers care în alte împrejurări ar părea prematur şi nepotrivit, s-ar dovedi în cazul de faţă util şi binevenit. Nefericita ei dilemă... situaţia ei neobişnuită... da, da... înţeleg totul! Îmi pot îngădui să provoc o mică interpretare greşită a motivelor care mă îndeamnă pe mine. Mă voi duce să o văd cât mai curând. A suferit mult în trecut; are nevoie de compasiune; cu ajutorul cerului, am să i-o ofer eu.
   - Cred că acesta este remediul, răspunse Louis cu blândeţe. Într-o noapte, am auzit-o murmurând câteva cuvinte care mi-au confirmat presupunerile. Şedeam pe terasă; la un moment dat, am auzit pe cineva suspinând în întuneric, şi am descoperit că era ea. Am întrebat-o ce s-a întâmplat şi mi-am luat curajul de a o sfătui să aibă cutezanţa şi bravura de a-şi reface viaţa, şi încă repede, pentru a alunga în felul acesta spectrul vechii căsătorii. Răspunsul ei mi-a dat a înţelege că nu ar avea nimic împotrivă să se remărite, şi chiar repede, dacă ar fi însă lăsată să rămână aparent pasivă în toată această chestiune, dacă ar fi lăsată să se supună tacit unei căsătorii, fără să i se ceară ei să ia o iniţiativă. Aşa încât, domnule episcop Helmsdale, înţelegeţi ce m-a determinat să vin la dumneavoastră. Pe de o parte e vorba de un demnitar, cu o înaltă poziţie socială şi de o mare integritate, ca să nu spun mai mult, şi care e dispus să o salveze pe sora mea din negura situaţiei ei; pe de altă parte, e această soră care nu are de gând să vă facă cunoscut consimţământul ei de a se lăsa salvată - în parte din apatie, în parte din teama de a nu fi judecată greşit, dacă ar da un răspuns favorabil atât de curând după cele întâmplate, şi în parte, poate, din credinţa modestă că ar fi un sacrificiu pentru dumneavoastră să vă uniţi cu o femeie atât de retrasă, care a trăit o asemenea cruntă experienţă.

   - O, nu e niciun fel de sacrificiu! Dimpotrivă. Ţin foarte mult la această alianţă, domnule Glanville. Sora dumneavoastră mi-e foarte dragă. Şi, mai mult, avantajele care vor decurge, pentru starea ei psihică, din orizontul de activitate lărgit pe care i l-ar oferi rangul de soţie a unui episcop, sunt evidente. Încep să cred că o clarificare urgentă a chestiunii - o imediată abordare a punctelor esenţiale - lucru care în majoritatea cazurilor ar părea pripit, s-ar dovedi în cazul de faţă o dovadă de consideraţie şi de afecţiune. Singura mea teamă este ca ea să nu aprecieze ca premature insistenţele mele imediate. Şi cred că-ţi dai seama că n-aş putea îndura sub niciun chip riscul unui al doilea refuz.

   - Cred că riscul e minim, dacă Sfinţia voastră va binevoi să-i vorbească în chip absolut franc. De scris, nu o să vă scrie, de asta sunt sigur; cunoscând acest lucru, şi zbătându-mă pentru binele ei, am îndrăznit să vin la dumneavoastră cu sufletul deschis şi să vă fac, declaraţia pe care v-am făcut-o, ca răspuns la comunicarea adresată de dumneavoastră surorii mele. Dacă s-ar putea mărita cât mai repede, aşa cam până într-o lună,acest lucru ar salva-o de la o melancolie cronică - poate chiar de la moarte. Iar răposatul ei soţ fiind, virtual, mort de patru sau cinci ani, socotit mort de doi ani, şi realmente mort de cel puţin un an, nimeni nu i-ar putea reproşa Viviettei dacă s-ar remărita chiar şi mâine.
   - Sunt de acord cu dumneata, domnule Glanville, răspunse episcopul cu căldură. O să mă mai gândesc la toate acestea. Înţeleg prea bine motivele care o fac să nu-mi răspundă; şi înţeleg la fel de bine motivul care te-a făcut pe dumneata să vii la mine şi îl apreciez ca un gest de frate devotat. Dacă mă voi simţi în continuare convins că e o atitudine necesară şi indicată, voi sosi mâine la Welland.
   Cum Louis reuşise să-l aducă pe episcop la un fel de a vedea lucrurile atât de satisfăcător pentru el, se temu să mai adauge vreo vorbă, pentru a nu periclita izbânda.
   Plecă în grabă şi părăsi imediat împrejurimile catedralei, ca nu cumva o nouă întâlnire cu doctorul Helmsdale să determine la acesta o schimbare de concepţie şi-o amânare a îndatoririlor sale de pretendent.
   Ajunse la Welland pe la ora prânzului şi o găsi pe Viviette în aceeaşi stare apatică în care o lăsase. S-ar fi zis că nici nu se urnise din loc.
   - Ai descoperit adresa lui Swithin St Cleeve? îl întrebă, fără să-i arunce măcar o privire.
  - Nu, răspunse Louis.
   Auzindu-i replica, îşi dădu din nou frâu liber durerii.
   - Dar mi-ai cerut să aştept până diseară; şi am aşteptat toată ziua cu încrederea că vorbele tale se bazau pe ceva, şi că ai să-mi aduci veşti bune. Şi acum văd că nu te-ai bazat pe nimic şi nu mi-ai adus nicio veste bună.

   O clipă, Louis nu ştiu ce să-i răspundă la această izbucnire. Să cuteze a da gândurilor ei o nouă întorsătură, revelându-i planul său? Nu; era mai înţelept să o lase pradă disperării încă o noapte, şi apoi să-i prezinte pe neaşteptate soluţia salvatoare, ca să se agate de ea şi să se lanseze fără să aibă timpul de a sta prea mult la gânduri.
   Drept care, nu-i spuse un cuvânt; şi presupunând că în acea noapte nu avea ea să facă vreun pas necugetat, o lăsă să fiarbă în propria-i zeamă. Totuşi, îngrijorarea lui în ce privea soluţionarea crizei era foarte mare. Totul depindea de hotărârea pe care avea s-o ia episcopul. Va veni sau nu va veni a doua zi? Poate că în locul importantei sale prezenţe se va pomeni cu o scrisoare de amânare a vizitei. Şi dacă va fi aşa, totul era pierdut. Starea de suspensie în care se afla Louis îl ţinu treaz întreaga noapte, dar nu a fost singurul om bântuit de insomnie din acea casă. O auzea tot timpul pe sora lui plimbându-se prin cameră în sus şi-n jos, într-o stare care-i spunea că îndărătul fiecărui cuvânt de suferinţă pe care-l rostise, se aflau alte două, şi mai dureroase, rămase negrăite. La un moment dat, se temu chiar că o să-şi pună capăt vieţii, atât de spontane şi de imprevizibile erau gesturile ei; zăcu astfel toată noaptea, aşteptând sosirea zorilor.
   În sfârşit, se făcu dimineaţă. Viviette coborî ca de obicei şi întrebă dacă sosise vreo scrisoare sau telegramă, dar nu sosise niciun fel de mesaj. Louis o evita, ştiind că nimic din ce i-ar fi putut spune în aceste momente nu i-ar fi adus vreo uşurare.
   De la episcop nu primise nicio comunicare, ceea ce era un semn bun. Pe măsură ce trecea ziua, Louis încerca, prin diverse tertipuri, să-i îndepărteze Viviettei gândurile de la vaga posibilitate de a afla vreo veste despre Swithin, şi se străduia să o facă să creadă că nu-i rămăsese altceva decât să-şi înfrunte cruda-i soartă. Se părea că, într-adevăr, se hotărâse să adopte această soluţie, pentru că în cursul după-amiezii căzu în acea stare de torpoare care nu mai cunoştea nici teamă, nici speranţă.
   Şi atunci o trăsură opri în faţa uşii.
   Louis, care aşteptase cea mai mare parte a zilei în hol, aruncă o privire pe o fereastră laterală şi urcă la Viviette.

   - A sosit în vizită episcopul, îi spuse el. Pregăteşte-te să-l primeşti.
   - Episcopul de Melchester? întrebă Viviette uimită.
   - Da. Eu l-am chemat. Vine ca să-i dai un răspuns la scrisoarea lui.
   - Un răspuns... la... scrisoarea lui?
   - Un răspuns imediat: da sau nu.
   Faţa Viviettei îi trădă frământările minţii. În ce măsură absolută consimţământul de a-i fi alături episcopului la bine şi la rău i-ar înlătura toţi strigoii din cale! Ba mai mult, ar putea împlini acest scop fără a trebui să-l sărăcesc pe Swithin - rezultatul inevitabil la care s-ar ajunge dacă ar adopta soluţionarea legitimă a necazurilor ei. Până în acest moment, gândurile ei disperate, axate doar pe respectarea onestităţii, nu întrevăzuseră nicio cale posibilă de rezolvare a ambelor dorinţe! Un ademenitor i-a indicat-o. Implica, desigur, încălcarea a ceva foarte drag, lucru care o făcuse ca până acum nici să nu se poată gândi la asemenea soluţie. Dar îşi dădea seama că era singura cale. Convenţiile în care fusese crescută îi forţau mâna; şi convenţiile îşi pot împinge victimele la orice!
   Louis o lăsă cu gândurile ei. Când coborî în salon, îl găsi pe doctorul Helmsdale stând în picioare, cu aerul unui om care simte că e prea bun pentru destinul ce-i fusese hărăzit - ceea ce, ca să fim drepţi, nu era prea departe de adevăr în cazul de faţă.
   - I-ai transmis mesajul meu? întrebă episcopul.
   - Nu i-am transmis mesajul, ci i-am anunţat vizita dumneavoastră. Restul îl las în mâinile dumneavoastră. Eu am făcut tot ce am putut pentru ea.
   Viviette se gătea în mica ei cameră, iar Louis, simţind că trebuie să ia taurul de coarne, îl conduse pe episcop de-a lungul holului, până la apartamentul ei, unde deschise uşa: dar în loc să-l urmeze, închise uşa îndărătul vizitatorului.

   După aceea, Glanville petrecu un răstimp de adâncă îngrijorare. Se plimba de la piciorul scării la peretele cu panoplii; de la panoul panopliilor la zidul împodobit cu trofee de vânătoare; de acolo o pornea pe coridor până în dreptul uşii Viviettei, de unde putea desluşi doar murmure neinteligibile. Cu cât cei doi rămâneau mai mult împreună, cu atât mai agitat devenea Louis. Faptul că nu-i spusese de la început un nu peremptoriu, era un semn de succes. Însemna că ea acceptase să discute; iar merituosul episcop avea de partea lui un argument de care Louis nici nu-şi dădea seama. Însăşi vremea părea să favorizeze cererea doctorului Helmsdale. Bătea dinspre apus un vânt vijelios, care vuia prin coşurile goale de fum, sugerând oceanului zbuciumat şi inaccesibilitatea, fără de nicio speranţă, a tuturor astronomilor şi oamenilor aflaţi de cealaltă parte.
   Episcopul intrase în camera Viviettei la ora trei şi zece. Acele lungi ale ceasornicului arătau că trecuseră patruzeci şi cinci de minute când, în sfârşit, mânerul uşii se mişcă şi episcopul îşi făcu apariţia. Louis îl întâmpină în locul unde coridorul răspundea în hol.
   Neîndoielnic, doctorul Helmsdale se afla într-o intensă stare emoţională şi obrajii îi erau îmbujoraţi. Louis îl privi cu teamă, fără să spună o vorbă.
   - Mă acceptă, rosti episcopul pe un glas scăzut. Şi nunta va avea loc în curând, în prima săptămână din septembrie. Lunga ei suferinţă şi solitudine justifică această grabă. A fost adevărat ce mi-ai spus. Oboseala de viaţă şi confuzia sentimentelor au îndepărtat-o de mine. Până la urmă, a devenit foarte pasivă şi a acceptat tot ce i-am propus eu - iată ce înseamnă puterea de convingere a unui raţionament antrenat în logică. Fiind o femeie bună şi înţeleaptă, şi-a dat seama ce adăpost împotriva tristeţii îi ofer şi nu-i ea aceea care să refuze un dar picat din ceruri.

CAPITOLUL 40

          Tăcerea lui Swithin trebuie explicată prin faptul că nu-şi îndreptase paşii nici spre coasta Mediteranei şi nici spre America.
   Simţindu-se liber ca pasărea cerului, când ajunsese la Southampton hotărâse să plece direct la Cape Town, şi deci nu se mai îmbarcase pe vasul Occidental. Scopul lui era să-şi lase bagajul greu acolo, să examineze posibilităţile pe care i le oferea observatorul, să constate dacă era nevoie sau nu să-şi aducă propriul ecuatorial, şi abia după aceea să plece, cu prima ocazie care i se va ivi, în America. Acolo urma să se informeze asupra stadiului organizării expediţiei de urmărire a tranzitului planetei Venus, şi să i se alăture din punctul care i s-ar fi părut cel mai convenabil.

   Aşadar, deşi Viviette se înşelase în ipotezele ei, intuise cu o tristă precizie starea de lucruri. Exista într-adevăr posibilitatea de a nu putea comunica timp de câteva luni cu el.
   Perioada aceasta de călătorie însemnase o deşteptare pentru Swithin. Împrejurări atât de diferite generează, de bună seamă, şi puncte de vedere diferite. Nu era decât firesc ca asemenea schimbări să exercite un efect pregnant asupra unui tânăr care nu făcuse vreodată o călătorie mare sau mică - care, pe scurt, abia de se deplasase vreodată din satul său. Noi idei se zbăteau în mintea lui, gata să iasă la lumină; şi când la acestea se mai adăugară straniile scânteieri ale orizontului sudic, atenţia îi fu întru totul absorbită, aducând după sine uitarea a tot ce se afla în spatele lui, acolo în nord, fie că era vorba de fenomene umane sau cereşti. Era un lucru trist, dar puţini vor fi cei care să se mire că Viviette, plasată până atunci în centrul cerului său, dominându-l chiar, s-a afundat, ca şi Steaua Nordului, din ce în ce mai jos, pe măsură ce Swithin se retrăgea spre sud. Stăpân pe un generos avans asupra primului său venit anual, tradus în scrisori de credit, e posibil să fi uitat cam prea repede că, dacă nu s-ar fi interpus gestul ei de abnegaţie, cel mai elementar simţ de onoare l-ar fi obligat să rămână sărac lipit pământului.

   Faptul că urma să revină peste patru ani, la momentul specificat, şi să-i ceară mâna, dacă ea nu se va împotrivi să fie cerută, era un punct care făcea parte din programul său, asemenea realizărilor ştiinţifice ce urmau să prefaţeze acest act. Seriozitatea intenţiei cu care anticipa acea dată, îl făcea ca, pentru moment, să o elimine din preocupările lui imediate. Nefericita ei precauţie de a-i cere să nu-i scrie prea curând, constituia o confortabilă uşurare în actuala lui stare de tensiune legată de sublimele acţiuni ştiinţifice, care nu cunoşteau nici femeie, nici jertfele ei, nici temerile ei. Adevărul este că Swithin nu numai că era prea tânăr ca ani, dar şi prea direct şi potrivnic oricărui compromis, pentru a putea înţelege natura unei femei ca Lady Constantine; iar ea suferea din pricina acestei limitări a lui, aşa cum era de prevăzut că o să sufere.

   În prima lui călătorie de recunoaştere la Cape Town, rămase puţină vreme; şi de acolo nu scrise nimănui. La plecare, constată că mai are câteva săptămâni libere până la data când dorea să ajungă în America; şi încercând o inexorabilă dorinţă de a studia legile navigaţiei de pe puntea unui vapor, sub nemărginirea cerului liber, se îmbarcă pe un vas cu destinaţia Melbourne; de acolo se întoarse la timpul cuvenit pentru a-şi face călătoria în America, după ce acostă la Boston.
   Săturându-se de circuitele maritime şi de calculele navale, şi nefiind interesat de oameni şi de oraşe, acest neobosit iscoditor al universului plecă imediat la observatorul “Cambridge” din Statele Unite şi acolo, cu ajutorul unei scrisori de recomandare pe care o adusese din Anglia, se desfătă un timp cu gloriile giganticului refractor (căpătase permisiunea de a-l folosi) şi cu bucuria contactelor cu grupul de oameni de ştiinţă din jurul acestuia. Sosi şi timpul plecării în expediţia de urmăriri a tranzitului, prilej pentru el şi ceilalţi membri de a dispărea din ochii civilizaţiei; afundându-se dincolo de Oceanul Pacific.
   Ar fi lipsit de noimă să discutăm despre isprăvile acelui pelerinaj,despre intrarea şi ieşirea planetei din penumbră, despre tangente şi paralaxe, despre contactul exterior şi interior. Toate acestea sunt înregistrate în analele Societăţii de Astronomie. Mai interesant pentru noi e faptul că scrisoarea Viviettei adresată la “Cambridge” îi fusese returnată mult mai înainte ca el să fi ajuns acolo, în timp ce misiva trimisă în Marsilia nu a ajuns la destinaţie. Când sosi în America, Swithin, care nu avea încă o adresă stabilă unde putea fi găsit, îi trimise o scrisoare bunicii sale, cerându-i ca întreaga corespondenţă să-i fie expediată la Cape Town, locul cel mai sigur unde o va putea găsi, mai devreme sau mai târziu. Dădu dispoziţii ca şi ecuatorialul să-i fie expediat în acelaşi loc. Cam pe atunci, se hazardă să încalce ordinele Viviettei şi-i adresă şi ei o scrisoare, ignorând ciudatele evenimente care avuseseră loc în absenţa sa.

   Sosise luna februarie, tranzitul luase sfârşit, compania ştiinţifică se destrămase, iar Swithin se îmbarcă spre Cape Town, pentru a-şi lua în primire postul permanent de observaţie de acolo, în vederea misiunii lui de a supraveghea, trasa diagrame şi teoretiza asupra acelor excepţionale caracteristici ale cerurilor sudice, care au fost doar parţial tratate de Herschel cel tânăr. După ce intră în golful Table şi acostă la chei, se duse direct la oficiul poştal.

   Acolo îl aşteptau două scrisori care, după data ştampilei, păreau să fi sosit de multă vreme. Una dintre aceste epistole, scrisă cu o cerneală decolorată şi cu o caligrafie de modă veche era, evident, de la bunica lui. O deschise înainte de a fi aruncat măcar o privire la antetul celeilalte scrisori.
   Printre multe alte pasaje lipsite de importanţă, citi următoarele:
   “Bănuiesc că ştii despre noutăţile care s-au întâmplat aici în toamna asta, dar dacă cumva încă n-ai aflat, îţi trimit alăturat tăietura din ziar. Nimeni nu s-a aşteptat ca ea să se mărite chiar aşa de curând; dar se vorbeşte pe aici că Sfinţia sa episcopul şi Înălţimea sa doamna se cam înţeleseseră între ei chiar înainte de a sosi trista veste că Sir Blount şi-a luat viaţa. Şi vestea faptei aceleia păcătoase atâta i-a tulburat doamnei minţile şi atâta a făcut-o să se simtă de ruşinată şi de mâhnită, că din milă pentru biata doamnă puţinii ei prieteni au îndemnat-o să-l lase pe episcop s-o curteze mai departe, ca şi până atunci, cu toate că nu era văduvă de atâta vreme cât crezuse ea. Şi s-a dovedit că ea atâta aştepta; şi când Sfinţia sa a cerut-o, ea i-a răspuns că ori se mărită pe loc ori niciodată.
   Aşa mi s-a povestit mie de către oameni care ştiu cum stau lucrurile...”
   Tăietura din ziar era un anunţ obişnuit al căsătoriei dintre episcopul de Melchester şi Lady Constantine.
   Swithin rămase atât de înmărmurit de vestea care constituia, pentru prima dată de când o cunoştea, o dovadă de uşurinţă şi nestatornicie din partea Viviettei, încât omise să se mai uite măcar la a doua scrisoare. Nu-şi aminti de ea decât o oră mai târziu, când se afla în camera lui de la hotel.
   Reuşi să recunoască scrisul ei, dar atât de schimbat, încât antetul cu adresa expeditorului nici nu-i reţinuse privirea. Scrisoarea nu avea nici titlu, nici dată; dar conţinutul îi făcu imediat cunoscut motivul actului ei precipitat. Nu e necesar să cităm aici decât cele câteva fraze concludente:
   “... Nu aveam nicio altă cale de ales şi chiar dacă aş fi reuşit să te găsesc, însemna să încalc una dintre condiţiile pe care ţi le pusesem chiar eu. Dorinţa fierbinte a inimii mele era să nu te readuc la sărăcie sau să-ţi zădărnicesc cariera. Şi noua mea dorinţă era aceea de a mă salva pe mine şi, mai mult ca orice, o fiinţă încă nenăscută... Am săvârşit un act disperat. Totuşi nimic nu putea fi mai binevenit pentru mine şi pentru tine. M-aş fi jertfit fără preget pe altarul fidelităţii, dar nu era vorba numai de mine. Care femeie are dreptul, pentru a-şi salva onoarea, să nimicească o viaţă ce a încolţit în ea... Singurul punct luminos din toată povestea asta este că te-am apărat pe tine şi talentul tău de viitoare catastrofe, şi te-am putut menţine pe cărările minunate ale faimei ştiinţifice. Nu-ţi mai sunt un bolovan legat de picior,  drumul tău acum e liber, ca pe atunci când încă nu mă întâlniseşi, şi când încă nu te încurajasem să mă cucereşti. Vai, Swithin, ar fi trebuit să cunosc mai bine viaţa! A fost o mare nebunie şi fie ca suferinţa să cadă numai asupra capului meu! N-ar fi trebuit să accept acea ultimă întâlnire a noastră; până atunci  totul decursese atât de lin!... Ei bine, am îndurat, multe, şi sunt pregătită să mai îndur. Cât despre tine, Swithin, n-ai decât să mergi cu stăruinţa înainte şi triumful ţi-e asigurat. Te rog să nu încerci să comunici cu mine în niciun chip. Nu-mi răspunde nici măcar la această scrisoare. Nu căuta să mă mai vezi vreodată.

   A ta nefericită,
     Viviette”

      La început, Swithin simţi că i se umflă inima în piept de mila Viviettei; pe urmă se cutremură îngrozit de ceea ce săvârşise ea şi de propria lui contribuţie la acest fapt. Se simţea ca un somnambul deşteptat din transă, care descoperea că în starea lui de inconştienţă a fost unealta unei tragedii. Dezlegase nodul dificultăţilor ei, tăindu-l cu spada.
   Marile veşti mai curând îl uluiră decât îl doborâră, sentimentele lui predominante fiind acelea de tristeţe şi de milă. Un lucru era însă evident: nu mai putea face nimic - absolut nimic. Evenimentul despre care aflase el acum pentru prima oară avusese loc cu cinci luni în urmă. Reflectă şi regretă - şi, în mod mecanic, îşi continuă preparativele pentru instalarea locului său de muncă în umbra muntelui Table. Avea senzaţia celui care descoperă brusc că lumea e un loc mult mai ciudat decât se aşteptase; dar vârsta lui, temperamentul şi situaţia actuală îl făceau să nu poată fi altceva decât un spectator mirat al acestei ciudăţenii.

   Observatorul Regal se găsea la o milă depărtare de oraş, şi aici îşi instală postul de observaţie de îndată ce-şi găsi o locuinţă. Încă de la prima vizită pe care o făcuse la Cape, hotărâse că ar fi extrem de avantajos pentru el dacă şi-ar putea suplimenta folosirea ocazională a uriaşelor aparate ale observatorului prin utilizarea la domiciliu a propriului său ecuatorial, deci dăduse dispoziţii să-i fie trimis din Anglia. Această preţioasă posesiune tocmai îi sosise şi, cu toate că priveliştea lui, - a lămurilor pe care se odihnise adeseori mâna Viviettei, a ocularului prin care priviseră ochii ei negri - îi stârniră în suflet un val de regrete amare, totuşi nu-şi putu îngădui să ofere trecutului zilele atât de necesare pentru viitor. Neputând găsi o încăpere particulară adecvată pentru instalarea ecuatorialului, hotărî să fixeze instrumentul pe un stâlp solid din grădină; petrecu câteva zile până îl adaptă la noua lui poziţie. La această latitudine nu era necesar să pândească cu zgârcenie nopţile senine, aşa cum fusese obligat să facă în vechiul turn din Welland. Acolo i se întâmplase de multe ori ca, după ce aşteptase, fără să poată lucra, zile şi nopţi la rând de cer înnegurat, să-i sosească Viviette exact la ora când, în sfârşit, ar fi putut avea un prilej de a cerceta cerul; şi dăruindu-i ei momentele de aur ale unui cer senin, pierdea şansa de a mai urmări planetele.

   De obicei lucrurile care atrag ochiul şi atenţia unui vizitator sosit la o nouă latitudine sunt noile forme ale vieţii umane şi vegetale, şi alte asemenea prezenţe sublunare. Dar tânărul nostru abia dacă le observa; schimbarea de constelaţii era cea care-l atrăgea pe el. Acelaşi vechi material era imprimat şi acolo, dar în tipare noi. Un firmament la fel de fix şi de antic ca şi cel din nord; şi totuşi, o bună parte din el nu apăruse niciodată deasupra dealurilor din Welland, pentru că acum era privit din josul planetei. Aici era neschimbătoarea regiune circumpolară; dar formaţiunile polare, stereotipizate de istorie şi legendă - fără de care s-ar fi zis că un cer polar n-ar fi putut exista - nu fuseseră niciodată observata de el din nord.

   Fireşte, St Cleeve începu prin studieri superficiale, care nu puteau fi de mare utilitate nici lui, nici omenirii. Pierdu câteva săptămâni - de fapt aproape două luni - într-o relativ pasivă cercetare a noutăţilor sudice; îşi îngădui luxul de a contempla formaţiunile stelare care fuseseră cunoscute, relatate, clasificate mult înainte ca să se fi auzit măcar de persoana lui. Cu o simplă plăcere puerilă îşi lăsa ecuatorialul să vagabondeze, seară de seară, de la fascinanta strălucire a lui Canopus la vălurile de ceaţă ale lui Magellan.
   Înainte de a fi ajuns la capătul acestui preludiu optic, pluti spre el dinspre cealaltă parte a ecuatorului postscriptumul unei epistole ale pierdutei sale Viviette. Veni pe calea unei banale tăieturi de ziar, sub titlul rubricii “Naşteri”:
   “La 10 aprilie 18... în palatul episcopal din Melchester soţia episcopului de Melchester a dat naştere unui fiu.”

CAPITOLUL 41

         Se scurseră trei ani în care Swithin rămase nemişcat la Cape Town, continuându-şi în linişte studiile care-l aduseseră acolo. Însemnările sale se adunaseră în mormane şi acum începea să se traseze conturul unui amplu tratat ce urma să aibă o certă utilitate ştiinţifică.
   Măsurase cerurile sudului cu rezultate chiar mai importante decât scontase. Acele constelaţii nefamiliare, care pentru privitorul întâmplător nu reprezenta altceva decât un nou aranjament al obişnuitelor puncte luminoase, aveau cu totul altă semnificaţie pentru astronomul profesionist şi pentru confraţii săi.
   Materialul său pătrundea adânc dincolo de suprafaţă. Acolo, în zonele revelate doar instrumentelor de observaţie, existau sori de un fel hibrid - ceţuri de foc, nuclee plutitoare, globuri care zburau asemenea unor roiuri de albine şi alte privelişti exterioare care, descompuse de ecuatorialul lui Swithin, se dovediră a fi începutul unor noi serii de fenomene şi nu sfârşitul unora demult cunoscute.

   Şi în aceste ceruri meridionale existau pustietăţi dezolante mult mai vaste. Decât cele din nord; imensităţi de spaţiu, izolate de poziţiile corpurilor cereşti şi care, din cine ştie ce raţiuni insondabile, rămăseseră necreate, fiind vizibile tocmai prin goliciunea lor.
   Cercetarea acestor hăuri de întuneric îi stârni pentru a doua oară pulsaţia acelei vechi spaime pe care obişnuia să i-o descrie Viviettei ca fiind generată de nemărginirea cerului nordic. Degetul fantomatic al pustietăţii infinite îl atingea cu acelaşi fior rece şi de cealaltă parte a globului. Adâncurile inscrutabile ale regiunilor stelare din nord căpătaseră totuşi în ochii lui o oarecare familiaritate în comparaţie cu adâncurile inscrutabile din zona polară sudică. Acestea se plasau pe un şi mai necunoscut traseu al necunoscutului. Aici, spaţiul, fiind mai puţin scormonit de istoria gândirii umane decât cel din locurile lui, părea impregnat de o şi mai singuratică singurătate.

   Dacă am acorda acestor meditaţii astronomice ale lui St Cleeve un spaţiu proporţional cu cel folosit pentru descrierea anului petrecut de el la Welland cu Viviette, povestirea noastră s-ar lungi de trei ori pe atât; dar trebuie arătat că Swithin nu îngăduia gândurilor sale să rătăcească spre vechile-i emoţii sentimentale. În experimentele lui cu tuburi şi lentile, oricât ar fi fost de importante pentru intelectul uman, nu exista prea multă hrană pentru instinctele de compasiune care duc la schimbări în viaţa unui om. Ceea ce constituie primul plan şi baza de pornire ale unui anumit proiect de perspectivă, poate însemna în acelaşi timp punctul de dispariţie al unui alt proiect, deşi ambele vizau iniţial acelaşi ţel. Realizările şi descoperirile lui Swithin în sistemul sideral sudic erau, fără îndoială, evenimente de cea mai mare importanţă pentru el; şi totuşi, dintr-un punct de vedere interuman, nu servea decât umilului scop de a face ca timpul să treacă mai repede, în vreme ce celelalte evenimente mai strâns legate de inima decât de intelectul lui, îşi desfăşurau cursul lor, departe, acasă.
   În pauzele dintre preocupările sale profesionale, se plimba prin deşerturile de nisip din vecinătate, sau printre fermele care se înmulţeau treptat în împrejurimile oraşului Cape Town. Se familiariză cu contururile muntelui Table şi cu pâcla lânoasă denumită “faţa de masă a diavolului” care se aşternea pe creştetul muntelui ori de câte ori vântul sufla dinspre sud-est. Pe parcursul acestor plimbări, îşi îngăduia să se gândească la Viviette şi la acest ciudat capitol patetic din viaţa lui, ce părea să se fi depănat în întregime şi să se fi sfârşit pe vecie pentru el. Asemenea scene se retrăgeau rapid în depărtarea din care se desprinseseră, iar intensitatea sentimentelor cu care le privea se dilua proporţional.
   Simţea că în toată acea poveste existase ceva greşit şi totuşi nu era în stare să definească graniţele greşelii. Trista şi uimitoarea consecinţă pe care trebuise să o sufere Viviette păstra încă în ochii lui un aspect odios, catastrofic; dar în loc să mediteze asupra lui şi a urmărilor ce-l priveau şi pe el, prefera să ocolească subiectul, aşa cum, într-o călătorie nocturnă, ocolim locul unde s-a petrecut un sumbru dezastru şi urmăm cu fermitate drumul drept, deschis, din faţa noastră.

   Uneori se gândea la ea, desprinsă cu totul de trecut - o vedea ducându-şi viaţa pe terenurile îngrădite ale catedralei din Melchester şi se întreba cât de des oare scruta orizontul sudului, gândindu-se la locurile pe unde s-o fi aflând el.

   Într-una din aceste după amieze de plimbare prin împrejurimile Observatorului Regal, îşi întoarse ochii spre stâlpul de semnalizare de pe Lion’s Rump. Acesta era un promontoriu înalt, aflat la nord-vest de muntele Table, care domina golful Table. În acelaşi moment, steguleţul de semnal se înălţă pe stâlp. Era indicaţia că vasul care aducea corespondenţa apăruse pe mare. Se întoarse din drum, aşa cum făcuse de multe ori în ocazii similare, şi porni să străbată agale acea milă şi jumătate care îl despărţea de oficiul poştal.
   Nu sosise nicio misivă din Anglia pentru el, ci numai un ziar, cu adresa scrisă în acea caligrafie a secolului al şaptesprezecelea, proprie bunicii lui, care se ţinea încă zdravăn de viaţă. Swithin se întoarse dezamăgit, şi îşi reluă plimbarea, despăturind ziarul din mers. O cruce trasată cu cerneală neagră îi atrase atenţia. Era în dreptul rubricii “Decese” şi sângele îi îngheţă în vine când citi cuvintele: “Melchester, Palatul Episcopal”. Dar nu era vorba de ea. Soţul ei, episcopul de Melchester, se stinsese din viaţă, în urma unei scurte suferinţe, la vârstă relativ tânără de 54 de ani.

   Toate condiţiile stabilite în trecut la Welland ţâşniră acum la suprafaţă, ca o ştire resuscitată din pământ. Îl mai despărţeau doar, câteva luni de vârsta când avea posibilitatea de a se căsători fără să-şi piardă venitul anual, care-i oferea mijloacele de subzistenţă. Era o chestiune care nu mai prezentase niciun interes pentru el din momentul despărţirii de Viviette, pentru că acum femeile nu însemnau mai mult pentru Swithin decât locuitorii planetei Jupiter. Dar morişca vieţii se învârtise din nou şi o lăsase iar liberă pe Viviette, cea ce schimba cu totul aspectul locurilor lui de acasă, iar gândurile cu privire la viitorul ei porniră din nou să-i bântuie mintea.
   Multă vreme, în afară de faptul că rămăsese din nou văduvă, nicio altă ştire legată de ea nu-i parveni lui Swithin. Nu avea pe cine să întrebe decât pe bunica lui şi aceasta nu-i putea spune nimic despre doamna care locuia la o asemenea depărtare, la Melchester.
   Astfel se mai scurseră câteva luni; şi în Swithin nu încolţi niciun dram de putere care să-l trezească din atitudinea lui pasivă. Dar, din simplă întâmplare, într-una din scrisorile cam incoerente ale bunicii lui, aceasta pomeni de faptul că Lady Constantine urma să se stabilească din nou la Welland, în vechea reşedinţă, împreună cu copilul ei, un băieţaş de vreo trei-patru ani.

       Şi totuşi Swithin continuă să ducă aceeaşi existenţă ca şi până atunci.
   În toamna următoare însă, în viaţa lui se impuse o schimbare. Munca lui Cape Town luase sfârşit. Respectase cu stricteţe dorinţa unchiului său de a studia în sud. Materialele pentru marele său tratat erau adunate şi acum nu mai rămânea decât să le sorteze, să le sintetizeze şi să le publice, lucru pentru care era indispensabil să se întoarcă în Anglia.
   Aşa încât ecuatorialul fu din nou ambalat, şi postamentul desfiinţat; teancurile uriaşe de însemnări şi rolele de diagrame, rodul a trei ani de studiu asiduu, fură împachetate cu multă grijă; iar Swithin părăsi definitiv ţărmurile din Cape Town.
   O informase cu multă vreme înainte pe bunica lui asupra datei la care îl putea aştepta; şi în răspunsul ei, sosit chiar în ajunul plecării, aceasta îi menţiona în treacăt că o vedea des pe Lady Constantine, şi că, ultima dată când o vizitase, Înălţimea sa păruse; foarte interesată de faptul că Swithin se reîntorcea şi întrebase de data sosirii lui.
   Într-o zi de vară târzie, Swithin coborî din tren în gara Warborne şi, dând dispoziţii ca bagajul să-i fie expediat acasă, o porni pe jos spre Welland, ca pe vremuri.
   Avea senzaţia că plecase de pe acele meleaguri doar cu o zi în urmă, atât de puţin se schimbase decorul. Desigur, existau acele schimbări care îţi atrag ochiul într-un loc definit, în mod convenţional, drept neschimbat - o vegetaţie crescută mai înaltă şi mai stufoasă decât înainte, în fiecare dintre colţurile familiare.

   Nu parcursese încă prima milă de drum când văzu mergând în faţa lui un preot a cărui siluetă, după-un moment de cumpănire, o recunoscu, în ciuda părului complet alb revărsat pe sub borurile pălăriei. Swithin îşi grăbi pasul şi curând îl ajunse din urmă.
   - Domnul Torkingham! Am ştiut că sunteţi dumneavoastră!
   Domnului Torkingham îi trebui ceva mai mult timp ca să-l recunoască pe astronom, dar o clipă mai târziu îl salută strângându-i mâna cu căldură.
   - Am fost la gară ca să te întâmpin! strigă preotul, şi acum mă întorceam convins că nu ai sosit. Sunt emisarul bunicii tale. Ea nu a putut veni şi cum nu avea pe cine să trimită, m-am prezentat eu în locul ei.
   Porniră împreună. Pastorul îi povesti lui Swithin despre bunica lui, despre problemele parohiei, despre strădaniile lui de a le soluţiona. La un moment dat, îl întrebă:
   - Ştii, desigur, că Lady Constantine locuieşte din nou la Welland?
   Swithin îi răspunse că aflase şi adăugă, ceea ce era foarte adevărat, că vestea morţii episcopului constituise o mare surpriză pentru el.
   - Da, răspunse domnul Torkingham cu aerul omului care gândeşte mult mai multe decât spune. Când te uitai la el ai fi zis că Melchester o să-şi păstreze episcopul cel puţin încă patruzeci de ani. Da, moartea lividă bate şi la coliba săracului şi la palatele regilor, cu aceeaşi mână nepărtinitoare.
   - A fost un om deosebit de bun? întrebă Swithin.
   - Ei, n-a fost niciun Ken niciun Heber. Ca să spun drept, avea şi el cusururile lui, printre care aroganţa nu era cel mai din urmă. Dar care om e desăvârşit?

   Oricum, Swithin se simţi uşurat auzind că episcopul nu fusese un om desăvârşit.

   - Mă tem, continuă preotul, că biata lui soţie nu a fost mai fericită cu el decât cu primul soţ. Dar era un lucru lesne de prevăzut; căsătoria a fost făcută în grabă - ceea ce denotă un capriciu pătimaş din partea lui, incompatibil cu un om care deţinea asemenea poziţie; şi a mai dat dovadă de o lipsă de discretă temperanţă, care s-a manifestat curând pe altă cale. Asta-i tot ce poate fi spus împotriva lui; acum însă totul s-a terminat şi lucrurile au reintrat pe vechiul lor făgaş. Dar văduva episcopului nu mai e Lady Constantine cea de altădată. Nu; orice-ai spune, nu mai e aceeaşi femeie. S-ar zice că are ceva pe suflet - o durere - o melancolie adânc înrădăcinată până la care nu poate ajunge niciun leac omenesc. Odinioară era o femeie căreia îi puteai câştiga cu uşurinţă încrederea; dar acum, se pare, că nici religia, nici filozofia nu mai pot avea vreo influenţă asupră-i, şi viaţa ei de acum este exact ceea ce fusese înainte, când erai şi tu aici.

   Tot discutând, ajunseră la barieră, unde conversaţia lor fu întreruptă de ţipetele unui copil. Priviră în stânga de unde veneau plânsetele şi văzură un băieţaş care, încercând să sară un gărduleţ vecin, căzuse cu faţa în jos.

   Domnul Torkingham şi Swithin se grăbiră să ridice victima, un adorabil copilaş cu păr de aur revărsat în bucle şi inele de sub o ciudată tichie de catifea. Swithin îl luă în braţe, în timp ce domnul Torkingham îi şterse nisipul de pe buze şi de pe năsuc, îi gunguri câteva vorbe de mângâiere şi-i întinse nişte caramele care, spre surprinderea lui Swithin, apărură ca printr-o scamatorie din buzunarul preotului. Numai această jumătate a metodei de alinare şi ar fi fost de ajuns să domolească supărarea copilului. Încetă să mai plângă şi alergă încântat la guvernanta care culegea mure ceva mai departe, lângă un gard viu, fără să aibă habar de cele ce se întâmplaseră.
   - Ştii desigur, cine e copilul? întrebă domnul Torkingham, când porniră din nou la drum.
   - Nu, răspunse Swithin.
   - A, credeam că ţi-ai dat seama. Dar cum ai fi putut! E băieţaşul Lady-ei Constantine, unicul ei copil. Un băiat extrem de armonios dezvoltat - deşi a fost născut la şapte luni. De-ar şti maică-sa, care îl adoră, la ce distanţă de casă se află acum!

   - Doamne Dumnezeule!... copilul Lady-ei Constantine... ah, ce interesant!

   Swithin se opri o clipă din mers, distrat, apoi se întoarse la gărduleţ, şi privi în urma copilului până când nu-l mai putu vedea.

   - Şi acum, urmă domnul Torkingham, nu mai pot ieşi din casă fără să am bomboane în buzunar; rezultatul este că îl întâlnesc în calea mea pe domnişorul ăsta mult mai des decât pe oricare altul dintre enoriaşii mei.
   St Cleeve rămase tăcut, până când ajunseră pe uliţa din Welland, unde drumurile tot se despărţeau, aşa încât Swithin porni singur mai departe. Ar fi putut să-l mai însoţească pe vicar o bucată de drum şi s-o ia apoi în direcţia Casei Welland; dar ar fi fost dificil să facă acest lucru fără a provoca întrebări curioase. Acum însă, când se despărţise de preot, îi era uşor s-o ia într-acolo; putea ajunge la reşedinţă la fel de repede, fie pe o scurtătură, fie pe drumul drept. Şi totuşi Swithin nu o făcu; simţea o codeală de nedescris la gândul de a o revedea pe Viviette. N-ar fi putut spune de ce. Adevărat, era neplăcut să pice în casa ei înainte de a şti cum stau lucrurile; şi aceasta îi oferea o justificare suficientă pentru a-şi amâna vizita.
   În această stare de spirit îşi continuă drumul spre casa bunicii lui. Ajunse la poarta grădinii şi, privind spre vâlceaua frunzoasă care adăpostea bătrâna locuinţă, văzu în uşă silueta foarte graţioasă a unei femei tinere, care tocmai îşi lua la revedere de la cineva din casă.
   Se întrebă cine putea fi acea persoană atât de atrăgătoare, care o cunoştea pe bunica lui, şi înaintă cu oarecare şovăială. Când se apropie, recunoscu în frumoasa tânără, cu obrajii împurpuraţi de plăcere, pe fosta fetişcană din sat, Tabitha Lark. Zărindu-l pe Swithin, şi gândind, probabil, că prezenţa ei în casă nu era binevenită în acele momente, se îndepărtase grăbită, pornind prin grădină.
   Călătorul reîntors intră în casă, unde o găsi pe biata bătrână doamnă Martin, de a cărei prezenţă pământească moartea se apropia mai curând ca o asimptotă decât ca un sfârşit.
   Era vizibil împuţinată la trup, şi nu mai vedea prea bine.
   Urmă o regăsire mişcătoare, în care bunica rosti cuvintele biblice:
   - Acum pot să mor, pentru că ţi-am văzut iar faţa, pentru că ştiu că eşti în viaţă.

   Hannah nu mai era prezentă în bucătărie, deoarece cu şase luni în urmă, fusese strânsă dintre cei vii, locul ei fiind acum ocupat de o copilandră care nu-l cunoştea pe Swithin. Nepotul şi bunica pălăvrăgiră cu mare bucurie şi, la un moment dat, bătrâna îl întrebă:
   - Ai auzit ce persoană de vază a ajuns minunata domnişoară Lark? Cea care era o fetiţă săltăreaţă şi neastâmpărată pe când ai cunoscut-o tu?

   St Cleeve nu auzise, dar văzuse în bună parte. Fu informat că Tabitha părăsise satul curând după plecarea lui, că studiase, cu mare succes, muzica la Londra, unde rămăsese de atunci şi până de curând cântase în concerte, în oratorii, şi - mai mult - se alăturase acelei falange de femei cutezătoare, care luptau pentru drepturile lor şi luaseră hotărârea să eclipseze total geniul masculin şi să umilească sexul tare făcându-l una cu pământul.
   - E în grădină, adăugă bunica lui. De ce nu te duci să stai de vorbă cu ea?
   Swithin nu manifestă nicio obiecţie şi se duse în livada de meri, la timp ca s-o oprească pe domnişoara Lark să iasă pe poarta din spate. Gheaţa dintre ei se sparse cu multă uşurinţă şi se porniră pe o conversaţie foarte vioaie.
   Trecu o bucată de timp, pentru că, nu ştiu cum, era fermecător să stai de vorbă cu domnişoara Lark. St Cleeve o informă pe rând de marile lui împliniri, de voluminoasele maldăre de însemnări adunate, şi care făceau necesară prezenţa unui secretar pentru a le sorta şi a le copia, operaţie care pe el îl îngrozea. Îşi exprimă teama că nu va putea găsi pe cineva îndeajuns de grijuliu pentru o astfel de muncă ştiinţifică. Tabitha îi răspunse că ar fi fericită să preia ea asemenea misiune. Apoi, roşindu-se fâstâcită, şi descoperind subit că se făcuse foarte târziu, îl părăsi în grădină, îndreptându-se spre casa rudelor ei.
   Nu în mai mică măsură decât Tabitha, Swithin rămase surprins când văzu că soarele dispăruse după deal; aşa încât îşi puse problema dacă era recomandabil să o mai viziteze pe Viviette atât de târziu. Desigur că ea aflase de sosirea lui; dar mai mult de atât nu ar fi putut afirma. Şi cum nu ştia cine se mai afla în jurul ei, după cum nu cunoştea nici care erau actualele ei sentimente faţă de el, îşi spuse că ar fi fost mai înţelept să-şi amâne vizita pentru a doua zi dimineaţa.
   Plimbându-se prin faţa casei, îi zări pe binecunoscuţii agricultori Hezzy Biles, Haymoss Fry şi alţi câţiva din vechea gardă, care tocmai se întorceau de la câmp, purtând legături de nuiele în spate. Swithin îi salută peste gardul grădinii.

   - Ia te uită! Să nu-ţi crezi ochilor şi urechilor... începu Hezzy.
   Apoi, rezemându-şi snopul de gard, se apropie de Swithin, ceilalţi urmându-l pe dată.
   - Am zis eu cătră mine de îndată ce î-am auzit glasu, continuă Hezzy (adresându-se lui Swithin de parc-ar fi fost un spectator dezinteresat şi nu el însuşi), că dac-aşa vrea Domnul, îmi las jos bocceaua şi mă duc să stau cu el la o parolă.
   - Io am ştiut din prima clipită că văz acolo un mare navigator, zise Haymoss. Da’ dacă-i un soi de nabob, sau un căutător de demante sau un vânător de lei n-aş putea spune până nu-l aud cu urechile mele vorbind.
   - Şi ce s-a mai întâmplat prin Welland de când am plecat eu? întrebă Swithin.
   - Ce să-ţi spui, domnu San Cleeve, răspunse Hezzy, câţiva flăcăiandri şi câteva fetişcane au dat în floare şi câteva femei măritate s-au umflat şi au fătat (Înălţimea sa printre ele), ce mai, asta-i totu, domnu San Cleeve.
   Conversaţia astfel începută continuă pe diverse subiecte, până când întunericul îi învălui cu totul, iar vechile lui cunoştinţe îşi ridicară boccelele şi porniră la drum.
   Acum că se afla din nou în perimetrul ei, Swithin începu parcă să simtă mai puternic influenţa Viviettei şi a trecutului, decât i se întâmplase să o simtă în ultimii doi-trei ani.
   Pe parcursul nopţii îl cuprinse chiar regretul că nu se repezise până la Casa Mare ca să o vadă, indiferent de ora la care s-ar fi dus. Dacă, într-adevăr, ea îi mai nutrea măcar o fărâmă din vechea dragoste, fusese cea mai mare cruzime din partea lui să nu se ducă să o viziteze. Câteva întrebări puse bunicii sale în legătură cu Viviette îl lămuriseră că aceasta nu avea pe nimeni în jur - nici măcar pe fratele ei - şi că, de când se întorsese din Melchester, sănătatea i se şubrezise serios. Toate acestea, însă, nu dovedeau nimic în ce priveşte sentimentele faţă de el, şi cum după dispariţia episcopului  Viviette păstrase o tăcere de moarte, era foarte posibil să-l întâmpine cu acel ton rece, rezervat şi cu acele maniere inhibante pe care femeile ştiu să le folosească atât de eficient când vor să dea a înţelege unui fost iubit că trecutul trebuie să cadă în uitare.

   A doua zi dimineaţă se pregăti să-i facă o vizită, chiar numai în calitate de vechi prieten, pentru că Swithin era prea direct pentru a încerca să afle ceva pe căi ocolite. Era însă prea devreme pentru o vizită. Şi, după ce-şi luă gustarea, ieşi să aştepte în grădină.

   În timp ce se învârtea pe acolo, ochii îi căzură pe turnul de pe Rings-Hill.

   O clipă, îi apăru întunecat pe fundalul cerului albastru; dar curând norul trecător care îl umbrise pluti mai departe şi vârful coloanei izbucni brusc în atâta lumină, încât cerul pe care se profila apăru întunecat.

   “În turn se află cineva” îşi spuse Swithin. După ce-l privi un lung răstimp.

   În loc să se ducă la Casa Mare, îşi devie drumul luând-o pe câmpul izolat, semănat acum cu rapiţă, care mărginea plantaţia din jurul colinei. Când se afundă pe sub copaci, deveni din ce în ce mai sigur că cineva se găsea în turn. Se apropie de poalele coloanei cu o curiozitate de proprietar, pentru că avea senzaţia că locul îi aparţine din nou.
   Cărarea arăta întocmai ca înainte, dar colţul unde se aflase cabana era năpădit de verdeaţă. Swithin intră pe uşa turnului, începu să urce tiptil treptele scării spiralate, trăgând cu urechea, pentru că nu voia să dea buzna pe acoperiş, dacă într-adevăr se găsea vreo persoană străină acolo. Ştia din experienţă că în interiorul gol al turnului va putea auzi orice sunet produs sus. Într-adevăr îi parveniră replicile unui dialog care se desfăşura pe acoperişul coloanei.
   - Mamă, ce trebuie să fac? întrebă un glas de copil. Să cânt?
   Se pare că mama aprobase pentru că glasul copilăresc începu să cânte:
   “Prihorul a zburat din pădure
   La casa tihnită a omului.”
   Probabil că performanţa artistică a copilului nu prea atrase atenţia persoanei care-l însoţea, pentru că i se auzi din nou glăsciorul, sugerând o nouă formă de amuzament:
   - Să-mi spun rugăciunile?
   - Da, răspunse o voce pe care Swithin o recunoscu.
   - Pentru cine să mă rog?
   Niciun răspuns.
   - Pentru cine să mă rog?
   - Roagă-te pentru tatăl tău.
   - Dar tata s-a dus doar în cer!
   Se auzi distinct un suspin al Viviettei.

   - Ai greşit, mamă, nu-i aşa? continuă micuţul.

   - Se vede. Am făcut cea mai ciudată greşeală pe care o poate face o femeie.
   Nu se mai auzi niciun cuvânt şi Swithin urca mai departe, conştient că paşii îi erau auziţi. După câteva clipe, apăru pe uşiţa acoperişului. O doamnă îmbrăcată în negru şedea în soare şi băieţaşul cu păr auriu pe care-l văzuse cu o zi înainte se tolănise la picioarele ei.
   - Viviette! spuse el.
   - Swithin... în sfârşit! strigă ea.
   Cuvintele îi muriră însă pe buze şi capul i se înclină toropit de slăbiciune. Pentru că în loc să se repeadă spre ea, Swithin rămase nemişcat; şi pe faţa lui apăruse o expresie lipsită de orice echivoc.
   Da; fusese puternic şocat de înfăţişarea ei vlăguită şi ofilită. Imaginea pe care o purtase în minte în tot timpul cât stătuse la Cape Town, şi cu care se reîntorsese acasă, era aceea a femeii cu care trebuia el să se reunească. Dar acum în faţa lui se afla o cu totul altă femeie, şi nu originalul Viviettei. Obrajii ei îşi pierduseră ireversibil conturul ferm desenat de mâna viguroasă a tinereţii, iar părul bogat, care odinioară fusese de un negru strălucitor, era atins ici colo de o ceaţă albă, ca o cale lactee pe un cer de noapte.
   Şi totuşi pentru cei care ar fi avut ochi nu numai ca să vadă ci să şi înţeleagă, aerul calm meditativ al trăsăturilor şi cândva atât de frumoase revela o profunzime mult mai promiţătoare decât radioasa tinereţe din trecut. Dar Swithin era încă disperant de adolescent. Din nefericire pentru Viviette, el ajunsese acum la vârstă al cărei crez este că perioada stupidităţilor juvenile din viaţa unei femei este unica ei perioadă de frumuseţe.
   Viviette înţelese toate acestea dintr-o privire şi ştiu că “Timpul îşi împlinise în sfârşit răzbunarea”. De când se reîntorsese Swithin în Welland, îl aşteptase tremurând, fără să poată închide un ochi, şi iată rezultatul.
   Swithin făcu un pas şi îi luă mâna pe care ea şi-o lăsă moale în mâna lui.
   -  Swithin, tu nu mă iubeşti, îi spuse cu simplitate.
   - O, Viviette!
   - Nu mă iubeşti, repetă ea.

   - Nu spune aşa ceva.
   - Ba am să spun. Ai dreptul de a nu mă iubi. Cândva m-ai iubit. Dar acum sunt o femeie bătrână şi tu eşti încă tânăr; cum ai mai putea să mă iubeşti? Nu mă aştept la aşa ceva. E frumos şi caritabil din partea ta că ai venit să mă vezi aici.
   - Am făcut tot drumul de la Cape Town, bâigui el, pentru că stăruinţa ei îi secase orice putere de a-i dezminţi, din politeţe, spusele.
   - Da, ai făcut tot drumul de la Cape Town, dar nu pentru mine. Ar fi fost absurd să vii pentru mine. Ai venit pentru că munca ta acolo s-a terminat... Îmi place să stau aici cu băieţaşul meu - e un loc plăcut. Cândva a însemnat ceva pentru noi nu-i aşa? Dar e mult de atunci. Aproape că nici nu m-ai recunoscut ca fiind aceeaşi femeie, nu?
   - Cum să nu te recunosc... desigur că te-am recunoscut.
   - Arătai ca şi cum nu m-ai fi recunoscut. Dar nu trebuie să fii surprins de înfăţişarea mea. Aparţin altei generaţii decât tine, adu-ţi aminte.
   Din profundă amărăciune, Viviette ţinea să se autobiciuiască, exagerând diferenţa de vârstă dintre ei. Şi totuşi spusese adevărul. Oricât ar fi compătimit-o, şi o compătimea cu adevărat, Swithin nu o mai iubea. Dar de ce se aşteptase ea la altceva? “O, femeie, ar fi putut spune un profet, mare ţi-e încrederea dacă poţi gândi că iubirea unui îndrăgostit mai tânăr decât tine va putea dura cinci ani!”
   - Aş fi bucuroasă dacă aş putea afla prin bunica ta cum îţi mai merge, continuă ea cu voce stinsă. Dar acum aş prefera să ne despărţim. La revedere.
   Aproape fără să-şi dea seama ce face, Swithin îi atinse mâna şi se supuse. El era un om de ştiinţă şi lua orice cuvânt în sensul lui literal. În inexorabila simplitate a logicii acestor oameni, există ceva ce ţine de cruzimea legilor naturii, pe care le studiază.
   Swithin începu să coboare scara, cu inimă grea de tristeţe; şi numai când ajunse la jumătatea drumului îşi dădu seama că ea nu putuse gândi cu adevărat cele ce spusese...
   Înainte de a fi părăsit Cape Town, luase o hotărâre asupra acestui punct: dacă ea va mai dori să se căsătorească, o va cere de soţie fără zăbavă sau şovăială. Măcar atât îi datora din punct de vedere moral; or, nu era el omul care să dea înapoi. Şi cu toate că Swithin cel care se întorsese nu mai era Swithin cel care plecase, şi cu toate că nu mai putea iubi eu dragostea pe care i-o dăruise odinioară, continuase să fie convins că întreaga ei conduită fusese dictată de cea mai pură dorinţă de a-i face lui un bine, de acea caritate care uită de sine însăşi. Prin urmare nu se clintise în el dorinţa de a o iubi cu acea dragoste de aproapele tău, un sentiment care, pe parcursul timpului, se dovedeşte a fi poate mai valoros decât iubirea pasionată.

   Dar felul în care-l primise îl luase prin surprindere; acum, însă, recăpătându-şi stăpânirea de sine, se întoarse cu fermitate. Dând buzna pe acoperiş, o strânse în braţe şi o acoperi de sărutări.

   - Viviette, Viviette, am venit să mă căsătoresc cu tine şi mă voi căsători.
   Ea scoase un strigăt - un strigăt de bucurie uluită, aşa cum nu mai răsunase niciodată pe acel turn, nici înainte şi nici după aceea - şi-i căzu în braţe, încleştându-se de gâtul lui.
   Rămase astfel, atârnându-i greu în braţe. Ca să nu-i tulbure fericirea, Swithin se lăsă pe scaun, ţinând-o strâns la pieptul lui. Băieţaşul lor, care privise întreaga scenă cu ochi rotunjiţi de uimire, se apropie de ei; şi înălţându-şi privirile spre Swihtin, îi spuse:
   - Mămica a adormit.
   Swithin privi în jos şi tresări. Încleştarea braţelor ei slăbise. Un val de paloare, ca acel al marmurei nicicând sărutate de soare, i se înălţa dinspre gât şi-i inunda obrajii, buzele, pleoapele, fruntea, tâmplele, izgonind orice urmă de culoare vie de pe faţa ei.
   Dându-şi seama că ceva se întâmplase, dar fără să ştie ce anume, băieţaşul începu să plângă; dar Swithin, în concentrarea lui, aproape că nici nu-l auzi.
   - Viviette! Viviette! repeta el.

   Copilul începu să plângă şi mai amarnic şi, după o clipă de ezitare, îşi împinse mânuţa în mâna lui Swithin.
   - Ssst! Ssst! băiatul meu, îi spuse Swithin absent. O să am eu grijă de tine. O, Viviette! exclamă iar, apăsându-şi faţa de obrazul ei.
   Dar nu veni niciun răspuns.
   “Ce poate să însemne asta?” se întrebă singur. Nu-şi putea da răspunsul pe care i-l şoptea spaima.
   Se uită în jos după ajutor. Dar nimeni nu-i apăru în văz decât Tabitha Lark, care hoinărea pe câmp cu un pas săltăreţ — singura pată luminoasă de culoare şi de viaţă de pe întregul cuprins. Când îşi coborî din nou privirile, spaima se prefăcu în certitudine.
   Orice ajutor ar fi fost zadarnic: Bucuria bruscă, venită pe neaşteptate după durerea cumplită, rupsese corzile unei inimi mult prea încercate.
    Viviette murise. Episcopul era răzbunat.

                                  SFÂRȘIT